AMENAJĂRI ŞI CONSTRUCŢII HIDROTEHNICE

CURS

Prof.dr. ONCIA SILVICA

1
 1. CONSIDERAŢII GENERALE

Amenajările şi construcţiile hidrotehnice sunt importante pentru ţara noastră

datorită condiţiilor variate de sol, climă, relief etc., ele determină ca resursele de apă
de pe un anumit teritoriu să fie folosite în interesul omului.
Obiectivul principal al acestor lucrări constă în reglarea relaţiilor dintre
resursele mediului înconjurător (sol, apă, plantă etc.) şi dezvoltarea durabilă.
Amenajările şi construcţiile hidrotehnice contribuie, prin efectul lor, la protecţia
şi ameliorarea factorilor de mediu, având prin aceasta şi un rol ecologic profund.

1.1. Obiectul disciplinei, scopul şi importanţa

Obiectul disciplinei îl reprezintă studierea teoretică şi aplicarea în practică a
lucrărilor tehnice de gospodărire a apei.
Amenajările şi construcţiile hidrotehnice sunt lucrări prin care resursele de apă
de pe un anumit teritoriu sunt folosite în interesul omului.
Principalele obiective ale acestor lucrări se realizează prin sistematizarea
spaţiului rural, prin lucrări de alimentare cu apă şi canalizări, prin dirijarea raţională a
apei în sensul de a o aduce atunci când lipseşte (irigaţii) de a o elimina când este în
surplus (îndiguiri şi desecări) sau de a apăra terenurile agricole de efectele ei
mecanice dăunătoare (combaterea eroziunii solului).
Teritoriul României ridică probleme multiple şi complexe datorită condiţiilor
variate de relief, climă, sol, hidrografie, hidrologie şi de infrastructură rurală pe care le
are.
Studiile întreprinse au scos în evidenţă că sunt zone întinse cu soluri care
suferă permanent de secetă, de eroziune, de inundaţii şi exces de umiditate,
adeseori pe aceleaşi terenuri suprapunându-se acţiunea negativă a doi sau mai mulţi
factori.
De asemenea, prin lucrările de construcţii hidrotehnice se poate asigura
protecţie localităţilor, căilor de comunicaţii, împotriva procesului de eroziune, de
alunecare a terenurilor şi de inundaţii.
Amenajările şi construcţiile hidrotehnice contribuie, prin efectul lor, la protecţia
şi ameliorarea factorilor de mediu, având şi un rol ecologic profund.
După scopul urmărit, lucrările se clasifică în:
 lucrări de gospodărire activă:
 lucrări de irigaţii;
 amenajări piscicole;
 alimentarea cu apă şi canalizări;
 epurarea apei.
 lucrări de gospodărire cu caracter defensiv:
 lucrări de apărare împotriva inundaţiilor;
 lucrări de regularizarea albiilor;
 lucrări de desecare-drenaj;
 lucrări de prevenirea şi combaterea eroziunii solului.
Lucrările de irigaţii au rolul de a combate deficitul de umiditate din sol şi din
atmosferă.
Amenajările piscicole pun în valoare terenurile cu exces de umiditate prin
crearea condiţiilor biologice favorabile dezvoltării peştilor.
2
 Alimentările cu apă asigură apa necesară pentru populaţie, animale şi pentru
dezvoltarea economică a comunităţilor umane.
Lucrările de canalizare şi de epurare a apelor de canalizare au rolul de a
proteja mediul şi sănătatea publică.
Lucrările de îndiguire apără terenurile agricole şi obiectivele social-economice
de revărsările cursurilor de apă.
Regularizările albiilor îmbunătăţesc condiţiile de curgere a apelor prin albii.
Desecările şi drenajele au ca obiect eliminarea excesului de apă de la
suprafaţă şi din profilul solului.
Lucrările de combaterea eroziunii au rolul de a proteja solul împotriva acţiunii
mecanice a apei şi vântului.
Mediul înconjurător legat de resursele de apă cuprinde totalitatea elementelor
cadrului natural în care se produc fenomenele hidrologice. Este vorba de relief, sol,
climă, faună, floră etc., elemente care influenţează sau sunt influenţate de lucrările
de geniu rural.
După cum este cunoscut, resursele de apă sunt vitale pentru activitatea
societăţii, dar şi cele care suferă cel mai mult influenţa activităţii umane.

1.2. Modificări ale regimului de scurgere a apelor ca urmare a lucrărilor

hidrotehnice
Lucrările hidrotehnice au implicaţii profunde asupra mediului. Ele modifică
regimul apelor de suprafaţă şi subterane, dând naştere unor noi ecosisteme, diferite
de ecosistemele vechi naturale.
Lucrările de îndiguire apără terenurile, localităţile şi alte obiective social-
economice de revărsările cursurilor de apă. Ele determină modificări asupra
nivelurilor, vitezelor şi debitelor acestor cursuri generând fenomene neîntâlnite în
condiţii naturale.
Îndiguirile reduc zonele cu bălţi din luncile râurilor şi suprafeţele aflate
temporar sub apă şi influenţează în mod direct regimul apelor freatice.
Aceste lucrări au şi efecte nedorite. Astfel ele îngustează secţiunea de
scurgere pe sectoarele amenajate, provocând o supraînălţare a nivelurilor de apă,
fenomen ce se resimte în amonte, prin remuul creat.
Totodată, datorită creşterii vitezelor şi debitelor de apă albiile râurilor suferă
eroziuni puternice şi uneori chiar schimbări de trasee, afectând terenurile şi
obiectivele apărate.
Trebuie amintit în acelaşi timp pericolul apariţiei fenomenului de sărăturare
secundară a incintelor îndiguite.
Regularizările de albii îmbunătăţesc condiţiile de scurgere, dau stabilitate
traseelor, desfiinţează meandrele şi braţele secundare, micşorează zonele
inundabile din lunci, diminuează depunerile de aluviuni şi produc erodarea malurilor,
modifică regimul apelor subterane, reduc posibilităţile de dezvoltare a florei şi faunei
prin micşorarea luciilor de apă şi a suprafeţelor inundate frecvent.
Desecarea terenurilor asigură punerea în valoare şi asanează zonele de
mlaştini.
Impactul esenţial al lucrărilor de desecare-drenaj îl constituie posibilitatea
obţinerii unor recolte în condiţii economice pe terenuri cu exces de umiditate, la care
se adaugă procesele de evoluţie favorabilă a solurilor datorită, în primul rând,
îmbunătăţirii aerării lor.
Irigarea terenurilor are ca scop înlăturarea efectelor secetelor.

3
 Irigaţiile consumă din resursele de apă, schimbă bilanţul natural al apei din
sol, creşte evaporaţia şi infiltraţia.
Principalul impact al irigaţiei asupra mediilor îl constituie stabilitatea şi
siguranţa recoltelor, precum şi cultivarea intensivă a suprafeţelor amenajate.
Prin folosirea corectă a sistemelor de irigaţie se modifică ecosistemul existent,
vegetaţia de stepă dispare, potenţialul productiv al solurilor este pus în valoare,
creşte ponderea culturilor agricole cu producţii mai stabile, depopularea zonei este
oprită, sunt amenajate căi de acces pentru valorificarea producţiei, creşte nivelul de
trai al comunităţii.
Printr-o exploatare excesivă pot avea loc ridicări ale nivelului freatic şi scurgeri
care antrenează îngrăşămintele chimice şi pesticidele, poluând sursele subterane.
Construcţiile hidroedilitare, prin sistemul de alimentări cu apă, asigură apa
necesară pentru populaţie, animale dar şi dezvoltarea economică a localităţilor.
Acestea preiau debite importante de apă din surse de suprafaţă sau
subterane pe care le restituie diminuate în zonele din aval prin reţeaua de canalizare.
Aduc un aport de apă din exterior schimbând bilanţul natural al apei din zonă.
Prin evacuarea unor ape de canalizare neepurate se produce poluarea apelor
din emisari, se modifică ecosistemul natural putând compromite fauna şi flora (prin
poluare).
Barajele şi lacurile de acumulare asigură reţinerea volumelor de apă necesare
populaţiei, industriei, irigaţiilor sau dezafectează viiturile.
Aceste lucrări modifică distribuţia în timp a scurgerii naturale, amplificând
debitele minime şi antrenând pe cele maxime, reţin transportul de aluviuni care însă
colmatează luncile, modifică calitatea apei prin micşorarea oxigenării, influenţează
apele subterane din zonă.
Derivaţiile de debite realizează transportul de apă spre zonele fără resurse
suficiente sau pentru apărarea de inundaţii a unor zone importante. Lucrările de
derivare modifică scurgerea ca mărime, crescând sau micşorând resursele de apă,
după caz, influenţează apele subterane dacă au pierderi, modifică regimul
aluviunilor, favorizând depunerile pe râurile din care s-a luat debitul de apă şi
provocând eroziuni pe cele care primesc apa.
Modificările în regimul scurgerilor, ies în evidenţă în situaţiile hidrologice
extreme de ape mari sau mici.
Influenţele negative ale scurgerii apelor asupra mediului au loc şi în condiţii
naturale.
Astfel, debitele mici de apă şi chiar secarea râurilor afectează, până la
distrugere, fauna şi flora acvatică, iar apele mari produc inundaţii, uneori catastrofale,
compromiţând culturile agricole şi vegetaţia din luncă, favorizând înmlăştinirea
terenurilor şi crearea unui mediu insalubru, alunecarea versanţilor şi a malurilor ca şi
evoluţia proceselor de albie.
Deşi impactul dintre situaţiile extreme ale regimului hidrografic şi mediul
înconjurător cunoaşte în timp o dinamică aparte, cu oscilaţii între anumite limite,
acesta nu are un caracter ireversibil, permiţând menţinerea, pe termen lung, a
echilibrului ecologic natural.

1.3. Istoricul amenajărilor şi construcţiilor hidrotehnice

Se poate spune că lucrările hidrotehnice au apărut odată cu primele aşezări
umane.
Din cele mai vechi timpuri, viaţa popoarelor a fost condiţionată de distribuţia

4
pe pământ a resurselor de apă. Ele au început să se dezvolte şi să ia amploare
odată cu înflorirea civilizaţiilor.
Istoricii au stabilit că cele mai vechi civilizaţii au apărut în văile unor mari
cursuri de apă: Nil, Tigru, Eufrat, Gange, Fluviul Galben, unde s-a impus efectuarea
de lucrări de apărare împotriva inundaţiilor şi de combaterea secetei.
Chinezii, egiptenii, evreii, persanii, grecii, romanii au lăsat numeroase lucrări
mărturii a cunoaşterii lor în domeniul captării şi folosirii apelor. Alimentarea cu apă se
făcea în unele timpuri prin conducte din trunchiuri de copac găurite.
Se pot aminti cetăţile: Babilon, Ninive, Ierusalimul, Roma etc. care aveau un
sistem centralizat de alimentare cu apă şi canalizare.
În Europa s-au dezvoltat cu prioritate lucrările de îndiguire şi desecări în
Olanda şi în Delta Rinului (sec.al III-lea). În sec.al XVIII-lea se îndiguieşte Padul, apoi
Dunărea şi Tisa.
S-au asanat sute de mii de hectare de terenuri mlăştinoase.
La noi în ţară, preocupările vechi ale dacilor cât şi ale romanilor sunt mai ales
în domeniul lucrărilor complexe de acumulare a apelor, drenaj şi irigaţii.
Aceste începuturi atestă în mod vădit o activitate multiseculară a românilor în
acest domeniu.
După anul 1200 în Ţara Bârsei apar suprafeţe mari desecate, care
funcţionează în condiţii satisfăcătoare timp de peste 600 ani.
În Moldova, începând din sec.al XIV-lea, s-au amenajat o serie de iazuri şi
eleştee pentru piscicultură.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea au început să se extindă în ţară lucrări de
îndiguiri şi desecări. În anul 1780 s-au executat lucrări în preajma Bucureştiului, iar în
1717-1760 s-au executat lucrări de desecare în Banat (s-a construit canalul Bega
şi s-au realizat primele îndiguiri ale râurilor Mureş, Bârzava, Timiş).
În acelaşi timp au început lucrările pentru regularizarea râurilor Crasna,
Someş, Criş.
Se poate spune că în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au dezvoltat
îndeosebi lucrările de prevenire a inundaţiilor, de înlăturare a excesului de umiditate
şi de regularizare a unor cursuri de apă.
În ultimii 50-60 de ani s-au executat numeroase lucrări, ele purtând amprenta
momentului respectiv, atât din punct de vedere tehnic, dar mai ales din punct de
vedere economic.
Având în vedere durata de existenţă a acestor lucrări precum şi schimbările în
structura de proprietate, sunt necesare măsuri de reabilitare a amenajărilor, de
eficientizare a activităţilor şi de adaptare la economia de piaţă.

5
 2. NOŢIUNI DE BAZĂ

2.1. Noţiuni de hidrologie. Circuitul apei în natură

Hidrologia este ştiinţa care se ocupă de studierea resurselor de apă din
natură, în vederea folosirii lor în economie. Mai precis, se ocupă de proprietăţile
apelor de suprafaţă, de dinamica apelor şi de prognoza evoluţiei elementelor
hidrologice.
Una dintre noţiunile de hidrologie care interesează lucrările hidrotehnice este
circuitul apei în natură.
Definiţie: circuitul apei este un proces complex prin care apele din natură trec
succesiv prin stadiile de evaporaţie, de nori, de precipitaţii, de infiltraţie şi de
scurgere. Acest proces care se repetă la nesfârşit, are loc sub influenţa energiei
solare, a curenţilor de aer şi a gravitaţiei.
Schematic, circuitul apei în natură se prezintă ca în fig. 2.1.

Fig.2.1 – Circuitul apei în natură

În principiu există două circuite: unul, la suprafaţa uscatului şi altul, la

suprafaţa lacurilor, mărilor şi oceanelor.
În ambele cazuri, apa evaporată ajunge în atmosferă sub formă de nori, se
condensează şi revine de unde a plecat prin precipitaţii.
O parte din precipitaţii este reţinută de plante, o parte se infiltrează în sol, o
parte se evaporă şi o altă parte se scurge, ajungând înapoi în mări şi oceane.
Nu se poate face o delimitare strictă între cele două circuite, pentru că datorită
curenţilor de aer, vaporii de apă trec dinspre uscat spre mări şi oceane şi invers.
Circuitul apei în natură nu are o desfăşurare uniformă, ci prezintă diferenţieri
mari în distribuţia elementelor sale în timp şi spaţiu, din care cauză determină
apariţia pe glob a mai multor climate: foarte umede, umede şi aride.
Lucrările hidrotehnice, împreună cu celelalte lucrări de mediu pot influenţa,
într-o mare măsură distribuţia elementelor circuitului hidrologic. Ele pot interveni în
reducerea evaporaţiei, diminuarea scurgerilor de apă şi sporirea infiltraţiei apei în sol.
Apa este singura resursă naturală care nu variază cantitativ dar şi singura
care nu poate fi înlocuită (Pleşa, 2001).
6
 Elementele circuitului apei în natură sunt următoarele:
 precipitaţiile atmosferice;
 infiltraţia şi filtraţia;
 evaporaţia şi transpiraţia;
 scurgerea.

2.1.1. Precipitaţiile atmosferice

În hidrologie interesează cunoaşterea precipitaţiilor sub formă de ploaie şi
zăpadă, deoarece numai acestea constituie surse primare ale scurgerilor.
Ploile se analizează din mai multe puncte de vedere:
 cantitatea căzută într-un anumit interval de timp;
 durata de cădere;
 intensitatea;
 distribuţia în timp.
Cantitatea de precipitaţii (hp) se măsoară în pluviometre şi se înregistrează în
pluviografe.
Se exprimă în mm coloană de apă sau în l/m 2, precum şi în m3/ha.
1 mm c.a = 1 l/m2=10 m3/ha
Intensitatea precipitaţiilor reprezintă raportul dintre cantitate (h p) şi durata de
cădere (tp).
hp
i
tp
Se măsoară, de obicei, în mm/min. sau în l/s.ha
l mm/min. = 166,7 l/s.ha
Din punct de vedere al intensităţii, ploile se împart în:
 ploi torenţiale;
 ploi de durată.
Torenţialitatea unei ploi se apreciază după mai multe criterii. Cel mai folosit
este criteriul Helmann, care ia în considerare atât intensitatea ploii, cât şi durata de
cădere.
Astfel:
Se consideră torenţială o ploaie cu durata (tp) :
 tp = 1-5 dacă i  1 mm/min;
 tp = 15-45 dacă i  0,5 mm/min.;
 tp  180 dacă i  0,1 mm/min.
Ploile torenţiale sunt de mai multe tipuri (fig.2.2):
 cu intensitate uniformă pe toată durata ploii;
 cu intensitate mare la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul perioadei de
cădere.
Intervalul de timp cu intensitatea maximă se numeşte nucleul ploii torenţiale.

7
 Fig.2.2 – Poziţiile nucleului ploilor torenţiale

Tipul ploii torenţiale are o mare importanţă pentru că ne arată modul cum se
realizează scurgerea apei pe teren:
- ploile cu nucleul la început nu produc scurgeri mari deoarece intensitatea
ploii coincide cu dinamica infiltraţiei apei în sol (mai mare la începutul ploii când solul
este uscat);
- ploile cu nucleul la sfârşitul duratei dau naştere la scurgeri foarte mari, pentru
că infiltraţia este redusă în acel moment (solul fiind aproape saturat cu apă).

2.1.2. Infiltraţia şi filtraţia

Aceste elemente ale circuitului apei în natură sunt considerate moderatori ai
scurgerilor, deoarece la valori mari ale infiltraţiei şi filtraţiei, scurgerea apei este
redusă şi invers.
Infiltraţia, ca şi filtraţia, se află în strânsă legătură cu permeabilitatea pentru
apă a solului, acea proprietate care permite circulaţia mai lentă sau mai rapidă a apei
în profilul solului.
De permeabilitate este legată micşorarea apei în sol, iar mişcarea apei, la
rândul ei, depinde de însuşirile solului (mai ales de textură) şi de gradul de umezire a
solului.
În solul nesaturat cu apă se întâlneşte fenomenul de infiltraţie, iar în solul
saturat, fenomenul de filtraţie.
La începutul ploii solul fiind, de obicei, uscat se comportă ca un burete, adică
absoarbe apa. Când solul ajunge la saturaţie, când toţi porii sunt plini cu apă, se
comportă ca un filtru.

2.1.3. Evaporaţia şi transpiraţia

Sunt la rândul lor elemente ale circuitului apei în natură, moderatori ai
scurgerilor.
Evaporaţia reprezintă cantitatea totală de apă care se răspândeşte în
atmosferă sub formă de vapori, prin acţiunea radiaţiilor solare, a influenţei umidităţii
atmosferice şi a curenţilor de aer.
Transpiraţia este cantitatea de apă efectiv consumată de plante.
Atât evaporaţia cât şi transpiraţia se măsoară în mm c.a sau în m 3/ha.
8
 Se întâlnesc mai multe forme de evaporaţie:
 evaporaţie la suprafaţa apei; cunoaşterea ei permite determinarea
pierderilor de apă din lacuri, canale etc.;
 evaporaţie la suprafaţa solului lipsit de vegetaţie;
 evaporaţie la suprafaţa solului cu vegetaţie.
Cea de a treia formă se mai numeşte evapotranspiraţie. Se ştie că pe un teren
cultivat este foarte greu să se măsoare distinct evaporaţia şi transpiraţia, de aceea
cele două elemente se determină împreună ca evapotranspiraţie.
Pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare interesează cunoaşterea evaporaţiei
la suprafaţa apei şi a evapotranspiraţiei.

2.1.4. Scurgerea
Din cantitatea totală de precipitaţii căzute, partea care nu se infiltrează şi nu
se evaporă reprezintă scurgerea. Scurgerea are loc pe terenurile în pantă. Prezintă
importanţă în formarea debitelor cursurilor de apă, în alimentarea lacurilor, mărilor şi
oceanelor. În acelaşi timp are şi efecte negative prin fenomenele de eroziune pe care
le provoacă.
Scurgerea se întâlneşte pe versanţi şi în albii. Pe versanţi scurgerea poate fi
dispersată când se produce pe suprafeţe întinse şi concentrată sub formă de şuvoaie
de apă. Scurgerea în albii se întâlneşte în cursurile de apă: pâraie, râuri, fluvii.
Scurgerea este influenţată de factori naturali şi de factori antropici.

Factorii naturali
 clima: precipitaţii;
 caracteristicile bazinului hidrografic: forma şi mărimea bazinului, relieful,
solul, vegetaţia.
Factorii antropici
 activitatea omului: poate mări sau micşora scurgerea.
Parametrii scurgerii
Scurgerea pe versanţi se caracterizează printr-o serie de parametri:
 coeficientul de scurgere;
 scurgerea medie specifică;
 viteza de scurgere a apei;
 timpul de concentrare;
 volumul şi debitul scurgerii.

2.2. Noţiuni de hidrografie

Hidrografia este o ramură a hidrologiei care se ocupă cu descrierea şi
caracterizarea apelor de suprafaţă de pe un anumit teritoriu, precum şi cu modul de
reprezentare grafică a diverselor elemente ale cursurilor de apă.
În cadrul hidrografiei se studiază următoarele noţiuni: bazinul hidrografic şi
reţeaua hidrografică, precum şi elementele unui curs de apă.

2.2.1. Bazinul hidrografic al unui curs de apă

Sinonime: bazin de recepţie sau bazin de colectare a apei.
Definiţie: Bazinul hidrografic este teritoriul de pe care un curs de apă îşi
colectează scurgerea.
Are, obişnuit, forma unei frunze (fig.2.3).

9
 Fig.2.3 – Bazinul hidrografic al unui curs de apă

Parametrii bazinului hidrografic

1. Perimetrul bazinului hidrografic (Pb)
Reprezintă linia închisă a cotelor celor mai înalte ale suprafeţei bazinului
hidrografic, care separă teritoriul interesat de bazinele hidrografice limitrofe. Se mai
numeşte cumpăna apelor sau linia de despărţire a apelor. Trasarea perimetrului se
face pe hărţi topografice având relieful redat prin curbe de nivel. Se măsoară în Km.
2. Suprafaţa bazinului hidrografic (Sb)
Reprezintă aria teritoriului delimitată de cumpăna apelor. Se măsoară în Km 2
sau în ha ( 1 Km2 = 100 ha).
Suprafeţele bazinelor hidrografice pot fi de la câţiva Km 2, până la zeci, sute de
mii şi chiar milioane de Km2.
3. Forma bazinului hidrografic
Se exprimă prin lăţimea medie a bazinului (Bmed):
S
Bmed  b
L
în care:
Sb este suprafaţa bazinului;
L – lungimea bazinului pe axul median.

Din punct de vedere al formei se întâlnesc: bazine înguste (alungite), ovale

sau circulare, triunghiulare, sub formă de pară etc.
În legătură cu forma bazinului se calculează indicele de formă () care
exprimă abaterea de la forma circulară de aceiaşi suprafaţă.
P
  0,282 b
Sb
(Poate avea o valoare maximă de 1)

4. Altitudinea medie a bazinului (Hm)

Se determină de pe planuri de situaţie nivelitice.

 si H i  H i 1 
1
Hm 
2S b
în care:
10
 si – suprafeţele parţiale dintre două curbe de nivel;
Hi, Hi+1 – cotele curbelor de nivel care delimitează suprafeţele parţiale.

5. Panta medie a bazinului hidrografic (Im)

Se calculează cu formula:
H   l
Im 
Sb
în care:
ΔH este echidistanţa curbelor de nivel;
Σl – lungimea totală a curbelor.

6. Orientarea bazinelor hidrografice

Bazinele hidrografice pot avea orientări N-S, E-V etc.
Orientarea bazinelor influenţează viteza de topire a zăpezilor de pe versanţi.
Orientarea N-S determină o topire mai puţin accentuată, versanţii fiind expuşi
alternativ razelor solare. În schimb orientarea E-V provoacă topiri bruşte şi ca
urmare, scurgeri mari de apă.

2.2.2. Reţeaua hidrografică

Definiţie: Totalitatea firelor de apă permanente sau temporare, naturale sau
artificiale de pe un anumit teritoriu.
După mărimea lor reţelele pot fi:
 elementare: izvoare, şuvoaie, pâraie;
 principale: râuri mici, mijlocii şi mari;
 magistrale (fluviale): fluvii.
Reţeaua hidrografică se prezintă sub forma unui trunchi de copac cu multe
ramificaţii (fig.2.4).

Fig. 2.4 – Reţeaua hidrografică

Parametrii reţelei hidrografice

1. Lungimea reţelei (L)
Reprezintă suma lungimii tuturor ramificaţiilor. Se măsoară în Km.
2. Desimea reţelei (d)
Există mai multe criterii pentru a defini desimea unei reţele hidrografice:
- ca raport între numărul total al afluenţilor (nr.afl.) şi suprafaţa bazinului (S b);
- ca raport între lungimea totală a reţelei (L) şi suprafaţa bazinului (S b).

11
 d
nr.afl.
Sb
nr.afl. / Km 
2

d
L
Sb
Km / Km 
2

2.2.3. Elementele cursurilor de apă

Albia unui curs de apă este determinată hidrografic prin trei elemente:
 traseul în plan;
 profilele transversale;
 profilul longitudinal.

Traseul în plan
În general, se prezintă sub forma unor sinuozităţi normale şi pronunţate, curbe
şi contracurbe legate între ele prin aliniamente de lungimi diferite. Sinuozităţile
pronunţate se numesc meandre.
In fig. 2.5. este redat traseul unui curs de apă (dispoziţie sinuoasă normală şi
meandră) unde se observă principalele elemente: talvegul (linia care uneşte cotele
cele mai joase ale traseului albiei; arată şi traiectoria curenţilor de apă), malul concav
cu procese de erodare şi malul convex cu depuneri de aluviuni.

Fig.2.5 – Traseul unui curs de apă

În legătură cu traseul în plan se determină coeficientul de sinuozitate (C s) care

este raportul dintre lungimea reală a sectorului de râu şi lungimea segmentului de
dreaptă dintre capetele sectorului.
Cu cât râul este mai rectiliniu, cu atât coeficientul Cs se apropie de l.

În profil transversal
Cursurile de apă prezintă o albie minoră în care se scurg apele mici şi mijlocii
şi o albie majoră prin care se scurg apele mari (viiturile), la revărsări (fig.2.6).

12
 Fig.2.6 – Profilul transversal al unui curs de apă

Albia minoră are, în general, o formă parabolică, iar albia majoră are o formă
aproape dreptunghiulară.

În profil longitudinal
Profilul longitudinal al unei albii se prezintă ca o linie frântă, cu pante repezi
urmate de pante domoale şi chiar contrapante (rampe). La profilul longitudinal se
disting trei sectoare:
I. Sectorul amonte (sau superior) cu pante mari caracterizate prin procese
de eroziune datorate vitezelor mari de scurgere a apei;
II. Sectorul de tranzit (sau mijlociu) cu pante mai mici decât cele ale
sectorului amonte. Prezintă o stare de echilibru între eroziune şi depunere.
III. Sectorul aval (sau inferior) cu pantele cele mai mici rezultând depuneri şi o
tendinţă de ridicare a fundului albiei.

2.3. Noţiuni de hidrogeologie

Hidrogeologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor subterane. Mai
precis, cu geneza, dinamica şi cu proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale apelor
subterane.
După originea lor apele subterane sunt de două feluri: ape vadoase şi ape
juvenile.
Apele vadoase provin din apele de infiltraţie rezultate în urma precipitaţiilor.
Apele juvenile provin din condensarea vaporilor de apă rezultaţi din procese
fizico-chimice de adâncime.
Pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare interesează îndeosebi cunoaşterea
apelor vadoase.
Apele vadoase se împart în: ape freatice şi ape de adâncime. La rândul lor
apele freatice se împart în mai multe categorii, cele mai importante fiind: apele
suprafreatice şi apele freatice propriu-zise.
Apele suprafreatice apar în perioadele umede ale anului, mai frecvent în
primăverile ploioase când apa gravitaţională în exces se acumulează în partea
inferioară a profilului de sol. Aceste ape nu au caracter permanent.
Apele freatice propriu-zise sunt cantonate în straturi permeabile situate
deasupra unui strat impermeabil. Se găsesc sub formă de pânze de apă libere, mai
profunde decât apele suprafreatice, având un caracter permanent. Aceste ape sunt
influenţate direct de condiţiile climatice.
Nivelul apelor freatice urmăreşte, în linii generale, alura terenului.
Apele de adâncime sunt situate la adâncimi mari, în straturi permeabile sub
13
cel puţin un strat impermeabil, alimentarea cu apă făcându-se numai prin capetele de
strat (fig.2.7.).

Fig.2.7 – Apele de adâncime

Fiind cuprinse între straturi impermeabile aceste ape sunt captive. Când
straturile acvifere au poziţie orizontală, apele sunt fără presiune. Când straturile sunt
curbate, apele sunt sub presiune. În această situaţie apele pot avea un caracter
ascendent sau artezian.

2.3.1. Distribuţia apelor subterane pe verticală

În urma infiltrării apei în sol şi a răspândirii diferitelor forme de apă se pot
deosebi, pe verticală, de sus în jos, două zone principale: zona de aeraţie şi zona de
saturaţie (fig.2.8).

Fig.2.8. – Distribuţia pe verticală a apelor subterane

I. Zona de aeraţie este cuprinsă între nivelul terenului şi nivelul apei freatice.
Grosimea ei variază de la zero sau câţiva centimetri pe terenurile mlăştinoase, până
la zeci de metri în regiunile aride. Această zonă se caracterizează prin existenţa, în
perii solului, atât a apei cât şi a aerului.
Cuprinde trei subzone: de evaporaţie, intermediară şi capilară.
1. Subzona de evaporaţie se află imediat sub nivelul terenului. Are grosimea
de până la 1-2 m. În această subzonă evaporaţia este intensă, atât la contactul aer-
sol, cât şi în interiorul solului.
14
 2. Subzona intermediară este caracterizată printr-o umiditate practic
constantă.
3. Subzona capilară este situată deasupra zonei de saturaţie. Se datoreşte
ascensiunii capilare a apelor freatice şi din acest motiv se mai numeşte franj capilar.
II. Zona de saturaţie este acea zonă în care se află apa freatică, unde toţi
porii solului sunt plini cu apă. Zona de saturaţie se sprijină pe un strat impermeabil.
Prin lucrările de îmbunătăţiri funciare, în special cele de irigaţii interesează
subzona capilară (franjul capilar) a cărei grosime depinde de înălţimea ascensiunii
capilare.
Franjul capilar poate să ocupe în profilul solului trei situaţii:
a) – la suprafaţa terenului (lipsesc subzonele de evaporaţie şi intermediară);
b) – în zona rădăcinilor sau foarte apropiat;
c) – în adâncime, sub zona rădăcinilor plantelor.
În prima situaţie solul este în permanenţă umed, suferind şi de un oarecare
grad de sărăturare. Se pune problema îndepărtării excesului de umiditate prin lucrări
de desecare-drenaj.
A doua situaţie se întâlneşte în solurile freatic umede, unde aportul freatic
reprezintă o sursă importantă de apă, dar insuficientă pentru plante. Irigarea se
impune în acest caz, dar trebuie făcută cu grijă mai ales când apa freatică este
mineralizată.
A treia situaţie este întâlnită în solurile zonale cu apa freatică la peste 5 m.
Sunt cele mai interesate la irigaţii pentru că aici singura sursă de alimentare cu apă o
reprezintă precipitaţiile atmosferice.
În legătură cu solurile freatic umede se pune problema cunoaşterii aportului
freatic care influenţează mărimea normei de irigare a unei culturi agricole. Acest
aport are valori cuprinse între 500 şi 3000 m 3/ha, depinzând de textura solului şi de
adâncimea la care se află nivelul freatic.

2.3.2. Regimul apelor freatice şi hidrometria lor

Regimul apelor freatice se caracterizează prin variaţii periodice (lunare,
anuale, multianuale) influenţate de: factori naturali şi factori artificiali (antropici).

Factorii naturali
 precipitaţiile atmosferice determină creşterea nivelului freatic;
 evapotranspiraţia: scade nivelul freatic;
 cursurile de apă din apropiere influenţează variaţia nivelului freatic: la
debite mari în râu, creşte şi nivelul freatic (se spune că râul alimentează
freaticul), iar la ape mici scade şi pânza freatică (râul drenează).
Factorii artificiali
 în urma executării bazinelor de acumulare în zonă, nivelul freatic suferă
o creştere;
 irigaţiile excesive determină creşterea nivelului freatic;
 lucrările de desecare-drenaj scad şi până la urmă echilibrează stratul
freatic;
 nivelul freatic scade şi atunci când stratul este exploatat exagerat
pentru alimentări cu apă, irigaţii etc.

2.3.3. Măsurarea şi prelucrarea elementelor hidrogeologice

În scopul cunoaşterii regimului apelor subterane se fac observaţii şi măsurători
15
periodice asupra nivelului, debitului şi chimismului. Pentru aceasta sunt organizate
reţele de posturi hidrogeologice sub formă de foraje.
Nivelurile apei subterane se măsoară cu dispozitive simple sau cu aparate
speciale denumite sonde. În fig. 2.9 sunt prezentate sonda cu fluier şi sonda
electrică.

Fig.2.9. – Dispozitive pentru măsurarea nivelurilor de apă subterană

Sonda cu fluier are ca piesă activă un cilindru deschis la un capăt, prevăzut

cu un orificiu de fluier. Când se introduce în foraj şi atinge nivelul de apă, aerul din
cilindru se comprimă, iese prin orificiul de fluiere şi emite un semnal.
Sonda electrică are la bază un circuit care se închide atunci când firul de oţel
introdus în foraj atinge nivelul de apă.
Pe planurile de situaţie nivelul apelor subterane se prezintă prin hidroizohipse
(linii curbe care unesc punctele de aceiaşi cotă a apelor subterane) şi prin
hidroizopieze (când apele subterane sunt sub presiune).
Nivelul freatic se reprezintă prin izofreate (linii curbe de egală adâncime a
apelor freatice).

16
 3. NOŢIUNI DESPRE FUNDAŢII

Fundaţia este subansamblul structural al construcţiei în contact direct cu

terenul bun de fundare şi care transmite acestuia încărcările care solicită construcţia
astfel încât să nu fie depăşită capacitatea portantă a terenului iar tasările care rezultă
să fie cât mai uniforme şi în limitele admise.
Capacitatea portantă a terenului (presiunea de calcul) este determinată de
presiunea maximă pe care o poate prelua terenul de fundare, fără pericolul ruperii
acestuia sau al apariţiei unor tasări care să pericliteze siguranţa construcţiei.
Presiunea de calcul depinde de natura pământurilor din amplasamentul construcţiei.
Geotehnica consideră pământurile ca fiind constituite din particule solide, provenite
prin dezagregarea pe cale fizică sau chimică a diferitelor roci întâlnite în scoarţa
terestră. Existenţa unor forţe de legătură între particulele solide delimitează
pământurile coezive de cele necoezive.
În categoria pământurilor coezive se încadrează pământurile prăfoase şi cele
argiloase.
Pământurile prăfoase au coeziune şi plasticitate mijlocie sau redusă şi pun
probleme dificile de fundare datorită compresibilităţii mari, tendinţei de a fi uşor
antrenate de apa în mişcare şi sensibilităţii la cicluri repetate de îngheţ-dezgheţ.
Pământurile argiloase cu coeziune şi plasticitate mijlocie, mare sau foarte
mare, şi conţinut mare de particule foarte fine. Compactarea pământurilor argiloase
sub solicitări este influenţată de umiditatea lor.
În categoria pământurilor necoezive se încadrează blocurile formate din bucăţi
mari de roci, bolovani, pietrişurile şi nisipurile. Acestea constituie în general terenuri
bune de fundare, având un grad redus de compresibilitate, sensibilitate redusă la
înmuiere şi la ciclurile repetate de îngheţ-dezgheţ.

3.1.Clasificarea fundaţiilor
Fundaţiile se pot clasifica după diverse criterii:
a. După adâncimea de fundare:
- fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
- fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte.
b. După modul de execuţie faţă de nivelul apei subterane:
- fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice
(executate în uscat);
- fundaţii executate sub nivelul apei freatice (executate
sub apă).
c. După materialele folosite pot fi:
- fundaţii rigide (din piatră, cărămidă, beton simplu,
beton ciclopia)preiau numai solicitările de compresie;
- fundaţii elastice (din beton armat) preiau şi solicitările
de întindere.
d. După forma lor în plan:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi;
- fundaţii cu reţele de grinzi;
- fundaţii pe radier general (placă continuă, placă cu grinzi).
17
 e. După tehnologia de execuţie:
- fundaţii executate la faţa locului direct în groapa de fundaţie;
- fundaţii prefabricate.

3.2. Alegerea tipului de fundaţie

Tipul de fundaţie, adâncimile de fundare, presiunile efective pe teren,
materialele pentru fundaţii, se stabilesc ţinând seama de:
 condiţiile climatice (adâncimea de îngheţ, cantitatea de precipitaţii);
 condiţiile de stabilitate generală a amplasamentului;
 condiţiile hidrogeologice ale terenului (ape subterane şi de suprafaţă,
proprietăţile lor chimice, agresivitatea, posibilitatea pătrunderii acesteia
la fundaţii);
 gradul de importanţă a clădirii;
 gradul de protecţie antiseismică a clădirii;
 mărimea şi uniformitatea în plan a încărcărilor transmise de structură la
teren.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul structurii, fundaţiile trebuie să satisfacă o
serie de condiţii:
 sistemul de fundare trebuie astfel ales încât să prezinte siguranţă în
exploatare (deoarece reparaţiile şi consolidările acestuia sunt dificile şi
costisitoare);
 soluţiile de fundare trebuie să asigure evitarea tasărilor diferenţiate, în
acelaşi scop se urmăreşte ca repartiţia presiunilor pe talpa fundaţiei să
fie cât mai uniformă;
 fundaţiile se execută din materiale rezistente la acţiunea agresivă a
apei subterane şi a terenului de fundare;
 fundaţiile trebuie să fie economice, să necesite manoperă cât mai
redusă şi să folosească pe cât posibil materiale locale, să permită
mecanizarea şi industrializarea lucrărilor.

3.3. Stabilirea cotei de fundare

Cota de fundare se alege ţinându-se seama de următoarele elemente:
 cota minimă de îngheţ;
 cota fundaţiilor vecine;
 cota apelor freatice;
 caracteristicile geotehnice ale pământului;
 cota minimă constructivă de fundare.
Cota minimă de îngheţ (Hi) - Adâncimea de îngheţ este în funcţie de zona
climatică şi are valori cuprinse între 60-70 cm şi 1,10-1,15 m (max.) Cota minimă de
fundare pentru talpa fundaţiei se stabileşte întotdeauna cu 10-20 cm sub adâncimea
minimă de îngheţ.
Cota fundaţiilor vecine. La stabilirea cotei de fundare se impune corelarea
între cota noii fundaţii şi cele ale fundaţiilor vecine pentru a se evita perturbarea
stabilităţii acestora.
Cota apelor freatice. Se urmăreşte proiectarea fundaţiilor astfel încât cota de
fundare să rămână deasupra cotei apelor freatice, deoarece execuţia fundaţiilor în
apă este dificilă şi necesită cheltuieli ridicate.
Caracteristicile geotehnice. Cercetările geotehnice sunt indispensabile în
vederea furnizării datelor cu privire la terenul de fundare şi determină soluţiile ce
18
urmează a fi adoptate.
Cota minimă constructivă de fundare H este pentru ziduri exterioare între Hi şi
Hi+20 cm, unde Hi şi în general nu este mai puţin de 80-90 cm pentru construcţii
definitive şi 60-70 cm pentru construcţii provizorii, pentru ziduri interioare, în spaţii
calde şi la construcţii fără subsol de 40-50 cm, la construcţii cu subsol 40 cm de la
nivelul plăcii subsolului.
Tălpile fundaţiilor trebuie să pătrundă cel puţin 20 cm în stratul de teren bun
de fundare.
Cota minimă de fundare poate fi determinată şi de elementele funcţionale ale
clădirii.
Având în vedere cota de fundare, rezultă următoarele sisteme de fundare:
 fundarea directă când cota minimă de fundare coincide practic cu cota
terenului bun de fundare. În acest caz fundaţiile se numesc fundaţii de
suprafaţă sau fundaţii de mică adâncime;
 fundarea indirectă, când terenul bun de fundare se află la adâncime,
transmiterea încărcărilor de la construcţii la terenul bun de fundare se
face indirect rezultând fundaţiile de adâncime sau fundaţii indirecte.

3.4. Fundaţii directe

Fundaţiile directe sau de mică adâncime pot fi:
 fundaţii rigide continue sau izolate, executate din piatră naturală, beton
simplu sau beton ciclopian, care se comportă avantajos numai la
compresiune;
 fundaţii elastice, continue sau izolate executate din beton armat,
lucrează avantajos atât pentru solicitările de compresiune cât şi celor
de întindere.

Principii de calcul privind fundaţiile

Fundaţiile trebuie să asigure transmiterea încărcărilor de la construcţie şi din
greutatea proprie, la terenul bun de fundare, astfel încât să nu se depăşească
capacitatea portantă a acestuia. Pentru calcul este necesar să se cunoască:
 rezultanta încărcărilor la nivelul tălpii fundaţiei în care sunt cuprinse
încărcările permanente, utile, accidentale şi extraordinare, inclusiv
greutatea fundaţiei;
 presiunea convenţională de calcul p la nivelul tălpii fundaţiei, când
calculul se face la starea limită de capacitate portantă. Calculul unei
fundaţii poate avea două aspecte: dimensionarea unei fundaţii care se
proiectează şi verificarea unei fundaţii existente.

a. Calculul fundaţiilor rigide solicitate centric.

Dimensionarea fundaţiei.
În cazul încărcării centrice, presiunile se repartizează uniform pe talpa
fundaţiei (fig.3.1).

19
 Fig.3.1 – Schema de calcul a unei fundaţii solicitată centric

Dacă fundaţia are în plan dimensiunile A şi B, presiunea efectivă uniform

repartizată pe talpă are expresia:
N G
p ef  p
A B
unde:
N este rezultanta tuturor încărcărilor de calcul (permanente, utile, accidentale
etc.) care solicită fundaţie, în daN;
G – greutatea proprie a fundaţiei, în daN;
A,B – dimensiunile în plan ale tălpii fundaţiei, în cm;
p – presiunea convenţională sau de calcul, în daN/cm 2, stabilită conform
normelor.
Din această condiţie rezultă suprafaţa necesară a tălpii de fundaţie:
A B 
N G
p
 
cm 2

Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub pereţi se reduce la determinarea

lăţimii tălpii fundaţiei, considerând un tronson de 1 m din lungimea fundaţiei, adică
A=100 cm, deci,

N G
B cm
100 p
Greutatea proprie a fundaţiei fiind funcţie de dimensiunile acesteia, deci tot
necunoscută, în practica de proiectare se procedează la aproximarea ei şi anume,
G= (0,1...0,15)N, deci:

B
1,10...0,15N cm
100 p
Deoarece fundaţiile rigide lucrează numai la compresiune, înălţimea minimă H
a blocului depinde de unghiul min de repartizare a presiunilor în masivul fundaţiei:

B  b0
H tg min cm
2
în care:
B este lăţimea fundaţiei, în cm;
b0 – grosimea peretelui care reazemă pe fundaţie, în cm.
20
 Dimensionarea fundaţiilor rigide izolate, sub stâlpi constă în determinarea
blocului de fundaţie (A, B, H), respectiv ale cuzinetului (a, b, h), precum şi calcularea
armăturii din cuzinet.
Dimensiunile în plan ale blocului de fundaţie (A, B) se aleg astfel ca presiunea
transmisă terenului să nu depăşească presiunea de calcul, adică:
N G
p ef  p
A B

Înălţimea minimă H a blocului rezultă din condiţia de rigiditate.

