Mişcarea lui Sofronie 1759-1762 Mişcarea lui Sofronie - nu întâmplător am numit-o aşa,

fiindcă deşi mişcarea se leagă de el şi îi poartă numele, nu putem trece cu vederea liniile ei
divergente ce s-au manifestat între atitudinea echivocă a lui Sofronie, poziţia ţărănimii şi a lui
Dionisie Novacovici, episcopul sârb de la Buda. În cadrul aceleiaşi mişcări remarcăm
tendinţe diferite. Totuşi, la urma urmei, figura lui Sofronie a fost dominantă, el este prezent în
tratativele şi rapoartele guberniului transilvănean şi ale generalului Bucow, pe el îl urmează
ţărănimea şi îl susţine în acţiunile lui de restabilire a ortodoxiei. Se pune întrebarea dacă
Sofronie a fost sau nu un conducător al ţărănimii. Până la un anumit punct putem spune ca
da. Atunci când Sofronie bate în retragere, în faţa proporţiilor la care ajunse mişcarea,
ţărănimea îşi face singură dreptate. Sofronie ajunsese la un moment dat “un adevărat
stăpân al unei părţi din Transilvania”, al unor categorii sociale, dar călugărul nu a speculat
această nouă situaţie, el va înclina spre o atitudine conciliatorie, de retractare, de limitare a
acţiunilor în cadru strict confesional. Din acest moment Sofronie încetează de a mai fi un
conducător al aspiraţiilor maselor. De altfel, Sofronie nu era atât reprezentant al ţăranilor, cât
mai ales al bisericii. Obiectivele sale îl făceau să oscileze între acţiune şi împăcare. Desigur,
poporul a mers alături de Sofronie, l-a susţinut în acţiunea lui de restabilire a ortodoxiei, dar
şi-a urmat calea singur atunci când conducătorul a bătut în retragere. Prin aderarea la Unire,
clerul a dobândit de drept o situaţie privilegiată, scăpa de iobăgie. Mai mult, unii preoţi uniţi
ajungeau să dispună de sesii parohiale, de fâneţe şi mori, alţii, destul de numeroşi, reuşeau
să dobândească titluri şi proprietăţi nobiliare, credincioşii lor rămânând însă în inumana
condiţie socială de ţărani – de aici furia împotriva preoţilor uniţi. Cu toată atitudinea echivocă
a lui Sofronie, numele lui s-a împletit în conştiinţa iobagilor cu cauza ţăranilor. Deşi
dispăruse de mult din ţară, în numele lui tot mai circulau acte, “scrisori sofroniene”. Biserica
ortodoxă se organiza în cadrele legalităţii, însă mişcările ţărăneşti nu vor înceta. Imperialii se
zăpăcesc în faţa amplorii, încearcă tot felul de soluţii pentru a câştiga timp şi în cele din
urmă, recunoscându-şi înfrângerea, acordă maselor de religie ortodoxă toleranţă religioasă,
şi în sfârşit chiar autorizaţia de a crea o ierarhie bisericească proprie. Mişcarea ţărănească,
privită dintr-un unghi de vedere strict confesional, are şi o semnificaţie naţională: ortodocşii
luptă şi ei ca şi uniţii în numele românilor, “al neamului românesc din Transilvania. “Luptând
pentru ortodoxie, luptă de fapt pentru “legea românească”, lege distinctiv naţională, care se
leagă de totalitatea poporului românesc. Ţăranii luptă împotriva unirii, conştient sau instinctiv
împotriva abaterii de la legea românească, împotriva înstrăinării, ruperii de marea unitate.
De altfel, în timpul şi după mişcare se întreţin vii legături cu ţara Românească şi cu Moldova,
circulă tot mai intens preoţii, călugării, cărţile. Întreţin emigrările populare peste Carpaţi,
migraţiuni datorate unor puternice cauze social-economice, care contribuie şi ele sensibil la
izbucnirea acestor mişcări religioase şi sociale. Acţiunea lui Sofronie are şi un pronunţat
caracter politic. Masele de români nu puteau fi însă implicate direct în lupta politică.
Programul de luptă politică venea de sus, era conceput intelectual. Masele nu puteau fi
străine de el, ele nu puteau concepe acum perspectivele îndepărtate ale politicii naţionale,
nu vedeau rostul unirii ca instrument de ridicare culturală şi politică. În ochii lor, problema se
punea invers, pornea de la situaţia proprie economico-socială. Înfruntând unirea ele dau o
ripostă masivă unei opere politice a regimului. Mişcarea ortodoxă are şi un profund caracter
popular, e străbătută şi de o conştiinţă de neam naţională şi tradiţională. A fost însă
înăbuşită datorită faptului că ţăranii s-au mişcat izolat, neorganizat în cea mai mare parte, cu
excepţia domeniului Zlatna. Aceasta a fost atât de amplă, viguroasă şi solidară încât
autorităţile civile şi militare, au fost silite să capituleze înaintea ei recunoscându-şi neputinţa
de a o împiedica şi reprima în toiul cuceririi şi răspândirii ei. Mişcarea nu a fost anarhică,
lipsită de un program bine definit şi de o conducere conştientă, ci o acţiune organizată, care
a fost răspândită în Transilvania de ţărani, luptători pentru drepturile lor religioase şi sociale,
pentru libertatea lor, pentru cucerirea drepturilor fireşti ale poporului român. Mişcarea dintre
anii 1759-1762 a fost una dintre cele mai mari mişcări dinaintea răscoalei lui Horea, a
îmbrăcat formă religioasă (anti-uniaţiei) dar cu un profund conţinut social. Situaţia
Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, explică şi caracterul confesional al mişcării. Religia
ortodoxă fiind religia majorităţii populaţiei, ea fiind persecutată, masele luptau împotriva
dominaţiei nobiliare şi habsburgice, furia lor rasfrângându-se asupra clerului unit. Doi ani mai
târziu, la fel va izbucni mişcarea ţăranilor secui şi maghiari pornită împotriva aceleiaşi
dominaţii străine pusă la cale de factori externi. Mişcarea din 1759-1762 se desfăşoară pe
două planuri paralele care se interferează. Pe un plan răzvrătirea ţăranilor neuniţi împotriva
uniţilor, consideraţi trădători ai religiei majorităţii poporului romăn, prin trecerea la biserica
unită considerată pilon de nădejde al dominaţiei feudale şi habsburgice, şi pe un alt plan,
răzvrătirea ţăranilor uniţi, care îşi dau seama că promisiunile (privilegiile social-economice)
care au constituit mobilul înscrierii la noua religie, s-au dovedit speranţe iluzorii. Ca atare, în
cursul acestor conflicte dintre uniţi şi neuniţi, un număr mare de ţărani vor părăsi biserica
unită, de voie sau cu forţa. Aceasta constituie cauza adevărată a părăsirii unirii, nu numai
instigaţiile sau agitaţiile provocate de ortodocşi. De acest lucru îşi vor da seama mai târziu şi
autorităţile locale, care vor recunoaşte că mişcarea de rezistenţă împotriva unirii s-a datorat
nu din fanatism religios, ci din motive sociale şi politice, naţionale. Astfel în scrisoarea din 12
august 1761 (manuscrisul 279, pagina 21-24) episcopul unit Petru Pavel Aron, explică clar
motivele pentru care uniţii îşi părăsec tabăra. O statistică a autorităţilor imperiale din 1762
înregistrează în principatul Transilvania 127.712 familii ortodoxe şi 25.174 unite din cele
152.886 familii româneşti anchetate, în schimb 2238 de preoţi uniţi şi 1380 ortodocşi. Unirea
se găseşte într-o gravă înfrângere, dar şi-au păstrat cadrele. În privinţa acordării libertăţii
religioase, pe seama confesiuni ortodoxe, Maria Tereza şi gen. Bucow n-au crezut de
cuviinţă că trebuie să îşi respecte cuvântul dat. După lungi dezbateri se publică patenta din
16 noiembrie 1762, patentă prin care se acorda românilor ortodocşi doar o toleranţă
condiţionată. În acest sens, s-au dat instrucţiuni şi lui Dionisie Novacovici numit episcop în 6
noiembrie 1762. Decretul regal îl face atent; el trebuie să ştie că numirea lui s-a făcut din
graţie regală şi dacă va abuza de puterea care i s-a încredinţat va fi înlăturat fără a mai avea
succesori. Episcopul să nu îngăduie emisari străini spre a face tulburări, să nu se opună în
vreun fel propagandei religioase catolice, să nu cuteze a îndemna pe uniţi, nici pe faţă nici
pe ascuns să se lepede de unire şi nici să facă ceva împotriva religiilor recepte. Dar ceea ce
e şi mai important, îl previne, că privilegiile naţiuni ilirice, concese pentru Ungaria şi părţile ei
anexe, nu au fost niciodată şi nu vor fi extinse şi asupra Transilvaniei. Prin urmare, clerul
neunit nu are să se bucure de imunitatea clerului naţiunilor ilirice, ci are să rămână şi de
acum încolo în starea de până acum. Nici în anul 1763, spiritele nu erau încă liniştite, se mai
întâlnesc şi acum ici-colo violenţe, acţiuni contra uniţilor. Astfel în februarie 1763 în Ponor,
comitatul Clujului, pe când uniţii ţineau un sinod în casa parohiala neuniţii au năvălit cu furci
de fier, au luat cu puterea cheile bisericii care fusese restituită de comisia aulică a uniţilor.
Episcopul Dionisie Novacovici pune în aplicare şi respectă instrucţiunile primite de la
împărăteasă. Astfel printr-o circulară dată la Răşinari la 15 iulie 1763 aminteşte şi cere
respectarea “poruncilor împărătesei”. Neîmplinirea făgăduielilor de ştergere a iobăgiei şi de
acordare a unor privilegii, va duce la izbucnirea unor noi răzvrătiri, cum a fost cea din 1763 a
grănicerilor români din Năsăud sau a grănicerilor secui din 1764. De altfel, trei lucruri
importante caracterizează guvernarea lui Adolf Bucow între 1761- 1764: mişcările religioase
ale românilor şi rolul lor în înfrângerea acestora; înfiinţarea regimentelor de graniţă;
alcăturiea unui nou “sistem de contribuţie”. Sofronie nu rezistă, instinctul lui politic era
completat de sfaturile unor persoane sigure care făcuseră studiile în stăinătate şi care se
întorseseră. În calitate de secretar, figura fiul unui protopop din Braşov, Eustatiu Grid şi
Dimitrie Eustatievici, viitor autor de gramatică şi traducător, care pentru moment readuseră
din Râmnic o ediţie românească a textului privilegiilor ilirice. Încă din 10/21II/1761 Sofronie
ştia “că s-a dat voie de viaţă în ortodoxie pentru românii din Ardeal” şi că “maica împăratului”
a trimis şi un “arhiereu pravoslavnic”. Prin proclamaţia publicată la această dată Sofronie
anunţa că împărăteasa a permis exercitarea legii ortodoxe, că ea singură interzicea injuriile
între cele două tabere religioase, că lăsa uniţiilor bisericile, casele şi pământurile care le
aparţinuseră, că la Curte s-a decis în sfârşit numirea unui episcop ortodox. Proclamaţia era
semnată de “popa Sofronie Vicaras” împreună cu popa Gheorghe al Abrudului “al şcolii de la
Carlovat”. La 30 martie Bucow a trecut frontiera Transilvanei, iar la 15 aprilie a intrat în Sibiu.
În 7 aprilie 1761 o delegaţie de 40 de români, în frunte cu protopopul Ioan din Săliste, s-a
prezentat la Sibiu cu un memoriu în care cer în numele tuturor românilor din Transilvania
liberul exerciţiu al religiei ortodoxe, să li se dea un episcop “de lege grecească să fie eliberaţi
cei închişi şi să nu se mai întemniţeze şi chinuie oameni, căci nu mai pot suferi atâtea
chinuri ale temniţei”. Cer ca şi preoţii neuniţi să fie scutiţi de contribuţiuni, cer să li se lase
bisericile şi pământurile bisericeşti pe care ei le-au cumpărat: “bisericile mai vechi au fost
clădite de strămoşii noştri de fiii şi nepoţii lor, când nu se ştia încă nimic în Transilvania
despre unire”. Cer în sfârşit ca Sofronie să fie noul episcop şi să nu sufere nici o prigonire.
Generalul dădu răspuns împăciuitor… dacă vor dovedi “supunere şi pace”, în ce-l priveşte
Sofronie trebuie să vină el în faţa comisiei, ca să fie întărit în misiunea sa. Proclamaţia dată
de Bucow în 9 aprilie 1761, tipărită în nemţeşte şi româneşte “către uniţii în ţara Ardealului
românesc norod”, are acelaşi ton liniştitor. Invită la Sibiu, 26 aprilie 1761, câte un delegat din
fiecare district pentru a prezenta Camerei aulice doleanţele. Episcopul Dionisie Novacovici a
profitat de prilej şi s-a arătat poporului pentru a-i îndemna să se abţină de la tulburări. Între
timp, gen. Bucow căutase un mijloc de întrevedere cu Sofronie, prin omul de încredere al lui
Bucow, căp. Luchsenstein cu care s-a întâlnit de mai multe ori la Zlatna sau împrejurimile
oraşului. Plecarea lui Sofronie din Zlatna întâmpină greutăţi nu atât din partea lui Sofronie,
cât din partea românilor care nu îl lăsau să plece. Ca atare, fu trimisă o trupă de ostaşi
împărăteşti sub comanda unui capitan Augustin Bunea spune că puţin a lipsit “ca aceşti
soldaţi să îşi pună capul în Zlatna”. Lucrurile se aranjează însă astfel încât, călugarul să vină
însoţit la Sibiu nu numai de ostaşi ci şi de o ceată mare de români. La 1 mai 1761 Sofronie a
sosit la Sibiu însoţit de o delegaţie de 500 ţărani. Se înfăţişase întâi înaintea episcopului
Dionisie Novacovi, pentru ca a doua zi să se înfăţişeze gen. Bucow. Acesta îl asigură pe
Sofronie că o comisie care va sosi în ziua de 1 mai 1761 la Sălişte le va face dreptate.
Asigurările de împăciuire cu care a venit comisia şi promisiunile îl dezarmează şi pe el. În
urma înţelegerii dintre el şi Bucow s-a redactat o proclamaţie în latineşte pe care Sofronie a
iscălit-o în româneşte, de data aceasta astfel: “eu popa Sofronie din iosagul Zlacui neunit, de
lege grecească, după rânduiala bisericii răsăritului acestea mai sus am însemnat, din cinstita
Comisie am înţeles, care are dat numele meu şi a tot neamului românesc neunit”.
Proclamaţia dată în numele lui, vorbeşte de aceleaşi bune intenţii de pace, de libertate
religioasă ba şi de scutirea preoţilor ortodocşi, nu de dare în genere, dar de darea capului,
doar cu condiţia de a fi paşnici şi a asculta de general şi de episcopul Dionisie. Spune, de
asemenea, că li se vor da privilegii ca braşovenilor, iar cei arestaţi vor fi eliberaţi aşa cum fu
de altfel popa Ioan din Sadu. Cu aceasta Sofronie plecă. Plecă şi mulţimea care aştepta în
afara zidului cetăţii Sibiului. Sofronie s-a reîntors în munţii Apuseni unde a aşteptat în linişte
ancheta comisiei, dar mai ţinu câteva sinoade, “se vede însă că aceste sinoade nu au
purces întru toate conform actului subscris la Sibiu, altfel nu ar fi fost condamnat din partea
Comisiei aulice şi nu ar fi fugit în Muntenia din faţa trupelor generalul Bucow care pătrund în
munţii Apuseni în mijlocul anul 1761”. Comisia îşi începu lucrările de “dismembrare” adică de
separare a uniţilor de neuniţi în urma unor conscripţii amănunţite prin organele
administrative. Atitudinii împăciutoare, cuvintelor blânde, acum le ia locul severitatea
generalului. Dismembrarea trebuia făcută în aşa fel ca să fie salvată unirea. Urmează o
perioada grea, tulbure de suferinţe de o parte şi alta - uniţi şi ortodocşi “tot mai mult se aud
glasurile ţăranilor uniţi şi neuniţi revoltaţi împotriva legilor favorabile doar celor trei naţiuni”, ei
parcă s-ar afla pe pământ străin şi nu au loc al lor şi nici nu au dreptul de a-şi ridica
capetele, iar legile ţării servesc numai pe cei nobili. Tot mai mult se ridică glasurile împotriva
unirii care a rămas doar o promisiune iluzorie ei “neavând drepturi nu pot fi consideraţi
oameni”. Chiar uniţi ei nu sunt scoşi din starea în care erau, când nu-şi pot achita decima
sunt puşi în lanţuri. Ca atare şi neuniţii neobţinând privilegiile promise se ridică la luptă, când
sunt prinşi şi întemniţaţi, fără judecată.14 Stăpân pe situaţie Bucow în vara anului 1761
aplică una din măsurile sale brutale şi anume arderea mănăstirilor şi schiturilor din lemn şi
dărâmarea celor de piatră. Sofronie însuşi plecase dintr-un asemenea schit. Primele care
căzuseră fură mănăstirile ţării Oltului. Nu scapă nici schitul lui Sofronie din Cioara. Tot acum
este distrusă şi mănăstirea Prislopului despre care aflăm amănunte într-o cronică în versuri
“Plângerea Sf. Mănăstirii scrisă de călugărul Efrem, care face un rechizitoriu violent la
adresa celor ce au pornit prigonirea Prislopului”, şi îndeamnă la întoarcere: “Şi neamul
nostru de vrăşmăşie Să se întoarcă iarăşi la frăţie, Căci precum românii prin viţă se alege,
Se cade să fie toţi la o lege. La legea cea strămoşească Iar nu la legea papistăşească, Căci
nu va fi spre un folos Naţia ce se s-au scos. Ci numai ca să ne răsnească De fraţi din ţara
românească Şi din ţara moldovinească Ba încă şi între noi din Ardeal Să bage pe cel viclean
Să nu ne mai putem înţelege…” Preamăreşte în schimb, pe ctitorii mănăstirilor din toate trei
ţările, punând în frunte ctitoria lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia: “Zic numai una, Cea mai
aleasă din toate Care au fost în gloate Din Bălgrad mitropolia Scaunul ţării şi tăria Pe care
au zidit Mihai Voda viteazul, cel preavestit. Că era preavoslavie adevarată între Aceste trei
ţări şi o credinţă Dreaptă într-o sfântă troiţă.” Conştiinţa de neam, credinţa în necesitatea
unităţii lui e evidentă. Pe o cale sau alta, această conştiinţă în rândul poporului este mereu
în creştere. Odată cu mănăstirea veche de la Silvaş din districtul Haţegului au ars
mănăstirile şi schiturile din districtul Făgăraşului şi mult altele “a înverşunat şi mai mult şi
înstrăinat pe români de la catolicism”, mulţi români fug peste graniţă, orice fugă peste graniţă
însemnă o scadere a “erarium viu” deci o pagubă în finanţele ţării. Ca atare, guvernul
opreşte cu “groaznice ameninţări” emigrarea peste munţi şi se iau aspre măsuri împotriva
vechilor tovarăşi ai lui Sofronie, precum protopopul Simion din Bălgrad învinuit că a dat de
veste întoarcerea tulburătorului”, punerea sub pază a trecătorilor, care leagă Transilvania de
Banat, Muntenia şi Moldova unde se cercetează dacă sunt scoase sau aduse “cărţi infame”
gramaticele lui Coresi etc. În ceea ce-l priveşte pe Sofronie el n-a aşteptat sfârşitul anchetei
înteprinse de Bucow. După cum am mai văzut, la intrarea lui Bucow în Apuseni, el se
ascunde. Se pare că din luna septembrie 1761 el se refugiază în Ţara Romanească. În
august 1761 Sofronie se mai află încă la Zlatna. Se pare că oficiali din unele sate încă îl
ajută. Aflăm acest lucru dintr-o informaţie, pe care o trimite nobilul Gabriel Ranta din Abrud,
baronului Dietrich, care spune: “întorcându-se ieri acasă imediat a fost chemat de primarul
Zarand şi Grigorie din Abrud, pentru a vorbi despre Sofronie, că în cazul în care va veni, să
aibă unde dormi şi să ştie dacă poate rămâne la aceştia”. În faţa trupelor generalului, a
energiei cu care acesta procedează împotriva celor ce rezistau, Sofronie găsise oportun să
se refugieze în Muntenia însoţit de un număr mare de români. La sfârşitul lunii august 1761
Sofronie fuge la Râmnic şi apoi la mănăstirea domnească din Argeş unde este ridicat în
funcţia de arhimandrit. Aici îşi va depăna restul zilelor lângă Nicolae Pop Balomireanu fostul
vicar al episcopului Ioan Inochentie Micu – fugit în Muntenia încă din anul 1748. Între anii
1765-1771 ajunge egumen la Vieros, însărcinat cu supravegherea băjenarilor ardeleni.
