1

Sinteza lucrării

DESTINUL OMENIRII
Autor: Prof.P.P.Negulescu
Editura: CUGETAREA-GEORGESCU
DELAFRAS

Volumul III- Anul 1943

PREFATA
S-ar părea că oamenii nu caută în tot ce fac,decît să-și procure
plăceri.O examinare mai pătrunzătoare,însă,ne poate arăta că străduințele
lor nu s-au îndreptat atît în această direcție pozitivă cît,într-o măsură mult
mai mare,într-o direcție negativă.Ei n-au căutat numai să-și procure
plăceri,ci,mai mult,să scape de dureri.Prevenirea,înlăturarea sau
micșorarea durerilor,a fost scopul de căpetenie pe care l-au urmărit
oamenii,în activitatea lor.Foarte multă vreme,omenirea și-a luat ca scop
exclusiv,în activitatea ei,aspectul negativ al fericirii,adică reducerea dure-
rilor vieții.Aspectul pozitiv al fericirii,adică sporirea plăcerilor,a rămas
totuși,pe plan secundar ca importanță.
PARTEA a IV-a.Problema progresului în lumina
faptelor pozitive
Cap.I. O imagine aproximativă a omenirii
primitive. Părți întinse ale unora din
continentele vechi,ale celor noi,și ale insulelor ce le înconjoară,sunt locuite
de oameni,ce par a fi,și astăzi,lipsiți cu desăvîrșire de ceea ce ne-am
deprins a numi cultură și civilizație. Reprezintă ei oare ultimele rămășițe,
ale unei lumi care a fost odinioară,sau sunt numai părți,oprite în
dezvoltarea lor de cauze, încă, necunoscute?.Probabil că omenirea întreagă
s-a găsit,la început,în starea sălbaticilor de astăzi, și că numai unele părți
ale ei au progresat,spre a da naștere popoarelor culte și civilizate,pe cînd
celelalte au rămas cum erau,sau s-au dezvoltat așa de puțin încît au rămas
veșnic într-o inferioritate din ce în ce mai accentuată.Trebuie să credem,că
sălbaticii actuali reprezintă în adevăr omenirea primitivă,cu rezerva,că ne-
o înfățișază mai înaintată decît a fost în realitate,la început.

1
 2

uIstoricul american Will Drant,susține,pe baza datelor istorice,că

la o’numită epocă’din trecutul omenirii,canibalismul era general,iar
înmormîntările erau necunorcute.In Congo se cumpărau și se vindeau pe
față oameni vii,copii mai ales,în vederea consumației.In insula Noua-
Britanie,carnea omenească se vindea în prăvălii asemenea cu măcelăriile
noastre iar victimele omenești,femeile de preferință,erau îngrășate,ca
porcii,pentru zilele de sărbătoare.O trăsătură de caracter,a sălbaticilor,este
instinctul lor anti-social.W.Durant crede că omul n-a fost împins să
accepte viața socială decît de presiunea împrejurărilor,pentru că,prin natura
lui,omul a fost solitar,și că,cooperarea e limitată la realizarea unor scopuri
determinate,și nu duce la o organizare politică durabilă.La urma
urmei,războiul nu este pentru sălbatici decît o vînătoare de un anumit
fel.Poligamia este așa de răspîndită și așa de adînc înrădăcinată,încît
monogamia popoarelor civilizate li se pare nenaturală,sau chiar imorală.
Dar forma ei cea mai obișnuită nu este poliandria,ci poliginia. Explicația
este foarte simplă.Vînatul atacă adesea pe vînători,în luptele dintre triburi
cad victime,în primul rînd,bărbații care iau parte la ele.Numărul femeilor e
astfel mai pretutindeni mai mare;de unde necesitatea,din punct de vedere
biologic,ca mai multe femei să aibă,spre a-și putea îndeplini menirea
sexului lor,un același bărbat.Pentru bărbați,poliginia reprezintă,avantaje
practice,ca să nu zicem economice.Ei sunt răspunzători pentru măsurile de
apărare a averii,care sunt în funcție de numărul femeilor care să o
transporte.Poligamia nu poate duce la legături tot atît de strînse,între
soți,ca monogamia.
Un alt fapt caracteristic,pe care îl menționează W.Durant:
”femeile aveau o viață foarte aspră,puse fiind la corvezile cele mai penibile
și fiind adesea tratate drept”cățele”și unele mame au ajuns să-și ucidă,la
naștere,fetele,ca să le scape de viața de mizerie,pe care o duceau ele
însele”.Același autor arată că,viața de familie,la sălbatici,este aproape
invizibilă;bărbații trăiesc despărțiți de femei și nu le vizitează decît din
cînd în cînd,copii rămînînd în sarcina mamei,raporturile tatălui lor cu ei
sunt foarte reduse.De aceea zice W.Durant,se observă la femei o revoltă
surdă contra misiunii lor biologice,ce conduce la meșteșuguri capabile să
împiedice concepția.Ele se practică pe cale chimică, sau mecanică.Cînd nu
dau rezultatul scontat,ultima scăpare-infanticidul.Mai toți sălbaticii caută

