Cuprins

ISTORIA MONEDEI NAŢIONALE - LEUL.........................................................................................................................................2

Primele monetării  şi  bănci...................................................................................................................................................................2
Timpul XX şi banii..................................................................................................................................................................................2

Cap. I : Circulaţia şi emisiunea monetară pe teritoriul României........................................................................................................3

I.1 : Monedele dacilor............................................................................................................................................................................3
I.2 : Circulaţia monetară în secolele V - XIV.........................................................................................................................................3
I.3 : Primele monetării româneşti...........................................................................................................................................................3
I.4 : Anarhia monetară...........................................................................................................................................................................4
I.5 : Romanatul lui Cuza.........................................................................................................................................................................5
I.6 : Înfiinţarea sistemului monetar naţional - Leul românesc...............................................................................................................6
I.7 : Perioada antebelică........................................................................................................................................................................6

Cap. II : Perioada contemporană.............................................................................................................................................................8

II.1 : Primul Război Mondial (1914-1918).............................................................................................................................................8
II.1.1 : Leul în timpul neutralităţii României (1914-1916).................................................................................................................8
II.1.2 : Leul în anul 1917....................................................................................................................................................................8
II.1.3 : Ocupaţia militară germană (1917-1918).................................................................................................................................8
II.1.4 : Emisiunea Băncii Generale Române......................................................................................................................................8
II.1.5 : Moneda în Transilvania, Banat şi Bucovina (1867-1918)......................................................................................................9
II.2 : Perioada interbelică (1919 - 1939)...............................................................................................................................................9
II.2.1 : Leul în perioada 1919-1922....................................................................................................................................................9
II.2.2 : Unificarea monetară (1920-1921)...........................................................................................................................................9
II.2.3 : 1925: o încercare nereuşită de revalorizare a leului.............................................................................................................10
II.2.4 : 1927-1928: pregătirile pentru stabilizarea monetară............................................................................................................10
II.2.5 : Legea monetară din 7 februarie 1929...................................................................................................................................10
II.2.6 : Noi emisiuni de monede divizionare....................................................................................................................................10
II.2.7 : Marea Criză Economică 1929-1933.....................................................................................................................................11
II.2.8 : 1936: O nouă devalorizare oficială a leului..........................................................................................................................11

Cap. III : Al Doilea Război Mondial (1940 - 1945)...............................................................................................................................12

III.1 : Circulaţia monetară în Transilvania de Nord 1940-1945.........................................................................................................12
III.2 : Bancnotele statului naţional legionar (6 sept. 1940-21 ian. 1941)...........................................................................................12
III.3 : Retrageri din circulaţie..............................................................................................................................................................12
III.4 : Leul în perioada 1941-1944.......................................................................................................................................................12

Cap. IV : Perioada comunistă (1946 - 1989)..........................................................................................................................................13

IV.1 : Reforma monetară din 15 august 1947......................................................................................................................................13
IV.2 : Legea monetară din anul 1952...................................................................................................................................................13

Cap. V : Leul în perioada 1990-2005......................................................................................................................................................14

V.1 : Monedele şi medaliile emise cu scop numismatic.......................................................................................................................14
V. 2 : Al patrulea leu (RON) - aflat în circulaţie în prezent.................................................................................................................14

Concluzii....................................................................................................................................................................................................15

Bibliografie................................................................................................................................................................................................16

1
 ISTORIA MONEDEI NAŢIONALE - LEUL

"Banu-i ca o mica roată, ce-nvârteste lumea toată."

Eduard Bourdt

Primele monetării  şi  bănci

Întemeierea Principatelor Moldovei şi Valahiei au dus şi la înfiinţarea monetăriilor româneşti

încercându-se punerea în ordine a baterii şi circulaţiei monedelor. Astfel, în Ţara Românească, în 1365 a fost
bătut ducatul de argint de către Vlaicu Vodă. În Moldova, la Suveava, au fost bătuţi groşii şi semigroşii, pe
timpul lui Petru Muşat şi al lui Ştefan cel Mare. În Transilvania, în sec. XIV, au fost bătuţi groşii de argint şi
dinarii banali. În Ţara Românească au circulat apoi până în sec. XVI diverse monede ca fertunul, perperul,
ducatul, asprul, banul şi florinul. Tot în aceeaşi perioadă, a circulat în Moldova, zlotul, rubla de argint şi grosul.
După încetarea baterii monedelor de către domnii pământeni, apar monedele turceşti şi, evident, este
introdusă în circulaţie paraua. La sfârşitul sec. XVII, asprii au fost înlocuiţi cu talerii olandezi care aveau pe
avers un leu şi care s-au impus în ţările române. De la leul de pe aceşti taleri provine şi numele monedei noastre
naţionale. De la sfârşitul sec. XVIII până la jumătatea sec. XIX, cursul monedelor străine care circulau a fost
reglementat prin Regulamentul Organic. În această perioadă, în 1836, după ce leul s-a impus ca unitate
monetară de socoteală, avea un curs de 60 de parale. La jumătatea sec. XIX, Cuza, în prima lui încercare,
reuşeşte să înceapă o reformă monetară pe baza unei monede numită romanat, după model francez, cu decima
sau banul şi centima, ca subdiviziuni. Acţiunea nu este acceptată de Poarta Otomană şi este demarat un alt
proiect monetar continuat de Carol I şi, începând cu aprilie 1867, se votează prima lege prin care leul devine
monedă naţională şi, în 1870 se înfiinţează prima monetărie în care se bate primul leu românesc.
Odată cu legea prin care leul devine moneda naţională, se lansează şi proiectul pentru înfiinţarea
instituţiilor bancare. Acestea nu se transpun în realitate decât în 1890 când se înfiinţează Banca Naţională
Română.

Timpul XX şi banii

În sec. XX, soarta banilor cunoaşte o istorie intensă. Marile evenimente politice, sociale, economice,
schimburile repetate de sisteme politice duc la modificări repetate şi esenţiale în sistemul  monetar românesc.
România cunoaşte profunde mişcări istorice şi, odată cu ele şi banul, ca mijloc existenţial al românului
se schimbă permanent. Trecerile de la capitalism la socialism şi din nou la capitalism, de la monarhie la
republică fac ca banii să cunoască profunde transformări de valoare, de formă, de conţinut, de design etc. Banii
au circulat şi circulă atât sub formă de bancnote cât şi sub formă de monede. Bancnotele au fost iniţial din hârtie
specială, mai târziu hârtie cu filigran şi cu inserţie de fibră din bumbac, iar acum, din folie specială de plastic-
polimer. Monedele au fost şi sunt din aliaje de metal, aluminiu, bronz, cupru. Fiecare dintre monede sau
bancnote au în personalizare atât elementele de valoare cât şi un design reprezentativ al epocii în care acestea au
circulat sau circulă, realizate în tehnici speciale, cu elemente de siguranţă şi imprimare intagrio - în relief,
imagine latentă, elemente de suprapunere, tipărire variabilă optic şi holograme, cu ferestre transparente sau
metamerice.
Din iulie 2005, prin denominare, ne-am întors la suta lui Bălcescu. Prin  această acţiune, respectiv   prin
tăierea celor 4 zerouri, începand cu  iulie 2005 până în  decembrie 2006 banii au circulat în comun, atât
bancnotele şi monedele vechi, cât şi cele noi. Prin circulaţia paralelă, denominarea înseamnă acţiune practică,
simplificare, banii păstrându-şi aceeaşi valoare.
2
 Cap. I : Circulaţia şi emisiunea monetară