Bucow, în acest timp, caută să prindă căpeteniile răscoalei şi să le pedepsească. La 9
septembrie 1761 Bucow osândeşte pe fostul secretar al lui Sofronie, popa Gheorghe din
Abrud la zece ani muncă silnică, iar pe Sofronie la 5 ani de închisoare. Mai mult chiar, s-a
pus un premiu de 50 de galbeni, mai târziu de 100 galbeni, pentru prinderea lui fiindcă
întreţine mai departe legături cu aderenţii săi de peste munţi. Autorităţile austriece urmăresc
cu deosebită atenţie activităţile lui Sofronie din Muntenia, care era aşteptat în Transilvania
să vină “cu o puternică armată”. De aici întărirea pazei graniţei cu şi mai mare straşnicie. Din
Ţara Românească trimite scrisori şi emisari nu numai el, dar şi în numele lui “literae
sophronianae”. Sofronie apare, după cum spun actele oficiale, ba ici ba colo, are
corespondenţe cu cei din Transilvania, e urmărit mulţi ani, se pun premii pe capul lui. În
1764 este oprit schimbul de scrisori. O scrisoare adresată prin noiemrie 1762 sătenilor şi
preoţilor din Şard, îndeamnă printre altele: “de aceea nu staţi uniţi şi gătiţi-vă de război… ci
cumpăraţi-vă puşti şi pistoale… grabiţi-vă căci nu ştiţi ceasul când va veni şi porunce”. O
scrisoare fu găsită şi la Ighiu în 21 noiembrie 1762 adresată din Ţara Româneasca de Ismail
feciorul lui Silvester Comănesc: “pocăiţi-vă, nu prădaţi, nu robiţi, nu bateţi… şi uniţii să se
veselească cu neuniţii şi nimeni să nu hulească unul pre altul”. Aceste scrisori sofroniene,
dacă au sau nu legătură cu Sofronie e de mai puţină importanţă. Important e faptul că
exprimă noile forme de luptă, depăşind mişcarea de până aici. În 1765 autorităţile militare se
pare că încearcă să-l prindă pe Sofronie în munţii Apuseni. În 19 ianuarie 1765 căpitanul
Hamer raportează că Sofronie a plecat din Almaşul Mare, fiind urmărit pas cu pas de
informatori siguri. Schimbându-şi hainele călugăreşti ca şi călugărul Efrem din Cioara,
Sofronie a dispărut fără urme. În concluzie, mişcarea condusă de călugărul Sofronie în
perioada 1759-1762 constituie o pagină din istoria luptei poporului român pentru drepturi
sociale şi naţionale. Această mişcare a constituit, încă de la sfârşitul secolului XVIII, obiect
de cercetare în lucrările reprezentative ale curentului cultural-ideologic-iluminist, curent
cunoscut sub denumirea de Şcoala Ardeleană, contribuind la cristalizarea unor puncte de
vedere ale istoriografiei noastre în legătură cu această problemă. Subiectul acesta va fi
tratat într-o temă următoare. Cuviosul Sofronie de la Cioara, apărător al credinţei străbune şi
al fiinţei naţionale în Ţara Moţilor În calendarul ortodox, 21 octombrie este prilej de sfântă
pomenire a Cuviosului Sofronie de la Cioara. În Ardeal şi în special în Ţara Moţilor este mult
cinstit. Moţul este iubitor al istoriei neamului său. Are un cult aparte pentru acest pământ şi
pentru martirii săi. S-a scris mult, s-au întocmit studii, monografii cu referire la viaţa şi la
faptele sale închinate neamului şi Bisericii acelui timp istoric pe care l-a trăit Sofronie.
Doresc, la ceas de sfântă pomenire, să-i facem mai mult cunoscută prezenţa Cuviosului
Sofronie în Ţara Moţilor şi pecetea pe care şi-a pus-o peste evenimentele care au întunecat
cerul istoriei. Cuviosul Sofronie s-a născut în Cioara Albei. Numele lui de botez fusese Stan,
iar cel de familie Popovici, dovadă că se trăgea dintr-o familie preoţească. Tunderea lui în
călugărie a avut loc într-o mănăstire de peste munţi, poate Cozia. Începând din anul 1756,
sihăstrea într-o pădure de lângă satul natal, “la un mâl depărtare de sat, unde şi-a făcut un
ţâr de schit şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”. Învăţătura
aceasta nu va fi fost chiar atât de puţintică, întrucât se ştie că satele din jur au cerut să i se
îngăduie să le dea învăţătură, ca unul care adeseori era numit “dascălul”. Vârsta lui va fi fost
în jur de 50-55 de ani, deoarece, după ce s-a refugiat peste munţi, a mai trăit încă 20 de ani.
E greu să se cântărească rolul jucat de el în anii 1759-1761, care au adus într-un chip
pilduitor biruinţa unui popor întreg care, deşi lipsit de căpeteniile lui legitime şi de cele mai
fireşti drepturi, totuşi nu s-a lăsat îngenunchiat. Într-una din jalbele înaintate în cursul anului
1761 se spune chiar că nu el s-a ales în fruntea luptei, ci poporul a fost cel care l-a ales. Nu
ştiu nici câtă carte cunoştea şi nici prin ce alte virtuţi îi întrecea pe cei din vremea lui.
Poporul român ajunsese la convingerea că suferinţele lui se apropie de sfârşit, pentru că ele
erau cu totul nedrepte şi durau de prea multă vreme. În sufletul lui, de om simplu, cuviosul
Sofronie a dat dovadă atât de o credinţă puternică şi de o rară iubire faţă de semeni, cât şi
de o cugetare “meşteşugită”, de o voinţă energică, aşa cum numai cei ieşiţi din popor o
puteau face. Cuviosul Sofronie avea şi şcoala vieţii, dând dovadă de o rară isteţime, “simţind
pretutindenea călcând urma pe prigonitorul Bisericii Sale”. Anul 1761 evocă pentru
Ortodoxia românească din Ardeal o îndoită mucenicie. De această dată se leagă în primul
rând revoluţia religioasă a călugărului Sofronie, iar în al doilea rând, dărâmarea
aşezămintelor mănăstireşti din întreg cuprinsul Ardealului de către generalul Bukow, acest
Mohamed al catolicismului habsburgic din Ardeal. Revoltele religioase, care au zdruncinat
viaţa românilor ardeleni şi deci şi a celor din Ţara Moţilor între anii 1751 şi 1761, şi
neîntreruptele jalbe către mitropolitul sârb Nenadovici din Carloviţ (ca să-i sprijine pe lângă
Curtea de la Viena spre a putea redobândi un Vlădică de “legea neunită”, care să le poarte
de grijă celor sufleteşti şi să le sfinţească preoţi, căci “nouă nu ne trebuie popii cei uniţi până
la moarte, mai bucuros moartea vom pofti decât pe ei să ne stăpânească”, cum spuneau
într-o jalbă de pe la 1756 către Nenadovici) marchează graniţa suferinţelor sufletului ortodox
din Ardeal. În anul 1757, pretorul din Vinţ năvăleşte cu 12 unguri asupra schitului din Cioara,
făcându-l una cu pământul. Aceste schituri mănăstireşti formau şcoli de răbdare, punctele de
rezistenţă împotriva Ungariei. Acest gest “hunic” săvârşit în numele creştinismului de culoare
catolică l-a aruncat pe călugărul Sofronie, stareţul schitului, în “tabăra militantă”, care şi prin
cuvântul simplu, dar plin de căldura convingerilor creştineşti, mobilizează şi dă tărie maselor
ţărăneşti. Sofronie participă la adunarea de la Apold din 1759, condusă de preotul Ioan din
Sălişte. De aici cutreieră satele din ţinutul Hunedoarei. Este prins şi aruncat în temniţa de la
Bobâlna. A fost eliberat datorită protopopului Ioan din Sălişte, care, cu o ceată de 5.000 -
6.000 de ţărani, a tăbărât asupra temniţei, spărgând uşile cu topoarele şi scoţându-l pe
Sofronie în timpul nopţii. De aici, Sofronie, înconjurat de mulţime de ţărani, se- îndreaptă
spre Zarand, spre Munţii Apuseni, cetate de rezistenţă a naţiei româneşti. Cutreierând toate
satele până la Câmpeni, capitala Ţării Moţilor, îndemnându-i pe ţărani să se înscrie între cei
ce doresc episcop ortodox, căci “ăsta care-i acum la Blaj (Aaron) va pieri ca fumul deoarece
l-a prins regina cu minciuna, scriind că toţi românii de aici sunt uniţi”. Conferinţa ministerială
din Viena ia în discuţie stările din Ardeal create prin revoluţia ţărănească a lui Sofronie şi
hotărăşte să trimită ca episcop ortodox în Ardeal pe Dionisie Novacovici, episcop sârb de
Buda. În ziua de 4 aprilie 1761, generalul Bukow intră în Sibiu aducând soluţia diferendului
dintre “uniţi şi neuniţi” în vârful săbiilor şi în “ţevile tunurilor”. A trebuit intervenţia armatei
generalului Bukow ca să se potolească sau mai bine zis să se ascundă din nou sub spuză o
flacără revoluţionară. Generalul Bukow va declara împărătesei că n-a lucrat nicăieri cu atâta
cruzime ca în Transilvania. Generalul Bukow a intrat în Munţii Apuseni din trei părţi; soldaţii
săi au ajuns în Zlatna, Abrud şi Câmpeni şi în satele din jur, unde au lăsat dezastru în urma
lor. Cruzimile şi nedreptăţile generalului vor întrece orice măsură, distrugând până în temelii
peste 150 de mănăstiri şi schituri. O mână criminală a făcut una cu pământul aşezămintele
ridicate cu sfinţenie şi pietate creştină, spre proslăvirea lui Dumnezeu. A profanat altarul unei
naţii şi a impietat în chipul cel mai de neiertat strădania şi truda de veacuri a generaţiilor, s-
au făcut crime care, nu în numele Evangheliei (catolice), şi nici a celui mai feroce canibalism
nu se puteau săvârşi. Dar s-au săvârşit! Ţara Moţilor a fost unul din principalele centre ale
răscoalei călugărului Sofronie, lupta pentru ortodoxie însemnând lupta pentru libertate. În
aceşti Munţi Apuseni unde s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc, în aceşti munţi
care au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zile de groază, cetatea sfântă în care s-au
păstrat curată credinţa în Dumnezeu, limba, portul şi datinile strămoşeşti. Din câte primejdii
ne-au scăpat, prin vremuri de restrişte, munţii şi codrii aceştia! Aici, în întăriturile acestea
zidite de Dumnezeu, au stat adăpostiţi o mie de ani strămoşii noştri, retrăgându-se din calea
puhoaielor barbare. Ţara Moţilor a fost unul din cele mai puternice, dacă nu cel mai puternic
rezervor al românismului. Moţii au dat vieţii şi istoriei imens şi au primit puţin, fiind mereu
“copii suferinţei”. Aici, în această Golgotă a suferinţelor şi nedreptăţilor neamului românesc,
şi-a desfăşurat o parte a activităţii călugărul Sofronie. Cuviosul Sofronie a intrat în Munţii
Apuseni într-o vineri, 21 aprilie 1760, în oraşul Zlatna. Slujbaşii minelor s-au speriat şi au
tras “clopotele în dungă”. A vorbit poporului în graiul lui simplu. Sufletul românilor era plin de
dorul libertăţii. Inima răscoalei lui Sofronie a fost domeniul areal al Zlatnei. Sofronie a poposit
în Abrud, unde îşi aşează reşedinţa, întărită ca o fortăreaţă cu pădurile şi munţii din jur. În 24
mai 1760, la Câmpeni a fost găzduit în casa localnicului Coteţu. Era zi de târg de ţară.
Mulţimea poporului, auzind de venirea lui Sofronie, părăsi târgul şi se adună în jurul casei,
unde era pregătit sălaşul călugărului. În faţa mulţimii de ţărani Sofronie a ţinut o cuvântare.
Cu acest prilej, Urs Popa a declarat: “Să ne lase ungurii în pace, iacă înverzesc codrii şi o să
fie vina lor de se va întâmpla ceva”. În Biserica din Albac a poposit Sofronie. “Aici Horea
ţinea strana Bisericii”. L-au ascultat pe călugărul Sofronie. Aici s-au adunat semnături pe
memoriul adresat împărătesei Măria Tereza şi s-a propovăduit adunarea unui “nou Sinod” la
Alba-Iulia, în februarie 1761. Era firesc ca o astfel de personalitate puternică, cum a fost
aceea a călugărului luptător Sofronie, să-l influenţeze în mod hotărâtor pe tânărul Nicola
Ursu, devenit mai apoi Horea. La 20 octombrie 1760, Maria Tereza înştiinţa că în curând va
sosi în Transilvania comisia care să înregistreze declaraţiile fiecăruia în ce lege vrea să
rămână, împărăteasa recunoştea, pentru prima oară, că din pricina credinţei lor “mulţi
români au pătimit moarte şi alte pedepse grele”. Călugărul Sofronie e liber să călătorească
în orice parte a ţării pentru a împăca bisericile şi pe oameni, în soboruri locale. Astfel s-a
sfârşit o pagină tristă din istoria Ardealului - a Ţării Moţilor - care a adus poporului încrederea
în puterea lui nebiruită, în lupta pentru dreptate şi învăţătură: “că această dreptate n-o dau
împăraţii”, ci ea, uneori, trebuie cucerită prin luptă. Evocarea, aducerea în actualitate a
călugărului Sofronie de la Cioara, poartă în ea un mare adevăr: că acest neam, crescut
odată cu stâncile şi pădurile acestui pământ, Ţara Moţilor, nu a primit nimic fără sânge şi
jertfa. Călugărul Sofronie a scris una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii
bisericeşti a Ţării Moţilor. Alese virtuţi l-au caracterizat: dragostea faţă de poporul din care s-
a ridicat, apărător până la jertfa supremă pentru legea şi credinţa străbună, stăpânirea de
sine, graiul cald “nemeşteşugit” cu care se adresa acest călugăr evlavios mulţimilor. De
aceea El nu va fi uitat. Moţii, alături de acea “Sfântă Trinitate de Martiri, Horea, Cloşca şi
Crişan”, îi poartă o vie recunoştinţă, candela aprinsă peste veacuri. Pildă de urmat pentru
slujitorii sfintelor altare de apărare a gliei şi credinţei în legea strămoşească. Pe călugărul
Sofronie, a cărui cinstire o facem cu laudă în fiecare zi de 21 octombrie, îl slăvesc pentru
faptele sale împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă, moţii rugându-se astfel: “Viaţa cea
cuvioasă ai ales, Părinte Sofronie. Dar potrivnicii Legii cele drepte schitul ţi-au pustiit şi te-au
prigonit, vrând să te prindă. Ci tu, îndată încingând sabia vitejiei cele întru Hristos, te-ai
împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinatoare de fraţi. Pentru aceasta, vrednic de laudă eşti,
pururea-pomenire!” Un nou monument istoric la Alba Iulia: bustul Sfântului Cuvios Sofronie
de la Cioara Au trecut aproape 4 luni de când Fundaţia „Alba Iulia - 1918 pentru unitatea şi
integritatea României”, a realizat şi inaugurat monumentul de la biserica „Sfânta Treime” din
cartierul Maieri (II, lângă gara CFR ), reprezentându-l pe ctitorul său, voievodul Mihai
Viteazul, pe acea vreme Domn al Ţării Româneşti, şi, iată, a venit rândul altei biserici din
oraşul nostru, să beneficieze de bunele intenţii ale fundaţiei. Este vorba de realizarea şi
inaugurarea bustului Sfântului Cuvios Sofronie de la Cioara, aşezat în incinta bisericii
„Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Lipoveni, care a avut loc duminică, 24 februarie
2008 (după o amânare de o săptămână datorată timpului nefavorabil). Acţiunea se înscrie în
programul fundaţiei de a scoate din anonimat monumentele istorice din oraş şi de a le oferi
şansa de a deveni obiective turistice apreciabile. În acest sens, trebuie să remarcăm că
biserica din Lipoveni însăşi este un important monument istoric, dacă ţinem cont de faptul că
unele surse documentare ne permit să concluzionăm că ea este vechea biserică
mitropolitană românească, în care au slujit mitropoliţii Bălgradului şi arhiepiscopi ai
Transilvaniei de până la Ioan de Prislop inclusiv. Se ştie că, mai apoi, după ce, la 1597,
Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia celebra sa mănăstire din „Maierii Bălgradului”, unde s-a
mutat şi Mitropolia şi Arhiepiscopia Transilvaniei, pe atunci sub păstorirea lui Ioan de Prislop
(1585-1601?), biserica veche a rămas doar cu rangul de „protopopească”. După ce imperiul
habsburgic catolic şi „apostolic” (deci cu misiuni de catolicizare a teritoriilor cucerite în
campania împotriva turcilor) ocupă Transilvania cu forţele sale armate (1687) şi după ce îşi
consolidează ocupaţia prin pacea de la Carlowitz (26 ian. 1699) încheiată cu Imperiul
Otoman, intervine o perioadă de incertitudini asupra acestei anexiuni, între 1703-1711, când
este în plină desfăşurare răscoala antihabsburgică provocată şi condusă de Francisc II
Rákóczi, proclamat la 1704 în Alba Iulia, principe al Transilvaniei. Este necesar să precizăm
că la această răscoală antihabsburgică au participat şi românii, inclusiv cei din cartierele
Albei Iulia. Repercusiunile vor fi însă de-a dreptul dramatice şi de o gravitate ieşită din
comun, după încheierea, prin trădarea contelui Karolyi, a tratatului de la Satu-Mare, din 1
mai 1711, prin care Imperiul habsburgic şi-a consolidat autoritatea asupra Transilvaniei şi
Ungariei. Pentru început capitala Transilvaniei va fi mutată de la Alba Iulia la Sibiu şi se
reiau, cu mai multă intensitate, acţiunile de catolicizare şi de deznaţionalizare a românilor.