Procentul de armare pe fiecare direcţie trebuie să fie de cel puţin 0,05 %.
Verificarea fundaţiei. Cunoscând dimensiunile fundaţiei şi încărcarea la care
este solicitată, se pot verifica presiunile efective pe teren:
 la fundaţii rigide continue, sub pereţi:
N G
p ef  p
100 B ;
 la fundaţii rigide izolate, sub stâlpi:
N G
p ef  p
A B
unde pef este presiunea efectivă pe teren, în daN/cm 2.

b. Calculul fundaţiilor rigide solicitate excentric

În cazul încărcării excentrice, rezultanta P a tuturor forţelor ce acţionează
asupra fundaţiei nu coincide cu centrul de greutate al acesteia; în acest caz
diagrama presiunilor pe talpa fundaţiei poate avea una din formele din figura 3.2. În
situaţia unei diagrame trapezoidale (fig.3.5.a), presiunea maximă are expresia:
P M
p1  
S W

unde: P  N G
M este momentul încovoietor care acţionează în planul tălpii fundaţiei şi are
valoarea M  P  e ;
S – suprafaţa tălpii fundaţiei, egală cu A  B ;
e – excentricitatea încărcării P faţă de axul fundaţiei;
1
W  A B2
6
- modulul de rezistenţă al suprafeţei tălpii fundaţiei în raport cu axa de
încovoiere.

21
 Fig.3.2 – Schema de calcul a fundaţiilor solicitate excentric

a) când eB/6; b) când e=B/6; c) când eB/6

Rezultă relaţia:
P  6e  P  6e 
p1, 2  1    1  
A B  B S B
care este valabilă pentru cazul când rezultanta P nu iese din limitele sâmburelui
central e B / 6  . În acest caz, presiunile p1 şi p2 sunt eforturi unitare de
compresiune.
B
e
Dacă excentricitatea 6 (rezultanta se găseşte la marginea sâmburelui
central) relaţia devine:
P  6B  2P
p1  p max  1  
A  B  6B  A  B
respectiv:
p 2  p mim  o
Diagrama presiunilor rezultă triunghiulară (fig.3.5. b).
Dacă excentricitatea e creşte peste valoarea B/6, în planul tălpii fundaţiei apar
şi eforturi unitare de întindere (fig.3.5.c). Deoarece în teren nu se pot dezvolta astfel
de eforturi se consideră numai lăţimea (zona) activă a fundaţiei, adică zona unde
apar eforturi de compresiune: B1  3c  30,5B  e  .
În cazul când fundaţia este solicitată excentric se va urmări ca rezultanta
tuturor încărcărilor să se menţină în treimea mijlocie a bazei, astfel ca întreaga ei
lăţime să fie activă la transmiterea presiunilor pe teren, iar pmax nu trebuie să
depăşească presiunea convenţională de calcul p:
p max  p
Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub ziduri solicitate excentric când e
> B/6 se face cu relaţia:
2P 2P 2P
p max  p1  
A  B1 3 A  c 3c , pentru A=1 m
În cazul fundaţiilor rigide izolate sub stâlpi, solicitate excentric după o direcţie,
dimensionarea blocului de fundaţie se face cu relaţia:
N  G  6e 
p1, 2  1  ;
A B  B
22
 p1  p max  1,2 p conv. ;
p 2  p min  0;
p  p2
p med  1 .
2
Excentricitatea e are valoarea:
M
e ,
N G
unde M este momentul tuturor încărcărilor în raport cu axa fundaţiei.

3.5. Fundaţii indirecte

Fundaţiile de adâncime se execută cu scopul de a transmite încărcările la
terenul bun de fundare situat la adâncime mare (30 - 40 m ad), străpungându-se
straturile intermediare neconsistente şi incapabile de a suporta încărcări din
construcţie.
Soluţia se poate aplica şi în situaţia apelor freatice ridicate, iar fundarea
directă devine neeconomică sau chiar necorespunzătoare din punct de vedere
tehnic.
Acestea sunt mai scumpe decât fundaţiile de suprafaţă, necesită utilaje
speciale şi personal de înaltă calificare pentru execuţia lor.
Din categoria fundaţiilor de adâncime fac parte: fundaţiile pe piloţi, pe puţuri
pe coloane şi chesoane.

Fundaţiile pe piloţi
Piloţii sunt elemente structurale ale fundaţiilor caracterizate printr-un raport
mare între lungimea l şi latura sau diametrul prin intermediul cărora încărcarea se
transmite straturilor de teren rezistente.
După modul în care piloţii transmit încărcările din construcţii la teren se
clasifică în:
 piloţi purtători pe vârf, care străpung straturile neconsistente ale terenului şi se
înfig în stratul rezistent pe o adâncime de circa 1,00 m;
 piloţi flotanţi care transmit încărcarea prin frecare între suprafaţa laterală a
pilotului şi teren.
Piloţii pot fi confecţionaţi din lemn, metal sau din beton armat (prefabricaţi sau
monolit).
Piloţii foraţi (puţuri) se realizează prin betonarea unui foraj după introducerea
unei armături sub formă de carcasă.
Procedeele folosite la realizarea forajului pot fi diferite: forarea uscată, forarea
hidraulică şi forarea cu tubare (cămăşuială metalică) recuperabilă sau pierdută.
Pentru mărirea capacităţii portante a piloţilor se utilizează uneori, procedeul
lărgirii bazei forajului (crearea unui bulb), cu dispozitive mecanice sau mici explozii
dirijate în foraj.

Fundaţiile pe chesoane
Chesoanele sunt construcţii din lemn, metal, beton sau beton armat, în formă
de cutie, care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului din interiorul lor.
Chesoanele pot fi: deschise sau cu aer comprimat.
Fundaţiile pe chesoane deschise se utilizează în terenuri îmbibate cu apă
când terenul bun de fundare se află la adâncime nu prea mare.
23
 Chesonul are numai pereţi laterali şi diafragme interioare orizontale de
rigidizare.
Forma în plan poate fi dreptunghiulară, circulară, pătrată, eliptică.
Pentru a facilita pătrunderea chesonului în pământ partea inferioară a pereţilor
este prevăzută cu un cuţit din oţel laminat.
Săparea pământului din interiorul chesoanelor se face manual sau folosind
mijloace mecanice (graifere, draga cu lanţ) sau jet de apă sub presiune. După ce
chesonul a ajuns la cota din proiect, se umple cu beton simplu, ciclopian sau piatră.
Fundaţiile pe chesoane cu aer precomprimat se folosesc când terenul bun de
fundare se găseşte la adâncime mare faţă de nivelul apei sau când în teren se
găsesc obstacole (bolovănişuri, stânci, fundaţii vechi) din care cauză nu se poate
executa fundaţia pe piloţi sau chesoane deschise. Chesoanele se execută în mod
obişnuit din beton armat.
Adâncimea maximă până la care poate ajunge un cheson cu aer comprimat
este de aproximativ 38 m sub nivelul apei. După ce s-a ajuns la adâncimea de
fundare se evacuează cutia chesonului şi pe măsură ce se extrag treptat instalaţiile
din coş se betonează şi acesta.
O instalaţie de lucru cuprinde: chesonul propriu-zis, masivul de zidărie şi
instalaţia de exploatare.
Fundaţiile pe coloane. Coloanele sunt elemente structurale de fundare de
formă tubulară de diametru mare, din beton armat sau metal, introduse în teren prin
vibrare, respectiv forare-excavare şi umplere.
În practică se folosesc:
- piloţi coloane – piloţi prefabricaţi, centrifugaţi cu diametre până la 1,00 m
având grosimea pereţilor de 6-8 cm, asamblaţi din tronsoane de 10-14 m
lungime.
- coloane propriu-zise – tuburi cu diametrul 1,6-2,5 m – grosimea pereţilor
aproximativ 12 cm, tronsoane de 6-10 m lungime;
- puţuri coloane – tuburi cu ø 3-6 m, grosimea pereţilor 14 cm, asamblate
din tronsoane de 6-8 m lungime.
Coloanele pot avea o adâncime de 40 m.

24
 4. ÎNDIGUIREA TERENURILOR INUNDABILE

4.1. Generalităţi
Îndiguirile sunt acele lucrări de îmbunătăţiri funciare alcătuite dintr-un
ansamblu de construcţii, instalaţii şi amenajări, care au drept scop apărarea unei
suprafeţe de teren împotriva inundaţiilor provocate de apele de viitură ale râurilor.
Prin viitură se înţelege creşterea apreciabilă, într-un interval de timp relativ
scurt, a debitului şi nivelului unui curs de apă.
Inundaţiile se produc de obicei în sectorul inferior al râurilor, acolo unde albia
majoră se prezintă sub forma unei lunci largi cu terenuri pentru agricultură, centre
populate, centre industriale şi căi de comunicaţie.
Apariţia viiturilor este determinată de coincidenţa nefavorabilă a unui complex
de factori şi anume:
- cantitatea, durata şi distribuţia precipitaţiilor;
- mărimea, forma şi panta generală a bazinului hidrografic;
- permeabilitatea şi starea de umiditate a solului;
- extinderea şi gradul de dezvoltare a vegetaţiei;
- mărimea pierderilor de apă prin evaporaţie şi transpiraţie;
- capacitatea de scurgere a reţelei hidrografice;
- capacitatea de reţinere şi înmagazinare a luncilor.
Debitul maxim al undei de viitură (pentru o anumită intensitate a precipitaţiilor)
are loc când durata precipitaţiilor (t) este cel puţin egală cu durata de scurgere () a
picăturilor de apă formate în punctul cel mai îndepărtat al bazinului de colectare.
Durata undei de viitură (T) este egală cu durata ploii (t) plus durata de
scurgere (), deci:
T=t+
Ca urmare a creşterii debitului, are loc şi creşterea nivelului apei. Când nivelul
apelor depăşeşte malurile, apele se revarsă în luncă, aceste zone comportându-se
ca nişte bazine de acumulare cu efect important în atenuarea viiturilor.
După trecerea culminaţiei undei de viitură, când debitele care sosesc din
amonte descresc, apele revărsate în luncă se retrag înspre albia minoră,
suplimentând debitul în aval şi prelungind durata undei de viitură. În urma îndiguirii,
participarea luncii la scurgerea apelor mari se restrânge apreciabil şi ca urmare
apare o nouă distribuţie a debitului.
Prin încorsetarea cursului de apă cu diguri, apele se ridică în sectoarele din
amonte la niveluri mai mari decât cele dinaintea îndiguirii, punând în pericol
terenurile situate în aceste zone (fenomenul de dezatenuare a viiturilor).
Modificările ce revin în regimul debitelor şi nivelurilor de apă în urma îndiguirii
trebuie avute în vedere deoarece ele pot afecta o bună parte din obiectivele
existente.

4.2. Elementele componente ale îndiguirilor

Un sistem de îndiguire este alcătuit din următoarele componente:
- digul propriu-zis;
- lucrările pentru protecţia digului (consolidare, perdele forestiere de
protecţie împotriva valurilor şi gheţurilor etc);
25
 - lucrările pentru dirijarea şi asigurarea circulaţiei (rampe de trecere,
bariere, eventual drumuri de acces);
- construcţiile de întreţinere şi exploatare (clădiri, depozite de materiale
pentru apărare).
În cazul îndiguirilor terenurilor agricole sunt necesare adeseori lucrări de
amenajare a terenurilor ca de exemplu: astuparea albiilor părăsite, defrişarea
arborilor nevaloroşi, a stufărişurilor, nivelarea gropilor de împrumut etc.
Digul este construcţia hidrotehnică caracterizată prin trasee lungi, în raport cu
înălţimea care apără împotriva inundaţiilor diverse obiective. Se realizează din
pământ.
Digul împarte lunca inundabilă în două zone (fig.4.1):
- zona interioară sau incinta îndiguită, adică suprafaţa de teren apărată de
diguri împotriva apelor de inundaţie;
- zona exterioară sau zona dig-mal, care reprezintă fâşia de teren rămasă
în regim de inundaţie între dig şi malul albiei minore.

Fig.4.1. – Zonele îndiguirii

Clasificarea digurilor
După rolul lor funcţional, digurile sunt:
- diguri de râu (fluviale) executate pentru stăvilirea inundaţiilor de pe
cursurile de apă;
- diguri de lac, executate în jurul lacurilor naturale sau artificiale;
- diguri marine, pentru apărarea terenurilor riverane mărilor şi oceanelor.
După modul de amplasare şi funcţionare, digurile de râu (fluviale) pot fi
(fig.4.2):
- longitudinale;
- transversale;
- de remuu;
- de separare a folosinţelor;
- de centură.
Digurile longitudinale (1) sunt trasate pe cât posibil paralel cu axa
hidrodinamică a albiei active.
Digurile transversale (2) se folosesc fie pentru a închide îndiguirea unităţii
inundabile pe extremităţile amonte şi aval, fie pentru a compartimenta incinta (diguri
de compartimentare 3).
Digurile de remuu (5) sunt diguri longitudinale pentru afluentul pe care se
crează remuul. Racordarea cu digul longitudinal se face prin curbe, urmărindu-se

26
evitarea formării vârtejurilor sau a unor viteze locale mărite.
Digurile de separarea folosinţelor (6) se întâlnesc în interiorul incintelor cu
folosinţă mixtă (agropiscicolă), ce reclamă menţinerea unor niveluri de apă ridicate.
Digurile care înconjoară terenul apărat pe toate laturile (în cazul insulelor şi al
deltelor) sunt denumite diguri de centură sau diguri inelare (4).

Fig.4.2 – Diferite tipuri de diguri fluviale

A – îndiguire închisă; B-îndiguire deschisă

4.3. Proiectarea îndiguirilor

La proiectarea îndiguirilor stau datele studiilor topografice, hidrologice,

hidraulice precum şi cele social-economice. Prelucrarea şi interpretarea acestor date
trebuie să conducă la stabilirea cauzelor inundaţiilor, la justificarea necesităţii
îndiguirilor, la stabilirea pământului pentru construcţie.

Trasarea digurilor
Stabilirea traseului digului se face pe cât posibil paralel cu direcţia de scurgere
a apelor mari, ţinând seama de următoarelor criterii şi anume:- criteriul hidraulic;
- criteriul geotehnic;
- criteriul economic;
- criteriul punctelor obligate.

Criteriul hidraulic
Potrivit acestui criteriu traseul digului trebuie ales în aşa fel încât să nu
modifice decât în mică măsură regimul natural de scurgere a viiturilor. Acest criteriu
ridică probleme importante îndeosebi pe sectoarele sinuoase ale albiei minore, de
aceea digul nu trebuie să urmărească traseul albiei minore ci al axei hidrodinamice
formate de apele mari.

Criteriul geotehnic
Digurile trebuie să fie amplasate pe un teren bun de fundaţie. Se pot amplasa
pe majoritatea terenurilor întâlnite în luncile râurilor, trebuie evitate însă terenurile
turboase, mâloase slabe sau pământurile cu multe substanţe organice.
Se recomandă ca în zonele cu privaluri dese şi bălţi să se studieze şi alte
trasee mai favorabile.

27
 Criteriul economic
Traseul ales trebuie să asigure apărarea unei suprafeţe de teren cât mai mari,
iar volumul de lucrări, deci investiţia şi cheltuielile de întreţinere şi exploatare a
digurilor, raportate la unitatea de suprafaţă apărată de inundaţii să fie cât mai mici.
Pentru ca volumul de terasamente să fie minim este necesar ca traseul digului
să urmărească grindurile înalte.
La trasarea digului se ţine seama şi de necesitatea ca materialul de
construcţie a terasamentului să poată fi asigurat din zona dig-mal, evitându-se
transporturile costisitoare de la distanţe mari ori amplasarea gropilor de împrumut în
incinta apărată.

Criteriul punctelor obligate

După acest criteriu, traseul digului trebuie să fie stabilit în funcţie de cerinţele
de apărare ale centrelor populate, construcţiilor industriale, căilor de comunicaţie,
lucrărilor de traversare, precum şi de prezenţa eventualelor locuri de eroziune activă
a malurilor sau cu privaluri, albii vechi, obstacole care ar provoca la ape mari viteze
locale periculoase în apropierea digului.

Dimensionarea digurilor
Dimensionarea digurilor de pământ constă în trasarea profilului longitudinal şi
stabilirea elementelor secţiunii transversale.
Dimensiunile digului se proiectează astfel încât, în condiţiile producerii
nivelului maxim de calcul şi a duratei maxime admise a undei de viitură, digul să nu
fie deversat de ape, masa de pământ să echilibreze (cu 3...5 ori) presiunea laterală a
apei, valurile să nu spele coronamentul şi să nu erodeze taluzul exterior, iar apele ce
se infiltrează prin corpul digului şi pe sub dig să nu pericliteze stabilitatea
terasamentului prin înmuiere, surparea taluzurilor sau antrenarea particulelor solide.
O problemă de bază în proiectarea îndiguirilor este stabilirea distanţei între
diguri. Aceasta se determină, urmărind a nu se realiza supraînălţări primejdioase ale
nivelurilor maxime, iar viteza curentului să nu depăşească valorile admise pentru
neerodare, ca urmare a îngustării excesive a albiei.
Valorile distanţei între diguri şi ale supraînălţării nivelului maxim (datorită
încorsetării) sunt mărimi invers proporţionale, supraînălţarea nivelului fiind cu atât
mai mare cu cât distanţa între diguri se alege mai mică şi invers. Determinarea
acestor două mărimi se poate face prin încercări succesive, dând anumite valori
uneia dintre ele şi calculând pe cea de-a doua până când se obţin pentru amândouă
valori admisibile.
La stabilirea distanţei între diguri trebuie ţinut seama ca zona dig-mal să aibă
o lăţime suficient de mare pentru amplasarea gropilor de împrumut, cât şi a perdelei
forestiere de protecţie. De obicei distanţa dig-mal care determină distanţa dintre
diguri este de 250-300 m la Dunăre şi de 50-200 m pe celelalte cursuri de apă,
putând să scadă la 25 m şi chiar mai puţin în cazul îndiguirilor de interes local, pe
râurile mici. Valoarea supraînălţării depinde de efectul de dezatenuare a viiturii,
determinat de sustragerea de la inundare a unei suprafeţe din luncă, precum şi de
încorsetarea scurgerii între cele două diguri. Este bine ca supraînălţarea să nu
depăşească 0,5–1,0 m. Pentru îndiguirea terenurilor agricole se pot folosi şi metode
de calcul simplificate, aproximaţiile acestora înscriindu-se în înălţimea de siguranţă
suplimentară ce se ia în considerare la dimensionarea digului. Un procedeu expeditiv
de calcul este acela care se bazează pe echivalenţa debitelor maxime ce trece prin

28
secţiunea de calcul, înainte şi după îndiguire.

Fig.4.3 – Determinarea distanţei între diguri

a – profilul longitudinal al sectorului îndiguit;
b - secţiunea transversală prin albie; c – detaliu

Trasarea profilului longitudinal constă în stabilirea cotelor coronamentului,

respectiv a înălţimii digului pe toată lungimea, urmărind traseul proiectat.
Cotele coronamentului digului se stabilesc în funcţie de nivelul maxim de
calcul al apei în diverse secţiuni, în lungul traseului.
Nivelul maxim de calcul Nc – într-o secţiune dată a albiei este nivelul
corespunzător debitului maxim cu asigurarea de calcul admisă, în regim îndiguit. El
se obţine însumând la nivelul maxim cu asigurarea de calcul aleasă Nmax realizat în
situaţia dinainte de îndiguire, valoarea supraînălţării (x) datorită încorsetării provocată
de îndiguire: N c  N max  x
Linia coronamentului se trasează paralelă cu linia nivelurilor maxime de calcul
iar cota de calcul Cc a coronamentului se obţine adăugând la nivelul maxim de calcul
Nc o înălţime de siguranţă (gardă, h1).
C c  N c  h1
Înălţimea de siguranţă reprezintă înălţimea de ridicare a valurilor pe taluz h' v şi
înălţimea suplimentară de siguranţă hs.
h1  hv'  hs

Fig.4.4 – Înălţimea de ridicare a valului pe taluz

'
Înălţimea de ridicare a valului pe taluz hv rezultă din însumarea înălţimii valului
deasupra nivelului static al apei şi înălţimea de rostogolire a valului de taluz. Pentru
condiţiile ţării noastre înălţimea de ridicare a valului are valori cuprinse între 0,6-1,0
m la Dunăre şi de 0,5 m la râurile interioare.
29
 Înălţimea suplimentară de siguranţă hs constituie o rezervă pentru o eventuală
supraînălţare a patului albiei prin împotmolire şi colmatare şi pentru aproximaţiile
aferente metodelor de calcul folosite la determinarea elementelor care stau la baza
dimensionării digului.
În mod obişnuit se adoptă o valoare de 0,2-0,5 m.
Cota de calcul a coronamentului astfel obţinută se compară cu nivelul maxim
de verificare Nv şi se adoptă drept cotă a coronamentului valoarea cea mai mare
dintre ele.
Sub greutatea masei de pământ din corpul digului are loc în timp o tasare a
terenului de fundaţie. Rambleul digului suferă şi el o tasare în timp, care depinde de
caracteristicile mecanice ale pământului, mijloacele folosite pentru compactare şi
înălţimea rambleului. Valorile tasărilor (ht) se însumează la cota de calcul a
coronamentului (C ), obţinându-se cota de execuţie a digului C ex .
c
Cex  Cc  ht
Prezentarea profilului longitudinal al digului se face în mod obişnuit la scara
planului pentru lungimi 1:2.000 – 1:10.000 iar scara înălţimilor 1:50 sau 1:100.
În profilul longitudinale se înscriu elementele de bază şi datele rezultate din
calcul (numărul profilului, cota terenului, cota coronamentului, diferenţe de cote, cota
apelor maxime, aliniamente şi curbe, distanţe parţiale şi cumulate, kilometrajul
digului, secţiuni parţiale şi medii, volume parţiale şi cumulate).
Stabilirea elementelor profilului transversal al digului
Transversal, digul poate avea forma trapezoidală simplă sau compusă (cu
taluzurile frânte în mai multe pante sau cu banchetă interioară).
Profilul transversal al digului se stabileşte geometric prin:
- lăţimea coronamentului;
- lăţimea amprizei;
- înclinarea taluzurilor.

Fig.4.5 – Profilul transversal al digului

Lăţimea coronamentului (c) este, în funcţie de categoria digului şi de cerinţele

de exploatare, între 2 şi 4 m. În cazul în care digul este carosabil, lăţimea
coronamentului este impusă de gabaritele căii de circulaţie, dar nu mai mică decât
cea specificată.
Pe râurile cu niveluri ridicate de lungă durată este indicat ca lăţimea
coronamentului să nu fie mai mică de 4 m.
Pentru băltirea apelor meteorice se recomandă să se execute un bombament
în două ape sau cu o singură pantă de la muchia interioară la cea exterioară având
valori de 10-15 %.
Lăţimea amprizei (B) rezultă din însumarea proiecţiilor taluzurilor şi a lăţimii
30
coronamentului. În lungul digului ea este variabilă, în funcţie de înălţimea digului
(profilul longitudinal).
Înclinarea taluzurilor (1:m, 1:n), se alege astfel încât digul să-şi păstreze
stabilitatea în diferite condiţii de funcţionare şi exploatare. Pentru diguri cu înălţimea
de până la 3 m înclinarea taluzurilor poate fi de 1:3 pentru cel exterior şi de 1:1,5 –
1:3,5 pentru cel interior. Una din cauzele care duc la slăbirea rezistenţei digurilor şi a
barajelor de pământ, putând provoca chiar ruperea lor sub presiunea apei, o
constituie infiltraţia apei din râu prin corpul digului şi prin terenul de fundaţie.
Pământul din care se construiesc digurile este într-o măsură mai mare sau
mai mică, întotdeauna permeabil. Din această cauză, pe timpul nivelurilor ridicate în
râu, ia naştere un curent lent de infiltraţie prin corpul digului, dinspre taluzul exterior
către taluzul interior.
Chiar şi pământurile cele mai argiloase şi mai compacte nu pot rezista total
curentului de infiltraţie.
Faţa superioară a stratului umezit poartă denumirea de suprafaţă de depresie
sau suprafaţă liberă şi are, în secţiune, o formă parabolică. Forma şi poziţia liniei
suprafeţei libere (curbei de infiltraţie) depinde de regimul nivelurilor şi de
caracteristicile geotehnice ale materialului din corpul digului şi din terenul de fundaţie.
În cazul lucrărilor mai mici, poziţia curbei de infiltraţie se determină asimilând-o
cu o linie dreaptă, având înclinarea 1:5 – 1:6 pentru pământurile argiloase şi 1:7 –
1:8 pentru cele nisipoase.
Această linie trebuie să intersecteze interiorul bazei digului, în caz contrar este
necesar a se lărgi secţiunea digului printr-o pantă mai mică a taluzului interior (1:4 –
1:6) ori să se construiască taluzul interior cu mai multe pante sau o banchetă
(fig.4.6).

Fig.4.6 – Secţiuni transversale prin dig

a – taluz interior cu pantă variabilă;
b – banchetă interioară

Primele două variante sunt avantajoase în privinţa stabilităţii digului dar prima
implică volum de terasamente mare, iar a doua este greu de executat.
Înălţimea banchetei (pentru varianta a treia) se ia jumătate din adâncimea
apei în faţa digului, coronamentul are o mică pantă spre incintă iar panta taluzului
este egală cu cea a taluzului interior al digului.
În cazul unei permeabilităţi ridicate a materialului din corpul digului, se recurge
la lucrări de impermeabilizare (fig.4.7) şi anume:
- nucleu de argilă (a);
- ecran (mască) din argilă (b);
- o membrană impermeabilă (din beton sau materiale plastice) (c).
Pentru diguri cu terenuri de fundaţie permeabile se execută o pană sau un
pinten de argilă sau chiar o membrană din beton (fig.4.8).

31
 Fig.4.7 – Etanşarea digului construit din material
permeabil

Fig.4.8 - Prevenirea infiltraţiilor pe sub dig

4.4. Executarea lucrărilor de îndiguire

Procesul tehnologic al execuţiei digurilor de pământ cuprinde:
- operaţii preliminare de amplasare pe teren a lucrărilor, de pregătire a
amprizei digului şi a gropilor de împrumut;
- săparea, transportul şi aşezarea în corpul digului a pământului, inclusiv
compactarea lui;
- finisarea lucrărilor.
Amplasarea lucrărilor constă din materializarea pe teren a punctelor care
definesc traseul şi conturul digurilor.
Pornind de la reperii şi bornele instalate cu ocazia studiilor topografice, se
identifică mai întâi traseul lucrării şi se marchează axa digului. Se folosesc balize sau
jaloane distanţate la 300-500 m, după care se pichetează cu ţăruşi din 50 în 50 m.
După pichetarea axei, se reface nivelmentul pe traseu şi se întocmeşte profilul
longitudinal de execuţie, apoi se marchează în dreptul fiecărui ţăruş de pe axă,
lăţimea amprizei digului. Totodată se materializează pe teren prin ţăruşi colţurile
gropilor de împrumut, care de regulă se găsesc în zona dig-mal.
Distanţa minimă dintre talpa digului şi marginea gropii de împrumut trebuie să
fie de 5-10 m.
Pregătirea amprizei digului şi a gropilor de împrumut cuprinde ca operaţii
principale defrişarea arborilor, îndepărtarea bolovanilor, a stratului vegetal, precum şi
mobilizarea fundaţiei digului. După pregătirea amprizei se procedează la
materializarea în plan vertical a profilului digului prin şabloane (gabariţi) din lemn,
potrivit dimensiunilor.
În cadrul pregătirii terenului se efectuează şi alte lucrări, care condiţionează
procesul tehnologic de execuţie şi anume:
- asigurarea scurgerii apelor stagnante de pe traseul digului;
- construirea drumurilor de acces la şantier şi a podeţelor;
- demolarea diverselor lucrări de pe traseul digului.
Săparea, transportul şi aşezarea pământului în dig sunt operaţiile cu ponderea
cea mai mare din volumul lucrărilor de îndiguire. Se execută mecanizat, folosind
diverse utilaje, în funcţie de secţiunea digului, distanţa de transport şi dotarea
32
unităţilor de execuţie. Cel mai folosit este screperul, care sapă pământul din gropi de
împrumut, îl transportă şi îl depune sub formă de straturi în corpul digului. Pentru a
realiza randamente mari, distanţa medie de transport nu trebuie să depăşească 500
m pentru screperul de 6 m3 şi 1000 m pentru autoscreperul de 10-14 m3.
Stabilirea pământurilor de construcţie a digurilor este dificilă pentru că în cea
mai mare parte terenul aluvionar este mai puţin corespunzător execuţiei digurilor. Nu
se justifică economic folosirea pământurilor aduse de la distanţe mari. Se pot utiliza
pământurile din lunci cu excepţia mâlurilor, argilelor moi sau curgătoare, sau cu mai
mult de 8 % materie organică sau peste 6 % săruri solubile.
Pământurile bune sunt constituite din fracţiuni grosiere (nisipuri) înglobate în
material argilos. În scopul realizării unei permeabilităţi cât mai reduse în corpul
digului şi a unei stabilităţi şi rezistenţe necesare, terasamentele din corpul digului
trebuie compactate. Factorii care influenţează gradul de compactare sunt natura
terenului, umiditatea, utilajul de compactare şi numărul de treceri.
Pământul din gropile de împrumut amplasate în zona dig-mal se sapă până la
adâncimea de 60-80 cm, iar dacă sunt în incintă până la 40– 50 cm, pentru a putea fi
redate în folosinţă.
Alte utilaje folosite sunt grederul, excavatorul şi buldozerul iar pentru
compactare tăvălugul.
După ce digul a căpătat forma proiectată ca secţiune şi înălţime se realizează
finisarea taluzurilor şi coronamentului prin nivelare şi politură pentru a se realiza
suprafeţe cât mai plane.
În final se iau măsuri de sistematizare a gropilor de împrumut şi a depozitelor
de pământ, pentru a reduce la minim suprafeţele scoase din cultură şi a nu stânjeni
desfăşurarea normală a activităţilor din zona digului.
Digurile se pot executa şi prin hidromecanizare.

4.5. Măsuri şi lucrări de protecţie, întreţinere şi apărare a digurilor

Lucrări de protecţie
Lucrările de protejare a digului au rolul de a preveni degradarea taluzurilor şi
coronamentului împotriva agenţilor atmosferici, a valurilor şi a corpurilor plutitoare.
Protejarea directă se realizează prin lucrări ca înierbarea, anrocamente şi
diverse îmbrăcăminţi (din piatră, beton, material plastic etc.). Cea mai răspândită
măsură de protecţie a taluzurilor şi coronamentului o constituie înierbarea realizată
prin însămânţarea digului cu amestecuri de ierburi. Speciile folosite trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă un sistem radicular superficial, însă viguros, care să fixeze bine
solul;
 să aibă durată de vegetaţie şi longevitate mare şi să formeze un covor
bine încheiat;
 să suporte condiţiile de sol;
 să reziste la inundaţii dar şi la secetă.
Amestecul de ierburi se stabileşte în funcţie de climatul zonei şi natura
pământului din care este realizat digul, alegându-se specii cu perioade de vegetaţie
diferite, care asigură covorul verde o perioadă cât mai lungă din an.
Protejarea indirectă se realizează prin lucrări executate în zona dig-mal cu
scopul de a micşora forţa de eroziune a apei şi a sloiurilor. Cele mai bune rezultate
sunt date de plantaţiile forestiere care reduc viteza curentului şi atenuează valurile
înainte de a ajunge la dig.
33
 Pe sectoarele fără plantaţii se pot executa pinteni (epiuri) de dirijare din piatră
sau pământ.
Lucrările de consolidare se prevăd pe taluzul exterior, acolo unde măsurile de
protecţie nu sunt suficiente. Tipurile de consolidări sunt cele din piatră, beton, asfalt,
bitum şi alte materiale impermeabile.
Lucrările cu caracter special
În unele situaţii întâlnite la traversarea oraşelor, când nu este posibilă execuţia
digurilor de pământ, se utilizează zidurile de apărare care preiau rolul funcţional al
digului. Ele ocupă un spaţiu mai redus, sunt mai rezistente şi nu necesită cheltuieli
importante pentru întreţinere şi exploatare.
Se execută din beton armat, sub formă de pereţi subţiri, verticali, cu talpă de
reazem (fig.9).

Zid de apărare pe
râul Mureş, la Arad

Fig.4.9 – Ziduri de apărare contra inundaţiilor

Lucrările şi instalaţiile anexe se grupează în:

 construcţii de subtraversare;
 pentru deservirea circulaţiei;
 pentru supravegherea şi întreţinerea digului.
Construcţiile de subtraversare au rolul de a permite evacuarea apelor din
incinta îndiguită în emisar. Constau dintr-o conductă de beton armat sau metal ce
traversează digul la bază. La intrare există un clapet rabatabil care se deschide
automat la presiunea apelor din incintă şi se închide la presiunea apelor mari din
emisar.
Lucrările pentru deservirea circulaţiei în zona digului asigură legătura între
incinta îndiguită şi zona exterioară, cât şi cea legată de întreţinerea şi apărarea
digului în timpul apelor mari.
Unde digul întretaie drumuri, se construiesc rampe de traversare, iar pentru
activităţile de întreţinere şi apărare, din loc în loc, se realizează rampe de acces pe
dig.
Rampele au lăţimea căii de 4-5 m, panta de 1:10 ... 1:20 şi înclinarea
taluzurilor de 1:2 – 1:2,5. Rampa interioară se trasează în mod obişnuit,
perpendicular pe dig, iar rampa exterioară sub un unghi de 450 spre aval sau chiar
lipită de taluz (fig.10). Pentru a împiedica circulaţia abuzivă pe coronamentul digului
se instalează bariere cu închizători.

34
 Fig.4.10 – Rampă de trecere peste dig

Lucrările pentru supravegherea şi întreţinerea digului constau din centre

gospodăreşti (sedii de secţie, contoare) cu depozite de materiale de apărare, unelte
şi carburanţi.
Ca instalaţii întâlnim linii telefonice, staţii radio, mire hidrometrice, borne
kilometrice, reperi nivelitici, bariere ş.a.

Lucrări de întreţinere şi apărare a digurilor

Digurile şi celelalte construcţii aferente îndiguirii sunt supuse acţiunii
distructive a apelor, gheţurilor, agenţilor atmosferici, vieţuitoarelor etc. Pentru
prevenirea şi repararea degradărilor survenite, se impun măsuri de întreţinere şi
apărare.
Lucrările de întreţinere constau din:
- refacerea coronamentului degradat de ploi sau vehicule, prin nivelare şi
completare cu pământ;
- combaterea dăunătorilor animali prin otrăvire sau astuparea galeriilor;
- întreţinerea covorului vegetal prin cosiri repetate, lucrări de reînsămânţare şi
supraînsămânţare;
- întreţinerea perdelelor de protecţie din zona dig-mal, completarea golurilor,
efectuarea tăierilor etc.;
- refacerea consolidărilor de pe taluzuri, întocmirea sau completarea
materialelor de construcţie;
- repararea lucrărilor anexe.
Lucrările de apărare pe timpul apelor mari au rolul de a preveni avarierea,
ruperea sau depăşirea digului, iar în cazul când acestea s-au produs, să localizeze
inundaţiile pe o suprafaţă cât mai mică. Aceste lucrări se referă la apărarea împotriva
valurilor, a infiltraţiilor periculoase, a înmuierii şi alunecării digului.
Apărarea împotriva valurilor se face prin diverse lucrări provizorii care pot fi
aşezate culcat pe taluz sau vertical.
Se folosesc astfel sisteme flexibile formate din saltele de fascine, plăci de
stufit, pachete de nuiele (4.11) sau sistemele verticale din pereţi rigizi din cleionaje
fascine şi scânduri (fig.4.12).

35
 Fig.4.11 - Micşorarea
amplitudinii valurilor prin plutitori
ancoraţi de taluz
1-sul de fascine; 2-plută de fascine;
3-prăjină;4-frânghie;5-bolovan
Fig.4.12–Diguleţ pentru supraînălţarea
digului;a-din pământ;
1-pari distanţaţi la 50 cm;2-nuiele;
3-paie 4-pământ;b-panouri de
scânduri; 1-panouri;2-prelată; 3-balast

Erupţiile de noroi sau izvoarele de la baza taluzului interior se înlătură prin

construirea în jurul lor a unui dig de izolare din pământ sau saci cu nisip care creează
o contrapresiune prin stratul de apă ce se acumulează.
Apărarea împotriva înmuierii şi alunecării digului se realizează prin lucrări de
oprire sau reducere a infiltraţiilor încât să se preîntâmpine spălarea particulelor de
pământ care constau din executarea unor pereţi de palplanşe sau întinderea unor
prelate impermeabile pe taluzul exterior. O altă măsură constă în executarea de
contradiguri, spaţiul dintre dig şi contradig umplându-se cu apă de infiltraţie până la
echilibrarea presiunii hidrostatice.
Împotriva apelor care depăşesc coronamentul se realizează o supraînălţare a
digului din saci cu pământ şi nisip sau pereţi din scânduri etanşate.

Fig.4.13 – Dig epuresc din saci cu

pământ

Fig.4.14 – Dig epuresc cu perete din

scânduri
În cazul ruperii digului se localizează mai întâi breşa prin consolidarea
capeţilor digurilor cu garduri de nuiele şi apoi închiderea rupturii cu saci de nisip,
pământ, anrocamente, pereţi de palplanşe.

Fig.4.15 – Consolidarea capeţilor Fig.4.16 - Închiderea rupturii digului

36
 Planul de apărare împotriva inundaţiilor se întocmeşte în perioada apelor mici
de către comisia centrală de apărare. În ţara noastră apărarea împotriva inundaţiilor
se desfăşoară teritorial, răspunderea apărării revenind organelor locale ale
administraţiei de stat pe diverse nivele: judeţ, municipiu, oraş, comună.
În perioada de viitură se disting mai multe cote ale nivelului apei:
 cota de atenţie - este nivelul apei stabilit astfel încât, în funcţie de viteza
de creştere a nivelului apei, să se asigure timpul necesar pentru
avertizarea forţelor de intervenţie;
 cota de inundaţie – este nivelul la care apa ajunge să se reverse în
albia majoră, atingând piciorul exterior al digului;
 cota de pericol – este nivelul apei care ameninţă în zona apărată prin
infiltraţii, deversări, ruperi etc.
Considerând H înălţimea maximă a apei în faţa digului în timpul viiturii, se
disting trei faze de apărare, dacă nivelul apei este acelaşi p cel puţin 1/3 din sectorul
îndiguit considerat:
 faza I de apărare, când apa iese din albia minoră;
 faza a II-a de apărare, când nivelul apei este între piciorul exterior al
digului şi H/2;
 faza a III-a de apărare, când nivelul apei este peste H/2.

Alte măsuri de combaterea inundaţiilor

Îndiguirea este unul din cel mai vechi şi folosit mijloc de combatere a
inundaţiilor.
În acelaşi scop se mai recurge şi la alte măsuri pentru atenuarea viiturilor,
care pot fi adoptate independent sau împreună cu îndiguirea.
Soluţiile tehnice care pot fi aplicate în complex cu lucrările de îndiguire sunt:
 reţinerea viiturilor în bazinul superior sau în zona de şes;
 descărcarea viiturii într-un alt curs de apă sau fracţionarea printr-un
canal de derivaţie;
 încetinirea sau grăbirea scurgerii viiturii.
Reţinerea viiturilor în bazinul superior se bazează pe efectul de atenuare a
undei de viitură în bazine de acumulare cu caracter temporar.
Această măsură este suficientă pentru combaterea completă a inundaţiilor,
numai în cazul râurilor mici sau în bazinele unde există condiţii de acumulare foarte
favorabile.
Pe cursurile de apă mari atenuarea viiturilor trebuie desăvârşită prin lucrări de
îndiguire pe sectorul mijlociu şi inferior al râului. Este mai redusă distanţa între diguri
şi înălţimea lor.
Acumulările de şes au rolul de a reţine o parte din viitură reducând astfel
nivelul apelor mari din sectorul aval. Se folosesc în acest scop depresiunile naturale
sau bazine laterale, amplasate pe suprafeţe cu folosinţă de mică valoare. Inundarea
acestor suprafeţe se face dirijat printr-un deversor lateral care descarcă numai apele
ce depăşesc un anumit nivel.
Descărcarea viiturii într-un curs de apă apropiat se foloseşte atunci când
viiturile celor două cursuri nu coincid în timp.
Descărcarea poate avea loc într-un singur sens, când numai unul din cursuri
beneficiază de reducerea vârfului de viitură ori în ambele sensuri, cum este în cazul
râurilor Timiş şi Bega, prin nodurile hidrotehnice Coştei (canalul de legătură Timiş-
Bega) şi Topolovăţu Mare (canalul de legătură Bega-Timiş) (fig.4.17).
37
 Fig.4.17 – Dubla conexiune Timiş-Bega

Fracţionarea viiturii prin canalul de derivaţie se utilizează în cazul unor

obiective importante, în condiţii care nu permit apărarea lor prin îndiguirea râului.
Canalul de derivaţie preia o anumită fracţiune din debitul apelor mari în
amonte şi o descarcă în râu, în aval de obiectiv, la o distanţă echivalentă cu
lungimea remuului (efectul supraînălţării apei) care se produce în punctul de
confluenţă; exemplu: pe râul Ghimbăşel, canalul de derivaţie preia 25 m3/s din 53
m3/s cât este debitul maxim şi deversează în Olt (fig.4.18).

Fig.4.18 – Canalul de derivaţie Ghimbăşel

Încetinirea scurgerii se realizează pentru decalarea în timp a culminaţiei undei

de viitură pe afluenţi din sectorul superior al cursului de apă.
Se realizează prin praguri de fund şi epiuri în albia minoră care reduc viteza
de deplasare a apei (fig.4.19).

Fig.4.19 – Încetinirea scurgerii

Grăbirea scurgerii viiturii se adoptă pe sectorul mijlociu şi inferior al cursului de

apă pentru a scurta durată apelor mari, se realizează prin tăierea meandrelor, ori prin
amenajarea albiei pentru mărirea vitezei curentului (îndepărtarea obstacolelor
naturale sau artificiale, micşorarea rugozităţii albiei, lărgirea strangulării etc., fig.4.20).

Fig.4.20 – Grăbirea
scurgerii

38
 5. AMENAJĂRI PENTRU REGULARIZAREA ALBIILOR

Albiile râurilor, sub acţiunea curenţilor de apă, suferă modificări, atât în

privinţa pantei şi secţiunii cât mai ales în privinţa traseului, ceea ce creiază dificultăţi
zonelor riverane. Astfel, schimbarea traseului albiei afectează terenuri bune pentru
agricultură, construcţii, căi de comunicaţie, centre populate şi industriale, iar afuierile
şi depunerile care au loc în albie înrăutăţesc condiţiile de scurgere, făcând imposibilă
captarea apei pentru folosinţe la debite minime, sau ducând la inundarea luncii, la
degradarea ei prin înmlăştinire şi sărăturare.
Toate acestea impun aplicarea unor lucrări de stabilizare a cursurilor de apă,
de modificare a profilului lor longitudinal şi transversal, cunoscute sub denumirea de
lucrări pentru regularizarea albiilor.
Prin regularizarea albiei se înţelege ansamblul de măsuri şi lucrări inginereşti
aplicate pentru modificarea sau consolidarea artificială a cursului de apă în vederea
unei albii stabile, a protejării diferitelor obiective, a diminuării proceselor de afuire sau
de colmatare în albie, a asigurării unor anumite condiţii de scurgere sau în vederea
folosirii eficace a apei pentru nevoile economiei.
La alegerea, trasarea şi dimensionarea lucrărilor de regularizare a albiei
trebuie respectate anumite principii, dintre care cele mai importante sunt
următoarele:
 realizarea unui echilibru hidrodinamic între curent şi albie,
cunoscându-se că prin acţiunea lucrărilor asupra curentului de apă se
modifică forma albiei, iar aceasta la rândul ei, modifică structura
curentului;
 respectarea pe cât posibil a tendinţei naturale de evoluţie a albiei
râului;
 încadrarea lucrărilor de regularizare în ansamblul amenajărilor
prevăzute pe râul respectiv:
 menţinerea direcţiei scurgerii apelor de viitură şi a capacităţii de debit
a apelor mari, evitarea introducerii unor rezistenţe suplimentare în
calea scurgerii;
 realizarea lucrărilor, pe cât posibil în etape, urmărindu-se evoluţia în
timp şi spaţiu a fenomenelor, evitându-se în acest fel efecte nedorite.
Lucrările de regularizare a albiei pot fi grupate în: lucrări pentru corectarea
traseului, lucrări de apărare şi consolidare a malurilor, lucrări pentru consolidarea
fundului.