2
 3

să prevină lipsa hranei,reducînd numărul’gurilor’care cer de mîncare,de

multe ori inventînd argumente-cei ce se nasc pe vreme de furtună,în lunile
Martie sau Aprilie,miercurea și sîmbăta,etc.In unele părți, infanticidul e
organizat,în forme colective.Dar nici copii ce rămîn în viață,la sălbatici,
n-au totdeauna o soartă de invidiat;sunt vînduți de timpuriu,ca sclavi.
Exploratorul Angas susține că nu e deloc rar,la sălbaticii din Australia,ca
un copil să fie ucis pentru ca bucăți din grăsimea lui să se pună în cîrligele
undițelor de pescuit.Roata se întoarce repede,copii rămași în viață
practicînd paricidul.Viața grea,face ca sălbaticii de 40 ani să fie sleiți de
puteri încît devin o povară pentru ai lor.Pe la această vîrstă, fidgienii sunt
de obicei uciși de copii lor,ca să nu le mai îngreuneze viața.
Moralitatea oamenilor,în general,atîrnă pe de o parte de puterea
lor de stăpînire asupra sentimentelor egoiste,care îi împing să facă rău,iar
pe de alta de puterea de expansiune a sentimentelor altruiste,care îi
îndeamnă să facă bine.Jocul acestor pîrghii este regulat de doi factori
diferițiunul de ordin intelectual,altul de ordin afectiv.Cel dintîi este ideea
abstractă a datoriei.Noi, oamenii civilizați,ne abținem de a face răul și ne
silim să facem binele,fiindcă așa ne dictează ideea datoriei,sau cum spunea
Kant,imperativul conștiinței morale.Cel de al doilea este pornirea concretă
a simpatiei pe care o avem pentru semenii noștrii. Influența celui dintîi nu
se simte,decît numai în acțiunile unei mici minorități de oameni,cu o mare
dezvoltare sufletească,mai ales intelectuală.La marile mase ale omenirii,
ideea abstractă a datoriei este relativ slabă,iar influența ei rămîne,
nesigură.Ce este însă,din punct de vedere psihologic,iubirea?.Nu este decît
o formă mai dezvoltată a simpatiei.Simpatia,ca stare sufletească,nu este
alceva decît dispoziția,pentru cel ce se află sub influența ei,de a se bucura
de bucuriile și de a se întrista de tristețile celorlalți,sau cu un singur cuvînt
de a le împărtăși sentimentele.Putem dar să considerăm simpatia ca
fiind,factorul cel mai important al moralității,și putem spune că gradul de
dezvoltare a simpatiei,atît la oamenii individuali cît și la popoare în
general,indică,cu destulă claritate,nivelul moralității lor.Lipsa,la foarte
mulți dintre sălbatici,a dispoziției afective-a simpatiei-se mai poate ilustra
și prin satisfacția pe care o simt ei,cînd pot face pe alții să sufere.Oamenii
civilizați,chiar și atunci cînd,trebuind să pedepsească pe criminali,sunt
siliți să-i facă să sufere,iau măsuri să le micșoreze,cît mai este cu

3
 4

putință,suferința.După unii învățați,sălbaticii,deși comit fapte,pentru noi

monstruoase,nu sunt totuși mai răi decît oamenii civilizați;ei au numai o
altă concepție de viață,în cadrul căreia faptele pe care le comit iau un alt
aspect.
Cap.II. Conformism social și moralitate
Unii cercetători susțin că moralitatea sălbaticilor este,
oarecum, inconștientă.Ei comit faptele care,din punctul nostru de vedere
sunt monstruoase,fără să aibă conștiința vreunei răspunderi,fără să aibă
nicidecum ideea că sunt,cum zicem noi, criminali,fiindcă noțiunile
morale,ce ne călăuzesc pe noi, lipsesc cu desăvîrșire din mintea lor.Mai
mult,le lipsește sălbaticilor sentimentul concret,sentimentul personal,de
demnitate sau de onoare.Viața popoarelor culte e guvernată,-pe lîngă legile
scrise,-de un sistem de obligații,privitoare la raporturile dintre membrii
lor,pe care toți se cred datori să le respecte, oriunde, oricînd și în orice
împrejurări.Un asemenea sistem de obligații, și conștiința datoriei de a le
respecta,nu există la sălbatici.Ei sunt gata să comită toate faptele,ce li se
par utile,rămînănd cu totul’indiferenți’față de semnificația lor morală,
care,pentru ei,nu există.La ei,spre exemplu,obligația morală,de a sări în
ajutorul celor amenințați de o primejdie,pare a nu exista nicidecum.
Ceea ce a împiedicat,în primul rînd,dezvoltarea sufletească a sălbaticilor,
atît în ordinea intelectuală cît și în ordinea morală,a fost concepția magică
a naturii.Moralitatea oamenilor atîrnă de modul cum înțeleg ei lumea,în
general,și propria lor existență,în deosebi;firește,nu numai ca ideologi
izolați,ci și,mai ales,drept colectivități sau grupări sociale.
Printre oamenii civilizați,se găsesc unii care au,cu privire la forma și
stuctura societăților,păreri cu totul diferite de acelea ale marei majorități a
membrilor ei.Aceștia socotesc,că forma și structura societăților
respective,sunt rele,și că prin urmare trebuiesc înlăturate,prin suprimarea
celor ce le reprezintă.Sunt așa numiții anarhiști.Atunci cînd se trece de la
simple credințe subiective la forme de manifestare,anarhiștii sunt îndem-
nați să comită crimele pentru o anumită concepție socială.Ei nu comit
faptele în scopuri personale pentru a-și apropria bunurile materiale ale
victimelor,pe care uneori nici nu le cunosc,ci comportarea lor e în
conformitate cu modul cum înțeleg ei lumea și lucrurile omenești.Rezultă
oare de aici,că faptele lor nu sunt rele?.Oricît ar varia concepțiile de viață