Sub acest aspect, se cunosc prea bine încercările de corupere, prin anumite privilegii şi
avantaje materiale, a ierarhiei de vârf şi mijlocii din biserica strămoşească, ortodoxă, din
perioada 1697-1701, încercări perfide promovate prin iezuiţi, dar cu rezultate doar formale.
Numai astfel putem înţelege de ce acţiunile de „unire” (de fapt de dezbinare a românilor) au
fost mereu reluate, până a se ajunge la o oarecare clarificare în zilele păstoririi episcopului
Pataki şi de ce, în perioada sa (1729-1744) episcopul Inochentie Micu Clain a luptat cu atâta
îndârjire pentru obţinerea drepturilor promise prin diplomele leopoldine, nu numai pentru
clerul său, ci şi pentru întreaga naţiune română. Din păcate, el a fost îndepărtat cu
brutalitate, murind în surghiun la Roma, sub ochii nepăsători ai papilor vremii (1768). Dar, cu
acestea, măsurile represive, erau abia la începutul lor. La Alba Iulia, fosta capitală a
Transilvaniei, habsburgii şi ceilalţi duşmani ai poporului român, trebuiau să distrugă atât
amintirea primei unificării politico-administrative a ţărilor româneşti şi a neamului românesc
sub Mihai Viteazul, cât şi singura instituţie care se putea ocupa de trista situaţie a unui popor
doar tolerat (pentru a-i fi exploatată forţa de muncă), deşi era autohton şi, pe departe,
majoritar în ţară, aceasta fiind Mitropolia Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului. Soluţia
a fost găsită relativ repede. Încă din 1711 s-a luat în discuţie necesitatea construirii la Alba
Iulia a unei cetăţi fortificate, dată fiind poziţia strategică deosebită a oraşului în principatul
Transilvaniei. Ea urma să fie baza sistemului de apărare al acestuia. În acest sens, lt. col.
Giovanni Visconti Morando, şeful comisiei de fortificare a Transilvaniei, aflat în principat încă
din anul 1691, face măsurătorile cartografice necesare şi, deja în luna februarie 1711,
elaborează celebrul lui plan, care va sta la baza proiectelor fortificaţiei. Sistemul Vauban
ales, afecta mai puţin suprafaţa interioară a vechii cetăţi feudale, care a rămas aceiaşi
(corespunzătoare dimensiunilor castrului roman de la Apulum), dar presupunea demolarea
construcţiilor oraşului din jurul cetăţii, pentru a face loc amplului sistem de fortificaţii
exterioare. Deşi hotărârea Consiliului de război de la Viena a fost emisă abia în aprilie 1714,
se pare că lucrările de demolare au început încă din 1713, când Dieta Transilvaniei a votat
un fond bănesc important pentru noua cetate. La această dată, noi nu ştim dacă operaţiunile
de demolare şi de curăţire a terenului afectat noii cetăţi s-au făcut simultan, de jur-împrejurul
ei, sau într-o anumită ordine, dictată de începerea în paralel a construcţiei. Destul că atât
zonele locuite de români, cât şi cele două biserici ale acestora au fost demolate şi apoi
mutate în lunca inferioară a Mureşului dinspre est, de o parte şi alta a râului Ampoi ce o
traversa în direcţia N-S, paralel cu „Dealul Cetăţii” (terasa). Astfel a fost demolată
mănăstirea construită de Mihai Viteazul la 1597 şi mutată, împreună cu întregul cartier al
„Maierilor”, la cca. 700 m spre est, de pe terasa cetăţii în lunca Mureşului, operaţiune care
trebuie să se fi efectuat în 1713, întrucât în perioada următoare, 1714-1715, din materialele
recuperate s-a construit biserica „Sfânta Treime” Maieri II (s-a menţinut hramul pentru
continuitate). Despre mutarea celeilalte biserici româneşti situate în partea de Nord a
vechiului oraş, nu avem prea multe informaţii. Ştim doar că la 1552, când turcii ocupă
Banatul şi o parte din Crişana, transformându-le în paşalâc. Românii şi sârbi din oraşul
Lipova au emigrat în Transilvania, o mare parte dintre ei aşezându-se în nordul oraşului Alba
Iulia, unde s-a constituit un mare cartier. Nu ştim dacă ei au găsit aici vreo biserică ortodoxă
sau au construit ei una pentru nevoile lor de cult. Încă din vremea lui Mihai Viteazul,
cronicarul Szamosközy vorbeşte de un mare cartier românesc aflat în nordul oraşului
capitală, unde se ţinea periodic şi un mare târg. Noi considerăm că biserica din acest cartier
este vechea biserică mitropolitană a Bălgradului, unde au oficiat servicii divine mitropoliţii
Ardealului de până la Ioan de Prislop, care va fi instalat apoi în noua reşedinţă construită la
1597 de către Mihai Viteazul. Începând cu conscripţia de la 1673, în zona amintită apar
denumirile unor străzi, ca Lipova Mare şi Lipova Mică, locuite de români, aceştia fiind
semnalaţi şi pe alte străzi ca: a Teiuşului, Mică, a Morii, Sf. Nicolae. Presupunem că
denumirea cartierului vine de la străzile principale cu numele de Lipova, acesta fiind
considerat românesc. În aceeaşi zonă, străzile Cimitirul Mare şi Cimitirul Mic confirmă
existenţa aici a unei biserici româneşti. Ea va apare pe un plan cartografic de la 1687, sub
denumirea de „Chiesa de Greci”, pe care îl atribuim tot serviciului cartografic al armatei
habsburgice. Aceiaşi biserică şi pe aceiaşi poziţie apare şi în planul lui Visconti de la 1711.
Nu se cunoaşte, până în prezent, data exactă când şi această biserică va fi demolată şi
strămutată, împreună cu întregul cartier Lipoveni, dincolo de Ampoi, pe malul stâng al
acestuia, într-o zonă de luncă joasă situată între Ampoi şi pârâul Bărăbanţului. Ştim, însă, că
în 1714 se lucra masiv la demolări şi că la 4 noiembrie 1715, cu solemnitatea
corespunzătoare, s-a pus piatra de temelie a cetăţii Alba Carolina la bastionul Sf. Carol,
situat în partea de Nord a acesteia. Deci cartierul şi biserica sa erau deja demolate, deşi
aceasta din urmă se afla la o distanţă mai mare de 500 m, limită stabilită pentru esplanada şi
glacisul noii cetăţi. Trebuie precizat că pe acea vreme Ampoiul curgea pe traseul: Liceul de
construcţii – str. Ampoiului – Fabrica „Ardeleana” – zona numită „Clin”, separând cartierul
românesc Lipoveni de restul oraşului, care, conform planurilor de „sistematizare” întocmite,
probabil, tot de Visconti, cuprindea „Varoşul”, adică cartierul unguresc şi cartierul german
(numit de popor Maieri). Legătura Lipoveniului se putea face doar cu „Varoşul” peste
podurile de lemn de la fabrica „Ardeleana” şi de la Liceul de construcţii, pe unde trecea
„Drumul Ţării”, ce lega Sibiul de Cluj, prin Alba Iulia. Actuala biserică „Adormirea Maicii
Domnului” din cartier a fost construită din materiale recuperate din demolarea de pe vechiul
amplasament şi din cele rezultate din distrugerea celor două cimitire, în perioada de după
1715, terenul fiindu-i atribuit de către contele Steinville, comandantului trupelor imperiale din
Transilvania. Din informaţiile culese până în prezent, la 1730, biserica era în funcţiune,
avându-l ca preot pe Ioan Adam Popai. Terenul aferent, situat între străzile Drâmbarului
(Mărăşeşti), Sf. Nicolae (Gheorghe Doja) şi Oituz, a fost folosit ca cimitir, până în sec. XIX –
când autorităţile au interzis, din motive de sănătate publică, îngroparea morţilor în
„progadiile” bisericilor şi au decis afectarea de terenuri pentru cimitire în afara localităţilor, în
cazul bisericii din Lipoveni dându-se cimitirul din „Chip”. Revenind la monumentul amplasat
la biserica din Lipoveni, facem precizarea că ideea a venit cu ocazia discuţiilor purtate în
cadrul fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”, privind trecerea a
247 de ani de la Sinodul ortodox, organizat la Alba Iulia, în 14-18 februarie 1761 de către
călugărul Sofronie de la Cioara şi sprijinitorii săi, pentru a cere împărătesei Maria Tereza
repunerea în drepturi a cultului ortodox şi reinstituirea ierarhiei sale, acţiune energică care s-
a bucurat de succes, chiar dacă nu pe deplin şi nu imediat. S-a hotărât, deci, amenajarea
unui soclu corespunzător pentru bustul lui Sofronie, pe care să fie amplasată o placă de
marmură comemorativă. Cu asentimentul preotului Ştefan Urdă şi a comitetului parohial, în
frunte cu epitropul prof. Nicolae Mărginean, s-a trecut la execuţie. Este de datoria noastră să
facem cunoscut că de proiectare şi de execuţie, precum şi de relaţiile cu sponsorii, s-a
ocupat ec. Ioan Străjan, vicepreşedinte al fundaţiei, născut în cartierul Lipoveni şi enoriaş al
bisericii de acolo. Astfel, în mai puţin de o lună, cu contribuţia ing. Valentin Paşca ca
proiectant şi a artiştilor amatori, sculptori în piatră, Nicolae Haj şi Liviu Berchi, obiectivul a
fost realizat. Se cuvine aici să aducem mulţumirile şi omagiile noastre acestor inimoşi şi
adevăraţi români, precum şi sponsorilor care au pus la dispoziţie baza materială şi
financiară, utilajele şi maşinile necesare. Este vorba de fam. ec. Mirela şi arh. Ioan Străjan,
fam. ing. Boţa Igna Marin; fam. prof. Elisabeta şi Nicolae Mărginean; fam. Silvia şi Ioan
Străjan; ing. Todea Gheorghe; ing. Cosmin Limbeanu; dul. Marc Nicolae; d-ul Pestrea
Nicolae; d-ul Cosma Ioan; d-ul Lazăr Ioan şi d-ul Gavrilă Ioan.. Duminică, 24 februarie 2008,
în prezenţa membrilor fundaţiei, a reprezentanţilor organelor administrative locale de stat, a
reprezentanţilor cultului ortodox din oraş (pr. Protopop Niculiţă Pascu, şi lector univ. Albu
Alin, din partea I.P.S. Andrei, arhiepiscop de Alba Iulia), a invitaţilor din oraşul Zlatna şi din
comuna Cioara (Sălişte), precum şi a enoriaşilor parohiei, după Sf. Liturghie s-a oficiat în
faţa monumentului o slujbă de pomenire cu parastas, iar acesta a fost dezvelit şi stropit cu
apă sfinţită. Au rostit scurte alocuţiuni, cu referire la mişcarea sofroniană, la rezultatele ei şi
la personalitatea iniţiatorului ei: lector univ. Alin Albu, prof. Ioan Pleşa, preşedintele fundaţiei,
ec. Ioan Străjan, vicepreşedinte al fundaţiei şi d-na Melania Forosigan din Zlatna. La
încheierea festivităţilor s-a oferit celor prezenţi tradiţionalii colăcei de pomană şi câte un
pahar de vin, plus o cruciuliţă de amintire. Din problematica amplă a evenimentului şi a
personalităţilor evocate, cu acest prilej, de către vorbitori, au rezultat câteva concluzii şi
precizări care merită a fi reţinute.  Sofronie şi sprijinitorii săi puteau să ţină sinodul din
februarie 1761 la Zlatna (unde a mai convocat şi pe cel din 1760) sau la Abrud, unde era în
siguranţă deplină, fiind păzit de ţăranii români în mod permanent.  Ei au ţinut însă ca
aceasta să se ţină în fosta capitală a Transilvaniei, la Alba Iulia, simbolul unităţii de neam şi
de spiritualitate ortodoxă al românilor ardeleni.  De aproape un an, mişcarea sofroniană
domina viaţa politică şi socială a principatului, autorităţile habsburgice şi nobilimea maghiară
fiind lipsite de forţa militară necesară reprimării ei (din cauza războiului de 7 ani).  Se ştia
că Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului a fost desfiinţată
(formal la 1701, real abia prin bula papală din 1721, privind Episcopia greco-catolică de
Făgăraş), transformată în episcopie greco-catolică, iar reşedinţa mitropolitană a fost
demolată şi reconstruită pe un alt amplasament, dar cu rangul iniţial de biserică episcopală,
mai târziu doar protopopească.  A fost preferată biserica din Lipoveni pentru că reprezenta
vechiul lăcaş de cult ortodox mitropolitan, cel în care s-a oficiat până la 1597, şi care
reprezenta dovada vechimii ierarhiei ortodoxe.  Izolarea cartierului Lipoveni dincolo de râul
Ampoi, oferea oarecari condiţii de siguranţă, faţă de atitudinea comandantului cetăţii care a
ordonat îndreptarea tunurilor sale spre oraş, precum şi posibilităţi mai bune de apărare, prin
marea mulţime adunată şi prin blocarea celor două poduri de acces în cartier.  Terenul
afectat bisericii din Lipoveni a rămas intact până după 1918. Parcelarea şi înstrăinarea unor
parcele s-au efectuat deci abia în perioada interbelică. Încă nu se ştie dacă acestea s-au
datorat reformei agrare din 1921 sau, pur şi simplu, parohia a vândut parcelele din nevoi
materiale.  Documentele ne precizează că lucrările sinodului s-au desfăşurat în casele
preotului paroh Rusan. Este greu de stabilit acum unde erau plasate pe teren aceste case şi
cât erau ele de mari, de încăpătoare. Noi apreciem că, oricât ar fi fost de mari, ele nu puteau
cuprinde mulţimea celor convocaţi pentru sinod, motiv pentru care optăm că acesta s-a ţinut
în biserică, mulţimea sprijinitorilor având suficient spaţiu pe terenul aparţinător acesteia.