Corectarea traseului albiei

Se realizează, de regulă, prin folosirea digurilor de dirijare a curenţilor de apă,
prin executarea de epiuri şi prin tăiere de coturi (străpungeri).
Digurile de dirijare a curenţilor de apă se construiesc de obicei pe malurile
concave ale râurilor cu scopul de a creia o nouă albie, dar ele se pot construi şi pe
ambele maluri, în special în zonele punctelor de inflexiune unde curentul trebuie
dirijat mai ferm (fig.5.1).
Zona din spatele digului se compartimentează cu ajutorul unor traverse
amplasate la distanţe egale cu de 1-5 ori lăţimea albiei regularizate, pentru a
accelera procesul de colmatare (de sedimentare a aluviunilor transportate de apă).
39
 Înălţimea digurilor de dirijate, ca şi a traverselor se ia de obicei pe malurile cu
0,5 m peste nivelul mediu de regularizare. În acest caz digurile se numesc
submersibile deoarece pot fi depăşite de ape mari.

Fig.5.1 – Regularizarea unui sector de râu prin folosirea digurilor de dirijare

Dacă digurile se fac insubmersibile este necesar ca în corpul lor să se lase

deschideri pentru deversarea apei în compartimente (fig.5.2.b).

a b
Fig.5.2 – Diguri de dirijare, submersibile (a) şi insubmersibile (b)

Materialele din care se execută digurile de dirijare se aleg în funcţie de natura

şi stabilitatea fundului albiei. Astfel pe funduri stabile digurile se pot executa din
piatră, iar pe funduri afuiabile, din anrocamente de piatră amplasate pe saltea de
fascine, rachetaj, căsoaie, garduri de nuiele etc. (fig.5.3).

40
 Fig.5.3 – Diguri de dirijare executate din diferite materiale

Epiurile sunt construcţii de regularizare care se amplasează transversal în

albie, având un capăt încastrat intr-unul din maluri, iar celălalt capăt incintat spre firul
curentului de apă.
Epiurile îndeplinesc acelaşi rol ca şi digurile de dirijate, dar spre deosebire de
diguri, a căror influenţă asupra recurgerii se resimte practic numai pe lungimea lor,
influenţa epiurilor este mult mai mare, resimţindu-se pe o lungime de peste 4-5 ori
lungimea construcţiei însăşi.
Din această cauză epiurile sunt preferate digurilor de dirijare.
Epiurile se amplasează după caz, numai pe unul din maluri, sau pe
amândouă. Pentru a avea un efect mai puternic ele se construiesc în serie, formând
aşa numitele suite de epiuri (fig.5.4).

41
 Fig.5.4 – Corectarea albiei prin suite de epiuri

Corectarea traseului albiei cu ajutorul epiurilor se realizează în felul următor:

apa care intră în spaţiile dintre epiuri sau care traversează epiurile în timpul viiturilor,
îşi micşorează viteza, fapt ce favorizează depunerea aluviunilor aflate în suspensie.
Prin depuneri repetate spaţiile dintre epiuri se colmatează, rămânând liberă numai
zona centrală a cursului de apă, ocupată de noua albie.
După poziţia lor faţă de direcţia curentului de apă epiurile pot fi:
- normale (perpendiculare pe firul apei);
- înclinate (spre aval);
- declinate (spre amonte).
Epiurile normale sunt cele mai des folosite deoarece necesită un volum mai
redus de materiale şi au asupra curentului o influenţă mijlocie.
Epiurile înclinate sunt cele mai puţin solicitate, de forţa de antrenare a apei,
dar au şi efectele cele mai reduse.
Epiurile declinate sunt cele mai eficace în privinţa colmatării, dar sunt şi cele
mai solicitate, prevenind cele mai mari perturbări ale curentului.
La un epiu se deosebesc următoarele părţi componente: capul, corpul şi
rădăcina. Secţiunea transversală de regulă este trapezoidală, având lăţimea la
coronament de 1-3 m, iar taluzurile 1:2 în amonte şi 1:2 – 1:4 în aval. Capul epiului
se execută mai îngroşat decât corpul (fig.5.5).

Fig.5.5 – Tip de epiu

Rădăcina epiului se încastrează în mal pe o lungime de peste 4 m. În zona de

încastrare malul se consolidează de o parte şi de alta a epiului pe circa 5 m.
Epiurile se execută din aceleaşi materiale ca şi digurile de dirijate: garduri de
nuiele, pachetaje, saltele de fascine, anrocamente aşezate pe o saltea de fascine,
căsoaie, gabioane etc. (fig.5.6).

42
 Fig.5.6 – Secţiuni prin câteva tipuri de epiuri

La baza epiului, în zona capului, se prevede o saltea de fascine, care poate fi

continuată pe toată lungimea, dacă există pericolul spălării epiului prin deversare.
Tăierile de coturi (străpungerile) se execută în sectoarele unde traseul râului
este prea sinuos, nestabil şi cu adâncimi insuficiente.
Asemenea sectoare se caracterizează prin pante şi viteze mici de scurgere,
care au ca efect înămolirea albiei, inundarea obiectivelor existente în apropiere şi
ridicarea nivelului apelor freatice din luncă (ceea ce provoacă înmlăştinirea şi
sărăturarea secundară a solului).
Pentru a înlătura aceste neajunsuri este necesar să se rectifice traseele
sinuoase ale râurilor, prin tăieri de coturi (străpungeri), lucrări care, dacă sunt bine
executate, modifică favorabil regimul de scurgere şi configuraţia profilului longitudinal
şi transversal.

Fig.5.7 – Schema de tăiere a

unui cot

Prin tăierea unui cot (fig.5.7) lungimea râului se scurtează de la ABC la AC,
panta fundului se măreşte şi odată cu ea şi viteza apei.
43
 Dacă se notează cu I1 şi I2 panta traseului înainte şi după amenajare, cu L1
lungimea traseului ABC (înainte de amenajare) şi cu L2 – lungimea rectificată, iar cu
∆H, diferenţa de nivel între puntele A şi C, care rămâne contanta în ambele situaţii,
se poate scrie:
H
I1 
L1 (panta înainte de corectare)
H
I2 
L2 (după corectare)
Cum 2 L  L 1 , înseamnă că I 2  I 1 .

Faptul că panta creşte în urma tăierilor de coturi, impune ca această lucrare

să se efectueze cu foarte mare atenţie, întrucât panta nou creiată poate să ducă la
efecte nedorite.
Problemele pe care le ridică execuţia lucrărilor de străpungeri se referă la:
- alegerea noului traseu;
- stabilirea secţiunii transversale a albiei nou create.
Noul traseu se alege în aşa fel încât să se racordeze la albia existentă şi să
aibă o uşoară curbură înspre interiorul buclei. Cât priveşte secţiunea transversală,
aceasta nu trebuie să aibă de la început lăţimea vechii albii, ci doar 1/4 – 1/2 din
mărimea ei, urmând ca prin autodragaj să se dezvolte până la valoarea de echilibru.
Noua albie se consolidează cu anrocamente în zona concavă, iar pe vechea
albie se construiesc traverse de închidere prevăzute cu ferestre pentru accelerarea
procesului de colmatare (fig.5.8).

Fig.5.8 – Traverse de închidere a albiei vechi la tăiere de cot

Apărări şi consolidări de maluri

Apărările de maluri sunt construcţii de protejare a malului albiei râului
împotriva acţiunii de erodare sau de degradare de apă, de scurgerea sloiurilor de
44
gheaţă, de valuri etc.
Acţiunea factorilor distructivi asupra malului nu se exercită cu aceeaşi
intensitate pe toată înălţimea sa, de aceea lucrările de consolidare trebuie executate
diferenţiat pe zone verticale.
În cazul râurilor mici se disting, din acest punct de vedere, trei zone:
- zona de fund (zona I), situată între fundul albiei şi nivelul apelor mici,
caracterizată prin aceea că în permanenţă este acoperită cu apă;
- zona a II-a de apărare, situată între nivelul apelor mici şi nivelul apelor
mijlocii;
- zona a III-a de apărare, situată între nivelul apelor mijlocii şi nivelul
apelor mari.
Apărarea malurilor se face de regulă prin lucrări de tip permanent, care o dată
executate cer doar o întreţinere curentă, eventual reparaţii, sau prin lucrări provizorii
care au caracter de intervenţie.
Lucrările de apărare de tip permanent, de la cele mai uşoare până la cele
masive, sunt următoarele:

Lucrări din vegetaţie vie

Înierbarea, obţinută prin însămânţare sau brăzduire. Însămânţarea se face cu
amestecuri de ierburi (graminee şi leguminoase) specifice zonei respective. În ultimul
timp se practică însămânţarea combinată cu acoperirea malului cu emulsie de bitum,
care consolidează malul pe o adâncime de 10-15 cm. Când malul nu are condiţii
corespunzătoare pentru însămânţare, se aplică brăzduirea.

a b
Fig.5.9. – Brăzduire pe lat (a) şi în straturi suprapuse (b)

Această lucrare constă din aşezarea pe mal a unor brazde înierbate în

grosime de 6-10 cm şi dimensiuni în plan de 20x25, 25x25, 30x35 cm. Brăzduirea
poate fi executată pe lat sau în straturi suprapuse (fig.5.9). Pe malurile cu înclinaţie
mare brazdele se fixează cu ţăruşi.
Plantaţiile se folosesc de obicei pentru apărarea malurilor nisipoase. Aplicarea
lor trebuie făcută cu multă grijă deoarece pot modifica sensibil capacitatea de
transport a albiei la apele mari.
Plantaţiile dau rezultate foarte bune în stabilizarea malurilor şi reducerea
vitezei curentului de apă, dar efectul lor maxim se obţine numai după 2-3 ani de la
plantare, când ajung la un stadiu înaintat de creştere.

Lucrări din nuiele şi fascine

Consolidarea cu nuiele se foloseşte atunci când curentul de apă are o viteză
sub 1,5 m/s, iar scurgerea gheţurilor nu se produce pe o perioadă de timp
îndelungat.
Nuielele se aşează în rânduri perpendiculare pe direcţia de scurgere a apei,
45
având cotoarele îndreptate spre apă (fig.5.10). Pentru a nu fi antrenate de apă
nuielele se fixează pe orizontală cu suluri subţiri de fascine sau cu prăjini solidarizate
prin ţăruşi. Piciorul malului se apără cu un gard de nuiele.
Îmbrăcămintea din nuiele se execută asemănător consolidării, însă la o
grosime mai mare. Nuielele se leagă mai întâi cu sârmă arsă, în mănunchiuri, după
care se aşează pe mal şi se fixează cu prăjini sau cu suluri de fascine.
Protecţia din nuiele lestate se realizează din mănunchiuri de nuiele pe un
strat de paie, după care se lestează cu pământ şi piatră.

Fig.5.10 – Consolidare cu nuiele: 1- suluri de fascine; 2 – nuiele;

3 – gard de nuiele

Gardurile de nuiele sub formă de caroiaj constau dintr-o reţea romboidală cu

laturile de 0,75 - 1,00 m (fig.5.11).

Fig.5.11 – Consolidarea malului cu garduri de nuiele sub formă de caroiaj

În ochiurile care se formează se introduce piatră spartă sau de râu pe o

grosime de 20 – 30 cm.
La această lucrare, ca şi la celelalte, nuielele trebuie să se pună în operă
toamna, imediat după recoltare, pentru ca ele să prindă rădăcini.

Lucrări din piatră

Anrocamentele sunt îngrămădiri de piatră brută sau de bolovani aşezate în
mod relativ regulat, fără o aranjare deosebită. Se execută în special în zona de fund
a malului (fig.5.12).
46
 Fig.5.12 – Consolidare de mal cu anrocamente

Pereurile sunt îmbrăcăminţi din blocuri de piatră moloane, lespezi aşezate

unele lângă altele, îndesate (pereu uscat) sau legate cu mortar de ciment (pereu
rostuit).
Pereurile uscate se aşează pe un filtru invers format din două straturi, unul de
nisip (la bază) şi altul de pietriş, fiecare cu grosimea de 10-15 cm (fig.5.13).

Fig.5.13 – Apărare de mal cu pereu uscat

Pereurile rostuite se pot aşeza direct pe un pat de balast.

Lucrări de consolidare cu gabioane şi căsoaie

Consolidările cu gabioane reprezintă un mijloc eficace de apărare a malului
datorită calităţilor elementelor sale: greutate mare, rezistenţă la forţa de antrenare,
stabilitate. Aceste lucrări sunt deosebit de elastice putând lua forma malului în caz de
degradări sau tasări (fig.5.14).

47
 Fig.5.14 – Apărări cu gabioane şi căsoaie

Se folosesc de regulă în zona de fund a malului, dar şi în zona a II-a deoarece

rezistă foarte bine la variaţiile de umed – uscat ale mediului.
Apărările din căsoaie sunt rezistente la acţiunea curenţilor de apă, din care
cauză se utilizează pe râuri cu pante repezi.
Căsoaiele se amplasează la piciorul malului, servind ca suport pentru lucrările
de apărare din zonele II şi III.
Pentru apărarea malurilor înalte se recomandă căsoaiele din prefabricate de
beton armat care rezistă mai bine decât cele din lemn, atât la acţiunea apei cât şi la
intemperii.

Lucrări din beton simplu şi armat

Apărările din beton simplu sau armat se aplică destul de rar la consolidarea
malurilor cursurilor de apă, fiind costisitoare şi uneori ridicând probleme de
întreţinere.
Ele prezintă totuşi interes în cazurile când celelalte materiale (piatra, nuielele)
ar trebui aduse de la distanţe foarte mari.
Cele mai folosite sunt pereurile din dale de beton prefabricate, rosturile cu
mastic de bitum sau cu mortar de ciment (fig.5.15).

Fig.5.15 - Pereu din dale de beton armat: 1-dale de beton (50x50 cm); 2-pat de
pietriş (15 cm); 3-bloc de beton de fundaţie; 4-palplanşe din lemn.

48
 Alte lucrări de consolidare sunt saltele din beton formate din plăci armate,
flexibile articulate între ele, fiecare element având dimensiunea unei laturi de până la
1,50 m şi grosimea de 8-40 cm.
Saltelele din beton se folosesc la malurile cu fund afuiabil.
Pentru apărarea malurilor, în afară de lucrările descrise se mai folosesc şi
lucrări cu caracter provizoriu, care au o durată de 1-5 ani.
Dintre acestea, în fig.5.16 se prezintă un tip de apărare care constă din
trunchiuri de arbori, cu ramurile netăiate, amplasate în vecinătatea malului erodat.

Fig.5.16 – Apărarea malurilor cu ajutorul trunchiurilor: a-pe mal; b-în apă

Pentru trunchiurile amplasate la suprafaţa apei ancorarea se face la mal, iar

pentru trunchiurile aşezate în curent ancorarea se asigură cu blocuri de beton sau
piatră, cu greutatea de două ori mai mare decât a arborelui scufundat.
Alegerea unuia sau altuia dintre tipurile de consolidare prezentate se face în
funcţie de rezistenţa acestora la forţa de antrenare a curentului de apă.
Forţa de antrenare se poate determina cu formula:
Fa    H  I (kgf/m2)
în care:
γ este greutatea specifică a apei, în kgf/m3;
H – adâncimea medie a apei în secţiunea considerată, în m;
I – panta de scurgere a râului.

În tabelul 1 se dau valorile maxime ale forţei de antrenare pentru diferitele

tipuri de îmbrăcăminţi ale malului.

Tabelul 5.1
Valorile limită ale forţei de antrenare

Nr.
Felul îmbrăcăminţii Fa (kgf/m2)
crt.
0 1 2
1 Ierburi însămânţate 1,00 – 1,20
2 Brazde, acţiune de scurtă durată 2,00 – 3,00
3 Brazde, acţiune de lungă durată 1,50 – 1,80
4 Brazde fixate cu ţăruşi 2,50 – 3,00
5 Garduri simple din nuiele 4,00
49
 0 1 2
6 Saltele din fascine 3,00 – 7,00
7 Pereu din dale de beton în funcţie de 6,00 – 15,00
greutate
8 Pereu uscat din moloame 8,00 – 16,00
9 Anrocamente de minimum 30 cm 16,00 – 24,00
diametru
10 Gabioane cu piatră de dimensiuni mici 16,00 – 20,00
11 Gabioane cu piatră de dimensiuni mari 25,00 – 150,00
12 Căsoaie 16,00 – 100,00
13 Saltele din plăci de beton 100,00 – 300,00

Din acest tabel se observă că lucrările de consolidare a malului pot avea o

rezistenţă la forţa de antrenare, de la 1 kgf/m2 pentru lucrările cele mai uşoare, la
300 kgf/m2 pentru lucrările masive.
Aceste cifre trebuie însă interpretate în funcţie de condiţiile locale deoarece
pericolul de erodare depinde nu numai de forţa de antrenare a apei, ci şi de gradul
de înclinare a malului, de regularitatea scurgerii, de posibilitatea apariţiei curenţilor
locali şi de alţi factori influenţi.

Lucrări pentru consolidarea fundului

Se folosesc pentru oprirea afuierii fundului albiei sau pentru micşorarea pantei
la râurile repezi.
Sunt de forma pragurilor de fund şi se execută în zona superioară a râului
acolo unde există tendinţa de adâncire a albiei ca urmare a pantei şi vitezei mari de
scurgere (fig.5.17).

Fig.5.17 – Profilul longitudinal al albiei unui râu

Pragurile de fund se construiesc transversal pe toată lăţimea albiei,

încastrându-se bine în maluri.
Înălţimea lor este în general mică, de ordinul a (0,1 – 0,2) H, unde H este
adâncimea albiei minore.
Distanţa dintre praguri se determină în funcţie de profilul longitudinal al albiei
care urmează a fi realizat şi de afuierile probabile din aval de prag.
Pragurile de fund se execută din aceleaşi materiale şi elemente de construcţie
50
ca la digurile de dirijare şi epiuri. În fig.5.18 se prezintă câteva tipuri de praguri de
fund.

Fig.5.18 – Secţiuni prin câteva tipuri de praguri de fund

51
 6. LUCRĂRI DE DESECARE - DRENAJ

Excesul de umiditate din sol şi de la suprafaţa solului influenţează în mod

negativ atât evoluţia solurilor, cât şi vegetaţia plantelor. Totodată poate creia un
mediu de viaţă insalubru, poluat.
Sursele excesului de umiditate pot fi naturale, cum sunt: precipitaţiile
atmosferice, apa freatică, apa de infiltraţie, aportul izvoarelor de la baza versantului,
apele provenite din revărsarea cursurilor neîndiguite sau antropice (irigaţii cu norme
foarte mari).
Metodele de eliminare a excesului de umiditate sunt: desecarea prin canale
deschise, drenajul, desecarea biologică, colmatarea biologică. La acestea se adaugă
măsurile agropedoameliorative care, prin specificul lor şi prin influenţa pe care o
exercită asupra umidităţii solului sunt considerate o verigă între lucrările hidrotehnice
de desecare-drenaj şi cele agrotehnice.
Pentru menţinerea la parametri proiectaţi a tuturor elementelor componente
ale sistemului de desecare – drenaj sunt necesare lucrări de exploatare şi întreţinere.
Obiectivele acestor activităţi sunt: realizarea producţiei agricole propuse, prin
evacuarea excesului de apă în timp util, menţinerea şi sporirea fertilităţii solului etc.,
ca şi apărarea şi protejarea mediului înconjurător.

6.1. Generalităţi
Excesul de umiditate constituie unul din factorii limitativi ai producţiei agricole,
determină reducerea sau chiar calamitarea recoltelor, prin stânjenirea sau
întreruperea vegetaţiei plantelor.
Formele de manifestare a excesului de apă pot fi: de băltire la suprafaţa
terenului şi de îmbibaţie în profilul solului.
Se consideră umiditate în exces acea mărime a umidităţii care depăşeşte
capacitatea de câmp pentru apă a solului, precum şi limita inferioară de plasticitate,
de la care solul nu mai poate fi lucrat în vederea cultivării.
Excesul de umiditate se clasifică după mai multe criterii:
 din punct de vedere al sursei excesului:
- exces de natură pluvială ;
- de natură freatică ;
- de altă natură:scurgeri pe versanţi,inundaţii,irigaţii excesive
 după durata excesului :
- exces temporar sau periodic ;
- exces permanent.
Prezenţa excesului de umiditate într-o anumită zonă cauzează pagube a căror
mărime depinde de natura şi durata excesului, precum şi de folosinţa terenului.

6.2. Sursele şi factorii care determină excesul de umiditate

Cauzele excesului de umiditate sunt multiple şi acţionează, după caz,
individual sau asociat.
Factorii favorizanţi rezidă în elementele cadrului natural al zonei, la care se
adaugă contribuţia factorului antropic.

52
 Factorii naturali care generează excesul de umiditate pot fi externi sau interni,
ei intervenind în procesele de hidromorfism atât pe calea regimului hidric al solului,
cât şi pe cea a drenajului natural.
Principalii factori externi sunt cei climatici, hidrogeologici, hidrologici şi
geomorfologici, iar factorii interni sunt cei de natură pedolitologică.

6.2.1. Factorul climatic

Studiul elementelor climatice (precipitaţii, temperatură, evapotranspiraţie, vânt,
umiditate atmosferică etc.) arată efectele lor în declanşarea sau accentuarea
excesului de apă din sol sau de la suprafaţa solului.
Precipitaţiile reprezintă principala sursă a excesului de apă, atât prin
cantitatea totală anuală, cât şi prin repartizarea lor sezonieră, lunară, decadală sau
chiar zilnică.
La acestea se adaugă o analiză a fiecărei ploi importante sub aspectul
duratei, intensităţii şi repartiţiei.
Studiul temperaturilor se referă la valorile medii lunare şi variaţia lor de la an la
an, la valorile extreme (media minimelor şi maximelor), precum şi la cele absolute.
Solul absoarbe radiaţiile solare şi le transformă în energie calorică, starea de
încălzire depinzând de caracteristicile fizice ale acestuia şi de gradul de umiditate.
În ceea ce priveşte temperatura solului aceasta condiţionează apariţia şi
dezvoltarea culturilor.
Evapotranspiraţia reprezintă consumul productiv prin transpiraţia plantelor şi
pierderile prin evaporaţie de la suprafaţa solului.
Dacă nu există date determinate direct asupra consumului total de apă
evapotranspiraţia se poate stabili indirect folosind diferite relaţii de calcul.
Normativele tehnice indică folosirea în condiţiile ţării noastre a formulei
Thornthwaite.
Rolul factorului climatic este determinant în apariţia excesului de umiditate.
Importanţa primordială o au precipitaţiile (în special prin torenţialitatea lor) care
asociate cu temperatura, umiditatea aerului şi evapotranspiraţia pot provoca exces
de umiditate în zonele climatice.

6.2.2. Factorul hidrologic – hidrografic

Factorii de natură hidrologică sunt reprezentaţi de afluxul superficial de apă
atât sub forma scurgerilor de pe versanţi şi de pe terenuri înalte învecinate, cât şi
sub forma inundaţiilor cauzate de revărsarea cursurilor de apă şi a torenţilor.
Excesul de umiditate este cu atât mai pronunţat cu cât frecvenţa şi durata
revărsărilor sunt mai mari.
Densitatea şi adâncimea reţelei hidrografice influenţează drenajul natural al
terenurilor şi implicit mărimea şi intensitatea excesului de apă. Astfel o reţea densă
de văi torenţiale favorizează reducerea excesului, în timp ce o reţea hidrografică rară
determină o acumulare a apei în interfluvii cu drenaj natural nesatisfăcător.
Dacă reţeaua hidrografică are o capacitate de transport insuficientă, cu albii
adeseori colmatate sau invadate de vegetaţie terenul este inundat frecvent, rezultând
exces de umiditate.

6.2.3. Factorul hidrogeologic

Nivelul ridicat al apei freatice temporar sau permanent reprezintă o altă sursă
a excesului de umiditate.
53
 Acest nivel poate fi influenţat atât de apele din precipitaţii, cât şi de infiltraţiile
din zonele limitrofe (râuri, lacuri de acumulare, bazine piscicole, amenajări pentru
irigaţii).
Apa freatică cu nivel ridicat liber creează un exces de umiditate ce se
manifestă prin ridicarea nivelului apei către zona rădăcinilor plantelor, sau
ajungând chiar deasupra nivelului terenului sub formă de luciu de apă afectând
luncile şi câmpiile joase.

6.2.4. Factorul geomorfologic

Relieful şi microrelieful teritoriului sunt factori dominanţi în producerea
excesului de umiditate.
Zonele de luncă şi câmpie joasă caracterizate printr-un relief depresionar sau
plat, cu pante mici, insuficiente pentru a asigura un drenaj extern eficient, sunt
predispuse la exces de umiditate.
Caracterul de neuniformitate a suprafeţei solului favorizează stagnarea sau
scurgerea apei cu viteze foarte mici, umezirea excesivă a solului şi formarea
excesului de umiditate fie la suprafaţa solului fie în profilul de sol.

6.2.5. Factorul pedolitologic

Factorii interni de natură pedolitologică sunt strâns legaţi de drenajul intern al
unor soluri determinat de textura straturilor care imprimă o anume permeabilitate
pentru apă.
Astfel, cu cât solul este mai argilos (mai greu), cu atât drenajul intern este mai
redus, excesul de umiditate mai frecvent, cu o durată mai mare, care poate să apară
chiar şi la cantităţi reduse de precipitaţii. Este cazul solurilor din clasa argiluvisoluri
care au ca diagnostic un orizont B greu permeabil împiedicând pătrunderea apei în
adâncime, a solurilor din clasa vertisolurilor, sau a solurilor hidromorfe (de tipul
lăcoviştilor).

6.2.6. Factorul antropic

Acest factor poate genera, accentua sau chiar reduce excesul de umiditate.
Intervenţiile neraţionale ale omului prin care se provoacă intensitatea excesului de
umiditate sunt următoarele:
- aplicarea unei agrotehnici necorespunzătoare;
- execuţia sau exploatarea defectuoasă a unor lucrări hidrotehnice şi
hidroameliorative;
- irigaţii excesive fără asigurarea unui drenaj suplimentar al solului ;
- reducerea capacităţii de colectare şi transport a albiilor naturale şi a
canalelor prin neglijarea lucrărilor de întreţinere ;
- bararea scurgerilor de suprafaţă către reţeaua hidrografică prin amplasarea
unor ramblee de drumuri, căi ferate, diguri.
La acestea se adaugă cauzele de natură agrofitotehnică reprezentate de
categoria folosinţelor şi de intensitatea cultivării care pot modifica regimul de apă din
sol prin consumuri specifice diferite.
Referitor la sursele de apă care generează excesul de umiditate acestea sunt
prezentate schematic în figura 6.1.

54
 Fig.6.1 – Surse de apă care pot favoriza formarea excesului de
umiditate
1-precipitaţiile căzute pe suprafaţă; 2-precipitaţiile căzute pe suprafeţe
limitrofe înalte; 3-apa freatică la mică adâncime; 4-apa freatică din zone
limitrofe; 5-ape de infiltraţie prin şi pe sub dig; 6-apele de irigaţie în exces;
7-aportul izvoarelor de la baza versantului; 8-apele provenite din revărsarea
cursurilor neîndiguite.

6.3. Influenţa excesului de umiditate asupra solului şi plantei

Excesul de umiditate din sol şi de la suprafaţa solului influenţează în mod
negativ atât evoluţia solurilor, cât şi creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Influenţa asupra solului
Se manifestă prin aceea că excesul de umiditate micşorează gradul de aerare
a solului. Aeraţia insuficientă încetineşte procesele de oxidare din sol, stânjeneşte
activitatea microorganismelor aerobe şi favorizează procesele bacteriene anaerobe
care nu asigură descompunerea materiei organice, dând naştere la fenomene de
reducere care au ca rezultat gleizarea şi pseudogleizarea solurilor.
Excesul de umiditate influenţează în mod nefavorabil şi regimul termic al
solului. Astfel, solurile umede sunt mai reci decât solurile uscate din cauza
evaporaţiei abundente şi faptului că se încălzesc mai greu.
Din motivele arătate aceste soluri nu se pot pregăti şi însămânţa în perioada
optimă, iar lucrările de întreţinere a culturilor se fac cu întârziere şi de o calitate
inferioară.
În concluzie, solurile cu exces de umiditate se pot identifica uşor, deoarece
faţă de cele cu regim hidric normal prezintă următoarele aspecte:
- sunt, de obicei, soluri grele şi astructurale ; la apăsare sunt elastice;
- în stare uscată se întăresc formând o crustă şi chiar crăpături adânci care
împiedică creşterea plantelor ;
- au coeziune mare şi se lucrează greu, necesitând un consum de energie cu
peste 25 % mai mare decât solurile normale ; de asemenea pe aceste terenuri
circulaţia maşinilor agricole se face cu foarte mare greutate;
- în timpul primăverii zăpada de pe aceste soluri se topeşte mai greu,
amânând lucrările agricole; vegetaţia este întârziată, iar culoarea plantelor devine
galben – verzuie;
- deasupra terenurilor cu exces de umiditate ceaţa este mai densă şi persistă
mai mult;
- pe aceste terenuri se dezvoltă o floră spontană, caracteristică solurilor
umede (hidrofilă) ca: stuful, papura, rogozul, pipirigul etc.

55
 Influenţa asupra plantelor
Excesul de umiditate este dăunător plantelor nu prin el însuşi, ci prin faptul că
determină în sol o aeraţie insuficientă vegetaţiei. După cum s-a arătat, apa şi aerul
ocupă împreună spaţiile lacunare dintre particulele de sol. Plantele au o creştere
normală atunci când aerul şi apa se găsesc în sol în raport de 1/2 - 1/3, mai exact
când aerul ocupă 30 – 40 % şi apa 60 – 70 % din volumul porilor.
Excesul de umiditate modifică acest raport în defavoarea aerului. Astfel spus
apa în exces îndepărtează aerul din porii solului şi odată cu aerul, şi oxigenul.
Dacă excesul de umiditate este permanent, iar nivelul freatic se menţine
ridicat, plantele îşi dezvoltă un sistem radicular superficial, care explorează un volum
mic de sol, înrăutăţind aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive.
În sfârşit, umiditatea excesivă favorizează atacul unor boli ale rădăcinilor, în
special putregaiul.

6.4. Metode de eliminare a excesului de umiditate

Pentru eliminarea excesului de umiditate de pe terenurile agricole se folosesc
următoarele metode :
- metoda de desecare prin canale deschise care urmăreşte eliminarea
excesului de umiditate de la suprafaţa terenului ;
- metoda drenajului pentru eliminarea excesului de umiditate din profilul
solului;
- evacuarea apei prin scurgere la suprafaţa terenului şi drenarea stratului
radicular, care constă din aplicarea concomitentă a desecării prin canale deschise şi
a drenajului ;
- desecarea biologică a apei în exces care constă din folosirea de culturi şi
plantaţii cu un consum mare de apă şi cu rezistenţă ridicată la excesul de umiditate;
- colmatarea terenului cu nivel freatic ridicat, prin depunerea materialelor
solide în zonele joase în scopul ridicării cotei terenului şi realizării în felul acesta a
adâncimii de drenaj;
- drenaje frontale care constau din şiruri de puţuri amplasate după diferite
scheme;
Desecarea prin canale deschise se recomandă în zonele în care excesul de
umiditate este de natură pluvială. Cantităţile de precipitaţii provoacă băltirea apei la
suprafaţa terenului precum şi umezirea excesivă a stratului superior al solului.
Această metodă constă din rigole, şanţuri şi reţea de canale de colectare şi
evacuare care preiau apa în exces, eliminată din câmp şi o transportă în afara
teritoriului amenajat până la cel mai apropiat curs de apă natural.
Drenajul se aplică în zonele cu nivel freatic la mică adâncime, cu scopul
coborârii şi menţinerii acestuia sub stratul radicular al plantelor. Constă din drenuri
orizontale, verticale şi din canale deschise adânci. În zonele fără pericol de
sărăturare şi înmlăştinare a solului reţeaua de drenuri, ca şi cea de canale deschise
poate fi folosită şi pentru aplicarea subirigaţiei.
Evacuarea apei prin scurgere la suprafaţa terenului şi drenarea stratului
radicular se realizează prin aplicarea concomitentă a celor două soluţii. Se practică
pe suprafeţe unde excesul de umiditate are o provenienţă atât pluvială, cât şi
freatică.
Desecarea biologică a terenurilor cu exces de umiditate, metodă cunoscută şi
sub numele de biodrenaj, se bazează pe transpiraţia ridicată a unor specii (pomicole,
silvice sau chiar culturi agricole), însoţită de evaporaţia apei de la suprafaţa terenului.

56
 Colmatarea este procedeul care constă din supraînălţarea nivelului terenului
prin depuneri de pământ în mod natural (folosind aluvionările) sau artificial (preluând
material din gropi de împrumut). Această metodă devine economică atunci când se
foloseşte pământul rezultat din săparea unor canale magistrale, sau din lucrările de
regularizare a cursurilor de apă.
Drenurile frontale se prevăd pentru preluarea infiltraţiilor rezultate din surse de
apă cu niveluri mai ridicate decât cotele terenului supus ameliorării.
Trebuie menţionat faptul că pe lângă măsurile tehnice care se iau pentru
ameliorarea solurilor cu exces de umiditate, se impun şi măsuri agrofitotehnice
specifice, adică o agrotehnică adaptată noilor condiţii create prin aplicarea măsurilor
hidroameliorative. Această adaptare se referă la soiuri, asolamente, îngrăşăminte şi
amendamente, la modul de executare a lucrărilor solului, la un sistem de maşini
agricole potrivite situaţiei create şi altele.

6.5. Schema generală a sistemului de desecare–drenaj

6.5.1. Elementele şi clasificarea sistemelor de desecare–drenaj
Ansamblul de lucrări şi măsuri tehnice aplicat pe o anumită suprafaţă de teren,
în scopul colectării şi îndepărtării apelor în exces constituie sistemul de desecare-
drenaj (fig.6.2).
Principalele părţi componente ale sistemului sunt:
 reţeaua de canale şi drenuri;
 reţeaua de regularizare a regimului de umiditate, şi
 reţeaua de transport şi evacuare;
 construcţiile hidrotehnice;
 recipientul – emisarul;
 suprafaţa de amenajat.
În cadrul sistemului de desecare–drenaj pot fi folosite atât reţele de canale
deschise, cât şi reţele de drenuri subterane, ori numai unele din acestea, după cum
pot interveni şi unele construcţii şi amenajări speciale, sau construcţii şi instalaţii
pentru exploatare.

Fig.6.2 - Sistem de desecare – drenaj

1-emisar; 2-canal de evacuare sau colectorul principal; 3-canal
principal; 4-canal secundar; 5-canal terţiar; 6-canal de colectare a apelor
scurse de pe versanţi (de centură); 7-drenuri absorbante; 8-limita
sectorului de desecare

57
 Lucrările hidrotehnice de desecare–drenaj se aplică eficient numai în asociere
cu lucrările agropedoameliorative.

6.5.1.1. Reţeaua de canale a sistemului de desecare–drenaj

Reţeaua de regularizare a regimului umidităţii reprezintă elementele de ultim
ordin ale sistemului de desecare. Ea captează excesul de apă de la suprafaţa
terenului şi din profilul solului.
Elementele de regularizare sunt alcătuite din şanţuri de colectare, elemente
de desecare de tip provizoriu şi din drenuri. Aceste elemente reglează regimul
de apă, aer şi temperatură din sol.

Fig.6.3 – Schema sistemului de desecare–drenaj

Reţeaua de transport şi evacuare este alcătuită din canale colectoare de

diverse ordine ( principal, secundar, terţiar) sau din drenul colector care adună apele
din reţeaua de regularizare pe de o parte şi canalul de evacuare sau colectorul
principal pe de altă parte care primeşte apele colectoarelor de grup de sectoare şi le
conduce în canalul magistral de evacuare sau în emisar (fig.6.3).
Reţeaua de desecare poate fi completată în unele situaţii cu drenuri subterane
sau canale deschise cu rolul de a intercepta afluxul de ape externe scurse de pe
versanţi (canale de centură) şi canale sau drenuri de captare a apelor de infiltraţie
(canale de infiltraţie).
Recipientul sau emisarul este de regulă, un curs natural, în care sunt
evacuate apele gravitaţional sau prin pompare, dar se pot folosi ca emisar şi un lac,
o vale sau un strat drenant subteran cu o mare capacitate de înmagazinare a apei.

6.5.1.2. Construcţii hidrotehnice în sistemul de desecare-drenaj

Construcţiile hidrotehnice pot fi de mai multe feluri şi anume:
- de dirijare a curgerii (stăvilare, ruperi de pantă);
- de traversare (podeţe, subtraversări);
- de consolidare a secţiunii canalelor şi
- de evacuare (staţii de pompare şi guri de evacuare). De la caz la caz
se pot executa construcţii şi amenajări speciale ca : lucrări pentru reţinerea sau
58
devierea apelor mari (baraje de retenţie, canale de deviaţie), lucrări de amenajare a
albiei emisarului sau a altor cursuri naturale din zonă pentru a le spori capacitatea de
transport sau a intensifica drenajul extern, lucrări de amenajare a suprafeţei
desecate prin astuparea albiilor părăsite, modelarea suprafeţelor lipsite de pantă de
scurgere şi altele.
Sistemele mari de desecare se dotează cu instalaţii şi construcţii anexe
necesare supravegherii şi întreţinerii lucrărilor, cum sunt mire hidrometrice sau
instalaţii adaptate pentru măsurarea de debite şi niveluri, puţuri hidrogeologice,
instalaţii de telecomunicaţii, depozite de materiale, clădiri administrative.

6.5.1.3. Suprafaţa de amenajat

Suprafaţa sistemului de desecare–drenaj este aria de pe care sunt
colectate apele în exces şi cuprinde atât terenurile agricole cât şi cele neagricole
(păduri, intravilan, neproductiv).
Nu se cuprind în suprafaţa sistemului terenurile care nu generează scurgeri
către reţeaua de canale (localităţi canalizate), lacuri şi bălţi care sunt în perimetrul
amenajat dar nu se descarcă în reţea.
Deasemenea, nu se cuprind versanţii şi bazinele văilor limitrofe sistemului a
căror aflux este separat prin lucrări de intercepţie.
Suprafaţa deservită de reţeaua de canale şi drenuri este definită ca suprafaţă
desecată şi se împarte în suprafaţă netă care este folosită agricol în urma realizării
lucrărilor de amenajare şi suprafaţa brută când la suprafaţa netă se adaugă
suprafaţa ocupată definitiv de lucrările de desecare–drenaj.

6.6. Desecarea terenurilor prin canale deschise

Eliminarea apelor de suprafaţă provenite din precipitaţii, topirea zăpezilor,
scurgeri de pe terenurile învecinate mai înalte, irigaţii etc. se realizează printr-o reţea
de canale deschise.
Principalele elemente ale acestui tip de amenajare sunt: canalele terţiare,
secundare şi principale, construcţiile hidrotehnice de pe reţeaua de canale şi
drumurile de exploatare hidrotehnică şi agricolă.
Canalele terţiare sunt cele mai mici elemente ale reţelei permanente de
desecare şi au rolul de a colecta apele ce se scurg la suprafaţa terenului.
Pentru o bună interceptare a apelor de scurgere canalele se amplasează
aproximativ perpendicular pe linia de cea mai mare pantă, cu înclinare faţă de
curbele de nivel, astfel încât să li se asigure o pantă de minim 0,0005.
Traseul canalelor terţiare, va trebui să traverseze pe cât posibil zonele
depresionare pentru a colecta apele care stagnează în aceste locuri.
Canalele secundare, au rolul de a prelua şi conduce, cu viteză sporită, apele
din canalele terţiare. Se amplasează pe linia de cea mai mare pantă.
Lungimea canalelor secundare este de 1200 – 2500 m în funcţie de panta
terenului şi organizarea teritoriului.
Pot avea acţiune unilaterală sau bilaterală.
Canalele principale şi colectoare de evacuare, preiau apa din canalele de
ordin inferior şi o evacuează în emisar.
Se amplasează pe cotele cele mai joase ale terenului, urmărindu-se
respectarea organizării teritoriului şi să aibă cât mai puţine frânturi pe traseul lor.

59
 Pentru prevenirea colmatării şi eroziunii malului în zona de descărcare a
apelor dintr-un canal în altul, racordarea în plan a canalelor se face sub un unghi de
600 sau sub forma unei curbe cu raza de 5 – 10 ori lăţimea canalului respectiv.
Reţeaua de colectare a apelor din scurgeri de suprafaţă de pe terenurile
învecinate mai înalte este alcătuită din canale colectoare de centură situate la limita
unităţii ameliorative.
Traseul canalului de centură trebuie să urmărească linia de separaţie şi să
culeagă succesiv scurgerile ce vin prin talvegurile terenurilor înalte şi chiar de pe
teren.
Panta fundului canalului trebuie să fie de minim 0,002, iar viteza de scurgere
de 0,5 m/s. Secţiunea transversală este în general de formă trapezoidală, având
lăţimea la fund de 0,5 m, adâncimea de 0,6 – 1,2 m, înclinarea taluzului amonte de
1/1,5 – 1/2 pentru a nu fi erodat (de obicei este înierbat), iar cel aval de 1/1–1/1,5.
Pentru mărirea capacităţii de transport a canalului, se recomandă ca din pământul
rezultat din săpătură să se realizeze în aval un diguleţ la o distanţă de minim 0,5 m
de la marginea canalului.
În cazul în care există un aport freatic mai mare decât debitul de suprafaţă,
canalele de centură pot intercepta aceste ape, adâncimea lor fiind în aceste cazuri
mai mare, de până la 2 – 2,5 m şi pot fi construite închise, sub forma unor canale
umplute cu piatră.
Reţeaua de colectare a apelor în exces, provenite din sistemele de irigaţii (din
infiltraţiile din reţea şi pierderi din aplicarea udărilor) este amplasată perpendicular pe
canalele distribuitoare de sector pe latura scurtă a sectoarelor de irigaţii.
Debitul de dimensionare a acestor canale va fi dat de însumarea debitului
provenit din precipitaţiile căzute pe suprafaţa de desecat şi debitul provenit din
pierderile din irigaţii.
Reţeaua de colectare a apelor de infiltraţie prin dig şi pe sub dig constă dintr-o
reţea de canale de intercepţie dispuse paralel cu digul.
În practică, amenajarea cu canale deschise prezintă cea mai mare răspândire.
Lucrările de desecare prin canale deschise au avantajul unor execuţii uşoare,
cu materiale de construcţie puţine, şi cu posibilitatea executării mecanizate. În ceea
ce exploatarea şi întreţinerea lucrărilor, acestea nu ridică probleme deosebite.
Scoaterea unei suprafeţe relativ mari de teren din cultură şi o întreţinere
costisitoare reprezintă dezavantajul major al acestei metode.