4
 5

și moravurile,în sînul diferitelor societăți omenești,există,la toate,anumite

norme etice,peste care nu-i este îngăduit nimănui să treacă.Asemenea
norme sunt: respectul vieții și averii fiecăruia,respectul ordinei politice și
sociale.Valoarea normelor de conduită nu s-ar putea hotărî decît prin
condiții ale vieții sociale,care sunt 1.recunoașterea dreptului la existență
al fiecărui om; 2.simpatia pentru suferințele fiecărui om; 3.simpatia pentru
năzuința firească a fiecărui om de a se dezvolta,de a-și îmbunătăți și
înfrumuseța viața.
Un trib african,cînd învingea în luptă un altul,nu se gîndea
nicidecum să și-l încorporeze,se gîndea numai să-l extermine,ca să
micșoreze numărul concurenților la mijloacele de hrană ale regiunii
respective.Teama de o înmulțire prea rapidă și de consecințele ei grele din
punct de vedere economic,o au și popoarele civilizate.Ea a luat un aspect
teoretic prin economistul englez Robert Malthus în 1798,care arată,în
cartea sa că, înmulțirea prea rapidă a oamenilor constituie o primejdie,căci
popoarele au tendința să crească în progresie geometrică,pe cînd
alimentele, fără de care nu pot trăi,nu cresc decît în progresie aritmetică.El
recomanda abțiunerea dela procreere pîna la o anumită vîrstă.
Cap.III. Moralitatea și
dezvoltarea intelectuală După unii psihologi și
sociologi,mentalitatea sălbaticilor ar fi,mistică,pe cînd aceea a oamenilor
civilizați ar fi rațională.Alții nu cred că între structura sufletească a
sălbaticilor și aceea a oamenilor civilizați ar putea să existe o deosebire atît
de radicală.Principiul cauzalității domină viața sufletească a
sălbaticilor.Puterea lor de atenție fiind prea puțin dezvoltată,ei nu observă
îndeajuns fenomenele ce-i preocupă,ca să poată stabili legăturile lor cu
celelalte fenomene,care le precedă sau le înso-țesc.Ei nu ajung astfel decît
foarte rar să descopere cauzele adevărate ale fenomenelor și le atribuie,de
cele mai multe ori, unor cauze închipuite. Această aplicare greșită a
principiului cauzalității împiedică pe sălbatici să se dezvolte,din punct de
vedere intelectual.O dată pornită pe această cale mistică,închipuirea
sălbaticilor scoate din serviciu inteligența lor,făcînd-o inutilă,și face
imposibilă îmbogățirea experienței lor cu noi observări asupra
fenomenului, -fiindcă nu le simte nevoia. Dezvoltarea intelectuală a
oamenilor,constă,în îmbogățirea minții lor cu cît mai multe reprezentări