Deocamdată, ne oprim aici cu concluziile, promiţând tuturor celor interesaţi că fundaţia
noastră va continua asemenea acţiuni, pentru a scoate în evidenţă adevărul istoric şi
adevărata valoare a oraşului în care ne-am născut şi în care, încă, trăim. Sfântul Cuviosul
Sofronie de la Cioara Cronologie neterminată - Călugărul Sofronie s-a născut în satul Cioara
din comitatul Hunedoarei (astăzi Sălişte, jud. Alba), după anul 1700 într-o familie
preoţească, cu numele de Stan Popovici. - Din înscrisurile de pe unele cărţi bisericeşti
(regulă aplicată în perioadele respective) de la schitul Afteia - din Plăişorul Ciorii rezultă că
popa Stan din Cioara a fost feciorul răposatului Ioan din Ţara Românească, fapt probabil ce
justifică şi prezenţa sa dincolo de Carpaţi. - A fost preot de mir în satul Cioara fiind hirotonit
în anul 1728 la Arad de către episcopul Vichente Ioanovici. - În anul 1750, după ce a rămas
văduv, a primit cinul monahal în Ţara Românească la Mănăstirea Cozia, luând numele de
Sofronie, după numele patriarhului Ierusalimului, care a fost un înflăcărat apărător al
ortodoxiei, instalându-se la schitul Afteia, situat la o altitudine de cca 600 m, din Plăişorul
Cioarei, într-o zonă mirifică. Din însemnările preotului Nicolae Benţa, paroh în Cioara între
anii 1840-1851 rezultă că mănăstirea din Plaiul Cioarei a fost închinată la Mănăstirea Cozia
din Ţara Românească. - Schitul Afteia reprezintă o străveche vatră a creştinismului
românesc de pe aceste meleaguri şi, a fost construit în a doua parte a, sec. XV-lea, după
victoria oştilor creştine din anul 1479 conduse de Paul Chinezul, împotriva turcilor pe
“Câmpul Pâinii” (Şibot-Orăştie). - În această zonă de munte românii s-au retras din calea
turcilor, iar construirea lăcaşului creştin a fost ca urmare a recunoştinţei faţă de Dumnezeu,
pentru victoria obţinută. - Importanţa acestei străvechi vetre de credinţă străbună, cultură şi
“lege românească” a fost determinată de existenţa şi funcţionarea unei şcoli gratuite pentru
copii ţăranilor din satele apropiate, precum şi de rezistenţa împotriva catolicizării, acţiuni la
care călugărul Sofronie s-a implicat în mod deosebit, iar manifestările barbare care s-au
produs la acest lăcaş de cult creştin românesc, sunt mai mult decât edificatoare. -
Împotrivirea la acţiunile de catolicizare a determinat pe fibirăul de la Vinţ (centrul
administrativ) însoţit de o trupă de 12 soldaţi, să organizeze în noaptea din Duminica Floriilor
a anului 1757, arestarea şi întemniţarea călugărului Sofronie de la Afteia. Acţiunea însă nu a
reuşit deoarece Sofronie a scăpat cu fuga din timpul nopţii. În schimb, “victoria” atacatorilor
s-a realizat prin distrugerea bisericii şi a chililor călugărilor care au fost alungaţi din zonă. -
Despre activitatea călugărului Sofronie după distrugerea schitului Afteia până în vara anului
1759 nu se cunoaşte. Rezultă în schimb că în această perioadă a fost la Mitropolia ortodoxă
a sârbilor de la Carlowitz pentru ajutor, iar legăturile strânse existente în continuare cu
ortodocşii sârbi, l-a intitulat “vicăraş al sfinţiei sale de la Carlowitz”. - Situaţia catolicizării
românilor din Transilvania s-a agravat după anul 1744, odată cu exilul episcopului Inocenţiu
Micu Klein la Roma. - Vicarul său Petru Pavel Aaron fiind “incorigibil” a fost schimbat din
funcţia de vicar, de episcopul Inocenţiu Micu Klein prin excomunicarea trimisă de la Roma la
data de 25 august 1747 fiind înlocuit cu Nicolae Pop, arhidiacon de Balomir, însă pentru
scurt timp. Petru Pavel Aaron a fost numit în schimb, fără ştirea episcopului Inocenţiu Micu
Klein vicar apostolic al “pontificelui roman” de către Papa Benedict al XIV-lea şi a condus
dieceza de la Blaj, în calitate de vicar în perioada 1747-1751. - Inocenţiu Micu Klein fiind în
dizgraţia tuturor celor puternici ai timpului, a fost anchetat şi silit cu foamea, ameninţat cu
temniţa şi obligat să renunţe la calitatea de episcop greco-catolic. La 7 mai 1751 Inocenţiu
Micu Klein a fost obligat să abdice, la vârsta de 59 ani. A mai trăit în exil la Roma încă 19
ani, întrucât cei de la Blaj au refuzat dorinţa sa testamentară de a reveni în ţară să-şi
doarmă somnul de veci în mănăstirea întemeiată de el. - Petru Pavel Aaron la data de 28
februarie 1752 a fost numit episcop de împărăteasa Maria Tereza, fiind aprobat prin Bulla
papală din 06.12.1752, după care la Pecs, în Ungaria, a fost sfinţit episcop greco-catolic prin
“punerea mâinilor” episcopului rutean Manoilă Olsavsky la 1 septembrie 1752. - Perioada de
17 ani (1747-1764 anul când a decedat P.P. Aaron) a fost situaţia cea mai dramatică pentru
românii care n-au acceptat să renunţe la credinţa străbună. Atrocităţile săvârşite în
Transilvania în această perioadă care se adaugă la cele anterioare s-au produs mai ales în
localităţile din Mărginimea Sibiului, a zonei Sebeşului în comitatul Albei, Hunedoarei,
Clujului, zona Apusenilor şi a Zarandului etc. - Catolicii, cu toate că au avut de partea lor
armata şi autorităţile habsburgice locale şi centrale, iar pe deasupra diabolicul cod penal şi
de procedură terezian, nu au reuşit să înfrângă rezistenţa românilor decât parţial, în
localităţile în care au existat şi condiţii prielnice acestor situaţii, care se pot constata
analizând şi datele Şematismului Mitropoliei greco-catolice de la Blaj din anul 1900. După
toate acţiunile de catolicizare din cursul sec. XVIII-lea, păstrarea credinţei străbune a
românilor din Transilvania, se confirmă şi din datele recensământului guvernatorului
Auersperg, din anul 1772, care se prezintă astfel: Religia 1. Ortodocşi Total 1043117 Bărbaţi
536175 Femei 506942 2. Gr.-catolici 222856 113318 109538 3. Calvini 261758 133246
128512 4. Luterani 244639 118009 126630 5. Rom.catolici 174081 87118 86963 6.
Unitarieni 53545 7. Alţii 10000 În comitatul Clujului în anul 1762 de exemplu au existat doar
1211 familii grecocatolice faţă de 11324 familii ortodoxe, în schimb numărul preoţilor greco-
catolici în număr de 185 întrecea pe cei ortodocşi care erau doar 113. - Nemulţumirile şi
reacţiile românilor s-au produs în mod paşnic în majoritatea localităţilor din Transilvania.
Plângerile şi memoriile adresate autorităţilor locale precum şi Curţii de la Viena au rămas
nerezolvate la fel ca şi cele prezentate de delegaţiile unor localităţi din Mărginimea Sibiului,
comitatul Hunedoarei, Albei etc. De asemenea sprijinul solicitat de la Mitropolia Ortodoxă a
sârbilor de la Carlovitz precum şi cele de la ţarina Elisaveta Petrovna, protectoarea
ortodoxiei Rusiei, nu a reuşit să îmbunătăţească situaţia românilor ortodocşi, decât într-o
măsură redusă. - În majoritatea localităţilor rurale, preoţii au organizat adunări de rezistenţă
în faţa catolicismului şi au îmbărbătat locuitorii satelor pentru a-şi păstra credinţa străbună.
Dintre aceştia merită a fi menţionat în mod deosebit protopopul Ioan din Sălişte cu ţăranii din
această localitate deosebită, care a rămas până în zilele noastre un puternic centru al
credinţei străbune şi de unitate naţională. Alături de preotul Ioan din Aciliu a organizat o
mişcare de rezistenţă, iar numele protopopului Ioan din Sălişte găsindu-se în multe acţiuni
similare. La loc de frunte trebuie să mai amintim pe preotul Ioan Molnar Piuaru din Sad, satul
natal al lui Inocenţiu Micu Klein, care întrucât a refuzat să treacă la catolicism, a fost prins şi
tuns de oamenii episcopului P. Pavel Aaron, fiind cunoscut până astăzi cu numele de Popa
Tunsu. Mişcarea din zona Turda, pe Mureş în sus, a fost răspândită de Popa Tunsul, în
localităţile, Luduş, Bogata, Cheţani, Hădăreni, Chimitelnic, Singer, Taureni, Zau, Valea
Largă etc. La Pogăceaua şi-a fixat reşedinţa de unde a fost arestat şi dus la închisorile
sigure de la Viena. Deasemeni mai amintim pe preoţii Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din
Galeş, Cosma din Deal, Ioan din Poiana Sibiului, Ioan şi Oprea din Sălişte, preotesele din
Sălişte şi Tilişca, Ioan Oancea din Făgăraş, Constantin Petric din Jina, Ioan Crăciun din
Cărpiniş, Toma Maier din Rahău precum şi pe martirul Tănase Todoran din Bichiu, zona
Bistriţei. Între localităţile cu activitate intensă de rezistenţă în apărarea şi păstrarea credinţei
străbune de pe meleagurile Albei şi din împrejurimi amintim: - Mihalţ, Lancrăm, Vinţul de
Jos, Cioara, Tărtăria, Balomir, Vinerea, Cugir, Cut; - Zlatna, Abrud, Câmpeni, Colmar, Vidra,
Bistra; - Binţinţi (Aurel Vlaicu), Vaidei, Turdaş, Orăştie, Gelmar, Pricaz, Sereca, Beriu
Căstău, Romos, Sibişeni; - Sălişte, Galeş, Tilişca, Poiana, Cărpiniş, Jina, Rad, Căpâlna,
Săsciori, Sibişel, Răhău, Deal, Răchita, Loman, Cărpiniş, Orlat, Aciliu, Sad, Avrig, Săcădate,
Gura Râului. Localităţi din districtul Făgăraşului, al Hălmagiului etc. - Din cercetările
istoricului Florian Dudaş, menţionate în cartea “Cărturari şi artişti din Muntenia şi Moldova,
peregrini în Crişana”, rezultă că Sofronie la data de 23 aprilie 1759 se afla la Mănăstirea
Cozia, unde în anul 1750 a intrat în cinul monahal. Pr. Mihai Munteanu Râmniceanul în drum
spre Transilvania (din Ţara Românească) la Mănăstirea Cozia a primit în dar de la călugărul
Sofronie spre amintire un exemplar din Octoihul tipărit în 1750 la Râmnic, iar pe coperta
ultimă, interioară, a cărţii, a rămas ca mărturie scrisă, două însemnări în limbile latină şi
greacă ale călugărului Sofronie dedicate peregrinului M.M. Râmniceanu. Însemnările
respective prezintă importantă deosebită pentru cunoaşterea personalităţii şi a faptelor
călugărului Sofronie din perioada respectivă. Cunoaşterea în acea vreme a limbii latine şi
greacă, pe lângă altele îi dă valoare în această direcţie. Data de 23 aprilie 1759 menţionată
pe acest Octoih confirmă, locul unde s-a adăpostit, după ce a fost obligat să fugă de la
Afteia în noaptea din duminica Floriilor anului 1757. - În vâltoarea acestor evenimente,
călugărul Sofronie a reapărut în toamna anului 1759 la Adunarea de la Apold, organizată de
protopopul Ioan din Sălişte, în care s-a stabilit programul de acţiune pentru redeşteptarea
conştiinţei ortodoxe a românilor din Ardeal. În cadrul acestui program, călugărul Sofronie la
data de 6 octombrie 1759 s-a aflat la Brad unde a adresat o proclamaţie, către locuitorii
oraşului, prin care explica decretul din 13 iulie 1759 a Curţii de la Viena, privind libertatea
românilor de a avea posibilitatea de a opta, pentru a rămâne la credinţa străbună sau de a
trece la catolicism şi a se uni cu biserica Romei. Cuviosul Sofronie revenit în ţinuturile natale
a îndemnat populaţia din localităţile comitatului Hunedoarei de a-şi relua bisericile ocupate
de greco-catolici şi a-şi păstra credinţa străbună. Autorităţile habsburgice, alarmate de
răspândirea mişcării lui Sofronie, în preajma Crăciunului anului 1759, l-a arestat şi închis la
castelul din Bobâlna timp de cca. opt săptămâni. Protopopul Ioan din Sălişte apropiat al
călugărului Sofronie, în ziua de 12 februarie 1760 a ajuns la Geoagiu, unde împreună cu
localnicii, au stabilit planul de eliberare a lui Sofronie de la Bobâlna deoarece s-a aflat
vestea transferării acestuia în temniţele de la Alba Iulia care erau mai sigure şi grele. În
fruntea a 500-600 ţărani, protopopul Ioan de la Sălişte, l-au eliberat cu forţa pe Sofronie din
celula castelului de la Bobâlna. După ce a fost dezlegat şi i-au luat obezile de la picioare, au
plecat la Rapolt, unde la biserica din sat s-a desfăşurat o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu,
în prezenţa mulţimilor, pentru reuşita eliberării. În continuare călugărul Sofronie şi-a
desfăşurat acţiunile în Zarand, iar în ziua de 21 Aprilie 1760, înconjurat de o mulţime de
oameni şi în dangătul clopotelor bisericilor, a intrat triumfător în Zlatna, unde a ţinut o
cuvântare însufleţitoare, după care zlătneni au reluat biserica de la preoţii uniţi şi au lăsat
preot pe dascălul Vartolomei. - În mai 1760 o delegaţie de ţărani, credincioşi ortodocşi din
comitatul Alba, Hunedoara şi zona Zarandului au prezentat Congregaţiei de primăvară a
moţilor de la Deva, un amplu memoriu redactat de Sofronie, privind “drepturile omeneşti” de
care trebuia să se bucure şi românii ortodocşi. Adevărul, curajul şi convingerile sale, rezultă
cu claritate şi din extrasele din memoriul respectiv, menţionate în continuare: “- toate
neamurile au legea lor şi trăiesc în pace iar noi suntem prigoniţi pentru credinţa noastră; - şi
prorocul Moise a dat lege pentru evrei şi aşa o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat
pentru legea noastră; - noi suntem gata la toate obligaţiile, dar religia noastră nu o părăsim
până trăim; - nici noi nu suntem vite cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră; - de
ce să dăm uniţilor bisericile pe care bieţii de noi le-am zidit cu atâtea greutăţi. Nu le vom da
până vom trăi.” - Din Zlatna, călugărul Sofronie a plecat pe Valea Bulbucului spre Mureş, iar
colaboratorii şi susţinătorii săi au continuat acţiunile în localităţile din Apuseni (Abrud,
Cerniţa, Bucium, Cărpiniş, Bistra, Arieşul Mare, Arieşul Mic, etc.). - În 12 Mai 1760 călugărul
Sofronie, împreună cu o mulţime de moţi a intrat în oraşul Abrud, ajungând la casa judelui
Gavrilă Rusu din Abrud Sat, după care a ţinut o cuvântare, care a cucerit pe cei de faţă,
privind apărarea bisericii ortodoxe; - La invitaţia locuitorilor oraşului Câmpeni, a ajuns în ziua
de 13 Mai 1760, unde a rămas mai mult timp şi a stabilit “comandamentul” de unde trimitea
scrisori şi delegaţi bine instruiţi în întreaga Transilvanie în vederea extinderii acţiunilor de
apărare a ortodoxiei; - Autorităţile habsburgice au fost alarmate de extinderea mişcării lui
Sofronie, iar împărăteasa Maria Tereza, la insistenţele cancelarului aulic Bethlen, a dat
poruncă să fie arestaţi cei “răzvrătiţi” în frunte cu Sofronie; La 1 august 1760 o trupă de 43
de soldaţi în frunte cu locotenentul G. Halmagyi de la Alba Iulia s-a deplasat la Abrud, unde
Sofronie împreună cu judele din Abrud Sat, Gavrilă Rusu şi cu alt român au fost arestaţi în
biserică. În drum spre închisoare moţii alarmaţi de vestea arestării lui Sofronie, s-au adunat
în număr mare, iar la intrarea în Zlatna l-au eliberat pe Sofronie. În semn de mulţumire şi
aducere aminte, pe locul respectiv s-a ridicat o cruce de lemn de “gorun”, rămasă până-n
zilele noastre, “Crucea lui Sofronie” şi unde anual se făceau slujbe religioase în amintirea
călugărului; - Biruinţa de la Zlatna, s-a transformat într-o adevărată sărbătoare, unde zilnic
veneau mii de locuitori ai Apusenilor să participe la bucuria generală; Într-o atmosferă de
mare entuziasm, Sofronie a organizat la Zlatna în zilele de 10-11 august 1760 un Sinod
naţional bisericesc, al românilor din Transilvania. Revendicările românilor de la acest sinod,
adresate împărătesei Maria Tereza printr-un memorandum au fost: - Libertate religioasă
pentru ortodocşi; - Înlăturarea episcopului unit Petru Pavel Aaron; - Obţinerea unui episcop
ortodox de la Carlovitz; - Retrocedarea bisericilor şi a serviciilor parohiale; - Încetarea
prigoanei din partea preoţilor uniţi; - Eliberarea din închisori a românilor arestaţi şi deţinuţi în
închisori pentru credinţa ortodoxă, acţiuni comparate cu persecuţiile creştine ale împăraţilor
păgâni Diocleţian şi Maximian; În perioada 10-14 august 1760 Sofronie a obligat pe
directorul minelor din Zlatna Kezling, să elibereze pe românii arestaţi, iar pentru eliberarea
arestaţilor de la Sibiu, Sofronie a trimis o scrisoare pe “ton” de comandă generalului
guvernator Kemeny Laszlo (“În care clipă vedeţi scrisoarea mea, îndată să şi daţi drumul la
prizonieri”) fapt ce confirmă puterea de care se bucura în momentul respectiv; - La sfârşitul
lunii august 1760, episcopul greco-catolic Petru Pavel Aaron de frica răzbunării răsculaţilor
pentru fărădelegile săvârşite împotriva românilor ortodocşi, de la instalarea sa din anul 1752,
a scăpat cu fuga la Sibiu; - Mişcarea cuviosului Sofronie în toamna anului 1760 a fost cea
mai cuprinzătoare, fiind confirmată chiar şi de împărăteasa Maria Tereza prin rescriptul din
20 Oct 1760, în care recunoştea că “poporul român din Ardeal a fost tratat pentru religia sa
cu moartea şi alte pedepse sângeroase”; - Situaţia creată, i-a dat posibilitatea cuviosului
Sofronie să procedeze la reorganizarea bisericii ortodoxe (după dezbinarea religioasă a
românilor) şi consolidarea mişcării respective şi în nordul Ardealului, confirmată şi de
scrisoarea de împuternicire dată la 5 februarie 1761 preotului Gheorghe şi nobilului Rante
din zona respectivă. În centrul Apusenilor, preotul Gheorghe din Abrud coordona această
activitate fiind “secretarul” călugărului Sofronie; - Călugărul Sofronie a desfăşurat o activitate
intensă în zona Apusenilor, iar în toate localităţile pe unde trecea, era însoţit de o “gardă”
restrânsă de 12 tineri şi de câte un alai format din câteva sute de ţărani convocând ad-hoc
soboare de preoţi şi ţărani (la Zlatna, Abrud, Ighiu, Bogata de Mureş etc.) - Calităţile
călugărului Sofronie de bun organizator şi conducător au fost confirmate de întreaga sa
activitate, iar modul de pregătire, mai ales a Sinodului Naţional Bisericesc al românilor
ortodocşi din Transilvania, desfăşurat la biserica Adormirea Maicii Domnului din Lipovenii
Bălgradului în perioada 14-18 febr. 1761 este pe deplin convingător prin: A. colaborarea
susţinută cu preoţii şi reprezentanţii clerului ortodox din Transilvania. B. stabilirea din timp a
problemelor care urmau să fie discutate la acest sinod important. C. încunoştinţarea
autorităţilor despre acest eveniment şi asigurându-le de o desfăşurare paşnică. D.
mobilizarea participanţilor la acest sinod a început încă din luna ianuarie, iar un extras din
scrisorile trimise către populaţia satelor româneşti din Transilvania este edificatoare: “...
