Mitul chinezesc al creației

In Istorie și civilizații by Lasă un comentariu

Miturile și tradițiile chinezești conexează multe povești vibrante, fiecare având caracterul său
distinctiv. Aceste povești descriu societatea ideală către care priveau primii oameni, cântă
laudele iubirii statornice și loiale, prețuiesc întreaga natură și regândesc profund războiul
înfricoșător. Ele implică sentimente dogorâtoare, imaginație exagerată, laude afectuase și
așteptări sincere. Prin cunoașterea acestor povești puteți pătrunde pe ușa civilizației chineze.
Popoarele din întreaga lume au propriile lor legende privind geneza, prin care încearcă să
răspundă la întrebările despre cum au luat ființă cerul, pământul și omenirea. Aceste legende
sunt diferite, însă prezintă și anumite asemănări, fapt care demonstrează că strămoșii noștri
gândeau asemănător, chiar dacă trăiau într-o perioadă a primitivismului și a ignoranței,
combinate cu o lipsă a comunicațiilor.
Legendele grecești fac parte din comorile civilizației și au circulat în întreaga lume. Aceste
legende ne spun ca Zeus, Tatăl Zeilor, a creat cerul, lumea și viețuitoarele pământului. Iar fiul
său, Prometeu, a făcut mai multe figurine din lut, după propria lui imagine, oferindu-le inimi
înzestrate cu bunătate și răutate, după cum văzuse la animalele din jurul său. Zeiței Atena i s-a
făcut milă de aceste creaturi din lut, pe jumătate vii, și a suflat un vânt blând și luminos peste
ele. Astfel, creaturile au prins viață pe deplin și, ușor ușor au ocupat întregul pământ. Cu alte
cuvinte, acestea au fost primele ființe umane. După aceea, au apărut oamenii din Epoca de
Aur, de Argint și de Bronz. Ei au jucat numeroase drame bazate pe viață și pe moarte, dragoste
și ură, bunătate și cruzime, bine și rău, frumusețe și urâțenie, duritate și căldură umană. Chiar
și astăzi ei ne trezesc tot respectul.
Potrivit legendelor indiene despre originea lumii, exista doar un „spirit”. El era Dumnezeul,
Creatorul și Stăpânul tuturor lucrurilor.
Legendele chineze despre facere ne înfățișează sentimente diferite. Se spune că la început
universul era gol, însă la un moment dat a apărut o mică bulă de aer. Această mică bulă s-a
oprit treptat, formând un nor care și-a schimbat apoi forma, transformându-se într-o minge. De-
a lungul nenumăraților ani, aceasta a devenit un ou roșu enorm.
Din acest ou a luat naștere Pan Gu. După 18.000 de ani (potrivit conceptului popular chinezesc,
cifra 9 ar fi echivalent cu multitudinea, iar un multiplu de nouă este folosit pentru a exprima
„foarte, foarte mult” sau „foarte, foarte mare”; cifra 9 poate să nu fie un număr real, dar să aibă
semnificația de „numeros”) el s-a trezit dintr-un somn adânc, a lovit, s-a zbătut și a început să
rupă haosul sufocant. Așa au luat naștere cerul și pământul. Un luminos și diafan Yang qi s-a
ridicat și a clădit cerul senin. În același timp, plin de praf și greoi, Yin qi a coborât încet și a dat
formă pământului (conceptele Yang și Yin sunt caracteristice Chinei și pe baza celor două lumi
s-a produs armonia între Yin și Yang. Cu această informație în minte aveți o altă cheie pentru
înțelegerea culturii chineze). În ceea ce privește cojile oului din care s-a născut Pan Gu, unele
s-au ridicat și s-au transformat în stele, în timp ce altele s-au scufundat și s-au transformat în
minerale.
Însă, după un timp, distanța dintre cer și pământ nu mai era suficient de mare pentru ca Pan Gu
să-și întindă mâinile și picioarele. El nu voia ca cerul și pământul să se unească din nou și să
revină la starea originară de haos, astfel că a susținut cerul cu mâinile sale și și-a înfipt
picoarele în pământ și a continuat să țină cerul și pământul separate. Prin urmare, cerul s-a
înălțat cu nouă picioare în fiecare zi și pământul s-a depărtat cu o distanță egală. Și înălțimea
lui Pan Gu creștea cu zece picioare pe zi. După alți 18.000 de ani, Pan Gu era un gigant de
90.000 de li (45.000 de km), care era chiar distanța dintre cer și pământ, de unde și numele de
„Cer în Nouă Straturi„.
Cerul și pământul erau foarte înțelept construite de către Pan Gu. Dacă Pan Gu era bucuros, și
cerul era senin, iar aerul era răcoros; dacă Pan Gu era mânios, cerul devenea negru; dacă Pan
Gu suspina, se iscau vânturi violente; dacă Pan Gu plangea, lacrimile lui se transformau în
furtuna năprasnică; dacă Pan Gu clipea, un fulger brăzda cerul; și dacă Pan Gu sforăia,
sforăitul său se transforma în tunet.
Marele Pan Gu a trăit o viață singuratică nenumărați ani între cerul și pământul pe care el
însuși le crease, și, în cele din urmă, s-a stins. Trupul lui s-a prăbușit, provocând o izbitură
puternică. Ochiul său stâng a devenit soarele, iar cel drept a devenit luna. Capul său a devenit
Muntele Taishan sau Marele Munte din Est, piciorul s-a transformat în cel mai înalt dintre
vârfuri, Muntele Huashan din provincia Shaanxi, iar pântecul a devenit minunatul munte
Songshan, din provincia Henan. Brațul stâng a devenit Muntele Hengshan din provincia Hunan,
iar brațul drept s-a prefăcut în Muntele Hengshan din provincia Shanxi. Vasele de sânge s-au
prefăcut în râuri, tendoanele au devenit poteci și creste, carnea i-a devenit pământ fertil, părul
s-a făcut flori, iarbă și păduri, dinții și oasele au devenit comori, iar sudoarea lui s-a prefăcut în
blânda rouă care hrănește toate lucrurile.
Astăzi, se presupune că cerul ar fi corpul acestui Pan Gu, iar pământul ar fi carnea și oasele
sale. Dragostea pentru pământul natal este puternic reprezentată prin această legendă care
rămâne veșnic proaspătă și profund întipărită în memoria poporului chinez.

