Dispunerea Si Valorificarea Expertizei Medico-Legale

Dispunerea şi valorificarea constatării şi expertizei
medico-legale
CUPRINS
Introducere – pg. 4
Cap. I. Medicină legală
I.1.Definiţie şi istoric – pg. 5
I.2.Personalitate în medicina legală românească – pg. 8
I.3. Organizarea reţelei de asistentă medico-legală în România – pg. 12
Capitolul II. Expertiza medico-legală ca mijloc de probă
II.1. Necesitatea constatării şi expertizei, definirea ca mijloc de probă –
pg.
II.2. Trăsăturile caracteristice şi dispunerea constatării şi expertizei ca
mijloc de probă – pg. 18
II.3. Cazurile obligatorii de constatare şi expertiză prevăzute de lege
– pg. 21
Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-
legale
III. 1. Constatarea şi expertiza medico-legală în justiţie, norme procedurale
– pg. 25
III. 2. Expertizele tehnico-ştiinţifice – pg. 29
III. 3. Dispunerea expertizei medico-legale – pg. 35
III. 4. Valorificarea constatarii şi expertizei medico-legale – pg. 46
Capitolul IV. Concluzii – pg. 49
Bibliografie - pg. 51
1
Introducere
Prin lucrarea de faţă “Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale”
am urmărit aprofundarea cunoştinţelor despre rezultatele constatărilor şi expertizelor medico-legale
Rezultatele constatărilor şi expertizelor medico-legale sunt consemnate în documente al căror
conţinut ştiinţific este util justiţiei, ele fiind efectuate în acele situaţii, în care, pentru lămurirea unei
cauze judiciare, sunt necesare precizări privitoare la unele aspecte medicale.
Lucrarea este structurată în patru capitole principale şi 10 subcapitole aşa cum se vede în
cuprins. În debutul lucrării am definit noţiunea medicinei legale, am prezentat un scurt istoric al
acesteia precum şi organizarea reţelei de asistentă medico-legală în România şi personalităţile
remarcabile româneşti în domeniu. Medicina legală este o ştiinţă profund interdisciplinară, cu un
domeniu propriu de activitate situat la interferenţa dintre ştiinţele juridice şi cele medicale.
Capitolul doi, l-am dedicat în exclusivitate expertizei medico-legale, arătând necesitatea
acesteia ca mijloc de probă, trăsăturile caracteristice şi dispunerea expertizei ca mijloc de probă
precum şi cazurile obligatorii prevăzute de lege pentru efectuarea ei. Expertizele medico-legale
reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte în practica medico-legală făcând parte integrantă
din categoria expertizelor. Expertizele medico-legale sunt mijloace de probă la egalitate cu forma
practică în care medicina legală sprijină organele competente în soluţionarea cazurilor judiciare.
Expertiza judiciară constituie, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură
penală, un mijloc de probă alături de declaraţiile părţilor, înscrisuri, mijloacele materiale de probă
s.a.
În Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale, am
încercat să stabilesc normele procedurale de efectuare a expertizei medico-legale în justiţie, să
prezint mijloacele tehnico-stiintifice folosite în efectuarea expertizelor criminalistice, dispunerea
acesteia ca moment şi legalitate şi nu în ultimul rând valorificarea rezultatelor şi importanţa lor.
Pentru a sluji procesului penal, în sensul lămuririi cauzei sub toate aspectele, probele trebuie
apreciate şi interpretate în sensul în care explică logic producerea unui fenomen, fie el şi
infracţional. Această activitate se circumscrie sarcinii generale a organelor judiciare de a administra
probele, în măsura în care toate elementele de fapt materializate în diferite acte procedurale
confirmă fără dubii o versiune sau alta, pot fi verificate în procesul pena! şi dobândesc valoare
probatorie. Calitatea probelor şi implicit a actului de justiţie, mai ales atunci când este vorba de
infracţiuni contra vieţii, trebuie să fie ireproşabilă.
Concluziile ce se pot trage în urma studierii aprofundate a acestor acte sunt că administraera
probei cu expertiză în cadrul dosarelor care au ca obiect cercetarea infracţiunilor împotriva vieţii
2
este de mare importanţă şi că aceasta contribuie la elucidarea cazurilor într-o proporţie relativ mare,
în condiţiile în care examinările de specialitate sunt efectuate în mod obiectiv şi ştiinţific.

I.1.Definiţie şi istoric
Medicina legală este o ramură a medicinii folosită în justiţie pentru elucidarea cazurilor
judiciare în care sunt necesare probe cu caracter medico-biologic pentru evitarea erorilor de
judecată. Termenmul de medicină legală este utilizat în ţările latine şi este identic cu termenul de
medicină judiciară folosit în tările germanice.
Medicina legală mai poate fi definită şi ca disciplină medicală de sinteză situată la graniţa
dintre ştiinţele medico-biologice şi cele sociojuridice, care are drept scop, sprijinirea competentă a
justiţiei, ori de câte ori are nevoie, pentru lămurirea unei cauze judiciare cu precizări cu caracter
medico-biologic.
În România termenul de medicină legală este utilizat pe linie didactică dinanul 1965, iar
Decretul 446/1966, îl introduce şi pe linie de reţea. Cea mai veche dovadă de implicre a medicilor
în justiţie se află în codul lui Hammurabi (rege al Babilonului între 1728-1686 î.H), unde se găsesc
o serie de articole ce fac referire la răspunderea şi sancţiunile medicilor în cazul greşelilor din
cadrul intervenţiilor terapeutice.
„Medicina legala ar putea fi definita ca: disciplina medicala de sinteza, situata la graniţa
dintre ştiinţele medico – biologice (in general concrete) si cele socio-juridice (de regula abstracte),
ce are drept scop sprijinirea competenta a justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unei cauze
judiciare sunt necesare (anumite) precizări cu caracter bio-medical”1
Medicina legală este ştiinţa medicală ce îşi pune cunoştinţele în slujba dreptului şi, prin
drept, în slujba ordinii sociale2.
Dezvoltarea medicinei legale a evoluat paralel cu dezvoltarea ştiinţelor biologice şi medicale
care a determinat extinderea domeniilor de aplicare a cunoştiinţelor medicale în drept. Odată cu
noile descoperiri din diferite specialităţi medicale acestea au fost aplicate în ramurile dreptului
(penal, civil, dreptul familiei, dreptul muncii). Evoluţia medicinei legale este direct corelată cu
evoluţia normelor procedurale care reglementează sistemele de probaţiune şi care trebuie să admită
aplicarea anumitor probe (admiterea amprentei ADN ca probă în justiţie s-a făcut la un timp după
verificarea metodei).
Activitatea medico-legală se reflectă în expertize şi constatări care sunt mijloace de probă
primare, obiective, care servesc adevărului ştiinţific. Activitatea medicinei legale este reglementată
1
Dr. Valentin Iftenie, Elemente de cauzalitate în activitatea practică medico-legală expuse în Medicina Legală pentru
Facultătile de Drept, Ed. Ştiinţe Medicale, Bucureşti, 2006, p. 19;
2
Prof. Vasile Astărăstoaie, Prof. Ghe. Scripcaru, Medicina Legală pentru Jurişti, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005, p. 9;
3
în raport de cerinţele respectării garanţiilor juridice necesare bunei desfăşurări a activităţii de justiţie
pe care un stat de drept trebuie să le ofere.

Primul care a folosit denumirea de medicină legală a fost italianul Paolo Zacchia, medic al
papei Inocentiu al X-lea, consultant al tribunalului ecleziastic (Rota Romana), şi savant multilateral.
În cele 10 volume ale tratatului Questiones medico-legales abordează modulele clasice ale
medicinei legale la care anexeaza şi 85 de păreri şi decizii ale Rotei Sacre.
Alte denumiri folosite pentru desemnarea acestei specialităţi (Medicina Forensis, Medicina
Legalis, Medicina Legala, Medecine Legale, Legal Medicine, Forensic Medicine) reflectă legăturile
medicinei cu dreptul. Există şi alte denumiri ca: Medicina Judiciară, Medecine Judiciaire, Medical
Jurisprudence, Gerichtliche Medizin. Acestea indică un domeniu mai restrâns de aplicare a
cunoştinţelor medicale în procedura judiciară (cercetare, anchetă, judecată) acoperind mai bine
conţinutul activităţii concrete a expertizelor curente. O altă grupă de denumiri indică o cale
particulară de dezvoltare a medicinei legale, paralel cu obligaţiile igienico-sanitare şi administrative
ale medicului: Medizinische Polizeiwissenschaft, Staatsarzneikunst, Poliţia medica.
Universităţile evului mediu au constituit prin consiliile facultăţilor de medicină primele
organe de expertiză, fiind solicitate să-şi dea parerea în diverse probleme medico-sanitare din care
unele aveau caracter medico-legal. Cristalizarea medicinei legale ca specialitate medicală de sine
stătătoare debutează cu obiceiul justiţiei de a solicita ajutorul unor persoane cu experienţă (moaşe,
medici, chirurgi) pentru judecarea proceselor privind viaţa, integritatea corporalăî şi sănătatea
omului. Apelul la aceşti specialişti, sporadic până în secolul al XV-lea, începe să fie reglementat
juridic în secolul al XVI-lea (1532, Constitutio Criminalis Carolinae) şi secolul al XVII-lea (1603,
Edictul din Nantes; 1656, Praxis Criminalis) şi începe să fie fundamentat pe bază ştiinţifică în
secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, o data cu integrarea medicinei legale în învăţământul medical.
Din aceasta epocă datează lucrarea lui Fortunato Fidelis 'De Relationibus Medicorum Libri
Quator' care poate fi considerată ca primul tratat de medicină legală. 3
Până la Revoluţia franceză din 1789, cadrul procedural penal nu era favorabil dezvoltării
expertizelor medicale (dezbaterile erau adesea secrete, acuzatul lipsit de apărare, mărturia
inculpatului considerată regina probelor era adesea smulsă prin tortură etc). În secolul al XIX-lea
procedura judiciară încetează să mai fie secretă şi devine publică, şi de aceea opiniilor experţilor
solicitindu-se o cât mai mare rigoare, imparţialitate şi probitate ştiinţifică. Dezvoltarea unei
categorii de experţi medicali specializaţi (medicina legală) a exercitat la rândul ei o influenţă
reciprocă asupra dezvoltării concepţiilor de drept şi procedură (alienatul mintal scapă de rigorile
justiţiei, pruncuciderea ajunge să beneficieze de o pedeapsă mai blândă decât omuciderea,
3
Dr. Florin Alexandru Stănescu, Medicină şi criminoloigie. Medicina legală, istorie, teorie şi studii de caz, Ed. Sedan,
Bucureşti, 2009, p. 11;
4
anomaliile sexuale beneficiază de o interpretarea mai justa) şi asupra îmbogăţirii şi diversificării
probele ştiinţifice (de exemplu în stabilirea cauzei morţii, a identităţii persoanei, a filiaţiei, a
elucidării mecanismelor diverselor vătămări).
În învăţământul medical, medicina legală apare mai întâi ca o disciplină secundară, predată
în cadrul altor catedre (anatomie patologică, igienă, toxicologie, psihiatrie) şi numeroşi medici cu
alt profil de bază au adus contribuţii esenţiale în dezvoltarea medicinei legale.
În România, până în anul 1953 a fost folosită denumirea de „medicină legală”, reflectată si
întitulatura principalei institutii de specialitate, a cărei constructie a fost initiată si realizată după
planurile profesorului Mina Minovici si inaugurată la data de 20 decembrie 1892 sub numele (nou)
de Morgă a orasului Bucureşti care în anul 1898 devine Institutul Medico-Legal. După anul 1953,
Institutul medico-legal se transformă în Institutul de Cercetări StiinŃifice Medico-judiciare, iar
disciplina adoptă denumirea de „medicină judiciară”, ce se va mentine până în anul 1965 când
revine la denumirea de „medicină legală.” De asemenea, trebuie precizat că, până în anul 1931, în
conformitate cu prevederile cuprinse în Legea Sanitară (din anul 1885, 1910 si 1926), sectorul
medico-legal s-a aflat în subordinea Ministerului Sănătătii. Începând cu data de 01.01.1931, date
fiind modificările legislative aduse de Legea Sanitară din 1931, medicina legală trece în aria de
jurisdictie a Ministerului Justitiei unde va rămâne până în anul 1953 când, prin H.C.M. nr.
345/01.11.1953, sectorul medico-legal de activitate, reorganizat, revine în cadrul Ministerului
Sănătăţii.
Încă de la debutul învătământului superior medical, medicina legală s-a aflat printre
disciplinele obligatorii incluse în programa de învăţământ. Astfel, în anul 1856, când a fost
înfiinţată de către Carol Davila „Şcoala de Chirurgie” de la Mihai Vodă, cu o durată a studiilor de 4
ani, medicina legală şi toxicologia erau incluse în semestrul de vară al anului IV. Personalitatea
marcantă care a reorganizat activitatea şi a modernizat instituţia medico-legală este prof. Mina
Minovici (1858-1933), numit în postul de medic legist al capitalei în anul 1890. Dintre cei 9 copii
care au trăit (6 băieţi şi 3 fete din totalul celor 13) ai familiei Minovici încă doi vor fi implicaţi în
activitatea de medicină legală şi anume Nicolae Minovici (1868-1941) şi Ştefan Minovici (1867-
1935).
Pe plan internaţional s-a introdus Recomandarea (99) 3 a Consiliului Europei cu privire la
armonizarea regulilor autopsiei medico-legale. Această dispoziţie, are meritul de a fi primul
document oficial şi consensual de referinţă asupra principiilor şi regulilor privitoare la procedurile
autoptice medico-legale. Obiectivele expertizei medico-legale sunt de a prezenta autorităţii
competente cauza morţii, modalitatea în care a survenit, eventuala heteroprovocare, uneori autopsia
medico-legală are ca obiectiv stabilirea identităţii defunctului când nu este cunoscută sau când
trebuie verificată. Toate autopsiile medico-legale se concretizează printr-un raport medico-legal
5
trimis autorităţii judiciare care l-a solicitat. Aceasta face parte din dosarul judiciar, fiind o probă
care ulterior poate face obiectul contestaţiilor părţilor. Autorii unui raport medico-legal pot fi
solicitaţi să completeze la cererea părţilor aspectele insuficiente argumentate sau neclare.
I.2.Personalitate în medicina legală românească