negreşit şi cu băgare de seamă, această scrisoare să ajungă din sat în sat, iar din fiecare
sat să vină trei oameni şi numitul popă neunit...” Pe lângă scrisori, având în vedere
importanţa acestui Sinod pentru viaţa românilor din Transilvania, în continuare, călugărul
Sofronie, a mai trimis pe cei mai buni colaboratori, în zonele unde erau cunoscuţi, după cum
urmează: a) În Mărginimea Sibiului a acţionat renumitul protopop Ioan din Sălişte; b) În zona
Oltului şi a Hârtibaciului a fost preotul Ioan Molnar Piuaru (Popa Tunsu de la Sad); c) Preotul
Gheorghe de la Abrud (împreună cu preoţii de la Zlatna şi Câmpeni în zona munţilor
Apuseni; d) Preotul Simion de la Stremţ a acţionat pe Mureşul Superior, iar e) Preotul Rusan
din Lipovenii Bălgradului “gazda” acestui eveniment, a acţionat în cea mai dificilă zonă, cea
a Tărnavelor. E. Hotărârile Sinodului Naţional Bisericesc, concluzionate în 19 puncte, au fost
aduse la cunoştinţa autorităţilor şi a celor interesaţi. În timpul mişcării călugărului Sofronie,
cele două biserici româneşti existente la acea dată în Alba Iulia, “Adormirea Maicii
Domnului” din Lipovenii Bălgradului construită la începutul sec. 18-lea din materialele
rezultate din demolarea bisericii ortodoxe a oraşului care era amplasată în zona actualei
străzi Vasile Alecsandri, precum şi “Sfânta Treime” din Maierii Bălgradului construită din
materialele rezultate din demolarea clădirilor vechii Mitropolii ortodoxe a Bălgradului şi
Arhiepiscopiei Ţării Ardealului, au fost ocupate de către credincioşii ortodocşi. La scurt timp
sub ameninţarea generalului Bukow cu “moartea prin ştreang”, bisericile au fost cedate
uniţilor. - Punctul culminant al mişcării populare conduse de Sofronie l-a constituit Sinodul
naţional bisericesc care a fost organizat între 14-18 febr. 1761 la biserica “Adormirea Maicii
Domnului” din Lipovenii Bălgradului (Alba Iulia) şi la casa preotului Rusan, originar din Ruşi
de pe frumoasa vale a Streiului. Autorităţile locale au fost înştiinţate din timp în scris de către
cei trei corifei ai mişcării: Sofronie ieromonahul, protopopul Ioan din Sălişte şi Inochentie,
ieromonahul din Veneţia de Sus. Hotărârile stabilite la Sinodul naţional bisericesc de la Alba
Iulia s-au concretizat în 19 puncte, având în principal revendicările stabilite anterior la
Sinodul de la Zlatna din 1760, care au fost aduse la cunoştinţa celor interesaţi; Sinodul de la
Alba Iulia din 14-18 februarie 1761 organizat şi condus de cuviosul Sofronie a avut o
importanţă deosebită fiind considerat “triumful desăvârşit al ortodoxiei noastre care a izbutit
să scuture lanţurile robiei, după şase decenii de suferinţe grele şi de lupte necurmate” - În
continuare călugărul Sofronie a cutreierat cu acelaşi scop, localităţile din ţara Oltului fiind
localizat la data de 15 martie 1761 în scaunul Nocrichului. Curtea de la Viena alarmată şi
pentru a distruge mişcarea lui Sofronie în lupta sa pentru credinţa străbună a hotărât la data
de 12 martie 1761 să lichideze această situaţie dăunătoare consolidării catolicismului în
Transilvania. Misiunea a fost încredinţată generalului Adolf Bukow care la data de 7 aprilie
1761 a sosit la Sibiu în fruntea a două regimente de husari. Conform planurilor stabilite la
Viena, la data de 1 mai 1761, Sofronie a fost invitat la Sibiu la o întrevedere cu generalul
Adolf Bukow în urma cărora a fost obligat să “bată în retragere”. - Pentru a scăpa de
represiunile generalului Bukow, în august 1761, Sofronie a trecut în Ţara Românească la
Mănăstirea Cozia, la Râmnic, iar în continuare a ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde
se afla arhimandrit Nichifor Balomireanul (fostul vicar a episcopului I. Micu Klein, Nicolae
Pop de la Balomir - Alba) care a revenit la credinţa străbună, motiv pentru care în anul 1748
a trebuit să fugă în Ţara Românească, fiind într-o situaţie similară cu a lui Sofronie. Fostul
protopop ortodox de la Balomir a fost un bun cunoscut al lui Sofronie, din timpul preoţiei de
la Cioara. În august 1761 Sofronie, împreună cu călăgărul Nicodim din părţile Făgăraşului se
afla în Ţara Românească la episcopul Grigore la Râmnic. - La 9 Septembrie 1761 călugărul
Sofronie a fost condamnat la închisoare timp de 5 ani muncă silnică, iar preotul ortodox
Gheorghe de la Abrud, a avut parte de o condamnare de 10 ani temniţă. Călugărul Sofronie
a fost obligat a doua oară să fugă în Ţara Românească din cauza represiunilor autorităţilor
habsburgice. În prima etapă, rezultă că Sofronie s-a aflat deasemenea la Mănăstirea Cozia
de unde a continuat o activitate şi mai grea pentru apărarea credinţei străbune din
Transilvania, împreună cu cei din Ţara Românească. Confirmarea certă a acestor acţini o
reprezintă mai ales scrisoarea trimisă în anul 1762 de la Mănăstirea Cozia, preoţilor din
Şard, de pe meleagurile Albei, din care redăm începutul acesteia: “Mă închin domniilor
voastre, preoţilor şi sătenilor din Şard, una voi să ştiţi: întăriţi-vă în credinţă şi rugaţi-vă,
milostivului Dumnezeu, şi să nu ziceţi că nu vom putea să învingem pe păgâni, pentrucă ei
sânt mai mari în ţară; căci nu sânt ei mai mari, Dumnezeu e mai mare. De aceea acum staţi
uniţi şi gătiţi-vă de război, ca să izgonim unirea şi iobăgia din ţară. Ci cumpăraţi-vă puşti şi
pistoale căci va veni vremea când veţi da un plug cu boi pentru un pistol micuţ şi nu-l veţi
afla...” Distrugerea schiturilor, mănăstirilor, bisericilor, ocuparea unor biserici ale
credincioşilor români ortodocşi, alungarea preoţilor şi a călugărilor au reprezentat “victoriile”
baronului, general A. Bukow. - În perioada anilor 1764-1766 Sofronie a fost stareţ la
Mănăstirea Robaia din Argeş. Împreună cu Sofronie şi ulterior, au trecut în Ţara
Românească o mulţime de români ortodocşi din Transilvania (ungureni) care au format şi
populat un număr de cca. 50 de sate care cu ştirea domnitorului Ghica, au fost puse sub
supravegherea sa, (Vâlsăneşti, Galeş, Brăduleţ, Valea Iaşului, Corbi, Domneşti etc.) Exodul
continuu în Ţara Românească al românilor din Transilvania, persecutaţi din motive
religioase, precum şi din cauza iobăgiei insuportabile, a permis călugărului Sofronie să
menţină o continuă legătură cu reprezentanţii bisericilor ortodoxe din Ardeal susţinători ai
mişcării pe care o conduse. Pendularea peste Carpaţi a fost permanentă pentru a menţine
nestinsă flacăra credinţei strămoşeşti. După moartea lui Nichifor Balomireanul, Sofronie
înscăunat arhimandrit la Mănăstirea Curtea de Argeş, printr-o scrisoare expediată lui
Dumitrache Pană din Sibiu i-a propus o întâlnire la Mănăstirea Berislăveşti din judeţul
Vâlcea în scopul consolidării mişcării împotriva Unirii cu Roma. Din datele existente, rezultă,
că întâlnirile de taină cu preoţii din zona Hunedoarei şi a Albei aveau loc la Schitul din Cheile
Cibului (Almaşu Mare - Zlatna) aşa cum a fost şi întâlnirea din Ianuarie 1765 cu Efrem
călugărul de la Schitul Afteia din Plăişorul Ciorii, când fiind urmărit de autorităţile
habsburgice a reuşit să scape după ce şi-a schimbat îmbrăcămintea preoţească. - Sofronie
s-a preocupat de sprijinirea bejenarilor transilvăneni, iar în anul 1769 a fost ales arhimandrit
la Mănăstirea Argeşului în locul lui Nichifor Balomireanul care a decedat. În acea perioadă
Sofronie a militat pentru formarea unei armate naţionale care să fie pusă la dispoziţia
Partidei Naţionale de la Iaşi şi Ţara Românească în vederea Unirii Principatelor Române,
armată în care urmau a se înrola şi voluntari ardeleni şi care urma să treacă Carpaţii pentru
a elibera Ardealul şi împreună cu Crişana şi Banatul să se unească cu ţara. - La sfârşitul
anului 1767 existau în Ţara Românească 12000 de bejenari transilvăneni care au emigrat
numai prin vama Bran. - Ultima ştire despre Cuviosul Sofronie că era în viaţă provine din
anul 1774, când protopopul ortodox din Sebeş a fost arestat, deoarece întreţinea relaţii pe
diverse căi cu acesta. - Mişcarea religioasă şi socială, condusă de călugărul Sofronie de la
Cioara (17591761) reprezintă un moment important în istoria poporului român din
Transilvania aşa cum s-a exprimat şi Lucian Blaga “într-un timp când catolicii şi curtea de la
Viena negau cu făţărnicie şi rea voinţă existenţa românilor ortodocşi din Transilvania,
aceştia… prin omul ridicat din chiar rândurile lor prin călugărul Sofronie, reuşesc să-şi
dovedească puterea, manifestându-se ca un mic stat în stat ce anunţa în noapte, furtuna de
dincolo de orizont ce va veni “răscoala lui Horea”. - Un renumit istoric al mişcării, a
considerat că agitaţiile lui Sofronie nu depăşesc marginile confesionale, dar ele dau tot mai
multe implicaţii sociale, vizează iobăgia şi au pornit pe drumul care va duce la răscoala lui
Horea, constituind o mare experienţă populară. Lupta pentru ortodoxie a reprezentat în
esenţă lupta împotriva abaterii de la legea românească împotriva înstrăinării şi ruperii de
marea unitate cu Ţara Românească şi cu Moldova. - Mişcarea călugărului Sofronie a
preîntâmpinat maghiarizarea românilor, prin catolicizare aşa cum s-a petrecut cu românii din
Covasna şi Harghita fapt demonstrat cu mult profesionalism în diferite lucrări de către
patriotul greco-catolic Ştefan Manciulea de pe meleagurile Albei (Straja). - Personalitatea
călugărului Sofronie, dar mai ales importanţa acţiunilor românilor ortodocşi din Transilvania,
în cadrul mişcării acestuia se poate realiza la valoarea adevărată, numai prin cunoaşterea
evenimentelor istorice religioase care s-au desfăşurat pe meleagurile noastre în sec. 18-lea
De altfel hotărârile Curţii de la Viena (procatolice) săvârşite prin atrocităţile nemaiîntâlnite ale
generalului A. Bucow (arestarea şi alungarea preoţilor şi a călugărilor, incendierea şi
distrugerea de schituri, mănăstiri şi biserici ale ortodocşilor etc.etc.) justifică de la sine
importanţa mişcării călugărului Sofronie. Minimalizarea, omisiunile, dar mai ales denigrările
din partea unor specialişti nu sunt întâmplătoare. Ortodoxia din Transilvania a avut un rol
fundamental în formarea conştiinţei naţionale, alături de limbă şi distinctiv faţă de celelalte
religii străine şi de celelalte popoare. Sinodul naţional bisericesc din 14-18 februarie 1761
desfăşurat la biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Lipovenii Bălgradului,” a însemnat
biruinţa credinţei străbune şi a fiinţei neamului românesc după şase decenii de grele
suferinţe şi a nenumăratelor jertfe umane şi materiale”. Pentru suferinţele şi activitatea
deosebită a călăgărului Sofronie, în lupta pentru apărarea şi păstrarea credinţei străbune a
românilor din Transilvania. Sfântul Sinod al BOR din 28.02.1950 a hotărât canonizarea sa ca
sfânt mărturisitor a dreptei credinţe alături de Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş. Ceremonia
religioasă a avut loc în anul 1955 la Catedrala Arhiepiscopală Ortodoxă Română din Alba
Iulia, fixându-se ziua de pomenire 21 octombrie. Importanţa activităţii călugărului Sofronie,
împreună cu preoţii şi credincioşii ortodocşi din zona Sibiului, Zarandului, a Munţilor
Apuseni, a Clujului, a Mureşului Superior etc. privind apărarea credinţei străbune, a fost
decisivă în dăinuirea bisericii strămoşeşti şi a unităţii neamului românesc, care s-a realizat
cu multe sacrificii umane şi materiale mai ales în deceniile V-VI- VII a sec. 18-lea. Cei care
au stăpânit Transilvania până la 1 Dec. 1918, au prezentat activitatea şi personalitatea
călugărului Sofronie prin prisma intereselor lor, fiind considerat ca un răzvrătit, hoţ de cai
etc., aprecieri regretabile care au fost preluate până în zilele noastre de cei interesaţi, care
profită de lipsa documentelor necunoscute, distruse sau sustrase în decursul timpului. La
acestea se adaugă în mod regretabil, lipsa de preocupare a celor în drept, care au
posibilitatea de a prelucra şi traduce documentele care mai există pe această temă
importantă prin diferite biblioteci şi arhive. În viaţa şi activitatea călugărului Sofronie, sunt
perioade mai puţin cunoscute sau necunoscute, determinat de cele menţionate mai sus. O
astfel de perioadă necunoscută, a fost şi cea începând din primăvara anului 1757 şi până în
toamna anului 1759, când călugărul Sofronie de la Schitul Afteia care s-a împotrivit
catolicizării, a scăpat doar cu fuga pentru a nu fi arestat şi ucis. Istoricul Silviu Dragomir în
lucrarea sa importantă “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII”, vol.
II, pag. 147 menţionează: “Astfel, în primăvara anului 1757, izgonit din schitul său (de la
Afteia) călugărul Sofronie trebui să ia lumea în cap. Nu ştim ce a făcut până în toamna
anului 1759, când s-a încins cu sabia, pentru a-şi apăra credinţa”, menţiune care a fost
preluată în continuare şi de alţi autori. Datorită istoricului Florian Dudaş de la Oradea, avem
posibilitatea de a prezenta date şi documente despre călugărul Sofronie din perioada
necunoscută (1757-1759). Prof. Florian Dudaş în lucrarea: “Cărturari şi artişti din Munteania
şi Moldova peregrini în Crişana” la pag. 395-412 a prezentat un material despre peregrinul
“popa Mihai Munteanu Râmniceanu care în drum spre Banat, a poposit şi la Mănăstirea
Cozia, unde s-a întâlnit cu călugărul Sofronie şi care l-a “înarmat” cu un OCTOIH, (editat la
Râmnic în anul 1750) la data de 23 aprilie 1759. Având în vedere importanţa acestui
document care are dedicaţia călugărului Sofronie, îl redăm în continuare: “Ştim, de
asemenea, că, în drum spre Banat, Popa Mihai a trecut pe la Mănăstirea Cozia, unde, cu
trei zile înainte, la 23 aprilie, s-a întâlnit cu ieromonahul Sofronie, eclesiarhul sfântului lăcaş.
Acesta i-a dăruit, în semn de aducere aminte, un exemplar din Octoihul tipărit, în 1750, la
Râmnic. Pe coperta ultimă interioară a cărţii, sub două însemnări în limbile latină şi greacă,
a lui Sofronie, se păstrează şi următoarea mărturie: “Acum, de vreme1 cu mila lui Dumnezeu
fiind acest sfânt Ohtoih al lui Mihai Cel din Ugrovlahii(a) Noul Severin, ca să fie în lumina cea
dumnezeiască, care luminează şi îndestulează pre toţi cu hrana şi băutura cea sufletească,
care cei drepţi gustând dintr-însa, să satură în care lipsă nu va fi nici săvârişit2 nu va avea,
pentru care, fiind şi eu părtaş să nu fiu îndelungat de acolo şi de înpărăţia Lui, care o doresc
drepţii, plâng sihastri, caută-o călugării, pentru ea îşi varsă mucenicii sângele, ca s-o
dobândească, că-i mare bunătate dumnezăiască. Avram pentru ea îşi lăsa legea şi îşi căută
moşia, Iosif îşi lăsă văşme(n)tu că-şi dorea pământul. Dar David înpărat, pentru un păcat,
multe lacrămi au vărsat şi groapă ş-au săpat, apa cu cenuşă au mestecat şi el încă s-au
băgat, pentru acel păcat toată Psalteria au scriiat şi nici aşa nu s-au spălat cetatea de acel
păcat”. Alături de versificaţia ce surprinde plăcut, tâlcul daniei, făcută spre a fi peregrinului
îndreptar “în lumina cea dumnezeiască” sta, precum însuşi donatorul, întru totul în crugul
vremii. Pentru că monahul de la Cozia cunoscuse el însuşi experienţa peregrinării.” La
sfârşitul materialului prezentat, la poziţia 14, “Note”, istoricul Florian Dudaş ne-a prezentat o
informaţie deosebit de importantă privind această perioadă necunoscută a călugărului
Sofronie: “În 1982, cu prilejul cercetărilor privind răspândirea Cazaniei lui Varlaam în
Transilvania, am găsit în fondul de carte veche al Bibliotecii documentare 1 2 Din moment ce
(n.n.). Sfârşit (n.n.). “TELEKI” din Târgu Mureş un exemplar din “Biblia de la Bucureşti”
(1688) ce a fost dăruită, la 1787, de către ieromonahul Sofronie, Mănăstirii Cozia.