Nu Wa a creat ființele umane framântând nămolul

Pan Gu a creat cerul și pământul, însă, între cer și pământ, el a fost singur și a murit în
singurătate. Fără Pan Gu, lumea a devenit la rândul său un loc singuratic. După mulți și
nenumărați ani, ani de primitivism și solitudine, strămoșul oamenilor, Nu Wa, a ieșit la iveală.
În poveștile chinezești, zeița Nu Wa are corp de șarpe și chip uman și reprezintă imaginea
maternității, ieșită direct din pământ, din carnea lui Pan Gu. Potrivit tradiției chineze, ea este
văzută mai degrabă ca o bătrână bunică, decât ca o zeiță. Ea nu a vrut să trăiască în
singurătate și a dorit ca frumoasa lume dintre cer și pământ să fie plină cu ființe vii. Astfel, a
început să creeze omenirea după propria ei imagine. A frământat noroi și a făcut figurine, pe
care le-a pus pe pământ. Spre bucuria ei, aceste chipuri de lut au prins viață imediat ce au atins
pământul. Și-au mișcat mâinile și picioarele, au privit în jur, și-au deschis gurile ca să
vorbească și au început să cânte și să râdă. Au înconjurat-o pe Nu Wa și au strigat într-o
singură voce emoționantă “Mama!”.

O veche reprezentare a lui Nu Wa.