pe teritoriul României

Baterea de monedă pe teritoriul actualei Românii începe în coloniile antice greceşti de la Marea Neagră,
aşezări ce desfăşurau o foarte fructuasă activitate comercială. Într-adevăr, în secolul IV î.Chr, la Histria, Calatis,
Tomis şi Dyonisopolis, existau ateliere monetare unde se băteau stateri de aur (mai rar), tetradrahme şi drahme
din argint şi subdiviziuni de bronz ale drahmei. După ce au cucerit provincia, în 71 î.Chr., romanii au interzis
baterea monedelor din metal preţios, dar au permis continuarea fabricării pieselor din bronz. Activitatea
atelierelor monetare greceşti de la ţărmul Pontului Euxin a încetat definitiv în jurul anului 245 a.D.

I.1 : Monedele dacilor

Monedele fabricate în coloniile de la Marea Neagră au avut doar o circulaţie locală. În restul Daciei erau
preferate monedele macedonene ale lui Filip al II-lea şi ale urmaşilor săi, sau, după cucerirea Macedoniei de
către romani, dinarii republicani.
În jurul anului 280 î.Chr, apar în circulaţie monede din argint bătute de către daci în propriile lor ateliere.
Imitând ca desen pe cele macedonene sau romane, monedele dacilor respectau greutatea monetară a originalelor
pe care le imitau. Aşa se explică faptul că, deşi nu erau prea reuşite din punct de vedere artistic, monedele
dacilor circulau în paralel cu monedele greceşti sau romane pe care le copiau.
Cucerirea Daciei de către romani în 106 a.D. a pus capăt activităţii atelierelor monetare ale dacilor.
Comerţul zonei, devenită provincie romană, a fost acaparat de monedele imperiale, a căror circulaţie a continuat
după retragerea aureliană din 271 a.D. până la căderea Romei în 476 a.D.

I.2 : Circulaţia monetară în secolele V - XIV

Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi năvălirile barbare au readus în actualitate trocul. Deşi
diminuată, circulaţia monetară până în secolul al XII-lea se bazează pe monedele Imperiului Roman de Răsărit
(Bizantin). Monedele Bizantine au fost practic primele monede folosite de către poporul ce se forma în spaţiul
vechii Dacii- poporul român.
În secolul XII, odată cu ridicarea noilor state vecine ţinuturilor locuite de români: Ungaria, Polonia,
Serbia şi Bulgaria, monedele acestora au înlocuit în circulaţie pe cele bizantine.
Marea năvălire a tătarilor din 1241 a schimbat din nou configuraţia economică a zonei, favorizând
pătrunderea unor monede din apusul Europei (germane şi englezeşti), înlocuite la rândul lor de către dinarii
banali emişi de banii Slavoniei şi de regii Ungariei. De la numele acestor banali s-a format în limba română
cuvântul "ban", care desemnează atât moneda ca atare, cât şi monedele de valoare mică - mărunţişul.

I.3 : Primele monetării româneşti

La scurta vreme după întemeierea principatelor Moldovei şi Valahiei, apar în aceste provincii primele
monetării.
În Ţara Românească, Vlaicu Vodă (1364 - 1377) a bătut începând cu 1365 ducaţi de argint (18 - 21 mm
diametru, 1,05 grame) similari cu groşii bulgăreşti şi sârbeşti şi cu ducaţii bizantini, precum şi dinari (16 - 18
mm diametru, 0,7 grame) şi bani (15 - 16 mm diametru, 0,35 grame) tot din argint, după sistemul unguresc.
Acestea sunt practic primele monede fabricate de către români.
Dubla orientare în politica monetară, ca şi legendele în slavonă şi latină de pe monede, se explică prin
legăturile comerciale pe care Valahia le avea atât cu Serbia şi Bulgaria, state aflate în ultimii ani ai
independenţei lor politice dinainte de cucerirea otomană, cât şi cu regatul maghiar.
De altfel, sub Dan I (1383 - 1388) sistemul ponderal al ducaţilor dispare iar dinarii sunt redenumiţi ducaţi
munteni.

3
 Până la jumatatea secolului XV moneda valahă a urmat tendinţa de devalorizare a celei ungureşti.
Vladislav al II-lea (1447 - 1456) corectează sistemul ponderal adaptându-l după cel al asprilor turceşti (1,21
grame) din vremea lui Murad al II-lea (1421 - 1451) şi emite ducaşi din argint de 800 ‰ cu greutatea de 0,6 şi
bani cu greutatea de 0,3 grame.
Dominaţia turcească asupra Valahiei pune capăt emisiunilor domnilor pământeni, ultimele monede
cunoscute fiind cele ale lui Basarab cel Batrân (1476 - 1477). Pentru aproape 400 de ani de aici înainte în Ţara
Romanească vor circula tot felul de monede turceşti, ungureşti, ruseşti, olandeze, austriece, etc.
Monetaria Moldovei a fost înfiinţată la Suceava de către Petru Muşat (1375 - 1391). Începând din 1377,
aici s-au batut groşi (18 - 24 mm diametru; 0,96 grame) şi semigroşi (14 - 16 mm; 0,4 grame) din argint după
modelul celor polonezi de la Lwow. Spre deodebire de moneda valahă, legendele monedelor moldoveneşti sunt
în largă majoritate în limba latină şi doar cu câteva excepţii în limba slavonă.
Şi moneda moldovenească urmează tendinţele de devalorizare a celei vecine (poloneze) astfel că groşii şi
semigroşii din argint ai lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), deşi acceptaţi în circulaîie până în Imperiul Otoman,
au numai 0,6 respectiv 0,3 grame.
După 1526, emisiunile regulate moldoveneşti se opresc. Monetăria va continua să lucreze însă ocazional
până în a doua jumătate a secolului XVII lea, când în timpul domniei lui Istrate Dabija se înregistrează ultima
fabricare de monedă, şi anume imitaţii clandestine masive de silingi polonezi care au provocat un adevărat
dezastru financiar în circulaţia monetară din epocă.
Până la reforma monetară din 1867, economia Moldovei va fi invadată de emisiuni străine, în mare parte
aceleaşi ca şi în Ţara Românească.
Şi în Transilvania baterea de monedă începe în sec. XIV. Spre deosebire de celelalte două principate
româneşti, aici existau mai multe monetării: Cluj, Sibiu, Lipova, Braşov şi Baia Mare.
Moneda care se fabrica aici era însă cea emisă de regele Ungariei, voievodatul fiind vasal coroanei maghiare.
Astfel regele Carol Robert de Anjou (1308 - 1342) şi apoi urmaşul său Ludovic cel Mare (1342 - 1382) au bătut
în monetăriile din Transilvania groşi din argint după modelul celor de la Praga şi dinari banali după modelul
slavon.
Odată cu transformarea Ungariei în paşalic turcesc după bătălia de la Mohacs (1526), Transilvania
devine principat autonom sub suzeranitate turcească, fiind condusă de un principe.
Practic de la acest moment se poate vorbi de emisiuni de monedă proprie ale Transilvaniei, favorizate
decisiv de prezenţa exploatărilor de metale preţioase pe care ţara le deţinea în regiunea Apusenilor.
Activitatea monetară a principilor transilvani este foarte diversă, motivată fiind însă mai ales de orgolii politice
de afirmare a dreptului regalian decât de raţiuni economice. În principat continuau să circule în paralel şi
monede străine.
Sistemul ponderal este cel al ducaţilor la aur (1 ducat = 3,5 grame Au 980 ‰) dar şi (la argint) al
talerilor germani, groşilor polonezi, dinarilor ungureşti, silingilor suedezi sau creiţarilor austrieci.
Monetării noi se înfiinţează în această perioadă la Alba Iulia, Sighişoara, Făgăraş şi Arad.
Emisiunile proprii încetează după transformarea Transilvaniei în provincie a Imperiului Habsburgic (1688) iar
talerul austriac devine moneda de schimb.