6.6.1. Durata admisibilă a excesului de umiditate

Culturile agricole suportă excesul de apă fără diminuarea producţiei, numai o
durată foarte scurtă de timp. Această durată diferă de la o cultură la alta, iar pentru
aceeaşi cultură este în funcţie de faza de vegetaţie în momentul apariţiei excesului.
De asemenea, pentru aceeaşi durată de umiditate pierderile cresc odată cu
creşterea temperaturii atmosferice şi a duratei de strălucire a soarelui.
Perioada de timp cât plantele rezistă la excesul de umiditate fără diminuarea
producţiei este denumită durata critică de rezistenţă a plantelor la excesul de
umiditate.
Depăşirea acestor limite face ca producţia agricolă să scadă progresiv odată
cu prelungirea excesului.
Se observă că eficacitatea lucrărilor de desecare depinde de timpul în care
excesul de umiditate este captat şi îndepărtat de către reţeaua de regularizare. Acest
timp nu poate fi totuşi egal cu durata critică deoarece în acest fel s-ar ajunge la

60
debite foarte mari de evacuat şi implicit la o supradimensionare a sistemului de
desecare–drenaj nejustificată economic.
În practică, ţinând seama de perioadele de apariţie a excesului şi de culturile
prevăzute pe suprafaţa desecată se stabileşte o durată admisibilă de stagnare a apei
(T) denumită „durată a excesului de umiditate admisibilă economic“ pentru care
pierderile de recoltă nu sunt eliminate complet, însă sunt relativ mici şi previzibile.
În tabelul 6.1 este prezentată durata excesului de umiditate admisibilă
economic pentru diferite culturi.
Tabelul 6.1
Durata excesului de umiditate admisibilă economic
Cultura Durata admisibilă

Culturi cerealiere 2 – 3 zile în lunile IV, V, VI

3 – 5 zile în lunile III, VII, VIII, IX
5 – 7 zile în lunile X – II

Păşuni şi fâneţe 7 zile în perioada IV – VIII

15 zile în restul anului

Cartofi şi alte plante sensibile 1 – 2 zile în perioada de vegetaţie

În acest fel, pierderile cauzate de excesul de umiditate de la suprafaţa
terenului se limitează la 10 – 15 % din producţia normală.
Din datele prezentate rezultă că pierderile de producţie variază în funcţie de
durata excesului de umiditate şi de cultură, iar pentru aceeaşi cultură diferă în funcţie
de stadiul de vegetaţie a plantelor în momentul apariţiei excesului de umiditate.
Pentru aceeaşi durată de umiditate, pierderile cresc pe măsura creşterii temperaturii
şi a duratei de strălucire a soarelui.

6.6.2. Calculul debitului specific mediu

Cunoscând volumul de apă în exces Ve, ce trebuie evacuat de pe suprafaţa
agricolă în timpul T (echivalent cu durata admisibilă de stagnare a apei pe terenul
agricol) se poate calcula debitul specific sau modulul scurgerii folosind formula :
V K P
qmed  e  0,116 s
T T [l/s ha]
sau debitul de evacuat pe întreaga suprafaţă :
Qmed  q med  S [l/s]
unde :
qmed este debitul specific de evacuare, în l/s  ha ;
Ve – volumul de apă în exces ;
T – timpul în care se face evacuarea apei în exces, corespunzător duratei
admisibile de stagnare, în zile ;
P – cantitatea de precipitaţii corespunzătoare asigurării de calcul, în m3 ;
Ks – coeficient de scurgere ;
S – suprafaţa, în ha ;
10000 m 3
0,116 – raportul 86400 s , pentru exprimarea debitului specific, în l/sha.

61
 Modul de scurgere qmed, reprezintă o medie pe durata de evacuare T admisă
şi nu este utilizată la dimensionarea sistemelor de desecare decât în cazul
suprafeţelor mici.
De obicei acest debit are valori cuprinse între 0,3-1 l/s.ha.

6.6.3. Construcţiile hidrotehnice pe reţeaua de canale de desecare

Asigurarea scurgerii normale a apei şi a circulaţiei agregatelor, vehiculelor şi
oamenilor în toate sectoarele suprafeţei de desecare impune executarea unor
construcţii hidrotehnice pe reţeaua de canale. Aceste construcţii trebuie să fie
rezistente, stabile, să asigure uşurinţă şi eficienţă în exploatare şi execuţie, să fie
confecţionate din materiale locale şi să permită mecanizare şi industrializare în
execuţie.
Principalele construcţii hidrotehnice de pe reţeaua de canale de desecare sunt
: podeţele, construcţiile de subtraversare, căderile, stăvilarele şi lucrările de
consolidare.
Podeţele se prevăd în punctele de încrucişare a canalelor cu drumurile de
exploatare. Ele pot fi tubulare sau dalate. Cel mai des utilizate sunt podeţele tubulare
care pot fi cu timpane din beton sau cu capetele prefabricate din beton şi taluz
înierbat.
Pentru cazurile când cota apei din canal este superioară sau foarte apropiată
de cota drumului trebuie executată o subtraversare
în formă de conductă (fig.6.4).

Fig.6.4. – Subtraversarea

Pentru regularizarea scurgerii apelor în scopul reglării apelor freatice se

întrebuinţează diferite tipuri de stăvilare.
Lucrările de consolidare a secţiunii canalelor de desecare se aplică local, de
regulă în amonte şi aval de zona construcţiilor hidrotehnice sau când albiile canalelor
sunt instabile.
Consolidările simple se pot executa cu brazde de iarbă, nuiele sau piatră, însă
cele mai întâlnite sunt cele realizate din dale prefabricate din beton simplu.

6.6.4. Executarea reţelei de canale de desecare

Executarea reţelei de canale de desecare comportă următoarele operaţii :
 trasarea lucrărilor şi pregătirea zonei de lucru ;
 săparea şi finisarea canalelor ;
 împrăştierea pământului rezultat.
Trasarea lucrărilor se face în ordinea execuţiei canalelor, din aval spre
amonte, respectiv de la canalele de ordin superior înspre canalele de ordin inferior.

62
 Pregătirea zonei de lucru constă în defrişarea arborilor, arbuştilor, stufărişurilor
şi în realizarea rigolelor pentru evacuarea apelor care băltesc pe traseul canalelor.
Săparea canalelor începe întotdeauna din aval înspre amonte, pentru a
permite apelor existente să se scurgă în emisar. Săparea se poate face manual sau
mecanizat.
Săparea mecanizată a canalelor se face cu ajutorul excavatoarelor de diverse
tipuri, sau draglinelor.
Pământul rezultat se depozitează sub formă de deponii în apropierea
canalelor.
Împrăştierea deponiilor se face în straturi de 10 – 20 cm, îndeosebi în zonele
depresionare învecinate folosind gredere şi buldozere.
Neexecutarea acestor lucrări provoacă serioase neajunsuri în colectarea apei
de către reţeaua de canale şi în exploatarea terenului amenajat. De aceea se impune
o atenţie deosebită la recepţionarea lucrărilor de desecare din partea beneficiarilor
de lucrări.

6.7. Drenajul terenurilor agricole

Lucrarea hidroameliorativă prin care apa şi sărurile în exces sunt eliminate din
sol poartă denumirea de drenaj.
Drenajul, cunoscut încă din perioada romană, a fost redescoperit de John
Read (1808), care prin utilizarea acestuia obţine rezultate agricole remarcabile.
Ca urmare a experienţelor efectuate a fost posibilă extinderea destul de rapidă
a acestei tehnici în ţări ca: Anglia, Franţa, Olanda, Belgia, Italia, Germania şi altele.
Până la jumătatea secolului XX drenajul era cunoscut şi aplicat şi în alte ţări:
S.U.A., Spania, Rusia, India, Pakistan etc.
În România primele lucrări de acest gen, realizate în anii 1960-1965 au avut
un caracter experimental în Depresiunea Bârsei, la Hălchiu şi în Depresiunea
Rădăuţi.
În afară de agricultură lucrările de drenaj prezintă interes şi pentru
amplasamentul diferitelor construcţii industriale, a construirii de drumuri şi căi ferate,
aeroporturi, terenuri sportive etc. De asemenea lucrările de drenaj se folosesc în
zonele aglomeraţiilor umane, pentru a mări capacitatea portantă a terenurilor de
construcţie.
În zonele barajelor şi acumulărilor hidroenergetice lucrările de drenaj sunt
necesare pentru a coborî nivelul apelor freatice, în vederea opririi alunecărilor de
teren.
Faţă de desecarea prin canale deschise eliminarea apei prin reţeaua de
drenuri prezintă avantaje şi anume :
- suprafaţă mică scoasă din circuitul agricol ;
- uşurinţă în execuţia mecanizată a lucrărilor solului ;
- lucrări simple de întreţinere ;
- lipsa factorilor de răspândire a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

6.7.1. Criterii de drenaj

Reţeaua de drenaj, prin elementele sale de regularizare şi colectare-evacuare,
trebuie să asigure coborârea şi menţinerea nivelului apei freatice la o adâncime care
să nu dăuneze plantelor şi solului.

63
 Condiţiile cerute de plante numite şi criterii de drenaj sunt puţin studiate până
acum; cercetările s-au referit mai mult la nivelul freatic şi regimul de variaţie al
acestuia precum şi la salinitatea solului în zona rădăcinilor plantelor.
În interacţiunea dintre plantă şi mediu mai sunt şi alţi factori care pot fi
exprimaţi cantitativ şi care ar putea constitui criterii de drenaj (aeraţia, temperatura,
umiditatea solului etc.).
Adâncimea de coborâre a apelor freatice faţă de nivelul terenului numită şi
normă de drenaj sau adâncime de drenaj este funcţie de cultură, natura solului,
gradul de mineralizare a apei freatice şi zona pedoclimatică.
Stabilirea adâncimii apei freatice la care se asigură producţia optimă s-a făcut
pe bază de cercetări experimentale cu scăderi previzibile de producţie pentru diferite
adâncimi ale apei freatice în perioada de vegetaţie şi pentru diferite grupe de soluri.
Scăderea de producţie la niveluri mari se datoreşte lipsei aerului din sol, iar la
niveluri mici lipsei de apă din sol.
Literatura de specialitate indică pentru zonele umede adâncimea minimă de
drenaj de 0,40 – 0,50 m şi cea maximă de 0,70 – 0,90 m (putând ajunge la 1,25
m), iar în zonele secetoase adâncimea apei freatice nu trebuie să fie mai mică de 1,8
– 1,5 m şi nici mai mare de 3,0 – 3,5 m. Adâncimea de 2,0 – 2,4 m apare ca optimă
în solurile medii.
La noi în ţară rezultatele obţinute la Hălchiu arată că cea mai bună producţie
de sfeclă de zahăr se obţine când adâncimea apei freatice nu trece de 0,60 – 0,70
m, nici primăvara nici vara, iar în zonele secetoase se consideră corespunzătoare din
punct de vedere tehnic şi economic adâncimi între 1,5 şi 1,8 m.
De asemenea, observaţiile efectuate de I.C.I.T.I.D. Băneasa Giurgiu în Lunca
Dunării arată că producţiile de porumb, floarea-soarelui, grâu şi sfeclă de zahăr nu
sunt diminuate dacă adâncimea apei freatice în perioada de vegetaţie este de 1,0 –
1,2 m şi de 0,75 m în perioada de primăvara – iarnă.
La Beregsău, în Câmpia joasă a Banatului, producţiile maxime la culturile de
grâu, lucernă şi porumb boabe s-au obţinut când adâncimea de drenaj a fost de 1,00
– 1,20 m.
Debitul de calcul pentru drenaj (q) se stabileşte în câmpurile experimentale în
funcţie de condiţiile pedoclimatice.
Valorile acestui debit sunt între 7 - 50 mm/zi în funcţie de zona în care s-au
făcut cercetările, cel mai frecvent se fiind de 9 mm/zi. În ţara noastră debitul specific
de dimensionare este de 10 – 15 mm/zi în funcţie de zona pedoclimatică, debit
rezultat în urma cercetărilor din câmpurile de drenaj.

6.7.2. Dimensionarea reţelei de drenaj

Pentru dimensionarea unui sistem de drenaj trebuie să se cunoască :
- adâncimea de drenaj (Z) şi viteza cu care are loc coborârea apei freatice de
la înălţimea h0 la înălţimea ht ;
- debitul (q), în l/s ha ce trebuie evacuat prin drenuri;
- caracterul apei freatice (cu nivel liber sau sub presiune) şi gradul de
mineralizare a acesteia ;
- caracteristicile pământurilor pe straturi până la stratul impermeabil de bază
(grosimea şi succesiunea straturilor, textura, conductivitatea hidraulică, porozitatea
drenabilă).
La dimensionarea reţelei de drenaj se stabilesc :
- adâncimea de pozare şi distanţa dintre drenuri;

64
 - schema reţelei de drenuri ;
- materialele pentru construcţia drenurilor;
- construcţii pe reţeaua de drenuri ;
- modul de evacuare a apei în emisar (gravitaţional, prin pompare sau mixt).

Fig. 6.5 – Prezentarea schematică a elementelor de dimensionare a

unui sistem de drenaj

Calculul de proiectare se face în regim hidraulic permanent rezultând distanţa

între drenurile absorbante, iar calculul de verificare se face pentru această distanţă în
regim hidraulic nepermanent, astfel încât, coborârea nivelului freatic să se realizeze
într-un timp impus.
Toate relaţiile de calcul au la bază legea privind curgerea apei prin medii
poroase a lui Darcy.
Darcy stabileşte, în 1856, că debitul Q al unui curent de apă care curge printr-
un mediu poros, este direct proporţional cu mărimea conductivităţii hidraulice (K) a
stratului prin care are loc curgerea, cu panta hidraulică (i) a curentului şi cu secţiunea
de curgere (s) considerată perpendicular pe direcţia curentului adică:
Q  K i  s
Pe această bază s-au stabilit mai multe formule de calcul diferenţiate între ele
după ipotezele făcute cu privire la direcţiile liniilor de curent ale apei freatice spre
dren şi poziţia drenurilor în raport cu stratul impermeabil.
6.7.3. Stabilirea adâncimii de pozare a distanţei dintre drenuri
Adâncimea de pozare şi distanţa dintre drenuri se corelează astfel încât să
asigure coborârea şi menţinerea nivelului freatic la valoarea adâncimii de drenaj Z.
Sub acţiunea drenurilor, apa în exces circulă în sol din punctele mai înalte ale
suprafeţei libere spre punctele mai joase datorită diferenţei de presiune (fig.6.6).

Fig.6.6 – Reprezentarea
pierderilor de sarcină în
mişcarea apei spre
dren

65
 Apa se scurge spre dren atât timp cât pânza freatică la mijlocul distanţei între
drenuri are o înălţime (faţă de planul drenurilor) mai mare decât pierderea de
sarcină hidraulică, nece-
sară pentru a învinge rezistenţele opuse de sol la mişcarea apei. Când în
coborâre stratul de apă freatică a atins valoarea pierderilor de sarcină scurgerea spre
dren încetează.
În acest moment forma suprafeţei libere a nivelului freatic este curbă, datorită
înălţimii coloanei de apă care creşte odată cu depărtarea faţă de dren.
Adâncimea minimă de amplasare a drenurilor este determinată de adâncimea
de îngheţ a solului respectiv 0,7–0,8 m, iar adâncimea maximă este impusă de
aspectul economic.
Pentru ţara noastră, se recomandă, pentru zona umedă, adâncimi de
amplasare a drenurilor de 1,0 – 1,5 m, pentru zona subumedă adâncimi între 1,2–
1,6 m, iar pentru cea secetoasă între 1,5 – 1,8 m.
Pentru solurile predispuse la sărăturare sau sărăturate, unde nivelul freatic
trebuie menţinut la adâncimea critică de salinizare (1,5 – 2,0 m) adâncimea de
amplasare a drenurilor este de 2,5–3,0 m.
Distanţa între drenuri depinde, în principal, de permeabilitatea solului, panta
terenului, adâncimea drenurilor, schema de amplasare şi regimul de scurgere.
Fiind influenţată de un număr mare de factori este indicat să se stabilească pe
baza unor cercetări efectuate direct pe terenurile propuse pentru drenaj.
Dacă nu este posibil, distanţa între drenuri se poate determina folosind
formulele elaborate de DONNAN, HOOGHOUDT, ERNST, KIRKHAM în cazul
regimului de scurgere permanent şi de GLOVER – DUMM, KRAIJENHOFF VAN
DER LEUR şi MAASLAND în cazul regimului de scurgere nepermanent.
Regimul permanent se întâlneşte în zonele caracterizate prin precipitaţii de
lungă durată şi cu intensitate redusă.
Problema principală care trebuie rezolvată în acest caz constă din evacuarea,
prin sistemul de drenaj, a unui debit constant egal cu afluxul meteoric, astfel încât
nivelul freatic să se menţină permanent la aceeaşi cotă.
Regimul nepermanent (variabil) se întâlneşte în zonele cu precipitaţii de scurtă
durată şi de intensitate mare, precum şi pe terenurile irigate. În aceste zone stratul
freatic, după ploi sau irigaţii, atinge un nivel ridicat, ce trebuie coborât în timpul util la
un nivel acceptat de plante.

6.7.4. Materiale de drenaj

Pentru execuţia sistemelor de drenaj sunt folosite o varietate de materiale de
construcţie (ciment, oţel beton, agregate pentru betoane, confecţii metalice şi din
lemn, etc.), ponderea cea mai mare având-o însă cele specifice acestor amenajări şi
anume : tuburile de drenaj şi materialele filtrante.
Caracteristicile acestora sunt legate de însuşirile hidrofizice şi fizice ale solului,
cât şi de parametrii fizico-chimici şi hidraulici ai apei freatice, ce va fi captată de
drenuri. De alegerea corectă a materialelor de drenaj depinde atât funcţionarea
sistemului cât şi durata şi costul exploatării.
Tuburile de drenaj
Până în anul 1960, materialul de bază în construcţia drenajului a fost
ceramica. După această dată, alături de ceramică, s-au folosit tot mai mult tuburile
din material plastic, care datorită avantajelor pe care le prezintă au cucerit o pondere
destul de mare.

66
 Tuburile pentru drenaj trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : să aibă
o durată de funcţionare mare, să fie nedeformabile, nealterabile de către agenţii
chimici din sol, să evite formarea de depuneri în interior, să nu sufere deteriorări pe
durata transportului şi manipulării, să fie cât mai ieftine şi să nu necesite cheltuieli
mari de manoperă.
Tuburile ceramice de drenaj se realizează cu diametre interioare di de 50, 70,
80 şi 100 mm pentru drenurile absorbante şi 125, 150, 200 şi 250 mm pentru cele
colectoare. Lungimea unui tub de drenaj este, de regulă, 330 mm (adică trei tuburi la
un metru linear).
Pentru a asigura rezistenţa la compresiune, tuburile au grosimea peretelui
(funcţie de diametru) între 8 şi 30 mm, pentru diametre mai mici de 125 mm şi de 50-
80 mm pentru diametre mai mari de 125 mm.
Secţiunea interioară a tubului este circulară, iar cea exterioară este circulară,
hexagonală sau octogonală (fig.6.7). O linie de dren este formată din tuburi aşezate
cap la cap, fără cimentare.
Accesul apei în dren se realizează prin locurile de îmbinare a tuburilor.

Fig.6.7 – Tuburi ceramice de drenaj

a-tub cilindric; b-tub cu profil exterior hexagonal; c-tub cilindric cu mufă

Tuburile de drenaj din plastic. Primele tuburi de drenaj de material plastic

realizate din policlorură de vinil şi polietilenă de mare densitate au apărut în anii 1960
în Olanda şi Australia. Folosirea lor s-a extins repede în toate ţările interesate în
lucrări de drenaje, astfel în cele industrializate ca Marea Britanie, Franţa, Olanda,
Germania, peste 90 % din aceste lucrări se execută cu tuburi din material plastic.
Principalele avantaje ale tuburilor din plastic sunt :
- capacitate de transport a apei mai mare cu 20 – 30 % faţă de liniile de
drenuri din ceramică, datorită rugozităţii mult mai reduse, cât şi continuităţii pantei
drenului ;
- liniile de drenuri din plastic, fiind continue, sunt puţin afectate de tasările şi
eventualele deplasări ale terenului ;
- greutate mică, cheltuieli de încărcare şi transport mai reduse;
- gradul mare de mecanizare în execuţie.
Tipurile constructive de tuburi din mase plastice utilizate în drenaj pot fi : tuburi
rigide cu perete neted numite şi tuburi lise şi tuburi flexibile cu perete ondulat, numite
tuburi riflate.
Tuburile lise au lungimi de 4 şi 6 m, îmbinându-se între ele cu mufă şi cep.
Accesul apei în dren se face prin fante distribuite perpendicular pe ax,
înclinate de axul tubului sau longitudinal (fig. 6.8).
Tuburile rigide de drenaj prezintă dezavantajul că pozarea lor nu este integral
mecanizată, utilizarea lor fiind astfel restrânsă, recomandându-se la construirea
drenajului pentru turbării, a colectoarelor de tip închis şi la execuţia drenurilor
verticale şi a piezometrelor de observaţie.

67
 Fig.6.8 – Tuburi de drenaj din material plastic, rigide
a-îmbinare cu mufă, fante perpendicular pe axul tubului; b-fante
înclinate faţă de axul tubului; c-fante longitudinale (paralele cu axul tubului);
1-fantă pentru intrarea apei.

Tuburile riflate. Realizarea tuburilor de drenaj flexibile a condus la

introducerea metodei de pozare a drenurilor, fără tranşee.
Tuburile riflate au peretele ondulat sub formă inelară sau elicoidală, au o
rezistenţă ridicată la compresiuni şi o elasticitate mare, astfel că pot fi înfăşurate
pentru transport, dar în schimb au o rugozitate mare (fig.6.9).

Fig.6.9 – Tub de material plastic riflat

a-cu ondulaţii inelare ; b-cu ondulaţii elicoidale

Diametrul tuburilor este între 50 şi 200 mm.

Intrarea apei are loc prin orificii sau fante executate în adânciturile peretelui
ondulat.
Tuburi din beton. Tuburile din beton se folosesc mai rar pentru construcţia
drenurilor absorbante şi mai des la construcţia drenurilor colectoare.
O atenţie deosebită trebuie acordată calităţii acestor tuburi, deoarece sunt
distruse de apele freatice acide sau care sunt cu un conţinut mai mare de 1 – 3 % în
sulfaţi de sodiu şi magneziu.
Pentru asigurarea stabilităţii tuburilor din beton se impune adoptarea unor
grosimi mai mari a peretelui, realizarea unor betoane cât mai impermeabile, aburirea
tuburilor timp de câteva ore la temperatura de 175 0C, protecţia prin vopsire sau prin
spoirea cu bitum.
Fitinguri pentru reţeaua de drenaj
Fitingurile pentru reţeaua de drenaj servesc la execuţia unor detalii
constructive, folosirea lor contribuind atât la obţinerea unor lucrări de calitate, cât şi la
reducerea manoperei aferente.
Cele mai utilizate sunt (fig.6.10) :
- piese, pentru racordarea pe aliniament a tuburilor de drenaj cu diametre
diferite(reducţii) sau cu acelaşi diametru(mufe)(a şi b) ;
- buşoane de capăt pentru obturarea capătului amonte a liniei de dren
împotriva colmatării (c);

68
 - ramificaţii în formă de T sau Y utilizate la racordarea drenului absorbant cu
drenul colector (d);
- coturi, pentru racordarea drenurilor absorbante la drenul colector (e).

Fig.6.10 – Fitinguri de drenaj

a-reducţia 1; b-mufa 2; c-buşon de capăt 3;d-ramificaţie 4 ; e-cot

Materiale filtrante pentru drenaj

„Filtrul“ reprezintă masa poroasă prin care trece apa separându-se de părţile
în suspensie existente în ea.
Denumirea de filtru se poate adopta şi pentru materialul filtrant fără însă ca
sensul fizic să fie valabil.
Materialele filtrante pentru drenaj îmbunătăţesc condiţiile hidraulice de
pătrundere a apei în dren şi protejează drenurile împotriva colmatării.
Pentru a reduce la minim rezistenţa hidraulică a ansamblului filtru – dren
trebuie ca permeabilitatea transversală a filtrului să fie de cel puţin 100 de ori mai
mare decât cea a pământului în care se introduce, iar în urma colmatării în
exploatare să rămână mai mare de cel puţin 10 ori.
Se poate renunţa la filtru dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii legate de sol
şi tehnologia de execuţie şi anume :
- solul să fie permeabil încât să nu necesite filtru cu funcţie drenantă ;
- stratul de pământ în care se pozează drenul trebuie să aibă o structură
stabilă în contact cu apa ;
- umiditatea profilului de sol în momentul execuţiei drenajului să fie la o
valoare optimă pentru a se reduce colmatarea primară ;
- execuţia drenurilor să se facă cu maşini ce pozează drenul fără tranşee ;
- alegerea pantei să determine viteze corespunzătoare ale apei.
În construcţia drenajului se utilizează materiale filtrante de natură granulară,
organică şi sintetice.
Materialele filtrante granulate sunt pietrişul sortat, balastul, zgura de furnal şi
de termocentrală, nisipul grosier.
Materialele filtrante organice au fost folosite pentru prima dată, cu rezultate
satisfăcătoare, în zonele de deltă din nord şi vestul Europei.
Cele mai folosite materiale filtrante organice sunt tulpinile unor plante
cultivate, muşchi, turba, rumeguşul şi aşchiile din lemn.
Utilizarea tulpinilor de plante este legată de rezistenţa lor la putrezire în
perioada de exploatare a drenului.

69
 Astfel sunt recomandate tulpinile de in semincer, paiele de ovăz, orez, orz,
grâu, secară.
Rumeguşul de lemn utilizat ca filtru trebuie să aibă dimensiunea de 1–3 mm,
iar dacă se folosesc aşchiile de lemn acestea trebuie să fie cât mai mici.
În privinţa materialelor filtrante sintetice, primul material de tip „geotextil“
pentru filtrare a apărut în anul 1961 sub formă de ţesătură şi fibre aglomerate din
sticlă, căpătând o largă utilizate în ţări ca Danemarca, Olanda, Rusia, Polonia.
Cele mai cunoscute materiale geotextile pentru protecţia drenurilor produse la
noi în ţară sunt terasinul, netesinul, drenotexul, madrilul, filtexul.
Materialele filtrante sintetice au avantajul că se pot înfăşura pe tuburile riflate,
eliminându-se operaţia de pozare a filtrului, inclusiv obţinerea unei calităţi superioare
a lucrărilor executate.
Au dezavantajul unui preţ de cost ridicat şi a unei colmatări mai pronunţate în
anumite soluri.

6.7.5. Construcţii speciale pe reţeaua de drenaj

Au rolul de a asigura buna funcţionare a reţelei de drenuri şi de a regla nivelul
freatic. Acestea sunt : gurile de evacuare, căderile, căminele de vizită sau control şi
lucrările de protecţie.
Gurile de evacuare sunt construcţii care asigură descărcarea apelor din drenul
colector în canale sau în emisar. Când malul emisarului este rezistent drenul se
termină cu un tub rigid, cu lungimea de 3 – 4 m.
Gurile de evacuare se execută din tuburi din beton, azbociment, material
plastic, amplasate la 15–20 cm deasupra nivelului mediu al apei din canalul de
evacuare.
Căderile se execută în punctele de schimbare bruscă de pantă sau când
terenul are o pantă mai mare decât panta drenului şi numai când rolul lor nu este luat
de căminele de control.
Se execută din tuburi aşezate vertical.
Căminele de vizită sau control sunt construcţii cu rolul de a urmări modul de
funcţionare a drenului, decantarea materialelor în suspensie, compensarea pantei şi
reglarea nivelului apei freatice.
Se prevăd pe reţeaua de drenuri absorbante atunci când lungimea acestora
depăşeşte 200 m sau există pericolul colmatării cu oxizi de fier şi pe reţeaua de
drenuri colectoare la distanţe de 400 m, iar în cazul solurilor instabile distanţele se
micşorează, ajungând la 100 m.
În cazul reglării nivelului apei freatice căminele de control sunt prevăzute cu
dulapi montaţi suprapuşi care permit ridicarea nivelului apei în cămin la înălţimea
dorită (fig.6.11).

Fig.6.11 – Cămin regulator de nivel

70
 Căminele se execută din diferite materiale sau elemente prefabricate cu
secţiunea transversală circulară sau pătrată.
Lucrările de protecţie se execută la traversarea de către reţeaua de drenuri a
drumurilor sau pentru protecţia înfundării de către rădăcini.
Pentru amortizarea trepidaţiilor provocate de circulaţia pe drum, se
realizează un strat protector de pietriş de 20-30 cm acoperit cu unul de argilă sau
beton.
Când există pericolul pătrunderii rădăcinilor în drenuri, se realizează
manşoane speciale la rosturilor tuburilor de dren.

6.7.6. Execuţia drenajului orizontal

Lucrările propriu-zise de execuţie a drenajului orizontal se referă la săparea
traseelor de pozare, pozarea drenurilor şi a materialului filtrant şi la acoperirea
drenului, respectiv astuparea tranşeei.
Aceste lucrări se pot realiza mecanic, manual sau combinat.
La alegerea maşinilor pentru realizarea mecanizată a drenajului se va ţine
seama de :
- caracteristicile tehnice ale maşinii care să asigure realizarea parametrilor
reţelei de drenaj (adâncimea de pozare, diametrul tuburilor, aşezarea materialului
filtrant la dimensiunile şi componenţa stabilită) ;
- asigurarea funcţionalităţii drenajului prin modul de execuţie (cu sau fără
tranşee) ;
- folosirea raţională cu consum minim de carburanţi a maşinilor din dotare ;
Tehnologic, maşinile de drenaj sunt :
a) maşini de drenaj cu pozarea drenului în tranşee, maşini ce au ca organ
activ de lucru :
- elinda cu lanţ şi cupe ce excavează tranşei cu lăţimi de 400 – 650 mm ;
- elinda cu lanţ şi racleţi pentru tranşee îngustă 150–300 mm ;
- rotor cu cupe (tranşee lată) sau racleţi (tranşee îngustă).
b) maşini de drenaj cu pozarea tubului fără tranşee, având organul de lucru
pasiv, format fie dintr-un cuţit vertical şi un drenor fie dintr-un cadru cuţit în V cu
drenor la partea inferioară ce realizează în teren o fantă şi un locaş în care se
pozează tubul de dren şi materialul filtrant.
Productivitatea maşinilor de drenaj depinde în primul rând de tipul tehnologic
(cu sau fără tranşee), iar în cadrul fiecărui tip, de caracteristicile constructive ale
maşinii.
La viteze mari de lucru (peste 400 m/h) şi mai ales la maşinile de drenaj cu
pozare fără tranşee dispozitivul cu laser este singurul sistem ce asigură maşinilor un
ghidaj corespunzător prin precizia şi rapiditatea comenzilor.
Pozarea drenurilor colectoare se face prin metoda tranşeei, iar deschiderea
tranşeei se face din aval înspre amonte.
Operaţiile tehnologice la construcţia drenajului prin metoda tranşeei constau
din :
- lucrări pregătitoare şi anume : curăţirea traseului de vegetaţie, materializarea
în teren a axului drenului ;
- aprovizionarea cu materiale, tuburi de dren, material filtrant, piese de
racordare, guri de evacuare ;
- deschiderea tranşeei, pozarea tuburilor şi a materialului filtrant ;

71
 - executarea racordării la colector sau la gurile de evacuare ;
- acoperirea drenului cu un prim strat de pământ de 10–15 cm (orbirea) ;
- astuparea tranşeei.
Tehnologia executării drenajului fără tranşee constă în principiu în
introducerea tuburilor de dren în sol printr-o fantă deschisă de organul de lucru al
maşinii de drenaj.
Execuţia manuală a drenajului are loc în cazul unor suprafeţe izolate. În
condiţiile ţării noastre perioada cea mai favorabilă pentru executarea drenajului este
iulie – noiembrie.
Pentru o bună funcţionare a drenajului şi o durată cât mai îndelungată,
execuţia lui trebuie făcută cu multă atenţie şi corectitudine; orice neajuns în execuţie
duce la întreruperea funcţionării sistemului de drenaj şi remedierile se fac cu mari
greutăţi şi cheltuieli.

72
 7. COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI

Procesul de eroziune propriu-zis constă în desprinderea, sub acţiunea apei

sau aerului în mişcare, a unor particule de sol şi rocă de la suprafaţa terenului,
transportul materialului desprins şi depunerea lui în alte locuri decât cele de origine.
Acţiunea apei stă la baza celor mai multe şi grave procese de eroziune a
solului. În raport cu mecanismul de acţiune a apei, se disting: eroziune prin picături,
eroziune la suprafaţă, eroziune în adâncime şi eroziune de mal.
Factorii determinanţi în declanşarea şi desfăşurarea eroziunii sunt relieful,
precipitaţiile, temperatura solului, vegetaţia (factorii naturali) şi activitatea omului.
Măsurile de combatere a eroziunii solului cuprind lucrări antierozionale simple
şi lucrări hidrotehnice speciale.
Lucrările antierozionale simple în plantaţiile vitipomicole sunt: desfundarea
terenului, brăzduirea, mulcirea şi bilonarea.
Lucrările hidrotehnice antierozionale speciale sunt:
 de uniformizare şi modelare;
 de amenajare a versanţilor (terase);
 de dirijare a scurgerilor de apă (canale de coastă, debuşee);
Lucrările de combaterea eroziunii în adâncime se grupează în:
 lucrări executate în bazinul de recepţie (agrotehnice antierozionale,
arături pe curbele de nivel, culturi în fâşii, benzi înierbate;
 lucrări de amenajare a vârfului ravenelor (înierbări, împăduriri,
căderi în trepte, ziduri de sprijin);
 lucrări de amenajare pe reţeaua de scurgere;
 de amenajare a malurilor (împăduriri, înierbări, taluzări, garnisaje,
gărduleţe de nuiele);
 de consolidare a fundului ravenei (împăduriri şi lucrări transversale:
cleionaje, fascinaje, garnisaje, praguri şi baraje).
Lucrările şi măsurile care previn şi combat eroziunea eoliană sunt lucrări de
ameliorare, măsuri agrotehnice şi chimice şi măsuri biologice.

7.1. Noţiuni generale despre procesul de eroziune a solului

7.1.1. Definiţia eroziunii solului
Eroziunea solului este un proces natural de desprindere, transport şi depunere
a particulelor materiale de la suprafaţa uscatului, datorită unor agenţi dinamici
externi, dintre care cei mai activi sunt apa şi vântul.
Lucrările agricole executate neraţional pot contribui, la rândul lor, alături de
factorii naturali, la declanşarea procesului de eroziune. Activitatea omului poate însă
fi controlată şi dirijată, spre deosebire de temperatură, precipitaţii, vânturi etc.
Eroziunea produce poluarea fizică a solului prin îndepărtarea, uneori
completă, a orizonturilor fertile şi prin formarea unor şanţuri de scurgere a apei care
afectează mediul înconjurător, mai ales agricultura.
Eroziunea solului poluează la rândul ei apele de suprafaţă prin evacuarea în
aceste ape a particulelor solide provenite din procesul de eroziune. Este vorba de o
poluare fizică, dar poate fi şi o poluare chimică şi biologică.

73
 Se apreciază că anual se pierd prin eroziune, la nivelul globului, peste 76
miliarde tone de sol fertil, dintre care aproximativ 23 miliarde tone peste capacitatea
de refacere a unor straturi noi.
Eroziunea atrage după sine transformări majore ale proprietăţilor fizice,
chimice şi biologice ale solului.
Pierderile de recoltă înregistrate la principalele plante de cultură sunt direct
proporţionale cu gradul de eroziune a solului. Pe solurile cu erodare slabă sau
incipientă pierderile au ajuns la circa 10%, pe solurile cu eroziune puternică pierderile
au atins circa 25%, pe terenurile foarte erodate s-au înregistrat pierderi de recoltă de
circa 50%, iar pe solurile cu eroziune excesivă pierderile au ajuns până la 100% .
Eroziunea solului a creat probleme agricultorilor, din timpuri îndepărtate.
Există dovezi, încă din antichitate, care menţionează învăţăminte preţioase pentru
executarea lucrărilor de combatere a eroziunii solului.
Suprafeţele afectate de eroziune au ajuns, pe plan mondial, spre sfârşitul
mileniului doi, la circa 700 milioane hectare, ceea ce reprezintă circa o treime din
totalul suprafeţelor degradate.
În România, eroziunea solului a fost avută în vedere multă vreme, doar în
zonele silvice. Abia în secolului al XIX-lea Ion Ionescu de la Brad atrage atenţia
asupra pericolelor generate de eroziune.
Se apreciază că din cele aproximativ 15 milioane ha teren agricol din
România, peste 6 milioane sunt situate pe pante mai mari de 5 %, fiind expuse, prin
urmare, eroziunii.
Ca urmare a unor cauze multiple, naturale şi artificiale, între care se
evidenţiază îndeosebi precipitaţiile, oscilaţiile de temperatură, tipul de sol şi, mai
ales, intervenţia adesea necugetată a omului (intervenţie favorizată de fărâmiţarea
excesivă a terenului în parcele mici, pe care lucrările se execută, de obicei, fără
respectarea normelor minime de prevenire a eroziunii), suprafeţele afectate de
eroziune au crescut considerabil în ultimii ani, în majoritatea judeţelor României.
Intensificarea eroziunii solului este diferită de la o zonă la alta, de la un tip de
sol la altul. Cercetările întreprinse în ultimii ani au evidenţiat că 2,6% din suprafaţa
agricolă a României poate fi afectată de o eroziune foarte puternică, 19% de o
eroziune moderată, 3% de o eroziune slabă şi 57,4% de o eroziune neapreciabilă.

7.2. Clasificarea eroziunii solului

Eroziunea solului este un proces natural, aflat într-o continuă desfăşurare, din
timpuri îndepărtate până în zilele noastre. Clasificarea proceselor de eroziune a
solului se poate face după mai multe criterii.
În funcţie de perioada de desfăşurare a eroziunii se disting: o eroziune
geologică (normală) proces de lungă durată, produs sub acţiunea factorilor naturali şi
o eroziune antropică (accelerată), contemporană, aflată în plină desfăşurare,
produsă mai ales ca urmare a intervenţiei omului, prin lucrări neraţionale, prin
defrişarea pădurilor, desţelenirea pajiştilor etc.
În funcţie de factorii care o produc, eroziunea solului se clasifică în: eroziune
produsă de apă şi eroziune produsă de vânt (eoliană).

7.2.1. Eroziunea produsă de apă

Acţiunea apei stă la baza celor mai multe şi mai grave procese de eroziune a
solului. În raport cu mecanismul de acţiune a apei, se disting: eroziunea prin picături,
eroziunea la suprafaţă, eroziunea în adâncime, eroziunea în mal.

74
 Eroziunea prin picături (eroziune prin impact sau prin împroşcare), se
evidenţiază îndeosebi pe terenurile în pantă, sub acţiunea picăturilor de apă, la
impactul acestora cu solul, în timpul precipitaţiilor sau irigării prin aspersiune. La
impactul cu solul, picăturile de apă contribuie la sfărâmiţarea şi distrugerea
agregatelor de structură, apoi la împrăştierea şi la transportul particulelor de sol.
Intensitatea eroziunii depinde de panta terenului, de caracteristicile solului şi de felul
precipitaţiilor.
Modul în care este influenţat procesul de eroziune de către pantă şi de direcţia
de cădere a picăturilor de apă, se prezintă în figura 7.1, iar efectul în trepte succesive
în cazul în care o singură picătură loveşte solul este prezentată în fig.7.2.

Fig.7.1 – Deplasarea diferenţiată a particulelor de sol ca urmare a

acţiunii picăturilor de ploaie

Fig.7.2 – Efectul unei picături de ploaie (în succesiune)

la contactul cu solul

Se apreciază că pe un teren plan eroziunea prin picături nu se manifestă

pregnant, realizându-se o compensare între materialul desprins şi cel depus. Pe
pante procesul este mult mai agresiv, fiind transportată din amonte spre aval o mare
cantitate de sol fertil.
Eroziunea la suprafaţă (eroziune decapantă sau laminară) este generată de
apa provenită din precipitaţii sau din topirea zăpezii. Aceasta poate produce
fenomenul de spălare a solului, antrenând în traiectoria sa, într-un grad mai mic sau
75
mai mare, şi particule de sol. Forţa de erodare a apei creşte dinspre cumpăna apei
spre poala versantului. Pe versant cresc, de asemenea, atât viteza apei cât şi
cantitatea de apă, dinspre amonte înspre aval. Implicit, forţa de erodare va creşte în
acelaşi sens.
Cantitatea de material erodat este determinată de presiunea exercitată de
şuvoiul de apă asupra particulelor de sol, precum şi de rezistenţa opusă de acesta la
deplasarea apei.
Eroziunea la suprafaţă se manifestă mai pregnant pe terenurile în pantă,
proaspăt afânate şi lipsite de vegetaţie. În astfel de cazuri se pot produce şuvoaie cu
adâncimi de până la 5 cm sau rigole care pot ajunge, pe solurile uşoare, chiar la
15-20 cm.
Eroziunea la suprafaţă este adesea ignorată, având în vedere că formaţiunile
ei nu au un caracter permanent, ele fiind înlăturate prin lucrări agrotehnice aplicate
solului. Pierderile de sol fertil pot fi însă destul de mari, determinând scăderi drastice
ale producţiilor agricole.
Eroziunea în adâncime este generată de scurgerile de apă periodice,
concentrate pe anumite direcţii. Prin unirea şuvoaielor mici de apă, în urma
precipitaţiilor puternice şi de durată, se formează şuvoaie mari, cu debit şi viteza
superioare, care acţionează agresiv asupra solului, contribuind la producerea
eroziunii în adâncime.
Formele eroziunii în adâncime au un caracter permanent. Acestea sunt
rigolele, ogaşele, ravenele şi torenţii.
Rigolele rezultă în urma adâncirii şanţurilor rezultate prin eroziunea de
suprafaţă şi pot ajunge până la o adâncime de 50 cm. Rigolele au cea mai mare
răspândire dintre toate formele de eroziune. Prin lucrări agrotehnice repetate se
poate nivela terenul afectat de această formă de eroziune, stopându-se şi
manifestarea, în continuare, a efectului distructiv al apei asupra solului.
Ogaşele sunt forme mai evoluate ale eroziunii. Adâncimea acestora poate
ajunge până la 3 m, iar lăţimea până la 8 m. Ogaşele au, de obicei, trasee
neregulate, pe direcţia generală a liniei de cea mai mare pantă. Terenurile afectate
de ogaşe pot fi cu greu traversate de maşini agricole, fapt care împiedică
desfăşurarea normală a lucrărilor mecanizate. Suprafeţele cu ogaşe mai mici, cu
adâncimi de până la 0,80 m, se pot nivela asemănător cu suprafeţele afectate de
rigole, prin lucrări agrotehnice. Pentru nivelarea suprafeţelor cu ogaşe mari se poate
interveni cu ajutorul utilajelor terasiere.
Adesea însă, suprafeţele afectate de ogaşe sunt scoase din circuitul agricol.
Ravenele sunt forme ale eroziunii în adâncime rezultate, de regulă, din
dezvoltarea ogaşelor. Pot avea adâncimi de până la 30 m şi lăţimi până la 50 m.
În cazul ravenelor de dimensiuni mai mici se poate interveni prin nivelare, la
fel ca în cazul ogaşelor mari, cu ajutorul buldozerelor. Nivelarea ravenelor mari ar
presupune cheltuieli foarte ridicate, fapt care impune aplicarea altor măsuri,
îndeosebi a împăduririi cu salcâm, plop, salcie pentru stabilizare şi protejarea
suprafeţelor din vecinătate. În mod excepţional, pentru recuperarea unor suprafeţe,
se pot executa lucrări hidrotehnice (canale, baraje, praguri etc.), care presupun, de
asemenea, cheltuieli foarte ridicate.
Ravenele se pot clasifica după criterii morfometrice, după intensitatea
procesului de eroziune, după stadiul de dezvoltare, după torenţialitate etc.
După intensitatea procesului de eroziune în timp de un an se disting: ravene
cu dezvoltare înceată, cu înaintare de circa 1 m pe an; ravene cu dezvoltare mijlocie,

76
cu înaintare de circa 1-3 m pe an; ravene cu dezvoltare puternică, având înaintarea
de peste 3 m pe an.
După stadiul de dezvoltare, ravenele pot fi: ravene active în stadiu incipient;
ravene active în stadiu evoluat; ravene stabilizate parţial; ravene stabilizate.
După torenţialitate se deosebesc: ravene excesiv de torenţiale; ravene
mijlociu torenţiale; ravene practic netorenţiale.
Torenţii sunt cursuri de apă formate, de obicei, în urma ploilor torenţiale sau a
topirii zăpezii. Se caracterizează prin viituri mari, de scurtă durată şi cu o încărcătură
ridicată în materiale erodate. Turbiditatea torenţilor poate depăşi 50 g/l.
O formaţiune torenţială este constituită dintr-un bazin de recepţie, o reţea de
scurgere şi o zonă de depunere şi poate avea în componenţă numai o ravenă,
vâlcea, vale etc. Sau poate fi ramificată, cuprinzând mai multe formaţiuni ale eroziunii
în adâncime. Torenţii sunt mai răspândiţi în zonele montane şi pe pajiştile puternic
degradate.