5
 6

exacte,privitoare la raporturile naturale dintre fenomene,și,concomitent,în

întărirea și amplificarea puterii lor de a utiliza acele reprezentări,pe trepte
diferite de generalitate și abstracțiune,sau,altfel spus,în dezvoltarea puterii
lor de reprezentare.Ca atare,evoluția morală constă,în esență,în evoluția
sensibilității omenești de la egoism la altruism. Sentimentele sunt
manifestări complexe ale sensibilității.Cînd suntem triști,fiindcă ni s-a
întîmplat nouă înșine o nenorocire, tristețea noastră e un sentiment egoist.
Cînd suntem însă triști, fiindcă i s-a întîmplat o nenorocire unui prieten,
tristețea noastră e un sentiment altruist.Această dispoziție care face pe
oameni să se bucure de bucurii și să se întristeze de tristeți,ce nu sunt ale
lor,a primit numele de simpatie,ceea ce se traduce prin,simțire
împreună.Creșterea simpatiei între oameni atîrnă de creșterea puterii lor de
reprezentare.Ca să simțim în noi înșine,durerea unui om,trebuie s-o
înțelegem mai întîi.Un cerșetor ,bunăoară, care n-are ce să mănînce,n-are
cu ce să se îmbrace, n-are unde să se adăpostească,nu poate înțelege
suferința unui învățat,care nu găsește soluția unei probleme teoretice,și,nu-
l poate compătimi.El poate înțelege însă suferința unui sărac ce trăiește ca
și el,în mizerie. Se știe,cît de cruzi pot fi uneori,copii.Cruzimea lor nu
denotă altceva decît slăbiciunea puterii lor de reprezentare.Pe măsură ce
inteligența lor se dezvoltă,se dezvoltă și puterea lor de reprezentare.
Slăbiciunea puterii de reprezentare însă,oricare ar fi cauzele ei,nu este,în
fond,decît o formă a inferiorității intelectuale.
Cap.IV. Evoluția formelor războiului și semnificația ei etică
Dintre toate manifestările colective ale vieții popoarelor,nici una nu
este,prin mulțimea și varietatea suferințelor și pagubelor pe care le
pricinuiește,atît de dureroasă cît este războiul.Mai poate fi vorba,atunci,de
o scădere a cruzimii?.S-ar părea că răspunsul nu poate fi decît
negativ.Trebuie să facem, totuși,o deosebire esențială.Cruzimea,în războa-
ie,este o consecință fatală și inevitabilă,ultimul,supremul mijloc și oblige-
ția de a-și apăra drepturile sau poate chiar existența.Dar,oricît de mare ar fi
această obligație,are anumite margini,peste care nu trebuie să se treacă.Ea
nu poate scuza schingiuirea și uciderea raniților și a prizonierilor,nu poate
autoriza maltratarea populațiilor civile,jefuirea averilor private,incendierea
orașelor,etc.
La începuturile omenirii războaiele au trebuit să fie generale și

6
 7

permanente;cum zicea Hobbes,războiul omului contra om. Această

ostilitate generală și permanentă,a fost poate,cauza de căpetenie care a
împidicat pe sălbatici să se dezvolte.Violența și cruzimea lor e pregătită cu
grije,de mai nainte,prin educația specială ce se dă tineretului.Părinții sunt
ținuți să-i învețe să sufere în tăcere.Cu o asemenea educație și exemple de
cruzime,tinerii sălbatici,cînd intră în rîndul luptătorilor,nu pot să fie blînzi.
La canibali,prizonierii sunt mîncați,la ospețe prin care se celebrează
victoria,dar nici soarta celor ce rămîn în viață,nu e mai bună.Romanii știau
să fie cruzi,cînd li se părea că era necesar.Dar cruzimea lor era atunci
rezultatul unei hotărîri raționale,nu manifestarea unor instincte sîngeroase.
In timpurile moderne,cruzimea războaielor a început să scadă. Mai întîi
influența creștinismului,apoi,dezvoltarea intelectuală și înaintarea în
cultură a noilor popoare europene,nu puteau să nu-și producă efectele.
Oamenii,împinși să trăiască împreună de un instinct natural,au observat că
viața în comun nu e posibilă fără anumite condiții.Aceste condiții le
exprimă,în fundamentul lor, dreptul natural,în amănuntele lor,le
precizează dreptul civil și sunt sancționate prin dreptul penal.Acest drept
rezultă din natura societății,prin urmare,e un drept natural. Oamenii,ca
indivizi,se răzbună,cînd li se face un rău.Societatea însă nu trebuie să se
răzbune.Răzbunarea e o pornire pasională;dreptul de a pedepsi al societății
e însă o manifestare a rațiunii,rezultă că pedepsele, pe care le prescrie
dreptul penal,trebuie să fie proporționate cu abaterile comise și să poată
realiza un întreit scop: îndreptarea vinovatului, satisfacerea victimei și
apărarea societății.
Oamenii nu alcătuiesc toți o singură societate.Ei sunt împărțiți într-o
sumă de formații sociale,diferiți prin origine,tradiții, interese.Aceste
formații sociale intră adesea în conflict,și atunci existența lor fiind
ameninată,fiecare dintre ele are dreptul natural de a se apăra.Acest drept
natural,este dreptul războiului. Singurul mijloc de apărare rămîne doar
forța.De aici,necesitatea și legitimitatea războiului,care este echivalentul
dreptului penal, în relațiile dintre indivizi.Războiul nu este decît o negare a
dreptului civil,nu și a dreptului natural.Forța însăți trebuie să se supună,în
desfășurarea ei,unor reguli determinate.După cum libertatea este starea
naturală a persoanelor,tot așa independența e starea naturală a națiunilor.
Popoarele n-au dreptul să recurgă la război decît numai spre a-și apăra