I.4 : Anarhia monetară

Încetarea emisiunilor naţionale a lăsat loc invaziei monedelor străine, numărul acestora sporind de la
aproximativ 20 în secolul XVII la peste 90 la jumătatea secolului XIX. Diferite ca aliaj şi sistem ponderal,
această multitudine de monedă străină a dus la un adevărat haos în circulaţia monetară din Moldova şi Valahia.
Daca până la sfârşitul secolului XVII au predominat asprii, declinul Imperiului Otoman survenit după asediul
ratat al Vienei (1683) s-a cunoscut şi în devalorizarea monedei turceşti, aceasta fiind înlocuită de talerii-lei
olandezi.
Monede cu diametru mare (40 mm), grele (27 grame) şi bătute din argint cu titlu superior (833 ‰),
aceşti leewedaalder-i, al căror nume derivă de la leul rampant de pe aversul lor, s-au impus cu atâta autoritate în
întreg sud-estul Europei, încât nu numai că în ţările române s-au păstrat ca bază de calcul după scoaterea lor din

4
circulaţie, dar numele li se regăseşte până astăzi în denumirea monedelor naţionale ale unor ţări din regiune: leu
- România, leva - Bulgaria.
De la sfârşitul sec. XVIII şi până după jumătatea celui următor, în principate au circulat în special
monede turceşti ruseşti şi austriece, conversia lor făcându-se după sistemul ponderal al leului şi al paralei
(moneda divizionară turcească).
În lipsa unei monede unice, leul de calcul nu putea reglementa circulaţia din ţările Române, chiar dacă
diverse pravile încercau să stabilească un curs unic. Între 1831 şi 1832, Regulamentul Organic stabilea
următoarele echivalente: 31,5 lei = 3,49 grame Au 990 ‰ sau 2,25 lei = 6,68 grame Ag 583 ‰, iar 1 leu = 40
parale. În 1837 şi apoi în 1843, raportul leu-para se modifică iar, la 1 la 60 respectiv la 1 la 80.
Schimburile se făceau conjunctural după rapoarte aleatorii. Speculaţii au loc atât în interiorul graniţelor cât şi în
schimburile internaţionale, acestea din urmă bineînţeles în defavoarea principatelor.
Intensificarea schimburilor economice din prima jumătate a secolului XVIII, întreţine haosul din
circulaţia monetară, datorită creşterii cantităţii şi diversităţiii de monedă care circula în Principate. O mare parte
din această monedă este din metal comun cu valoare intrinsecă inferioară celei de schimb.
Diversele ocupaţii străine lasă în teritoriu cantităţi însemnate de monedă, iar devalorizarea provocată de
fluctuaţiile numeroaselor cursuri de schimb şi speculaţiile stăpânirii turceşti cu ocazia fie a schimburilor
comerciale fie a diferitelor plăţi pe care principatele trebuiau sa le facă puterii suzerane, contribuie esenţial la
dezordinea din circulaţia monetară.
Era evident faptul că moneda fictivă nu corespundea unei economii în dezvoltare, în special după unirea
principatelor, iar un sistem monetar unitar bazat pe o monedă naţională unică, devenise mai mult decât necesar.

I.5 : Romanatul lui Cuza

Odată cu alegerea unui singur principe în ambele ţări române, problema monedei unice se complica prin
semnificaţia politică pe care o are înfiinţarea ei: dreptul regalian de batere însemna independenţa statului.
Imperiul Otoman privea deja cu neputincioasă îngrijorare la unirea provinciilor române într-un singur stat şi
încă spera ca această stare de fapt va dăinui doar pe durata domniei lui Cuza, fiind decis să se aseze în calea
oricărei iniţiative politice care ar fi putut duce mai târziu la desprinderea principatelor de sub tutela imperiului.
Deşi perfect conştient de poziţia turcilor, Cuza începe din chiar anul alegerii sale ca domn (1859) pregătirile
pentru înfiinţarea unui sistem monetar.
Într-un document din 18 noiembrie al consiliului de miniştri al guvernului din Muntenia apare pentru
eventuala monedă denumirea de "romanat", având ca etalon mărimea, greutatea şi titlul metalic al francului
francez, diviziunile urmând a se numi "decimă" sau banul pentru a 10 -a parte din romanat şi "centimă" pentru a
suta lui parte. Pe baza documentului guvernului muntean, s-a întocmit în august 1860 un proiect de lege în 12
articole care stabilea că se vor bate monede din aur, argint şi aramă.
În paralel cu pregătirea legislaţiei privitoare la noua monedă, în mai 1860 se iniţiază un contract pe 5 ani
cu monetăria franceză pentru fabricarea necesarului de monedă românească. Valoarea monedei ce urma să se
fabrice în primii 2 ani ai contractului era de 100.000.000 franci iar baterea anuală era limitată la 150.000.000
piese. Pentru acoperirea primei tranşe a contractului, Ministerele de Finanţe ale Principatelor Unite urmau să
angajeze pe piaţa franceză un împrumut de 60.000.000 franci prin subscriptie publică. Contractul foloseşte
pentru monedă denumirea de "roumain" (român), şi precizează că unitatea va fi o monedă din argint în greutate
de 5 grame. Moneda de 1 Român ar fi fost astfel similară ca diametru şi greutate cu cea de 5 franci.
La recomandarea lui Victor Place, consulul francez, numismatul de Longpérier, custodele cabinetului de
medalii al Muzeului Luvru, a executat machete pentru toate cele trei tipuri de monede: aur, argint, bronz.
Este interesant de menţionat că denumirea monedei a dat loc la dispute. Deşi prima variantă, inspirată din
denumirea monedei franceze, atribuia numele de "român" monedei naţionale, la propunerea lui Heliade
Rădulescu, care a atras atenţia că numele monedei ar putea naşte confuzii şi echivocuri, s-a adoptat denumirea
de "romanat" după etimologia similarului "ducat".
Împrumutul prin obligaţiuni lansat pe piaţa franceză nu s-a concretizat însă, iar Înalta PoartĂ, cum era de
aşteptat, nu a fost de acord cu proiectul baterii monedei româneşti, considerând-o ca pe un atribut de
suveranitate. Proiectul înfiinţării monedei naţionale a cazut.