7.2.2. Eroziunea produsă de vânt

Eroziunea eoliană este produsă sub acţiunea directă a vântului, îndeosebi în
zone cu soluri nisipoase. Răspândirea eroziunii eoliene este de mai mică amploare
decât cea a eroziunii produse de apă. În România sunt afectate de acest tip de
eroziune peste 500.000 ha îndeosebi în Oltenia, pe terasele Dunării, în zona din
stânga Jiului, în Delta Dunării, în nord-vestul ţării, sudul Moldovei etc.
Procesul de eroziune prin vânt constă în desprinderea, transportul şi apoi
depunerea particulelor de la suprafaţa solului sub acţiunea curenţilor de aer.
Depunerile materialului transportat se fac atunci când viteza vântului scade sau când
se interpun anumite obstacole în calea vântului.
Formaţiunile care se formează ca urmare a eroziunii eoliene sunt:
- muşuroaiele de nisip care reprezintă prima fază a mişcării nisipurilor. Se
formează pe terenuri nisipoase, fără vegetaţie, în preajma unor smocuri de vegetaţie
etc. Au, de obicei, o înălţime redusă.
- valurile de nisip sunt formaţiuni alungite, de forma unor coame sau spinări de
până la 20 m lungime.
- movilele de nisip sunt de forma unor calote, cu înălţime de până la 10 m,
care se pot forma pe terasele cursurilor de apă.
- dunele sunt formaţiuni constituite de-a lungul malurilor râurilor sau mărilor.
Unite în lanţuri, dunele se pot întinde pe sute de kilometri. Cei doi versanţi ai dunelor
sunt neuniformi: unul este concav spre direcţia vântului dominant, având o pantă de
până la 15, celălalt, opus direcţiei vântului, este abrupt, cu pantă de 30-35.
- barhanele de nisip se formează când vântul întâlneşte în cale anumite
obstacole. De obicei, în prima fază se formează movile de nisip în preajma unor
obstacole, movile care apoi se pot uni sub formă de potcoavă.

7.3. Factorii eroziunii solului

Pentru identificarea măsurilor optime de prevenire şi combatere a eroziunii
solului, pentru fiecare situaţie în parte, trebuie să fie cunoscuţi, în prealabil, factorii
care stau la baza procesului de eroziune.
Determinanţi în declanşarea şi desfăşurarea eroziunii sunt factorii naturali
(relieful, precipitaţiile, temperatura, solul, vegetaţia etc.) şi factorii social-economici,
un rol esenţial revenind activităţii distructive a omului.

77
 Intensitatea şi durata procesului de eroziune sunt influenţate de caracteristicile
fiecărui factor în parte, dar şi de interacţiunea dintre doi sau mai mulţi factori.

7.3.1. Factorii naturali ai eroziunii solului

Relieful. Prin configuraţia sa variată, relieful este unul dintre factorii importanţi
ai eroziunii. Având în vedere că două treimi din suprafaţa agricolă a României se
situează pe pante, se poate aprecia că în corelaţie şi cu alţi factori relieful întruneşte
în mare măsură condiţiile pentru producerea eroziunii.
Cele mai expuse producerii eroziunii sunt zonele de munte şi cele de deal,
îndeosebi cele neprotejate de vegetaţie.
Versanţii pe care se produc cele mai intense procese de eroziune, se
caracterizează prin formă, pantă, lungime şi expoziţie.
Forma versantului poate avea o importanţă hotărâtoare în determinarea
scurgerii şi implicit a eroziunii. Versantul poate avea formă dreaptă, în trepte,
convexă sau concavă.
Cel mai puternic afectaţi de procesul de eroziune sunt versanţii de formă
convexă a căror pantă creşte spre bază. La polul opus se situează versanţii de formă
concavă, cu o pantă în scădere spre bază, fapt care diminuează agresivitatea
procesului. Versanţii drepţi sunt mediu afectaţi de eroziune iar cei în trepte au un
grad diferit de erodabilitate, de la un caz la altul, în funcţie de alternanţa porţiunilor cu
pante mari, a celor cu pante mici şi, eventual, a platformelor.
Panta versantului influenţează direct viteza de scurgere a apei şi, implicit,
gradul de erodare a solului. Astfel, conform formulei lui Chézy, viteza apei va creşte
direct proporţional cu valoarea pantei I. Ca urmare, va creşte şi energia cinetică a
curentului de apă:
mV 2
E
2
în care: E este energia cinetică a curentului de apă;
m – masa curentului de apă;
V – viteza de scurgere.
Lungimea versantului – influenţează, la rândul ei, gradul de erodare. În
condiţiile aceleiaşi pante, o lungime mai mare a versantului determină intensificarea
eroziunii, ca urmare a acumulării unui mai mare volum de apă şi a creşterii vitezei de
scurgere sub acţiunea gravitaţiei.
După lungimea lor medie, versanţii se clasifică în:
- versanţi scurţi – cu lungime sub 100 m;
- versanţi medii – cu lungime cuprinsă între 100-200 m;
- versanţi lungi – cu lungimea între 200-500 m;
- versanţi foarte lungi – cu lungimea peste 500 m.
Expoziţia versanţilor – este importantă în diferenţierea proceselor de eroziune,
ca urmare a gradului diferit în care versanţii sunt expuşi luminii, precum şi încălzirii
diferite a acestora. Astfel, pe versanţii sudici, bine însoriţi şi încălziţi, solul este mai
uscat. Pe astfel de versanţi vegetaţia este mai puţin dezvoltată, fapt care favorizează
scurgerile distructive de apă. De asemenea, versanţii sudici se dezgheaţă într-un
interval scurt de timp în primăvară, zăpada se topeşte mai repede, scurgerile sunt
mai agresive, la fel şi procesul de eroziune, cu atât cu cât şi structura solului este
afectată într-o măsură mai mare pe aceşti versanţi tot ca urmare a însoririi lor mai
pronunţate.

78
 Precipitaţiile. Sunt cele care determină, prin volumul lor, prin caracterul
torenţial şi prin repartiţia în teritoriu, amploarea scurgerilor şi, implicit, a eroziunii pe
terenurile în pante. Un rol însemnat în procesul eroziunii îl au, de asemenea,
zăpezile. Topirea acestora, în primăvară, poate avea efecte dintre cele mai grave
asupra solului de pe versanţi.
Agresivitatea precipitaţiilor, în procesul de eroziune, depinde de intensitatea
acestora, respectiv de raportul dintre volumul precipitaţiilor şi durata acestora.
Temperatura – influenţează procesul de eroziune sub două aspecte: fizic, prin
producerea îngheţului şi dezgheţului, fenomen care afectează structura solului, şi
chimic, favorizând descompunerea rocilor. Primăvara, temperaturile ridicate
contribuie la topirea zăpezii şi la creşterea pericolului de eroziune a solului.
Solul – reprezintă, prin gradul de rezistenţă la acţiunea distructivă a apei în
mişcare şi prin capacitatea sa de înmagazinare a apei, un factor important al
eroziunii.
Desprinderea şi transportul particulelor de sol, sub acţiunea picăturilor de
ploaie şi apei aflate în scurgere la suprafaţă, este un proces care se desfăşoară într-
o măsură mai mare sau mai mică, proces care se exprimă prin gradul de
erodabilitate. Acesta este influenţat de tipul de sol, de mărimea şi stabilitatea hidrică
a agregatelor de structură, de compoziţia granulometrică, greutatea volumetrică a
solului şi a rocii de solificare, gradul de eroziune, conţinutul solului în humus etc.
Vegetaţia – are importanţă în prevenirea, diminuarea sau stoparea procesului
de eroziune, prin interceptarea picăturilor de ploaie, prelucrarea unei mari părţi din
energia cinetică a acestora, reţinerea pe aparatul foliar a unei însemnate cantităţi de
apă şi disponibilizarea ei ulterioară pentru plante; reducerea vitezei de curgere a apei
la suprafaţa solului, ca urmare a asperităţilor determinate de tulpinile plantelor,
îmbunătăţirea structurii şi porozităţii solului; fixarea solului de către rădăcini etc.
Cel mai mare grad de protecţie a solului este asigurat de vegetaţia lemnoasă,
urmată de vegetaţia ierboasă şi de culturile de câmp.
Vegetaţia naturală, care este reprezentată de păduri, păşuni şi fâneţe şi care
ocupă peste 44% din suprafaţa României, ar putea asigura o bună protecţie
antierozională, atâta timp cât omul nu ar interveni neraţional în exploatarea sa.
O situaţie deosebită, complexă, prezintă vegetaţia cultivată, care afectează
procesul de eroziune în funcţie de specificul fiecărei culturi în parte. Cea mai bună
protecţie este oferită de graminee şi leguminoasele perene cultivate în amestec şi
utilizate ca fâneaţă, dar cu bune rezultate asigură şi alte culturi dese, îndeosebi
cerealele de toamnă: grâul, orzul, secara.
O protecţie medie asigură ovăzul, mazărea, inul şi culturile furajere anuale
dese.
În categoria culturilor slab protectoare împotriva eroziunii solului, se înscriu
prăşitoarele: porumbul, cartoful, sfecla de zahăr etc.

7.3.2. Factorul antropic

Activitatea omului se manifestă, în general, prin defrişarea pădurilor,
păşunatul excesiv, amplasarea greşită a parcelelor, orientarea drumurilor într-o
direcţie care favorizează eroziunea, stabilirea unor asolamente neraţionale,
cultivarea prăşitoarelor pe terenurile în pante mari şi pe soluri cu slabă rezistenţă la
eroziune, lipsa lucrărilor de prevenire şi de combatere a eroziunii solului etc.
Indirect, omul intervine în evoluţia factorilor determinanţi ai eroziunii,
favorizând procesele de degradare a solului. Industrializarea pronunţată şi

79
modificările peisajului geografic determină, la rândul lor, modificări ale climei sau ale
formelor de relief, cu efecte negative asupra solului.

7.4. Combaterea eroziunii solului pe terenurile arabile în pantă

Terenurile agricole situate pe pante mai mari de 5 % au o pondere mare, de
circa 35 %, în ansamblul suprafeţelor arabile din România (tabelul 7.1).
Tabelul 7.1
Situaţia terenurilor arabile în funcţie de categoriile de pantă,
în România (după Moţoc M.)
Categoria de pantă Suprafaţa în ha pe % din totalul arabil
(%) categorii de pantă
5-10 1.553.300 16
10-20 996.500 11
20-30 468.700 5
30-45 201.500 2
Peste 45 144.800 1
Total  5 % 3.364.800 35
Total  5 % 6.363.400 65

Combaterea eroziunii solului şi realizarea unor producţii ridicate pe terenurile

în pantă, presupun aplicarea unui complex de măsuri şi lucrări antierozionale menite
să realizeze reţinerea sau evacuarea dirijată a apei, dar deopotrivă, şi refacerea stării
de fertilitate a solurilor afectate.
Realizarea acestui deziderat (conservarea solurilor fertile aflate în pericol de
erodare şi redarea fertilităţii solurilor degradate) are şanse de reuşită cu atât mai mari
cu cât se vor lua în considerare şi se vor aplica mai multe elemente ale complexului
sau sistemului stabilit. Fiecare lucrare se va executa însă diferenţiat, în funcţie de
condiţiile concrete, doar când şi unde este necesar, în aşa fel încât eroziunea să fie
adusă şi menţinută la un prag admisibil, la care solul să aibă posibilitatea de a se
reface.

7.5. Amplasarea culturilor pe versanţi

Sistemele de cultură amplasate pe terenurile în pantă sunt, de regulă, diferite
de cele de pe terenurile obişnuite, plane. Cele mai frecvente sisteme antierozionale
de cultură sunt: sistemul de cultură executat pe direcţia curbelor de nivel, sistemul de
cultură în fâşii şi sistemul de cultură cu benzi înierbate.
Sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel – reprezintă una dintre
măsurile elementare, absolut obligatorii, pentru protejarea terenurilor arabile în
pantă.
Sistemul constă în orientarea rândurilor de plante pe direcţia generală a
curbelor de nivel şi executarea tuturor lucrărilor agrotehnice pe aceeaşi direcţie.
Eficacitatea acestui sistem se manifestă îndeosebi pe pantele cuprinse între 3 şi 8 %.
Pe pantele mai mari este obligatorie combinarea acestui sistem cu alte lucrări şi
măsuri pentru obţinerea unor rezultate satisfăcătoare.
Între lucrările solului, un rol important îl are arătura, prin care se realizează
mobilizarea profundă a solului, permiţând înmagazinarea apei, aerarea, refacerea
structurii solului dar, mai ales, protejarea împotriva eroziunii.

80
 Pierderile de apă din sol sunt cu până la 70 % mai mici pe terenurile arate pe
direcţia curbelor de nivel decât pe cele arate din deal în vale, iar pierderile de sol de
2-9 ori mai mici.
Rezultatele cercetărilor realizate de Neamţu T. (1976), sunt apropiate de cele
citate (tabel 7.2).

Tabelul 7.2
Influenţa direcţiei de arat asupra eroziunii solului în Podişul Central Moldovenesc

Direcţia efectuării Panta 9-10 % Panta 14-15 % Panta 18-20 %

arăturii sol % sol % sol %
t/ha t/ha t/ha
Pe linia de cea 33 100,0 47 100,0 55 100,0
mai mare pantă
Pe direcţia 11 33,6 17 36,1 24 43,6
generală a
curbelor de nivel

De menţionat că pe pantele mai mari de 18-20 % se recomandă executarea

arăturii numai cu tractoarele grele cu şenile şi cu pluguri reversibile, răsturnarea
brazdei făcându-se înspre amonte. În acest fel se obţin producţii mai ridicate,
realizându-se şi o mai eficientă protecţie antierozională a solurilor.
Se recomandă ca în cazul terenurilor în pantă neuniforme, afectate de forma
ale eroziunii într-un grad mai mare sau mai mic, înainte de arătură să se facă o
nivelare corespunzătoare, cu ajutorul utilajelor speciale (buldozere, gredere,
nivelatoare etc.). Când eroziunea se află doar într-o fază incipientă, nivelarea se
poate face prin arături succesive, iniţial din deal în vale, apoi pe direcţia curbei de
nivel.
Sistemul de cultură în fâşii – reprezintă o formă eficientă de protecţie a
terenurilor arabile situate pe pante mai mari de 5-6 %. Sistemul constă în alternarea
pe versant, paralel cu direcţia curbelor de nivel, a unor porţiuni (fâşii) cultivate cu
plante prăşitoare (slab protectoare a terenului împotriva eroziunii), cu alte porţiuni
cultivate cu plante bune protectoare (fig.7.3). Această alternativă permite atenuarea
pe fâşiile cultivate cu plante protectoare (cereale păioase, leguminoase etc.) a
energiei cinetice a şiroaielor de apă, formate pe fâşiile cultivate cu plante slab
protectoare (prăşitoare).

Fig.7.3. – Sistemul de
cultură în fâşii:
A-cultură bună protectoare;
B-cultură slab protectoare

81
 Stabilirea lăţimii fâşiilor, care are importanţă esenţială în influenţarea
procesului de eroziune, se face în funcţie de mărimea pantei terenului, de gradul de
erodabilitate a acestuia şi de structura culturilor, pe baza criteriului vitezei critice de
eroziune şi a criteriului eroziunii medii anuale admisibile. Cele mai răspândite relaţii
sunt cele prin care se determină distanţa critică de eroziune pe baza criteriului
eroziunii medii anuale admisibile.
Pe baza acestui criteriu, luându-se în calcul o valoare a eroziunii admisibile de
6 t/ha/an, lăţimea fâşiilor se calculează pe baza formulei universale a eroziunii, astfel:

6
L0,3 

K  S  C  C s  1,36  0,97i  1,138i 2 
Ţinând seama de mărimea pantei şi de gradul de erodabilitate a solului,
Stănescu P., a recomandat pentru calculul lăţimii fâşiilor următoarelor relaţii:
L = 10(2,22-0,03 i) - pentru solul cu grad redus de erodabilitate;
L = 10(2,15-0,03 i) - pentru soluri cu erodabilitate mijlocie;
L = 10(2,05-0,03 i) – pentru soluri cu grad mare de erodabilitate;
în care:
L este lăţimea fâşiei (m);
i – panta versantului (%).
Valorile orientative ale lăţimii fâşiilor, calculate după relaţiile produse de
Stănescu P., sunt prezentate în tabelul 7.3.

Tabelul 7.3
Valorile orientative ale lăţimii fâşiilor cultivate (m) în funcţie
de mărimea pantei şi de rezistenţa solului la eroziune
Panta (%) Lăţimea fâşiilor (m) pentru soluri cu erodabilitate:
mică mijlocie mare
5-10 117-83 100-71 79-56
11-15 78-59 66-50 52-40
16-25 55-30 47-25 37-20

Sistemul de cultură în fâşii contribuie la diminuarea şi combaterea eroziunii

solului într-un grad ridicat. Pierderile de sol în cazul aplicării unui astfel de sistem
sunt de 2-8 ori mai mici faţă de situaţia cultivării terenului în pantă numai cu porumb.
De reţinut însă că rezultatele obţinute prin aplicarea acestui sistem nu sunt
spectaculoase chiar din primii ani. Treptat, pe măsură ce sistemul începe să
funcţioneze, de obicei după 5-6 ani, se înregistrează sporuri tot mai mari de
producţie, concomitent cu reducerea eroziunii solului.
Aplicarea mai îndelungată a acestui sistem de cultură contribuie la formarea
unor denivelări la limita dintre fâşiile consecutive. Prin înierbarea denivelărilor se pot
forma taluzurile unor viitoare agroterase.
Sistemul de cultură cu benzi înierbate constă în alternarea, pe terenurile
situate pe pante mai mari de 8-10 %, îndeosebi în zonele cu precipitaţii anuale mai
mari de 500 mm, a fâşiilor cultivate cu prăşitoare, cu benzi mai înguste, înierbate
(fig.7.4).

82
 Fig.7.4 – Culturi în benzi înierbate:
A-fâşii cultivate; B-benzi înierbate

Sistemul de cultură cu benzi înierbate poate filtra până la 60 % din solul care
se scurge din fâşiile cultivate.
Rolul benefic al sistemului a fost pus în evidenţă şi prin experienţele realizate
în România.
În condiţiile din Transilvania s-a stabilit că prin introducerea benzilor înierbate
se realizează o reducere a eroziunii solului de până la 85 % în timp ce în Podişul
Central Moldovenesc pierderile de sol înregistrate au fost de 3-4 ori mai mici pe
terenurile amenajate cu benzi înierbate decât pe terenurile neprotejate.
Dimensionarea benzilor se face, în general, după acelaşi criteriu ca în cazul
fâşiilor, avându-se în vedere pierderile medii anuale admisibile de sol la hectar.
Lăţimea benzilor se situează de obicei între 4-6 m, dar poate creşte pe solurile
puţin rezistente la eroziune, pe versanţi cu profil convex în treimea inferioară.
Lăţimea fâşiilor mărginite de benzi înierbate poate ajunge până la 250 m, pe
solurile rezistente la eroziune, când proporţia culturilor prăşitoare, slab protectoare a
solului, este mică.
În funcţie de mărimea pantei, distanţa de amplasare a benzilor înierbate, care
reprezintă de fapt lăţimea fâşiilor, poate să se stabilească între limitele cuprinse în
tabelul 7.4.

Tabelul 7.4
Distanţa de amplasare a benzilor înierbate
Panta terenului (%) Lăţimea fâşiilor (m)
8-12 250-150
12-16 150-50
peste 16 sub 50

Conform STAS-ului cu privire la combaterea eroziunii solului, distanţa dintre

benzile înierbate se poate determina după relaţia:
D  C1  T 2  I 0, 28
în care:
D este distanţa de amplasare a benzilor (m);
C1 – coeficient care poate avea valorile:
1,90 – pe solurile cu grosimi mai mici de 0,35 m,
83
 formate pe strat litologic compact;
2,40 – pe solurile cu grosimi de 0,35-0,60 m,
formate pe substrat litologic afânat;
2,90 – pe solurile cu grosimi mai mari de
0,60 m, formate pe material löessoid;
T – valorile eroziunii admisibile (4,0-7,0 t/ha);
I – panta terenului (%).

În raport cu forma versanţilor, distanţa de amplasare a benzilor poate, de

asemenea, să fie diferită (fig.7.5). În cazul versanţilor cu profil drept se menţine
aceeaşi distanţă între benzile înierbate; pe versanţii cu profil convex distanţele dintre
benzi vor fi mai mici în partea inferioară a versantului, pe versanţii cu profil concav
distanţele dintre benzi vor fi mai mici în treimea superioară a acestora.

Fig.7.5. – Amplasarea benzilor tampon pe versanţii de diferite forme:

A-versant cu profil drept; B-versant cu profil convex;
C-versant cu profil concav

În cazul unor versanţi neuniformi, pot fi înfiinţate benzi înierbate cu lăţime

variabilă, menţinându-se astfel o lăţime constantă a fâşiilor dintre benzi (fig.7.6).

Fig.7.6 – Benzi înierbate cu lăţime variabilă

O atenţie aparte trebuie să se acorde alegerii speciilor şi amestecurilor de

ierburi ce se cultivă pe benzile dintre fâşii. În funcţie de condiţiile pedoclimatice ale
zonei de cultură, stabilirea speciilor şi amestecurilor de ierburi se face diferenţiat
(tabelul 7.5).

84
 Tabelul 7.5
Specii şi amestecuri de ierburi perene folosite în benzile înierbate
(după Popa A. şi colab.)
Precipitaţii Intensitatea Speciile şi proporţiile acestora în amestecurile
medii anuale eroziunii formate
(mm) solului
Sub 500 mm Moderată Lucernă 60% + golomăţ, ovăscior sau pir 40%
Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40% sau
sparcetă, ghizdei 60% + obsigă nearistată 40%
Peste 500 mm Moderată Sparcetă 60% + golomăţ 40%
Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40%

Calcularea cantităţii de sămânţă (A) la unitatea de suprafaţă, pentru fiecare

specie participantă la realizarea amestecului, la o valoare egală cu 100, se face după
relaţia:
N
A P
100
în care:
N este norma de sămânţă necesară la o cultură pură (kg/ha);
P – procentul de participare în cadrul amestecului.
În tabelul 7.6 se prezintă unele date necesare alcătuirii amestecurilor de
ierburi de pe benzile dintre fâşii.
Tabelul 7.6
Elemente necesare pentru alcătuirea amestecurilor
de ierburi ce intră în componenţa benzilor
Specia Zona colinară Norma de Adâncimea de
semănat semănat, cm
uscată umedă kg/ha soluri soluri
uşoare grele
Agropyrum cristatum + - 16-18 2-3 1-1,5
Alopecurus pratensis - + 25-50 2-3 1-1,5
Arrhenatherum elatius - + 35-40 2-3 1-1,5
Bromus inermis + - 30-35 2-3 1-1,5
Cynosurus cristatus - + 20-25 1-2 0,5-1,0
Dactylis glomerata - + 20-25 2-3 1-1,5
Festuca pratensis - + 25-30 2-3 1-1,5
Festuca rubra - + 20-25 2-3 1-1,5
Lolium italicum - + 25-30 2-3 1-1,5
Lolium perenne - + 25-30 2-3 1-1,5
Phleum pratense - + 15-18 1-2 0,5-1,0
Poa pratensis + + 12-15 1-2 0,5-1,0
Trisetum flavescens - + 20-25 1-2 0,5-1,0
Lotus corniculatus + + 15-20 1-2 0,5-1,0
Medicago sativa + + 15-18 3-4 2-2,5
Onobrychis vicciifolia + + 50-70 3-7 3-4,0
Trifolium hybridum - + 12-15 1-2 0,5-1,0
Trifolium pratense - + 16-20 2-3 1-1,5
Trifolium repens - + 10-12 1-2 0,5-1,0
85
 Acolo unde este posibil, se recomandă combinarea sistemului de culturi cu
benzi înierbate, cu sistemul de culturi cu fâşii.
Lucrările solului şi fertilizarea terenului – influenţează la rândul lor, evoluţia
procesului de eroziune.
Principala lucrare a solului, arătura, este obligatoriu, aşa cum s-a mai precizat,
să se execute pe direcţia generală a curbelor de nivel.
Adâncimea arăturii variază în raport cu mărimea pantei, cu tipul de sol şi cu
tipul de cultură. Pentru prăşitoare se recomandă o arătură adâncă la 30 cm, în timp
ce la cerealele păioase nu se justifică o arătură mai adâncă de 20 cm. Brahmbhatt
B.M. şi colab. (1983), citat de Savu P. (1992) au stabilit că pierderile de humus şi
substanţe fertilizante pe terenurile nisipo-lutoase, descresc de la arătura superficială
la arătura adâncă în coame. Pe versanţii cu soluri grele s-a reuşit îmbunătăţirea
condiţiilor de infiltraţie şi micşorarea gradului de eroziune, prin afânare adâncă fără
răsturnarea brazdei, îndeosebi prin utilizarea scarificatoarelor cu vibrator.
Rezultate bune se preconizează a se obţine, în perspectivă, prin promovarea
pe terenurile arabile în pantă a sistemului minimului de lucrări (minimum tillage).
S-a demonstrat, de asemenea, că o fertilizare raţională a culturilor de pe
terenurile situate pe pante contribuie la asigurarea unei desimi superioare a
plantelor, la dezvoltarea rădăcinilor acestora şi, implicit, la prevenirea şi diminuarea
eroziunii solului.

7.6. Lucrările hidrotehnice speciale pe terenurile arabile în pantă

Astfel de lucrări au menirea de a contribui la modificarea configuraţiei
versanţilor, la modelarea acestora în aşa fel încât să se creeze condiţiile pentru
diminuarea intensităţii eroziunii solului.
Lucrările hidrotehnice speciale se clasifică în lucrări de amenajare a
versanţilor şi lucrări de regularizare a scurgerii apei pe terenurile în pantă.
Din categoria lucrărilor de amenajare a versanţilor un rol esenţial îl au cele de
uniformizare (nivelare) a terenurilor arabile.
Uniformizarea (nivelarea) terenurilor pe versanţi
Lucrările de nivelare a terenurilor în pantă se realizează cu scopul atenuării
sau eliminării efectelor negative ale acţiunii apei, determinate de denivelările de
teren, de existenţa unor microdepresiuni, a unor valuri, mameloane, creste, taluzuri
vechi etc.
În funcţie de necesităţi şi de situaţia concretă, nivelarea terenurilor se
realizează periodic sau anual, urmărindu-se asigurarea pe versanţi a unei pante
uniforme şi continue.
Astfel de lucrări de nivelare se execută, de regulă, înainte de declanşarea
lucrărilor agrofitotehnice antierozionale şi a celorlalte lucrări hidrotehnice speciale de
combatere a eroziunii solului.
Pot fi utilizate, în funcţie de amploarea lucrărilor, maşini terasiere precum:
gredere, buldozere, nivelatoare, polidiscuri etc. Se recomandă ca la decopertarea
solului, pe adâncimi mai mari de 40-50 cm, stratul superficial, mai fertil, să fie păstrat
după decapare iar la finalizarea nivelării să fie aşezat uniform, tot la suprafaţă.
Sporirea gradului de fertilizare poate fi stimulată prin aplicarea pe suprafeţele
uniformizate a unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice.
Cea mai propice perioadă pentru executarea lucrărilor de nivelare este fie
toamna după recoltare, fie primăvara înainte de semănat.

86
 Agroterasele sunt lucrări de modelare în trepte a pantei versanţilor cu scopul
de reţinere a scurgerilor, prevenirii şi combaterii solului şi de îmbunătăţire a condiţiilor
de exploatare a terenului.
Se recomandă pe pante uniforme, cuprinse între 15 şi 30 %.
Lăţimea platformei se stabileşte în raport de panta terenului şi de gradul de
erodabilitate a solului. Astfel, pe pante de 15-20 % şi pe soluri rezistente la eroziune
lăţimea platformei se stabileşte de 30-50 m, iar pe pante de 20-30 %, cu soluri mai
puţin rezistente la eroziune, de 10-20 m.
La stabilirea lăţimii platformei trebuie să se aibă în vedere ca acestea să
reprezinte un multiplu al lăţimii maşinilor de semănat, a celor de întreţinere şi de
recoltare a culturilor.
Înălţimea maximă a taluzurilor nu trebuie să depăşească 1,5-2 m.
Agroterasele se pot executa cu buldozerul, grederul sau cu alte maşini
terasiere. Se pot executa şi prin arături repetate pe curba de nivel, folosindu-se
pluguri obişnuite sau pluguri reversibile. Pentru aceasta este necesar ca arăturile să
se facă pe fâşii cu lăţimea egală cu a platformelor, lăsându-se între ele benzi nearate
care ulterior vor deveni taluzuri.
Trebuie să se aibă grijă ca panta transversală iniţială a platformelor să nu
depăşească 8-10 %, adică egală cu panta la care eroziunea nu este periculoasă.
Cu timpul, prin simple arături cu răsturnarea brazdelor în aval, se înregistrează
creşteri ale înălţimii taluzului cu cca. 5 cm/an, fapt ce determină micşorarea treptată a
pantei transversale a platformei până la obţinerea unei platforme orizontale.
Pentru formarea agroteraselor este necesar un număr de arături care depinde
de mărimea pantei versantului, de tipul de sol, de mărimea şi intensitatea
precipitaţiilor, de panta şi lăţimea platformelor teraselor ce urmează a fi construite
(tabelul 7.7).
Cercetările efectuate în domeniul combaterii eroziunii solului prin agroterasare
(S.C.C.C.E.S. Perieni, S.C.A. Turda etc.) au evidenţiat, pe lângă sporurile mari de
producţie care se obţin după amenajare, posibilitatea de mecanizare a principalelor
lucrări agricole şi, îndeosebi, reducerea pierderilor de sol de 2-10 ori.

Tabelul 7.7
Numărul de arături adânci necesare pentru realizarea agroteraselor cu platformă
înclinată (8 %) spre aval (după Savu P., 1992)
Lăţimea Panta terenului (%)
platformei 15 20 25
(m)
10 4-5 6-7 7-8
15 9-10 12-17 15-17
20 15-18 22-24 26-28
25 21-23 25-28 -
30 25-29 - -
40 34-38 - -

Agroterasele se pot forma cu uşurinţă şi cu ajutorul benzilor înierbate

permanente, aşa cum s-a mai precizat.
Terasele banchetă reprezintă o altă modalitate de amenajare a terenurilor în
pantă. Metoda constă din executarea, cu ajutorul maşinilor terasiere, a unor terase

87
având taluzul de umplutură cu înălţimea de 0,5 – 0,7 m şi platforma orizontală (sau
înclinată spre aval cu 1-3 %), cu lăţimea de 4-6 m.
Aceste terase alternează cu porţiuni de versant neterasate, dar nivelate, de
diferite lungimi, în funcţie de panta terenului şi tipul de sol:
- 20–40 m la pante de 15-20 %;
- 15-20 m la pante de 20-25 %;
- 10-15 m la pante de 25-28 %;
Dimensiunile minime se adoptă în cazul solurilor cu rezistenţă mică la
eroziune şi atunci când prăşitoarele ocupă o proporţie mare în cultură.
Deşi la început taluzurile acestor terase au ă înălţime mică (0,5-0,7 m), cu
timpul înălţimile acestora cresc şi de aceea se ia în considerare o lăţime a benzii
taluzului de 1,6-1,8 m.
Prin practicarea agroteraselor sau a teraselor banchetă pe terenurile arabile în
pantă s-au obţinut rezultate foarte bune privind protecţia solului împotriva eroziunii şi
sporirea producţiei.
Se recomandă ca lucrările de construire a teraselor banchetă să se execute
toamna, după recoltare.
Lucrările de regularizare a scurgerilor
Din această categorie fac parte, de obicei, valurile de pământ şi debuşeele.
Valurile de pământ pot fi de două feluri: de nivel (având rolul de a reţine
scurgerile) şi înclinate (cu rol de evacuare dirijată a scurgerilor).
Valurile de pământ sunt lucrări ce se execută de-a lungul curbelor de nivel sub
formă de coame sau spinări.
Se prevăd pe pante de până la 12-15 %, acolo unde versanţii sunt lungi şi
uniformi.
Un val prezintă o umplutură sub formă de coamă (spinare) şi un şanţ în faţa
coamei (fig.7.7).

Fig.7.7 – Secţiune transversală prin valuri de pământ

Valurile au o înălţime de 0,30-0,60 m şi o ampriză de 4-9 m.

Din punct de vedere constructiv se deosebesc valuri cu baza (ampriza) largă,
având lăţimea de 7-9 m şi înălţimea de 0,3-0,5 m şi valuri cu baza îngustă, având 4-7
m lăţime şi 0,4-0,6 m înălţime.
Pe terenurile arabile în pantă se folosesc de obicei valuri cu baza largă,
celălalt tip fiind recomandat pe păşuni sau în livezi.
Profilul transversal al valurilor de pământ permite cultivarea întregii suprafeţe
amenajate (inclusiv a valurilor).
Valurile de nivel se prevăd pe solurile cu permeabilitate bună, fără a fi însă
prea nisipoase, fără pericol de alunecare, situate în zone fără precipitaţii abundente.
Valurile se fragmentează din 50 în 50 m cu pinteni de pământ cu scopul de a
nu produce concentrarea unei cantităţi prea mari de apă pe traseul valurilor.

88
 Valurile înclinate se prevăd în zonele bogate în precipitaţii, pe terenuri cu
soluri mijlocii sau grele, unde valurile de nivel nu pot absorbi, în timp util, toată apa
provenită din precipitaţii.
Valurile înclinate au panta (în sens longitudinal) de maximum 1 %.
Evacuarea surplusului de apă trebuie să se facă în acest caz într-un debuşeu
natural sau artificial, bine consolidat, amplasat perpendicular pe curbele de nivel.
Lungimea valurilor înclinate până la debuşeu nu trebuie să depăşească 300-
500 m.
Distanţa dintre două valuri se stabileşte în aşa fel încât întreaga cantitate de
apă ce se scurge pe intervalul dintre valuri să fie reţinută de val fără apariţia
pericolului declanşării procesului de eroziune.
Această distanţă depinde de panta terenului şi de rezistenţa la eroziune a
solului.
Distanţa dintre valuri trebuie să fie mai mică decât distanţa critică de eroziune.
Distanţa critică de eroziune reprezintă depărtarea de la cumpăna apelor la
care scurgerea superficială începe să provoace eroziune.
Practic, distanţa dintre valuri este de:
 30-40 m la pante mici, de aproximativ 5 %;
 15-25 m la pante mari, de aproximativ 15 %;
În funcţie de rezistenţa la eroziune a solului, distanţa dintre valuri se stabileşte
astfel:
Tabelul 7.8
Distanţa între valuri în funcţie de rezistenţa la eroziune a solului
(după Vaisman, 1976)
Panta Distanţa pe orizontală între valuri
(%) Soluri slab Soluri mijlociu Soluri rezistente la
rezistente la rezistente la eroziune
eroziune eroziune
2 41 49 55
3 34 40 45
4 30 35 39
5 26 30 35
6 24 28 32
7 22 27 30
8 21 25 28
9 20 24 26
10 19 22 25
11 19 21 24
12 17 20 23

Valurile se execută începând din partea superioară a versantului, folosind

plugurile cu cormana prelungită sau gredere, buldozere etc.
Pentru a fi create condiţii optime de mecanizare a lucrărilor agricole, valurile
trebuie să fie paralele între ele.
Timpul cel mai prielnic pentru execuţie este toamna, imediat după recoltare.
Când corect trasate şi executate, valurile micşorează scurgerile superficiale cu
20-80 % faţă de versanţii neînvăluriţi. Este cel mai eficace procedeu de reducere a
scurgerilor. Cu toate acestea, valurile se recomandă numai atunci când măsurile
agrotehnice nu asigură o protecţie satisfăcătoare.
89
 Debuşeele – sunt lucrări hidrotehnice speciale construite îndeosebi pe
porţiunile depresionare ale varsanţilor, orientate pe linia de cea mai mare pantă,
având rolul de preluare şi apoi de dirijare a apelor de suprafaţă spre emisarii naturali
pentru a fi astfel evacuate. Debuşeele fac, prin urmare, legătura între bazinele de
recepţie şi cursurile de apă.
Clasificarea debuşeelor se poate face după forma secţiunii, după modul în
care se construiesc, după tipul de consolidare şi după locul de amplasare.
După formă se disting debuşee trapezoidale, triunghiulare şi parabolice; după
modul de construcţie debuşeele pot fi naturale şi artificiale; după tipul de consolidare
se deosebesc debuşee cu consolidare biologică (prin înierbare), debuşee cu
consolidare mecanică (cu ziduri de piatră sau de beton) şi debuşee cu consolidare
mixtă; după locul de amplasare se disting debuşee amplasate la baza versanţilor şi
debuşee amplasate pe versanţi.
Debuşeele care se construiesc pe terenurile arabile trebuie să răspundă mai
multor cerinţe, între care: să aibă o capacitate de transport dimensionată în funcţie
de scurgerile maxime posibile; viteza de curgere a apei va fi astfel calculată încât să
se încadreze între viteza de erodare şi cea de sedimentare (colmatare); să fie
economice; să nu afecteze lucrările de amenajare a teritoriului şi cele de întreţinere a
culturilor, pe suprafaţa amenajată.
Ca secţiune a debuşeelor se recomandă, de regulă, secţiunea parabolică,
aceasta având avantajul că poate fi mai uşor traversată de maşinile şi utilajele
agricole (fig.7.8).

Fig.7.8 – Schema unui debuşeu înierbat, cu secţiune parabolică

Debuşeele prevăzute a nu fi traversate de maşinile agricole pot avea taluzuri

mai înclinate şi o lăţime la bază mai mică.
De o parte şi de alta a unor astfel de debuşee sunt prevăzute zone înierbate
de până la 5 m lăţime, necesare pentru întoarcerile maşinilor şi utilajelor agricole.
Pentru înierbare se folosesc specii perene specifice zonei, utilizate ca fâneaţă.
De cele mai multe ori, consolidarea secţiunii debuşeelor se face prin înierbare.
Utilizarea debuşeelor înierbate se face abia după un an de la însămânţare iar a celor
consolidate prin brazde cu iarbă, după trei luni de la amenajare.
La dimensionarea debuşeelor se va stabili o viteză optimă de scurgere a apei,
în raport cu tipul de sol, cu panta longitudinală a debuşeului şi cu tipul de vegetaţie
(tabelul 7.9).

90
 Tabelul 7.9
Vitezele maxime admisibile de scurgere a apei
pe debuşee înierbate (după Savu P., 1992)
Tipul de vegetaţie Panta Viteza maximă admisibilă (m/s)
longitudinală Soluri cu Soluri cu
a debuşeelor erodabilitate erodabilitate mare
(%) mică
Ţelină naturală foarte sub 5 2,4 1,8
bine încheiată 5-10 2,1 1,5
peste 12 1,8 1,2
Amestecuri de ierburi sub 5 1,5 1,2
5-10 1,2 0,9
Nu se recomandă pe pante mai mari de 10 %
Lucernă sau plante
furajere anuale cu sub 5 1,1 0,8
desime bună
Nu se recomandă pe pante mai mari de 8 %

Orientativ, elementele constructive ale debuşeelor trapezoidale înierbate, din

zonele colinare (panta – i, lăţimea la bază – b şi înălţimea h), în funcţie de suprafaţa
de colectare a apei, sunt prezentate în tabelul 7.10.

Tabelul 7.10
Dimensiunile debuşeelor trapezoidale înierbate(după Moţoc M., 1975)
Suprafaţa
de
Tipul de sol i (%) b (cm) h (cm)
colectare
(ha)
0-2 Soluri slab rezistente la 2,5-5,0 1,5-2,0 25
2-6 eroziune, dar cu înierbare 1,2-2,5 2,5-3,5 30
6-9 bună 0,8-1,2 3,0-4,5 35
0-2 Soluri slab rezistente la 6,0-8,0 1,0-1,5 20
2-6 eroziune, dar cu înierbare 5,0-6,0 2,0-2,5 25
6-9 foarte bună 3,0-5,0 2,0-3,0 30
0-2 Soluri slab rezistente la 2,0-10,0 1,0-1,5 20
2-6 eroziune, dar cu înierbare 6,0-8,0 2,0-2,5 25
6-9 excepţională sau cu 4,0-6,0 2,0-3,0 30
brazde
Dimensionarea debuşeelor se face cu ajutorul relaţiilor folosite, de regulă, la
dimensionarea canalelor.

7.7. Combaterea eroziunii solului în plantaţiile viticole

Viţa de vie este o cultură larg răspândită pe terenurile în pantă, dând bune
rezultate chiar pe versanţii cu pantă mai mare de 15%. Având în vedere că
suprafeţele cultivate cu viţă de vie sunt expuse de regulă într-un înalt grad procesului
de eroziune a solului, este absolut necesar să fie aplicate, în astfel de cazuri, măsuri
antierozionale specifice, care să cuprindă organizarea teritoriului, lucrări
antierozionale simple şi lucrări hidrotehnice speciale.
91
 Lucrări antierozionale simple în plantaţiile viticole
Rolul important al lucrărilor antierozionale simple în combaterea eroziunii
solului este pus în evidenţă de natura, momentul de aplicare şi de modul de execuţie
a acestora.
Principalele lucrări agroameliorative antierozionale sunt: lucrările solului
(desfundarea terenului, brăzduirea, mulcirea, bilonarea), cultivarea unor plante
anuale între rândurile de viţă de vie, înfiinţarea de benzi înierbate etc.
Desfundarea terenului – se realizează înainte de înfiinţarea plantaţiei, pe o
adâncime de 50-80 cm, pe direcţia curbelor de nivel, cu scopul ridicării nivelului
capacităţii de reţinere a apei rezultată din scurgerile de suprafaţă.
Nu vor fi supuse lucrărilor de desfundare porţiunile destinate drumurilor,
aleilor, zonelor de întoarcere şi taluzurilor, pentru situaţiile în care urmează a se
amenaja terase. De asemenea, nu vor fi desfundate zonele naturale de concentrare
a apelor, terenurile alunecate sau aflate în pericol de alunecare, rupturile de teren
etc. Astfel de suprafeţe vor fi înierbate sau plantate cu specii silvice şi pomicole,
capabile să consolideze terenurile respective.
Când rândurile de viţă de vie sunt orientate pe direcţia curbelor de nivel,
lucrările de întreţinere (aratul, prăşitul, îngropatul etc.) se vor executa tot în acelaşi
sens, pe direcţia curbelor de nivel.
Afânarea adâncă sau subsolarea – este altă lucrare care are efect favorabil
asupra conservării solului şi creşterii producţiei de struguri.
Brăzduirea – are rolul de a contribui la reţinerea apei şi reducerea pierderilor
de sol prin eroziune.
Mulcirea – este lucrarea prin care solul se acoperă cu un strat de protecţie,
format din paie tocate, pleavă, corzi şi ramuri mărunţite, turbă, folie de material
plastic etc., atenuându-se astfel anergia cinetică a picăturilor de ploaie şi a apei
provenite din scurgeri, fapt ce contribuie la reducerea pierderilor de sol prin eroziune
şi la menţinerea apei în sol.
Bilonarea terenului – are rolul de a reţine o cât mai mare parte din scurgerile
de apă şi sol pe versanţi, în urma ploilor torenţiale şi a topirii zăpezilor. Biloanele se
execută în raport cu nivelul pantei şi cu permeabilitatea solului, în fiecare interval
dintre rânduri, fie la al doilea, al treilea sau al cincilea interval.
Benzile înierbate – reprezintă o măsură antierozională eficientă, îndeosebi pe
versanţii cu pante de până la 10 %. Benzile înierbate având lăţimea de 1 m, situate
între rândurile de viţă de vie, la o distanţă de 30-40 cm, se înfiinţează în fiecare an pe
amplasamente noi.
Când benzile înierbate se folosesc simultan cu bilonarea pe pante mai mici de
18 %, procesul de eroziune a solului poate fi stopat complet, chiar în condiţiile unor
precipitaţii abundente.
Cultura plantelor anuale între rândurile de viţă de vie – este o modalitate
promovată frecvent, cu rezultate bune. Acoperind terenul în perioada ploioasă,
plantele anuale îl protejează împotriva eroziunii, iar prin încorporarea lor în sol
contribuie la creşterea gradului de fertilitate a acestuia.
Se recomandă pentru cultură, de obicei tot pe al doilea interval dintre rânduri,
îndeosebi leguminoase anuale (mărăcine, lupin) dar şi secară şi rapiţă.
Lucrări hidrotehnice antierozionale speciale în plantaţiile viticole
Dintre lucrările hidrotehnice efectuate pe terenurile în pantă cu scopul
prevenirii şi combaterii eroziunii solului, fac parte: lucrările de uniformizare (nivelare)
şi modelare, lucrările de amenajare a versanţilor şi lucrările de dirijare a scurgerilor.

