Puzzle:

Basme de Gabriel Chifu

Aţi mai citit basme în ultima vreme? Eu, unul, aveam sentimentul, totuna cu o
certitudine de neclintit, că basmele alcătuiesc un capitol pe care-l ştiu în amănunt,
care nu mai are să-mi spună nimic nou. Într-un ungher al minţii, pe unde nu prea
mă mai abăteam, le păstram ca pe un abur pe cât de difuz pe atât de puternic,
amintirea unui univers luminescent, feeric, unde totul se desfăşoară idilic, sursă
inepuizabilă de energie pozitivă. Din păcate, mă înşelam. 

Se adevereşte (loc comun!) că memoria este infidelă şi deformează, reţine doar

ceea ce-i convine şi nu o dată reţine eronat. Am recitit recent, nu neapărat din
raţiuni literare, câteva dintre poveştile clasice, faimoase, care mi-au marcat
copilăria şi am avut o mare surpriză, căci am găsit în ele cu totul altceva decât
credeam că lăsasem acolo. 

Ce am constatat la recenta lectură? Dacă revizităm aceste construcţii epice cu

gândul că principalii lor destinatari sunt copiii, atunci trebuie să admitem că
basmele au şi un rol educativ şi trebuie să ne întrebăm imediat ce mesaje le
transmit ele acestor inocenţi – cu constituţie sufletească fragilă, nepregătiţi pentru
şocuri. Or, am observat, aceste mesaje sunt egale, nu o dată, cu adevărate
grozăvii. Ceea ce le face de nespus copiilor. Exagerez cumva? 

Să ne oprim la câteva poveşti dintre cele mai cunoscute şi să vedem dacă, în loc să
fie „hrană” pentru inima şi creierul micuţilor, nu par mai degrabă intriga unor
înfiorătoare pelicule gen horror sau thriller ce poartă indicaţia Interzis persoanelor
sub 18 ani. În Scufiţa Roşie ce se întâmplă? Un criminal periculos (Lupul), cu
apucături ruşinoase, abominabile chiar (pedofilie, gerontofilie şi, totodată,
canibalism) duce de nas o fetişcană frumuşică, destul de credulă şi poate chiar
uşuratică (Scufiţa Roşie), află secrete, date preţioase despre familia ei, se furişează
acasă la bunica fetei şi o ucide pe bătrână cu o cruzime greu de imaginat. Apoi,
deghizat chiar în bunicuţă, o aşteaptă pe fată în casă şi o omoară în acelaşi fel,
înghiţind-o. Finalul, s-ar zice fericit, este în realitate înfricoşător: Vânătorul (ar
putea fi considerat poliţistul cel bun, interpretat eventual de Bruce Willis) îl spintecă
pe lup, le scoate din burta lui pe cele două biete făpturi pe jumătate vii, pe
jumătate moarte şi îi vine de hac sinistrului lup într-o manieră de o gratuită
ferocitate: îi umple pântecul cu pietre grele şi-l coase la loc. Ucigaşul de femei
sfârşeşte în chinuri groaznice. Să judecăm: aceste crude tărăşenii sunt de istorisit
copiilor sau s-ar potrivi pentru scenariul unui nou episod din seria Hannibal, cu
Anthony Hopkins în rolul principal? 

Şi altă poveste dintre cele mai îndrăgite, Albă-ca- Zăpada şi cei şapte pitici: o
mamă dintr-o familie foarte bună (Regina) e stăpânită de o gelozie maladivă faţă
de fiica ei (e drept, fiică vitregă), fiindcă e mai frumoasă decât ea, şi apelează la un
asasin plătit (Vânătorul), s-o ducă în pădure şi s-o ucidă. Acesta e cuprins de
sentimente de simpatie pentru cea care urma să-i fie victimă şi îi cruţă viaţa.
Regina află că fiica trăieşte şi, în loc de remuşcări, ea este şi mai determinată să-şi
ducă până la capăt intenţia criminală, adică să-i ia viaţa frumoasei tinere, de data
asta fără intermediari slabi de înger. Şi acum, jucând ea însăşi rolul de criminal cu
sânge rece, chiar reuşeşte: travestită într-o bătrânică vânzătoare de mere îşi
 otrăveşte odrasla pe care ar fi trebuit s-o iubească şi s-o ocrotească. Pus în scenă
de un regizor de talia lui Hitchcock, din acest scenariu cred că ar ieşi un thriller
pentru adulţi încărcat de violenţă şi de o insuportabilă tensiune dramatică. 

Dar să recitim şi o poveste autohtonă foarte apreciată, Capra cu trei iezi de Ion
Creangă (autorul se dovedeşte şi aici un mare prozator, cu o scriitură în care
străluceşte o limbă română plină de miresme rare, de o bogăţie fără seamăn!). Dar
nici în această naraţiune – stilistic splendidă, repet – lucrurile nu stau mai bine,
dacă avem în vedere gradul de brutalitate al celor relatate. Să ne amintim ce se
petrece. Un prieten de familie/ un apropiat (Lupul) al unei femei singure, o mamă
cu trei copilaşi (Capra) vine la aceasta acasă în lipsa ei şi îi omoară cu cruzime pe
doi dintre cei trei fii (Iezii). Şi nu doar atât: îi şi mănâncă pe copii, apoi stropeşte
pereţii locuinţei cu sângele lor şi le aşază capetele pe pervazul ferestrei. Nici mama
nu rămâne mai prejos când e vorba să-şi facă singură dreptate prin crimă. Aflând
de la mezinul scăpat cu viaţă cine e vinovat de tragedie, ea şi fiul ei pun la cale o
răzbunare cumplită: îl invită la pomană chiar pe ucigaş. Acesta se comportă ca un
prieten, participă la masa de pomenire, îşi exprimă ipocrit compasiunea, mănâncă
„hâlpov” („şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât” – ne dă
detalii Creangă), în vreme ce gazdele îi pregătesc un sfârşit groaznic, moartea prin
foc. După ce scapă de lup, mama, fiul şi vecinele, sunt într-atât de mulţumiţi de
această ispravă încât uită de durerea lor şi „s-au aşternut pe mâncate şi pe băute,
veselindu-se împreună…”. Această veselie (barbară după gustul meu şi cu totul
deplasată, căci normală ar fi fost suferinţa în tăcere) bănuiesc că este de neînţeles
pentru un copil care ar auzi povestea, dar reprezintă un element care ar da bine
într-un film interzis persoanelor sub 18 ani, regizat, aş propune, de un Luc Besson
sau, de ce nu?, de un Tarantino. 

Prin astfel de poveşti le creăm copiilor un model mental şi de comportament, un

imaginar în care violenţa şi crima sunt la ele acasă. Nu e în regulă. Două întrebări
sunt de pus. Întâi: cum se explică predominanţa violenţei din aceste poveşti?
Probabil, prin faptul că acest fond epic european îşi are originea în lumea medievală
şi chiar în cea de dinainte, lumi cu alte coduri de fiinţare decât lumea noastră, lumi
mult mai acomodate cu agresivitatea fizică şi răul extrem, lumi în care oamenii
aveau de înfruntat la tot pasul adversităţi felurite, de la animale sălbatice până la
stihii naturale şi-n care răul, confruntările de tipul care pe care sau doar cel mai
tare supravieţuieşte erau fireşti. Şi a doua întrebare la care nici nu încerc vreun
răspuns: cum se face totuşi că aceste poveşti cu adevărat terifiante nu ne-au
stricat sufleteşte şi s-au transformat în amintirea noastră în ceva luminescent şi
feeric?
Arhivă > 2015 > Numarul 50 > Basme – Romania literara