5
 Prioritatea politică a recunoaşterii Unirii de către turci, a trecut pe planul doi problema monetară. Cuza a
lăsat impresia că abandonează ideea. Un an mai târziu însă un nou proiect legislativ numit "... pentru regularea
cursului monetar în Principatele Unite" readuce chestiunea în actualitate. În mare, proiectul era cel din 1860 dar
la articolul 7 se specifica amânarea baterii efective a romanaţilor de aur şi argint "până când împrejurările vor
erta". Urma a se bate mai întâi moneda divizionară din aramă. Se stabilise chiar şi compoziţia aliajului: 95 părţi
aramă, 4 părţi cositor şi o parte zinc. Din nou însă proiectul se loveşte de împotrivirea turcilor.
O a treia tentativa are loc în 1864. O noua iniţiativă legislativă precizează tipurile de monedă ce urmează
a fi fabricate şi anume: 20 si 10 romanaţi din aur, 5, 1 şi 1/2 romanati din argint precum şi 10, 5 si 1 sutime din
bronz. Din această perioadă au ramas chiar şi nişte probe a monedei de 5 sutimi, menţionată în literatura de
specialitate fiind şi proba de 10 sutimi. Proiectul va ramâne bineînţeles nefinalizat din acelaşi motiv ca şi
precedentele.

I.6 : Înfiinţarea sistemului monetar naţional - Leul românesc

Strădaniile din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au concretizat în chiar anul plecării acestuia de
la domnie.
Deşi iniţial, prin actul de recunoaştere a noului domnitor (Carol I) guvernul turc nu permitea acestuia
nici emisiunea de monedă, nici conferirea de decoraţii, într-o scrisoare din luna octombrie adresată de către
Marele Vizir guvernului României, Poarta revine asupra chestiunii monedei şi permite Principatelor să bată
moneda proprie cu condiţia ca aceasta să poarte un semn al imperiului (semiluna sau semiluna cu stelele). O
lună mai târziu printr-o noup scrisoare, Poarta renunţă la această pretenţie, însă doar în ceea ce priveşte moneda
divizionară de bronz.
Profitând de acest succes, guvernul Brătianu reformulează într-un nou proiect legea monetară din timpul
lui Cuza şi-l supune aprobării parlamentului.
În luna aprilie a anului 1867 se votează prima lege monetară a României prin care se stabileşte moneda
naţională - leul.
Deşi se renunţă la denumirea de "romanat", pentru că populaţia era obişnuită deja de aproape două
secole, mai întâi cu moneda olandeză şi apoi cu leul de calcul, "leul" rămâne echivalent cu francul francez.
Adoptând sistemul monetar bimetalist al Uniunii Latine (convenţie încheiată în 1865 între Franţa, Belgia,
Elveţia şi Italia), legea prevedea emiterea de monede din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 lei, 1 leu şi 50 bani) şi
bronz (10, 5, 2 şi 1 ban). Legea mai prevedea că din motive financiare, deocamdată urmau a se bate doar
monedele de bronz, a căror execuţie s-a făcut de altfel imediat la monetăriile Watt & Co. şi Heaton din
Birmingham.
Ocolind cu pretextul imbatabil al lipsei banilor fabricarea monedelor din aur şi argint cu însemnele
suzerănităţii turceşti, Brătianu urmărea un dublu scop: înfiinţarea unei monetării naţionale şi baterea de monede
cu efigia domnitorului - semn al suveranităţii statului.

I.7 : Perioada antebelică

La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leu, ca o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de
argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Primele monede emise au fost cele
divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, bătute în Anglia în 1867. În 1868 s-a emis prima
monedă românească de aur cu nominalul de 20 lei, într-un tiraj de doar 200 de exemplare, aceasta fiind
considerată drept probă. Începând cu 1870 s-au emis şi monede de argint cu nominalele de 50 de bani (denumite
popular "băncuţe"), 1 leu şi 2 lei. Începând cu 1880 s-au emis şi monede de argint de 5 lei. Monede din aur
pentru circulaţie s-au bătut în 1883 şi 1890. La 3 martie 1870 se înfiinţează Monetăria Statului, care poate bate
monedă, până în acel an monedele fiind bătute în majoritate în străinătate, mai ales la Birmingham. Datorită
lipsei de monedă naţională anterioare momentului 1870, toate taxele şi vama erau plătite direct în aur; aurul
străin era frecvent folosit, ca de exemplu moneda de 20 de franci francezi (cu valoarea de 20 lei), lira de aur
turcească (22,70), imperialii ruşi vechi (20,60) şi suveranii englezi (25,22). Valuta intră astfel masiv în ţară, mai

6
ales rubla rusească, ceea ce duce la măsuri drastice din partea unor miniştri, cum a fost Dimitrie Ghica,
supranumit "Mitiţă roade ruble", care a forţat un anumit curs de schimb şi o anumită circulaţie de monedă.
Primele însemne monetare de hârtie sunt biletele ipotecare, emise conform legii din 12 iunie 1877, cu
valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei şi 500 lei, de către Ministerul de Finanţe, pentru a obţine
fondurile necesare susţinerii financiare a Războiului de Independenţă. La 1 aprilie 1880 este înfiinţată Banca
Naţională a României, fiind singura abilitată să emită monedă de metal şi hârtie.
Printr-o lege din 1900 s-a autorizat şi emiterea de piese de nichel, cu valoarea nominală de 5, 10 şi 20
bani, bătute la monetăria Bruxelles. În 1906 s-au bătut o serie de monede de aur, cu valorile nominale de 12,5
lei, 20 lei, 25 lei, 50 lei şi 100 lei, aniversând cei 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

7
 Cap. II : Perioada contemporană

II.1 : Primul Război Mondial (1914-1918)

II.1.1 : Leul în timpul neutralităţii României (1914-1916)

În ciuda neutralităţii adoptate la începutul Primului Război Mondial, România a trebuit să facă faţă unor
cheltuieli importante, legate de necesitatea susţinerii pregătirilor de război. Acestea au fost acoperite prin
împrumuturi publice interne şi externe. Convertibilitatea în aur a leului nu a fost suspendată, ci doar limitată la
anumite monede, cu excluderea celor foarte căutate (napoleonul sau lira sterlină de aur). Pentru prevenirea
speculei cu argint, BNR a pus în circulaţie bancnotele de 1, 2 şi 5 lei. În paralel, statul a căutat să centralizeze la
BNR rezervele de aur deţinute, astfel încât, în preajma intrării României în război, stocul băncii centrale
reprezenta 218 % faţă de anul 1914. Totuşi, deşi banii aflaţi în circulaţie aveau acoperire în aur, convertibilitatea
limitată a leului a determinat declanşarea procesului inflaţionist, vizibil, în primul rând, în cursul leului la
bursele străine.