92
 Lucrările de uniformizare (nivelare) şi modelare a terenului
Prin lucrările de uniformizare – modelare se urmăreşte îmbunătăţirea
condiţiilor de exploatare a plantaţiilor viticole, crearea posibilităţilor de mecanizare a
lucrărilor de întreţinere a culturii şi, fireşte, diminuarea pierderilor de sol prin eroziune.
Uniformizarea versanţilor are drept consecinţă modificarea formei acestora pe
două căi: prin decopertarea stratului fertil de sol de la suprafaţă şi fără decopertare.
Decopertarea se recomandă pe versanţii neuniformi, nedesţeleniţi şi pe cei cu
orizonturi profunde cu grad redus de fertilitate. Pe pante mai mari de 10 %
decopertarea se realizează concomitent cu lucrările de terasare. Operaţiunea de
terasare începe din aval şi continuă spre amonte.
Pe terenurile în pantă neuniforme şi pe loessuri, uniformizarea se va face fără
decopertare.
Trebuie reţinut că în zonele sărace în precipitaţii, terasele nu se vor construi
pe versanţii cu o pantă mai mare de 22 % iar în zonele subumede şi umede se va
evita construirea teraselor pe versanţii cu panta mai mare de 25-26 %.
La stabilirea elementelor dimensionale ale teraselor (fig.7.9) se va avea în
vedere: mişcarea unor cantităţi cât mai mici de terasamente: construirea unor taluzuri
de înălţimi reduse; realizarea unei suprafeţe cultivabile cât mai mari pe platforme;
executarea unor lucrări de zidărie cât mai puţine; corelarea valorilor elementelor
constructive obţinute prin calcule cu distanţele de plantare şi cu dimensiunile
maşinilor şi utilajelor de lucru; stabilirea unor valori ale dimensiunilor elementelor
constructive ale teraselor care să asigure soliditatea acestora, excluzând pericolul de
alunecare; consolidarea taluzurilor teraselor cu mijloace biologice sau mecanice
simple, accesibile, care să permită o bună întreţinere a acestora etc.

Fig.7.9 – Elementele dimensionale ale teraselor

L-lăţimea terasei; L1-lăţimea platformei terasei; H-înălţimea terasei;
h-înălţimea taluzului; a-proiecţia pe orizontală a taluzului; -unghiul de
înclinare a terenului; 1-unghiul de înclinare a platformei; it-panta platformei
terasei

Elementele dimensionale ale teraselor se pot calcula în raport cu distanţa

dintre rândurile de viţă de vie, cu panta, natura solului, care determină valoarea
taluzului etc.
În funcţie de numărul de rânduri de viţă de vie (n) şi de distanţa între rânduri
(D), lăţimea platformei (L1) se determină cu relaţia:
L1  Dn  1  d1  d 2
în care:
d1 şi d2 – distanţa de la taluz până la primul şi respectiv ultimul rând de viţa de
vie.
93
 Fig.7.10 – Lăţimea platformei terasei în funcţie de distanţa dintre rânduri

Construirea teraselor – se face în raport cu tipul de terasă şi cu metoda de

execuţie.
Procedeele mai des folosite sunt cel în debleu-rambleu şi cel prin care
terasele se construiesc concomitent cu lucrarea de desfundat.
În primul caz, pământul săpat din amonte este împins dincolo de axa terasei,
în aval până la limita dinspre terasa următoare. După acest procedeu se construiesc
terasele banchetă, pe pante mai mari de 15 % şi pe terenuri cu soluri profunde.
În al doilea caz, la desfundare se marchează porţiuni de 1,5-2 m care nu se
desfundă (care vor constitui ampriza taluzului), alternativ cu porţiuni mai late (care
constituie viitoarele platforme ale teraselor)care se desfundă prin deschiderea unor
brazde paralele cu axa longitudinală a terasei. Executarea brazdelor se face dinspre
aval spre amonte.
Lucrări de dirijare a scurgerilor de apă pe versanţi
Apa în exces rezultată în urma precipitaţiilor abundente şi a topirii zăpezii şi
care nu este reţinută în sol, pe terenurile în pantă, este preluată şi apoi evacuată de
canalele de coastă înclinate, de debuşee şi de canalele de evacuare.
Canalele de coastă – sunt lucrări speciale antierozionale care au scopul de a
prelua apa de pe versanţi şi de a determina infiltrarea în sol a unei cât mai mari
cantităţi din aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte de a dirija apa care nu se
infiltrează, prin intermediul debuşeelor, spre un emisar.
Canalele de nivel se construiesc în zonele mai secetoase, cu precipitaţii sub
500 mm anual iar cele înclinate în zone cu precipitaţii mai mari de 500 mm anual, pe
pante cuprinse între 10 şi 25 %. Pe versanţii amenajaşi în terase, canalele înclinate
se por construi şi pe pante mai mari de 25 %, până la 35 %.
După locul unde sunt construite şi după rolul pe care îl au, canalele de coastă
din plantaţiile viticole se clasifică în: canale care mărginesc plantaţia, despărţind-o de
alte categorii de folosinţă; canale care separă suprafaţa terasată de partea
superioară a versantului neterasat; canale care mărginesc drumurile în serpentină;
canale la schimbarea de pantă şi zonele depresionare etc.
Secţiunea canalelor poate fi triunghiulară (în amonte de drumurile trasate
paralel cu curbele de nivel şi cu drumurile de legătură) sau trapezoidală (când
debitele de apă ce trebuie evacuată sunt mai mari).
Consolidarea canalelor se poate face biologic (prin înierbare) sau mecanic, în
funcţie de nivelul pantei.

94
 Orientativ, dimensiunile unor canale marginale drumurilor sunt prezentate în
fig.7.11.

Fig.7.11 – Dimensiunile canalelor marginale drumurilor cu secţiune

triunghiulară şi trapezoidală

O atenţie deosebită trebuie acordată întreţinerii canalelor de coastă, pentru

prevenirea colmatării. Curăţirea canalelor se face îndeosebi după ploi torenţiale,
precum şi la sfârşitul iernii, pentru menţinerea secţiunii la dimensiunile constructive.
Debuşeele – au rolul de a colecta apa de pe versanţi fie direct, fie prin
intermediul canalelor de coastă înclinate, al reţelei de drumuri etc. După care o
evacuează în emisară.
Secţiunea transversală poate fi, la fel ca în cazul debuşeelor construite pe
terenurile arabile în pantă, trapezoidală, triunghiulară sau parabolică.
De obicei debuşeele se construiesc în intervalul dintre tarlale sau dintre
parcele. Adesea însă se amplasează chiar în interiorul acestora.
Consolidarea debuşeelor se face în funcţie de condiţiile concrete ale terenului
(pantă, suprafaţa de colectare etc.) fie prin înierbare, fie mecanic sau mixt. La
debuşeele consolidate biologic, taluzurile vor fi mai înclinate (1/3-1/5) iar lăţimea la
bază mai mare (peste 1 m), pentru a facilita traversarea lor de către maşinile şi
utilajele în lucru.
La pante şi debite mari de transport, debuşeele se consolidează mecanic sau
mixt.
Odată cu debuşeele se construiesc şi anexe ale acestora, precum: cămine de
rupere de pantă, de captare şi racordare, guri de descărcare, bazine de colectare a
apei etc.

7.8. Combaterea eroziunii solului în plantaţiile pomicole

Lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului în plantaţiile pomicole
sunt asemănătoare, în mare măsură, cu cele executate în plantaţiile viticole. Diferă
însă unele aspecte legate de organizarea teritoriului şi de modul de executare a
lucrărilor antierozionale, în raport cu situaţia concretă de amplasare a plantaţiilor.
Lucrări antierozionale speciale în plantaţiile pomicole
Recurgerea la lucrările hidrotehnice speciale pentru prevenirea şi combaterea
eroziunii solului în plantaţiile pomicole se face atunci când lucrările simple nu sunt
suficiente. Pentru că necesită mişcări de terasamente şi construcţii diverse, lucrările
speciale au adesea costuri foarte ridicate.
Lucrările de uniformizare (nivelare)
Lucrările de nivelare a terenurilor în pantă, pe care urmează să se înfiinţeze
plantaţii pomicole, sunt esenţiale şi se execută în mod similar cu cele din plantaţiile
viticole.
Terasarea este lucrarea specială care se recomandă cu prioritate, ca măsură
radicală, pentru valorificarea intensivă a versanţilor.

95
 La dimensionarea teraselor se are în vedere satisfacerea următoarelor
cerinţe:
 să se realizeze volume de terasamente cât mai reduse, înălţimi mici
şi platforme cât mai late;
 folosirea tuturor schimbărilor de pantă, obstacolelor şi formelor
naturale ale terenului care pot ajuta la amplasarea şi asigurarea
unui paralelism între terase;
 elementele constructive ale teraselor trebuie să corespundă cu
distanţele de plantare ale culturilor şi cu gabaritul maşinilor agricole;
 taluzurile să se încadreze în limitele 1/1-1/5;
 înălţimea teraselor să se stabilească astfel: cu taluz înierbat – 1,50-
2 m, cu zid de sprijin – 2-2,5 m;
 pe cât posibil lăţimea platformelor să fie constantă în interiorul unei
tarlale;
 panta transversală a platformelor să fie de 3-5 % şi în mod
excepţional până la 8 %;
 înclinarea longitudinală a teraselor să nu depăşească 3 %.
Terasele individuale – se amenajează pe versanţii cu pante mari, de peste 20
%, cu denivelări mari, unde nu există posibilitatea construirii unor terase continui.
Platformele acestor terase se amenajează doar în jurul pomului pe o rază de
1-2 m. Forma teraselor individuale este circulară sau rectangulară (fig.7.12).

Fig.7.12 –Terase individuale cu platformă circulară

(a) sau rectangulară; (b) L-distanţa între rândurile de pomi;
r-raza terasei; b-lăţimea terasei

Lucrările de regularizare a scurgerilor

Din această categorie fac parte canalele de coastă şi debuşeele, la fel ca în
cazul plantaţiilor viticole.
Canalele de coastă pot fi:
 de nivel (orizontale) când se amplasează paralel cu direcţia curbelor
de nivel;
 înclinate când se amplasează sun un unghi faţă de curbele de nivel,
adică au o anumită pantă longitudinală.
Canalele de nivel au rolul de a intercepta scurgerile de pe versanţi şi de a
determina infiltrarea apei. Se execută pe versanţii uniformi cu pante mai mari de 10-
12 %, până la 30-35 %, fără condiţii potenţiale de alunecare, cu soluri permeabile,
din zonele secetoase cu precipitaţii anuale sub 500 mm.
Se proiectează cu secţiunea transversală trapezoidală sau parabolică.

96
 Pentru a li se mări capacitatea de reţinere a apei sunt prevăzute în aval cu un
diguleţ.
În plantaţiile de pomi canalele se amplasează pe intervalul dintre rânduri (la
mijlocul intervalului) fiind însoţite adesea de benzi înierbate sau de arbuşti.
Canalele înclinate se amplasează sub un anumit unghi faţă de curbele de
nivel. Au rolul principal de evacuare dirijată a scurgerilor.
Panta longitudinală a canalelor înclinate este de 0,5-3 %. Apa este dirijată
spre debuşeu, iar din debuşeu într-un emisar sau recipient. Distanţa dintre două
canale este, în mod obişnuit, de 25-35 m, în funcţie de panta terenului şi se
determină la fel ca în cazul valurilor.
Debuşeele sunt canale ce se amplasează pe linia de cea mai mare pantă,
urmărind traseele depresionare de pe versant. Au rolul de a colecta şi evacua dirijat,
spre emisar, apa din reţeaua canalelor de coastă.
Pot avea secţiune parabolică, trapezoidală sau triunghiulară.
La trasarea debuşeelor se au în vedere următoarele: amplasamentul şi
secţiunea transversală a debuşeului să asigure condiţii favorabile pentru execuţia
mecanică a lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor, să aibă traseul cât mai scurt şi pe
cât posibil rectiliniu pentru a nu stânjeni parcelarea plantaţiei; să nu scoată din
circuitul agricol suprafeţe prea mari de teren; să asigure evacuarea debitului provenit
de pe suprafaţa aferentă fără a exista pericolul degradării acestuia sau a altor
suprafeţe învecinate.
Debuşeele pot avea secţiunea de scurgere consolidată biologie (înierbată),
consolidată mecanic (prin betoane sau cu zidărie de piatră) şi mixt.
Debuşeele înierbate au secţiunea parabolică sau trapezoidală şi se execută
cu taluzuri line (1/3-1/5) şi cu lăţimea la bază mai mare de 1 m pentru a putea fi
traversate de maşini şi pentru ca viteza apei să nu depăşească 1-1,5 m/s.
În cazul pantelor şi debitelor mari se execută debuşee având secţiunea
trapezoidală sau rectangulară, cu ruperi de pantă sub formă de căderi, consolidări
din piatră sau beton etc.
Dimensionarea debuşeelor se face în funcţie de mărimea debitului de
transport (Q) şi de viteza admisibilă a apei. Viteza maximă admisibilă se adoptă în
funcţie de tipul de consolidare a debuşeului (0,5-1,5 m/s pentru înierbat şi până la 5
m/s pentru consolidat mecanic).

7.9. Combaterea eroziunii în adâncime a solului

Principalele lucrări de combatere a eroziunii în adâncime se clasifică în trei
categorii:
lucrări executate în bazinul de recepţie;
 lucrări de amenajare a vârfului ravenelor;
 lucrări de amenajare pe reţeaua de scurgere
 (lucrări de amenajare a malurilor şi lucrări de consolidare a
fundului reţelei torenţiale).
Lucrări în bazinul de recepţie
În bazinul de recepţie se execută lucrări pentru reţinerea apei, în primul rând
lucrări agrotehnice antierozionale: arături pe curbele de nivel, culturi în fâşii, benzi
înierbate etc.
Se execută, de asemenea, lucrări hidrotehnice: valuri, canale de coastă,
terase.

97
 În zonele cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, pe soluri grele şi terenuri
predispuse alunecărilor, canalele de nivel sunt înlocuite cu canale de coastă înclinate
care au rolul de a intercepta apa de scurgere de suprafaţă şi de a o evacua în afara
vârfului ravenei, de obicei în debuşee.
Lucrări de amenajare a vârfului ravenelor
De cele mai multe ori scurgerile din bazinul de recepţie nu pot fi reduse în
întregime şi ca urmare ravena continuă să se dezvolte în cele trei dimensiuni.
Înaintarea ravenei poate pune în pericol o construcţie, un drum etc. Fapt care
impune oprirea înaintării acesteia.
Consolidarea vârfului ravenei se poate face prin înierbări sau împăduriri, dacă
lucrările din bazin reuşesc să reţină toată scurgerea.
Dacă accesul apei s-a oprit doar parţial şi dacă înălţimea la vârf a ravenei este
mai mică de 3-4 m, consolidarea acesteia se poate realiza prin umplerea cu pământ
în amestec cu gunoi şi paie, prin terase cu gărduleţe sau prin folosirea de saltele de
fascine (fascinele sunt mănunchiuri de nuiele).
Când debitul de acces este mare iar ravena periclitează obiective economice
importante, se pot folosi pentru consolidarea vârfului lucrări mai costisitoare cum
sunt:
 zidurile de sprijin cu disipator de energie (pentru înălţimi ale
 vârfului până la 2-3 m);
 căderi în trepte sau instalaţii de curent rapid ( din zidărie de
 piatră sau beton) în cazul unor adâncimi de peste 3-4 m.

Lucrări de amenajare pe reţeaua de scurgere

În categoria lucrărilor de amenajare pe reţeaua de scurgere se înscriu lucrările
de stabilizare şi consolidare a malurilor şi a fundului ravenei, care presupun o
abordare diferenţiată în raport cu situaţia concretă privind condiţiile naturale şi social
economice ale zonei.
Lucrări de amenajare a malurilor
Pentru a opri înaintarea ravenelor în lăţime prin surparea malurilor, se pot
executa mai multe lucrări, cum sunt:
 împăduriri şi înierbări;
 taluzări simple sau în trepte;
 fixarea pământului taluzurilor cu ajutorul gărduleţelor.
Oprirea înaintării ravenei în lăţime se poate realiza, cu bune rezultate, prin
plantarea de jur împrejurul ravenei a unei perdele forestiere de protecţie cu o lăţime
de 10-50 m (fig.7.13).

98
 Fig.7.13 – Amplasarea perdelelor de protecţie în jurul ravenei
În punctele supusă spălării mai accentuate şi în zonele în care malurile au
tendinţe de surpare se lasă o fâşie care se înierbează.
Pentru perdeaua forestieră trebuie alese specii de arbori şi arbuşti de talie
joasă, care drajonează şi cresc în tufe. O astfel de perdea contribuie la micşorarea
vitezei apei pe versant, favorizând reţinerea şi infiltrarea apei în sol. Astfel, pentru
rândurile dinspre ravenă se recomandă specii care drajonează (vişinul, sălcioara,
cătina, alunul), în zona de mijloc specii de arbori şi arbuşti (stejarul, salcâmul, ulmul,
paltinul, lemnul câinesc), iar în rândurile exterioare, arbuşti cu ghimpi (măceşul,
păducelul), pentru a constitui un obstacol în calea animalelor.
După încetarea înaintării în adâncime a ravenei, malurile continuă să se surpe
datorită înclinării mari pe care o au.
Pentru a asigura stabilitatea malurilor se preconizează taluzarea acestora cu o
înclinare egală cu valoarea unghiului taluzului natural). Pământul săpat se aruncă pe
fundul ravenei, ridicându-i acestuia cota (fig.7.14).
După ce s-a executat săpătura, se nivelează malul şi se acoperă cu un strat
de sol fertil în grosime de 6-8 cm, după care se înierbează sau se împădureşte.
Pentru fixarea taluzurilor la ravenele adânci se pot folosi şi brazdele de iarbă.
Consolidarea taluzurilor ravenelor adânci şi cu înclinări mari se poate realiza
cu ajutorul garnisajelor şi a gărduleţelor.

Fig.7.14 – Taluzarea malurilor ravenei

99
 Garnisajele – sunt lucrări simple care constau dintr-un strat în grosime de 10-
15 cm format din crengi, mărăcini, răchită, coarde de viţă-de-vie, buruieni care au
tulpini mai lignificate etc.(fig.7.15).

Fig.7.15 – Garnisaje
Cu acest strat se acoperă taluzul şi se fixează cu ajutorul unor ţăruşi bătuţi în
pământ pe o adâncime de cel puţin 50 cm.
Consolidarea prin gărduleţe de nuiele se recomandă pe malurile ravenei sau
pe versanţii cu pantă mare (abrupţi), cu soluri uşoare.
Gărduleţele se execută din împletituri de nuiele verzi, sprijinite pe pari. Parii au
lungimi de 0,6-0,8 m şi diametrul de 4-8 cm. Gărduleţele au înălţimea de 20-40 cm.
Pentru execuţia gărduleţelor, în lungul curbelor de nivel, pe direcţia acestora
se sapă câte un şanţ cu adâncimea de 10-25 cm, în care se bat parii la distanţe de
40-60 cm, în aşa fel încât să se poată împleti nuiele de 2-3 m lungime şi 1-3 cm
grosime.
Pentru a se încastra bine lucrarea în pământ, se recomandă ca împletitura să
înceapă de la fundul şanţului şi să continue deasupra terenului pe o înălţime de 10-
20 cm. În spatele împletiturii se aşează pământul care a rezultat din săpătura
şanţului.
Construcţia gărduleţelor se face primăvara sau toamna, folosindu-se
materialul în stare verde (plop, salcie, răchită etc.) care poate să-şi continue
vegetaţia, asigurând astfel o stabilitate mai mare a lucrărilor.
Gărduleţele au o durată scurtă de funcţionare, mai ales când se execută din
material uscat. După 3-4 ani nuielele putrezesc, iar funcţia de reţinere va fi preluată
de plantaţia forestieră care s-a înfiinţat concomitent cu gărduleţele.
Lucrări de consolidare a fundului ravenelor
Consolidarea fundului ravenelor se realizează prin:
 împăduriri;
 executarea de lucrări transversale.
Împăduririle – se folosesc atunci când fundul ravenei prezintă o oarecare
stabilitate. În zonele mai umede se vor folosi specii forestiere ca: arin, oţetar, plop,
răchită, iar în cele mai secetoase: salcâmul, sălcioara, păducelul, ulmul, măceşul etc.
Lucrările transversale – se execută perpendicular pe direcţia de scurgere
apelor.
Prin executarea acestor lucrări se creează condiţii de depunere în spatele lor
a materialelor solide transportate de apă, reducând panta fundului şi deci viteza de
scurgere.
Lucrările transversale realizează un profil longitudinal în trepte care asigură
disiparea curentului de apă la fiecare cădere. În executarea acestor lucrări este
100
important să se cunoască: panta proiectată (panta de compensaţie), înălţimea
lucrărilor, distanţa dintre lucrări, numărul lucrărilor.
Lucrări transversale uşoare
Cleionajele - se prezintă sub forma unor garduri de nuiele aşezate transversal
pe firul ravenelor sau ogaşelor.
Din punct de vedere constructiv cleionajele pot fi simple (pe un singur rând)
sau duble (pe două rânduri).
Cleionajele simple – se construiesc astfel: în punctul de amplasare,
perpendicular pe firul ravenei şi în maluri (în maluri pe 1-2,5 m lungime pentru
încastrarea lucrării) se execută un şanţ lat de 30-40 cm şi adânc de 50-80 cm. În
acest şanţ, la distanţe de 60-80 cm se bat în pământ pari de salcâm, stejar, pin etc.
De 2-2,5 m lungime, cu diametrul de 12-14 cm, care rămân deasupra liniei fundului la
o înălţime egală cu cea a lucrării. Împletirea nuielelor pe pari începe cu cel puţin 15-
25 cm sub nivelului fundului albiei. Până la nivelul fundului ravenei se vor folosi
nuiele de salcie iar la suprafaţă nuiele de stejar, alun, plop etc. După ce s-a executat
împletitura până la nivelul albiei, şanţul se umple cu pământ care se tasează foarte
puternic. Împletitura trebuie să fie cât mai deasă şi strânsă în pari, iar repartizarea
vârfurilor de nuiele să se facă uniform pe toată lungimea.
Se construieşte apoi radierul prin aşezare transversal, în aval de cleionaj, a
două sau mai multe rânduri de fascine (fig.7.16).

Fig.7.16 – Cleionaj simplu

Se continuă apoi împletirea gardului până la înălţimea stabilită (0,6-0,8 m). Pe

terenurile cu roci friabile este bine ca împletitura de nuiele să fie căptuşită în amonte
cu un rând de fascine aşezate transversal. Împletirea se face în aşa fel încât să
asigure formarea unui deversor.
Pentru a da o mai mare rezistenţă în amonte cleionajului, se pune pietriş sub
pământ. Aceste materiale filtrează apa şi dau posibilitatea întregului material solid
adus de apă să se depună în amonte de construcţie.
Cleionajul dublu este construit din două rânduri de împletituri aşezate la
distanţa de 1 m. Cleionajul dublu prezintă, faţă de cleionajul simplu, unele
particularităţi.
Cele două rânduri de împletituri se consolidează longitudinal prin longrine şi
transversal prin moaze. Spaţiul dintre împletituri se umple cu material coeziv sau cu
piatră. Cleionajul poate fi consolidat prin contrafişe, care se prind de un rând de piloţi
mici, aşezaţi în amonte şi aval de lucrare. Cleionajele se pot amplasa perpendicular
pe direcţia de scurgere a apelor sau în curbă cu convexitatea în sensul scurgerii

101
apei. Deversorul se realizează prin înclinarea ce se dă împletiturii din nuiele dinspre
aripi spre centru (fig.7.17).

Fig.7.17 – Cleionaj dublu

Fascinajele – sunt recomandate pe soluri şi roci cu textură uşoară, unde

cleionajele nu dau rezultate satisfăcătoare, deoarece pământul se spală foarte uşor.
Se pot folosi pe ravenele care transportă particule cu diametrul sub 3 cm.
Fascinajele sunt formate din două sau mai multe fascine simple suprapuse
fixate cu pari cu cârlig sau fixate între două rânduri de pari (fig.7.18 şi fig.7.19). Prima
fascină se îngroapă pe jumătate din diametru pe fundul ravenei.
Fascinele sunt snopi de nuiele cu diametrul de 20-30 cm şi o lungime de 4-12
m. Din 30 până la 50 cm snopii se leagă cu sârmă neagră sau galvanizată, cu
diametrul de 2-3 mm. Uneori fascinele se umplu în interior cu piatră. Aceste fascine
au diametrul de 0,6-1 m şi se numesc fascine lestate (fig.7.19).

102
 Fig.7.18 – Fascinaje simple

Fig.7.19 – Fascinaj dublu (a), fascină lestată (b)

Garnisajele sunt cele mai simple lucrări care se execută pe ravenele cu debite
mici de viitură şi cu eroziune redusă la fund.
Garnisajele constau dintr-o saltea de crengi sau alte materiale lemnoase care
se fixează prin prăjini transversale şi pari care se bat 1 m în pământ. Crengile se
aşează cu vârfurile înspre amonte în strat de 0,5 m. Printre crengi se aşează şi
lăstari de salcie.
Garnisajele, prin rugozitatea mare pe care o au reduc viteza apei şi
favorizează depunerea aluviunilor. După ce se colmatează fundul, se plantează cu
specii forestiere.
Lucrări transversale grele
Pragurile – sunt lucrări transversale cu înălţimea sub 2 m, iar barajele sunt
lucrări cu înălţimea de peste 2 m.
Pragurile se construiesc, de obicei din lemn cu piatră (aşa numitele căsoaie)
sau din piatră , iar barajele din gabioane, beton sau pământ.
103
 Căsoaiele – constau din două panouri formate din trunchiuri de arbori,
consolidate transversal prin buşteni sau bile. Spaţiul dintre cele două rânduri ale
panourilor se umple cu piatră de carieră sau cu bolovani de râu (fig.7.20). La
executarea căsoaielor se va acorda o atenţie deosebită modului de îmbinare a bilelor
longitudinale cu cele transversale pentru a nu se crea spaţii mai mari de 10-15 cm.
Fixarea bilelor se face cu buloane (piroane).
Construcţia se prevede cu deversor, radier şi căptuşire de material în aval.

Fig.7.20 – Căsoaie

Pragurile din zidărie uscată, de piatră, au o durată mai mare şi se execută

acolo unde există piatră din abundenţă.
Se construiesc din lespezi de piatră aşezate în straturi (fig.7.21). Au o înălţime
maximă de 2 m.
La execuţie se sapă o fundaţie pe adâncimea de 0,5-1 m. Pe fundul şanţului
se aşează un strat de balast de 10 cm grosime şi apoi începe executarea zidăriei.
Pietrele cele mai mari se folosesc la fundaţie.
Aceste praguri nu au deversor propriu-zis ci, ca şi la cleionaje, deversorul se
realizează prin înclinarea pe care o are pragul dinspre aripi spre centru.
Radierul este format din trepte de piatră.

104
 Fig.7.21 – Praguri din zidărie de piatră

Gabioanele – sunt cutii de plasă de sârmă galvanizată de formă

paralelipipedică, cu dimensiuni de 211 m. În interiorul lor se introduce piatră. Plasa
de sârmă trebuie să aibă ochiuri cu diametrul mai mic decât dimensiunile pietrelor ce
urmează a fi folosite.
Cutiile din plasă de sârmă se construiesc în prealabil, iar umplerea cu piatră
se face numai după ce au fost aşezate la locul definitiv.
Gabioanele se fixează unele de altele cu sârmă călită sau galvanizată.
Gabioanele au avantajul unei mari elasticităţi (iau forma terenului), a
posibilităţii de a folosi piatră de orice dimensiune şi a modului simplu şi uşor de
execuţie.
Cauza principală a distrugerii gabioanelor este ruginirea sârmei. Pentru a se
evita distrugerea plasei de sârmă de la coronament se recomandă ca peste aceasta
să se aşeze un strat de mortar de ciment de 10 cm grosime, la cel puţin un an de la
executarea lucrării, când terenul a căpătat stabilitate.

Fig.7.22 – Gabioane

7.10. Prevenirea şi combaterea eroziunii eoliene. Alunecările de teren

Eroziunea eoliană sau eroziunea produsă de vânt este un proces care se
manifestă îndeosebi în zonele secetoase, afectând, adesea grav, nisipurile şi solurile
nisipoase.
Pe plan mondial nisipurile reprezintă aproximativ 7% din suprafaţa uscatului.

105
 Vântul acţionează cu agresivitate îndeosebi asupra suprafeţelor neprotejate,
dezgolite de vegetaţie, pe care lucrările solului s-au executat neraţional şi excesiv
etc.
Pagubele pe care le produce eroziunea prin vânt afectează deopotrivă
suprafeţele agricole dar şi alte sfere de activitate. Astfel, mişcările de sol pot conduce
la modificarea reliefului, la distrugerea unor culturi prin dezvelirea seminţelor,
dezrădăcinarea plantelor sau îngroparea plantelor, la acoperirea cu nisip a unor căi
de comunicaţie, a unor zone locuite, la colmatarea canalelor de irigaţie, a celor de
desecare etc.
Alunecările de teren constituie una din formele cele mai grave de degradare a
terenurilor situate în pantă, constând în desprinderea unor mase de pământ şi
alunecarea acestora spre aval, ca urmare a acţiunii unor factori favorizanţi.
În România, suprafeţele afectate de alunecări, care ajungeau până la circa
800.000 hectare în anul 1975, s-au extins îngrijorător după 1990.
Chiar dacă alunecările de teren se manifestă, într-un grad mai mare sau mai
mic, pretutindeni pe terenurile în pantă, o frecvenţă mai mare a acestora se
înregistrează îndeosebi în Podişul Moldovenesc, Podişul Transilvaniei, Podişul Getic,
Subcarpaţii Răsăriteni şi Sudici (Budiu V., Mureşan D., 1996).

Lucrări şi măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii eoliene

Dislocarea de către vânt a particulelor de nisip nelegate în agregate stabile şi
transportul acestora se realizează diferit, în raport cu mărimea particulelor. Astfel,
particulele cu diametrul cuprins între 0,5-3,0 mm sunt transportate prin rostogolire
sau târâre, particulele cu diametru între 0,1-0,5 mm – prin salturi iar cele mai mici de
0,1 mm – prin plutire în aer sau suspensie.
Procesul de spulberare a nisipurilor este declanşat la o viteză a vântului de
circa 3-4 m/s pe terenurile uscate şi la o viteză mai mare pe solurile umede.
Complexul de lucrări şi măsuri menite să prevină şi să combată eroziunea
eoliană trebuie să fie orientat în sensul îmbunătăţirii însuşirilor fizice şi mecanice ale
solurilor nisipoase, să contribuie la fixarea nisipurilor şi la micşorarea vitezei vântului.
Aceste lucrări se grupează astfel:
Rezultate bune în realizarea stabilităţii nisipurilor se obţin prin irigaţii
(menţinându-se la suprafaţa nisipului un strat umed care împiedică spulberarea
particulelor) şi prin adaos de materiale cu rol în fixarea nisipurilor.

Tabelul 7.11
Clasificarea lucrărilor de combatere a eroziunii eoliene

Grupa de lucrări Felul lucrării

Lucrări de nivelări – modelări
ameliorare organizarea terenului
paranisipuri
Lucrări şi măsuri aplicarea îngrăşămintelor chimice
agrotehnice şi aplicarea de preparate chimice de fixare a nisipurilor
chimice
Lucrări şi măsuri culturi agricole de protecţie
biologice perdele de protecţie (silvice şi pomicole)
plantaţii de protecţie în masiv

106
 Lucrări de ameliorare a terenurilor nisipoase
Nivelarea – modelarea – este lucrarea prin care se realizează o uniformizare
(în măsura posibilităţilor) a suprafeţelor cultivabile.
De obicei, formaţiunile create de vânt pe terenurile nisipoase (dune, interdune)
influenţează negativ desfăşurarea lucrărilor mecanice, aplicarea udărilor, fertilizarea
etc.
Nivelarea este posibilă doar atunci când diferenţele de nivel dintre dune şi
interdune nu sunt mari. Astfel, când diferenţele sunt mari, se execută doar o
modelare a terenurilor şi nu o nivelare propriu zisă.
Dat fiind că prin modelare se modifică mult caracteristicile solului, se
recomandă o fertilizare adecvată cu îngrăşăminte organice (30-60 t/ha) şi cultivarea,
timp de 1-3 ani, a unor plante care să fie folosite ca îngrăşământ verde: secară,
borceag, rapiţă, lupin.
Organizarea terenului - constă în împărţirea suprafeţei nivelate (modelate)
pe unităţi de lucru şi pe culturi.
Obligatoriu, latura lungă a solei se orientează perpendicular pe direcţia
vântului dominant.
Stabilirea reţelei de drumuri se realizează concomitent cu împărţirea terenului
în sole.
Paranisipurile – sunt mijloace mecanice (panouri) care folosesc la fixarea
nisipurilor, când consolidarea nu se poate realiza doar prin vegetaţie.
Dintre mijloacele mecanice utilizate fac parte: panourile ascunse, panourile
verticale şi panourile orizontale.
Panourile ascunse se folosesc, de obicei, pe terenurile pe care nu s-a făcut
nivelarea, fiind orientate pe linia curbelor de nivel.
Panourile verticale (paranisipurile verticale) au rol asemănător panourilor
ascunse, fiind, însă, mai înalte (l m faţă de 0,30-0,40 cm).
Sub protecţia panourilor, care au de regulă un caracter preventiv, se
recomandă cultivarea unor plante capabile să contribuie la consolidarea nisipurilor.
Paranisipurile verticale se clasifică, la rândul lor, în paranisipuri penetrabile,
impenetrabile şi semipenetrabile.
Paranisipurile orizontale reprezintă fâşii realizate din materiale diverse (nuiele,
vreascuri, trestie etc.) alternând cu fâşii plantate fie cu pomi fructiferi, fie cu arbori
care, la rândul lor, au rol de protecţie a solului.

Măsuri agrotehnice şi chimice

Măsurile agrotehnice – constau, în general, în:
• efectuarea lucrărilor solului perpendicular pe direcţia vântului dominant. Se
va evita grăpatul şi discuirea terenului pentru a se preveni spulberarea nisipului;
• protejarea şi consolidarea nisipurilor, un rol deosebit îl are aplicarea
îngrăşămintelor organice, a celor minerale, precum şi a îngrăşămintelor verzi, prin
humusul pe care îl formează. Este bine ca îngrăşămintele organice să se
încorporeze la mare adâncime, în straturi succesive, an de an, în cantităţi de 40-50
t/ha .
Alegerea culturilor de câmp pe nisipuri, ca şi rotaţia culturilor, trebuie să
asigure şi ele stăvilirea procesului de eroziune eoliană. În acest scop se cultivă
plante care acoperă bine solul, care au un aparat vegetativ bogat.
Măsurile chimice – ca măsuri chimice se poate apela la trasarea suprafeţei
cu produşi sintetici care pot fixa temporar nisipurile. În alegerea preparatelor chimice

107
se are în vedere ca acestea să prezinte o bună rezistenţă la acţiunea
microorganismelor din sol, să aibă o capacitate ridicată de reţinere a apei, să nu
afecteze germinaţia seminţelor şi dezvoltarea plantelor, să poată fi procurate la un
preţ accesibil.
Dintre preparatele chimice folosite în fixarea nisipurilor fac parte: bitumul,
asfaltul, bentonita, răşinile sintetice, uleiurile minerale, aracetul etc.

Lucrări şi măsuri biologice

Această categorie de lucrări dă bune rezultate şi este la îndemână.
Culturile agricole de protecţie – care se preferă sunt cele care acoperă bine
terenul şi sunt capabile să asigure producţii ridicate. Pe nisipurile din Oltenia au dat
bune rezultate: secara, grâul, porumbul, sorgul, cartoful, ricinul, tutunul etc.
De asemenea, se recomandă viţa de vie şi pomii fructiferi.
Prin crearea posibilităţilor de irigare, s-au extins în cultură, în ultimele decenii,
arahidele, legumele, plantele de nutreţ, plantele medicinale etc.
Orientarea rândurilor de plante trebuie să se facă, obligatoriu, perpendicular
pe direcţia vântului dominant.
Pentru acoperirea terenului o perioadă cât mai îndelungată, după recoltarea
culturii de bază, se însămânţează culturi succesive iar în perioada de toamnă-
primăvară-vară culturi intermediare, de obicei plante furajere.
În livezi şi în plantaţiile viticole se recomandă ca intervalele dintre rânduri să
fie cultivate cu plante care pot fi folosite ca îngrăşământ verde sau ca furaj.
Măsurile silvice – au rolul de consolidare a nisipurilor prin vegetaţie
lemnoasă şi de reducere a vitezei vântului cu ajutorul perdelelor de protecţie,
împăduririlor sau plantaţiilor în masiv. Perdele de protecţie pot fi principale şi
secundare.
Perdelele principale se amplasează perpendicular pe direcţia vântului, la
distanţa de 200-300 m una de alta.
Perpendicular pe aceasta, la distanţa de 1000-1500 m, se amplasează
perdelele secundare.
Împădurirea sau plantaţiile în masiv se amplasează în zonele cu nisipuri
zburătoare, având rolul de fixare.
Speciile des folosite sunt pinul, salcâmul, plopul, arţarul, cătina albă etc.
Perdelele de protecţie pot fi construire dintr-o singură specie arboricolă sau de
mai multe specii.
Alunecările de teren
Factorii care favorizează producerea alunecărilor de teren
Procesul de alunecare se produce ca urmare a acţiunii unor factori naturali şi
artificiali cauzali (gravitaţia, apa, îngheţul, intervenţia omului, vibraţiile etc.) şi
condiţionali (natura terenului, procesul de dezintegrare a solului, succesiunea de
strate permeabile şi strate impermeabile de sol etc.).
Gravitaţia – este principalul factor natural care poate genera procesul de
alunecare a terenului. Gradul de influenţă al gravitaţiei este determinat de masa rocii
iar alunecarea propriu-zisă se produce în raport cu înclinarea pantei şi cu natura
rocilor.
Apa – reprezintă, alături de gravitaţie, un factor important al alunecărilor de
teren.
Apa poate influenţa procesul de alunecare sub mai multe aspecte.

108
 Cel mai adesea, alunecarea este generată de apa provenită din precipitaţii şi
de cea rezultată în urma topirii zăpezii, care umezind puternic pământul, determină
creşterea nivelului apei freatice. La rândul lor, apele curgătoare, cele de infiltraţie şi
apele subterane acţionează asupra forţelor de coeziune ale solului pe care le
slăbesc, determinând alunecarea.
Îngheţul – determină degradarea structurii rocilor, influenţând proprietăţile
fizico-mecanice ale solului şi implicit, stimulând declanşarea procesului de alunecare
a terenului.
Vibraţiile – produse ca urmare a unor şocuri, explozii, lovituri etc., pot
contribui, mai ales când se asociază şi alţi factori, la declanşarea procesului de
alunecare.
Factorul antropic (acţiunea omului) – reprezintă unul dintre factorii care pot
contribui într-un grad ridicat la declanşarea alunecărilor, atunci când se intervine
neraţional asupra unor dintre amenajările sau lucrările antierozionale, prin defrişări
neraţionale, prin desţelenirea unor suprafeţe aflate în pantă etc.
Tipul de sol – influenţează alunecările de teren, îndeosebi ca urmare a texturii
diferite. Cele mai expuse sunt solurile argiloase, loessurile, marnele, nisipurile etc.
Degradarea rocilor – prin alterare şi dezagregare contribuie la crearea
condiţiilor (formarea de fisuri în rocă, slăbirea rezistenţei rocilor etc.) pentru
declanşarea procesului de alunecare.
Dispunerea succesivă a straturilor permeabile şi a celor impermeabile –
reprezintă un factor favorizant considerabil al alunecărilor de teren. Când stratul
permeabil se umectează abundent iar stratul impermeabil dispus imediat în
profunzime este înclinat, se creează condiţii pentru pierderea stării de echilibru şi
deplasarea spre aval a stratului îmbibat cu apă.
Fisurile (crăpăturile) – care se produc în sol stimulează infiltrarea apei şi
îmbibarea stratului superficial care în momentul întrunirii şi altor factori favorizanţi, se
poate deplasa în aval, pe planul înclinat al stratului următor de sol, umectat şi el în
partea superioară dar impermeabil pentru apă.
Relieful (factorul edafic) – influenţează procesul de alunecare prin mărimea
pantei, prin expoziţie, gradul de frământare etc.
Vegetaţia – poate contribui la crearea unei rezistenţe a terenurilor în pantă la
alunecare.
Terenurile împădurite şi în general terenurile acoperite cu vegetaţie, sunt mai
puţin expuse alunecărilor decât terenuri arabile, mereu afânate şi neprotejate sau
protejate doar în mică măsură de culturi.
Clasificarea alunecărilor de teren
În funcţie de factorii care generează procesul de alunecare şi de modul de
manifestare a acestuia, se disting alunecări uscate şi alunecări umede de teren.
Alunecările uscate – se produc sub acţiunea gravitaţiei, fără aportul direct al
apei. Alunecările uscate sunt cunoscute şi sub denumirile de prăbuşiri, năruiri sau
surpări de teren. Prin astfel de alunecări, masa de pământ cade liber, amestecându-
se, fără să se producă o deplasare pe suprafaţa de alunecare. De obicei, astfel de
alunecări se produc în zonele muntoase, fără a afecta direct, decât în mică măsură,
suprafeţele agricole.
Alunecările umede (alunecările propriu-zise) – sunt o consecinţă a acţiunii
comune a gravitaţiei şi a apei. Alunecările umede nu se produc brusc, masa de
pământ nu cade liber ci parcurge o fază de evoluţie, deplasându-se pe o suprafaţă
de alunecare.

109
 Evoluţia alunecării de teren prezintă mai multe faze (fig.7.23):
 frontul de desprindere (cornişa alunecării) – A, care constituie limita dintre
masa alunecătoare şi partea superioară a terenului care rămâne nemişcat;
 masa alunecătoare (corpul alunecării) – B, este masa de teren desprinsă şi
deplasată în aval;
 suprafaţa de alunecare (patul, terenul care rămâne nemişcat) – C, este stratul
impermeabil pe care se deplasează masa alunecătoare;
 baza alunecării – D.