În anul 1856 Carol Davila înfiinţează Şcoala de chirurgie, devenită ulterior, Şcoala
Natională de Medicină şi Farmacie, aici s-a predat pentru prima dată şi medicina legală.
Primul profesor de medicină legală a fost Gheorghe Atanasovici, numit în acest post în anul
1861, în anul următor el a devenit medic legist al capitalei.
În anul 1879 a fost numit profesor de psihiatrie şi medicină legală Alexandru Sutzu.
În anul 1890, postul de medic legist al capitalei a fost ocupat de Mina Minovici care, în
1899, a primit numirea de profesor de medicină legală el a creat şi organizat medicina legală din
România pe baze ştiinţifice.
Mina Minovici a studiat farmacia şi apoi medicina, fiind deosebit de apreciat de Carol
Davila. în 1885, el va pleca pentru specializare în medicina legală la Paris sub îndrumarea
profesorului Paul Brouardel, una din personalităţile marcante ale medicinii legale europene de la
sfârşitul secolului trecut, orientându-se încă de la început către probleme de medicină legală şi
toxicologie. Dintre lucrările ştiinţifice realizate în această perioadă trebuie citate în primul rând cele
referitoare la moartea subită şi pseudomoartea subită (1929), medicina legală aplicată la arta dentară
în 1930, medicina legală şi accidentele de circulaţie, studii efectuate în 1927 şi 1932, consecinţele
tardive ale traumatismelor cranio-cerebrale, aspectele psihanalitice şi expertiza medico-legală (M.
Minovici şi I. Westfried).
În 1897 prin scindarea catedrei de psihiatrie şi medicină legală deţinută de profesorul
Alexandru Sutzu se creează o nouă catedră independentă de medicina legală condusă de acelaşi
Mina Minovici. Între anii 1928-1930 prof. Mina Minovici avea să publice monumentalul Tratat
complet de medicină legală în 2 volume "rodul meditaţiilor observaţiilor şi experimentării personale
în decursul unei vieţi de om".4
Între 1919-1930 Mina Minovici a fost ales de patru ori decan al Facultăţii de Medicină din
Bucureşti, demnitate pe care a onorat-o printr-o rodnică activitate. Mina Minovici a fost de
asemenea primul director al Institutului Stomatologic de Perfecţionare înfiinţat în 1929 la Spitalul
Colţea din Bucureşti, instituţie ce a jucat un rol deosebit în evoluţia stomatologiei româneşti.
La întoarcerea în ţară avea să inaugureze primul institut - "Morga oraşului" la 20 decembrie
1892. Din 1898, frontispiciul clădirii, pe care era scris "Morga oraşului" va fi schimbat cu cel de
"Institutul medico-legal". Mina Minovici a condus institutul până în 1932. În 1913 au început o
serie de lucrări de extindere care au fost întrerupte de primul război mondial, dar reluate şi finalizate
4
Mina Minovici, Tratat complet de medicină legală, Ed. Atelierele grafice Soced, Bucureşti, 1930, p. 44;
6
în 1924, institutul cuprinzând săli de expunere şi conservare frigorifică a cadavrelor aduse la
expertiză, săli de autopsie. Medicina legală - Dux auxiliumque justitiae - conducătorare şi în acelaşi
timp auxiliar al justiţiei, a fost spiritul şi crezul ştiinţific a unei cariere de excepţie.
La Cluj, creatorul şcolii româneşti de medicină legală a fost prof. Nicolae Minovici, fratele
şi cel mai apropiat colaborator al lui Mina Minovici. La numirea sa ca profesor la noua facultate
românească Nicolae Minovici era deja o autoritate recunoscută în specialitate printre altele şi prin
sistemul de fotografiere postmortem premiat cu medalia de aur la expoziţia internaţională de igienă
socială Roma 1912. Teza sa de doctorat "Tatuajele în România" este o premieră în literatura
românească de specialitate care arată importanţa tatuajualui în practica medico-legală şi a stabilirii
identităţii.
În perioada sa clujeana, între 1919-1932, Nicolae Minovici publică o serie de studii
referitoare la procesul de autoliza, alcoolism, anomaliile congenitale ale inimii, osteologia medico-
legală, precum şi o remarcabilă monografie de specialitate privind tehnica autopsiei medico-legale,
apărută în 1924.
Celebre în lume sunt experienţele întreprinse de Nicolae Minovici în 1904 privitoare la
mecanismul morţii prin spânzurare. El s-a supus unor experienţe extrem de riscante spânzurându-se
timp de 6 până la 10 secunde, cea mai lungă a durat circa 25 secunde. El descrie simptomele ce
preced moartea în astfel de împrejurări. Experienţele şi concluziile la care a ajuns asupra
mecanismului morţii prin spânzurare au fost acceptată de toată lumea medicală şi reproduse în
tratate de medicină legală străine, precum Lacassagne şi Bokarius care reproduc integral în tratatele
lor atât textul cât şi figurile savantului român.
În 1936, Nicolae Minovici va crea o primă structură de Societate de Medicină Legală din
România pe care o intitulează Asociaţia Medicilor Legişti, precum şi a unei reviste, Revista de
Medicină Legală, o primă publicaţie periodică de specialitate ce va apare trimestrial până în 1940,
publicare întreruptă de anii războiului.
În 1937, Nicolae Minovici a organizat în calitate de secretar general, cel de al XII-lea
Congres internaţional de antropologie care s-a ţinut la Bucureşti alături de profesorul Francis Iosif
Rainer. De asemenea Nicolae Minovici a desfăşurat o bogată activitate în plan medico-social, fiind
întemeietorul primei structuri de salvare din Bucureşti - Societatea Salvarea - 1906, a Spitalului de
Urgenţă în 1934 şi a Şcolii Samaritene din acelaşi an. Este de asemenea creatorul Muzeului de artă
populară care îi poartă numele.
Născut în comuna Vidra, în 1895, jud. Vrancea, Mihai Kernbach a urmat Facultatea la Iaşi şi
Cluj. Pentru deosebitele calităţi de cercetător, Mihai Kernbach a fost remarcat de fraţii Mina şi
Nicolae Minovici şi reţinut în învăţământul superior, astfel încât între anii 1919-1921 a lucrat ca
preparator la Catedra de Anatomie Patologică; în 1921 a devenit doctor în medicină; în 1923 a fost
7
numit şef de lucrări la Catedra de Medicină Legală; în 1927 având titlul de conferenţiar a predat
cursuri la Academia de Drept din Oradea, între anii 1932-1951 a fost numit profesor la Catedra de
Medicină Legală a Facultăţii de Medicină din Cluj.
A îndeplinit funcţia de decan între anii 1945-1948. În 1948 a devenit rector, funcţie din care
a demisionat în 1950. După excluderea sa din partidul comunist în 1951, la recomandarea prof.
Parhon şi a prof. Rainer, a fost transferat la Facultatea de Medicină din Iaşi unde a funcţionat până
în 1964. Practician desăvârşit, s-a implicat în rezolvarea celor mai dificile cazuri de crime şi morţi
suspecte. Ca expert, s-a remarcat prin curajul opiniei, rigoarea ştiinţifică şi experienţă practică; a
apelat la metode variate, adecvate fiecărui caz, respingând rutina şi transformând expertiza într-o
adevarată demonstraţie ştiinţifică.
A fost numit medic legist al judeţului Cluj în 1930, director al Institutului Medico-Legal
Cluj între anii 1946-1952 şi al Institutului Medico-Legal Iaşi între anii 1952-1964. A fost cooptat în
echipe internaţionale de expertiză medico-legală, cum a fost comisia de clarificare a situaţiei de la
Katin. Preocupat de prestigiul specialităţii faţă de justiţie, a lărgit sfera probelor obiective medico-
legale prin aplicarea, din anul 1928, dupa experienţa franceză, a noilor metode imuno-ereditare în
filiaţie.
Personalitate complexă, pedagog şi practician, profesorul Kernbach a fost, întreaga viaţă,
dominat de pasiunea pentru cercetare. În jurnalul său personal mărturiseşte că începuturile muncii
de cercetare s-au datorat climatului de emulaţie şi efervescenţă a Facultăţii de Medicină din Cluj.
Au urmat, după cum exemplifică, "7 ani de cercetări asupra sistemului nervos placentar, 5 ani
pentru histopatologia hipoxiei, peste 30 de ani în problemele judiciare ale avortului şi căderii".5
Ion Moraru absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj în anul 1953 cu diploma de merit
(magna cum laude), a urcat toate treptele ierarhiei universitare, de la preparator la profesor şef de
catedră.
Datorită remarcabilelor sale calităţi de medic, dascăl şi om de ştiinţă a deţinut funcţii
importante în domeniul ocrotirii sănătăţii şi cercetării ştiinţifice medicale: vicepreşedinte al
Consiliului Executiv al OMS, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale,
perşedinte al Secţiei Române a Uniunii Medicale Balcanice, preşedinte al Societăţii de Morfologie
Normală şi Patologică, preşedinte al Comisiei Nationale de Microscopie Electronică, preşedinte al
Comisiei Naţionale de Imunologie, membru al Academiei Internaţionale de Medicină Legală,
expert în genetica umană al OMS, membru în Consiliul de conducere al Uniunii Internaţionale a
Societăţilor de Imunologie, membru de onoare al Societăţii Franceze de Imunologie, membru în
Consiliul de conducere al Asociaţiei Internaţionale "Medicii Lumii împotriva Războiului Nuclear"
(I.P.P.N.W), deţinătoare a Premiului Nobel pentru pace în anul 1985 şi multe altele.
5
Mihail Kernbach, Medicina judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958, p. 23;
8
Între 1958-1973 destinul medicinii legale avea să fie legat de profesorul Ion Moraru.
Domeniul în care profesorul Moraru s-a afirmat cu cea mai mare strălucire a fost cel al cercetării
bio-medicale. El a fost cel ce a avut o contribuţie determinantă la dezvoltarea pe baze moderne a
anatomiei patologice, la reintroducerea geneticii în cercetarea şi practica medicală, în anii de tristă
amintire când genetica se afla înăbuşită în dogmele miciurinismului, precum şi la renaşterea
imunologiei în ţara noastră. Activitatea sa ştiinţifică, deosebit de valoroasă şi bogată s-a concretizat
în peste 350 de lucrări publicate în ţară şi străinătate, aducând contribuţii originale în domeniul
anatomiei patologice, medicinei legale, geneticii şi imunologiei.
În domeniul geneticii moderne sunt de menţionat cercetările referitoare la determinismul
genetic al allotipurilor imunoglobulinelor umane precum şi publicarea pentru prima oară în ţara
noastră în epoca postbelică a unei monografii de genetică modernă "Introducere în Genetica
Moleculară". În domeniul imunologiei fundamentale şi imunopatologiei s-a remarcat prin
contribuţii deosebit de valoroase şi originale care au constituit contribuţii româneşti la dezvoltarea
aceste stiinţe moderne.
Vladimir Beliş s-a născut în Bucureşti la 1 mai 1930. A urmat cursurile Facultăţii de
Medicină Bucureşti în perioada 1948-1954. Din 1959, îmbrăţişează cariera universitară, parcugând
toate etapele didactice, de la preparator până la Profesor universitar în 1990. Din acelaşi an devine
şi şeful Catedrei de Medicină Legală al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină
şi Farmacie "Carol Davila".
Lista de lucrări publicate este impresionantă, cuprinzând patru monografii, cinci cursuri şi
manuale, 185 lucrări ştiinţifice publicate sau comunicate publicate. Din acestea, reprezentând
puncte de referintă pentru practica şi cercetarea în Medicina Legală Românească trebuie
menţionate: Traumatologia mecanică în practica medico-legală şi judiciară, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1985, Aspecte toxicologice, clinice şi medico-legale în etilism, Ed. Medicală, Bucureşti
1988, Îndreptar de practică medico-legală Ed. Medicală, 1990, Investigaţia microscopică în
medicina legală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1993, lucrare care a obţinut premiul Academiei Române
în 1995, Ghid de urgenţe medico-judiciare, Ed Scripta 1998.
O menţiune cu totul specială o merită monumentala lucrare Tratat de Medicina Legală, (2
volume, 2000 pagini) Ed. Medicală, 1995. Lucrarea, editată sub redacţia Profesorului V. Beliş, cu
valenţe enciclopedice şi pluridisciplinare, constituie o sinteză a celor mai recente cunoştiinţe atât în
medicina legală cât şi în specialităţile medicale conexe.
Recunoaşterea pe plan intern şi internaţional a meritelor ştiinţifice deosebite s-a materializat
prin obţinerea unor prestigioase titluri academice: Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale
din România (1973), Membru titular al Academiei Internaţionale de Medicină Legală (1973)
Membru al Academiei de Ştiinţe din New York (1998), Membru al Academiei de Medicină Legală
9
din S.U.A.(2000). De numele profesorului Beliş se leagă reânfiinţarea in 1992 a Societăţii Române
de Medicină Legală, după primul pas făcut în 1936 de Nicolae Minovici, al cărei preşedinte este de
la acea dată
şi până în prezent. Profesorului Belis i se datorează de asemenea reapariţia în 1993 a "Revistei
Române de Medicină Legală" şi succesul ulterior al acestei publicaţii de circulaţie internaţională,
apreciată şi inclusă în cadrul marilor nomenclatoare internaţionale de specialitate, în paginile căreia
au fost publicate cu regularitate articolele unor autori din toate continentele. De la apariţie şi până în
prezent a asigurat funcţia de Redactor Şef.
În calitate de preşedinte al Comisiei de Bioetică a Academiei de Ştiinţe Medicale Române, a
militat cu energie şi perseverenţă pentru a introduce în conştiinţa lumii medicale româneşti a
problematicii eticii medicale, constituită în recent într-o adevarată specialitate medico-filozofică,
bioetica, devenind în 1998, membru (în calitate de reprezentant al României) al Comitetului de
Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei.
Tot în aceeaşi direcţie, trebuie apreciate eforturile depuse în calitate de preşedinte, în cadrul
Comisiei de transplant al Ministerului Sănătăţii pentru crearea cadrului etic, legislativ şi
organizatoric al prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe. Merită menţionat de asemenea
rolul activ jucat de Prof. Vladimir Beliş în calitate de preşedinte al Comisiei de Bioetică şi al
Comisiei pentru Medicină Legală a Ministerului Sănătăţii, cât şi ca preşedinte al Comisiei de
Disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti.
A militat activ pentru sensibilizarea societăţii civile şi a organismelor de stat, asupra
necesităţii coordonării eforturilor în lupta împotriva traficului şi consumului ilegal de droguri,
devenind în 1994 Membru al Asociaţiei Române de Luptă Împotriva Drogurilor (ARLID). Poate
cea mai importantă realizare a Profesorului Beliş, în orice caz cea care a necesitat cel mai mare
consum de energie şi o perseverenţă ieşită din comun, a fost, concepţia Legii privind organizarea
activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, a Regulamentului de aplicare al acesteia
precum şi a Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări
medico-legale.
I.3. Organizarea reţelei de asistentă medico-legală în România

În România activitatea de medicină legală este coordonată, sub raport ştiinţific şi
metodologic, de Ministerul Sănătăţii şi de Consiliul Superior de Medicină Legală, cu sediul la
Institutul de Medicină legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti.
Consiliul Superior de Medicină Legală are următoarea componenţă:
a) directorii institutelor de medicină legală;
b) profesorii de medicină legală din ţară;
10
c) şeful comisiei de specialitate al Colegiului Medicilor din România;
d) 3 medici legişti din diferite servicii de medicină legală judeţene, numiţi prin ordin al ministrului
sănătăţii;

e) preşedintele comisiei de specialitate a Ministerului Sănătăţii;
f) un reprezentant al Ministerului Sănătăţii, numit prin ordin al ministrului sănătăţii;
g) un reprezentant al Ministerului Justiţiei, numit prin ordin al ministrului justiţiei;
h) un reprezentant al Ministerului Public, numit prin ordin al ministrului justiţiei;
i) un reprezentant al Ministerului de Interne, numit prin ordin al ministrului de interne.
Activitatea de medicină legală din România se desfăşoară în conformitate cu prevederile Legii
459/2001, privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, publicată de
Monitorul oficial nr. 418/27.07.2001.
Din reglementările legii se desprind următoarele elemente ce caracterizează activitatea
practică de medicină legală:
- activitatea de medicină legală se realizează de către medicii legişti încadraţi în instituţiile de
medicină legală;
- activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea principiului teritorialităţii si al
competenţei;
- activitatea de medicină legală este coordonată de:
- din punct de vedere administrativ de Ministerul Sănătăţii;
- sub raport ştiinţific şi metodologic de M.S.F. şi de Consiliul Superior de Medicină Legală, cu
sediul în Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.
Consiliul Superior de Medicină Legală coordonează metodologic şi ştiinţific activitatea medico-
legală. Acest consiliu este format din directorii instituţiilor medico-legale, profesori de medicină
legală, medici primari legişti şi câte un reprezentant al Colegiului Medicilor din România, al
Ministerului Sănătăţii, Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului de Interne. În
competenţa Consiliului Superior de Medicină Legală este stabilirea criteriilor şi avizarea listei cu
experţi medico-legali, care sunt împărţiţi pe nivele de competenţă. Din cadrul acestor experţi părţile
pot alege medici legişti care să asiste experţii oficial desemnaţi, cu respectarea normelor stabilite de
Consiliul Superior.
Activitatea medico-legală se realizează numai prin următoarele instituţii sanitare cu caracter
public, care aparţin Ministerului Sănătăţii:
Institutul Naţional de Medicină Legală “Prof. Mina Minovici” Bucureşti; Institutele de
Medicină Legală din centrele universitare Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Tg. Mureş şi Serviciile
Judeţene de Medicină Legală şi Cabinete Medico-legale din anumite municipii.
11
În structura Institutului Naţional de Medicină Legală “Prof. Mina Minovici” Bucureşti
funcţionează Comisia Superioară Medico-legală, care are rol de a verifica şi aviza la cererea
organelor în drept, modul de întocmire a expertizelor medico-legală în ceea ce priveşte conţinutul
ştiinţific. În mod similar pe lângă Institutele Medico-legale din centrele universitare funcţionează
comisiile de avizare şi control a actelor medico-legale care verifică, din oficiu sau la cererea
organelor de justiţie, lucrările serviciilor medico-legale arondate unui anumit institut.
În structura institutelor medico-legale sunt organizate laboratoarele de histo-patologie,
toxicologie, bio-serologie, antropologie, tanato-chimie, genetică medico-legală. Serviciile medico-
legale judeţene şi cabinetele medico-legale din municipii depind administrativ de spitalele judeţene
şi efectuează conform legii expertize şi constatări medico-legale şi examinări la cererea persoanelor
fizice.
Atribuţiile serviciilor medico-legale judeţene sunt precizate în cazurile privind persoanele în
viaţă care prezintă probleme medico-legale, precum şi în privinţa persoanelor decedate.
Normativele se referă la organizarea comisiilor de expertiză psihiatrico-legală, a comisiilor
interdisciplinare pentru analiza cazurilor de responsabilitate juridică medicală, etc. Deasemenea, pot
fi organizate laboratoare de histo-patologie, toxicologie şi serologie.
Legea nr. 459 privind Organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală,
precizează:6
Art. 1 Activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenţei medicale, constă în
efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale
asupra persoanelor în viaţă, cadavrelor, produselor biologice şi corpurilor delicte, în vederea
stabilirii adevărului în cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii
persoanelor ori în alte situaţii prevăzute de lege, precum şi în efectuarea de expertize medico-legale
psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei.
Art. 2 (1) Activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific
organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, precum şi la cererea persoanelor interesate,
în soluţionarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice,
prevăzute de lege, la stabilirea adevărului.
(2) În desfăşurarea activităţii de medicină legală, instituţiile de medicină legală colaborează
cu organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, în vederea stabilirii lucrărilor de pregătire
şi a altor măsuri necesare pentru ca expertizele, constatările sau alte lucrări medico-legale să fie
efectuate în bune condiţii şi în mod operativ.
6
Legea 459 din 18 iulie 2001 (Legea 459/2001) pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, Monitorul Oficial 418 din 27 iulie 2001 (M. Of.
418/2001)
12
(3) Instituţiile de medicină legală contribuie la realizarea cercetării ştiinţifice în domeniul
medicinei legale şi la îmbunătăţirea asistenţei medicale, prin elaborarea de opinii ştiinţifice medico-
legale în cazurile solicitate de organele sanitare.