II.1.2 : Leul în anul 1917

Procesul inflaţionist care începuse în ultima parte a neutralităţii s-a resimţit puternic după intrarea în
război a României. Acest fenomen s-a datorat, în primul rând, suspendării convertibilităţii bancnotelor la 12/25
apr. 1917, ceea ce a marcat finalul sistemului monetar monometalist aur în România. În al doilea rând, a fost
influenţat de emisiunile BNR fără acoperire, făcute la comanda guvernului pentru acoperirea cheltuielilor de
război. Fenomenul a fost influenţat şi de autorizarea Ministerul de Finanţe de a emite bani de hârtie. În plus,
guvernul a pus în practică şi alte mijloace de plată prin tipărirea de bonuri de tezaur pentru plata rechiziţiilor
făcute de armată, precum şi a furnizorilor statului, ceea ce a contribuit decisiv la agravarea inflaţiei.

II.1.3 : Ocupaţia militară germană (1917-1918)

La 14 dec. 1916, Administraţia Militară Germană (AMG) s-a instalat în Bucureştiul evacuat de
autorităţile române. Sub conducerea Statului Major Economic a fost organizată exploatarea resurselor de materii
prime existente în România ocupată. Procurarea acestor resurse nu s-a făcut prin plata cu bani germani, aşa cum
s-a procedat în teritoriile ocupate din Franţa şi Belgia, ceea ce a generat o depreciere semnificativă a mărcii
imperiale, ci prin impunerea de contribuţii de război colective asupra oraşelor şi comunelor româneşti. Metoda
cea mai eficace a fost, însă, aceea a emisiunii de bani de război, conform principiului "dacă trebuie dezorganizat
un sistem bănesc, acesta trebie să fie sistemul bănesc al ţării ocupate, şi nu al ocupantului" (Lansburgh).

II.1.4 : Emisiunea Băncii Generale Române

La 28 oct. 1916, reprezentanţii Puterilor Centrale au hotărât, la Berlin, tipărirea unor bani de hârtie
pentru teritoriul ocupat al României. Ca instituţie emitentă a fost desemnată Banca Generală Română (BGR), o
bancă cu capital german înfiinţată în anul 1895. Întregul volum al emisiunii urma să fie acoperit printr-un
depozit special constituit la Reichsbank, la cursul de 80 mărci imperiale = 100 lei, care trebuia să fie acoperit la
sfârşitul războiului de guvernul român. În acest fel, mărfurile cumpărate cu lei BGR de către autorităţile de
ocupaţie erau, de fapt, achiziţionate gratis. Banii BGR au fost tipăriţi la Berlin, şi aveau valorile nominale de 25,
50 bani, 1, 5, 20 , 100 şi 1 000 lei. Circulaţia leilor emişi de Banca Naţională a României nu a fost interzisă,
AMG a impus un curs mai scăzut faţă de cel al leului BGR (1 leu BNR = 75 mărci imperiale). Dificultăţile de
calcul născute din existenţa a două cursuri diferite pentru cele două tipuri de lei au determinat AMG să
procedeze la egalizarea celor două cursuri, dar, în acelaşi timp, a ordonat armatelor de ocupaţie să nu facă plăţi
către populaţia românească decât în lei BGR.

8
 II.1.5 : Moneda în Transilvania, Banat şi Bucovina (1867-1918)

După constituirea monarhiei austro-ungare, în provinciile româneşti din noul imperiu au continuat să
circule în mod legal două feluri de bani de argint: florinul austriac (1 fl = 100 Neukreuzer, crăiţari) şi talerul
unional (Vereinsthaler) emişi de Banca Naţională Austriacă Privilegiată încă din anul 1857. Existau şi aşa-
numitele "monede comerciale", precum "talerul levantin" (=2,10 fl), monedă de argint cu efigia Mariei Tereza,
iar ca monede de aur, ducatul sau "galbenul" (=4,80 fl) şi coroana (=13 fl). Conform legii monetare din
România din anul 1867, 1 ducat avea valoarea de 11,75 lei. O bancă centrală austro-ungară a fost fondată abia în
anul 1878, cu două sedii, la Viena şi Budapesta. În Transilvania, noua bancă centrală avea filiale la Cluj şi Arad.
Prin reforma monetară din anul 1892, a fost înlocuită unitatea monetară austriacă de argint cu o monedă de aur,
coroana (= 100 Heller/filler). Totuşi, florinul de argint avea în continuare o putere de plată nelimitată, fiind
echivalent cu 2 coroane. Bancnotele erau tipărite bilingv (în germană şi maghiară), iar denumirea nominalului
era înscrisă în toate limbile naţionalităţilor supuse dublei monarhii. Primul Război Mondial a provocat o inflaţie
nemaiîntâlnită în istoria monarhiei austro-ungare. Astfel, la sfârşitul anului 1916, preţurile alimentelor au
crescut cu 300 % faţă de nivelul lor antebelic. În acelaşi timp, coroana s-a depreciat pe pieţele internaţionale cu
89 %.

II.2 : Perioada interbelică (1919 - 1939)

II.2.1 : Leul în perioada 1919-1922

În primii ani ce au urmat sfârşitului Primului Război Mondial, leul a suferit o depreciere accelerată,
datorită emisiunilor masive de bancnote necesare nu numai pentru acoperirea deficitului bugetului public, dar şi
pentru înlocuirea banilor străini rămaşi în circulaţie pe teritoriul României. În plus, scăderea dezastruoasă a
producţiei în urma distrugerilor provocate de război a contribuit la deprecierea monedei naţionale. Astfel, în
anul 1919, Bursa din Paris ajunsese să coteze leul la o medie de 37,26 FF = 100 lei, în timp ce, cu 5 ani în urmă,
cursul mediu era 100 FF = 98,21 lei. Scăderea cursului leului s-a reflectat şi în viaţa cotidiană: către sfârşitul
anului 1922, preţurile crescuseră, în medie, de aproximativ 22 ori faţă de nivelul celor din anul 1916.