7
 8

propria lor existență,propria independență și propriul teritoriu.Hugo

Grotius crede că soarta armelor e necesară,dar se poate întîmpla ca ea să
mărească nedreptatea,în loc s-o împiedice sau s-o înlăture.
Cap.V. Incercări de a suprima războiul
Alături de dreptul războiului trebuie să mai ia loc și dreptul
păcii,care are și el cîteva principii simple:1.facultatea celor ce nu iau parte
la război de a se declara neutri, ceea ce impune beligeranților datoria de a
nu le cere nici un serviciu,care ar putea folosi unuia dintr-înșii în dauna
celuilalt; 2.dreptul tuturor popoarelor de a contracta alianțe
defensive,spre a preveni războiul;3.o asociație a tuturor popoarelor de pe
lume,în scopul de a face imposibil războiul.
Utilizarea unor asemenea modalități,ar
reclama,în practică instituirea unei autorități unice,superioare aceleia a
diferitelor state.Acest lucru nu este posibil,fără intrarea în vigoare a
dreptului’cosmopolitic’.El presu-pune,un organism politic general,care să
inglobeze într-o unitate superioară,organismele politice parțiale ale
diferitelor popoare,un supra-stat.Ideea unei’alianțe a popoarelor’văzută de
filozoful german Kant,ca unicul mijloc de a ajunge la o pace durabilă,a
fost reluată,la începutul veacului XX, de un om politic american,de
Wilson,președintele Statelor-Unite.El a propus,la Conferința păcii dela
Paris,anul 1919,înființarea Societății Națiunilor.Unul din primele acte ale
Conferinței,a fost să adopte o rezoluție prin care avea să se întemeieze
o”Ligă a Națiunilor”.Societatea Națiunilor a formulat,faimoasa declarație
de condamnare a războiului din 1927.Această declarație formală trăda
dorința membrilor de a ajunge,cu orice preț,la asigurarea păcii,să facă
imposibil războiul de agresiune,și îl stigmatiza,aplicîndu-i calificativul
de‘crimă internațională’.Dar nu mergea mai departe să se organizeze și
instumentul capabil să reguleze, pe căi pașnice,diferendele dintre popoare.
Omenirea nu e,atît de bună,cît
cred optimiștii cu orice preț,dar nu e nici atît de rea,cît susțin pesimiștii
fără leac.In general oamenii sunt însuflețiți de dorința sinceră de a ajunge
la adevăr,în ordinea teoretică,și la bine,în ordinea practică.Ceea ce nu li se
poate tăgădui,este că intențiile le sunt de regulă mai frumoase decît
faptele.Prin intențiile cu care popoarele civilizate au încercat să ajungă la
înlăturarea rzboiului,si-a făcut apariția,un progres etic,care însă nu se poate

8
 9

realiza efectiv,decît încet și greu,în măsura în care i-o vor îngădui

împrejurările. Cap.VI. Alte
confirmări istorice ale progresului etic Războaiele au fost
considerate manifestările de căpetenie ale egoismului omenesc,individual
și colectiv.Deși războaiele le-au purtat totdeauna popoarele,nu le-au făcut
ele însele,pentru motive de folos obștesc,ci stăpînitorii lor,pentru motive
de interes personal ca: setea de glorie și de putere,dorința de a-și supune
vecinii,un loc cît mai strălucit în istoria omenirii,au deslănțuit războaie din
cele mai sîngeroase. Instituția sclaviei a constituit un
însemnat progres moral,față de ce fusese înainte.Pentru culturi cît mai
întinse era nevoie de cît mai mulți muncitori.Prizonierii de război căpătau
astfel o valoare productivă mai mare decît valoarea lor alimentară și
puteau fi puși să lucreze,cît nu li se putea cere muncitorilor cu plată.Ea a
contribuit la diminuarea canibalismului primitiv,la îmblînzirea moravurilor
primitive,a făcut posibilă crearea unor produse rafinate,și a creat o anumită
disciplină a muncii.A făcut posibil,ca o mică minoritate de oameni,cu o
înzestrare intelectuală deosebită,să fie eliberată de tirania fizică a muncii
manuale. In timpul evului mediu,seniorii feudali erau,mici
suverani teritoriali.Ei fuseseră și continuau să rămînă,oameni de arme,
specializați,fiind necesară exercitarea neîntreruptă în arta luptelor directe și
reclama formarea unei mici trupe de oameni de război,deprinși cu
mînuirea armelor timpului.Așa s-a format clasa’cavalerilor’adică a
oamenilor cu cai sau călăreți,care formau aristocrația mică,o castă militară.
Patriarhatul s-a dezvoltat pe baze mai vechi,a
protecției pe care bărbatul,ca războinic,o acorda femeii și copiilor,în contra
primejdiilor ce-i puteau amenința.
Vînatul nu ducea la acumulări de bunuri
durabile,agricultura însă a dus la un asemenea efect.Agricultorii erau aduși
să se gîndească,cui aveau să lase bunurile dobîndite,după moartea lor.De
aici cerința ,ca femeile lor să n-aibă alți copii decît cei pe care îi procreau
ei înșiși.Femeia a ajuns să fie proprietatea bărbatului și din punct de vedere
sexual,nu numai din punctul de vedere al serviciilor pe care i le putea
aduce.Sălbaticii nu prețuiesc virginitatea și,prin urmare,nici castitatea
fetelor. Casătoria,zice W.Durant,a fost o
asociație utilă,nu o întreprindere de tainic desmăț;a fost un mijloc

