MIEZUL IERNII

De Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, 
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos, 
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, 
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată! 

Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori de la mijlocul secolului al

XIX-lea, a abordat, în creaţia sa, o mare varietate de specii literare, între care un loc aparte îl ocupă
pastelurile, al căror creator este.

Pastelul este specia lirică, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini
vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil şi motive literare care compun
armonizarea planului terestru cu cel cosmic. Eul liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul
conturat prin descriere.

În pastelurile sale, Vasile Alecsandri ilustrează natura cu toate frumuseţile ei, în toate
anotimpurile, realizând un adevărat calendar în versuri, „o lirică a liniştii, şi fericirii rurale”. (George
Călinescu).Pastelul Mezul iernei, de Vasile Alecsandri, a apărut în revista „Convorbiri literare” .

Titlul semnifică esenţa pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat şi în plină
manifestare, zăpada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele sălbatice cutreierând nestânjenite alba
întindere pustie.

Pastelul Mezul iernei este alcătuit din patru catrene (strofe de câte patru versuri), dispuse
succesiv, conform celor două planuri: prima şi ultima strofă aparţin planului real, iar strofele a doua şi
a treia ţin de planul transfigurat.
 O trăsătură specifică tuturor pastelurilor, care se manifestă şi în Mezul iernei este îmbinarea
spaţiului terestru cu spaţiul cosmic, Alecsandri compunând tabloul anotimpului descris prin imagini
vizuale, imagini auditive şi figuri de stil care-i particularizează lirismul creaţiei.

Prima strofă ilustrează planul real, alcătuit din elemente terestre şi cosmice. În primele două
versuri propoziţiile sunt scurte, sacadate, pentru a exprima concentrat caracteristicile anotimpului
hibernal, conturând o natură statică, încremenită, într-o noapte foarte geroasă: „În păduri trăsnesc
stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”.

Poezia începe cu un complement circumstanţial de loc - „în păduri” - pentru a fixa spaţiul
peisajului hibernal şi a exprima atitudinea de contemplaţie obiectivă a eului liric, care înregistrează ca
spectator şi descrie pentru cititor tabloul naturii. Elementele terestre - pădurile şi „stejarii” - se
îmbină cu cele cosmice - „stelele”, „cerul” - formând o imagine vizuală unitară prin manifestarea
gerului şi a zăpezii care acoperă întreaga natură.

Forţa gerului este susţinută de imagini auditive, redate prin verbe auditive - „trăsnesc”,
„scârţâie” - şi epitetul dublu „amar, cumplit”. Semnele exclamării din primul vers sugerează emoţia
puternică a eului liric, atitudinea de uimire şi încântarea care îl cuprind în faţa frumuseţii acestei
naturi încremenite de gerul aspru.

Următoarele două versuri amplifică viziunea eului liric, deschizând mai larg spaţiul către
imensitate prin întinsele „câmpii strălucitoare”. Albul, culoarea specifică iernii, este sugerat de neaua
care acoperă întreaga fire - „zăpada”, de epitetele „cristalină” şi „strălucitoare”, precum şi de
metafora „lan de diamanturi”.

Comparaţiile din versul al doilea - „Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit” - completează
imaginea anotimpului geros care a cuprins deopotrivă teluricul şi cosmicul. Imaginea vizuală a
tabloului din prima strofă este dominată de o lumină ireală, fascinantă, făcând trecerea de la planul
real la planul transfigurat din strofele următoare.

În strofa a doua, se compune o imagine vizuală monumentală a iernii, conturându-se un

tablou măreţ prin enumerarea detaliilor cu efect fabulos, exprimate prin epitete sugestive: „Fumuri
albe”, „văzduhul scânteios”. „templu maiestuos”, „bolta [...] senină” şi epitetul în inversiune ‘înaltele
coloane”.

Trăsătura dominantă a tabloului este lumina strălucitoare, ireală care îmbracă deopotrivă
teluricul şi cosmosul - cerul îşi sprijină boita pe fumurile care ies din hornurile caselor - „Şi pe ele se
aşază bolta cerului senină”, iar luna, personificată, străluceşte misterios peste întreaga fire: „Unde
luna îşi aprinde farul tainic de lumină”.

Prezenţa oamenilor este numai sugerată în cadrul acestei naturi feerice, prin fumurile albe ce
se înalţă în văzduh din hornurile caselor, imaginea fiind construită printr-o comparaţie: „Fumuri albe
[...] / Ca înaltele coloane”.
 Strofa a treia debutează printr-o interjecţie urmată de semnul exclamării - „O!” - sugerând
sentimentele de admiraţie şi uimire ale eului liric în faţa acestui tablou ireal şi încântător, exprimate
printr-un epitet dublu: „tablou măreţ, fantastic / ...”.

Emoţia eului liric este accentuată prin semnul exclamării şi punctele de suspensie, care
îndeamnă la meditaţie şi reflecţie, evidenţiind extazul în faţa măreţiei naturii. Dimensiunea cosmică a
peisajului este redată prin strălucire cerească, imagine vizuală realizată prin epitetele „Mii de stele
argintii” şi „nemărginitul templu”, ultima fiind şi o metaforă sugestivă pentru imensitatea bolţii
cereşti.

Comparaţia „stele argintii [...] ard ca vecinice făclii” şi metaforele „Munţii sunt a lui altare” şi
„codrii organe sonoare”, compun o imagine sacră (sfântă), creând o stare de religiozitate eului liric, în
faţa acestui tablou al naturii. Liniştea încremenită de gerul nemilos este străpunsă de şuieratul
crivăţului, care, personificat prin verbele „pătrunde” şi „scoţând”, realizează o imagine auditivă
impresionantă prin epitetul „note-ngrozitoare”.

Ultima strofă reia imaginea din strofa întâi, aceea a naturii statice, încremenite - „Totul e în
neclintire” -, realizată printr-o enumeraţie gradată ascendent - „fără viaţă, fără glas”; „nici un zbor
[...], nici un pas”.

Peisajul îngheţat este dinamizat în finalul poeziei prin prezenţa unei fiinţe care s-a încumetat
să iasă din adăpost, stârnind uimirea şi teama eului poetic: „Dar ce văd?... În raza lunei o fantasmă se
arată... / E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată”.

Imaginea motorie este introdusă de interogaţia retorică „Dar ce văd?...”, sugerând uimirea
eului liric în faţa tabloului fabulos, cauzată de ivirea unui lup, care, în închipuirea sa, este exprimată
prin metafora „o fantasmă”.

Poezia Mezul iernei are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versurile sunt lungi, ca în
majoritatea pastelurilor sale, de 15-16 silabe.

Imaginea naturii este construită cu o adevărată „tehnică picturală”, Alecsandri reuşind să

ajungă prin pasteluri „la gradul cel mai înalt de artă şi la culmea talentului său”.

Deoarece Vasile Alecsandri creează un tablou în versuri al naturii feerice, faţă de care eul
poetic îşi exprimă propriile sentimente de încântare şi admiraţie pentru măreţia acesteia, poezia
Mezul iernei este un pastel.