PROFESIONALISM ȘI ETICĂ PROFESIONALĂ

2. Etica profesională si deontologia

Noţiunea de etică profesională este utilizată de cele mai multe ori pentru desemnarea unui cod
moral al unor oameni ce aparţin unei profesii anumite. Spre exemplu „Jurămîntul lui Hippocrate”; „Codul
onoarei judecătorului”; „Codul etic al notarului” etc.
Etica profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesii, de interesele
corporative, de cultura profesională etc.,
Deontologia poate fi definită ca fiind disciplina care include normele de conduită şi obligaţiile
etice ale unei profesii bine definite; un studiu al moralelor profesionale; un ansamblul de reguli care
reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, rapoartele dinte aceştia şi clienţii lor, dintre ei
şi public.
Singura valoare după care trebuie să se conducă un om de ştiinţă este adevărul.
Domeniu al Eticii, morala profesională vizează ansamblul ideilor şi sentimentelor, al convingerilor,
atitudinilor şi deprinderilor, al valorilor, normelor şi idealurilor care privesc relaţiile dintre indivizi cu o ocupaţie
creatoare comună, conştiinţa valorizatoare a propriei profesiuni în raport cu altele.
Orice profesie este o relaţie între profesionist şi client. Profesioniştilor li se cere să facă ceea ce este
normal şi plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-şi facă datoria. Profesioniştii îşi urmăresc
propriul succes (veniturile şi prestigiul profesional).
Etica virtuţii, încearcă să răspundă, în cazul nostru, la întrebarea: ce fel de profesionist ar trebui să fiu?
Care sunt virtuţile necesare unui politician, profesor, funcţionar public, ziarist, medic, om de afaceri? Această
problemă derivă din faptul că împlinirea profesională este cotată ca o componentă importantă a împlinirii şi
dezvoltării personale.

3.Categoriile-concepte centrale în etica profesională:

 Conştiinţa este responsabilitatea morală a omului pentru faptele sale şi necesită o impunere interioară
de a proceda în corespundere cu toiul său de a percepe dreptatea şi bunătatea. Ea exprimă capacitatea de
autocontrol şi autoapreciere obiectivă a acţiunilor şi a faptelor să- vârşite, fereşte de formalism, iar
neîndeplinirea sarcinilor propuse duce la remuşcări de conştiinţă.
 Din aceste motive conştiinţa diferă la diferite persoane şi la diferite niveluri:
1. De cel mai înalt nivel al conştiinţei se bucură profesionistul: principial, curajos, consecvent; el nu se lasă
influenţat, procedează cum îi dictează conştiinţa, are curajul să nu se conformeze indicaţiilor instanţelor
superioare dacă ele contravin legilor.
2. Conştiinţă cu nivel mediu au specialiştii care „au mustrări de conştiinţă pentru abaterile de la normele
morale, se autojustifică prin raţionamente de tipul: acestea au fost indicaţiile şefului, aşa sunt tim-
purile, ce rost are să mă opun, toţi fac la fel, nu voi mai proceda aşa".
3. Un nivel scăzut al conştiinţei au persoanele care: „nu simt nici un fel de remuşcări şi nici necesitatea de a se
justifica, ei procedează cum cer împrejurările pentru a obţine un profit sau un succes de moment".
Onoarea şi demnitatea. Onoarea este cinste, reputaţie, corectitudine, prestigiu, demnitate. Când vorbim
despre onoare, vorbim despre atitudinea faţă de sine şi de atitudinea faţă de colectivul unde se desfășoară
activitatea. Persoana care dă dovadă de onoare are:
- tendinţa de aşi menţine prestigiul şi reputaţia;
- grija faţă de colectivul unde lucrează.
 Dreptatea este unitatea de măsură a obiectivităţii, este o dovadă a maturităţii morale, ea se manifestă în
aprecierea celorlalţi, a atitudinii lor faţă de muncă şi comportament. Pentru a fi corect cu un coleg, prieten sau
necunoscut, profesionistul trebuie să cunoască bine personalitatea acestuia, trebuie să ţină cont de criteriile de
apreciere aprobate de legislaţia Republicii Moldova, dar şi de eforturile pe care le
depune persoana pentru activitatea realizată, de posibilităţile lui şi de condiţiile în care trăieşte acesta.
 Autoritatea . Când autoritatea unei persoane se datorează anumitor
merite, încrederea celorlalţi faţă de ea creşte. Persoana cu autoritate se deosebeşte de cea autoritară. Pentru
autoritari este caracteristică impunerea voinţei sale, ei folosesc metode de influenţă nedemocratice: ordine,
porunci, indicaţii, impunere, se bazează pe supunerea oarba şi executarea strictă a cerinţelor sale.

1
Autoritatea presupune încredere, atunci când omul posedă cunoştinţe profunde şi are capacitatea de a transmite
aceste cunoştinţe, manifestă o atitudine critică faţă de sine şi o atitudine corectă faţă de cei-
lalţi.
 Etica şi tactul. Tactul reprezintă capacitatea de a găsi la momentul oportun forma cea mai adecvată de
tratare a persoanelor, priceperea de exercita asupra lor o influenţă pozitivă. Aceasta presupune anumite calităţi,
printre care: autocontrol, stăpânire de sine, sensibilitate, supleţe psihică, încredere în copil şi în acţiunea
educativă întreprinsă,discreţie, raţiune.