Fig.7.23 – Părţile componente ale unei alunecări

În raport cu adâncimea patului de alunecare se disting:

alunecări superficiale – produse pe mai puţin de 1 m adâncime;
alunecări de mică adâncime – cu o profunzime de 1-2 m;
alunecări de adâncime medie – cuprinse între 2-5 m;
alunecări de adâncime mare–care ajung de la 5 până la 15 m;
alunecări foarte adânci – care pot depăşi 15 m adâncime.
În funcţie de mărimea suprafeţei de teren afectate, alunecările se clasifică în:
 alunecări mici – pe o suprafaţă mai mică de 1 ha;
 alunecări medii – pe o suprafaţă de 1-5 ha;
 alunecări mari – pe 5-25 ha;
 alunecări foarte mari – când suprafaţa afectată este mai mare de 25 ha.
Lucrări de amenajare şi valorificarea a terenurilor agricole alunecătoare
Alunecările de teren produc pagube considerabile îndeosebi atunci când
afectează obiective social economice, precum localităţi, întreprinderi industriale,
şosele etc. Pentru prevenirea unor astfel de situaţii se recomandă intervenţii
prealabile, pentru amenajarea raţională a zonelor aflate în pericol. Astfel de lucrări
sunt, de obicei, foarte costisitoare. Din cauza costurilor ridicate, asemenea lucrări
sunt greu sau chiar imposibil de extins pe suprafeţele agricole.
Având în vedere că o mare parte a suprafeţelor alunecate sau ameninţate de
alunecări aparţin micilor proprietari, posibilităţile de amenajare a acestor suprafeţe,
prin eforturi proprii, sunt extrem de mici. Este necesar, prin urmare, să fie identificate
soluţii noi, mai simple, mai eficiente şi mai ieftine.
Potrivit concepţiilor actuale în domeniul îmbunătăţirilor funciare, se recomandă
amenajarea versanţilor în complex, pe bazine hidrografice, fiind abordate deopotrivă
problemele legate de eliminarea excesului de apă de pe terenurile în pantă, cele
legate de combaterea eroziunii de suprafaţă şi a eroziunii în adâncime, cu cele
legate de prevenirea şi combaterea alunecărilor de teren.

110
 O importanţă esenţială o are identificarea la timp a cauzelor care favorizează
alunecările de teren şi aplicarea treptată pe baza unei documentări temeinice, pe
baza studiilor pedologice, litologice, hidrogeologice etc., a unor lucrări complexe, al
căror efect se manifestă, la rândul lui, pe parcurs, în timp.
Împădurirea versanţilor reprezintă o măsură la îndemână, veche şi eficientă,
de consolidare a acestora. Se preferă, pentru plantare, specii cu bună înrădăcinare,
cu grad rapid de dezvoltare, mari consumatoare de apă.
Lucrările de împădurire pot fi însoţite de lucrări de drenare şi colectare a apei
aflate în exces pe versanţi.
În mod obişnuit, pe terenurile agricole, drenurile se amplasează la adâncimea
de 1,50-2,50 m dar, în cazul alunecărilor de adâncime, reţeaua de drenaj poate fi
amplasată la 5-6 m adâncime, în funcţie de profunzimea stratului impermeabil.
Fixarea drenurilor trebuie să se facă sub nivelul acvifer şi în amonte de linia
de desprindere a alunecării (fig.7.24).
Oprirea alunecărilor adânci, când panta terenului este prea mare, se poate
realiza prin drenarea versanţilor printr-o reţea de puţuri situate la nivele diferite şi
care comunică între ele prin conducte de beton (fig.7.25).
Rezultate bune în stabilizarea terenurilor alunecate s-au obţinut prin
amplasarea drenurilor sub malul de alunecare, linia drenurilor pornind în două pante
– când malul este concav, sau sub formă de „V” sub mal, continuând cu un dren pe
mijlocul suprafeţei – când malul este convex.

Fig.7.24 – Amplasarea drenurilor pe terenurile alunecate

(după Bădescu Gh.)

111
 Fig.7.25 – Drenarea versanţilor cu alunecări prin puţuri şi conducte
drenante (după Ceauşu N. şi colab.)

După amenajarea terenurilor alunecate, Budiu şi colab. (1996) recomandă

folosirea acestora, timp de mai mulţi ani, ca fâneaţă.
Pentru refacerea gradului de fertilitate a suprafeţelor amenajate se impune, de
asemenea, o fertilizare raţională, adecvată pentru fiecare caz în parte (Ceauşu N. şi
colab., 1976; Mureşan D. şi colab., 1992; Budiu V., şi Mureşan D., 1996).

112
 8. IRIGAŢII

Mijlocul radical de combatere a secetelor, de refacere a umidităţii pedologice

şi atmosferice utilă plantelor îl reprezintă irigaţiile.
Introducerea irigaţiilor pe o anumită suprafaţă impune realizarea unor lucrări
tehnice speciale cu ajutorul cărora se asigură captarea apei din sursă, transportul ei
pe terenul irigabil şi distribuţia la plante.
În acest capitol sunt prezentate elementele componente ale sistemului de
irigaţie, sursele de apă şi calitatea apei pentru irigaţii, regimul de irigare al culturilor,
tipuri de amenajare şi metodele de udare.

8.1. Necesitatea aplicării irigaţiei

Prin irigaţie se înţelege aprovizionarea controlată a solului cu cantităţi de apă
suplimentare, faţă de cele primite în condiţii naturale, în scopul asigurării stabilităţii
producţiei agricole la un nivel ridicat.
Necesitatea aplicării irigaţiei este determinată de factori naturali şi social-
economici.
Irigaţiile înlătură efectele păgubitoare ale secetelor, corectează în mare
măsură climatul unei zone naturale şi reglementează totodată, regimul hidric al
solului asigurând necesarul de apă al plantelor.
Seceta se poate prezenta sub diferite forme, cele mai cunoscute fiind cea
atmosferică şi pedologică.
Prin seceta atmosferică se înţelege perioada de timp de peste 10 zile în timpul
vegetaţiei în care nu cad ploi mai mari de 5 mm, temperaturile sunt ridicate, vânturile
foarte calde, iar umiditatea relativă a aerului scăzută (30-40 %). În aceste condiţii
apare un dezechilibru între absorbţia radiculară şi transpiraţie. Această formă a
secetei se mai numeşte şi seceta fiziologică.
Seceta pedologică se manifestă atunci când umiditatea scade sub aşa numitul
plafon minim al umidităţii, apropiindu-se de coeficientul de ofilire.
Seceta pedologică este mai dăunătoare pentru plante decât atmosferică,
deoarece plantele îşi iau din sol cea mai mare parte din necesarul de apă.
Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetaţie, de la germinare şi
plantare până la maturitate. Prezenţa apei în cantităţi optime determină, împreună cu
ceilalţi factori de vegetaţie, dezvoltarea normală şi economic rentabilă a culturilor
agricole.
Precipitaţiile atmosferice reprezintă principala resursă naturală de apă care
alimentează profilul de sol. Deşi precipitaţiile împreună cu temperatura aerului şi cu
alţi factori climatici din numeroase zone agricole din ţara noastră oferă, în general,
condiţii bune pentru obţinerea de producţii ridicate, sunt zone unde în anumiţi ani apa
este un factor limitativ şi aceasta datorită climatului de tip continental care se
caracterizează printr-un regim pluviometric neuniform.
Mijlocul radical de combatere a secetelor, de refacere a umidităţii pedologice
şi atmosferice utilă plantelor îl reprezintă irigaţiile.
Prin irigaţie se elimină fluctuaţiile mari de producţie de la un an la altul şi de la
o zonă la alta, influenţând favorabil atât nivelul, cât şi calitatea recoltelor. Aceste

113
avantaje ca şi altele, justifică eforturile care se fac astăzi în lume pentru extinderea
suprafeţelor irigate.
8.2. Sistemul de irigaţie
Introducerea irigaţiilor pe o anumită suprafaţă impune realizarea unor lucrări
tehnice speciale cu ajutorul cărora se asigură captarea apei din sursă, transportul ei
pe terenul irigabil şi distribuţia la plante.
Sistemul de irigaţii este ansamblul unitar de construcţii şi amenajări împreună
cu instalaţiile şi echipamentele folosite la aplicarea udărilor, în scopul acoperirii
deficitului de umiditate din stratul activ de sol.

8.2.1. Clasificarea sistemelor de irigaţie

După metoda de udare folosită pot fi:
 prin scurgere la suprafaţă;
 prin submersiune (inundare);
 prin aspersiune;
 prin picurare (localizată);
 prin subirigaţie (reversibilă din drenaj).
În funcţie de scopul urmărit sunt:
 de umectare;
 de spălare;
 fertilizantă;
 de aprovizionare;
 antigel.

8.2.2. Elementele componente ale sistemului de irigaţie

Părţile componente ale sistemului de irigaţie sunt următoarele: priza de apă,
lucrări de aducţiune şi de distribuţie a apei, construcţii hidrotehnice şi diverse
instalaţii, echipamente şi dispozitive de udare (fig.8.1).
Priza de apă reprezintă construcţia frontală a sistemului care asigură captarea
apei din sursă. În funcţie de configuraţia terenului şi cota apei din sursă prizele de
apă pot fi gravitaţionale sau cu ridicare mecanică.
Lucrările de aducţiune preiau apa de la priză şi o conduc în reţeaua de
distribuţie. În funcţie de tipul amenajării, aducţiunea poate fi formată dintr-un canal
sau o conductă.
Canalele de aducţiune care deservesc sisteme mari de irigaţie îndeplinesc şi
alte funcţiuni (hidroenergie, alimentări cu apă potabilă, navigaţie etc.) fiind numite,
canale magistrale.
Aducţiunea se poate completa cu staţii de repompare a apei, iar pe traseu
sunt prevăzute construcţii hidrotehnice (stăvilare, apeducte, vane) sau lucrări de
traversare (podeţe, sifoane etc.).
Lucrările de distribuţie au rolul de a prelua apa din lucrările de aducţiune şi a o
conduce până la suprafaţa amenajată. Aceste lucrări sunt formate din canale sau
conducte de diferite ordine de mărime, ultimele fiind canale distribuitoare de sector
sau antenele.
Lucrările de amenajare interioară a terenului preiau apa de la ultimele
elemente ale reţelei de distribuţie şi o repartizează plantelor. Componenţa şi felul
acestor lucrări depind de metoda de udare folosită şi de tipul de amenajare adoptat.

114
 Reţeaua de colectare şi evacuare a apelor conduce în afara sistemului
surplusul de apă provenit din golirea reţelei de alimentare, din precipitaţii sau din alte
surse.

Fig.8.1 – Sistemul de irigaţii

SPB–staţie de pompare de bază; SRP-staţie de repompare; CA-canal de
aducţiune ; CD–canal distribuitor; SPP-staţia de pompare şi de punere
sub presiune; S-sediul sistemului; P-punct de avertizare a udărilor;
L-localitate

Lucrările anexe asigură funcţionarea corectă şi eficientă a sistemelor de

irigaţii. Din această categorie de lucrări fac parte: sedii de secţii şi sisteme, ateliere
de reparaţii, depozite, instalaţii de telecomunicaţii, reţele de puţuri hidrogeologice,
instalaţii de apometre, staţii şi puncte de avertizare a udărilor.

8.3. Surse de apă şi calitatea apei pentru irigaţii

8.3.1. Surse de apă
Sursele de apă utilizate pentru irigaţii sunt apele de suprafaţă şi cele
subterane care îndeplinesc condiţiile de calitate şi cantitate necesare.
Apele de suprafaţă cuprind: cursurile de apă, lacurile permanente, bazinele de
acumulare, canalele colectoare din sistemele de desecare. În ultimul timp sunt
folosite şi apele uzate şi cele marine desalinizate.
Apele subterane (izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci) se
caracterizează prin debite relativ mici, temperaturi scăzute şi mineralizare
accentuată.

8.3.2. Calitatea apei pentru irigaţii

Apa folosită pentru irigaţie trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate care
să influenţeze favorabil relaţiile complexe dintre sol – apă – plantă şi mediul ambiant.

8.3.2.1. Însuşirile apei pentru irigaţie

115
 Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în considerare la aprecierea
calităţii unei ape pentru irigaţie sunt următoarele: temperatura, turbiditatea, gradul de
aeraţie, reacţia, concentraţia în elemente chimice şi în săruri solubile.
Temperatura apei trebuie să fie cât mai apropiată de temperatura optimă de
vegetaţie a plantelor, cerinţă îndeplinită de majoritatea surselor de suprafaţă. În cazul
folosirii la irigaţie a apelor subterane, temperaturile scăzute ale acestora nu ridică
probleme deosebite culturilor agricole. În urma circulaţiei pe canale, conducte,
brazde şi chiar pe timpul infiltrării în sol apele, iniţial reci, se încălzesc până la 18-200
C, apropiindu-se de limita cerută de plantele cultivate.
Turbiditatea reprezintă cantitatea de aluviuni în suspensie transportate de apă
în unitatea de volum. Se măsoară în g/l sau în kg/m3.
Cantităţile de aluviuni sunt diferite de la sursă la sursă. În apele de suprafaţă
cantităţile sunt mai mari, iar în apele subterane cantităţile sunt foarte reduse. În apele
curgătoare, turbiditatea are şi o variaţie sezonieră depinzând de debitul şi viteza
curentului de apă. Când se analizează o sursă de apă pentru irigaţie trebuie să se
studieze nu numai cantitatea, ci şi calitatea aluviunilor, îndeosebi mărimea şi
compoziţia chimică a particulelor solide transportate, pentru a se putea prognoza
influenţa acestor elemente asupra solurilor irigabile, dar şi asupra funcţionalităţii
construcţiilor, instalaţiilor şi echipamentelor de udare.
Gradul de aeraţie sau conţinutul în oxigen al apei de irigaţie are un rol
important în desfăşurarea proceselor de oxidare din sol. Se consideră o apă bună
pentru irigaţii sub acest aspect când cantitatea de oxigen dizolvat în apă este de
minimum 4 mg/dm3 şi când consumul biochimic de oxigen pentru procesele de
oxidare bacteriană în 5 zile este de maximum 12 mg/dm 3.
Cursurile de apă au un grad de aeraţie satisfăcător, apele subterane,un grad
mai redus, iar lacurile, bălţile, bazinele, iazurile sunt nesatisfăcătoare din acest punct
de vedere, fiind aproape lipsite de oxigen. Pentru a putea fi folosite la irigaţii apele
stătătoare necesită măsuri speciale de aerare.
Reacţia apei sau concentraţia în hidrogen ioni, exprimată în unităţi pH,
reprezintă un alt indicator de calitate al apei pentru irigaţie.
Se admite pentru pH valori cuprinse între 5,5 şi 8,6. Trebuie făcută însă
precizarea că apele cu un pH mai mic de 6,5 sau de peste 7,5 necesită măsuri de
ameliorare înainte de a fi folosite la irigaţii întrucât majoritatea culturilor agricole
preferă o reacţie apropiată de cea neutră.
Concentraţia în săruri solubile şi elemente chimice este indicele cel mai
complex al calităţii apei de irigaţie. Se poate exprima direct ca reziduu salin sau ca
reziduu mineral fix, în g/l, în mg/dm3 sau în ppm (părţi per milion) şi indirect prin
conductivitatea electrică.
Conductivitatea electrică (CE) a unei soluţii este reciproca rezistivităţii electrice
şi se măsoară în unităţi siemens/cm la 250 C (unitatea siemens, simbol S, înlocuieşte
unitatea mho). Cantităţile separate ale ionilor se exprimă în miliechivalenţi la
decimetru cub (me/dm3).

8.3.2.2. Indici calitativi ai apelor de irigaţie

Pentru caracterizarea apelor ce urmează a fi utilizate la irigaţii se stabilesc
indici de calitate care se bazează pe rezultatele analizelor fizice, chimice şi biologice
ale apelor. Este obligatoriu ca analizele să se facă periodic, deoarece calitatea apei
se modifică în timp sub influenţa factorilor de mediu.

116
 Indicii (indicatorii) calitativi ai apelor de irigaţie sunt următorii: indicatori salini:
reziduul salin, săruri minerale dizolvate (cloruri, sulfaţi şi sodiu), indicele CSR şi
indicele SAR; indicatori toxici şi/sau dăunători; indicatori microbiologici.
Reziduul salin se stabileşte prin calcul din însumarea conţinuturilor de sodiu,
magneziu, calciu, cloruri, sulfaţi, carbonaţi şi hidrocarbonaţi din apa pentru irigaţie.
Se exprimă în mg/dm3.
Indicele CSR (carbonatul de sodiu rezidual) se exprimă în me/dm3 şi se
calculează cu formula:
IndiceCSR HCO3  CO32    Ca 2   Mg 2  
 2 2
în care: HCO3 , CO , Ca
şi Mg 2 reprezintă conţinuturile de
hidrogenocarbonaţi, de carbonaţi, de calciu şi magneziu din apa de irigaţie.
Indicele SAR (Sodium adsorbtion ratio = raportul de adsorbţie a sodiului) se
bazează pe efectele antagonice ale sodiului pe de o parte şi ale calciului şi
magneziului pe de altă parte. Se calculează cu formula:

Na
Indice SAR 
13,187 Ca 2  21,746 Mg 2
în care conţinuturile de sodiu, calciu şi magneziu se introduc în mg/dm 3.
În funcţie de reziduul salin, CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi, apa pentru
irigaţie se clasifică în următoarele patru clase de salinitate (tabelul 8.1).

Tabelul 8.1
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de reziduul salin,
indicele CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi
Denumirea Clasa de salinitate
indicatorului C1 C2 C3 C4
Reziduu salin, 160 500 1.500 3.250
mg/dm3 max.
Indicele CSR, me/dm3 0,63 1,25 1,90 2,50
max.
Cloruri (Cl-), mg/dm3 40 120 370 810
max.
 2
Sulfaţi SO4 ,  100 320 1.000 2.200
mg/dm3 max.
0,25 0,75 2,25 5,00
Conductivitatea
electrică
la 250C, S/cm max.

 clasa C1 (reziduu salin redus), utilizabilă la majoritatea solurilor şi plantelor de

cultură;
 clasa C2 (reziduu salin moderat), utilizabilă pe soluri permeabile şi la plante
semitolerante la salinitate;
 clasa C3 (reziduu salin ridicat), utilizabilă pe terenuri cu amenajări speciale pentru
spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante tolerante la salinitate;
 clasa C4 (reziduu salin foarte ridicat), utilizabilă în amenajări speciale pentru
spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante foarte tolerante la salinitate.
În funcţie de indicele SAR şi conţinutul de sodiu, fiecare clasă de salinitate se
clasifică în trei subclase de alcalizare (tabelul 8.2).
117
 Tabelul 8.2

Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de indicele CSR şi conţinutul de sodiu

Denumire Clasa de salinitate

indicator
C1 C2 C3 C4

Subclasa de alcalizare

S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3

Indicele SAR, 8,2 15,3 22,5 6,1 12,2 18,2 4,0 9,0 14,0 2,5 6,7 11,0
max.

Sodiu (Na‫)٭‬ 47 48 50 120 145 150 215 340 400 240 520 750
3
mg/dm

max.


subclasa S1 (alcalizare redusă), utilizabilă la majoritatea solurilor;

subclasa S2 (alcalizare moderată), utilizabilă pe soluri permeabile fără
amenajări speciale pentru spălare şi drenaj;
 subclasa S3 (alcalizare ridicată), utilizabilă pe soluri permeabile cu
amenajări de spălare şi drenaj, precum şi cu aplicarea de
amendamente organice şi minerale.
În funcţie de indicatorii microbiologici, apa pentru irigarea culturilor agricole se
clasifică în trei categorii (tabelul 8.3).
Tabelul 8.3
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de indicatorii microbiologici
Denumirea Categoria
indicatorului M1 M2 M3
Bacterii coliforme max.100 peste peste
totale, 100... 100000 100000 ...1000000
nr.probabil/dm3
Bacterii coliforme absent max. 10000 peste
fecale sau 10000......1000000
Streptococi
nr.probabil/dm3
Bacterii din genul absent/1000 cm3 absent/500 cm3 absent/100 cm3
Salmonella

 categoria M1, utilizabilă pentru toate solurile şi plantele;

 categoria M2, utilizabilă pentru toate solurile şi plantele, cu excepţia
solurilor foarte permeabile şi a plantelor cu destinaţie alimentară şi

118
 furajeră în stare proaspătă sau conservată prin congelare, murare, fără
prelucrare termică;
 categoria M3, utilizabilă numai pe terenurile cu nivelul freatic situat la
mai mult de 4 m şi pentru culturile ale căror produse sunt prelucrate
termic industrial, precum şi pentru produsele vegetale nealimentare.
Calitatea apelor pentru irigaţie se mai poate aprecia şi după o serie de
indicatori practici. Astfel, se consideră ape bune pentru irigaţie, acele ape în care
cresc plante din genurile: Lemna, Nasturtium, Potamogeton, Veronica, Ranunculus,
Glyceria şi Butomus; ape mediocre: Rumex, Arundo, Cicuta, Lythrum, Mentha,
Scirpus, Jucus; ape necorespunzătoare: Carex, Nimphaca şi diferiţi muşchi.
Apele bune pentru irigaţie sunt, de regulă, pure şi limpezi, cu pietrişul curat,
albia şi malurile lipsite de materii vâscoase verzi, nu se formează vegetaţie târâtoare,
trăiesc în ele peşti de apă dulce şi broaşte.

8.4. Regimul de irigare al culturilor agricole

Regimul de irigare este o noţiune complexă care caracterizează cantitativ şi în
dinamică modul de aplicare a udărilor pe un teren amenajat.
Elementele regimului de irigare sunt:
 norma de irigare;
 norma de udare;
 numărul şi schema udărilor;
 momentul aplicării udărilor;
 intervalul dintre udări;
 durata udărilor
Regimul de irigare este influenţat de factori naturali, tehnici şi agrotehnici.
Factorii naturali se referă la cei de ordin climatic (precipitaţii, temperatura
aerului, umiditatea relativă şi vânturile), de ordin pedologic (solul) şi de ordin
hidrogeologic (apa freatică).
Precipitaţiile atmosferice influenţează regimul de irigare prin volumul lor,
elementele influenţate fiind norma de irigare şi numărul de udări şi prin eşalonarea în
timp, elementele influenţate fiind momentul aplicării udării şi intervalul dintre udări.
Temperatura, umiditatea aerului, vântul influenţează regimul de irigare prin
modificările pe care le aduc consumului de apă.
Elementele influenţate sunt: norma de irigare, numărul de udări, momentul
aplicării udărilor şi intervalul dintre udări.
Solul influenţează îndeosebi prin proprietăţile lui hidrofizice, norma de udare
(prin mărimea IUA) momentul aplicării udărilor (prin poziţia PM şi IUA), apoi numărul
de udări şi intervalul dintre udări.
Apa freatică influenţează regimul de irigare în măsura în care franjul capilar se
află în zona rădăcinilor plantelor.
Elementele influenţate sunt în acest caz: norma de udare (prin cuantumul
aportului freatic) şi norma de udare care se micşorează ca urmare a reducerii
stratului umezit pentru a se evita contactul dintre apa suspendată şi apa sprijinită.
Factorul tehnic care influenţează regimul de irigare este metoda folosită care
determină o anumită normă de udare.
Factorii agrofitotehnici influenţează regimul de irigare potrivit uneia dintre
legile fertilităţii solului (legea proporţiilor armonice) în sensul că o dată cu sporirea
cantităţilor de fertilizanţi sau cu folosirea unor soiuri şi hibrizi mai productivi este

119
necesar să sporească şi cantitatea de apă administrată solului. Deci aceşti factori
influenţează norma de irigare.

Norma de irigare
Reprezintă cantitatea totală de apă care se aplică unui teren în suprafaţă de
un ha cultivat cu o anumită plantă.
Se notează cu mt sau Mt şi se exprimă în m3/ha sau în mm.c.a.
Norma de irigare cuprinde cantităţile de apă, aplicate atât în perioada de
vegetaţie cât şi în afara ei:
 mt   m   a   s
în care:
m este norma de irigare din perioada de vegetaţie;
a – norma udărilor din afara perioadei de vegetaţie, udările de aprovizionare
sau de răsărire.
s – norma de spălare a sărăturilor din profilul solului.

Norma de irigare din perioada de vegetaţie se determină pe baza bilanţului

apei din sol stabilit pentru perioada caldă a anului (1.IV – 1.X).
În cazul bilanţului în circuit închis ecuaţia este următoarea:
Ri  Pv   m   e  t   R f

de unde:  m   e  t   RI  R f   Pv
În cazul bilanţului în circuit deschis:
Ri  Pv   m  AF   e  t   R f

de unde:  m   e  t   Ri  R f   Pv  AF
în care:
(e+t) este consumul de apă;
Ri – rezerva de apă din sol la 1.IV, numită şi rezerva iniţială;
Valori: la bilanţ închis sub CC cu 500-700 m3/ha;
la bilanţ deschis egal cu CC.
Rf – rezerva de apă din sol la l.X (rezerva finală are valori peste CO cu 500-
1000 m3/ha);
Pv - precipitaţiile utile din perioada caldă a anului. Se însumează valori de
peste 5 mm, dar şi cele sub 5 mm dacă sunt intercalate într-un şir de zile ploioase;
AF – aportul freatic;
Norma de irigare rezultată din aceste formule constituie norma netă.
Norma brută ia în considerare pierderile de apă din reţeaua de irigare.
 m net.
 m br.  
s
în care:
s este randamentul sistemului de irigare: 0,50 – 0,98.
Valorile normei de irigare din perioada de vegetaţie sunt de 500-5000 m3/ha.

Norma de udare
Reprezintă cantitatea de apă ce se administrează solului la o singură udare.
Norma de udare poate fi:
 din perioada de vegetaţie;
120
  din afara perioadei de vegetaţie.
Norma de udare din perioada de vegetaţie se notează cu m şi se măsoară în
m3/ha sau în mm.c.a. Este numită obişnuit, normă de udare şi se defineşte, drept
cantitatea de apă ce se administrează solului pentru a-i ridica umiditatea actuală la
nivelul capacităţii de câmp.
Umiditatea actuală, cunoscută şi sub denumirea de provizie momentană de
apă a solului, determină mărimea normei de udare. Dacă umiditatea actuală este
redusă, deci solul este uscat, acesta necesită o normă de udare mărită; dimpotrivă,
dacă solul este umed, norma de udare este mai mică.
Din punct de vedere al umidităţii actuale norma de udare poate fi:
 reală, când umiditatea actuală este oarecare;
 optimă, când umiditatea actuală este la plafonul minim PM.
În condiţiile aplicării unui regim de irigare corect interesează norma optimă de
udare.
De aici rezultă o altă definiţie dată normei de udare şi anume:
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unui sol
pentru a-i ridica umiditatea actuală de la plafonul minim la capacitatea de câmp.
Conform acestei definiţii norma de udare se determină cu formula:
m  CC  PM
în care:
CC este capacitatea de câmp pentru apă a solului;
PM – plafonul minim al umidităţii optime.
Dacă PM şi CC se dau în % ms, transformarea lor în m3/ha se face conform
relaţiilor cunoscute:
CC m3 / ha   100  H  DA  CC % ms 
PM m3 / ha   100  H  DA  PM % ms 
în care:
H este grosimea stratului de sol care se umectează, în m;
DA – densitatea aparentă a solului, în t/m3.
Introducând aceste relaţii în formula iniţială a normei de udare rezultă:
m  100  H  DA  CC  100  H  DA  PM
de unde: m  100  H  DACC  PM 
Această relaţie reprezintă norma netă de udare.
În timpul udărilor, indiferent de metoda de udare se înregistrează pierderi de
apă, chiar dacă se aplică un regim de irigare corect.
Pentru condiţiile naturale ale ţării noastre aceste pierderi pot fi considerate, în
medie, de 10 % din volumul de apă utilizat la irigaţie.
m
mbr  net
u
în care:
u este randamentul de udare (0,90)

100  H  DACC  PM 
mbr   110  H  DACC  PM 
0,90
Din această relaţie se observă că norma de udare depinde de însuşirile fizice
şi hidrofizice ale solului (DA, CO, CC), de grosimea stratului de sol ce se umectează

121
(H), de provizia momentană a solului, respectiv de plafonul minim al umidităţii optime
(PM).
Norma de udare mai poate fi pedologică şi tehnologică.
Norma de udare pedologică este acea mărime calculată după indicii hidrofizici
ai solului, iar norma de udare tehnologică este acea normă care ţine seama de
caracteristicile instalaţiilor de udare.
În ceea ce priveşte mărimea H care se ia în considerare la calcularea normei
de udare, aceasta se stabileşte în funcţie de sistemul radicular al plantelor, adică de
grosimea stratului de sol unde este cuprinsă masa principală a rădăcinilor.
Mărimea H depinde de faza de vegetaţie a culturii. La începutul vegetaţiei
plantele au o înrădăcinare superficială, din care cauză necesită o normă de udare
redusă. Pe măsură ce plantele cresc şi se dezvoltă sistemul radicular, norma de
udare trebuie să fie mai mare.
În practică de cele mai multe ori se folosesc valorile medii ale grosimii stratului
de sol unde se dezvoltă rădăcinile plantelor, numit şi strat activ, oscilează între 0,50
m la fasole, spre exemplu, şi 1,25 la pomi şi viţă de vie.
Obişnuit, norma de udare oscilează între 200 şi 1000 m3/ha.
Normele de udare pot fi reduse şi variabile.
Despre ce este vorba ?
Uneori apar unele dificultăţi în aplicarea normelor de udare rezultate din
calcul, mai ales la udarea prin scurgere la suprafaţă unde normele sunt mari, sau pe
solurile cu însuşiri hidrofizice extreme.
În acest sens s-au efectuat experienţe cu norme de udare reduse, de
aproximativ 60 % din cea calculată (de exemplu: 450 m 3/ha) şi s-a constatat că astfel
de norme creează în sol o zonă cu umiditate mai scăzută, capabilă să înmagazineze
eventualele precipitaţii căzute.
Se elimină astfel riscul suprasaturării cu apă a solului în situaţia survenirii
ploilor în următoarele 3-5 zile de la aplicarea udării.
Reducerea raţională a normei de udare nu determină scăderi semnificative de
producţie.
Un singur dezavantaj: mutări ale conductelor de udare mai multe şi mai dese.
Alte experienţe s-au efectuat cu aplicarea de norme de udare variabile.
În acest caz s-a luat în calcul adâncimea de umezire (H) crescândă, în funcţie
de dezvoltarea sistemului radicular.
Aplicarea acestui mod de irigare a determinat sporuri de producţie de 15-20 %
datorat unui regim aerohidric al solului favorabil plantelor, în condiţiile unui număr
redus de udări şi a unei norme de irigare mai scăzute.

Norma de udare din afara perioadei de vegetaţie

În acest caz udările sunt de două feluri: de aprovizionare şi de răsărire.
Norma de aprovizionare
Se notează cu a şi se măsoară în m3/ha, mm.c.a.
Pentru culturile de primăvară şi toamnă împreună cu precipitaţiile de iarnă,
norma de udare a trebuie să asigure solului, în primăvară, umezirea la capacitatea
de câmp.
Se calculează din ecuaţia bilanţului apei în sol în perioada rece a anului (1.X –
1.IV).
R f  cPi  a  CC
a  CC  R f  cPi
(m3/ha)
122
 a  100  H  DACC  R f   cPi
H - adâncimea de umectare a solului:
- 0,50 m – zona umedă
- 1,00 m – semiumedă
- 1,50 m – secetoasă
c – coeficientul de înmagazinare a precipitaţiilor de iarnă Pi (0,30 – 0,70)
a  600  1500 m 3 / ha

Pentru culturile de vară (culturi duble) se calculează la fel ca norma de udare,

m.
Udările de răsărire se aplică înainte sau imediat după semănat pentru a crea
condiţii de umiditate necesare germinării şi răsăririi plantelor.
Solul se umectează pe adâncimea de 0,3-0,4 m din care cauză norma de
răsărire este de 200 – 400 m3/ha.

Numărul de udări şi schema udărilor

Numărul de udări se obţine din raportul:

nr 
m
m
Rezultatul se rotunjeşte la întreg, după care se procedează la corectarea
normei m
 mcorectat  nrrot  m
Schema udărilor redă eşalonarea în timp a udărilor. Poate fi exprimată prin trei
cifre corespunzătoare a trei faze critice de vegetaţie, sau în şase cifre, fiecare cifră
reprezentând numărul de udări din fiecare lună a perioadei calde a anului.
De exemplu, la porumbul pentru boabe:
 schema cu trei cifre: 121 ( o udare la 6-8 frunze, două udări la formarea
paniculului şi o udare la coacerea în lapte;
 schema cu şase cifre: 001210 ( nici o udare în lunile aprilie şi mai, o
udare în iunie, două în iulie, una în august şi nici o udare în
septembrie).

Momentul aplicării udărilor

Aprecierea momentului de udare este o problemă dificilă care trebuie să se
bazeze pe relaţia complexă ce există între sol, apă, plantă şi climă.
Metodele de determinare a acestui element diferă după cum udările sunt din
perioada de vegetaţie sau din afara perioadei de vegetaţie.
Momentul aplicării udărilor din perioada de vegetaţie
Momentul aplicării udărilor se poate stabili prin metode empirice şi metode
ştiinţifice.
Metode empirice
a) după fazele critice de vegetaţie a plantelor.
Fazele critice sunt acele perioade când plantele au un consum de apă ridicat
necesar proceselor de creştere, înflorire, fructificare şi ajungere la maturitate.
Exemple de faze critice:
 La grâu: înfrăţit, împăiere, înspicare etc;
 La fasole şi soia: înflorit, formarea boabelor;
 La porumb: 6-8 frunze, formarea paniculului, coacerea în lapte;
123
  La floarea-soarelui: formarea capitulelor, înflorit, umplerea boabelor;
 La majoritatea legumelor: plantat, apariţia butonilor florali, coacerea
fructelor etc.;
 La pomi: înainte de înflorit şi de legarea fructelor, în timpul creşterii
fructelor etc.;
 La viţa de vie: intrarea în vegetaţie a plantelor, formarea şi creşterea
boabelor etc.
Cunoscând datele calendaristice când apar aceste faze, se poate stabili, cu
aproximaţie, momentul aplicării udărilor.
Această metodă este folosită mai ales în amenajările mici, locale. În
amenajările mari, duce la risipă de apă. Metoda fazelor critice are dezavantajul că se
bazează numai pe observaţii, nu şi pe măsurători şi în plus nu are în vedere rezerva
de apă din sol.
Cu toate acestea, chiar dacă momentul de udare se stabileşte prin metode
ştiinţifice aplicarea udărilor se raportează tot la fazele de vegetaţie a plantelor.
b) după anumiţi indici morfologici exteriori ai plantelor.
Datorită deficitului de umiditate din sol plantele încep să sufere prezentând
modificări vizibile ca: schimbarea culorii frunzelor, căderea florilor, pierderea
turgescenţei etc.
Aceste modificări nu pot fi folosite ca indicatori pentru stabilirea momentului de
udare, deoarece apar târziu după ce plantele au intrat în suferinţă, udările neavând
eficacitatea scontată.
Metode ştiinţifice
Din această categorie fac parte: metoda clasică, metoda electrometrică,
tensiometrică, neutronică, fiziologică şi metoda consumului de apă.
a) Metoda clasică se bazează pe măsurarea periodică a umidităţii solului sau
a rezervei de apă din sol şi compararea valorilor obţinute cu valoarea plafonului
minim al umidităţii optime.
Când umiditatea solului atinge plafonul minim se intervine cu udări.
Măsurarea conţinutului de apă din sol se face, de regulă, prin metoda
gravimetrică (uscarea probelor în etuvă).
Probele de sol se recoltează astfel:
 pentru amenajările locale şi dacă solul este uniform, câte o staţie la
fiecare cultură;
 pentru amenajările mari se stabileşte câte o suprafaţă de control pentru
fiecare cultură alcătuită din mai multe parcele de control.
O parcelă trebuie să corespundă cu suprafaţa deservită de o aripă de
aspersiune sau de o conductă de udare prin brazde.
Prelevarea probelor de umiditate din parcelele de control trebuie să se facă
din trei puncte caracteristice (la capete şi la mijloc).
Locul de staţie se stabileşte la o distanţă suficientă de canalele de irigaţie,
acolo unde umezirea solului se presupune că este mai uniformă.
Probele se iau pe orizonturi genetice sau pe straturi de 20-30 cm, până la
adâncimea H.
Determinările de umiditate se fac săptămânal sau decadal. Se mai
obişnuieşte: după ploi, înainte şi după udări, la semănatul, plantatul şi recoltatul
culturii.

124
 Intervalul dintre udări
Intervalul dintre udări, sau timpul de revenire a udărilor pe aceiaşi suprafaţă
de teren, depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind consumul de apă prin
evapotranspiraţie şi precipitaţiile căzute.
Pentru culturile de câmp acest interval este în luna de vârf de 12-15 zile.
Formulele folosite sunt următoarele:
m
T
- Între două udări: ETz  Pz
în care:
m este norma de udare;
ETz – consumul mediu zilnic;
Pz – precipitaţiile medii zilnice.
Rs  PM
T
- Între semănat şi prima udare: ETz  Pz
în care:
Rs este rezerva de apă din sol în momentul semănatului;
PM – plafonul minim al umidităţii solului

Durata udărilor
Depinde de metoda de udare folosită.
La brazde, spre exemplu:
mS
Tu 
q
în care:
m este norma de udare;
S – suprafaţa irigată;
q – debitul de alimentare.

8.5. Tipuri de amenajare pentru irigaţii şi metode de udare

Tipurile de amenajare pentru irigaţii sunt diferenţiate prin felul reţelei de
aducţiune şi distribuţie a apei, iar metodele de udare prin tehnica repartizării apei la
plantă.
În decursul timpului, aplicarea udărilor a cunoscut numeroase metode în
funcţie de stadiul dezvoltării tehnicii şi de experienţa dobândită în exploatare.
Tipurile de amenajări cunoscute sunt:
 cu reţea de canale;
 cu reţea de jgheaburi;
 cu reţea de conducte subterane:
- de înaltă presiune
- de joasă presiune
- bivalentă
În exploatarea amenajărilor de irigaţii întâlnim următoarele metode de udare:
 prin scurgere la suprafaţă (brazde, fâşii);
 prin aspersiune;
 localizată (picurare, rampe perforate, subterană punctiformă);
 subterană;
125
  subirigaţia.
La alegerea metodei de udare şi a tipului de amenajare se analizează factorii
naturali (orografici, pedologici, hidrogeologici, climatici), cei tehnici (randamentul,
pierderile, suprafaţa construită, cultura etc.), cei economici (investiţia specifică,
cheltuielile de exploatare) şi sociali (forţa de muncă), la care se includ problemele de
reducerea consumului energetic, a materialelor, economisirea apei.
Se va avea în vedere ca prin conlucrarea dintre metoda de udare şi tipul de
amenajare să se obţină producţii agricole cât mai mari, păstrarea şi sporirea fertilităţii
solului, evitarea fenomenelor de înmlăştinire şi sărăturare.
Proiectarea trebuie să aleagă tipul de amenajare şi metoda de udare optimă,
prin care pierderile să fie minime, execuţia ireproşabilă, iar exploatarea exemplară,
încât să se realizeze o gestiune modernă, perfecţionată a apei.

8.5.1. Tipuri de amenajare

Tipurile de amenajare pentru irigaţii reprezintă ansamblul de lucrări menite să
conducă şi să distribuie apa la sectoarele de irigaţie. Ele se diferenţiază în special
prin concepţia generală de transport a apei şi prin materialele de construcţie care se
utilizează la execuţia reţelei de distribuţie a apei.
Cele mai importante tipuri de amenajare folosite în sistemele de irigaţie sunt:
 amenajări cu reţele de canale din pământ:
- necăptuşite;
- căptuşite.
 amenajări cu reţele de conducte:
- de joasă presiune;
- de înaltă presiune.

Amenajările cu reţele de canale din pământ

Principalele elemente componente ale acestui tip de amenajare (fig. 8.2) sunt:
 reţeaua de distribuţie a apei;
 construcţiile hidrotehnice.

Fig. 8.2 – Amenajare cu canale de pământ

1-sursa; 1-staţie de pompare; 3,4-canale distribuitoare; 5-canale
distribuitoare de sector; 6-conducte de udare; 7-aripă de udare;

126
 8-agregat de pompare mobil; a-udare prin scurgere la suprafaţă; b-udare
prin aspersiune
Reţeaua de distribuţie a apei este formată din canale distribuitoare de diferite
ordine, amplasate la distanţe de 1000-3200 m şi cu lungimi de 2000-5000 m până la
canalele distribuitoare de sector, care sunt ultimele ramuri, prezentând distanţe între
400-1200 m şi lungimi între 800-2000 m.
Canalele se execută în rambleu, debleu sau mixt, în funcţie de nivelul apei
impus de metoda de udare şi de reţeaua de ordin inferior.
În reţeaua de canale din pământ căptuşite, toate canalele permanente sunt
căptuşite cu îmbrăcăminte din diferite materiale, pentru reducerea pierderilor de apă
prin infiltraţii.
Construcţiile hidrotehnice pe reţeaua de canale, care asigură conducerea şi
distribuţia controlată a apei în toate sectoarele de irigaţie sunt: stăvilare, poduri,
căderi, apometre.
Amenajarea cu reţea de canale de pământ necăptuşite se folosesc la udarea
prin submersiune, iar în cazul udării prin scurgere la suprafaţă şi prin aspersiune,
numai în condiţii tehnice şi economice justificate.
Reţelele de canale căptuşite se folosesc la toate metodele de udare, cu
excepţia celor din amenajările din orezărie.

Amenajări cu reţele de conducte

Amenajarea cu reţea de conducte de joasă presiune (fig.8.3) cuprinde
următoarele părţi:
- staţia de pompare pentru punerea sub presiune;
- reţeaua de conducte.

Fig. 8.3 – Amenajarea cu conducte de joasă presiune

1-sursa; 2-staţia de pompare; 3-canal de aducţiune; 4-staţia de pompare
de punere sub presiune; 5,6,7-conducte îngropate; 8-conducte de udare

Staţia de pompare pentru punerea sub presiune a apei (S.P.P.) deserveşte o

suprafaţă de până la 3000 ha.
Presiunea de lucru a staţiei este legată de condiţiile topografice este în medie
de 4 daN/cm2.
127
 Staţiile sunt prevăzute cu instalaţii de automatizare din care se alimentează cu
apă echipamentele de udare.
Reţeaua de conducte fixe (subterane) leagă staţia de pompare de punere sub
presiune cu sectoarele de irigare. Conductele de ultim ordin (antene) au lungimi de
800-2500 m şi sunt amplasate la distanţe de 800-1200 m. Antenele sunt prevăzute
cu hidranţi de suprafaţă din care se alimentează echipamentul de udare.
Pentru buna funcţionare în timpul exploatării pe reţeaua de conducte sunt
prevăzute dispozitive de protecţie care limitează suprapresiunile sau depresiunile la
valori ce nu pun în pericol integritatea amenajării.
Acest tip de amenajare se foloseşte pentru udarea prin scurgere la suprafaţă
sau prin picurare.
Amenajările cu conducte de înaltă presiune (fig.8.4) se folosesc, în principiu,
pentru udarea prin aspersiune.

Fig.8.4 – Amenajare cu conducte

de înaltă presiune
1-sursa; 2-staţia de pompare;
3-canale de aducţiune; 4-staţia de
pompare de punere sub presiune;
5,6,7-conducte îngropate;
8-hidrant; 9-aripă de udare

Staţia de pompare de punere sub presiune deserveşte o suprafaţă de până la

3000 ha iar presiunea normală de lucru este de 5-8 daN/cm2 .
Antenele au lungimi de 3000 m şi sunt amplasate la distanţe de 400-800 m.
Pe reţeaua de conducte sunt instalate dispozitive de protecţie a acestora şi de
reglare a distribuţiei apei.
Se menţionează că, în unele scheme, staţiile de punere sub presiune sunt
înlocuite cu agregate de pompare termice. Astfel, reţeaua de conducte se reduce la
1-3 antene şi deserveşte o suprafaţă de 50-200 ha (fig.8.5).