II.2.2 : Unificarea monetară (1920-1921)

Una dintre dificultăţile majore cu care au fost confruntate guvernele după realizarea Unirii din anul 1918
a fost problema banilor străini rămaşi în circulaţie în noile teritorii româneşti (coroana austro-ungară, rublele
Romanov şi Lwow, leii BGR). Aceşti bani aveau putere circulatorie doar în regiunile desprinse din ţările de
provenienţă ale valutelor. În aceste teritorii a fost fixat un curs obligatoriu. De exemplu, în teritoriile fostei
monarhii austro-ungare a fost fixat un curs oficial de 1 leu pentru 2 coroane, dar salariile funcţionarilor au fost
plătite la cursul 1 leu = 3 coroane. Pentru a combate fenomenul afluxului de bani străini depreciaţi, în lunile
iunie-august 1919 au fost ştampilate bancnotele emise de Banca Austro-Ungară (mai puţin cele de 1 şi 2
coroane) şi de Banca Generală Română (cu excepţia celor de 25, 50 bani şi 1 leu).
Unificarea monetară a fost realizată în cursul anului 1920, în baza unor împrumuturi pe care statul român le-a
contractat de la BNR pentru acoperirea bancnotelor străine retrase din circulaţie. Preschimbarea coroanelor a
început la 1 sept. la cursul 1 coroană = 0,50 lei. Pentru ruble, a început la 28 sept., însă au fost stabilite cursuri
diferite, în funcţie de suma prezentată la schimb (pentru primele 5 000 ruble, 1 leu = 1,35 ruble Romanov = 1
rublă Lwow; peste 60 000 ruble, 1 leu = 1,10 ruble Romanov = 0,30 ruble Lwow ). Bancnotele BGR au început
să fi preschimbate la paritate cu leul BNR, începând cu 1 nov. Preschimbarea valutelor străine nu a fost lipsită
de speculaţii financiare, mai ales în ceea ce priveşte coroana austro-ungară, a cărei cotaţie la bursă era de doar
0,20 lei, faţă de cursul oficial de 0,50 lei.

9
 II.2.3 : 1925: o încercare nereuşită de revalorizare a leului

Încă din anul 1920, BNR a propus guvernului revalorizarea leului, prin reducerea circulaţiei băneşti cu
60 %, în paralel cu realizarea unificării monetare. Deoarece autorităţile au considerat că nu este posibilă
realizarea, concomitent, a celor două măsuri, proiectul a fost pus în aplicare abia în anul 1925. Procesul
deflaţionist consta din împărţirea masei monetare existentă la 31 dec. 1924 în două părţi. Prima, "emisiunea
BNR", având acoperire în aur în proporţie de 25 %, era considerată ca reprezentând numerarul necesar
economiei. A două parte, denumită "emisiunea de stat", corespundea datoriei statului la BNR şi nu avea
acoperire în aur. Aceasta urma să fie retrasă din circulaţie într-un interval de 15-20 de ani prin intermediul unui
fond de lichidare. Finalitatea acestui plan trebuia să fie reducerea cu 77,3 % a circulaţiei băneşti. Proiectul de
revalorizare a leului prin realizarea deflaţiei nu a putut fi finalizat, deoarece fondul de lichidare nu a reuşit să
colecteze decât aproximativ un sfert din suma necesară retragerii "emisiunii de stat". În acelaşi timp, statul a
continuat să facă alte împrumuturi la BNR, care au depăşit chiar suma rambursată de fondul de lichidare. Nici
politica BNR de susţinere a cursului leului în străinătate nu a avut succes, datorită plafonării emisiunii proprii.

II.2.4 : 1927-1928: pregătirile pentru stabilizarea monetară

În perioada 1927-1928, leul a avut un curs stabil, fenomen care a fost favorizat de un sold excedentar al
comerţului exterior al României în 1927. Statul a încercat şi în perioada următoare să menţină cursul stabil, prin
vânzarea pe pieţele externe a unor importante cantităţi de devize.
Stabilizarea de fapt, aşa cum este numită această perioadă, nu a avut succesul dorit, astfel încât guvernul
a hotărât să renunţe la politica de revalorizare a leului şi să recunoască oficial deprecierea acestuia.
Concomitent, s-a urmărit oprirea devalorizării leului prin menţinerea puterii de cumpărare de la nivelul anului
1928 şi restabilirea convertibilităţii sale. În vederea realizării acestui proiect, guvernul a contractat în perioada
1928-1931, printr-o societate special creată în acest sens, Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, o serie de
împrumuturi de la un consorţiu de bănci străine dominat de capitalul francez şi american.

II.2.5 : Legea monetară din 7 februarie 1929

Leul reprezenta 10 miligrame aur cu titlul 9/10, preţul unui kg de aur fin devenind 111.111,11 lei.
Bancnotele emise de Banca Naţională redeveneau convertibile în monede de aur, lingouri de aur sau devize
străine convertibile în aur. Institutul de emisiune avea obligaţia de a asigura o acoperire în aur sau devize
convertibile în aur egală cu cel puţin 35% din suma totală a angajamentelor la vedere. Cel puţin 25 % din
acestea trebuiau acoperite cu aur. Guvernul român era autorizat să emită monede divizionare de 1, 2, 5, 10, 20
lei confecţionate din aliaj de aluminiu sau nichel. Totalul monedelor divizionare aflate în circulaţie nu putea
depăşi 3 miliarde lei. Redobândirea convertibilităţii leului a fost obţinută în urma refacerii stocului de acoperire
al BNR printr-un aport masiv de devize, rezultat din contractarea unui împrumut extern, Împrumutul de
Stabilizare 7%. Menţinerea convertibilităţii s-a realizat în anii următori prin contractarea mai multor credite
străine, printre care şi Împrumutul de Dezvoltare 7,5% din 1931.

II.2.6 : Noi emisiuni de monede divizionare

Conform legii monetare din anul 1929, Ministerul Finanţelor a comandat monedă metalică cu valorile
nominale de 5 şi 20 lei, care urma să înlocuiască bancnotele de 5 şi 20 lei ale Băncii Naţionale. Prima emisiune
a fost comandată la Monetăria Britanică. Cele două piese aveau figurată pe avers efigia regelui Mihai I, iar pe
revers stema ţării (5 lei) şi un grup de patru ţărănci (20 lei). Următoarele emisiuni din perioada 1930-1931,
incluzând nominaluri de 5, 10 şi 20 lei, au fost comandate la monetăriile franceză şi britanică.

10
 II.2.7 : Marea Criză Economică 1929-1933

A debutat la 29 octombrie 1929 prin crahul bursier de la New York. La scurtă vreme a afectat cea mai
mare parte a Europei. În România, criza s-a făcut simţită prin scăderea masivă a preţurilor în special la
produsele agricole al căror preţ a ajuns, în anul 1931, la jumătate faţă de nivelul anului 1929. Criza a lovit şi
instituţiile de credit care, afectate de lipsa de încredere a clienţilor, s-au confruntat cu retragerile capitalurilor
străine şi a depunerilor interne. Drept consecinţă, au apărut falimente răsunătoare, cum sunt cele declarate de
Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Marmorosch, Blank & Co. sau Banca Berkovitz.
În această perioadă, nivelul de trai a scăzut drastic. În anul 1933, indicele general al salariilor nominale
reprezenta 63 % din cel al anului 1929. O situaţie extrem de grea era cea a salariaţilor publici, ale căror salarii
au fost supuse unor reduceri succesive (10-23 % în 1930, 15 % în 1932, 10 % în Bucureşti în 1933-1934),
cunoscute sub numele de "curbe de sacrificiu". Salariile reale au scăzut, totuşi, într-un ritm inferior celor
nominale, ceea ce nu a împiedicat populaţia să resimtă şocul scumpirilor cotidiene.
Devalorizarea leului a fost mascată prin micşorarea generală a preţurilor, dar aceasta nu a putut împiedica
deprecierea cursului monedei româneşti. Criza economică a compromis stabilizarea monetară din 1929; prin
instituirea monopolului BNR asupra comerţului cu valute şi impunerea unui curs oficial al leului faţă de acestea
în anul 1932.