Art. 5 (1) Activitatea de medicină legală se realizează prin următoarele instituţii sanitare cu
caracter public: a) Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, unitate cu
personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii şi Familiei; b) institutele de medicină
legală din centrele medicale universitare, unităţi cu personalitate juridică în subordinea Ministerului
Sănătăţii şi Familiei; c) serviciile de medicină legală judeţene şi cabinetele de medicină legală din
oraşele nereşedinţă de judeţ, aflate în structura organizatorică a serviciilor de medicină legală
judeţene, subordonate, din punct de vedere administrativ, direcţiilor de sănătate publică.
(2) Pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti funcţionează
Comisia superioară medico-legală, cu sediul la acest institut.
3) În cadrul institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare, precum şi în
cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti funcţionează comisii de
avizare şi control ale actelor medico-legale.
Art. 6 (1) Activitatea instituţiilor de medicină legală este coordonată, din punct de vedere
administrativ, de Ministerul Sănătăţii şi Familiei. (2) Activitatea de medicină legală este
coordonată, sub raport ştiinţific şi metodologic, de Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi de Consiliul
superior de medicină legală, cu sediul la Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici"
Bucureşti. (3) În vederea asigurării bunei desfăşurări a activităţii de medicină legală Ministerul
Sănătăţii şi Familiei colaborează cu Ministerul Justiţiei.
Art. 12 (1) Consiliul superior de medicină legală are următoarea componenţă: a) directorii
institutelor de medicină legală; b) profesorii de medicină legală din ţară; c) şeful comisiei de
specialitate al Colegiului Medicilor din România; d) 3 medici legişti din diferite servicii de
medicină legală judeţene, numiţi prin ordin al ministrului sănătăţii; e) preşedintele comisiei de
specialitate a Ministerului Sănătăţii şi Familiei; f) un reprezentant al Ministerului Sănătăţii şi
Familiei, numit prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei; g) un reprezentant al Ministerului
Justiţiei, numit prin ordin al ministrului justiţiei; h) un reprezentant al Ministerului Public, numit
prin ordin al ministrului justiţiei; i) un reprezentant al Ministerului de Interne, numit prin ordin al
ministrului de interne.
(2) Directorul General al Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici"
Bucureşti este, de drept, preşedintele Consiliului superior de medicină legală. În caz de
13
indisponibiltate, el poate fi înlocuit de unul din directorii institutelor de medicină legală, desemnat
de preşedintele Consiliului superior de medicină legală.
(3) Directorul general al Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici"
Bucureşti şi directorii institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare sunt numiţi
prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei, pe bază de concurs.
Capitolul II. Constatarea şi expertiza medico-legală ca mijloc de

probă
II.1. Necesitatea constatării şi expertizei, definirea ca mijloc de probă
În anumite cauze penale, în vederea desluşirii unor aspecte care au o importanţă majoră în
aflarea adevărului, se impune ca organele judiciare penale, să ceară concursul unor specialişti.
Constatarea tehnico-stiintifică, se realizează de regula de către specialişti sau tehnicieni care
funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală.
Art. 112. din Codul de Procedură Penală prevede “când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist
sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care
funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi
efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.”7
Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune numai în timpul urmării penale, iar în faza de
judecată se poate dispune refacerea sau completarea constatării potrivit dispoziţiilor articolului 115
alineatul 2 C.pr.pen. Operaţiunile şi concluzile constatării tehnico ştiinţifice se consemnează într-un
raport. Constatările medico-legale trebuie să fie efectuate într-un moment apropiat de momentul
săvârşirii infracţiunii, altfel acestea putând rămâne fără obiect.
Constatările medico-legale, prin excepţie, pot fi refăcute sau completate conform articolului
115 alineatul 2, în timpul fazei de judecată, dacă instanţa apreciază că raportul medico-legal nu este
complet sau concluziile acestuia nu sunt precise.
Cazurile în care pot fi efectuate constatări medico-legale sunt prefigurate în dispoziţiile
articolului 114 unde se arată că în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori
este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori a persoanei
vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire
penală, dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi poate cere organului medico-legal căruia
îi revine competenţa potrivit legii să efectueze această constatare.
7
Codul de Procedură Penală cu modificarile ulterioare;
14
Constatările medico-legale se pot dispune prin rezoluţie de către organele de cercetare
penală şi de către procuror, uneori efectuarea constatării medico-legale poate fi dispusă şi de către
instanţa de judecată care nu cooperează însă în mod direct cu organul de constatare (medic legist),
ci prin intermediul procurorului (articolul 115 alineatul 3 C.pr.pen). Constatarea se efectuează
asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organele de urmărire penală.
Capitolul II. Constatarea şi expertiza medico-legală ca mijloc de probă
Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului,
sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penala ori instanta de judecata dispune,
la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit
de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială
asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea
efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată
dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Această măsura este executorie şi
se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie. De asemenea, efectuarea unei
expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-
legal.
Expertizele ca mijloacele de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-
ştiinţifice şi constatările medico-legale dar în acelaţi timp prezintă multe deosebiri. În ceea ce
priveşte asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă menţionăm că, şi unele şi
celelalte sunt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de activitate, obiectul constatărilor şi
expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiştilor fiind cuprinse într-un
raport etc.
În privinţa deosebirilor, subliniem mai întâi faptul că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi
constatările medico-legale se fac de urgenţă adică într-un moment foarte apropiat săvârşirii
infracţiunii.
O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările
medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penala, pe când expertizele se pot face şi în
faza de judecată. Organele judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:8
expertiza criminalistică
expertiza medico-legală
expertiza psihiatrică
expertiza contabilă
expertiza tehnică
8
N. Zamfirescu, Logica cercetării criminale, Ed. Printeuro, 2002, p. 71;
15
Deşi este mijoc de probă în care sunt expuse opiniile unor specialisti cu privire la anumite
aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale, expertiza nu are o forţă probantă deosebită faţă
de a celorlalte mijloace de probă. De regulă organele judiciare acordă o deosebită încredere acestor
mijloace de probă, dar, în cazul în care informaţiile pe care expertizele le conţin nu se coroborează
cu celelalte probe, expertizele pot fi înlăturate printr-o motivare tehnică.
II.2. Trăsăturile caracteristice şi dispunerea constatării şi expertizei ca
mijloace de probă
În toate ramurile de drept proba medico-legală are o pondere importantă. Valoarea sa
intrinsecă derivă din caracterul său obiectiv, bazat pe criterii ştiinţifice, care oferă un grad superior
de relevanţă comparativ cu alte probe administrate în justiţie, grevate uneori de subiectivism - cum
este cazul probei cu martori (proba testimonială). Atunci când expertiza medico-legală este
pertinentă (la obiect), ea este, de obicei, şi concludentă (oferă soluţia cauzei).
Totuşi, valoarea probei medico-legale nu trebuie absolutizată. Este necesar să fie luate în
considerare şi limitele acesteia, potenţialele erori pe care le poate conţine. Sursele de eroare au o
etiologie diversă. Ele pot fi de natură obiectivă, determinate fiind de limitele cunoaşterii într-un
anumit domeniu, de imperfecţiunea unor mijloace tehnice de investigare sau de scurgerea timpului,
cu deteriorarea consecutivă a materialului de examinat. Alteori, elementele subiective sunt cele care
pot influenţa negativ concluziile medico-legale: expertul - care face o examinare superficială,
incompletă sau care are idei preconcepute despre caz, examinatul - care uneori are motive să
simuleze sau să disimuleze, punând la încercare capacitatea expertului de a discerne, sau chiar
organul judiciar - care oferă expertului informaţii trunchiate, selectate impropriu.
Sintetizând, putem afirma că „valoarea probatorie a expertizei medico-legale va consta în
modul în care reuşeşte să demonstreze şi nu doar să afirme” 9. Instanţa de judecată va trebui să-şi
formeze convingerea prin coroborare judicioasă a ansamblului probelor administrate în cauză şi nu
doar bazându-se strict pe datele furnizate de proba medico-legală. Totuşi, concluziile medico-legale
nu pot fi neglijate; chiar şi atunci când materialul probator global le infirmă, înlăturarea acestor
concluzii trebuie făcută motivat (motivare ce va fi cuprinsă şi în sentinţă).
Pot fi amintite şi alte domenii ale cunoaşterii în care aportul medicinii legale este
semnificativ.
- Criminologia este o disciplină sociologică de sinteză, care are ca scop cunoaşterea cauzelor şi
condiţiilor care intervin în determinismul infracţionalităţii, propunând mijloace profilactice adresate
acestui flagel social. În cadrul criminologiei clinice, medicina legală furnizează date concrete despre
particularităţile de personalitate implicate în geneza comportamentului antisocial.
9
Cocora, L, Curs de medicină legală, Ed. Mira Design, Sibiu, 2003. p. 21;
16
- Interferenţele medicinii legale cu sociologia şi psihologia devin evidente în acelaşi context al
studiului comportamentului deviant (delincvenţă, autoagresivitate etc.). Consecinţele unui astfel de
comportament sunt reprezentate adesea de un eveniment cu implicaţii medico-legale.
- Legătura medicinii legale cu criminalistica se manifestă prin dezvoltarea în cadrul acestei
discipline a unei ramuri (biocriminalistica) ce utilizează metode specifice medicinii legale pentru
identificarea bazată pe cercetarea urmelor biologice (pete de sânge şi de spermă, examenul firelor
de păr, al urmelor de salivă, al amprentelor dentare etc.).
- Nu în ultimul rând, trebuie punctate valenţele etice şi bioetice ale activităţii medico-legale, precum
şi strânsele legături cu deontologia medicală.
Datorită urgenţei acestora, constatările medico-legale se dispun în faza de urmărire penală,
în cadrul activităţii de strângere a probelor pentru stabilirea existenţei infracţiunilor şi identificarea
făptuitorilor. Pentru a putea fi în măsură să dispună efectuarea unei constatări medico-legale,
organele de urmărire penală trebuie să fi dispus începerea urmăririi penale şi de asemenea să se fi
constatat existenţa vreunei situaţii dintre cele prevăzute în art. 114 din Codul de procedură penală.
Pentru a putea folosi ca mijloc de probă o constatare medico-legală este necesara respectarea
unor condiţii: 10
- prin efectuarea activităţii să se facă o anumită constatare;
- constatarea să presupună cunoştinţele unui specialist;
- existenţa pericolului de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt
cu privire la împrejurările supuse constatării;
- clarificarea faptelor sau împrejurărilor să necesite urgenţă.
Când organul de urmărire penală constată că toate aceste condiţii sunt întrunite dispune
efectuarea constatării medico-legale. Aceasta trebuie să fie obiectivă (bazată pe date care pot fi
demonstrate) şi imparţială, de aceea poate fi înfăptuită exclusiv de medicul legist. Din acest motiv,
organele de urmărire penală sau părţile nu pot interveni în acest demers. Orice tentativă de a
influenţa activitatea medico-legală este interzisă şi poate atrage răspundere penală, civilă sau
administrativă.Efectuarea constatării este urmată obligatoriu de întocmirea unui raport medico-
legal.
Potrivit art.115 din Codul de procedură penală, dacă organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată (din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi) apreciază că raportul medico-legal, în
care sunt consemnate operaţiile şi concluziile medicului legist, nu este complet sau concluziile
acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării medico-legale sau efectuarea
unei expertize.
10
Kernbach, M, Medicina judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, p.49;
17
Persoana care a fost agresată fizic şi/sau sexual, pentru a putea proba leziunile suferite,
trebuie să treacă prin examinarea medico-legală de constatare. Aceasta se realizează la cerere în
cadrul institutelor de medicină legală şi este urmată de eliberarea unui certificat medico-legal.
Constatările medico-legale sunt egale ca forţă probatorie cu celelalte mijloace de probă folosite în
procesul penal. Ele sunt apreciate de către organele judiciare în măsura în care se coroborează cu
celelalte probe existente în dosarul cauzei penale.
Aşa cum sugerează şi termenul dispunere, această situaţie este specifică doar expertizelor
judiciare, în care o situaţie controversată a ajuns obiect de judecată pentru instanţa care, din proprie
iniţiativă sau la solicitarea uneia sau ambelor părţi aflate în litigiu, dispune expertiza, în general
alături de alte materiale probante (probe cu documente / înscrisuri, probe cu martori etc.). De fapt,
atunci când iniţiativa aparţine părţilor se consideră că instanţa procedează la admiterea expertizei,
iar când iniţiativa aparţine instanţei de judecată se poate vorbi de dispunerea expertizei.
În cauzele penale se întâlneşte expresia ordonarea expertizei (art 116 Cpp) pentru dispunerea
expertizei, la cerere sau din oficiu. Admiterea, respectiv dispunerea expertizei are caracter
facultativ, organul judiciar fiind singurul în măsură să considere dacă această măsură este sau nu
este oportună. Pentru aceasta, se iau în considerare toate materialele dosarului cauzei, se apreciază
utilitatea acestui demers suplimentar şi concludenţa potenţială. Se consideră deopotrivă avantajele
pe care le-ar oferi o astfel de probă pentru soluţionarea cauzei, dar şi posibilitatea ca în acest fel să
se întârzie finalizarea actului de judecată.
În speţele penale sunt frecvente cazurile expertizelor obligatorii (Art. 117 Cpp): în cazul
infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Expertiza se efectuează
în instituţii sanitare de specialitate, după internarea persoanei respective. De asemenea, efectuarea
unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, daca nu s-a întocmit un raport
medico-legal. Admiterea expertizei ca mijloc de probă presupune îndeplinirea a două condiţii,
cumulativ: a) să fie necesară consultarea unui specialist pentru probleme în cauză şi b) expertiza să
fie concludentă, uşurând soluţionarea corectă a cauzei. Când instanţa consideră expertiza ca fiind
necesară, stabilileşte prin Încheiere de şedinţă obiectivele expertizei şi solicită Biroului local o listă
cu trei sau cinci experţi, valizi, în specialitatea respectivă. Dacă nu există experţi în specialitate, se
poate apela la specialiştii aflaţi în evidenţa Biroului Central de Expertize Tehnice Judiciare.
Numirea experţilor se face la un termen ulterior, în urma tragerii la sorţi, de regulă. Părţile
au dreptul să se opună, pentru motive justificate, desemnării unui anumit expert în cauză. De
asemenea, părţile au dreptul să propună, pe cheltuiala lor, experţi judiciari, valizi, din listele
oficiale, de aceeaşi specialitate, pentru a participa la efectuarea expertizei. Totodată, se precizează
termenul de depunere a expertizei şi se stabileşte onorariul (provizoriu) pentru expertiză, cel mai
adesea plătibil în părţi egale de ambele părţi în litigiu. În domeniile strict specializate, în care nu
18
există experti autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi judecătorul poate solicita
punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.
Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în şedinţa publică, părţile având dreptul
să pună întrebări.
Dispunerea efectuării expertizei şi stabilirea obiectivelor acesteia constituie pentru expert
punctul de plecare în realizarea sarcinii sale.
II.3. Cazurile obligatorii de constatare şi expertiză prevăzute de lege
Expertizele pot fi facultataive sau obligatorii.
– expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse la cererea
părţilor interesate, atunci când organele judiciare socotesc că sunt necesare cunoştinţele unui expert
pentru lămurirea anumitor aspecte ale acuzei penale.
– expertiza e obligatorie potrivit articolului 117 în următoarele situaţii:
a) în cazul omorului deosebit de grav, când trebuie efectuată o expertiză psihiatrică;
b) efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Potrivit art. 114 din Codul de procedură penală, efectuarea unei constatări medico-legale
este obligatorie în caz de moarte violentă, moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă. De
asemenea, aceasta este obligatorie şi când este necesară examinarea corporală asupra învinuitului
sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii.
Constatarea medico-legală se face doar de organele medico-legale competente, potrivit normelor de
organizare a instituţiilor şi serviciilor medico-legale.
Exemplele de situaţii în care se impune efectuarea de constatări medico-legale sunt multiple:
examinarea victimei şi/sau a agresorului pentru a decela semnele de violenţă produse în cadrul
luptei, examinarea persoanei care a suferit leziuni traumatice în cadrul unei tâlhării, examinarea
persoanei violate (în vederea constatării leziunilor traumatice, a deflorării recente şi a prezenţei
spermatozoizilor în secreţia vaginală), examinarea persoanei care a condus sub influenţa băuturilor
alcoolice (examen clinic şi recoltare de probe biologice - cât mai aproape în timp de momentul
surprinderii în trafic), examenul psihiatric preliminar (pentru a decela stări psihopatologice care ar fi
putut altera discernământul în momentul comiterii faptei) etc.
De asemenea, după cum reiese cu claritate şi din art. 114 al Codului de Procedură Penală,
autopsia medico-legală este o activitate de constatare; în eventualitatea scurgerii unui timp
îndelungat între deces şi autopsie, modificările de tip distructiv care survin datorită autolizei,
putrefacţiei sau acţiunii animalelor/insectelor pot afecta grav calitatea concluziilor formulate în
urma autopsiei. Iată de ce constatările medico-legale au întotdeauna un caracter de urgenţă,
deoarece „timpul este cel mai mare inamic al legistului”. Cu cât examinarea medico-legală se face
19
mai tardiv, cu atât creşte coeficientul de eroare şi, corelativ, scade acurateţea concluziilor medico-
legale.
Articolul 12 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a
altor lucrări medico-legale precizează:
„Constatările şi expertizele medico-legale constau în:
a) examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea;
b) examinări şi cercetări privind produse biologice şi cadaverice;
c) examinări şi cercetări privind persoane în viaţă;
d) evaluarea unor lucrări medicale şi medico-legale în legătură cu activitatea medico-legală, precum
şi suplimente de expertiză.”
Vom putea, aşadar, clasifica examinările medico-legale în funcţie de subiectul/obiectul
examinării în:11
examinări pe persoane în viaţă;
examinări pe cadavre (sau pe părţi din acestea);
examinări medico-legale pe acte (pe documente medicale şi/sau medico-legale) - constituie o
situaţie de excepţie, având temeiul legal conferit de art. 24 alin. 3 din Norme:
„În cazuri excepţionale expertiza medico-legală se poate efectua numai pe baza
documentelor medicale ori medico-legale.” O astfel de eventualitate este, de exemplu, aceea în care
expertul medico-legal trebuie să se pronunţe retrospectiv asupra capacităţii de a-şi exprima liber
voinţa a unei persoane care, anterior decesului, a încheiat un act de dispoziţie. Persoana respectivă
fiind decedată, examinarea sa psihologică sau psihiatrică nu mai este posibilă, însă din diverse
documente medicale poate fi dedusă existenţa unei stări care a afectat discernământul în momentul
încheierii actului civil (dezorien-tare temporo-spaţială, halucinaţii, delir, comă etc.).
Regula o constituie, însă, efectuarea constatării sau expertizei medico-legale doar pe baza
examinării persoanei, dublată de eventuala solicitare de investigaţii medicale suplimentare sau de
examinări complementare. Şi în aceste situaţii datele cuprinse în documentele medicale au o
relevanţă deosebită; aceste date vor incluse în actele medico-legale respective şi vor servi la
argumentarea concluziilor.
De altfel, art. 10 din Norme instituie obligativitatea luării în considerare a certificatelor,
referatelor medicale şi fişelor de observaţie clinică emise de unităţi sanitare ale Ministerului
Sănătăţii şi Familiei sau acreditate de acesta, dublată de obligativitatea verificării elementelor de
siguranţă ale acestor documente medicale. Nu vor fi însă luate în considerare informaţiile cuprinse
în alte tipuri de documente medicale (cum ar fi bilete de trimitere, reţete, consulturi înscrise pe
reţete, concedii medicale, bilete de externare etc.).
11
Moldovan, AT, Tratat de drept medical, ALL Beck, Bucureşti, 2002, p. 57;
20
Examinările complementare au ca obiect de studiu produsele biologice recoltate de la
persoana în viaţă sau de la cadavru, cele ridicate cu ocazia cercetării locului faptei sau cele aflate pe
corpuri delicte, îmbrăcăminte, încălţăminte etc. Conform art. 17, alin 1 din Norme:
„Prin examinări complementare se înţeleg activităţile medico-legale care completează
lucrarea deja efectuată, precum examene histopatologice, bacteriologice, hemato-logice,
toxicologice, radiologice, biocriminalistice etc., privind piese anatomice, secreţii, dejecţii, pete,
urme, examene ale obiectelor şi substanţelor, cercetări experimentale, cercetări medico-legale la
locul faptei sau la locul unde s-a aflat cadavrul.”
Actele finale rezultate în urma examinărilor complementare sunt buletinele de analiză
medico-legală. Ele vor fi inserate, de regulă, în cuprinsul rapoartelor de constatare sau de expertiză
medico-legală, servind la argumentarea concluziilor acestor acte medico-legale; alteori, însă, pot
exista independent - ca, de exemplu, buletinul de analiză toxicologică pentru determinarea
alcoolemiei în cazul evenimentelor rutiere.
Categorii aparte de lucrări medico-legale:
- avizările medico-legale - desfăşurate de comisiile de avizare şi control al actelor medico-
legale, precum şi de Comisia Superioară Medico-Legală;
- suplimentele de expertiză - solicitate în conformitate cu prevederile art. 124 din Codul de
Procedură Penală:
„Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu,
că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către acelaşi
expert, fie de către altul. De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri
suplimentare în scris […]. Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal
[…] care a efectuat expertiza.”
- noua expertiză medico-legală - poate fi solicitată în temeiul art. 125 din Codul de Procedură
Penală:
„Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la
exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.
Conform prevederilor art. 49 alin. 3 din Norme, „noua expertiză medico-legală constă în reluarea
sau/şi refacerea investigaţiilor medico-legale în cazul în care se constată deficienţe, omisiuni sau/şi
aspecte contradictorii la expertizele precedente.” Lucrările medico-legale menţionate fac parte, de
regulă, din categoria examinărilor medico-legale pe acte, specificul lor derivând din faptul că sunt
menite să avizeze, să completeze sau chiar să refacă în totalitate anumite acte medico-legale.
O altă clasificare a examinărilor medico-legale se poate face în funcţie de modalitatea de
examinare. Distingem în acest sens:
examinări medico-legale efectuate de către medicul legist (singur, fără participarea altor specialişti
medicali/ nemedicali) - marea majoritate a examinărilor medico-legale (pe persoane în viaţă sau pe
21
cadavre) sunt incluse în această categorie, pentru că „activitatea de medicină legală se realizează de
medicii legişti” (art. 2 alin. 1 din Regulament);
examinări care pot fi efectuate (la cererea medicului legist) de către alţi specialişti (farmacişti,
toxicologi, chimişti, biologi, biochimişti, psihologi, psihiatri, anatomopatologi sau alte persoane
atestate ca experţi în cadrul şi pe durata funcţionării lor în instituţiile de medicină legală) (art. 2 alin.
2 din Regulament);
examinări care necesită constituirea unei comisii medico-legale. Art. 27 alin. 1 din Norme prevede:
„Comisia de expertiză se constituie în mod obligatoriu în cazurile în care legea prevede
expres acest lucru şi când are ca obiect:
a) evaluarea capacităţii psihice a unei persoane, în scopul stabilirii elementelor necesare pentru
aprecierea responsabilităţii penale sau a responsabilităţii civile;
b) amânarea sau întreruperea executării pedepsei privative de libertate, din motive medicale;
c) constatarea stărilor morbide care sunt urmarea unei fapte medicale ilicite, a unor deficienţe sau a
nerespectării normelor tehnice medicale;
d) investigarea filiaţiei;
e) evaluarea capacităţii de muncă;
f) stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o anumită activitate sau profesie, precum
conducerea de autovehicule, de aparate de zbor, de portarmă în cadrul noilor expertize;
g) efectuarea unei noi expertize medico-legale.”
În cadrul acestor comisii medicul legist are, de regulă, calitatea de preşedinte; ceilalţi
membri ai comisiei sunt medici de alte specialităţi sau specialişti din diferite domenii biomedicale -
aleşi în funcţie de specificul cazului12. De exemplu, în cazul expertizei medico-legale psihiatrice,
din comisie fac parte doi medici psihiatri; în situaţia expertizei medico-legale a filiaţiei, alături de
medicul legist există doi membri - medici sau biologi specialişti în serologie medico-legală; în cazul
expertizei medico-legale a capacităţii de muncă, din comisie fac parte un medic specialist (în
funcţie de afecţiunile cercetate) şi un medic specialist în expertiza medicală a capacităţii de muncă
etc.
În situaţia particulară a noii expertize medico-legale, comisia va fi alcătuită din trei experţi,
din care cel puţin doi au un grad profesional egal sau superior medicului legist care a efectuat prima
expertiză; la grade profesionale egale se vor utiliza grade didactice superioare (art. 27 şi art. 49 alin.
1 şi 2 din Norme).
Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care sunt necesare anumite lămuriri sau
completări. Spre exemplu, nu s-au examinat toate obiectele, nu s-a dat răspuns la toate întrebările
adresate expertului etc. Este necesar de a deosebi neclaritatea sau insuficienţa unor date în raportul
12
V. Beliş, Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, p. 73;
22
de expertiză, ceea ce determină efectuarea unei expertize suplimentare cu insuficienţa investigaţiilor
şi cercetărilor, refuzul de a aplica anumite metode etc., fapt ce determină efectuarea unei
contraexpertize.
Expertiza suplimentară se dispune nu numai atunci când datele din raportul expertului nu
sunt insuficiente sau neclare, dar şi în cazul când în cadrul urmăririi apar alte chestiuni generate de
limitarea obiectului de cercetare.
Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-