9
 10

ca,muncind împreună,să ajungă la mai multă prosperitate,decît muncind

separat.Era firesc ca,atunci cînd căsătoria a luat naștere,sentimentul de
proprietate al bărbatului asupra femeii să se întindă și asupra vieții ei
preconjugale.Altfel,ar fi existat primejdia,ca femeia să aducă în căsătorie
un copil al altuia,căruia bărbatul ei să fi fost silit să-i lase moștenire o
proprietate pe care n-o merita.Firește,virginitatea,mai îna-inte disprețuită,a
început să capete o valoare,a făcut dintr-însa o condiție a valabilității
căsătoriei. Formula cea
mai cunoscută a legii talionului e cea mozaică:’ochi pentru ochi,dinte
pentru dinte’.Ca lege scrisă,însă,e mult mai veche.Ea se găsea în Codul lui
Hammurabi,care a fost redactat către sfîrșitul mileniului al treilea dinainte
de Cristos,dar cuprindea tradiții sumeriene,mai vechi,cu alte două
milenii.Regele babilonian Hammurabi a domnit între 2123 și 2081 înaintea
erei noastre. Simpatia
care se întinde dincolo de omenire,adică bunătatea față de animale,este una
din ultimele calități morale cîștigate de om.Cu cît această calitate este mai
dezvoltată la un individ,cu atît e mai mare distanța ce-l separă de vechea
lui sălbăticie.Concluzia : oamenii n-au ramas nicidecum neschimbați,de la
apariția lor pe pămînt pînă astăzi,și că nu s-au schimbat numai formele
exterioare ale vieții lor,ci și fondul lor sufletesc, intelectual și moral.

Cap.VII. Semnificarea unui fenomen divergent Unii

sociologi,în frunte cu Durkheim,susțin că,creșterea numărului delictelor și
al crimelor,nu dovedește numaidecît o scădere a moralității oamenilor ce o
compun,ci dimpotrivă.O rafinare etică treptată,face să fie din ce în ce mai
puțin tolerate unele fapte,ce erau,mai înainte,trecute cu vederea și
care,datorită intoleranței crescînde,sunt pedepsite de noile legi
penale.Conștiința etică s-a dezvoltat și nu mai tolerează unele fapte cărora
nu le dădea,mai înainte,nici o atenție.Oamenii de astăzi nu sunt mai
imorali decît cei de altădată;ei sunt,pur și simplu,mai expuși la tentații,și
au mai multe ocazii să comită fapte imorale.
Moralitatea oamenilor,în general,atîrnă de două categorii de
condi-ții:1.unele interne,de natură ideală;2.altele externe,de natură socială.
Cele interne,la care fundamentul sufletesc constă dintr-un anumit sistem de
credințe și idei,reprezentînd adevărul asupra lumii și asupra vieții.Motivele

10
 11

ce-i rețin pe oameni,nu sunt aceleași la toți.La unii este ideea justiției
divine,la alții ideea justiției sociale,a pedepselor pe care le aplică legile
omenești, la cîțiva gînditori,ideea datoriei de a nu tulbura armonia ce
trebuie să domnească în lume.Toate se reduc la anumite sisteme de
reprezentări mintale.Deci,fundamentul sufletesc al moralității îl
formează,la toți oamenii,anumite sisteme de reprezentări mintale,adică de
credințe și idei.S-a zis că,progresele științei și ale filozofiei au slăbit
considerabil credințele religioase.Se știe că criminalitatea bărbaților este
mult mai mare decît a femeilor. Explicarea criminaliștilor este că ,în regulă
generală,bărbații sunt mai puțin religioși decît femeile.Efectele slăbirii
credințelor religioase,sunt diferite,în diferitele pături sociale.La oamenii
care se bucură de o cultură superioară,slăbirea credințelor religioase e
compensată de dezvoltarea puterii lor de reprezentare.In păturile de jos
însă,compensarea lipsește aproape cu totul și slăbirea credințelor religioase
produce efecte rele mult mai simțite.
Cap.VIII. Anarhia intelectulală a timpului nostru
Herbert Spencer consideră trecerea sentimentelor la forme din ce
în ce mai altruiste,esența însăși a progresului moral.Nietzsche însă,nu
încetează să facă apologia unui mod de comportare cu totul
opus.Consecințele altruismului îi par lui Nietzsche profund
dăunătoare.Mila este pentru el,o slăbiciune, iar mustrarea de cuget o
rușine.Omul nu trebuie să fie bun,ci tare.
Pentru ca normele etice,fie
de origine religioasă,fie de origine laică,ce se recomandă copiilor,trebuie
să nu fie contrazise necontenit,în vorbă și în faptă,în chip prea vădit și
brutal,de părinții lor și de cei ce îi înconjoară.Aici intervine acțiunea
dăunătoare a anarhiei intelectuale a timpului nostru.Pentru copii, legea
morală se întrupează în ceea ce fac și ceea ce nu fac părinții lor și cei ce îi
înconjoară sau, în conduita curentă a mediului lor familial.
In sfîrșit,dezorientarea
morală,se mai manifestă,în numărul crescînd,al oamenilor ce renunță la
viață,prin sinucidere.Cel ce se sinucide,nu se leapădă de viață numai
fiindcă suferă,o face fiindcă nu mai poate suporta suferința,că nu mai
găsește în el însuși nimic care să-l susțină,care să-l întărească
sufletește,care să-i dea putința de a nu se lăsa biruit de durere.

