Poveste de iarnă

Mă ridic din pat și mă îndrept spre geam. Încerc să-mi deschid ochii, dar lumina de
afară e prea puternică. Ce iarnă frumoasă! A nins și noaptea trecută. Acum totul e
îmbrăcat în alb. Zăpada sclipește în razele soarelui și parcă peste brazi a fost cernut
un strat de zahăr pudră.

Rămân nemișcată pentru câteva momente și-mi pierd privirea în depărtare.

Gândurile mi se amestecă și îmi dau seama că am început să călătoresc în timp. E
iarnă și eu mă aflu tot la geam. Stau în genunchi pe un scaun, urmăresc dansul
fulgilor de nea și mă tot întreb ce se întâmplă cu ei când ating pământul. Privesc
spre curte și mă cuprinde un dor. Îmi dau seama că acasă nu e doar un loc…

E liniște. Se aud doar bătăile ceasului. Timpul e singurul care nu se oprește în loc,
indiferent de unde mi s-ar afla gândul. Aș vrea să simt mirosul cartofilor copți pe
plita sobei. Aș vrea să-l văd pe bunicul cum taie feliile și presară sare peste ele. Aș
vrea să simt cum îmi ard vârfurile degetelor încercând să văd dacă sunt bune de
mâncat. Aș vrea parcă să mai stau iar rezemată pe perna care m-a însoțit toată
copilăria și să-l aud pe bunicul, cel care se asigura mereu că îmi car peste tot bucata
asta de material, cum îmi spune povești. Nu îmi citește din cărți, ci îmi povestește
cum a fost în război. Îmi spune că e fericit că e acasă și că se poate bucura de
prezent.

Nu spun nimic, ci îl ascult cu atenție. Doi ochi întrebători îl țintesc și încearcă să

fotografieze momentul, neștiind că la un moment dat nu vor mai avea ocazia să
vadă același chip. Cu atât mai mult să simtă mângâierea blândă a mâinilor aspre,
crăpate de muncă și de trecerea anilor. Poartă cu ele semnele multor momente de
glorie…

Clipesc lung și îmi dau seama că omul e asemenea unui fulg de nea. Indiferent de
cât de lungă îi este viața și de ce s-ar întâmpla atunci când dispare, mereu o să fie
oameni care își vor aminti de dansul lui.

Din când în când îmi place să mă întorc în timp. Să simt bucuria lucrurilor simple și
prezența oamenilor pe care i-am îndrăgit cu adevărat. Cred că indiferent de trecerea
anilor, amintirile sunt singurele care ne ajută să dăm viață unor oameni care nu mai
sunt prezenți lângă noi.