Însemnarea păstrată pe coperta 2, este următoarea: “Sfânta Biblie a sfintei mănăstiri Cozia,
să se ştie că e această sfântă şi dumnezeiască carte, ce se cheamă Biblie este a Sfintei
Mănăstiri Cozia şi s-au dat părinţilor de cinstire şi nouă de veşnică pomenire. Anii domnului
1787 Fevr. 7. Sofronius Ieromonahus a eclesiarhus Cozie (inv. 1199). Apelând la d-na prof.
Elena Mihu de la Târgu Mureş specialistă în această problemă de “carte veche”, cu multă
bunăvoinţă a cercetat “documentul” pe care l-a trimis în copie şi pe care avem posibilitatea
să-l prezentăm cititorilor în continuare Cu această ocazie a constatat că anul donaţiei
“Bibliei” a fost 1757 şi nu 1787, fapt ce atestă fără echivoc prezenţa călugărului Sofronie la
Mănăstirea Cozia la începutul anului 1757. Din cele două documente cercetate şi
prezentate, rezultă faptul, că, din primăvara anului 1757 şi până în toamna anului 1759
(perioada necunoscută) călugărul Sofronie s-a aflat la Mănăstirea Cozia. La această
susţinere se mai adaugă şi alte două argumente demne de luat în consideraţie. În anul
1750, Sofronie a primit cinul monahal la această mănăstire, iar schitul Afteia din Plăişorul
Ciorii a fost închinat acesteia. În perioada 1757-1759, călugărului Sofronie s-a deplasat şi la
Mitropolia Ortodoxă Sârbă de la Carlovitz, pentru ajutor în apărarea credinţei străbune din
Transilvania. De asemenea a avut relaţii strânse cu arhimandritul Nichifor Balomireanul de la
Curtea de Argeş care anterior a fost protopopul său de la Balomir (jud. Alba) cu numele de
Nicolae Pop. În perioada episcopului gr. catolic Inocentiu Micu Klein, Nicolae Pop de la
Balomir a trecut la catolicism, fiind ridicat la rangul de vicar al episcopiei gr. catolice de la
Blaj, iar după anul 1744 când Inocentiu Micu Klein a fost obligat să plece în surghiun la
Roma, N. Pop fiind susţinătorul acestuia, a revenit la credinţa străbună. Ajuns în disgraţia
Curţii de la Viena, pentru a scăpa cu viaţă a trebuit să fugă peste Carpaţi. La începutul
toamnei anului 1748 Nicolae Pop cu plângerile românilor ortodocşi din Transilvania în
“traistă”, cu dorinţa şi speranţa în ajutorul ţarinei Elisaveta (ocrotitoarea ortodoxiei ruse) s-a
încumetat şi a plecat pe jos în condiţiile grele de iarnă (1748-1749) în lungul drum de cca.
4000 km (dus-întors) în Rusia. La întoarcere, cu sprijinul domnitorului Ţării Româneşti a
ajuns arhimandritul Mănăstirii de la Curtea de Argeş. În acelaş timp coordona şi sprijinea pe
ţăranii români din Ardeal care din cauza iobăgiei şi a catolicismului erau obligaţi să-şi
părăsească vatra strămoşească. În aceste condiţii călugărul Sofronie a ajuns arhimandrit la
Mănăstirea Robaia iar după moartea lui Nichifor Balomireanu, a fost ales arhimandrit la
Mănăstirea Curtea de Argeş. Întâmplări incredibile pe meleagurile Albei dar, totuşi adevărate
În decursul istoriei bimilenare a oraşului Alba Iulia şi a altor localităţi din judeţul nostru, mai
ales a celor din zona munţilor Apuseni (Zlatna, Roşia Montană, Abrud, Câmpeni etc) s-au
petrecut o serie de evenimente istorice la nivelul localităţilor şi nu numai, care astăzi din
diverse motive sunt mai puţin cunoscute şi pe care dorim să le aducem la cunoştinţa
cititorilor noştrii. În cadrul acestei teme, „Întâmplări incredibile pe meleagurile Albei dar,
totuşi adevărate”, vom prezenta începând cu acest număr al revistei „Dacoromania” astfel de
evenimente care au o semnificaţie importantă în contextul respectiv şi a perioadelor de timp
în care s-au desfăşurat, mai ales pe plan local şi în zonele limitrofe. Întâmplările pe care le
prezentăm în continuare s-au petrecut în sec. XVIII-lea, XIX-lea şi la începutul sec. XX şi fac
parte din întâmplări istorice cu caracter religios. În acest sens prezentăm o întâmplare
petrecută în a doua parte a sec. XVIII-lea în cartierul Lipoveni, nou format în jurul bisericii
ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” (construită cu materialele rezultate din cea mai veche
biserică ortodoxă a românilor din oraşul de jos, demolată de autorităţile habsburgice
„justificat” de formarea glacisului cetăţii care s-a construit în Alba Iulia, după ce Transilvania
a trecut sub stăpânirea Imperiului Habsburgic - 1699). Locuitorii români din acest cartier al
oraşului Alba Iulia au fost toţi de religie ortodoxă şi au rezistat să-şi păstreze biserica
străbună până în jurul anului 1754. După surghiunul episcopului patriot Ion Inocenţiu Micu
Klein la Roma (iarna anului 1744) situaţia românilor ortodocşi din Transilvania s-a agravat
sub vicarul său Petru Pavel Aaron, înscăunat episcop greco-catolic, la Blaj în 12.11.1752. În
perioada episcopatului lui P.Pavel Aaron s-au produs cele mai multe nelegiuiri cunoscute şi
necunoscute împotriva românilor care nu au acceptat să-şi părăsească credinţa străbună şi
să treacă la catolicism. În perioada de apogeu a episcopului P. Pavel Aaron (1754-1757)
după repetatele presiuni zadarnice, credincioşii bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii
Domnului” din cartierul Lipoveni au fost alungaţi din biserică care a fost dată ţiganilor din
Alba Iulia. În perioada mişcării călugărului Sofronie (1759-1761) biserica a fost reluată de
credincioşii ortodocşi, însă pentru o perioadă scurtă de timp, fiind retrocedată datorită
„tunurilor” bravului baron Bucow. (La această biserică a avut loc în perioada 14-18 februarie
1761 importantul sinod naţional bisericesc, organizat de Sf. Sofronie, hotărâtor pentru
neamul românesc din Transilvania). Locuitorii Lipovenilor, ajunşi în acestă situaţie
deosebită, şi-au amenajat un lăcaş de închinăciune într-o şură a unui gospodar din cartier,
pe care au fixat o cruce. În acestă şură s-au desfăşurat toate serviciile religioase a românilor
ortodocşi din Alba Iulia până în anul 1787, când sub păstorirea protopopului Ioan Raţiu
(duhovnicului martirilor Horea şi Cloşca) s-a construit biserica ortodoxă cu hramul
„Bunăvestire”. Răscoala Sfântului Sofronie de la Cioara şi urmările ei asupra Zarandului Cea
mai importantă mişcare contra uniatismului în Transilvania şi care a avut şi cele mai
importante succese a fost fără îndoială răscoala dintre anii 1759-1761, condusă de către
călugărul Sofronie de la Cioara. Ea a fost rezultatul a aproape şase decenii de umilinţe
îndurate de românii ortodocşi din Transilvania, atât din partea autorităţilor străine
habsburgice, cât şi din partea ierarhiei Bisericii Greco-Catolice. Au fost decenii în care
Biserica Ortodoxă din Ardeal a rămas fără ierarhi, şi fără a mai fi recunoscută de către
autorităţile vremii. Umilinţele s-au manifestat şi prin numeroasele abuzuri la care au fost
supuşi românii ortodocşi: confiscări de bunuri, confiscări abuzive de biserici şi transferarea
acestora în mod samavolnic în folosul uniţilor, arestări, întemniţări, bătăi şi schingiuiri ale
unor preoţi şi credincioşi numai datorită faptului ca voiau să-şi păstreze credinţa
strămoşească şi să nu treacă la o credinţă străină de sufletul poporului român. Toate aceste
umilinţe au început la sfârşitul secolului al XVII-lea când Transilvania va schimba “Jugul de
lemn turcesc cu cel de fier austriac” în urma războiului austro-turc dintre anii 1683-1699
încheiat cu victoria austriecilor. Prin pacea de Ia Carlowitz (1699) Ungaria şi Transilvania
intrau de drept în componenţa Imperiului Habsburgic. De facto ocupaţia habsburgică a
Transilvaniei începuse din anul 1686 odată cu pătrunderea aici a trupelor austriece şi se
concretizase în 1690 când împăratul Leopold I se proclamă principe al Transilvaniei şi dă o
diplomă pe baza căreia urma să se conducă în continuare Transilvania. Odată cu armata şi
administraţia habsburgică, în Transilvania au venit şi misionari iezuiţi cu scopul declarat de a
reîntări poziţiile Bisericii Catolice, care aproape că dispăruse odată cu trecerea la
confesiunile protestante a majorităţii covârşitoare a maghiarilor, saşilor şi secuilor la
jumătatea secolului al XVI-lea. Încercările de reconvertire ale acestor populaţii la catolicism
au eşuat, de aceea propaganda iezuită s-a îndreptat asupra românilor ortodocşi care erau
populaţia majoritară în Transilvania, dar care nu beneficia de nici un drept politic sau religios,
având doar umilitorul statut de “toleraţi”. Prin promisiuni mincinoase, prin presiuni politice şi
prin şantaj, în anul 1701, mitropolitul Atanasie Anghel Popa semnează la Viena unirea
Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică. Urmările unirii au fost
extrem de nefaste pentru românii ardeleni: Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei şi
Arhiepiscopia, Ţării Ardealului se transformă într-o episcopie unită subordonată
Arhiepiscopiei Romano-Catolice maghiare de la Esztergom, episcopul era controlat în toată
activitatea sa de un teolog iezuit, legăturile cu Moldova şi Ţara Românească erau întrerupte,
iar drepturile promise românilor nu au fost niciodată acordate. Românii nu au acceptat de
bună voie unirea, păstrându-şi atât cât puteau credinţa strămoşească şi înaintând
numeroase petiţii autorităţilor vremii prin care cereau libertate religioasă şi permisiunea de a
avea un ierarh ortodox în Transilvania. După mişcarea Sfântului Visarion Sarai, lupta
românilor a continuat cu un şi mai mare elan, dar şi presiunile autorităţilor au crescut
trecându-se chiar la atrocităţi asupra românilor: bătăi, schingiuiri, confiscări de bunuri,
arestări, confiscări de biserici în favoarea uniţilor, condamnări la ani grei de temniţă şi multe
altele. Toate aceste atrocităţi au fost mărturisite prin petiţii înaltelor autorităţi habsburgice
prin delegaţi trimişi la Viena de către români, dar autorităţile nu le-au luat în seamă, mai mult
unii dintre petiţionari, dintre care amintim pe ţăranul Oprea Miclăuş, au fost aruncaţi în
fioroasa temniţă de la Kufstein , murind ca martiri pentru Biserică şi neam. Toate aceste
umilinţe şi nemulţumiri au transformat Transilvania într-un adevărat “butoi de pulbere”,
aşteptându-se doar “scânteia” care să declanşeze deflagraţia care avea să scuture din
temelie edificiul putred al uniatismului. Cel care va conduce mişcarea care a cutremurat din
temelii uniaţia din Transilvania, şi ar fi desfiinţat-o pentru întotdeauna, dacă nu ar fi intervenit
armata imperială, a fost călugărul Sofronie de la Cioara. Nu se cunosc prea multe informaţii
despre el. Se ştie că era născut în satul Cioara din comitatul Alba având numele de botez
Stan Popovici, fiind din familie preoţească. A trecut munţii în Ţara Românească unde s-a
călugărit, la Cozia, primind numele de Sofronie. Pe la 1756 se întoarce în localitatea natală,
şi se instalează la Schitul Afteia (în apropiere) unde se nevoia şi făcea gratuit şcoală cu
copiii iobagilor români. În 1757, autorităţile intervin şi îi distrug schitul, el abia scăpând cu
fuga. Timp de doi ani el pribegeşte la Cozia, iar din sat în sat a pregătit mişcarea ce avea să
aducă renaşterea ortodoxiei. Tot în aceasta perioadă, cuviosul avea să facă o vizită la
Carlovitz marelui apărător al Ortodoxiei din Imperiul Habsurgic, mitropolitul Pavel
Nenadovici, de la care primeşte sprijin şi încurajare, precum şi promisiunea că va interveni la
autorităţile austriece în continuare, pentru a obţine recunoaşterea Bisericii Ortodoxe din
Transilvania. Timp de doi ani cât s-a desfăşurat răscoala, a fost adevăratul conducător al
Bisericii Ortodoxe din Transilvania, numele său fiind pronunţat cu adâncă smerenie de către
fiecare român ortodox care spera de la acest mare călugăr izbăvirea poporului şi a Bisericii
străbune din aspra persecuţie la care era supus atât de către autorităţile politice habsburgice
cât şi de către cele eclesiastice greco-catolice. După încheierea răscoalei, pentru a evita
unele situaţii neplăcute, Sofronie trece munţii în Ţara Româneasca, unde va ajunge egumen
la Robaia iar mai apoi arhimandrit la Curtea de Argeş. El va mai face unele vizite în
clandestinitate în Transilvania, unde generalul Bukow îl condamnase în lipsă la 5 ani de
munca silnică, şi va purta o asiduă corespondenţă cu foştii săi colaboratori. Ultimele
informaţii despre el le avem din anul 1774. A fost canonizat în anul 1955, fiind prăznuit pe 21
octombrie alături de alţi martiri şi luptători contra uniaţiei: călugărul Visarion Sarai, ţăranul
Oprea Miclăuş şi preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel. Datorită tulburărilor din
Transilvania legate de lupta ortodocşilor împotriva uniaţiei, pentru a nu se destabiliza situaţia
acestei provincii în acel moment în care Austria se afla în război cu Prusia, la 13 iunie 1759,
împărăteasa Măria Tereza este nevoită să dea un decret de toleranţă, prin care se
recunoaşte ortodocşilor dreptul de a profesa liber credinţa fără a mai fi persecutaţi pentru
aceasta de către autorităţile politice sau episcopul unit, dar le erau impuse trei condiţii
umilitoare insuportabile: să cedeze uniţilor bisericile care le luaseră în ultimii ani (dar care
fuseseră construite de ortodocşi) şi să nu mai ocupe altele, să dea averile bisericeşti
preoţilor uniţi pentru a avea cu ce să se întreţină şi să nu-i insulte pe preoţii uniţi şi să facă
îndemnuri de părăsire a unirii. Nu se vorbea nimic despre reînfiinţarea ierarhiei ortodoxe, iar
prin cele trei măsuri de fapt se anulau toate prevederile referitoare la aşa-zisa toleranţă. Era
de fapt un mijloc de tergiversare a lucrurilor până la încheierea războiului cu Prusia, pentru
ca apoi lucrurile să revină la situaţia dinainte. Acest edict nu putea decât să-i
nemulţumească pe românii ortodocşi şi să-i întărâte şi mai mult. În toamna anului 1759,
Sofronie participa la o adunare a sătenilor din Apold ţinută de protopopul Ioan de Sălişte, cel
care avea să-i devină cel mai apropiat colaborator. La 6 octombrie 1759, Sofronie adresează
o proclamaţie către locuitorii din Brad, aducându-le la cunoştinţă decretul din 13 iulie 1759
prin care împărăteasa acorda libertatea de a îmbrăţişa sau nu unirea, de a se declara uniţi
sau ortodocşi şi-i îndemna să fie cu băgare de seamă la ancheta ce va urma: dacă vor să
rămână în legea şi ritul grec, sub porunca Bisericii Ierusalimului, să se adune cu toţii şi să
decidă. La urmă, îi îndemna să ia cheile bisericii de la preoţii uniţi, pe care să-i socotească
de acum ca pe nişte simpli mireni. Prezenţa lui Sofronie în Brad la 6 octombrie 1759 nu
putea să fie întâmplătoare. Probabil el a mai fost şi înainte de această dată în aceste locuri,
unde avea mulţi susţinători. Din declaraţia pe care el o face locuitorilor din Brad rezultă că
aici erau foarte mulţi ortodocşi, cărora el le cere să-şi păstreze legea şi ritul grec, adică
credinţa strămoşească, înseamnă că numărul destul de mare de credincioşi greco-catolici
trecuţi în statisticile efectuate din ordinul ierarhilor uniţi, nu erau în realitate, mulţi români
ortodocşi fiind consemnaţi la greco-catolici. Dacă în urma mişcării lui Visarion Sarai din anul
1744, numărul uniţilor din Zarand a scăzut foarte mult până la 1750, altfel nu poate fi
justificată desfiinţarea protopopiatului unit din Brad; cu atât mai mult a scăzut numărul
acestora după victoria ortodocşilor la Hălmagiu in 1754. Se poate observa însă şi durerosul
fapt că preoţii erau uniţi, şi se vor declara uniţi şi în conscripţia care se va efectua trei ani
mai târziu. Ataşamentul zărăndenilor faţă de Sofronie poate fi demonstrat şi de faptul că nu
numai că nu l-au denunţat autorităţilor, dar câteva săptămâni mai târziu, când Sofronie va fi
arestat în preajma sărbătorilor de iarnă şi închis la Bobâlna , va fi eliberat la 12 februarie
1760 de o ceată de vreo 600 de oameni, majoritatea din Zarand. Această scenă avea să fie
preludiul unei mişcări de mari proporţii. După eliberare, Sofronie trece din nou prin Zarand,
după care se baricadează în apropierea acestuia, în cetatea de piatră a Munţilor Apuseni,
unde “nimeni nu se poate apropia de el, fiindcă românii îl apără în tot chipul”, spune raportul
comitelui suprem al Zarandului către guvern. În luna mai a anului 1760, o delegaţie de ţărani
din comitatele Zarand, Hunedoara şi Alba, prezintă Congregaţiei de primăvară a nobililor
ţinută la Deva , un memoriu redactat de însuşi Sofronie. Afirmând drepturile omeneşti
călcate în picioare, îmbinând respectul datorat autorităţilor cu ultima încercare ce o fac “cei
mai răbdători supuşi ai împărătesei”, memoriul spune între altele următoarele: “Noi suntem
gata la toate, dar religia nu neo părăsim până trăim. Toate neamurile îşi au legea lor şi
trăiesc în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi
pace să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit cu
cheltuielile şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până suntem vii!.... Nu-i de cuviinţa, nici
Dumnezeu nu vrea, nici românii nu îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată
cuviinţa şi n-am primit nici un răspuns ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu
suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea
sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom închina în grajduri, ci ne vom duce la
biserici, ca să ne rugăm acolo şi să nu rămână goale!... Protestăm la Măriile Voastre ,
oprindu-vă de a ne mai tulbura până ce va veni vlădica.” Memoriul a făcut mare vâlvă în
toată Transilvania. Un nobil maghiar, Rettegi Gyorgy, rezuma semnificativ în memoriile sale
cuprinsul pretenţiilor formulate de români: “Nu ne putem mira îndeajuns din ce pricină ne
apăsaţi voi ungurii într-atât. Căci ne-aţi pus pe gât şi jugul iobăgiei, cu toate că noi suntem şi
am fost mult mai numeroşi decât ungurii, ba suntem încă şi mai vechi decât voi în această
ţară, fiindcă suntem rămăşiţele vechilor daci.” În acest timp Sofronie ţine ample adunări în
Zlatna, Abrud şi Câmpeni. La 21 aprilie 1760, înconjurat de un mare număr de ţărani, întră
triumfător în Zlatna. Vorbeşte mulţimilor cu înflăcărare despre nedreptăţile câte s-au săvârşit
de o jumătate de veac încoace, despre fărădelegile episcopului unit, care îşi are hirotonia de
la papa de la Roma , şi ale preoţilor uniţi, “papistaşi nemţizaţi ce ţin două legi”; le îndeamnă
să primească preoţi sfinţiţi la Carlovitz după ritul oriental şi să dea ascultare mitropolitului
ortodox de la Carlovitz. Scopul mişcării sale este de a înscrie pe o listă pe cei ortodocşi, în
vederea venirii noului episcop. Zlătnenii s-au înscris cu toţii pe lista sa şi în urma cuvântării,
ocupă biserica pe care le-o luaseră uniţii. De la Zlatna Sofronie se îndreaptă spre Valea
Arieşului, ţinând cuvântări în satele de aici, câştigându-şi o popularitate imensă, încât ţăranii
alergau la el cu miile să-1 vadă şi să-1 cheme în satele lor. Nimeni nu mai asculta de
poruncile autorităţilor îngrozite de manifestarea spontană a poporului. La Câmpeni, Sofronie
îşi organizează un fel de stat major, trimiţând emisari peste tot pentru a ridica poporul.