legale
III. 1. Expertiza medico-legală în justiţie, norme procedurale
Din punct de vedere procedural, expertiza este un demers complex, cu desfăşurare specifică
în timp şi spaţiu a unor activităţi ce fac obiectul bazei normative în domeniu, al profesiei de expert
şi al unei deontologii riguroase, toate alcătuind un set de reguli cunoscute şi cutume, în acest demers
se evidenţiază un şir de etape, tipic pentru orice expertiză:
-Solicitarea expertizei – este specifică în expertizele extrajudiciare şi cele mai multe din expertizele
judiciare.
-Dispunerea / ordonarea efectuării expertizei; se dispun expertizele judiciare, cu sau fără solicitarea
acestora de către părţi; în cazul expertizelor penale, expertizele se ordonă de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată, la cerere sau din oficiu (art. 116 Cpp), iar în unele speţe penale
(decese fără raport medico-legal, omor deosebit de grav, îndoieli asupra stării psihice a
învinuitului / inculpatului) este chiar obligatorie ordonarea unei expertize (art. 117 Cpp).
-Stabilirea obiectivelor expertizei: obiectivele se stabilesc de către organele de urmărire penală, de
către instanţe, de către părţi sau de către clienţi. Obiectivele expertizelor extrajudiciare se stabilesc
de partea contractantă care le prezintă expertului, cu care le negociază şi apoi sunt menţionate în
contract.
Obiectivele speţelor civile se pot formula de partea care a cerut expertiza sau de ambele
părţi; sunt situaţii cînd acest aspect este lăsat în seama instanţei. Obiectivele expertizei din speţele
penale sunt de regulă în sarcina organului de urmărire penală, respectiv a instanţei de judecată, care
însă poate avea în vedere şi opinia părţilor în cauză.
-Numirea / alegerea expertului constituie totdeauna atributul, după caz, al organelor de cercetare
penală, al instanţelor, al părţilor aflate în proces, sau al clienţilor, dar nu şi al experţilor. În nici o
situaţie expertul nu este cel care decide numirea sa pentru realizarea unei expertize. Evident, nu
trebuie făcută confuzie între numirea expertului şi acceptarea expertizei.
În cazul expertizelor extrajudiciare este proprie alegerea expertului, care se face după
considerente ca: specializare, reputaţie, nivel onorarii etc.; în cazul expertizelor judiciare, alegerea
se face prin tragere la sorţi din lista de experţi comunicată de Biroul local de expertize, după
23
consultarea părţilor cu privire la eventuale obiecţiuni asupra experţilor din listă. Codurile de
procedură stabilesc şi posibilitatea părţilor aflate în proces de a cere ca un expert recomandat de ele
să participe la efectuarea expertizei (art. 118 Cpp).
În expertizele din speţele penale se impune ca, atunci când într-o specialitate există experţi
oficiali, să nu poată fi numit expert în cauză o altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar
cere această situaţie. Dacă expertiza urmează să fie efectuată de un institut de specialitate / serviciu
Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale
medico-legal etc., organul de urmărire penală ori instanţa trebuie să se adreseze acestora pentru
efectuarea expertizei; dacă aceste institute de specialitate consideră necesar ca la efectuarea
expertizei să participe sau să prezinte opinii şi specialişti din alte instituţii, este permis acest demers
(art. 119 Cpp). Prin extensie, practica judiciară şi arbitrală prezintă frecvente situaţii când experţii
numiţi solicită organelor sau instanţelor care i-au numit să accepte colaborarea lor cu alţi experţi
sau specialişti pentru lărgirea ariei de investigare şi o mai bună relevare a elementelor indicate în
obiectivele expertizei, iar aceste solicitări sunt încuviinţate şi oficializate. Totdeauna, la numirea
expertului se stabileşte şi onorariul / onorariul provizoriu al expertului.
-Chemarea / apelarea expertului constituie o etapă tipică şi cu problematică proprie în expertizele
judiciare. Această etapă se petrece în perioada următoare redactării încheierii de numire a
expertului. Instanţa trimite expertului judiciar scrisoare recomandată prin care informează asupra
faptului că dispus numirea sa pentru efectuarea expertizei în cauza dosarului menţionat. Se mai
indică data încheierii de şedinţă, termenul pentru care trebuie depusă expertiza, onorariul stabilit de
instanţă pentru expertiză şi sarcina plăţii onorariului (cel mai frecvent, plata onorariului revine
ambelor părţi, în cote egale).
-Cercetarea dosarului speţei: expertul judiciar trebuie să meargă la arhiva organului care a dispus
expertiza şi să lectureze dosarul cauzei. Se urmăresc în mod special piesele principale ale dosarului
(cererile de chemare în judecată, întâmpinările şi cererile reconvenţionale, cererile intervenienţilor,
cererile completatoare, încheierile de şedinţă, lista de obiective), dar şi documentele care au
importanţă specială pentru expert: răspunsul Biroului local de expertize, dovezile de plată a
onorariului ş.a.
-Acceptarea expertizei: nu constituie o etapă propriuzisă, deşi este un moment important în
procedura expertizei. La lectura dosarului cauzei, pot să apară elemente care sunt precizate clar în
codurile de procedură judiciară şi care obligă expertul la comunicarea situaţiei sale către organul
care a dispus expertiza. Este cazul unor elemente care conduc fie la abţinerea, fie la recuzarea
expertului.
Elementele respective fac obiectul art. 48-53 Cpp şi vizează: existenţa unui interes al
expertului (chiar şi al soţiei sau vreunei rude apropiate), sub orice formă, în cauza respectivă, relaţia
de rudenie cu vreuna din părţi, implicarea expertului sau a rudelor sale într-o cauză asemănătoare,
exprimarea de către expert a unor opinii privitoare la cauză, înainte de a fi numit, primirea de daruri
24
sau făgăduieli de la părţile în cauză. Art 50 Cpp prevede obligaţia expertului de a declara organului
care a dispus expertiza că se abţine de la efectuarea expertizei, arătând motivele.
Dacă expertul nu a declarat abţinerea sa, atunci oricare din părţile aflate în cauză pot cere
recuzarea expertului imediat ce au luat cunoştinţă de cazul de incompatibilitate. În ambele cazuri,
instanţa va decide dacă expertul se înlocuieşte sau se menţine sarcina sa. Art. 54 Cpp reglementează
situaţia alternativă expert -martor. Calitatea de martor este incompatibilă cu aceea de expert în
aceeaşi cauză, calitatea de martor având întâietate. Participarea ca expert de mai multe ori în aceeaşi
cauză nu constituie motiv de recuzare. Dacă expertul nu declară abţinerea sa sau dacă nu solicită
înlocuirea sa pentru motive întemeiate se consideră că a acceptat expertiza. Efectuarea expertizei
tehnice judiciare este obligatorie, ea neputand fi refuzata decat pentru motive temeinice (art. 15 -
OG 2/2000).
-Pregătirea cercetării de teren este o etapă importantă pentru orice fel de expertiză, având
particularităţi evidente de la o specializare la alta şi chiar de la o speţă la alta. Particularităţile se
referă la echipamentele şi instrumentarul pregătit pentru expertiză, informaţiile adiţionale ce se vor
culege pe teren, metodele de lucru etc. Se distinge însă şi o schemă comună de elemente care sunt
specifice multor categorii de expertize, cum ar fi alcătuirea unui desfăşurător al activităţilor la
cercetarea de teren şi lista de informaţii de solicitat de la părţi13.
-Convocarea părţilor pentru cercetarea de teren (expertiza propriuzisă): părţile se convoacă, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de răspuns, cu cinci zile înainte de data cercetării de teren. În
scrisoarea de convocare de menţionează numărul dosarului, data, orele şi locul la care se desfăşoară
cercetarea de teren, documentele pe care trebuie să le aducă părţile, datele de contact ale expertului.
-Terenul: la cercetarea de teren se culeg informaţiile, datele şi observaţiile vizate în perioada de
pregătire, se realizează măsurători specifice, se efectuează schiţe, desene, fotografii, se
consemnează observaţiile personale, se reţin orice fel de elemente care sunt pertinente şi relevante
pentru realizarea obiectivelor expertizei.
Cadrul normativ specific interzice transferarea de către expert a sarcinii sale către alt expert,
deşi expertul în cauză poate folosi competenţele şi ajutorul altui expert sau specialist în domeniul pe
care îl expertizează, situaţie frecventă în faza cercetării de teren. Pentru situaţii justificate, expertul
poate întocmi pe teren anumite documente (procese-verbale, minute, angajamente ale părţilor) pe
care le va ataşa la Raportul de expertiză. La cercetarea de teren, expertul poate fi în situaţii diverse
care să conducă la incompatibilitatea sa, asupra cărora codurile judiciare fac trimitere expresă:
primire de daruri sau făgăduieli de la părţi, luare de mită (art. 254 Cpp), primirea de foloase
necuvenite (art. 256 Cpp), traficul de influenţă (art. 257 Cpp).
13
Ibidem, p. 87;
25
-Cercetarea post-teren: în această fază, expertul continuă investigaţiile în literatura de specialitate,
culege date de la instituţii de profil, cercetează piaţa specifică, contactează specialişti din domeniul
expertizei etc., colectând informaţii de care are nevoie în faza prelucrării datelor.
-Prelucrarea datelor: toate informaţiile reţinute de expert din cercetarea dosarului cauzei, de la
cercetarea de teren şi din cercetările sale ulterioare se supun prelucrărilor specifice. Cele mai
frecvente tehnici de prelucrare sunt cele matematice, statistice, fizico-chimice, economice,
sociologice etc.
Datele prelucrate trebuie convertite în informaţii simplificate, adecvate unei perceperi
corecte de către nespecialişti, perfect accesibile organelor care dispun expertize. Metodele folosite
se vor menţiona în raportul de expertiză.14
-Redactarea raportului de expertiză constituie etapa de cea mai mare responabilitate în demersul
unui expert. Aproape în toate cazurile, raportul de expertiză are formă scrisă. Cînd sunt mai mulţi
experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză; dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate
se consemnează în cuprinsul raportului sau într-o anexă la raport. Expertul trebuie să respecte mai
întâi principalele reguli de formă şi procedurale privind raportul de expertiză (alcătuire, ordinea
părţilor, unele informaţii obligatorii, semnarea şi parafarea paginilor); de asemenea, trebuie să
dovedească profesionalism în organizarea materialului informativ şi să formuleze clar concluziile
raportului.15
Cerinţele deontologice specifice trebuie respectate cu cea mai mare grijă: trebuie evitate
sistematic judecăţi bazate pe date şi informaţii incoerente, necredibile, vicioase; trebuie evitate
situaţiile periculoase în care afirmaţiile raportului pot fi dovedite ca fiind mincinoase, situaţie
sancţionabilă de legea penală (mărturia mincinoasă – art. 260 Cpp). De asemena, expertul trebuie să
facă imediat cunoscute instanţei împrejurări în care este îndreptat, de către părţi sau alţi factori,
către vicierea raportului, legea penală făcând trimitere expresă la aceste situaţii (infracţiuni care
împiedică înfăptuirea justiţiei - art. 261, 266 Cp).
-Vizarea şi depunerea raportului: după realizarea raportului într-un număr de exemplare suficient
pentru instanţă, părţi şi expert, setul de exemplare se prezintă Biroului local de expertize pentru viză
şi înregistrare. Prezentarea setului la Biroul local de expertize se face cu cel puţin cinci zile înaintea
termenului de judecată. În speţele penale, raportul se depune la registratura organului care a dispus
expertiza. În cazul expertizelor extrajudiciare, modul de finalizare a acţiunii expertului este convenit
prin contract. Nedepunerea raportului de expertiză pentru trmenul solicitat, fără motive temeinice,
poate declanşa efectele art. 198 Cpp, respectiv amendă pentru tergiversarea îndeplinirii
însărcinărilor primite.
14
L. Cocora, Medicină legală: ghid practic, Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 87;
15
D. Perju-Dumbravă, Expertiza medico-legală în practica juridică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 51;
26
-Decontul şi plata expertizei: în cazul expertizelor judiciare, decontul şi factura se depun odată cu
raportul la Biroul local de expertize. Onorariul definitiv pentru expertiza judiciară se stabileşte de
organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitata lucrării, de volumul de lucru
depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului / specialistului. Plata onorariului se face
prin grija Biroului local de expertize.
-Analiza raportului de expertiză este etapa care interesează beneficiarii acţiunii expertului, respectiv
instanţele sau organele de urmărire penală, părţile, ori, după caz, clienţii care au comandat
expertiza. În analiza raportului de expertiză se urmăreşte corectitudinea demersului expertului.
Interesează deopotrivă aspectele de formă şi procedurale (menţionarea datelor / informaţiilor
obligatorii, numerotare pagini, semnături şi parafe, indicarea surselor şi a bazei normative etc.), ca
şi cele de conţinut (calcule, justeţea şi logica formulărilor, fundamentarea concluziilor).
Evidenţierea unor vicii conduce la formulele de îndreptare. Cele mai cunoscute formule de
îndreptare a unui raport de expertiză sunt: răspunsul la obiecţiuni, suplimentul de expertiză,
contraexpertiza, o nouă expertiză.
-Obiecţiuni la raportul de expertiză: în urma analizei raportului de expertiză, dacă de descoperă
erori de orice fel sau elemente nerezolvate faţă de obiectivele stabilite, este deschisă calea
formulării de obiecţiuni la raportul de expertize. Dacă obiecţiunile sunt formulate de către părţi,
acestea trebuie să depună, în scris, lista obiecţiunilor la primul termen de la depunerea raportului.
Expertul este chemat, prin scrisoare recomandată, să ia cunoştinţă de conţinutul listei de obiecţiuni
şi să redacteze răspunsul la obiecţiuni până la termenul proxim.
- Completări / îndreptări / contraexpertiza / o nouă expertiză. Articolul 212 Cpc stabileşte că dacă
instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă
expertiză. Întregirea expertizei se face printr-un supliment de expertiză, de către acelaşi expert. O
nouă expertiză se face, de regulă, de către alt expert. Acelaşi articol conţine menţiunea potrivit
căreia expertiza contrarie (contraexpertiza) trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea
lucrării (expertizei iniţiale)
III. 2. Expertizele tehnico-ştiinţifice