II.2.8 : 1936: O nouă devalorizare oficială a leului

Devalorizarea oficială a leului la 7 noiembrie 1936 a fost determinată de scăderea valorii monedei
naţionale pe piaţa internă şi a cursului său pe pieţele străine. Aceasta s-a realizat prin reevaluarea stocului de aur
al Băncii Naţionale a României la preţul de 153 333,33 lei/kg aur fin, rezultat în urma adăugării primei de 38 %
(= 42 222,22 lei/kg aur fin) la preţul de 111 111,11 lei/kg aur fin, stabilit în 1929.

11
 Cap. III : Al Doilea Război Mondial (1940 - 1945)

III.1 : Circulaţia monetară în Transilvania de Nord 1940-1945

După Dictatul de la Viena din 30 aug. 1940, odată cu instalarea administraţiei maghiare în Nordul
Transilvaniei, circulaţia monetară a fost reglementată după normele Băncii Naţionale Ungare. A fost introdusă
moneda ungară, leul românesc fiind preschimbat la cursul 1 pengö = 30 lei. Bancnotele BNR au fost
preschimbate între 15 şi 29 sept. 1940, iar monedele divizionare între 3 şi 22 febr. 1941. În toamna anului 1944,
după eliberarea Transilvaniei de Nord de către armatele române şi sovietice, au continuat să circule pengö,
alături de leii româneşti, pengö ai Armatei Roşii şi rublele sovietice. Lichidarea circulaţiei bancnotelor străine s-
a făcut între 29 apr. şi 14 mai 1945, când 1 pengö a fost evaluat la 27 lei, iar 1 rublă la 36,10 lei.

III.2 : Bancnotele statului naţional legionar (6 sept. 1940-21 ian. 1941)

În urma schimbării regimului politic din România la 6 septembrie 1940 prin abdicarea regelui Carol II şi
proclamarea Statului naţional legionar nu au fost emise bancnote care să poarte însemne specifice noilor
realităţi. S-a preferat aplicarea unui supratipar peste efigia regelui Carol II care conţine data 6 septembrie 1940
într-un medalion oval.
Al doilea război mondial a adus cu sine o scumpire graduală a vieţii, pe măsură ce România a utilizat din
ce în ce mai multe resurse în campania antisovietică. Cauzele acestui fenomen sunt multiple: lipsa materiilor
prime datorită greutăţilor de import, reducerea forţei de muncă în agricultură şi industrie datorită concentrărilor
pe frontul antisovietic, dificultăţile de exploatare a căilor de comunicaţii din interiorul ţării care au fost cauzate
de prioritatea transporturilor militare şi de bombardamentele Aliaţilor.

III.3 : Retrageri din circulaţie

În timpul războiului, retragerile din circulaţie au avut şi alte motivaţii decât cele financiare. În anul 1941
au fost retrase din circulaţie monedele de 50 şi 100 lei, sub motivul că nichelul din care erau confecţionate
reprezenta un material strategic, fiind utilizat în industria de armament. Au fost introduse, în schimb, monede de
zinc, cu valoarea nominală de 2 lei.

III.4 : Leul în perioada 1941-1944

Evoluţia cursului leului nu a fost constantă pe parcursul întregului război. Moneda naţională a variat
diferit în raport cu preţurile interne, valutele străine şi preţul aurului. Un factor important l-au constituit şi
evoluţiile de pe frontul de est în care era implicată şi armata română. Semnificativă în acest sens este evoluţia
cursului liber la Bucureşti al dolarului SUA: dacă în timpul victoriilor armatelor germane în Est cursul monedei
americane era foarte scăzut (1 USD = 56,9 lei în iunie 1942, faţă de 102 lei în iunie 1941), în iunie 1944
ajunsese la valoarea de 169,9 lei.

12
 Cap. IV : Perioada comunistă (1946 - 1989)

IV.1 : Reforma monetară din 15 august 1947

A impus retragerea din circulaţie a bancnotelor BNR, a banilor de metal emişi de Ministerul Finanţelor,
a bonurilor de tezaur, a bonurilor de casă, a certificatelor de plată şi a altor asemenea semne băneşti. Acestea au
fost înlocuite cu noi bancnote ale BNR şi cu noi monede divizionare emise de Ministerul Finanţelor. Definiţia în
aur a unităţii monetare era de 6,6 mg aur cu titlul 900 la mie, preţul unui kg de aur fiind de 168 350,17 lei. 1 leu
nou reprezenta 20 000 lei vechi. Agricultorii puteau preschimba maximum 5 milioane lei vechi, salariaţii şi
pensionarii câte 3 milioane de persoană, cei fără profesie doar 1,5 milioane. Întreprinderile particulare au
schimbat doar valoarea salariilor pentru luna iulie, iar întreprinderile comerciale nu au avut dreptul de a schimba
nici o sumă, pentru a fi obligate să pună în vânzare stocurile de mărfuri existente. Din cele 48,5 miliarde lei
vechi aflaţi în circulaţie au fost schimbate 27,5 miliarde, restul a fost declarat blocat, circulaţia monetară fiind
redusă la 1 377 milioane lei.
Începând cu anul 1949, dirijarea economiei la nivel naţional prin planurile anuale şi, ulterior, cincinale, a
influenţat emisiunea monetară. Evoluţia circulaţiei numerarului se programa prin intermediul balanţei de
venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei şi a planului de casă, iar circulaţia bănească fără numerar, prin planul
financiar centralizat, bugetul de stat şi planul de credite. Acestea erau elaborate şi aprobate trimestrial sau anual.

IV.2 : Legea monetară din anul 1952

Adoptată la 26 ianuarie 1952, noua lege monetară prevedea existenţa următoarelor categorii de semne
băneşti: bancnotele Băncii de Stat a RPR, biletele de tezaur ale statului emise de Ministerul de Finanţe şi
monedele divizionare. Unitatea monetară reprezenta 79,346 mg aur fin, de 12 ori mai mult decât în 1947.
Raportul de bază pentru recalcularea preţurilor, tarifelor, salariilor şi a sumelor din conturile întreprinderilor de
stat a fost de 20 lei vechi pentru 1 leu nou. Preschimbarea banilor vechi nu a fost limitată valoric, dar sumele
mici au beneficiat de un raport de schimb mai bun. În numerar, cetăţenii şi întreprinderile particulare au
schimbat prima mie de lei vechi la raportul 100:1, a doua şi a treia la raportul 200:1, iar restul la raportul 400:1;
pentru organizaţiile de stat, cooperatiste şi obşteşti s-a utilizat raportul 200:1. În cazul depunerilor populaţiei la
CEC, prima mie a fost recalculată la raportul 50:1, a doua şi a treia la raportul 100:1, iar restul la raportul 200:1.
Sumele din conturile întreprinderilor particulare, destinate achitării salariilor, au fost calculate la raportul 20:1,
pentru restul a fost aplicat raportul 200:1.