Mişcarea se extinde şi în restul Transilvaniei, mai ales în Podişul Târnavelor şi cursul
superior al Mureşului. Principalii conducători au fost protopopul Ioan din Sălişte şi preotul
Ioan Piuariu din Sadu, tatăl viitorului medic Ioan Piuariu-Molnar, cunoscut sub numele de
“popa Tunsu”, pentru că episcopul unit Petru Pavel Aron poruncise arestarea şi tunderea lui
în piaţa din Sibiu, determinându-l astfel să devină un duşman neînduplecat al uniaţiei.
Curtea de la Viena află repede despre izbucnirea revoltei în Transilvania. La conferinţa
ministerială, majoritatea consilierilor au propus măsuri blânde pentru potolirea spiritelor. A
biruit însă punctul de vedere al cancelarului aulic Bethlen care a sfătuit-o pe împărăteasă să
urmeze o cale drastică. Astfel la 7 iulie 1760, guvernul ardelean dă poruncă autorităţilor să-i
prindă pe toţi răzvrătiţii şi să-i aresteze. În conformitate cu acest ordin, la 1 august, s-a
organizat o expediţie de 43 de soldaţi, sub conducerea locotenentului Ioan Halmagy,
împotriva lui Sofronie, care este prins în biserica din Abrud, arestat şi dus la Alba Iulia iar la
Zlatna, a fost eliberat de mulţimile de români furioase, astfel încât autorităţile suferă o nouă
înfrângere. Vestea se răspândeşte repede şi mulţimi nenumărate de români se îndreaptă
spre Zlatna, unde Sofronie proclamă adunarea drept Sinod al Bisericii Ortodoxe, la care
invită prin circulare, din fiecare sat, preotul sau cantorul, cu doi-trei ţărani mai de frunte,
pentru a formula programul religios al mişcării. Sinodul naţional bisericesc al românilor
transilvăneni de la Zlatna a avut loc între 10 şi 11 august 1760. Principala lui preocupare a
fost de-a fixa modalităţile pentru înjghebarea şi delimitarea episcopiei ortodoxe a
Transilvaniei. Sofronie şi colaboratorii săi, fiind conştienţi de dificultăţile unei ciocniri totale cu
imperiul, au îndrumat discuţiile spre probleme mai ales religioase şi implicit naţional
populare, evitând cele menite să atragă represalii din partea autorităţilor. Cu această ocazie
s-a redactat un memoriu prin care se solicitau împărătesei Măria Tereza: 1) 2) 3) 4) 5) 6) 7)
8) Libertate religioasă pentru ortodocşi, Înlăturarea episcopului unit Petru Pavel Aron
Obţinerea unui episcop ortodox de la Carlovitz , Retrocedarea bisericilor Retrocedarea
sesiilor parohiale, Încetarea prigoanei din partea preoţilor uniţi, Eliberarea celor închişi
pentru credinţă, Să le dea voie Majestatea Sa să-şi ţie Legea lor, căci atâta scârbă a copleşit
sufletele lor împotriva episcopilor şi popilor uniţi, încât mai bine vor moartea decât să-şi
părăsească Legea lor... În încheiere, pe un ton ameninţător se spune: “E de temut dacă nu li
se va îndeplini cererea, că poporul nu va mai suporta necazurile, dragostea între neamuri se
va tulbura şi vor fi răscoale în toată ţara”. Mişcarea se extinde cu repeziciune în toată
Transilvania şi nu mai putea fi stăvilită. Emisarii trimişi de Sofronie circulă până în
Maramureş şi cele mai îndepărtate părţi ale Transilvaniei, stârnind aceiaşi resurecţie a
Ortodoxiei de sub povara agresiunii uniate. La sfârşitul lunii august 1760, răsculaţii năvălesc
asupra Blajului, iar odiosul episcop Petru Pavel Aron scapă numai cu fuga de răzbunarea
poporului, ascunzându-se în cetatea Sibiului. Împărăteasa Măria Tereza a înţeles pe deplin
situaţia şi la 20 octombrie 1760 dă un rescript guvernului ardelean, anunţând trimiterea unei
comisii pentru a analiza plângerile românilor. Totodată acordă lui Sofronie un salvconduct
pentru cazul că va dori să se prezinte la comisie. Acum Sofronie putea să procedeze fără
teamă la organizarea Bisericii Ortodoxe. El se intitula “vicar al Sfântului Sinod din Carlovitz”.
Pretutindeni unde mergea era însoţit de 12 oameni, garda lui restrânsă, pe lângă alţi 200 de
ţărani care îl urmau în alaiul cuvenit. Oamenii îl primeau ca pe un mântuitor şi în fiecare
localitate prin care trecea convoca un sobor de preoţi şi ţărani, care părăseau unirea.
Punctul culminant al mişcării populare l-a constituit Sinodul naţional-bisericesc convocat la
Alba-Iulia între 14-18 februarie 1761, în care revendicările religioase au fost redactate în 19
puncte şi au fost comunicate guvernului de însuşi Sofronie. Despre acest sinod, marele
istoric Silviu Dragomir spune că “el reprezintă triumful desăvârşit al Ortodoxiei noastre, care
a izbutit să scuture lanţurile robiei, după şase decenii de suferinţă şi lupte necurmate. “
Autorităţile politice nu pot să rămână indiferente la extinderea mişcării conduse de Sofronie
şi la popularitatea tot mai mare a acestuia. Guvernatorul Transilvaniei, baronul Kemeny,
raporta cancelariei aulice că “înnoirile şi excesele lui Sofronie cresc zilnic şi reclama zi de zi
atenţie tot mai mare. Ni-e ruşine că un asemenea om stăpâneşte guvernul şi toată ţara şi că
lui singur i se îngăduie orice, fără să fie pedepsit, spre marea piedică a serviciului crăiesc...
De altminteri toţi credem la sigur că această scânteie ce a izbucnit sub pretextul religiunii se
va preface în foc mare”. Pentru restabilirea ordinii în Ardeal, este numit la 12 martie 1761
generalul Nicolae Adolf von Bukow, în calitate de comandant-militar al Transilvaniei, fiind
desemnat totodată şi preşedinte al comisiei pentru cercetarea afacerilor religioase.
Regimentele sale erau însoţite de nou-numitul episcop al românilor ortodocşi din
Transilvania, Dionisie Novacovici. Generalul însoţit de episcop intră în Sibiu la 5 aprilie 1761
şi două zile mai târziu are primele contacte cu românii ortodocşi, primind o delegaţie a
săliştenilor în frunte cu protopopul Ioan, prietenul apropiat al lui Sofronie. La 9 aprilie
lansează un apel către toţi românii ardeleni, în care îi anunţă că are poruncă să asculte toate
plângerile, invitându-i să se liniştească şi să trimită câte un delegat din fiecare sat la Sibiu pe
26 aprilie, pentru a-şi exprima plângerile. Paştile anului 1761 au fost sărbătorite în Sibiu de o
mare mulţime de oameni, pe care văzându-i generalul, a renunţat să mai intre în discuţie cu
ei, desemnându-l în acest scop pe episcop. Acesta îi impresionează pe oameni, bucuroşi că
aveau acum un ierarh ortodox după 60 de ani de asuprire şi teroare uniatistă. La 1 mai
1761, se prezintă în faţa generalului, după ce în prealabil primise garanţii sigure, însuşi
Sofronie, care prezintă doleanţele în numele întregului popor român ortodox din
Transilvania, arătând abuzurile autorităţilor şi ale episcopului unit. El se supune hotărârilor
imperiale şi acceptă să se pornească lucrările comisiei. A fost o greşeală imensă făcută nu
se ştie dacă din propria voinţă sau la sfatul episcopului Dionisie Novacovici, dar prin aceasta
autorităţile au putut să salveze uniaţia de la o ruină totală, şi să înceapă funesta operaţie de
dezmembrare a poporului român. Autorităţile habsburgice, aplicând în mod arbitrar şi brutal
vechile metode, vor efectua cercetarea tuturor localităţilor româneşti unde cu toate abuzurile
săvârşite vor da publicităţii faptul că în Transilvania erau 127.712 familii ortodoxe şi numai
25.174 familii unite. Însă preoţi erau 2238 uniţi şi numai 1380 de ortodocşi. Regiuni întinse
ca Bistriţa şi Haţegul au fost trecute fără discernământ la uniaţie. Cu toate abuzurile însă se
poate demonstra faptul că numărul ortodocşilor era incomparabil mai mare decât al greco-
catolicilor. Au fost impuse însă măsuri umilitoare ortodocşilor, care nu aveau voie să se
opună prozelitismului uniat, iar cea mai mare parte a bisericilor au fost datu uniţilor. Dacă
preotul era declarat unit, chiar dacă toţi credincioşii erau ortodocşi, biserica era dată uniţilor.
Generalul Bukow a distrus cu tunurile biserici, schituri şi mănăstiri ortodoxe, lăsând
Transilvania fără mănăstiri mai bine de un secol, măsură ce a avut numeroase repercusiuni
negative asupra vieţii religios-morale şi culturale a românilor. Cu toate aceste urmări
negative, mişcarea condusă de Sfântul Sofronie de la Cioara a avut o însemnătate
deosebită prin faptul că a determinat autorităţile habsburgice să recunoască existenţa
Bisericii Ortodoxe în Transilvania ca fiind cea mai importantă Biserică a românilor şi să
permită după şase decenii reînfiinţarea ierarhiei ortodoxe pentru românii ardeleni. Mişcarea
a avut şi importante urmări sub aspect naţional, deoarece a demonstrat românilor ardeleni
că pot prin mişcări naţionale să obţină anumite drepturi, fiind astfel un model pentru
mişcările ce vor urma, în special răscoala din 1784 şi revoluţia de la 1848. Răscoala
condusă de Sfântul Sofronie de la Cioara, ale cărei evenimente, s-au produs în parte şi pe
teritoriul Zarandului, iar celelalte cu participarea şi a românilor din Zarand, nu putea să nu
aibă consecinţe pozitive şi asupra locuitorilor acestui ţinut istoric. Participarea activă a
zărăndenilor la această mişcare demonstrează aversiunea pe care o aveau aceştia pentru
uniaţie, aversiune demonstrată de altfel şi înainte de acest eveniment, atât după mişcarea
condusă de Sfanţul Visarion Sărai din anul 1744, cât mai ales cu ocazia evenimentelor de la
Hălmagiu din anii 1749-1754. În perioada care a urmat mişcării, în Transilvania, la ordinul
generalului Bucow, o comisie imperială a efectuat o statistică a românilor ardeleni, în care
trebuia să se vadă câţi ortodocşi şi câţi uniţi sunt... Aşa cum arată istoricii, cu această ocazie
s-au făcut numeroase abuzuri pentru a fi salvată uniaţia. Astfel de abuzuri s-au făcut
bineînţeles şi în Zarand, dar nu la scară atât de mare ca şi în alte regiuni ca de exemplu
Bistriţa, Haţeg, Mărginimea Sibiului etc., datorită atitudinii pe care o avea populaţia
comitatului faţă de uniaţie. Aceasta statistică fiind făcută de autorităţile politice şi nu de cele
bisericeşti cum a fost cazul celor din 1733 şi 1750, s-a făcut în funcţie de împărţirea
administrativteritorială a Transilvaniei, adică pe comitate şi localităţi, şi nu pe protopopiate şi
parohii. Statistica s-a făcut pe familii şi nu pe număr de persoane, în prima rubrică era trecut
numele localităţii, iar în a doua statutul religios al preoţilor şi familiilor, fiind împărţită în patru
coloane, în primele două fiind menţionaţi preoţii şi familiile unite, iar în ultimele două preoţii şi
familiile “neunite” adică ortodoxe. In rubrica a treia erau consemnate bisericile, fiind
bineînţeles împărţită tot în două coloane, pentru bisericile unite şi cele ortodoxe. Rubrica a
patra împărţită în patru coloane cuprindea date despre averea parohiilor. Comitatul Zarand
cuprindea atunci 93 de localităţi, unele fiind trecute în statistică ca localităţi unitare deşi erau
sate distincte (de exemplu localităţi ca Bulzeşti, Juncu, Ribicioara, erau în realitate câte două
sate “de Sus” şi “de Jos”). Din cele 93 de localităţi doar cinci erau consemnate ca fiind în
totalitate unite şi anume satele: Lunca, Cărăstău, Birtin, Tătărăşti şi Prihodişte, adică cele
cinci sate care au fost trecute forţat la uniaţie în timpul evenimentelor de la Hălmagiu şi ai
căror locuitori nu li s-a dat dreptul de a se prezenta în faţa comisiei de la Hălmagiu în luna
mai a anului 1754. S-a făcut un abuz la redactarea statisticii, altfel nu se poate explica
schimbarea bruscă a atitudinii tuturor locuitorilor acestor sate în numai câţiva ani, pentru ca
tot la fel să se schimbe brusc după alţi câţiva ani deoarece în timpul răscoalei de la 1784
aceste sate erau curat ortodoxe. Restul satelor sunt menţionate ca fiind în totalitate
ortodoxe, în total, în aceste sate sunt consemnate 6367 de familii ortodoxe şi numai 208
familii unite, acestea fiind toate în cele cinci sate. În ce priveşte preoţii, este interesant de
observat că în multe sate declarate în totalitate ortodoxe, preoţii s-au declarat uniţi. Astfel,
erau 38 de preoţi uniţi şi numai 36 ortodocşi. Dacă ţinem cont de arondarea parohiilor
zărăndene la cele două eparhii, atunci putem observa că exceptând trei preoţi din Hălmagiu
(probabil cei trei, care au îmbrăţişat unirea la 1749 şi 1754), toţi preoţii declaraţi uniţi erau
din parohiile care aparţinuseră Episcopiei Unite din Transilvania, care fuseseră hirotoniţi
bineînţeles de episcopii acestei eparhii faţă de care şi depuseseră jurământ de credinţă. De
altfel în aceste sate nu apar decât şapte preoţi declaraţi ortodocşi. Sunt foarte multe localităţi
în care nu apar preoţi, unele fiind parohii vacante iar altele fiind păstorite de preoţi navetişti
care au fost consemnaţi în localităţile unde locuiau nu unde păstoreau, altfel nu poate fi
explicat numărul mare de preoţi din unele sate cum ar fi Hălmagiu (unde sunt menţionaţi 11
preoţi). În ce priveşte bisericile, sunt menţionate 79 de biserici ortodoxe şi numai 4
grecocatolice. Toate bisericile greco-catolice sunt consemnate în cele cinci sate declarate în
totalitate unite (Prihodiştea şi Tătărăştiul având o singură biserică, fiind de altfel consemnate
ca fiind o singură parohie). Este interesant de menţionat faptul că biserica din Hălmagiu, pe
care comisia imperială din 1754 o dăduse celor trei preoţi uniţi obligându-i pe ortodocşi să-şi
construiască o nouă biserică, este menţionată ca fiind ortodoxă, deşi ulterior va fi în serviciul
uniţilor. Faptul nu poate fi explicat decât printr-un compromis la nivel local, prin care cei trei
preoţi neavând credincioşi, au permis ortodocşilor să-şi facă slujbele în biserică, până la
terminarea noii biserici care era atunci în construcţie. Faptul că bisericile nu au fost atribuite
preoţilor uniţi ca şi în majoritatea părţilor Transilvaniei, demonstrează clar, acţiunea hotărâtă
a locuitorilor acestei zone care nu au permis acest lucru. Statistica demonstrează clar
revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a românilor din Zarand. După revenirea la
ortodoxie a românilor din partea de est a Zarandului, aceştia au fost organizaţi de către
episcopul Dionisie Novacovici într-un protopopiat. Din statistica efectuată în anul 1766 din
ordinul acestuia, se observă că sediul protopopiatului se află în satul Trestia. Protopopiatul
cuprindea 38 de parohii având în total un număr de 12 493 de credincioşi. Nu se dau date
referitoare la numărul de preoţi sau numele acestora, dar probabil între timp mulţi dintre
preoţii declaraţi uniţi în statistica efectuată de generalul Bucow, au urmat păstoriţilor lor
revenind la Ortodoxie. Acest protopopiat ortodox funcţionase în clandestinitate şi înainte de
1761, fiind pentru prima dată menţionat în anul 1749, fiind probabil organizat in urma
masivelor reveniri la Ortodoxie de după mişcarea condusă de Sfântul Visarion Sărai. O altă
statistică avem abia din anul 1805, în care se obsearvă că întreaga zonă a Bradului revenise
la Ortodoxie , aşa cum era firesc şi cum dorise Sfântul Sofronie de la Cioara. Uniatismul nu
a mai câştigat teren în Zarand decât câteva decenii mai târziu, datorită unor vanităţi
omeneşti, ceea ce rezultă că în ce priveşte acest ţinut, lupta locuitorilor săi sub steagul
Sfântului Sofronie de la Cioara a fost încununată cu succes, fiind un imbold pentru mişcările
naţionale care vor urma. Zlatna, 250 de ani de la eliberarea călugărului Sofronie, de sub
garda habsburgică Ziua de 1 august 1760 poate fi considerată ca zi a scadenţei răbdării
românilor din Ţara Moţilor. În anii de umilinţă, de asuprire, de împilare a românilor din
Transilvania, toate porţile vieţii politice şi culturale erau închise pentru ei. Singura mângâiere