11
 12

Cap.IX. Democrația,exodul rural și criza morală

Omul s-a deprins să trăiască laolaltă cu semenii săi, alcătuind
colectivi-tăți.Caracteristicile ce le deosebesc de indivizi sunt: durata
incomparabil mai lungă a acestora față de a indivizilor;puterea mai mare
decît a indivizilor ce o compun.Concepția modernă este aceea că societatea
nu e decît un mijloc.Scopul în sine e numai individul.Scopurile pentru care
se asociază,de obicei,sălbaticii sunt vînătoarea și războiul.
Statul a fost pretutindeni un rezultat al cuceririi,și s-a născut din
necesitatea cuceritorilor de a-și asigura dominația asupra celor cuceriți.
Deși a constituit un însemnat progres etic,democrația contemporană a
contribuit la acea scădere a moralității,prin drepturile pe care le acordă și
prin libertățile pe care le garantează tuturor.Ea a înlesnit jocul pornirilor
egoiste ale firii omenești.
Unul din simptomele cele mai curioase,din punct de vedere
statistic,este’exodul rural’,adică depopularea satelor în profitul orașelor.
S-a ajuns la concluzia că,exodul rural este determinat de aspirațiile
locuitorilor dela sate de a se ridica în ierarhia socială,precum și dorința de
a se bucura de feluritele înlesniri și de numeroasele plăceri pe care le oferă
centrele urbane.Motivul economic,singur,nu poate explica exodul rural.Au
trebuit să mai intervină cauze de natură psihologică și socială.Dintre decla-
sații de origine rurală,se recrutează majoritatea delicvenților și criminal-
lilor.Cele mai multe delicte și crime se comit,e drept,în orașe,dar cei mai
mulți din cei ce le comit,în orașe,sunt oameni născuți la țară.La
orașe,adulterurile,violurile,atentatele la pudoare,relațiile incestuoase,și
firește,nașterile nelegitime,sunt mult mai numeroase decît la sate.
Cap.X. Celelalte libertăți democratice
Psihologul englez Maudsley,nu uită să sublinieze rolul
pe care îl joacă presa în răspîndirea criminalității.Exemplul crimei devine
contagios; el pune stăpînire pe mințile slabe,ca un fel de fatalitate
irezistibilă. Si prin libertatea economică,a încurajat
democrația modernă pornirile egoiste ale firii omenești,și a contribuit la
scăderea contemporană a moralității.Altă dată,viața economică nu era

12
 13

liberă,nu oricine putea deveni,cînd și cum voia,producător sau distribuitor

de mărfuri.Aceștia erau organizați în corporații închise”breslele”.Ele
înfrînau concurența, împiedicînd-o să ia proporții primejdioase.In regimul
democratic, liberalismul politic a dus la liberalismul economic,iar acesta la
suprapro-ducție,ale cărei urmări au fost scăderea prețurilor,ruina
patronilor,scăderea salariilor,șomajul,mizeria muncitorilor.Pentru a stimula
consumul,s-a recurs la diverse mijloace,care nu erau totdeauna corecte.
Actul esențial al mecanismului democrației a devenit
alegerea așa numiților’reprezentanți’ai națiunilor respective.Această
alegere,se face prin voturile,pe care alegătorii le acordă candidaților ce li le
solicită.Aici începe influența dăunătoare,din punct de vedere moral,a
regimului democratic.Alegătorul trebuie să indice,prin votul său,calea pe
care urmează a se îndrepta viața națiunii sale.In schimbul voturilor,pe care
le solicită candidații, alegătorii caută să obțină dela ei cît mai multe foloase
personale.Prin moravurile politice pe care le-a creat,democrația modernă a
împins omenirea pe calea egoismului.
Cap.XI. Probabilități și perspective
Sistemele de idei,cuprind din nefericire adesea,erori,pe
care progresul adevărului le înlătură.Așa s-a întîmplat cu erorile de natură
astronomică,geografică,geologică,biologică,pe care le cuprindeau credin-
țele religioase,ce formau temelia moralității popoarelor civilizate. Ceea ce
a agravat efectele,a fost faptul că ideile greșite n-au putut fi înlocuite
încă,cu idei adevărate,de unde anarhia intelectuală,cu dezorientarea morală
ce i-a urmat.Dar existența speciei noastre biologice se întinde,foarte
departe în trecut.Totuși,activitatea ei intelectuală,e surprinzător de
scurtă,decît de vreo 2500,cel mult 3000 ani,în înțelesul larg.In înțelesul ei
mai strîmt și mai strict,de vreo trei-patru sute de ani încoace.Acest lucru
justifică credința că ne găsim de abia la începutul evoluției intelectuale a
speciei noastre.Universul e un tot unitar,compus din părți strîns legate
unele de altele.Orice schimbare,se răsfrînge imediat asupra celorlalte.
Grație acestei solidarități,orice descoperire se face,în știință,duce la alte
descoperiri,privind alte categorii de fenomene.Am putea zice că,în știință
cel puțin,omenirea a făcut,de un veac și jumătate încoace,progrese mai
mari decît în tot restul existenței sale anterioare.Putem spera că,grație
principiului multiplicării efectelor, progresele pe care le va face de acum

13
 14

îninte vor fi și mai mari.