13
 Cap. V : Leul în perioada 1990-2005

Schimbarea regimului politic în România ca urmare a Revoluţiei din Decembrie 1989 a determinat
schimbarea însemnelor monetare ale ţării. În aprilie 1991, Banca Naţională a lansat prima emisiune
postrevoluţionară de bancnote, dedicată lui Constantin Brâncuşi. În anii următori, Banca Naţională a continuat
să emită bancnote pe care au fost figurate personalităţi ale culturii române: Grigore Antipa (200 lei 1992), Mihai
Eminescu (1 000 lei 1991, 1993, 1998; 500 lei 2005), Lucian Blaga (5 000 lei 1998; 200 lei 2006), Nicolae
Iorga (10 000 lei 1994, 1999, 2000; 1 leu 2005), George Enescu (50 000 lei 1996, 2000, 2001; 5 lei 2005),
Nicolae Grigorescu (100 000 lei 1998, 2001; 10 lei 2005, 2008), Aurel Vlaicu (500 000 lei 2000; 50 lei 2005), I.
L. Caragiale (1 000 000 lei 2003, 100 lei 2005).
În anul 1999, Banca Naţională a pus în circulaţie, pentru prima oară, o bancnotă din polimer (2 000 lei -
Eclipsa totală de soare din 11 august 1999). Acest tip reprezintă vârful tehnologiei de fabricaţie a biletelor de
bancă şi prezintă mai multe avantaje fata de suportul tradiţional de hârtie: încorporează elemente de siguranţă
suplimentare, este mai durabil, mai uşor de procesat pe maşinile automate şi se poate recicla într-o varietate de
produse din plastic. În anii următori, emisiunile de bancnote de hârtie au fost înlocuite progresiv, astfel încât,
odată cu denominarea leului din anul 2005, întreaga cantitate de bancnote a fost fabricată din polimer.

V.1 : Monedele şi medaliile emise cu scop numismatic

După anul 1990, Banca Naţională a reluat tradiţia, întreruptă în perioada comunistă, a emiterii de
monede şi medalii destinate colecţionarilor. Astfel, începând cu anul 1995, au fost realizate monede şi medalii
din argint, iar din anul 1998 au fost emise piese jubiliare din aur. Investite cu putere circulatorie pe teritoriul
României, aceste emisiuni evocă personalităţi culturale, momente ale istoriei civilizaţiei româneşti şi universale,
monumente de arhitectură, rezervaţii naturale etc.
După anul 1996, emisiunile jubiliare confecţionate la Monetăria Statului au fost realizate în tehnica
"proof", prin care se obţine un contrst mat/lucios între fond şi elementele în relief ale monedei. Manipularea
rondelelor şi a monedelor se face manual, iar controlul se face pentru fiecare monedă, imediat după baterea ei.
Piesele astfel realizate sunt păstrate în capsule de protecţie transparente. Prezentarea lor se face în casete din
material plastic sau din lemn şi sunt însoţite de un certificat de autentificare a datelor tehnice şi a conţinutului de
material preţios.

V. 2 : Al patrulea leu (RON) - aflat în circulaţie în prezent

La data de 1 iulie 2005, leul românesc a pierdut ultimele 4 zerouri, prin denominare (reevaluare) la rata
de 1 leu nou (simbol bancar: RON) pentru 10.000 lei "vechi" (simbol bancar: ROL).
De la 1 iulie 2005 sunt în circulaţie următoarele bancnote şi monede:
- monede: 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 bani
- bancnote: 1 leu, 5 lei, 10 lei, 50 lei, 100 lei, 200 lei (emisă în 2006), 500 lei
În plus, până la 31 decembrie 2006 au circulat în paralel şi vechile însemne monetare, emise în perioada 2000-
2003:
- monede: 100 lei (1 ban); 500 lei (5 bani); 1.000 lei (10 bani); 5.000 lei (50 bani)
- bancnote: 10.000 lei (1 leu); 50.000 lei (5 lei); 100.000 lei (10 lei); 500.000 lei (50 lei); 1.000.000 lei (100 lei).

14
 Concluzii

Banii în România au o istorie interesantă. Ei vin din adâncul timpurilor antice. Găsim monede încă de pe
timpul traco-geto-dacilor. Prin secolul IV î.Hr. au circulat primele monede pe teritoriul ţării noastre în coloniile
antice greceşti dintre Dunare şi Marea Neagră.  Apoi, prin 280 î.Hr. apar monedele dacice şi după 106 d.Hr sunt
introduse monede care circulau în Imperiul Roman şi, mai târziu, după căderea Romei, au apărut monedele
bizantine. Au mai circulat, după aceea, multe alte monede străine până la reforma lui Cuza, printre care şi dinarii
banales în care îşi găsesc probabil şi originea cuvântului ban.
Mult mai târziu, prin sec. al IX-lea, istoria banilor în România capătă un nou sens. Pentru a face ordine
în circulaţia banilor, apărute în enorm de multe monede străine care circulau în ţară,  Al. I. Cuza începe prima
reformă monetară şi decretează leul ca monedă naţională, la 14 aprilie 1867.
Puterea de cumpărare a unei monede este un bun indicator al stabilităţii economice a unei ţări. Dacă o
pâine te costă câteva zeci de milioane este un semn clar că statul respectiv are serioase probleme financiare.
Acelaşi lucru este valabil dacă are loc o devalorizare accentuată într-o perioadă scurtă de timp, aşa cum s-a
întamplat în Romania în urmă cu 20 de ani. Nu întâmplător, statele cu monedele cele mai slabe sunt şi statele cu
economiile cele mai precare. Fără denominarea leului din 2005, moneda României ar fi fost pe locul trei în
clasamentul celor mai slabe monede naţionale.
Leul românesc a cunoscut de-a lungul timpului o serie de reforme  şi s-a înfruntat cu foarte multe valute
forte de circulaţie internaţională. El a câştigat de multe ori lupta, dar a şi căzut atât de puternic, că, uneori, greu a
reuşit să-şi revină. Destinul face ca acum, leul românesc, în forma unor  noi monede şi cupiuri, se avântă în
circulaţie  pe ultimul său drum în România pentru încă câţiva ani, probabil până în 2012-2013 când
globalizantul euro se va instala definitiv pe tronul Europei, deci şi al României.

15
 Bibliografie

1. www.askmen.ro/istoria_leului-a4131 - accesat în 02.02.2010;

2. www.monetariastatului.ro/circ-monetara.html - accesat în 02.02.2010;
3. www.bnro.ro/perioada-contemporană--1051.aspx - accesat în 03.02.2010;
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Leu_romanesc - accesat în 03.02.2010;
5. www.socialistul.ro/index.php/educatie/7-educatie/19-leul-greu-romanesc-istorie-si-destin - accesat în
05.02.2010;
6. Dardac, N. : “Monedă-credit” , Ed. ASE, Bucureşti, 2003;
7. Turliuc, V.; Cocriş, V. : “Monedă şi credit” , Ed. Ankarom, Iasi, 1977.

16