şi speranţă în această perioadă a fost biserica strămoşească. Prin această instituţie
românească am reuşit să ne menţinem identitatea etnică, limba, tradiţia şi religia
strămoşească. Secolul XVIII a început cu noi suferinţe pentru moţii Apusenilor. Nicolae
Densuşianu menţiona: “de la 1715 încoace, încetul cu încetul, românii din Munţii Abrudului
începură să fie consideraţi ca iobagi ai statului. Taxa în bani e privită ca o taxă pentru
răscumpărarea sarcinilor iobăgeşti şi întreg teritoriul munţilor, cu casele, cu grădinile şi cu
arăturile munţilor, fu declarat ca domeniu al statului, iar pentru încasarea diferitelor venituri
din Munţii Abrudului se afla încă din vechime instituită o administraţie cu reşedinţa la Zlatna,
iar după numele acestui oraş, întreg teritoriul munţilor s-a numit Domeniul Zlatnei.” Moţilor,
deveniţi iobagi ai statului le-a revenit o serie de greutăţi în plus, printre care:     să
transporte la topitoriile din Zlatna 3000 de stânjeni de lemne în loc de 800 cât se transporta
până atunci; abuzul privind scoaterea la tăiatul lemnelor, de grupuri de 200-250 de ţărani,
fără a se ţine seama de nevoile propriilor gospodării, care rămâneau exclusiv în sarcina
bătrânilor şi a copiilor; scoaterea bărbaţilor la diferite munci necalificate fără alimente şi fără
a fi remuneraţi; obligaţia de a transporta din Ungaria orz pentru berăria de la Galaţi, sat
aparţinând localităţii Zlatna, operaţiune care necesita cel puţin 12 zile, iar pentru
funcţionarea uzinei Zlatna, se aduceau cărbuni din Valea Jiului, transport care se efectua cu
carele acestora. Pe lângă suferinţele materiale, ale moţilor, s-au adăugat şi acţiunile de
dezbinare şi de trecere a unei părţi din populaţia majoritară de partea minorităţilor
asupritoare prin desnaţionalizare. Soluţia cea mai adevărată pentru noi şi cea mai eficientă
pentru duşmani, s-a concretizat prin acţiunile întreprinse asupra credinţei şi a bisericii
strămoşeşti. Pentru prima oară s-a reuşit dezbinarea românilor prin religie, prin atragerea
unei părţi a clerului ortodox, la biserica Romei prin promisiuni deşarte. Poetul Alexandru
Vlahuţă, zugrăveşte în cuvinte admirabile icoana vieţii sufleteşti, simplă şi smerită a
strămoşilor noştri“... în liniştea măreaţă pe înălţimile luminoase, departe de pământ şi
aproape de cer, sufletele celor care au trecut prin atâtea dureri, sorbeau însetate credinţa
strămoşească, cea dătătoare de viaţă. O cruce de lemn, înfiptă la gura unei peşteri, însemna
pragul unei biserici. Vremea trece, trec şi sutele de ani, vânturând noroadele şi schimbând
faţa lumii... numai crâmpeiul acesta de neam, nebăgat în seama şi pierdut din vederea
istoriei, rămâne statornic aici şi în toată lunga-i întunecare, nimic nu se tulbură, nimic nu se
strică din alcătuirea firii lui. Cum a intrat, aşa va ieşi din munţi, acelaş chip, aceeaşi limbă şi
credinţă, acelaşi suflet.” Dezbinarea religioasă din anul 1698, cu urmările sale dezastruoase
până în zilele noastre, pentru unitatea sufletească a neamului nostru, nu a fost făcută cu
scopul ca din noua „rânduială” să rezulte o „rânduială” mai bună pentru „toleratul” de român
din Transilvania. Acţiunea habsburgică a fost repede înţeleasă de moţi, care spuneau: „mai
bine murim cu toţii decât să împărtăşim unirea”. Buciumanii ziceau: „noi suntem gata să
lăsăm biserica la porunca maiestăţii voastre, preotului unit, dar mai bine ne pustiim şi ne
pribegim, decât să ne ţinem de preotul unit”. Atât de puternică era înrădăcinată în moţii
noştri credinţa strămoşească, încât în timpul revoluţiei lui Horea, numai acei unguri îşi mai
puteau salva viaţa, care treceau şi se botezau la religia română ortodoxă. Moţii declarau
împărătesei Măria Tereza că: “ei se supun crăiesei, dar cu sufletul aparţin lui Dumnezeu
care l-au zidit şi răscumpărat cu preţiosul sânge al fiului Său. Ei nu îl vor jertfi nici unui om
pământean şi nu îşi părăsesc legea veche de dragul nimănui.” Aşa putem explica faptul ca
uniatismul nu a putut pătrunde în Tara Moţilor, decât într-o proporţie destul de redusă, iar
datele statistice, chiar şi prin cele ale “Şematismului veneratului cler al Archidiecesei
Metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul domnului 1900, de la
sfânta unire 200”, confirmă cu prisosinţă cele de mai sus. Acţiunea de dezbinare a romanilor
prin biserică, a declanşat o uriaşă mişcare de protest în Ardeal. Ţăranii cu preoţii în frunte,
cei din Mărginimea Sibiului, din zona Făgăraşului, a văii Mureşului, a Zarandului, Bistriţei din
Ţara Moţilor etc. au fost cei mai activi, cu toate măsurile represive luate de autorităţile
habsburgice, având în vedere că în acea perioadă se aplica Codul Terezian deosebit de
diabolic. „Constitutio criminalis Thereesiana” sau Maria Theresia’s peinliche
gerichtsordnung”, era Codul penal şi de procedură penală în vigoare şi în timpul procesului
lui Horia. Contele Jankovich, care fusese mai înainte judecător la Tabla septemvirală,
trebuia să se călăuzească de acest Cod de care a avut parte prin uciderea martirilor Horea
şi Cloşca prin zdrobirea cu roata”.. Codul penal terezian dispunea că pedeapsa are funcţia
de „corecţionalizare a infractorului, de a da satisfacţie Statului ofensat şi de a produce
repulsie şi scârbă în popor faţă de maltratări”. Pedepsele cu moartea erau de două feluri:
aspre şi blânde. Pedeapsa cu moartea consta în: 1. arderea de viu sau, dacă se admitea o
uşurare, prin decapitarea anterioară arderii; 2. prin îmbucătăţirea în patru; 3. prin frângerea
cu roata de jos în sus a condamnatului. Când instanţa condamna la pedeapsa cu moartea
prin ardere de viu sau prin frângere cu roata de jos în sus, atunci sentinţa trebuia
comunicată totdeauna instanţei superioare pentru a decide dacă ar putea totuşi să fie
executată într’un mod mai uşor şi fără atâtea chinuri pentru condamnat. Codul mai prevedea
încă o agravare a modului de execuţie chiar la pedepsele aspre, prin târârea condamnatului
la locul execuţiei, prin ruperea cu cleşte înroşite, prin tăierea unor fâşii de piele, prin tăierea
limbii, prin smulgerea grumazului (gâtului), care se aplicau condamnatului, fie câte una sau
chiar mai multe, înainte de executare. Pedepsele aspre de moarte erau şi executările la
moarte ordinare, dacă erau înăsprite cu torturile amintite sau dacă se dispunea arderea sau
tragerea în ţeapă a cadavrului, împletirea corpului în cazul că era un bărbat, expunerea pe
roată prin tăierea mâinilor şi împlântarea capului pe un stâlp sau fixarea mâinilor la stâlpul
infamiei. În toiul acestor manifestări de rezistenţă s-a detaşat călugărul Sofronie, care s-a
născut la Cioara , astăzi Sălişte jud. Alba cu numele de Stan, dintr-o familie de preoţi. La
început a fost şi preot în satul său iar după ce a rămas văduv, a trecut în Ţara Românească,
la mănăstirea Cozia, unde s-a călugărit luând numele de Sofronie. Întors în locurile natale s-
a stabilit la schitul Aftea pe meleagurile Albei. Întrucât nu a acceptat să părăsească credinţa
strămoşească în schimbul catolicismului, în noaptea de Floriile anului 1757 s-a organizat de
către autorităţile districtului Vinţului de Jos arestarea lui. Acţiunea nu a reuşit întrucât
călugărul Sofronie fiind prevăzător a scăpat cu fuga, în schimb lăcaşul de cult a fost distrus,
iar călugării existenţi au fost alungaţi din zonă. Era vremea când acţiunile represive
împotriva credinţei strămoşeşti, sub episcopul Petru Pavel Aaron, atinseseră punctul
culminant. Într-un memoriu din anul 1757 credincioşii ortodocşi declarau: „a venit vremea că
neam dus la mormintele morţilor şi am zis: ieşiţi morţilor din gropi să intram noi de vii, că nu
mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nimeni nu-i
doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că
toate temniţele le-au umplut cu noi pentru legea ortodoxă şi atât neau prădat, venind cu
cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”. Treptat starea de
nemulţumire generală a luat forma unei adevărate răscoale religioase, urmărind înlăturarea
uniaţiei şi revenirea la adevărata credinţă strămoşească a neamului românesc. În toamna
anului 1759, călugărul Sofronie, revine din Ţara Românească, aflându-se în fruntea mişcării
populare şi cutreierând localităţi din comitatul Hunedoarei, rugând locuitorii acestora, să
rămână statornici în credinţa ortodoxă. În preajma praznicului Crăciunului din anul 1759, a
fost arestat şi întemniţat în satul Bobâlna de lângă Orăştie. Vestea arestării lui s-a răspândit
urgent, iar la 13 februarie 1760, Sofronie a fost eliberat de circa 600 de credincioşi din
Mărginimea Sibiului, conduşi de preotul Ioan din Sălişte împreună cu cei din zona
Geoagiului şi împrejurimi. De aici Sofronie sa îndreptat înspre inima munţilor Apuseni, unde
se simţea în siguranţă, iar apărarea era mai uşor de organizat. Pretutindeni a fost întâmpinat
de preoţi şi credincioşi din satele din jurul Zlatnei, Abrudului şi a Câmpeniului. În cetatea de
piatră a Apusenilor, Sofronie şi-a stabilit „comandamentul”, având în preotul Gheorghe de la
Abrud un sprijin de nădejde. Călugărul Sofronie la 21 aprilie 1760, înconjurat de un mare
număr de moţi, a intrat triumfător în Zlatna, adresându-se mulţimilor cu înflăcărare, despre
nedreptăţile care s-au săvârşit în ultima jumătate de veac (al 18-lea), care s-au abătut
asupra neamului românesc din Transilvania. „Slujbaşii” minelor din Zlatna s-au speriat când
au văzut amploarea şi interesul moţilor la apelul călugărului Sofronie, iar de frică aceştia au
tras clopotele „în dungă”. În continuare, Abrudul şi Câmpeniul au devenit reşedinţa de lucru
a călugărului Sofronie. La Câmpeni , la o adunare, în faţa mulţimii moţilor în Mai 1760
organizată de Sofronie s-a evidenţiat în cuvântul său şi ţăranul Urs Popa care a declarat
printre altele: „Să ne lase ungurii în pace, iacă înverzesc codrii şi o să fie vina lor, de se va
întâmpla ceva”. Întrucât mişcarea lui Sofronie a luat amploare, cancelarul aulic Bethlen
Gabor a propus prinderea şi omorârea călugărului. Astfel, guvernul transilvan a dat poruncă
autorităţilor să prindă pe toţi răzvrătiţii şi să-i predea celei mai apropiate garnizoane militare.
S-a pornit atunci din nou o prigoană împotriva preoţilor şi a credincioşilor ortodocşi, dintre
care unii au ajuns în temniţele habsburgice. În cadrul acestor acţiuni s-a organizat şi
arestarea călugărului Sofronie care se afla la Abrud ocrotit de strămoşii patriotului Ioan Rusu
Abrudeanul. La l august 1760, călugărul Sofronie a fost prins în biserica din Abrud de către
lt. Halmeghi şi garda sa formată din 43 de soldaţi şi urma să fie dus la închisoarea de la Alba
Iulia. Moţii Apusenilor au aflat de urgenţă despre arestarea cuviosului Sofronie fapt ce i-a
mobilizat de pe toate colinele şi văile, în număr de 7000. La Troian , la intrarea în Zlatna
dinspre Abrud, cu multă hotărâre şi dârzenie l-au eliberat din „prinsoare”. Această strălucită
biruinţă a constituit începutul apogeului mişcării lui Sofronie, fapt ce l-a şi determinat ca în
scurt timp, pe data de 10-11 august 1760, să convoace la biserica din Zlatna un sinod
bisericesc, care s-a încheiat, cu o serie de doleanţe importante ale românilor din Ardeal,
care au fost înaintate la Curtea de la Viena , împărătesei Maria Tereza. Mişcarea călugărului
Sofronie s-a extins în toată Transilvania, unde circulau proclamaţii şi scrisori transmise din
Apuseni. În acelaşi timp, Sofronie l-a determinat pe directorul minelor din Zlatna, Keyliny şi
pe un alt funcţionar superior Eder să se deplaseze la Sibiu şi să obţină de la guvernul
Transilvan aprobarea de punere în libertate a tuturor preoţilor şi a credincioşilor ortodocşi
arestaţi în urma poruncii guvernului din 7 iulie 1760. Acest gest îndrăzneţ a călugărului
Sofronie a avut rezultatul dorit, căci în ziua de 12 august cei doi funcţionari s-au întors la
Zlatna de la Sibiu nu numai cu aprobarea guvernului de a pune în libertate preoţii neuniti
arestaţi, ci chiar cu cei eliberaţi, care au fost prezentaţi moţilor spre satisfacţia şi încrederea
acestora. Cel mai important sinod a fost ţinut la Alba Iulia , în perioada 14-18 februarie 1761,
iar hotărârile acestuia au fost fixate în 19 puncte şi înaintate guvernului. Se poate aprecia că
mişcarea condusă de călugărul Sofronie a fost o biruinţă, cu toate măsurile represive luate
de autorităţile habsburgice, întrucât zeci de sate s-au întors la credinţa străbună. Deoarece
mişcarea condusă de Cuviosul Sofronie a cuprins întreaga Transilvanie, în primăvara anului
1761, guvernatorul Kemeny a raportat Cancelariei Aulice de la Viena că: „înnoirile şi
excesele lui Sofronie cresc zilnic şi reclamă din zi în zi o atenţie tot mai mare. Mi-e ruşine că
un asemenea om rău stăpâneşte guvernul şi că lui i se îngăduie orice, fără să fie pedepsit,
spre marea pierdere a serviciului crăiesc, concluzionând că şi această scânteie ce a izbucnit
sub pretextul religiunii, se va preface în foc mare”. În aceste împrejurări, împărăteasa Maria
Tereza, pentru stăvilirea mişcării lui Sofronie, a trimis forţe militare suplimentare în
Transilvania în frunte cu generalul Nicolae Adolf von Bukow. În faţa acestor situaţii deosebite
călugărul Sofronie a fost silit să ajungă la o înţelegere cu subtilul general Bukow. După
liniştirea mişcării lui Sofronie, Bucow a acţionat în deplină siguranţă prin măsuri draconice.
Călugărul Sofronie a fost condamnat la 5 ani închisoare severă, iar preotul Gheorghe din
Abrud la 10 ani de detenţie. A urmat distrugerea a cca. 300 lăcaşuri de cult ortodox (biserici,
mănăstiri şi schituri) din Transilvania şi persecuţia preoţilor şi a călugărilor ortodocşi. În
această perioadă a fost distrusă şi mănăstirea de la Cheile Cibului (locul unde Sofronie se
întâlnea în taină cu preoţii din Apuseni după fuga lui în Ţara Românească) precum şi
mănăstirea din Valea Bulzului (azi Valea Mică) sat aparţinător de oraşul Zlatna. În Ţara
Românească, călugărul Sofronie a ajuns stareţ la Mănăstirea Robaia cu ajutorul arh. N.
Balomireanul, de la Mănăstirea Curtea de Argeş, iar după moartea acestuia i-a urmat în
funcţie Mişcarea lui Sofronie a avut şi un pronunţat caracter naţional. Împreună cu mulţimea
de români care l-au urmat, au luptat în numele neamului românesc, pentru ortodoxie, care
era legea românească. Scrisorile lui Sofronie către reprezentanţii Partidei Naţionale de la
Bucureşti şi Iaşi, precum şi iniţiativa de colectare de fonduri pentru constituirea unei armate
naţionale la care să participe şi tineri ardeleni, care să lupte la izgonirea „turcului” din Ţara
Românească, după care să treacă Carpaţii să elibereze Ardealul şi să refacă DACIA MARE,
împreună cu Crişana şi Banatul. La împlinirea a 250 de ani (1 august 1760 – 1 august 2010)
de la eliberarea călugărului Sofronie la Zlatna, Fundaţia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi
integritatea României”, Despărţământul ASTRA „Ampeie” Zlatna, Parohia ortodoxă Zlatna şi
Primăria oraşului Zlatna a organizat evocarea momentului prin amplasarea şi sfinţirea unei
plăci comemorative pe locul respectiv numit Troian. În aceeaşi zi de duminică, la biserica
ortodoxă din Zlatna unde s-a desfăşurat primul sinod bisericesc organizat de călugărul
Sofronie la data de 10-11 aug. 1760, după slujba bisericească, s-a sfinţit o placă omagială,
amplasată din partea parohiei ortodoxe Zlatna, în amintirea evenimentului respectiv.