Expertiza reprezintă un important mijloc legal de probă, constând în efectuarea de
investigaţii, lucrări, analize, calcule, aprecieri şi concluzii cu caracter tehnic. Activităţile sunt
realizate de către un specialist dintr-un anumit domeniu şi sunt efectuate din dispoziţia organului de
urmărire penală sau a instanţelor de judecată, în scopul lămuririi unor fapte sau împrejurări care
formează ori ar urma să formeze obiectul unui proces.
Putem, în acest sens, preciza că, în România, primul pas a fost făcut la începutul secolului
trecut, când distinsul academician, jurist şi profesor de drept Ioan Tanoviceanu (1858-1917), în
lucrarea sa „Cursul de drept penal şi procedură penală” (1912-1913), precum şi în renumitul „Tratat
27
de drept penal”, referindu-se la sistemul de probe şi la evoluţia acestuia, afirmă că sistemul probelor
merge către o fază ştiinţifică. În fundamentata sa opinie, susţine că „justiţia represivă în vederea
aflării adevărului real încearcă să pună la contribuţie toate mijloacele pe care ştiinţa modernă le
oferă în acest domeniu”.
Peste un secol, se poate afirma cu certitudine că veridicitatea acestor afirmaţii se confirmă,
deoarece, în prezent, metodele ştiinţifice şi-au impus rolul în stabilirea adevărului pentru activităţile
procesuale şi de expertiză. Nu se mai poate concepe posibilitatea alcătuirii unui dosar judiciar fără a
efectua expertiza în anumite cazuri în care se prezintă date şi probe tehnice. Mai mult decât atât,
legiuitorul, recunoscând că în anumite situaţii expertiza trebuie efectuată obligatoriu, a prevăzut
aceasta în articolul 117 al Codului de Procedură Penală.
Expertiza, pe bună dreptate, şi-a stabilit locul în arsenalul mijloacelor de probă şi
considerăm că, odată cu evoluţia progresului tehnico-ştiinţific, rolul acesteia va creşte în
permanenţă. Prin urmare, în prezent, cu atât mai mare este rolul definitoriu al expertizelor tehnice
judiciare, cu cât dosarele cauzelor sunt mai complexe şi cu cât conţin un volum mare de date
tehnice şi financiare. 16
Pe lângă expertizele obligatorii prevăzute la modul generic, există şi unele ce ţin de
particularităţile şi cazuistica procesuală. În ultimul timp creşte rolul expertizelor de strictă
specialitate, cum ar fi cele topografice, auto, din construcţii, instalaţii etc.; expertize deosebit de
importante la constatarea circumstanţelor ce urmează a fi stabilite pentru lămurirea cauzelor
procesuale, cu implicaţii majore tehnice şi financiare. 17 Totodată, în prezent apar noi forme de
expertize criminalistice, medico-legale, psihiatrice etc. Progresul ştiinţei contemporane determină şi
evoluţia metodelor de cercetare şi investigare, precum şi a metodelor de soluţionare a
problematicilor expertizelor de natură tehnică.
Prin urmare, se consideră ca fiind actual şi deosebit de important ca juriştii practicieni să fie
familiarizaţi cu natura diferitelor genuri de expertiză, cu particularităţile dispunerii expertizelor
judiciare, precum şi cu alte chestiuni ce ţin de expertiza judiciară.
Dispoziţiile legale ce reglementează constatarea tehnico-ştiinţifică permit definirea acesteia
ca fiind un procedeu de probaţiune tehnico-ştiinţifică ce constă într-o examinare specială a
mijloacelor materiale de probă, efectuată la cererea organelor de urmărire penală, de către
specialişti sau tehnicieni din cadrul acestora, ori care funcţionează pe lângă instituţia de care
aparţine organul de urmărire penală, în vederea obţinerii unor date cu relevanţă probatorie, în cauze
ce nu suferă amânare, concluzii materializate în raportul de constatare.18
16
N. Zamfirescu, Elemente de criminalistică şi tehnică criminală, Ed. ERA, Bucureşti, 2007, p. 55;
17
Ibidem, p. 57;
18
Ibidem, p. 58;
28
Prin mijlocirea acestui procedeu se determină semnificaţia urmelor şi obiectelor ce au servit
la săvârsirea infracţiunii, sau care sunt un produs al acesteia. Finalitatea urmaăită prin efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice este de a evidenţia rolul unor stări de fapt, situaţii, în lămurirea unor
împrejurări legate de comiterea infracţiunii.
Ca mijloc de investigare realizat cu concursul unei categorii aparte de participanţi la proces -
specialişti şi tehnicieni - constatarea tehnico-ştiinţifică face posibilă exacta cunoaştere a valorii
probante a celor mai variate mijloace de probă care, altfel, nu ar putea fi valorificate de către
organele judiciare.
Un rol deosebit în activitatea şi administrarea justiţiei penale îi revine expertizei judiciare.
Ea fiind prevăzută de legislaţia în vigoare ca principalul mijloc de obţinere a datelor probante prin
examinarea diferitelor obiecte materiale descoperite la faţa locului sau ridicate în cadrul efectuării
altor acţiuni procesuale. Expertizei criminalistice i se atribuie practic orice obiect material fie de
natură organică fie anorganică dacă el, desigur, este purtător de informaţii probante şi dacă
evidenţierea şi descifrarea acestei informaţii impune efectuarea unei examinări speciale bazate pe
utilizarea mijloacelor şi metodelor criminalistice.
Cele mai frecvent întâlnite obiecte al expertizei criminalistice sunt: 19 fragmentele textuale
tipărite şi executate de mână, anonime sau dubioase, din punct de vedere al autentificăriilor,
rechizite şi suporturi materiale al documentelor, acte oficiale, diverse obiecte materiale purtătoare
de urme de mâini, de picioare, de mijloace de transport, instrumente, mijloacele şi utilajele de
încuiere, muniţiile şi urmele tragerii din arma de foc, armele albe. Diversitatea obiectelor expertizei
criminalistice determina dupa cum este si feresc complexitatea sarcinilor acesteia. De asemeni
expertiza criminalistica mai are ca scop:20
- descoperirea urmelor (de corodare, de împuşcătură, de narcotice;) în situaţiile în care evidenţierea
lor impune aplicarea metodelor şi mijloacelor criminalistice speciale;
- reconstituirea obiectelor materiale, a textelor înlăturate sau decolorate, a elementelor de marcare
reliefată deteriorate, a înfăţişării exterioare a unei persoane în baza oaselor craniului;
- stabilirii mecanismului evenimentului în cauză prin mijlocul investigării urmelor;
- determinării consecutivităţii împuşcăturilor, executării rechezitelor într-un document.
În vederea descoperirii elementelor caracteristice de mărimi scăzute a obiectelor de
examinare se apelează la mijloacele optice de mărire. Instituţiile de expertiză sunt dotate cu diferite
tipuri de microscoape cele mai frecvent utilizate fiind: microscopul stereoscopic, microscopul
comparator, microscopul de polarizare, microscopul electronic. Expertizele efectuate de către
specialiştii instituţiilor de expertize judiciare cum ar fi acele destinate determinarii provenienţei
19
Sorin Alamoreanu, Neculai Zamfirescu, Interpretarea fenomenologică a urmelor – curs masterat, Ed. Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2004, p. 72;
20
Ibidem, p. 78;
29
diferitelor fragmente de obiecte sau urme sun forma de resturi de substanţe, sunt bazate pe
determinarea structurii de compoziţie şi deci impun aplicarea metodelor şi mijloacelor de analiză
spectrală, cromatografică, electrochimică.
Dacă pentru efectuarea expertizei este suficient ca organul judiciar să constate necesitatea
lămuririi unor fapte sau împrejurări de fapt de către o persoană cu pregătire de specialitate într-un
domeniu dat, pentru a se dispune efectuarea unei constatări, pe lângă realizarea acestei condiţii,
organul judiciar trebuie să constate potrivit art. 112 Cod procedură penală, pericolul de dispariţie a

unor mijloace de probă, fie primejdia schimbării situaţiei de fapt, precum şi necesitatea lămuririi
urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Concluziile la care ajunge expertul în urma examenului de specialitate, nu comportă în toate
situaţiile acelaşi grad de certitudine. Astfel, dacă în majoritatea cazurilor, concluziile expertului
prezintă un caracter de certitudine, există situaţii când datorită unor multitudini de cauze, expertul
nu poate formula decât concluzii incerte, probabile, după cum, alteori, acesta se poate afla în
situaţia de a nu putea soluţiona chestiunea supusa examinării.
Din punct de vedere al gradului de certitudine pe care se întemeiază concluziile expertului,
în literatura de specialitate şi practica activităţii de expertiză se face distincţia între următoarele
categorii de concluzii:21
1) concluzii categorice sau certe;
2) concluzii probabile sau incerte;
3) concluzii de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.
1) Concluzii categorice sau certe, concluzia expertului este certă atunci când este o
concluzie adevarată în înţeles obiectiv, când conţine o sentinţă categorică, fie în sens afirmativ, fie
în sens negativ, de unde şi cele două forme pe care le poate îmbrăca: concluzie categorică
afirmativă şi concluzie categorică negativă, în cazul expertizelor al căror obiect îl constituie
identificareia persoanelor sau obiectelor, prin formularea unei concluzii certe pozitive sau negative
expertul conchide asupra existenţei sau inexistenţei identităţii.
Expertul trebuie să formuleze concluzii ori de câte ori în cazul expertizei de identificare, în
urma examenului comparativ, constată coincidenţa caracteristicilor identificatoare ale obiectului ce
trebuie identificat cu cele ale obiectului ce serveşte la identificarea celui dintâi, adică atunci când
este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau obiecte.
Aşadar, în cazul concluziilor categorice, complexul caracteristicilor persoanelor sau
obiectelor a căror coincidenţă se constată, prezintă valoare absolută, conduce la o deplină
certitudine, deoarece este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau obiecte, în funcţie de
21
G. Mihalache, Medicină legală: curs, Ed. Treira, Oradea, 2004, p. 43;
30
forma pozitivă sau negativă pe care o pot îmbrăca, prin concluzii categorice se stabileşte fie
identitatea, fie ne-identitatea unei persoane sau unui obiect. Concluziile exprimate sub formă de
certitudine, fie ele pozitive sau negative, sunt deopotrivă importante deoarece în cazul expertizei
criminalistice interesează în aceeaşi măsură atât stabilirea identităţii cât şi a lipsei de identitate, în
activitatea de expertiză concluziile pozitive pot primi formulări cum ar fi: "proiectilul găsit în
corpul victimei cu arma model... seria...; tubul de cartuş găsit la faţa locului nu a fost tras cu arma
ce se prezintă spre examinare; sângele victimei aparţine gupului A.B. IV22" etc.
Cap. III. Dispunerea şi valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

2) Concluziile probabile, dispunerea efectuării unei expertize, fie ea criminalistică, fie de
altă natură, este dictată de nevoia de a pune la îndemâna organelor judiciare concluzii certe,
categorice, care să excludă orice îndoială în privinţa chestiunii supuse examinării de specialitate.
Aşadar formularea unor concluzii categorice reprezintă un deziderat în vederea realizării
căruia se dispune orice expertiza. Ar fi ideal ca orice examinare de specialitate în cadrul expertizei
să conducă la un astfel de rezultat.
Realitatea învederează însă, existenţa unor situaţii când expertul este nevoit să exprime
rezultatul examinărilor întreprinse într-o formă incertă, eventuală, sub forma unor concluzii
probabile. Concluziile cu caracter de probabilitate nu stabilesc certitudinea, ci probabilitatea,
posibilitatea, eventualitatea existenţei sau inexistenţei unui fapt oarecare. Concluziile probabile
constituie o ipoteză a expertului cu privire la chestiunea supusă examinării, într-adevăr, efectuarea
expertizei presupune, de multe ori, elaborarea mai multor ipoteze posibile menite a furniza
explicaţii plauzibile faptelor supuse cercetării. Atunci când în urma procesului de analiză şi
comparaţie se verifică o singură presupunere a expertului aceasta încetează a mai fi o ipoteză,
dobândeşte o altă calitate, devine categorică, certă.
Sunt însă şi situaţii când pe fondul suprapunerilor caracteristicilor generale ale obiectelor
supuse examinării se constată coincidenţa doar a unui număr redus de caracteristici particulare, care
dacă ar fi mai numeroase sau corespunzătoare din punct de vedere calitativ ar fi îngăduit expertului
să formuleze o concluzie categorică. Existenţa şi a altor divergenţe, pune expertul în imposibilitatea
de a formula o concluzie cu caracter de certitudine 23. Deoarece ansamblul caracteristicilor generale
şi particulare ale obiectelor supuse examinării nu prezintă o valoare identificatoare absolută,
expertul se află în situaţia de a nu putea emite decât o concluzie cu caracter de probabilitate.
Concluzia cu caracter de probabilitate - indiferent de gradul de probabilitate - constituie o ipoteză
care însă nu are caracter arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează
presupunerile pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale subiective.
22
Ibidem, p. 44;
23
Sorin Alamoreanu, Neculai Zamfirescu, op. cit., p. 85;
31
Cauzele care pun expertul în situaţia de a nu putea formula, în anumite situaţii, decât
concluzii cu caracter de probabilitate, sunt atât de natură obiectivă cât şi subiectivă. Din prima
categorie menţionăm condiţiile în care se prezintă obiectul supus examinării; mai exact volumul
redus al acestuia, adică insuficienţa atât sub raport calitativ cât şi sub raport cantitativ a
particularităţilor individualizante. Aşa se prezintă situaţia în cazul expertizei traseologice când urma
ce se prezintă conservă un număr redus de particularităţi ale obiectului creator, când o pată de sânge
conţine o cantitate insuficientă determinării grupului sau naturii sângelui, când o urmă conţine prea
puţine elemente de identificare pentru a putea determina persoana care a creat-o.
Cap. III. Dispunerea şi valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