128
 Fig.8.5 – Agregat termic de pompare

8.6. Metode de udare

Metoda de udare prin scurgere la suprafaţă

Caracteristicile metodei: este una din cele mai vechi metode de udare.
Constă în distribuirea apei pe teren prin gravitaţie, în timpul scurgerii, având
loc şi infiltrarea apei în stratul în care se dezvoltă rădăcinile plantelor.
Această metodă poate fi aplicată tuturor culturilor agricole şi horticole.
Se prezintă sub două variante: udarea prin brazde (folosită cu precădere la
culturile semănate în rânduri rare) şi udarea prin fâşii – pentru plantele semănate în
rânduri dese.
Avantaje
Asigură o distribuţie uniformă a apei pe teren;
Contribuie la păstrarea însuşirilor de fertilitate a solurilor;
Necesită investiţii reduse – dacă terenul nu impune lucrări mari de nivelare;
Cheltuieli de exploatare mai mici faţă de cele întâlnite la alte tehnici de udare,
iar consumul de energie, mai redus;
Permite aplicarea cu uşurinţă a tuturor udărilor, chiar şi atunci când plantele
au o talie înaltă.
Dezavantaje
Necesită lucrări costisitoare de nivelare dacă relieful terenului este accidentat;
Randamentul de udare este scăzut (pentru că pierderile, îndeosebi cele prin
infiltraţie în adâncime, sunt mari).

Udarea prin brazde

Brazdele sunt cele mai mici elemente de udare ale sistemului de irigaţie prin
scurgere la suprafaţă. Ele se alimentează cu apă fie din rigole, fie din canalele
provizorii sau din conductele de udare (în cazul echipamentului EUBA). Din brazde
apa se infiltrează în sol umectând stratul în care se dezvoltă rădăcinile plantelor.
Udarea prin brazde se poate aplica tuturor culturilor, dar eficacitatea cea mai
ridicată o are la culturile prăşitoare.
Brazdele se execută înainte de prima udare printre rândurile de plante.
În funcţie de panta terenului şi felul culturii brazdele pot fi: orizontale, normale,
de contur şi brazde însămânţate (corugate).
Brazdele orizontale
- se folosesc pe terenuri plane sau cu pante sub 0,2-0,3 %;
- se recomandă pentru udarea culturilor prăşitoare;
- secţiunea transversală trebuie să fie mărită iar debitul de alimentare ridicat
de peste 2 l/s pentru a asigura scurgerea apei chiar în condiţiile unei pante reduse.
Brazdele normale
- sunt cel mai des folosite la irigarea culturilor de câmp semănate în rânduri
rare, a plantaţiilor viticole şi pomicole şi în legumicultură;
- se recomandă pe terenuri cu pante de până la 2 %.
Brazdele de contur
- se folosesc la irigarea culturilor de câmp, pomilor şi viţei de vie;
- se recomandă pe terenuri cu pante mari, de până la 8 % la culturile
prăşitoare şi chiar de 15 % în plantaţiile vitipomicole;

129
 Brazdele de contur se trasează pe curbele de nivel sau pe o direcţie puţin
înclinată faţă de curbele de nivel pentru a evita eroziunea solului.
Brazdele mici însămânţate (corugate)
- corugatele se execută prin tasare imediat după semănatul culturii folosindu-
se tălpi de sanie sau roţi cu obada la profilul brazdei;
- se folosesc la irigarea culturilor semănate în rânduri dese (graminee,
lucernă, păşuni şi fâneţe);
- pe terenuri cu microrelief frământat şi cu pante de 2-10 %.

Elementele tehnice ale brazdelor de udare

Principalele elemente tehnice ale brazdelor de udare sunt următoarele:
secţiunea, panta, distanţa între brazde, debitul de alimentare, lungimea brazdelor şi
durata de udare.
Secţiunea brazdelor
Brazdele au în momentul deschiderii lor o secţiune triunghiulară care devine
parabolică după aplicarea primei udări.
Brazdele normale au o adâncime de 10-30 cm şi o lăţime de 25-60 cm.
Brazdele de contur au dimensiuni mai mari deoarece ele trebuie să transporte
şi debitul provenit din ploi, iar corugatele, fiind brazde însămânţate, dimensiuni mai
reduse.
Mărimea secţiunii brazdelor depinde de forma conturului de umezire rezultat în
urma aplicării unei udări şi de panta brazdelor (respectiv de debitul de alimentare
care sunt în corelaţie directă).
Forma conturului de umezire (întâlnit şi sub numele de bulb de umezire)
variază în funcţie de textura şi stratificaţia solului.
La solul greu infiltraţia laterală este mai mare decât cea verticală, iar la solul
uşor situaţia este inversă. De aici rezultă că pe solurile grele brazdele trebuie să fie
mai înguste şi mai adânci, iar pe solurile uşoare, mai late şi mai la suprafaţă.
În funcţie de panta terenului secţiunea brazdelor se execută astfel:
- la pante mari....secţiune redusă
- la pante mici....dimensiuni mai mari
Panta brazdelor depinde de debitul de alimentare, de lungimea brazdelor (cu
acestea se condiţionează reciproc), de gradul de rezistenţă la eroziunea solului etc.
Panta este unul din elementele care favorizează declanşarea fenomenului de
eroziune. Eroziunea începe să apară de la panta de 0,3 %. La panta de peste 1 %
eroziunea ia forme periculoase, dar poate fi controlată, iar la pante de peste 2 %
prevenirea eroziunii este practic imposibilă. De aceea panta maximă admisă la
brazde se consideră a fi de 2%.
Cercetările efectuate au arătat că prin eroziune se poate pierde, la o normă de
udare de 800 m3/ha, o cantitate de sol de 0,5–15 t/ha în raport direct proporţional cu
panta brazdei.
Panta optimă recomandată de cercetători este de 0,2-0,5 %.
Când se analizează panta unei brazde aceasta nu trebuie să se confunde cu
panta terenului. După cum se ştie panta maximă a terenurilor irigate este de 10 şi
chiar 15 %, pe când panta maximă la brazde este de 2 %. De aceea pe terenurile cu
pante mari (de peste 2%) trasarea brazdelor se impune să se facă paralel cu direcţia
curbelor de nivel, sau sub un anumit unghi faţă de aceasta, aşa cum se procedează
la brazdele de contur şi corugate.

130
 Distanţa între brazdele orizontale, normale şi de contur este în general, egală
cu distanţa între rândurile de plante. Acest element tehnic se stabileşte în funcţie de
mai multe criterii:

a. După forma conturului de umezire. Se are în vedere obiectivul principal al

brazdelor de a distribui şi înmagazina apa prin mişcare laterală în stratul de sol unde
se dezvoltă rădăcinile plantelor. După cum se vede în fig. 8.6 pe solurile uşoare
distanţa între brazde trebuie să fie mai mică decât pe solurile grele pentru a se
asigura o distribuţie uniformă a umidităţii pe întregul strat activ de sol.

Fig. 8.6 - Distribuţia umidităţii în funcţie de textura solului

În funcţie de textura solului, care dă o anumită formă conturului de umezire,

distanţa între brazdele de udare variază de la 0,5 şi la 1,20 m, mai mică pe solurile
uşoare şi mai mare pe solurile grele.
La corugate distanţa este de 0,30-0,60 m, depinzând de asemenea de textura
solului.
b. Corelaţia cu tehnologia de cultură
Distanţa între brazde trebuie să fie pusă de acord cu distanţa între rândurile
de plante pentru a nu stânjeni mecanizarea lucrărilor agricole de la arat la recoltat.
În cazul solurilor cu textură medie-grea şi grea, cu o bună circulaţie laterală a
apei prin infiltraţie distanţa între brazdele de udare poate fi de două ori mai mare
decât distanţa între rânduri atunci când cultura se seamănă la intervale de 50-60 şi
chiar 70 cm. Metoda brazdelor deschise la două rânduri de plante are avantajul că
reduce consumul de energie la unitatea de suprafaţă şi scurtează atât timpul de
execuţie al brazdelor cât şi durata de udare.
c. Caracteristicile instalaţiilor de udare
Distanţa dintre brazde trebuie să fie egală cu distanţa orificiilor de pe conducta
de udare în cazul că se folosesc echipamente EUBA-150 sau un alt tip de
echipament.
Debitul de alimentare este cel mai important element tehnic al brazdelor de
udare deoarece influenţează direct fenomenul de scurgere al apei prin brazde,
condiţionează mărimea celorlalte elemente tehnice ale udării (secţiunea de scurgere
şi durata udării), determină productivitatea udătorilor.
Debitul brazdelor de udare variază în limite foarte largi, de la 0,3 la 4 l/s.
După felul alimentării brazdelor, se disting 3 regimuri de alimentare:
 uniform, cu debit constant pe întreaga durată a udării;
131
  variabil, cu un debit iniţial, până când apa ajunge aproape de capătul
brazdei, şi apoi cu debitul de regim (o fracţiune a debitului iniţial) până
se aplică norma de udare;
 intermitent sau cu impulsuri, folosit în cazul echipamentelor speciale pe
soluri mijlocii şi grele.
Lungimea brazdelor depinde de debitul şi panta brazdelor, rugozitatea
secţiunii de scurgere, capacitatea de infiltraţie a solului, uniformitatea terenurilor.
La stabilirea lungimii brazdelor se are în vedere asigurarea unui optim între
productivitatea udărilor şi calitatea udării.
În practică interesează lungimea optimă a brazdei, adică acea lungime care
asigură administrarea normei de udare cu pierderi minime de apă.

Udarea prin fâşii

Fâşiile se folosesc la irigarea culturilor semănate în rânduri dese. Ele se
recomandă pe soluri cu permeabilitate mijlocie spre mică, pe terenuri foarte bine
nivelate şi cu pantă uniformă de până la 4 %.
Fâşiile sunt suprafeţe de teren de formă dreptunghiulară, caracterizate printr-o
lungime mare şi o lăţime mică, delimitate pe laturile lungi de mici diguleţe care
asigură dirijarea apei. Apa se scurge între diguleţe prin revărsare într-un strat
continuu de grosime redusă (2-3 cm).
Fâşiile de udare se execută odată cu semănatul.
Principalele elemente tehnice ale fâşiilor de udare sunt: lăţimea, panta, debitul
de alimentare, lungimea fâşiilor.

Metoda de udare prin aspersiune

Aspersiunea a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă în ultimele decenii.
Aspersiunea este metoda prin care apa pulverizată cu ajutorul unor instalaţii şi
dispozitive speciale, cade pe plante şi sol, asemenea unei ploi naturale.
Avantaje:
 permite controlul riguros al apei distribuite;
 se poate aplica pe terenuri inaccesibile altor metode (microrelief
frământat, cu nivel foarte ridicat, pe soluri nisipoase sau şi
argiloase);
 nu necesită lucrări costisitoare de nivelare;
 poate fi folosită multilateral la distribuirea îngrăşămintelor,
pesticidelor, combaterea îngheţurilor târzii, la spălarea solurilor etc.;
 nu necesită un grad ridicat de calificare din partea udătorilor.
Dezavantaje:
 cheltuieli mari de exploatare, prin costul energiei şi al
echipamentului de udare;
 nu se asigură o uniformitate de udare satisfăcătoare la viteze ale
vântului mai mari de 3,5 m/s;
 favorizează atacul unor boli;
 tasează solul;
 este greu de realizat fără echipamente de udare moderne.
Pentru a se asigura distribuţia apei prin aspersiune este necesar să se
transporte de la sursă până la instalaţiile de udare şi să se realizeze presiunea
necesară de funcţionare a aspersoarelor.

132
 Echipamente de udare
Echipamentul de udare are rolul de a asigura distribuirea apei în cadrul
sectorului de irigaţie şi poate fi clasificat în:
I. Aripi mobile de udare – părţile componente (conducte, aspersoare,
accesorii) se cuplează între ele numai în perioada de funcţionare (I.I.A.M., I.I.A.);
II. Instalaţii speciale de udare în care părţile componente, de la pompă la
aspersor, formează un tot constructiv şi funcţional mobil (I.A.T.L., I.A.T. – 300,
I.A.D.F. 400, I.A.P. 450).
Acestea se împart în două grupe:
a. Instalaţii de aspersiune staţionare pe durata udării:
 instalaţii de aspersiune cu cărucioare sau tălpi tractate longitudinal
(TOWE – line în S.U.A. şi Israel, I.A.T.L. în România);
 instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal pentru culturi joase
şi înalte (Perrot în Germania, Voljanka în Rusia, Whell-line în Australia,
IAT 300 în România, Tri-matic în Franţa, Husky în Anglia, Nipru în
Rusia, IADF în România);
 instalaţii cu aripi de aspersiune remorcate după udare (Sigma în
Cehia).
b. Instalaţii de aspersiune în mişcare pe durata udării:
 instalaţii de aspersiune autodeplasabile în consolă
 (Vermee, Miller în SUA, Perrotfrance în Franţa);
 instalaţii de aspersiune autodeplasabile cu pivot central (de tip Rainger
7 SPP în Anglia, Irrifrance în Franţa, Fregata în Rusia, Gifford în SUA,
IAP 400 în România);
 instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal (Square-Matic,
Zimmatic în SUA, DDA-100 în Rusia);
 instalaţii cu aspersor gigant (Typhon în Franţa, Bauer în Austria,
Rollomat Perrot în Germania, Rain Bird în SUA, IATF-300 în România).
III. Agregate de pompare şi udare, care preiau apa din canalele de irigaţie şi
o refulează în aripi de udare prin aspersoare gigant.
Caracteristici tehnico-funcţionale:
a. Instalaţii de aspersiune staţionare pe durata udării
1. Instalaţii de aspersiune cu cărucioare sau tălpi tractate longitudinal (IATL
400).
Această instalaţie se compune dintr-o conductă de legătură în lungime de 54
m şi aripa de aspersiune (de ploaie) formată din tronsoane de Al de 6 m, cu sau fără
priză racord rapid pentru aspersor.
Tronsoanele se prind între ele prin cuplaje rapide.
Conducta de legătura permite alimentarea cu apă a mai multor poziţii de lucru
ale aripii.
Aripile de aspersiune au o lungime de 200-400 m şi sunt dotate cu aspersoare
(dispozitive care realizează pulverizarea apei).
Instalaţiile IATL se alimentează cu apă din reţeaua de canale sau din
conducte.
Din canale agregatele de pompare de tip APT preiau apa, generând totodată
şi presiunea de lucru.
Din conductele de joasă presiune instalaţia se alimentează de asemenea cu
ajutorul agregatelor APT care se branşează la hidrantul antenei.

133
 Dacă conductele sunt de înaltă presiune instalaţiile se branşează direct la
hidrantul antenei.
O variantă a acestei instalaţii este IATL RTF (reţea tuburi flexibile).
La priza tronsoanelor aripii nu se instalează direct aspersoare, ci furtunuri de
diferite diametre şi lungimi. La capetele furtunului se montează aspersoarele. Se
măreşte durata de staţionare a aripii într-o poziţie de lucru.
2. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal pentru culturi
joase.
Aripa propriu-zisă constituie şi osia de rulare. Deplasarea pe o nouă poziţie de
udare se face transversal şi este asigurată de un motor termic propriu montat la
mijlocul aripei.
IAT-300 este fabricată în două variante de lungimi 300 m şi 400 m, echipată
cu aspersoare ASJ1-M sau ASM 6 pentru schema de lucru 18x24 m.
3. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversale pentru culturi
înalte.
Aripa propriu-zisă este suspendată la înălţime, pe cadre de susţinere
prevăzute cu roţi.
Instalaţia IADF are lungimea de 400 m şi diametrul de 125 mm şi este
susţinută de 17 cadre cu roţi. Roţile sunt acţionate electric.
Pe aripă, în dreptul cadrelor cu roţi, sunt amplasate conducte secundare
dispuse transversal cu lungimea de 12,5 m, la extremităţi fiind aspersoarele.
Suprafaţa udată într-o poziţie  2 ha.
b. Instalaţii de aspersiune în mişcare pe durata udării
1. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile în consolă. Cu aceste instalaţii se
face trecerea la aripile în mişcare continuă pe timpul udării, folosind energia
hidraulică.
În general, o instalaţie de acest fel se compune din două conducte
suspendate (2 console) montate pe un cadru cu roţi care ajută la deplasare şi care
foloseşte şi pentru susţinerea conductelor.
Consolele se rotesc în jurul unui ax.
O aripă are la extremitate un ajutaj cu duză mare, iar cealaltă aripă este
prevăzută cu mai multe duze de diametru redus.
Orientarea jeturilor este astfel concepută încât să poată realiza rotirea
hidraulic.
Cele 2 conducte sunt puse sub presiune prin cuplarea la un hidrant.
2. Instalaţii autodeplasabile cu pivot central
Suprafaţa udată de o aripă este un cerc cu raza cuprinsă între 150-700 m,
respectiv 7-180 ha.
În centrul cercului apa este refulată într-o conductă (aripa propriu-zisă) cu
lungime egală cu raza suprafeţei de udat.
Aripa propriu-zisă este echipată cu aspersoare ale căror caracteristici şi
densitate se măresc de la pivot către extremitate sau echidistante dar cu
caracteristici corespunzătoare.
Alimentarea instalaţiei se poate face de la un hidrant care realizează
presiunea necesară, de la un puţ forat sau altă sursă de apă pompată.
La noi în ţară se fabrică instalaţia I.A.P. 400.
Părţi componente: pivotul, conducta de udare (aripa) cu aspersoarele, cadrele
cu roţi, instalaţia electrică şi de automatizare.

134
 Pivotul este format dintr-o conductă de oţel zincat, un cot şi un sistem de
susţinere realizat din 4 picioare.
Conducta de udare este montată pe un schelet metalic alcătuit din ferme şi
contravânturi.
Distanţa conductei faţă de teren este de 2,5 m.
Instalaţia lucrează la o presiune de 4,5 bari.
3. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal
Aceste instalaţii au aripa de aspersiune propriu-zisă suspendată pe cadre cu
roţi şi se deplasează transversal, lăsând în urmă suprafeţe udate de formă
rectangulară.
Lungimea aripii – 400-800 m.
Suprafaţa udată poate ajunge la 135-150 ha.
4. Instalaţii cu aspersor gigant
Aspersoarele gigant sunt acţionate de diferite tipuri de instalaţii, care după
aplicarea udării într-o poziţie intră în acţiune şi se autodeplasează.
IATF-300 – Instalaţii de aspersiune cu tambur şi furtun.
Lungimea conductei de udare (furtunului) este de 300 m.
Tamburul este situat pe un şasiu, pe tambur se înfăşoară furtunul în timpul
udării şi pe timpul transportului.
Dispozitivul de udare este alcătuit dintr-un cărucior cu 4 roţi pe care se
găseşte aspersorul ARS-2 (aspersor reactiv care udă în sector de cerc) cu 2 ajutaje.
La fiecare punct de lucru maşina de bază se branşează la hidrant, apoi
furtunul de pe tambur este derulat spre interiorul parcelei pe un culoar de 2,1 m
lăţime, trasat special.
Derularea se face prin tractarea cu tractorul, operaţia se încheie atunci când
pe tambur mai rămân înfăşurate 2 spire.
În acest moment se declanşează udarea.
În acelaşi timp cu udarea tamburul începe să se rotească datorită unui motor
hidraulic situat pe maşina de bază. Prin rotire furtunul se înfăşoară pe tambur
trăgând aspersorul aflat în funcţiune spre el.
În acest fel udarea se efectuează din mers, pe o fâşie cu lăţimea de 54 m şi
lungimea de 306 m (≈ 1,65 ha).
Agregatele de pompare utilizate la realizarea presiunii necesare funcţionării
aspersoarelor în sistemele de irigaţie sunt APT4-M, APT 50/60 şi RDN 150-250.
Alte tehnici ale irigaţiei prin aspersoare:
 aripi de aspersiune cu funcţionare alternă;
 aripi de aspersiune cu funcţionare în baterie;
 aspersiune cu acoperire totală;
 aspersiune în sistem fin;
 aspersiune în sistem fin telescopic.
Primele trei tehnici ale aspersiunii folosesc aripi obişnuite de tip IIA,
echipamentul fiind semifix, montându-se la începutul sezonului de irigaţie, iar la
sfârşitul sezonului se trece în conservare şi reparaţie.
La ultimele două tehnici întreaga reţea este în subteran.
Acestea se utilizează limitat, pe suprafeţe ocupate de culturi valoroase.
Părţile componente ale aripilor şi instalaţiilor de udare
Aspersorul – reprezintă piesa cea mai importantă a unei aripi sau instalaţii de
aspersiune deoarece influenţează în cea mai mare măsură indicii calificativi –
funcţionali ai aspersiunii (intensitatea de udare, uniformitatea udării şi fineţea ploii).
135
 În prezent la noi în ţară se fabrică următoarele aspersoare: ASJ-1M, AJR 1,
ASM-1, ASM2M, ASM 3, ARS-2, ASM-6, ASS-1M.
Aspersorul ASJ-1M este un aspersor cu şoc de joasă presiune cu un singur jet
cu duze de 5,6 şi 7 mm. Funcţionează în cerc complet, la presiuni cuprinse între 2 şi
4 daN/cm2.
Schema optimă de udare 18x18 m se foloseşte la aripile IIA şi IIAM.
Este compusă din trei subansamble:
 corp inferior format din: corp inferior, pivot, garnituri, arcul de distanţare,
şaiba şi manşonul de protecţie;
 subansamblul corp superior format din: corp superior, duze, ax, ştift,
garnitură;
 subansamblul braţ oscilant format din: braţ oscilant, resort de revenire
şi inel de reglare.
Aspersorul AJR-1 este prevăzut cu duze de 4,5 şi 6 mm, are jet razant pentru
a se putea folosi la irigarea sub coroana plantaţiilor de pomi.
Aspersorul ASM-1 este cu şoc de presiune mediu, este prevăzut cu duze de
8,5; 10 şi 11,5 mm. Se foloseşte la irigarea solurilor cu textură medie sau grosieră
(fig.8.7).

Fig. 8.7 - Aspersorul ASM-1

1-capul superior; 2-duză; 3-consolă; 4-braţ oscilant; 5-ax; 6-resort;
7-inel de reglare; 8-pivot; 9-corpul inferior; 10-arc de distanţare

Aspersorul ASM-2 este un aspersor cu şoc, de medie presiune cu două jeturi

prevăzut cu duze de 11+6,3; 13+6,3; 14,5+6,3 mm.
Se foloseşte la aripile IIAM-Dn40 pe solurile cu textură mai grosieră (fig.8.8).

136
 Fig.8.8 - Aspersorul ASM-2
1-cap fix; 2-corp mobil; 3-duză; 4-pârghie oscilantă; 5-deflector
Aspersorul ASM-3 este de tipul aspersoarelor cu şoc realizat în două variante
cu funcţionare în cerc ASM-3 şi în sector de cerc ASM-3S. Este cu 3 jeturi prevăzut
cu duze de 8+7+4 şi 9+7+4.
Se poate folosi pe instalaţia I.A.T. – 300 în schema 54x27 m, urmând ca
instalaţia să funcţioneze pe aceeaşi parte a antenei la dus cu aspersoare fără soţ şi
la întors cu cele cu soţ.
Aspersorul ARS-2 de tip reactiv, poate funcţiona atât pe cerc cât şi pe sector
de cerc. Durata de rotire variază între 40-100 secunde. Aspersorul poate fi echipat cu
duze de 16,18 sau 20 mm şi folosit la instalaţiile IATF şi IIAM-306/101 mm (fig. 8.9).

Fig.8.9 - Aspersorul reactiv ARS-2

1-cot; 2-ţeavă de lansare; 3-laminator de jet; 4-duză; 5-paletă de deviere;
6-braţ oscilant; 7-frână cu resort; 8-furcă cu rolă; 9-pârghie de revenire; 10,11-came

Aspersorul ASM-6 funcţionează în cerc complet la presiuni de lucru de 2-4

bari, cu duze de la 4, 5, 6 şi 7 mm sau seturi de 4+3; 5+3; 6+3 şi 7+3 mm.
Este destinat aplicării udării la culturile de câmp pe instalaţii de aspersiune cu
mutare manuală sau mecanizată, având lungimi de udare de până la 400 m.
Aspersorul ASS 1-M face parte din categoria aspersoarelor cu rază medie de
acţiune, cu funcţionare pe cerc sau sector de cerc.
Sectorul de udare poate fi reglat la valori între 450 – 3600.
Se foloseşte în combinaţie cu aspersorul ASJ 1M sau ASM 6.
Calitatea ploii aspersate se apreciază cu ajutorul următorilor indici:
uniformitatea de udare, intensitatea ploii şi fineţea ploii.
Uniformitatea de udare se poate determina prin măsurarea volumelor de apă
colectate în cutii pluviometrice, cutii care se aşează în caroiaj pe suprafaţa udată de
aspersor.
În funcţie de datele obţinute (după 0,5-1 oră de funcţionare) se calculează
indicii de uniformitate: gradul de uniformitate şi coeficientul de uniformitate.
Gradul de uniformitate (Gu) rezultă din raportul:
V
Gu  med
Vmax
în care:
Vmed este volumul mediu de apă colectat în pluviometre;
137
 Vmax – volumul maxim de apă colectat în pluviometre
Se consideră o uniformitate acceptabilă atunci când Gu>0,50.
Coeficientul de uniformitate (Cu) se poate calcula cu mai multe relaţii, cea mai
uzuală fiind relaţia lui CHRISTIANSEN:
 a 
C u  100 
V  n 
 med  %
în care:
Σa este suma abaterilor observaţiilor din fiecare pluviometru faţă de valoarea
medie;
n – numărul pluviometrelor.
Când Cu > 80-85 % uniformitatea este bună.
Uniformitatea de udare depinde de condiţiile atmosferice (viteza vântului), de
caracteristicile aspersoarelor (mărimea duzei, presiunea apei), de modul de aşezare
a aspersoarelor şi de înălţimea aspersorului faţă de sol.
Intensitatea ploii (pluviometria) reprezintă stratul de apă distribuit de aspersor
în unitatea de timp. Se exprimă în mm/min sau în mm/h.
Intensitatea ploii depinde de tipul aspersorului, diametrul duzei, presiunea de
lucru şi de condiţiile atmosferice.
Se poate determina tot cu ajutorul cutiilor pluviometrice folosind relaţia:
V 60
I m  10 med 
S t
în care: S este suprafaţa de colectare a pluviometrului;
t – durata de colectare a apei.
Intensitatea ploii realizată de un aspersor descreşte treptat către periferia
suprafeţei stropite. Acest efect negativ se corectează prin dispunerea aspersoarelor
la o asemenea distanţă între ele încât să aibă loc o suprapunere a zonelor umezite.
Intensitatea ploii trebuie să fie corelată cu permeabilitatea pentru apă a
solului, panta terenului şi vegetaţie.
La aspersoarele rotative se mai ia în considerare intensitatea instantanee (Is)
care reprezintă stratul de apă realizat de aspersor la o rotaţie completă.
Se măsoară în mm/rot şi se calculează cu formula:
I
Is  m
nr
în care:
Im este intensitatea medie orară;
nr – numărul de rotaţii efectuate de aspersor într-o oră
Cu cât intensitatea instantanee are valori mai scăzute, cu atât udările sunt de
mai bună calitate.
Alţi indicatori cu ajutorul cărora se poate aprecia intensitatea ploii aspersate:
- indicele pedologic (ip) propus de DEGAN:
ip  Im  Is
- coeficientul de intensitate (Ci) propus de PAGLIUCA:
VI
C i  med
Is
în care:
VImed este viteza medie de infiltraţie a apei în sol
- pentru ip: valorile mici (subunitare) arată o calitate bună a udării);
138
 - pentru Ci: la valori de 0,2-0,4 intensitatea corespunde infiltraţiei,
udarea are lor fără băltiri sau scurgeri.
Fineţea ploii reprezintă gradul de pulverizare a jetului de apă de către
aspersor. Se apreciază după mărimea picăturilor de ploaie sau după indici de fineţe.
Apreciere: - după mărimea picăturilor: diametrul picăturilor cuprins
între 0,5 – 2 mm dă o fineţe corespunzătoare;
- după indici de fineţe: coeficientul de pulverizare
(Kp) propus de TANDA.
d
Kp 
10  P
în care:
d este diametrul duzei;
P – presiunea apei la aspersor.
Kp = 0,1 – 0,3 ... ploaie fină
Kp = 0,3 – 0,5 ... ploaie mijlocie
Kp > 0,5 ... ploaie grosieră
Conducte pentru aripi de udare
Aripile de udare se compun din tronsoane de conducte cu cuplaje, de 6 şi 9 m
lungime şi diametrul de 100 – 125 mm.
Conductele sunt de aluminiu, oţel zincat sau material plastic.
Cuplajele cele mai folosite sunt de două tipuri: hidraulice, la care etanşarea se
realizează prin presarea garniturii de către apa sub presiune şi mecanice, la care
etanşarea se realizează prin presarea mecanică a garniturii.
Accesorii
Accesoriile reprezintă piesele de legătură între hidrant şi aripa de udare, între
tronsoane şi aspersor, între tronsoane, piese pentru asigurarea stabilităţii
tronsoanelor, susţinerea aspersorului şi pentru reglarea debitului şi a presiunii.
Principalele accesorii sunt: vana hidrant şi buşonul de 4‫״‬, buşonul sau dopul
de capăt, picior suport, prelungitor aspersor, coturi, teuri, cruci, ramificaţii, reducţii,
regulator de presiune la aspersor, limitator de debit.

Metoda de udare prin submersiune

Este o metodă folosită îndeosebi la cultura orezului. Constă din introducerea
şi menţinerea pe terenul cultivat a unui strat de apă de mărime variabilă ( de la câţiva
cm până la 20-25 cm grosime);
Această metodă de udare poate fi folosită şi în ameliorarea solurilor
sărăturate, în scopul desalinizării lor prin spălare;
Terenurile destinate amenajării prin submersiune să corespundă unor criterii:
 orografic: panta sub 4 ‰, microrelief uniform;
 pedologic: soluri cu permeabilitate redusă, care să determine pierderi
mici prin filtraţie sub 1 l/s.ha;
 hidrologic: să existe o sursă de apă neinundabilă şi cu un debit
asigurător;
 dacă amenajările sunt destinate culturii orezului, zona trebuie să
corespundă şi din punct de vedere climatic (temperaturi medii în vară
de 20-220 C şi constante termice de peste 21000C).
Metoda prin submersiune impune un sistem propriu de amenajare: împărţirea
terenului în parcele, de până la 2 ha, şi delimitarea lor cu diguleţe, nivelarea perfectă

139
a terenului în plan orizontal, asigurarea alimentării cu apă şi evacuării fiecărei parcele
(fig. 8.10).

Fig.8.10 – Sistem de irigaţie prin submersiune pentru cultura orezului

Elementele tehnice ale udării prin submersiune - grosimea stratului de

inundare, debitul de alimentare cu apă, debitul de primenire, debitul de evacuare.
I. Grosimea stratului de apă – câţiva cm până la 20-25 cm
Pentru orez stratul:
 protejează plantele de frig;
 are rol termoregulator – micşorează ampli- tudinile de temperaturi ziua-
noaptea;
 menţine solul în stare continuă de saturaţie.
II. Debitul de alimentare (qa)
Debitul de umplere cu apă a parcelei pentru realizarea stratului de apă (h).
q a  1,16  P1  P2 
h
tp
Debitul de alimentare qa – se măsoară în l/s.ha
tp – durata de umplere cu apă 1-3 zile;
P1 – evaporaţie 0,2-0,3 l/s.ha;
P2 – filtraţie (→ 1 l/s.ha).
q a  5  10 l / s.ha
III. Debitul de primenire (qp) (pentru menţinerea stratului)
h  h1
q p  1,16 2  P1  P2 
tp
h2 – strat de realizat; h1 – stratul existent
q p  1,5  5 l / s.ha
IV. Debitul de evacuare (qev)
h
q ev  1,16
t ev
↓
140
 durata de evacuare 1-4 zile
q ev  10  30 l / s.ha
Metoda de udare prin picurare
Udarea prin picurare constă din distribuirea apei pe teren în mod lent picătură
cu picătură. Metoda foloseşte instalaţii speciale, alcătuite din conducte prevăzute din
loc în loc cu dispozitive de picurare (picurătoare).
Metoda de udare prin picurare este relativ nouă, de aproape jumătate de
secol, fiind folosită iniţial în case de vegetaţie, apoi în sere şi, mai târziu, în câmp.
Extinderea metodei este strâns legată de dezvoltarea industriei de mase
plastice şi mai ales de reducerea costului de producţie al tuburilor şi conductelor.
Metoda picurării are o largă răspândire în Israel, Anglia, SUA, Italia, Franţa şi
în multe alte ţări.
În România suprafeţele sunt relativ mici, de ordinul sutelor de hectare. Metoda
prezintă interes pe nisipurile Olteniei, în Dobrogea şi în alte zone ale ţării, pentru
irigarea plantaţiilor vitipomicole, în primul rând, dar şi pentru irigarea legumelor,
florilor etc.
Irigarea prin picurare face parte din categoria irigaţiei localizate, numită astfel
prin faptul că apa distribuită pe teren nu ocupă întreaga suprafaţă amenajată (ca la
brazde şi aspersiune), ci numai o parte din aceasta, rămânând în intervalul dintre
plante porţiuni neumezite.
Avantaje
 economie de apă: consumul este mai redus cu aproape 50 % decât la
metodele tradiţionale, deoarece pierderile prin evaporaţie şi infiltraţie
sunt mai mici, iar umezirea solului are loc numai pe o anumită porţiune
a suprafeţei amenajate;
 economie de energie: cu 30-40 % faţă de aspersiune;
 economie de forţă de muncă: se folosesc instalaţii semifixe şi chiar fixe,
iar distribuţia apei poate fi automatizată;
 permite aplicarea îngrăşămintelor odată cu apa de irigaţie şi chiar a
tratamentelor fitosanitare;
 poate fi folosită pe terenuri cu pante mari şi cu texturi extreme;
 poate folosi la irigare apă cu un grad ridicat de mineralizare.
Dezavantaje
 investiţii mari pentru conducte şi picurătoare;
 dificultăţi în exploatare datorită înfundării picurătoarelor;
 fragilitatea instalaţiei;
 pericolul apariţiei sub picurător a excesului de apă.
O instalaţie de irigare prin picurare se compune din următoarele părţi:
ansamblul frontal, conducta de transport, conducte de udare şi dispozitive de
picurare.
Ansamblul frontal asigură calitatea apei, fertilizarea, măsurarea distribuţiei
apei şi reglarea presiunii de lucru şi a debitului de apă.
Este alcătuit dintr-un racord cu vană la antena amenajării, un apometru,
manometru, limitator de presiune şi debit, rezervorul cu îngrăşăminte şi filtrul.
Conducta de transport este confecţionată din material plastic: pvc rigid pentru
conductele îngropate şi pvc plastifiat pentru cele de suprafaţă. Are diametrul cuprind
între 30 şi 90 mm.
Alimentează conductele de udare, fie direct, fie prin intermediul unei conducte
de distribuţie.
141
 Conductele de udare reprezintă elementele active ale instalaţiei, pentru că au
pe ele montate (amplasate) dispozitivele de picurare. Sunt confecţionate din material
plastic şi au diametre de 12-16 sau 20 mm.
Dispozitivele de picurare preiau apa din conducta de udare şi o distribuie
plantelor. Au rolul de a reduce presiunea apei de la aproximativ un bar, la fenomenul
de picurare.
Dispozitivele sunt confecţionate din material plastic sau din metal.
Sunt de mai multe tipuri constructive: cu traseu lung, cu traseu scurt, cu
şicane ciclonice, cu impuls etc. Cele mai folosite pe plan mondial, sunt picurătoarele
cu traseu lung (tip TRICKLON) care realizează o bună uniformitate de udare şi au o
rezistenţă mare la înfundare. Sunt însă sensibile la variaţiile de temperatură, fapt de
care trebuie să se ţină seama la programarea udărilor.
În ultimul timp se folosesc picurătoare înglobate în conductele de udare de tip
RAM, TIRAN, TYPHOON, STREAMLINE, DRIPLINE, IN-LINE şi altele.
Pentru a realiza udări de calitate, picurătoarele trebuie să îndeplinească cel
puţin două condiţii:
 să realizeze debite mici, continui şi constante;
 să fie rezistente la înfundare.
Amenajările pentru irigaţii prin picurare sunt de două feluri (fig.8.11):
 fixe, când conductele de udare rămân pe poziţie mai mulţi ani;
 mobile sau semifixe, când conductele de udare sunt strânse şi aşezate
pe alte poziţii de lucru de mai multe ori pe an.

Fig.8.11 – Tipuri de amenajări pentru irigaţii prin picurare

a-fixe; b-mobile; 1-antenă; 2-ansamblu frontal; 3-conducta de transport;
4-robinet; 5-conducta de udare

Particularităţile regimului de irigare prin picurare

La această tehnică de irigare udările se pot aplica în două moduri:
 continuu, zi de zi – mod neavantajos deoarece măresc costul
exploatării;
 sub forma normelor de udare, adică aplicate la intervale de câteva zile.
La calculul normei de udare (m) trebuie să se ţină seama de faptul că irigarea
prin picurare este localizată, adică udă porţiuni de teren şi nu întreaga suprafaţă.
m  100  H  DACC  PM   

142
în care:
H este stratul umezit;
DA – densitatea aparentă a solului;
CC – capacitatea de câmp pentru apă a solului;
PM – plafonul minim al umidităţii optime;
φ – fracţiunea de sol umezit. Depinde de textură, de distanţa dintre conductele
de udare, de distanţa dintre picurătoare şi de debitul picurătorului.
Cu cât debitul picurătorului este mai mare, textura solului mai fină şi distanţele
dintre conducte de udare şi dintre picurătoare, mai mici, cu atât φ se apropie de 1,00.
De obicei φ = 0,20 – 0,40, de aceea norma de udare (m) este de 100 – 300
m3/ha, mai mare la culturile semănate în rânduri dese şi mai mică la pomi şi viţa de
vie.

Elementele tehnice ale udării prin picurare

Distanţa dintre picurătoare (dp) oscilează între 0,20 şi 2,00 m.
- Pentru umezirea unei fâşii continui, distanţa dp depinde de raza de acţiune a
picurătoarelor, care la rândul ei este în funcţie de mărimea debitului şi de textura
solului.
- Pentru umezirea la plantă (în cazul pomilor fructiferi şi viţei de vie) distanţa
dintre picurătoare se ia egală cu distanţa dintre plante pe rând.
Numărul de picurătoare la o plantă (Np) se stabileşte în funcţie de consumul
de apă al plantelor, de densitatea de plantare şi de felul culturii:
 pentru viţa de vie ... 1 – 4 picurătoare (frecvent 2) la fiecare butuc;
 pentru pomi ... 1 – 10 picurătoare (frecvent 4) la fiecare pom.
Picurătorul trebuie să fie amplasat la o distanţă egală cu raza de umectare a
lui faţă de tulpina pomului. Distanţa mai mică de 50 % din această rază provoacă
dereglări în dezvoltarea rădăcinilor plantelor.
Pentru culturile semănate în rânduri dese, trebuie evitată amplasarea
picurătorului lângă plantă, deoarece zona saturată ce se formează în imediata
apropiere a picurătorului este dăunătoare rădăcinilor care îşi pierd în acest mediu
funcţia de absorbţie .
Debitul unui picurător (qp) este în funcţie de tipul picurătorului şi de presiunea
apei. Debitul se alege după textura solului pentru a se evita băltirea apei.
Debitul unui picurător este cuprins între 1 – 8 l/h, putând ajunge la 12 l/h.
Solurile uşoare admit un debit mai mare, iar solurile grele un debit mai mic.
Distanţa dintre conductele de udare (dcu) la viţa de vie şi la pomii fructiferi
distanţa dintre conductele de udare este, de obicei, egală cu distanţa dintre rânduri.
La legume distanţa dintre conductele de udare poate să fie de 1,4 – 3 m la
castraveţi, tomate, fasole, varză şi de 1,6 – 1,8 m la salată, ridichi, ceapă, verdeţuri
etc.
Lungimea conductei de udare (lcu) se stabileşte în funcţie de lungimea
parcelei cultivate şi de condiţiile încadrării în pierderile de presiune admise
(respectarea criteriului CHRISTIANSEN, după care pierderile de presiune să nu ducă
la o depăşire a diferenţei de 10 % între debitele amonte şi aval).
Durata udării prin picurare (tp) se determină cu formula:
m  d cu  d p
tp 
qp
în care:
m este norma de udare prin picurare;
143
 dcu – distanţa dintre conductele de udare;
dp – distanţa dintre picurătoare;
qp – debitul picurătorului.

Metoda de udare subterană

Metoda constă în administrarea apei direct în zona de dezvoltare a rădăcinilor
prin intermediul unei reţele de conducte subterane sau prin galerii cârtiţă.
Irigarea subterană prezintă o serie de avantaje faţă de celelalte metode de
udare.
Avantaje
 umezirea solului prin capilaritate asigură păstrarea structurii solului;
 economiseşte teren datorită faptului că reţeaua de alimentare este
complet îngropată;
 nu necesită o nivelare pretenţioasă a terenului;
 nu împiedică efectuarea lucrărilor de îngrijire a culturilor;
 economiseşte apă şi energie;
 posibilitatea administrării îngrăşămintelor odată cu apa de irigaţie;
 oferă condiţii bune de automatizare.
Dezavantaje
 costul ridicat al amenajării;
 nu asigură întotdeauna o umezire uniformă a solului mai ales în
straturile superioare ceea ce dăunează culturilor abia răsărite;
 există pericolul înfundării conductelor datorită rădăcinilor plantelor;
 poate favoriza salinizarea solului, apa circulând de jos în sus.
Sistemul de irigare subterană este alcătuit dintr-o reţea de aducţiune şi de
distribuţie a apei şi dintr-o reţea de udare amplasată în aşa fel încât să asigure o
umezire cât mai uniformă a solului.
Reţeaua de aducţiune şi de distribuţie este formată din conducte subterane
sau din canale deschise, iar reţeaua de udare din tuburi de ceramică aşezate cap la
cap, conducte din mase plastice prevăzute cu fante şi din galerii cârtiţă realizate cu
utilaje speciale.
Alimentarea reţelei de udare se poate face prin scurgere liberă sau prin
presiune.
Sistemul de irigare subterană prin scurgere liberă (fig.8.12) se compune
dintr-o reţea de canale de aducţiune care transportă apa până la terenul ce urmează
a fi irigat şi din conducte (galerii) de udare care se alimentează din aceste canale.

Fig.8.12 - Sistemul de irigare

subterană cu scurgere liberă a
apei

144
 Conductele de udare au diametrul de 100-125 mm şi lungimi de 200-300 m.
Sunt amplasate la o adâncime de aproximativ 0,50 m şi la o distanţă între ele de 5-8
m. Apa circulă în conductele de udare la o presiune de 0,02-0,20 daN/cm2.
Când se plasează pentru udare galerii cârtiţă, acestea se execută la adâncimi
de 0,40 – 0,60 m cu diametrul de 8-12 cm şi la distanţa de 1-2 m.
Sistemul de irigare subterană sub presiune (fig.8.13) se compune dintr-o reţea
de aducţiune alcătuită din conducte îngropate în care apa circulă la o presiune de
0,50 – 2 daN/cm2.

Fig.8.13 – Sistemul de irigare subterană sub presiune

Din aceste conducte de aducţiune se alimentează conductele de udare

amplasate în sol la aceleaşi distanţe şi adâncimi ca şi la conductele întâlnite la
sistemul de irigare prin scurgere liberă.
Fiecare conductă de udare este prevăzută în capătul amonte cu o vană de
admisie a apei, iar pe traseu cu dispozitive de reglare a presiunii situate la intervale
de 30-120 m în funcţie de pantă.
Pe terenurile joase, cu apa freatică la mică adâncime, reţeaua de udare
subterană poate avea un rol reversibil în sensul că în perioadele cu exces de apă se
pot comporta ca adevărate drenuri, care colectează şi elimină surplusul de apă, iar în
perioadele de secetă, ca reţea de irigaţie care completează deficitul de umiditate.

145