Na Wa a fost atât de fericită, încât a construit neîncetat figuri, zi și noapte. După un timp a
obosit atât de tare, încât pur și simplu a afundat o creangă în noroi și a început să o agite într-o
parte și-n alta. Stropii de noroi s-au transformat în ființe umane, care s-au cățărat pe munți, s-
au îndreptat către văi și au populat lumea.
Nu Wa a împărțit ființele umane în bărbați și femei și i-a văzut împerechindu-se și dând naștere
la nenumărați urmași. Treptat, s-a format nesfârșitul lanț al omenirii.

Nu Wa a cârpit cerul
Simplitatea este o caracteristică distinctivă a legendelor chineze despre facerea lumii. Ele sunt
strâns legate despre modul de viață al vechilor chinezi.
Nici o altă cultură nu are acest motiv al unui zeu care cârpește cerul. Acest lucru arată că
poporul chinez a avut din cele mai vechi timpuri o perspectivă pozitivă a interesului general de
“a ajuta țara” sau “de a cârpi cerul”. Prin analogie, cerul semnifică țara și societatea, iar
“cârpirea cerului” are semnificația atenuării dezastrului revoltelor și a menținerii unei societăți
unite și armonioase. Este o idee despre pace și progres și nu despre violențe și tulburări. Prin
urmare, cârpirea cerului este o responsabilitate socială a chinezilor, în special a acelora cu
idealuri nobile, asumată în chip conștient.
Poveștile chinezești spun că cerul era rotund, iar pământul era pătrat după ce a fost creat de
Pan Gu. Cerul era susținut de patru stâlpi, iar pământul era susținut de frânghii. După mult timp,
stâlpii care susțineau cerul au început să putrezească și pământul s-a rupt și el. Au apărut
multe fisuri prin care focuri puternice și ape mirositoare ieșeau la suprafață. Și cerul s-a crăpat
și s-au dezlănțuit ploi violente, grindină și au căzut meteoriți.
Într-un an, a izbucnit un război între zeul focului, Zhurong, și zeul apei, Gonggong. Gonggong a
fost învins și a scăpat fugind la marginea cerului. Zhurong l-a urmărit înfierbântat. Iar Gonggong
nu a putut să evite ciocnirea cu Muntele Buzhoushan. Inițial, Muntele Buzhoushan era unul
dintre cei patru stâlpi care susțineau cerul, însă a fost rupt de către Gonggong. Atunci, “cerul s-
a înclinat spre nord-vest, iar pământul s-a scufundat spre sud-est”. O gaură mare a apărut în
nord-vestul cerului și apa a început să curgă pe pământ ca o cascadă venită direct din râul
ceresc. Pamântul a început să se cutremure și inundațiile și focurile furioase au scăpat din frâu
dezastrul. Sălbaticul dragon negru, care era încătușat în mlaștina din Câmpiile Centrale, a prins
momentul potrivit pentru a ieși la iveală, iar lumea dintre cer și pământ a îndurat suferințe fără
margini.
Nu Wa, marea mamă a oamenilor, nu a putut suporta să vadă că progeniturile sale și lumea în
care trăiesc au ajuns într-o stare atât de jalnică. Ea a mers în fiecare colț al pământului și a
început să adune pietre colorate în roșu, galben, albastru, alb și negru. Ea a mai strâns lemne
pentru foc. A pornit un foc puternic care a topit pietrele în șapte zile și șapte nopți. Pietrele au
devenit lichide și Nu Wa le-a folosit pentru a cârpi cerul prăbușit. Apoi a fugit în mare, a prins o
țestoasă uriașă, i-a tăiat picioarele și le-a pus în locul stâlpilor cerului. Ea a ucis apoi dragonul
cel negru și a dus toate animalele sălbatice în păduri. A aruncat cenușa rămasă de la topirea
pietrelor peste zonele inundate, transformându-le în câmpuri înverșite. Lumea dintre cer și
pământ și-a recăpătat vigoarea, cu excepția cerurilor din nord-vest și pământului din sud-est,
care au rămas ceva mai jos decât erau înainte de ruperea cerului. De aceea, soarele, luna și
stelele apun în partea de vest, iar râurile coboară fără încetare spre sud-est.
(fragmente preluate din cartea “China. Tradiții și cultură” de Su Shuyang)