Un alt factor de natură obiectivă ce conduce la formularea unor concluzii probabile rezidă în
inexistenţa unei metodici adecvate de cercetare sau în limitele cunoaşterii, la un moment dat, ale
ştiinţei şi tehnicii. Din cea de-a doua categorie, a factorilor subiectivi, menţionăm ignorarea sau
aplicarea defectuoasă a regulilor recomandate de tehnica criminalistică referitoare la descoperirea,
fixarea, ambalarea şi transportarea materialului probator, care a avut drept consecinţă deteriorarea
sau distrugerea caracteristicilor existente, apariţia unor noi caracteristici etc. Chestiunea utilităţii
pentru organele judiciare a concluziilor probabile, a aportului lor în procesul de probaţiune
prilejuieşte exprimarea în literatură, cel puţin, a unor poziţii diferite.
Contestarea utilităţii concluziilor ipotetice, susţinerea potrivit căreia expertul trebuie să
formuleze numai concluzii cu caracter de certitudine nu poate fi acceptată fără rezerve. Atât
literatura de specialitate, cât şi majoritatea practicienilor susţin admisibilitatea şi utilitatea
neîndoielnică a concluziilor probabile. A contesta expertului posibilitatea de a formula în anumite
situaţii concluzii cu caracter de probabilitate înseamnă a ignora realitatea, acele situaţii în care
specialistul, datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa nu poate da o rezolvare certă,
categorică, chestiunii supuse cercetării, ci numai una probabilă.
Este adevarat că expertizele cu concluzii probabile nu soluţionează de o manieră categorică
chestiunea supusă examinării, că acestea, nseprijinite de alte elemente de probaţiune nu pot susţine
o hotarâre sau alta a organelor judiciare dar tot atât de adevarat este şi faptul că în urma efectuării
acestora se stabileşte, în mod obiectiv, un ansamblu de caracteristici ce formează baza unei
presupuneri ştiinţifice asupra identităţii sau asupra situaţiei reale a obiectului supus examinării. Cu
alte cuvinte, concluziile probabile se întemeiază întotdeauna pe date stabilite în mod obiectiv. Dacă
o asemenea concluzie are numai un caracter probabil, aceasta se datoreşte faptului că datele aflate la
îndemâna expertului nu sunt îndestulătoare pentru a tranşa chestiunea în mod categoric.
Constatarea tehnico-stiintifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni
care funcţionează în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, dar ea poate fi efectuată tot atât de
bine şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe. Legea impunând
32
forma scrisă, confirmarea ulterioară nu acoperă lipsa actului iniţial, cu consecinţe asupra
imposibilităţii legale de utilizare a actului de constatare ca mijloc de probă24.
Chiar în cazuri de urgenţă, specialistul nu-şi poate depăşi atribuţiile, nu poate întocmi un act
cu valoare probatorie, dacă nu există, în acest sens, dispoziţia scrisă, prealabilă, rezoluţia
procurorului (Aceste acte sunt diferite de raportul final sau de orice acte tehnice, interne, cu valoare
pur informativă sau orientativă pentru procuror sau poliţist . Subliniem că nu există nici o activitate
sau act exterioare unei urmăriri penale; în măsura pertinenţei lor, este obligatorie ataşarea lor la
dosar, spre a fi cunoscute părţilor).
III. 3. Dispunerea expertizei medico-legale

Efectuarea constatării sau expertizei medico-legale reprezintă un alt moment important al
elucidării unor probleme privind moartea violentă la care, din motive obiective, nu s-a putut
răspunde în contextul cercetării scenei crimei. De altfel, în aceste condiţii, potrivit prevederilor
procesual penale, constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală, după
cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii dacă nu s-a
întocmit un raport medico-legal.
Constatarea se cere de obicei înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, apoi ea se
solicită în caz de moarte violentă, suspectă sau de examinare corporală a agresorului şi implică deci
un acces primar sau derivat la informaţii. Prin urmare constatarea se cere în caz de urgenţă şi este
mai restrânsă decât expertiza deoarece tinde a conserva urmele infracţiunii ce pot dispare. Potrivit
art.114 din Codul de procedură penală, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se
cunoaşte ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau
persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de
urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal
căruia îi revine competenţa, potrivit legii, să efectueze această constatare. Faţă de importanţa acestui
act medico-legal în soluţionarea cauzei cercetate, recomandabil este ca necropsia să se efectueze, în
măsura posibilităţilor, de însuşi medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea locului
faptei şi fotografiile, înregistrările video executate cu acest prilej. Problemele la a căror rezolvare
expertiza medico-legală are un aport substanţial sunt, în esenţă, următoarele:25
- stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit aceasta;
- diferenţierea leziunilor vitale de cele post-mortale şi explicarea mecanismelor de producere a lor;
- determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii loviturilor;
- depistarea eventualelor urme de substanţe toxice sau a stupefiantelor;
24
L. Cocora, op. cit., p. 97;
25
Ion Anghelescu, Expertiza Criminalistica a Vocii si Vorbirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1978, p.
42;
33
- stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine, a taliei (în cazul cadavrelor dezmembrate), a
alcoolemiei, precum şi a unor particularităţi ce pot înlesni identificarea victimei.
Pentru aceasta se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul şi
îmbrăcămintea cadavrului, cum sunt de exemplu urmele biologice, firele de păr, depozitul
subunghinal. Uneori ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de la faţa locului. Astfel, petele
de sânge au o importanţă deosebită; la locul faptei medicul legist va găsi frecvent urme care, uneori,
se pot identifica uşor ca fiind de sânge; alteori, din cauza substratului sau din cauza vechimii
sângelui, acestea sunt dificil de identificat. Urmele mai vechi de sânge au o culoare brună sau, când
vechimea este mare, devin verzi ori gălbui.
Medicul legist va trebui să interpreteze urmele de sânge, stabilind dacă acesta este sânge
prelins sau stropit şi care este direcţia scurgerii. Pe zăpadă sângele se conservă perfect şi rămâne de
culoare roşie, din cauza frigului. Se vor căuta în crime sadice petele de spermă, care prezintă un
contur neregulat şi culoare albicioasă-cenuşie, şi care pe materiale textile au consistenţă cartonoasă.
Firele de păr găsite la locul faptei se ridică pentru examen comparativ cu fire de păr recoltate
de la victimă şi de la persoane suspecte, cum sunt, de exemplu, urmele biologice, firele de păr,
depozitul subunghinal.
Aceste prelevări se efectuează mult mai bine în condiţiile sălii de autopsie, ceea ce impune
transportarea cadavrului la unitatea medico-legală cu deosebită atenţie, luându-se măsuri de
prevenire a distrugerii urmelor şi, îndeosebi, a microurmelor, măsuri printre care se numără şi
introducerea corpului, a mâinilor, picioarelor în saci de plastic. Cadavrul se transportă urgent la
morga, mai ales dacă este protejat în saci de plastic, în care urmele biologice, în special sângele,
diversele excreţii, ţesuturi, se degradează rapid.
Examinarea necroscopică, ridicarea urmelor de pe cadavre, a măştii mortuare şi eventual
amprentarea, dacă aceasta nu s-a făcut la faţa locului faptei, se realizează de medicul legist
împreună cu procurorul criminalist care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o
viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, ştie ce probleme trebuie clarificate şi, prin urmare, ce
să solicite în plus de la expertiza medico-legală.
Prezenţa procurorului criminalist la efectuarea necropsiei se impune cu atât mai mult cu cât,
deseori apar dificultăţi în stabilirea diagnosticului etiologic juridic al decesului, respectiv
determinarea cauzei şi naturii morţii. Referitor la expertiza medico-legală efectuată în infracţiunile
contra vieţii, ea însăşi este guvernată de reguli metodologice generale şi speciale, puse în evidenţă
în literatura de specialitate. Aceasta vizează identificarea cadavrului, stabilirea naturii morţii,
cercetarea cauzelor, a modului şi a condiţiilor în care s-a produs.
Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse la dispoziţie de medicina legală,
constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog fiind hotărâtoare pentru clarificarea
34
„diagnosticului juridic” al decesului: moarte violentă sau moarte patologică. Din moment ce datele
obţinute converg spre o moarte violentă, care poate fi consecinţa unei omucideri sau a unui
accident, va fi necesară clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească la încadrarea juridică
corectă a faptei.
Determinarea acestor elemente se face, în mod firesc, prin coroborarea tuturor datelor
obţinute pe bază de expertiză medico-legală, a expertizelor criminalistice, precum şi a actelor de
urmărire penală efectuate în cauză. Această cerinţă este evidentă, mai ales în condiţiile insuficienţei
datelor necesare stabilirii cauzei reale a morţii. Se evită astfel posibilitatea apariţiei unei erori de
ordin subiectiv în aprecierea situaţiei de fapt. Determinarea legăturii de cauzalitate dintre actele de
agresiune şi decesul victimei, mai ales în împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o serie de
afecţiuni preexistente ale victimei este o problemă deosebit de importantă, frecvent subliniată în
literatura de specialitate. Determinarea legăturii de cauzalitate este esenţială pentru încadrarea
corectă a faptei în categoria omorului ori a loviturilor cauzatoare de moarte.
Evident că această încadrare este făcută de către magistrat, însă, în bună parte, pe baza
concluziilor expertizei medico-legale, chemată să pună în lumină elementele nexumului cauzal
dintre faptă şi urmările sale. În consecinţă, se impune delimitarea mai întâi pe teren medico-legal, a
cauzelor morţii, de condiţiile de ordin predispozant sau de ordin defavotizant, operaţie ce a avut
uneori un caracter arbitrar.
Pentru delimitarea exactă a legăturii de cauzalitate, potrivit opiniilor exprimate în literatura
de specialitate este necesar să fie luate în calcul patru categorii de factori: victima, instrumentul sau
substanţa vulnerantă, circumstanţele în care a fost săvârşită fapta, precum şi autorul faptei. În
privinţa autorului faptei, se va ţine seama de modul în care acesta a conceput şi pregătit actul, i-a
prevăzut şi acceptat urmările, precum şi de scopul urmărit26.
Identificarea victimei se face tot la faţa locului, când se consemnează şi actele găsite asupra
persoanei. Dacă victima nu este identificată, urmează ca înainte de efectuarea autopsiei, la serviciul
medico-legal, după prealabila toaletă a cadavrului, să se execute o serie de manopere care vor servi
la identificare. Examenul extern al cadavrului are o mare importanţă în medicina legală. Scopul lui
este de a stabili semnele de identitate, de a verifica semnele morţii şi a preciza data ei, de a constata
şi consemna semnele de violenţă, ca şi semne de boli locale ori generale. Când identitatea
cadavrului este cunoscută, se notează numai datele generale privind sexul, talia, vârsta, gradul de
dezvoltare, semnele particulare, diverse.
Când cadavrul este neidentificat vor fi notate şi datele care, ulterior, vor putea servi la
identificare, după modelul portretului vorbit al lui Bertillon: culoarea părului, culoarea ochilor,
26
Ibidem, p. 53,
35
forma feţei, a nasului, a urechii; se va acorda o atenţie deosebită dentiţiei, semnelor particulare
(nervi pigmentari, cicatrice, amputaţii, proteze), ca şi prezenţei eventualelor stigmate profesionale.
În acest caz se efectuează şi fotografii de identificare, după toaleta prealabilă, dacă cadavrul este
intrat în putrefacţie, punând ochi artificiali şi eliminând gazele de putrefacţie care deformează faţa
şi o fac de nerecunoscut.
Examenul intern presupune deschiderea obligatorie a celor 3 mari cavităţi: craniană, toracică
şi abdominală, precum şi examinarea cavităţii bucale, a gâtului, şi a coloanei vertebrale; aceasta
din urma se deschide când este cazul, pentru a se examina cavitatea rahidiana şi conţinutul ei. Când
este indicat, se procedeaza la deschiderea cavităţii urechii interne, a sinusurilor feţei, ca şi la
secţiuni întinse prin masele musculare ale trunchiului şi membrelor.
Dificultăţile în stabilirea cauzei morţii apar frecvent din cauza caracterului contradictoriu al
leziunilor, a stării avansate de putrefacţie a cadavrului, ca şi a unor deficienţe în efectuarea
necropsiilor. De exemplu, în cazul unei morţi suspecte, medicul legist ocazional conchide că
decesul are drept cauză o hemoragie meningo-cerebrală şi pune diagnosticul de moarte violentă.
Din cercetarile întreprinse de organele de urmărire penală, s-a desprins concluzia că nu poate fi
vorba de o asemenea moarte. Procuratura a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale, de
data aceasta stabilindu-se că moartea nu a fost violentă, cauza constituind-o o hemoragie
intraventriculară, apăruta pe un fond patologic preexistent.
Din analiza unei bogate practici existente în materie, se poate deduce că problemele
principale referitoare la clarificarea naturii juridice a morţii vizează trei direcţii principale:
Diferenţierea omuciderii de moartea naturală, problemă asupra căreia ne-am oprit anterior,
dar în legătură cu care se mai impune cel puţin o precizare: în ipoteza unui deces din cauza
existenţei unor antecedente patologice, cauza morţii este atribuită în mod eronat acestora.
Situaţia, frecvent întâlnită, îi priveşte pe bătrâni şi pe persoanele grav bolnave, după al căror
deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsii sau de a se executa superficial, medicul legist
oprindu-se la primul indiciu patologic prin care s-ar putea explica moartea. Astfel, nu sunt depistate
leziuni interne (rupturi de organe, fracturi de craniu sau de coloană), ori substanţe chimice apte să
producă moartea.
Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul de des în practica de
specialitate, din cauza încercărilor unor infractori de a-şi masca fapta prin „regizarea” unei
sinucideri. La săvârşirea omorului cu arme albe şi corpuri contondente, diferenţierea este posibilă
prin interpretarea modului în care se prezintă leziunile. De regulă, sinucigasul preferă zona gâtului,
a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa
gâtului sau mâinii şi, frecvent, sinucigasul execută mai multe tăieturi paralele până când reuşeşte să
execute tăietura fatală, tăieturi mai adânci în punctul de plecare şi mai superficiale la sfârşit.
36
Un alt element important de diferenţiere îl reprezintă starea îmbrăcămintei,
sinucigaşul pregătindu-şi autolezarea prin desfacerea hainei şi a cămăşii, prin ridicarea mânecii. În
ipoteza sinuciderii, victimele sunt încheiate la haină ori cămaşă, existând uneori o simetrie între
punctul de perforare a îmbrăcămintei şi plaga de pe corp, dar şi o lipsă a acesteia, explicabilă prin
miscările victimei care încearcă să se apere.
Plăgile tăiate de pe mâini, tipice încercărilor de apărare activă, prin apucarea cuţitului, ori de
apărare pasivă, prin acoperirea feţei sau a toracelui, exclud posibilitatea sinuciderii, ca şi leziunile
din zona spatelui, inaccesibilă pentru o eventuală autolezare. Autolezarea în scop de sinucidere, cu
toporul, pare imposibilă, totuşi, în practică au existat şi asemenea cazuri. De exemplu, un individ s-a
sinucis aplicându-şi două lovituri cu o toporişcă în zona occipitală.
Leziunile provocate cu obiecte contondente se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau
zdrobite şi reflectă destul de bine forma suprafeţei agentului vulnerant pe oasele plate, îndeosebi pe
cutia craniană, din cauza fracturii osului. Forma obiectului poate fi reţinută şi de îmbrăcămintea
victimei. Cercetarea la faţa locului necesită căutarea obiectelor vulnerante, în ipoteza sinuciderii
fiind foarte uşor de găsit. Odată descoperite, de pe aceste obiecte vor fi ridicate urmele biologice şi
urme de mâini în vederea efectuării examenelor comparative.
Diferenţa omuciderii de sinucidere în cazul spânzurării se face pe baza interpretării modului
de dispunere a petelor cadaverice, a datelor obţinute în urma examenului anatomopatologic, precum
şi a urmelor descoperite în câmpul infracţional.
Nu este mai puţin adevărat că apar şi împrejurări în care sinuciderea unei persoane, la prima
vedere, lasă impresia unei omucideri. Într-un caz dramatic, două surori în vârstă de peste 70 ani sunt
găsite moarte în cada de baie, una dintre ele prezentând plăgi tăiate profund la nivelul articulaţiei
pumnului. Deşi, iniţial, s-a crezut că este vorba de un omor în scop de jaf, ulterior s-a stabilit că sora
mai tânără, bolnavă grav de cancer, şi-a ucis prin înec sora mai vârstnică, deoarece aflând că va
muri în curând, nu a vrut să-şi lase sora, pe care o întreţinea, fără suport material şi s-a sinucis
tăindu-şi venele de la mâna stângă.
Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident devine dificilă din cauza caracterului
contradictoriu al leziunilor. La aceasta se adaugă încercările autorului de a-i disimula fapta printr-un
accident, de genul căderii de la înălţime, înecului.
Numeroasele cazuri întâlnite în practica judiciară, de natură să creeze dificultăţi în
determinarea naturii juridice a morţii violente, ne-au determinat să ne oprim asupra unor decese
provocate de urmatoarele mecanisme, care impun un efort conjugat de clarificare, atat pe teren
criminalistic, cat si medico-legal.
a) Moartea prin spânzurare, săvârşirea unui omor prin spanzurare poate fi intalnita, de regula, numai
in cazul unor victime aflate, practic, in imposibilitatea de a se apara (batrani, paranoici, debili
37
mintali). Persoanele in putere pot fi spanzurate numai prin actiunea mai multor indivizi, sau prin
actiuni care le anuleaza rezistenta (loviri, intoxicatii alcoolice). Simularea spanzurarii – se face dupa
ce s-a provocat moartea victimei prin alte mecanisme: lovire, strangulare, otravire.
În variantele mai simple, simularea se constată relativ uşor, prin raportarea petelor
cadaverice la pozitia victimei, prin studierea santului spanzurarii, prin observarea directiei fibrelor
franghiei care a servit la spanzurare. Diagnosticul fiferential al naturii mortii impune examinarea
atenta a semnelor de violenta existente pe corpul cadavrului si cercetarea criminalistica minutioasa
a locului faptei. La admiterea variantei sinuciderii, este necesar sa se aiba in vedere daca locul faptei
permite asemenea actiuni de autolezare, pregatirea latului, fixarea lui, deplasarea unor obiecte27.
b) Moartea prin înec, stabilirea diagnosticului diferenţial impune diferenţierea urmelor caracteristice
ale înecului, inclusiv a unor cauze patologice, de semnele morţii violente.
Importanţa este stabilirea momentului în care s-au produs leziunile: înainte de ajungerea în
apă, ori după scufundare, leziunile fiind determinate de frecarea pe fundul apei curgătoare, prin
lovirea de vase, bărci, diverse obstacole, inclusiv de muscăturile unor peşti răpitori. Diferenţierea
leziunilor este dificilă din cauza fenomenelor de putrefacţie intervenite în submersie.
c) Moartea prin cădere sau precipitare, stabilirea disimularii omorului, îndeosebi în ipoteza căderilor
de la înălţime, este destul de dificilă, din cauza dificultăţii separării leziunilor specifice căderii de
cele provocate de agresor. O simplă îmbrâncire de pe un pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui
bloc, nu lasă urme evidente dacă, mai înainte, nu a avut loc o luptă între victimă şi agresor, creându-
se aparenţa de crimă perfectă.
În acest sens, apreciem drept fireasca recomandarea ca diagnosticul de cadere sa se pronunte
numai dupa excluderea posibilitatilor de producere a mortii prin alte mecanisme.In asemenea
situatii, colaborarea dintre procuror, expertul criminalist si medicul legist se impune de la sine. De
regula, diagnosticul de cadere trebuie sa se stabileasca prin excluderea, pe rand, a altor cauze de
provocare a mortii de alti agenti vulneranti sau de alte mecanisme.
În cazul unor precipitări de la mică înălţime pot apărea unele confuzii cu privire la natura
morţii, conclucarea procuror-medic legist, în clarificarea împrejurrilor morţii, fiind hotărâtoare.
d) Moartea prin agenti chimici, precizarea naturii mortii, în ipoteza intoxicatiilor acute, reclamă
aceeaşi strânsă cooperare între procurorul criminalist, medicul legist şi toxicolog. Fără datele
obţinute prin cercetarea atentă a locului faptei, în scopul găsirii urmelor de otravă (în mâncare,
lichide, diverse urme biologice, seringi, fiole), fără studierea amănunţită a întregului tablou oferit de
„scena” morţii, observaţiile medicale sunt insuficiente. Aceasta, mai ales în cazul folosirii unor
otrăvuri aşa-zis funcţionale, de tipul stricninei, atropinei, care nu produc modificări anatomoce
specifice.
27
I. R. Constantin, Tratat practic de criminalistică, vol. I Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1976, p. 377;
38
Interpretarea rezultatelor analizei toxicologice trebuie efectuata în coroborare cu celelalte
date ale anchetei, tabloul clinic al intoxicatiei reconstituindu-se cateodata mai usor din declaratiile
martorului, decat din foile de observatie din spital.
In legatura cu uciderea prin otravire, subliniem ca savarsirea unor astfel de omucideri se intalneste
in cercurile in care autorul are acces, in mod firesc, la victima (familie, rude, prieteni).
e) Moartea prin agenti fizici si mecanici,diagnosticul juridic al mortii violente este si aici destul de
dificil, indeosebi in situatii cum ar fi, de pilda, provocarea unor incendii care au ca scop mascarea
omorului. Fireste ca, in ipoteza arderii cadavrului, se cere rezolvata si problema dificila a
identificarii lui.

Concluziile privind natura mortii se pot formula prin interpretarea conjugata a datelor
culese din cercetarea la fata locului, altele decat cele provocate de foc, dozarea bioxidului de carbon
din sange, depistarea unor eventuale urme de substante toxice, la aceasta adaugandu-se si
informatiile obtinute din investigatiile judiciare.
În ceea ce priveşte stabilirea disimulării morţii printr-un accident de cale ferată sau rutier
apare, şi aici, necesitatea ca medicul legist să diferentieze leziunile vitale de cele post-letale.
Dificultatea apare, in special, in cazurile in care inscanarea mortii printr-un agent mecanic s-a
efectuat imediat dupa suprimarea vietii victimei de catre autor.
Expertiza criminalistica este o activitate de cercetare stiintifica a urmelor si mijloacelor
materiale de proba in scopul identificarii persoanelor, obiectelor, substantelor si fenomenelor aflate
in legatura cauzala cu fapta, stabilirii anumitor proprietati ale acestora, precum si a eventualelor
modificari de forma, continut sau structura.
În afara cazurilor când expertiza este obligatorie, dispunerea unei expertize criminalistice
este subordonată realizării cumulative a următoarelor două condiţii:
- existenţa unor fapte sau împrejurări ale cauzei, care, pentru a sta la baza convingerii organelor de
urmărire penală, impun necesitatea unor precizări, clarificări;
- lămurirea semnificaţiei acestora reclamă cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de
activitate.
În situaţia în care sunt întrunite cele două condiţii exprese ale legii, organul judiciar dispune
efectuarea expertizei chiar daca persoanele care efectueaza urmarirea au unule cunostinte in
specialitatea respectiva. Astfel, Codul de procedura penala al Romaniei a consacrat in domeniul
expertizei criminalistice, expertiza oficiala. Aceasta a dus la infiintarea in tara noastra a
laboratoarelor de expertiza criminalistica, singurele institutii din sistemul Ministerului Justitiei
abilitate sa efectueze examinari de specialitate in sfera criminalistica.
39
Potrivit reglementarilor, expertizele criminalistice se efectueaza in cadrul laboratoarelor
interjudetene sau a Laboratorului central de Criminalistica. La nivelul Ministerului de Interne, isi
desfasoara activitatea Institutul de Criminalistica din cadrul Inspectoratului General al Polotiei,
precum si serviciile criminalistice din unitatile teritoriale ale politiei.
În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe lângă
constatarea şi expertiza medico-legală se dispune frecvent efectuarea de experize criminalistice sau
de constatări tehnico-ştiinţifice care, alături de celelalte expertize judiciare, să servească la stabilirea
adevărului. Dintre problemele curente la a caror rezolvare concura direct examinarea criminalistica
a mijloacelor materiale de proba (corpuri delicte, microurme), mentionam:
- identificarea autorului şi a celorlalti participanti la savarsirea omuciderii;

- identificarea instrumentelor şi substanţelor vulnerante, a altor obiecte folosite in comiterea
infractiunii;
- stabilirea imprejurarilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost suprimata viata
victimei, precum şi a eventualilor martori.
Experienta practica a permis autorilor de specialitate sa ajunga la concluzia ca expertiza
criminalistica parcurge in esenta ,trei etape, constand in cunoasterea obiectului si materialelor
expertizei, examinarea separata a fiecarei categorii de materiale si compararea elementelor
caracteristice in vederea identificarii.
În ipoteza omuciderilor, nu se susţine, însă, că toate aceste probleme îşi găsesc rezolvarea
numai pe baza expertizei criminalistice, mai ales în privinţa examinării urmelor biologice, a
identificării victimei şi a agentului vulnerant, când ne aflăm, practic, pe terenul unei expertize
judiciare complexe, criminalistice şi medico-legale.
Raportandu-ne la multiplele genuri de expertize criminalistice efectuate in caz de
omucidere, consideram util sa ne oprim, pe scurt, asupra celor mai intalnite mai frecvent in practica
de specialitate.
Expertiza traseologica, este expertiza urmelor lasate de instrumentele vulnerante efectuata
impreuna cu medicul legist si expertul criminalist, are drept scop stabilirea obiectului folosit de
infractor in suprimarea vietii victimei. Subliniem impreuna pentru ca, in practica, ea se face greu.
Aşa cum s-a precizat, în funcţie de calitatea caracteristicilor reflectate in urma, in oasele
plate ale victimei este posibila apartenenta de gen si chiar identificarea instrumentului vulnerant.
Laboratorul de traseologie din cadrul Institutului de Criminalistica al Inspectoratului General al
Politiei efectueaza examinarea urmelor create de instrumente in vederea identificarii agentului care
a produs urmele, examinarea urmelor de incaltaminte si a pneurilor, examinarea resturilor
macroscopice in vederea stabilirii obiectului de la care provin; in cazul accidentelor de circulatie,
40
examinarea urmelor de diverse genuri create prin actiunea mecanica asupra obiectelor de
incaltaminte, sisteme de inchedere sau alte obiecte, formuleaza concluzii şi propuneri în raport cu
noi metode utilizate de infractori in comiterea faptelor infractionale.
În cadrul laboratorului funcţionează următoarele colecţii:28
- colecţia de talpi de incaltaminte (imagini);
- colecţia de pneuri (imagini);
- baza de date pentru elementele de iluminare şi semnalizare auto.
Expertiza urmelor de picioare (urmele plantare şi de încălţăminte) permite identificarea
creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale

ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol ori încălţat. Fireşte că
identificarea se realizează, ca şi în cazul urmelor de mâini, printr-un examen comparativ cu
impresiunile luate persoanelor suspecte.
Urmele piciorului semiâncălţat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei
piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Ele pot servi la determinări de grup şi chiar de identificare,
dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile, unele uzuri specifice şi forma
diferitelor corpuri care au aderat la ciorapi în timpul mersului. Corpurile aderente la ciorapii
persoanei care a lăsat urmele cercetate se vor căuta şi în încălţămintea acestuia, unde le putem găsi
fixate de căptuşeală.
Interiorul incaltamintei va retine, ca un buzunar de haina, diferitele resturi de materiale
colectate de mersul in ciorapi, indicand unele indeletniciri ale persoanei respective, daca inainte de
savarsirea faptei pentru care este cercetata.
Urmele de incaltaminte, daca sunt formate in conditii corespunzatoare, pot refelecta
elemente caracteristice utile identificarii, desi prezinta elemente particulare mai putine.
Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistica a urmelor de picioare,
indiferent daca este vorba de urma piciorului gol ori de cea a incaltamintei, sunt in functie de faptul
daca expertului i se trimite de la fata locului, sau si urma si modelele tip de comparatie (printre
care incluzand si incaltamintea ridicata de la persoanele suspecte). Astfel:29
Dacă expertului i se trimite numai urma acesta poate sa solutioneze urmatoarele probleme:
determinarea sexului, varstei, taliei si greutatii aproximative a persoanei, particularitatile anatomo-
patologice, mecanismul de formare si vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea
elementelor cararii de urme. Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiza se pot determina
piciorul si regiunea sa anatomica care a format-o, precum si prezenta caracteristicilor de
identificare. In privinta urmei de incaltaminte, este posibila, determinarea tipului de incaltaminte, pe
28
N. Lupulescu, Particularităţile cerectării la faţa locului, în lucrările simpozionului Investigarea criminalistică a
locului faptei, din 28-29 octombrie 2003;
29
L. Cocora, op. cit., p. 84;
41
baza compararii cu talpile aflate in colectiile laboratoarelor de criminalistica, precum si a diferitelor
particularitati, a uzurilor specifice, ce pot fi exploatate in vederea restrangerii cercului suspectiilor,
ajungandu-se finalmente chiar la identificarea incaltamintei creatoare de urma.
La urmele formate de incaltaminte se insista asupra formelor caracteristice ale uzurii tocului,
a varfului si a marginilor exterioare ale talpii. Uneori se pot intalni elemente caracteristice in urma
reparatiilor incaltamintei, la marginile tocului si ale talpii care incadreaza portiunea intermediara.
De-a lungul urmei lasate de talpa incaltamintei se vor cerceta urmele cusaturii si locurile de
intrerupere a acesteia, urmele cuielor cu care este prinsa talpa sau peticul.
Pentru examinarea comparativa a urmelor lasate de desenele papilare, singura metoda ce
poate fi folosita este examinarea de pe fotografii mult marite.
Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activităţii de clarificare a aspectelor legate

de formarea urmelor de mâini la faţa locului, de obţinere de informaţii privind persoana, precum şi
de stabilirea raportului dintre urmă şi activitatea infracţional. În prezent, posibilităţile ştiinţifice
oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt multiple. Ele sunt însă şi
în fucţie de faptul dacă expertului i se prezintă numai urma, sau şi modele de comparaţie.
Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificării autorului omorului
după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei. Acestea presupune efectuarea
unui examen comparativ, între urmele descoperite şi impresiunile digitale ale persoanelor suspecte
sau impresiunile din cartoteca dactiloscopică. Examinarea comparativă a impresiunilor digitale nu
se face direct pe urma descoperită sau pe fişa dactiloscopică luată unei persoane, ci pe fotograme
mărite de 4 ori liniar, cu impresiunea desenului papilar orientat în acelaşi sens şi la aceeaşi scară.
Urmele papilare rămase după efectuarea comparaţiilor dactiloscopice de excludere a persoanelor ce
nu au legatură cu săvârşirea faptei, prezintă un interes deosebit în activitatea de probaţiune,
deoarece pot ajuta organul judiciar în formarea de convingeri certe cu privire la existenţa
infracţiunii şi la vinovăţia făptuitorului.30
Expertizele contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existenţa sau inexistenţa
infracţiunii, la persoana care a săvârşit-o, precum şi la alte împrejurări necesare pentru corecta
soluţionare a cauzei. Pentru a dispune efectuare unei expertize, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată trebuie să constate prezenţa cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu
sunt valorificate îndeanjuns şi împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea
cunoştinţelor unor specialişti.31
În situaţia în care sunt întrunite cele două cerinţe exprese ale legii, organul judiciar dispune
efectuarea expertizei chiar dacă judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele
cunoştinţe în specialitatea respectivă. În alt mod s-ar aduce o gravă încălcare a garanţiilor
30
V. Bercheşan, Metodologia investigării infracţiunilor, Curs de criminalistică, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2000, p. 87;
31
Ibidem, p. 89;
42
procesuale ale părţilor, deoarece aceasta nu ar putea discuta liber şi critic concluziile de specialitate,
când ele ar aparţine persoanei care efectuează urmărirea penală sau participă la judecată. Organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată, constatând existenţa condiţiilor arătate, sunt obligate să
dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor concluzii certe în raport cu
materialele documentare care poate fi puse la dispoziţia experţilor ori în raport cu nivelul dezvoltării
ştiinţei şi a posibilităţilor tehnice existente în domeniul respectiv. În cazul în care concluziile
expertului nu trezesc îndoieli, dar sînt insuficient de clare sau incomplete ori în urma unor cercetări
incomplete au apărut întrebări suplimentare care au importanţă pentru stabilirea adevărului, se
dispune efectuarea unei expertize suplimentare.
III. 4. Valorificarea constatării şi expertizei medico-legale

Modul de interpretare a celor două mijloace de probă deja administrate în faza urmăririi
penale, în etapa procesuală a deliberării procesului penal, iar cea de a doua modul de interpretare a
acestora în situaţia în care au fost administrate astfel de probe pe parcursul ceercetării judecătoreşti,
concluziile fiind parţial sau integral schimbate, în aceeaşi etapă procesuală.
Aceasta delimitare prezentată nu o regăsim teoretic concretizată, ea rezidă din cazuistică,
încercând să o susţinem în scopul înţelegerii procesului de interpretare şi valorificare a probelor
menţionate, în debutul demersului trebuie să relevăm o dispoziţie procedurală cu rang de principiu
sub aspectul interpretării şi valorificării probelor în procesul penal român, stipulată de art. 63 alin. 2
Cod procedură penală, respectiv:
"Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de
urmărire penală şi de instanţa de urmărire, de judecata potrivit convingerii lor formată în urma
examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor" 32. Aşadar regula
menţionată este avută în vedere de toate organele judiciare implicate în procesul penal, atât în faza
urmăririi penale, dar şi a judecăţii în stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei autorului infracţiunii. În
cazul infracţiunilor de violenţă în care omorul sub toate formele sale reprezintă cea mai gravă faptă
penală, prin ea fiind adusă atingere unei valori sociale fundamentale - viaţa persoanei -
administrarea şi interpretarea probelor este complexă.
În epoca contemporană, putem spune cu certitudine că fără aportul ştiinţei în diversele ei
specialităţi nu s-ar putea soluţiona astfel de infracţiuni, în descoperirea şi identificarea autorilor
unor asemenea infracţiuni, în stabilirea vinovăţiei lor are loc un imens efort ştiinţific de înaltă
specialitate, prin investigaţii complexe concretizate probator prin expertize criminalistice
(traseologice, dactiloscopice, balistice, biocriminalistice, etc), medico-legale (privind moartea
32
N. Lupulescu, op. cit.;
43
victimei, cauzele acesteia etc), psihiatrice (privind tulburări psihice ale autorului faptei, respectiv
inculpatului, existenţa sau nu a discernământului acestuia în raport de comiterea faptei etc).
Dar expertizele nu sunt singurele probe ştiinţifice lămuritoare ale unor aspecte prin
obiectivele stabilite, trebuind a fi menţionate şi constatările tehnico-ştiinţifice sau medico-legale,
aceste mijloace de probă administrându-se numai în faza urmăririi penale. Evident acest rezultat
ştiinţific se coroborează cu celelalte mijloace de probă, respectiv declaraţii părţi, martori,
confruntări, înscrisuri, etc. care toate la un loc susţin sau infirmă învinuirea stabilită prin actul de
inculpare - rechizitoriul. În ceea ce priveşte prima dimensiune de abordare la care am făcut referire,
practica judiciară a relevat că expertizele criminalistice şi medico-legale sunt valorificate corect sub
aspectul concluziilor lor în cea mai mare parte în procesul deliberării de către instanţe.
Astfel, ca urmare a cercetării judecătoresti efectuate, respectiv audieri părţi, martori, în
procesul deliberării instanţele coroboreaza nu numai aceste probe, dar şi cele din faza urmăririi
penale, inclusiv expertizele care confirmă ştiinţific prin concluziile lor cauza morţii victimei
ilustrată în detaliu - prin rapoartele de necropsie, explicând amplu mecanismul producerii ei,
obiectele folosite, urmele lăsate - prin constatări tehnico-ştiinţifice asupra obiectelor puse la
dispoziţie, discernamântul inculpatului faţă de fapta comisă - prin expertiza psihiatrică obligatorie
în cazul infracţiunilor de omor.
De regulă, concluziile probelor ştiinţifice sunt certe, astfel că facilitatea colaborării cu
celelalte mijloace de probă este evidentă. Rareori expertizele menţionate au concluzii incerte sau nu
pot stabili cele arătate prin obiective dar şi atunci ele sunt valorificate în contextul celorlalte probe,
în puţine cazuri fiind înlăturate nemotivat.
De asemenea, putem afirma că datorită profesionalismului efectuării expertizelor în
integralitatea lor şi nu numai a concluziilor exprimate, acestea au o valoare convingătoare şi sub
aspectul audierii inculpatului în ambele faze ale procesului penal - urmărire penală-judecată, acesta
recunoscând fapta comisă. Acolo unde inculpatul nu recunoaşte infracţiunea săvârşită, de cele mai
multe ori expertizele înlătura dubiul, chiar determinând inculpatul să revină asupra poziţiei iniţiale
sau chiar dacă nu revine, poziţia sa este înlăturată prin ansamblul probelor, inclusiv a expertizelor
menţionate.33
Din punct de vedere al tehnicii de interpretare în raport de fiecare caz concret, instanţele
stabilesc elementele comune vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului din probele administrate,
valorificându-le unitar, înlăturând unele concluzii, dar numai motivat, în practică sunt cazuri
singulare înlăturarea unor concluzii ştiinţifice stabilite prin expertizele criminalistice şi medico-
legale, motivarea fiind neconvingătoare, instanţele de control judiciar, de regulă, infirmând
argumentele prezentate.
33
Ibidem;
44
Există şi posibilitatea confirmării de către instanţele de control judiciar a concluziilor
reţinute de instanţa de fond, astfel soluţia achitării dobândind autoritate de lucru judecat. Expertiza
este considerată, pe bună dreptate, o apreciere ştiinţifică a probelor. În toate legislaţiile expertiza
este recunoscută ca mijloc de probă. O dată cu progresul tehnico-ştiinţific sporeşte rolul expertizelor
în procesul penal. Noul Cod de Procedură Penală a reconfirmat importanţa instituţiei expertizei în
probaţiunea penală, reglementând-o multilateral.
Pe lângă expertiza propriu-zisă, se recunoaşte ca mijloc de probă constatarea tehnico-
ştiinţifică şi cea medico-legală. Totuşi, constatările se efectuează doar în cazuri de urgenţă, iar dacă
apar dubii asupra obictivităţii acestora, obligatoriu va fi efectuată o expertiză. În ultimul timp a
sporit rolul părţilor în efectuarea expertizei.
Astfel, părţile au dreptul - din iniţiativă proprie şi din cont propriu - de a înainta cerere
despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opnia lor, vor putea fi
utilizate în apărarea intereselor lor. Întrucât formele de expertiză se diversifică în permanenţă, este
dificil de a realiza o caracteristică a acestora.
Expertizele au o deosebită importanţă în cauzele cu privire la minori. Nu în zadar, în unele
situaţii, cum ar fi constatarea vârstei sau stării psihice legea prevede expertiza obligatorie. Pe lângă
dreptul de a propune efectuarea expertizei, părţile au şi dreptul de a recomanda un expert pentru
participare la efectuarea acesteia. Nedispunerea expertizei în cazul când legea prevede efectuarea
obligatorie a acesteia constituie un motiv de casare a hotărârii judecătoreşti.
Prin neacordarea în favoarea părţilor dintr-un proces penal a dreptului de a cere ca un expert
recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, atunci când aceasta urmează să fie efectuată
de o instituţie specializată potrivit legii, se restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al
acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Constituţie 34. Neparticiparea la efectuarea
expertizei a expertului recomandat de partea interesată nu poate fi compensată prin dreptul acestuia
de a cere ulterior explicaţii asupra raportului de expertiză sau completarea expertizei incomplete, ori
efectuarea unei noi expertize, atunci când apreciază că expertiza nu a fost efectuată cu competenţă
profesională şi în mod corect"35.
Concluziile actului de expertiză trebuie să răspundă complet, riguros şi exact la întrebările
adresate de organele judiciare, chiar dacă acestea au omis unele aspecte. Sunt persoane de rea-
credinţă ce încearcă prin mijloace medicale să prelungească nejustificat timpul de îngrijiri medicale
cu sau fără „ajutorul” medicului curant, situaţie în care expertul medico-legal are obligaţia să
informeze procurorul sau judecătorul asupra acestui fapt, dar să şi aducă argumentele ştiinţifico-
medicale care să demonstreze justeţea afirmaţiilor sale. Urmarea acestor obligaţii expertale este
34
M.L. Dressler, Probleme de deontologie şi răspundere medicală, în Trata de medicină legală, vol. II, sub redacţia V.
Beliş, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995, p. 103;
35
Decizia nr. 143/5 octombrie 1999 a Curţii Constituţionale a României. Publicată în Monitorul Oficial nr. 585/30
noiembrie 1999;
45
concluzia că expertul, în activitatea sa, nu trebuie să pornească cu idei preconcepute, orgolioase şi
nu va putea fi dominat de compasiune. Este interzisă expertului exprimarea în cadrul actului
(raportului) de expertiză36 şi, mai ales, în concluzii, a încadrării juridice a faptei, sarcină ce revine în
totalitate şi exclusiv justiţiei, expertul prezentând doar elementele obiective, exacte şi precise ce pot
conduce justiţia la încadrarea corectă a faptelor. Redactarea concluziilor trebuie făcută gradual, de
la simplu la complex, de la datele obiective studiate şi analizate ce pot fi folosite de justiţie 37, până
la precizările clare, exacte şi obiective, de care justiţia are nevoie în vederea stabilirii gravităţii
faptei, încadrarea juridică şi stabilirea în articole de lege a cazului în cazul expertului medico-legal.
Capitolul IV. Concluzii
Pe bună dreptate, ştiinţa şi-a determinat rolul în stabilirea adevărului în procesul penal. Este
problematic să ne imaginăm posibilitatea procesării unui dosar penal fără a efectua expertiza în
anumite cazuri. Mai mult ca atât, legislatorul, recunoscând că în anumite situaţii expertiza trebuie
efectuată obligatoriu, a prevăzut aceasta în articolul 143 al Codului de procedură penală.
În pofida faptului că toate probele au aceeaşi valoare probantă, legislatorul determină că
unele circumstanţe pot fi constatate prin anumite mijloace de probă, din cele şase circumstanţe
prevăzute de articolul 97 al Codului de procedură penală cinci se stabilesc prin rapoarte de
expertiză.
După cum se vede, expertiza pe bună dreptate şi-a determinat locul în arsenalul mijloacelor
de probă. Şi, o dată cu evoluţia progresului tehnico-ştiinţific, rolul acesteia creşte în permanenţă. Cu
atât mai mare este rolul expertizelor judiciare în cauzele privind minorii, reieşind din specificul
acestora. Pe lângă expertizele obligatorii prevăzute la modul general, există şi unele ce ţin de
particularităţile subiecţilor. În ultimul timp creşte rolul expertizelor mai rar întâlnite, cum ar fi, spre
exemplu, cea psihologică – o expertiză deosebit de importantă la constatarea circumstanţelor ce
urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii. Apar noi forme de expertize criminalistice medico-
legale, psihiatrice etc. Progresul ştiinţei contemporane determină evoluţia metodelor de cercetare.
Este deosebit de important ca juriştii practicieni să fie familiarizaţi cu natura diferitor genuri de
expertiză, particularităţile dispunerii expertizelor, precum şi cu alte chestiuni ce ţin de expertiza
judiciară. Sperăm că această lucrare îşi va aduce modesta contribuţie în ceea ce ne dorim să facem.
Autopsia medico-legală constituie unul dintre primele elemente probatorii a anchetei
judiciare, proba medico-legală fiind o probă ştiinţifică, obiectivă. Există situaţii în care un caz banal
în aparenţă se poate transforma ulterior într-un caz de o complexitate majoră, deşi acest lucru nu
putea fi bănuit la începutul anchetei.
36
L. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizelor complexe, în RRD, nr. 3/1978, p. 14;
37
Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p. 355;
46
O autopsie medico-legală trebuie astfel să fie întotdeauna minuţioasă, sistematică şi evident
completă, atât în ceea ce priveşte constatările macroscopice, cât şi în ceea ce priveşte investigaţiile
complementare. Cu toate acestea, în ciuda unor autopsii corecte şi complete există un număr de
cazuri la care formularea cauzelor de deces nu poate fi pronunţată cu certitudine. Poate fi vorba de
un deces datorat tulburărilor de ritm sau de conducere, imposibil de decelat prin metodele actuale,
sau datorat unor tulburări metabolice, sau datorat unui agent toxic care scapă tehnicilor chimice
aplicate. La o statistica pe 12 ani cazurile de autopsii albe, fără cauză precizată de deces, variază
între 5-8%.
Medicul legist trebuie să-şi exercite funcţiile conform Recomandării R(99) 3 a CE în totală
independenţă şi imparţialitate. El nu trebuie supus nici unei presiuni şi îşi va exercita mandatul cu
obiectivitate, mai ales în prezentarea completă a rezultatelor şi concluziilor.
Concluzii
În lucrări expertale cu caracter special trebuie arătat că, dacă există posibilitatea de tratament
pe perioada detenţiei sau dacă persoana examinată are sau nu discernământul prezent diminuat sau
abolit în ceea ce priveşte experţii criminalişti. Practica a demonstrat că cele mai multe erori de
expertiză medico-legală au fost urmarea caracterului complicat al medicului legist, orgoliului şi
vanităţii sale, neînţelegerii faptului că are obligaţia de a-şi recunoaşte greşelile făcute şi cât mai
repede, superficialitatea în elaborarea actelor dar şi temerităţii în folosirea unor metode şi tehnici
mai rar folosite şi mai ales neverificate de practică şi nu în ultimul rând relei credinţe38.
Legea penală prevede că faptele care aduc atingere unor activităţi de interes public,
infracţiunile de fals sau uz de fals făcute de un expert duce la răspunderea penală a acestuia şi
implicit la pierderea calităţii sale. Concluziile actului de expertiză a personalităţii profesionale
medicale ca şi actul de expertiză îmbracă un caracter foarte complex ce va face obiectul unui viitor
articol. Am reaminti nu numai obligaţia expertului de a se adresa şi colabora cu medicii specialişti
din domeniu şi domenii conexe, de înaltă calificare profesională şi a căror posibilitate ştiinţifică şi
morală este deasupra oricăror îndoieli.
Activitatea expertului trebuie să se finalizeze într-o formulă concentrată, care este chiar
reglementată în ceea ce priveşte forma, conţinutul şi procedura de realizare şi administrare. Această
formulă este reprezentată de raportul de expertiză, document elaborat pentru organul care a dispus /
ordonat expertiza (în cazul expertizelor judiciare) sau pentru beneficiarul care a contractat expertiza
(în cazul expertizelor extrajudiciare).
Importanţa raportului de expertiză judiciară este dată de statutul său de probă ştiinţifică, ce
conţine nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci şi elemente care prezintă succint, dar veridic
şi acoperitor pentru justa soluţionare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările şi
consideraţiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită acestei varietăţi de
38
Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicină şi drept, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 79;
47
informaţii şi a desfăşurării lor în mod logic, raportul de expertiză capătă o valoare probatorie
deosebită, superioară mărturiei şi chiar înscrisurilor.
Raportul de expertiză extrajudiciară are importanţă specială, foarte particulară de la o
situaţie la alta. Un raport de evaluare de active trebuie să fie o dovadă elaborată profesionist asupra
stării cantitative şi calitative a unor active, folosită cel mai adesea ca document pentru angajări de
obligaţii; importanţa sa va fi remarcată atunci când se va constata că prezintă o bună corespondenţă
cu situaţia reală. Un raport tehnico-ştiinţific este un document de referinţă pentru proiecte care
angajează eforturi şi resurse considerabile, aşa cum un raport comandat de un beneficiar pentru
elucidarea unor situaţii contradictorii are caracterul unui mijloc de informare şi documentare de
nivel elevat care înlătură presupuneri şi suspiciuni apăsătoare, creând condiţiile necesare dezvoltării
unor relaţii constructive.
Bibliografie
1. Astărăstoae, V., Carmen Grigoriu, Călin Scripcaru, Ghid practic de Medicină legală pentru
jurişti, Ed. Contact internaţional, Iaşi, 1993;
2. Beliş, Vl., Tratat de medicină legală, Ed. Medicală, 1995;
3. Beliş, V, Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1990;
4. Beliş, V, Medicină legală, Ed. Teora, Bucureşti, 1992;
5. Beliş, V, Medicină legală: curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Societatea de Medicină
Legală din România, Bucureşti, 1995;
6. Beliş, V, Ghid de urgenţe medico-judiciare, Ed. Scripta, Bucureşti, 1998;
7. Cocora, L & Morar, S, Medicină legală: îndrumător de lucrări practice, Ed. Buna Vestire, Blaj,
1997;
8. Cocora, L, Curs de medicină legală, Ed. Mira Design, Sibiu, 2003;
9. Cocora, L, Medicină legală: ghid practic, Ed.Alma Mater, Sibiu, 2003;
10. Dermengiu, D, Patologie medico-legală, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2002;
11. Dragomirescu, VT, Tratat de medicină legală odonto-stomatologică, Ed. ALL, Bucureşti, 1996;
12. Florian, Ş, Ghidul medico-legal al juristului, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005;
13. Fulga, I & Perju-Dumbravă, D, 2004, Expertiza medico-legală în leziunile produse cu
instrumente înţepătoare-tăietoare, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004;
14. Gorun, GŞ, Sîrbu, A & Popescu, I, 2004, Markerii externi ai uzului de droguri, Romanian
Journal of Legal Medicine, vol. 12, nr. 1;
15. Kernbach, M, Medicina judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958;
16. Leibovici, M, Necropsia şi semiologia anatomo-clinică, Editura Medicală, Bucureşti, 1967;
17. Mihalache, G, Medicină legală: curs, Ed. Treira, Oradea, 2004;
48
18. Moldovan, AT, Tratat de drept medical, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002;
19. Morar, S, Studiu epidemiologic asupra deceselor prin suicid înregistrate între anii 1980-2002
în judeţul Sibiu, UMF, Târgu-Mureş (teză de doctorat), 2003;
20. Panaitescu, V, Roşu, M & Trîmbiţaşu, Expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei,
Romanian Journal of Legal Medicine, vol. 12, nr. 3, 2004;
21. Perju-Dumbravă, D, 1999, Expertiza medico-legală în practica juridică, Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999;
22. Petcu, M, Enache, A & Lăzărescu, SSA, 2004, Expertiza medico-legală a invalidităţii în sistem
public şi de asigurări private, Mirton, Timişoara, 2004;
23. Quai, I, Terbancea, M & Mărgineanu, V, Introducere în teoria şi practica medico-legală, Dacia,
Cluj-Napoca, 1978;
24. Scripcaru, C & Ioan, B, 2001, Medicina legală în justiţie, Ed. Cugetarea, Iaşi, 2001;
25. Scripcaru, G, Medicină legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993;
26. Scripcaru, G, Curs de medicină legală, Ed. Chemarea, Iaşi, 1995;
27. Scripcaru, G & Scripcaru, A, Medicină legală pentru jurişti, Cugetarea, Iaşi, 1999;
28. Scripcaru, G, Astărăstoae, V & Scripcaru, A, Medicina legală pentru jurişti, Ed. Polirom, Iaşi,
2005;
R eferinţe legislative
29. Legea nr. 119/16.10.1996 cu privire la actele de stare civilă (publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 282/11.11.1996)
30. Codul Penal (actualizat şi republicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
65bis/16.04.1997)
31. Codul de Procedură Penală (actualizat şi republicat în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr. 78/30.04.1997)
32. Ordonanţa de Guvern nr. 1/20.01.2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor
de medicină legală (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 22/21.01.2000)
33. Hotărârea Guvernului României nr. 774/7.09.2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare
a dispoziţiilor OG nr. 1/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
459/19.09.2000). Regulamentul a fost modificat ulterior prin HG nr. 1204/2002 şi prin Legea nr.
271/2004
34. Ordin pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi
a altor lucrări medico-legale nr. 1134/C/25.05.2000 al Ministerului Justiţiei şi nr. 255/4.04.2000 al
Ministerului Sănătăţii şi Familiei (publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
459/19.09.2000)
35. Legea nr. 459/18.07.2001 pentru aprobarea OG nr. 1/2000 (publicată în Monitorul Oficial al
49
36. Ordonanţa de Guvern nr. 57/30.08.2001 pentru modificarea şi completarea OG nr. 1/2000
(publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 531/31.08.2001)
37. Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/11.07.2002
(publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 589/8.08.2002)
38. Hotărârea Guvernului României nr. 1204/ 24.10.2002 privind modificarea şi completarea HGR
nr. 774/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 814/8.11.2002)
39. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 195/12.12.2002 privind circulaţia pe
drumurile publice (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 958/28.12.2002) - (Noul
Cod Rutier)
40. Legea nr. 104/27.03.2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi
ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului (publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 222/3.04.2003)
41. Hotărârea Guvernului României nr. 451/1.04.2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 104/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
340/19.04.2004)
42. Legea nr. 271/16.06.2004 privind aprobarea OG nr. 57/2001 (publicată în Monitorul Oficial al
43. Legea nr. 301/28.06.2004 privind Codul Penal (publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 575/29.06.2004) - (Noul Cod Penal)
50

Dispunerea Si Valorificarea Expertizei Medico-Legale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Dispunerea Si Valorificarea Expertizei Medico-Legale

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Dispunerea şi valorificarea constatării şi expertizei

Cap. I. Medicină legală

Cap. I. Medicină legală

I.2.Personalitate în medicina legală românească

I.3. Organizarea reţelei de asistentă medico-legală în România

Cap. I. Medicină legală

Cap. I. Medicină legală

Capitolul II. Constatarea şi expertiza medico-legală ca mijloc de

Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-

III. 2. Expertizele tehnico-ştiinţifice

Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

Cap. III. Dispunerea şi valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

Cap. III. Dispunerea şi valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

III. 3. Dispunerea expertizei medico-legale

Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activităţii de clarificare a aspectelor legate

Cap. III. Dispunerea si valorificarea constatarii si expertizei medico-legale

III. 4. Valorificarea constatării şi expertizei medico-legale

Capitolul IV. Concluzii

S-ar putea să vă placă și