Cap.XII. Ritmul progresului
Organizarea democratică a dat un puternic impuls pornirilor
egoiste ale firii omenești.Cum trebuie să considerăm această acțiune a
democrației?, esențială și permanentă sau accidentală și trecătoare ?In
teorie,nu există în natura democrației, ca regim politic și social,nici un
motiv ca ea să ducă la rău,la imoralitate.Dar fiindcă în practică s-a
întîmplat totuși așa, trebuie să conchidem că această acțiune regretabilă și
neesențială, n-a putut fi decît accidentală.
Democrația s-a născut prea devreme și a găsit
popoarele prea puțin pregătite ca s-o practice cu destul folos.Cei mai mulți
oameni nu știau nici măcar să citească și să scrie,cum puteau, atunci,să se
pronunțe asupra celor mai bune soluții ale problemelor
politice,economice,sociale.Pe de altă parte,cum puteau să reziste tentațiilor
de a abuza de puterea publică toți oamenii ”noi”,chemați s-o exercite?.
La originea mișcărilor ce au
dus la instaurarea regimului democratic,au stat abuzurile absolutismului
monarhic.Neputînd funcționa în mod normal,noul regim democratic,deși
putea fi foarte bun,a produs efecte rele.Acele efecte,nu erau imputabile
regimului însuși ci faptului că popoarele ce-l adoptaseră îninte de
vreme,nu se putuseră adapta cu el. Acțiunea este deci, deopotrivă
accidentală și trecătoare. Omul s-a născut gol
și dezarmat.Mii și mii de ani au trebuit să treacă,pînă cînd superioritatea
lui intelectuală i-a permis să invingă inferioritatea lui fizică.
PARTEA a V-
a.Aspectul subiectiv al progresului
Cap.I. Finalitatea progresului Nu
numai că n-a decăzut fără încetare,dar dimpotrivă omenirea a progresat
necontenit,trecînd de la o imperfecțiune inițială,care o punea pe același
plan cu animalele,la o stare,ce este desigur departe de a fi perfectă,dar e
totuși incontestabil superioară,ca nivel sufletesc mai ales, aceleia în care se
găsea la început.N-avem nici un motiv să presupunem ca progresul ei se va
opri de acum îninte,trebuie sa credem că nici o limită nu se poate pune,în
principiu,dezvoltării ei viitoare.Ne punem întrebarea,unde va duce în cele
din urmă omenirea,al cărui capăt nu-l putem încă prevedea?.După datele

14
 15

aproximative,evoluția ființelor vii este,destul de nouă,pe suprafața planetei

noastre. Omenirea ar avea astfel dinaintea ei un viitor neînchipuit de
lung,în raport cu trecutul ei atît de scurt. Ce este un
scop?.Este,pentru noi,o reprezentare mintală,ce pune în mișcare
sensibilitatea noastră,voința noastră și ne împinge să trecem la acțiune,ca
să transformăm acea reprezentare subiectivă într-o realitate obiectivă.Nu
se poate zice însă că, evoluția schimbărilor din Univers urmărește un
scop.Sistemul solar a avut o evoluție foarte lungă dar,nu se poate zice că
schimbările au urmărit un scop anume,că sistemul solar e astăzi mai fericit
decît era la început.Progresul omenirii,însă,nu poate fi conceput în același
mod.El trebuie să aibe un scop,care să se realizeze treptat,să tindă să aducă
omenirii’mai binele’relativ,făcînd adică pe oameni mai mulțumiți cu viața
lor,mai’fericiți’.Procesul psihosocial,căruia îi dăm numele de progres,e
vast,e complicat,și e foarte vechi.Istoricii și sociologii numesc progres
orientarea rezultatelor produse de activitățile individuale ale oamenilor în
direcția,unei îmbunătățiri treptate a condițiilor,în care se desfășoară viața
lor.Oamenii nu urmăresc alceva,prin activitățile lor individuale,decît să-și
satisfacă nevoile lor personale, foarte diferite,după locuri,timpuri și
împrejurări.Prin ele, oamenii se străduiesc să ajungă la starea de
îndestulare trupească,de bună dispoziție,căreia obișnuiesc să-i dea numele
de fericire.Tristețea este,disproporția dintre ceea ce li se pare că ar trebui
să fie,în ordinea ideală a lucrurilor,și ceea ce văd că este,în realitatea lor
brutală.O conștiință morală mai dezvoltată făcea pe oameni să nu se mai
poată împăca cu constatarea că cei răi nu erau totdeauna pedepsiți,iar ce-i
buni nu erau totdeauna răsplă-tiți.Imbunătățirea obiectivă a condițiilor,se
traduce totdeauna în conștiința subiectivă a oamenilor,prin sentimentul că
au ajuns la un spor de fericire.O dată cu îmbunătățirea condițiilor de
existență,se ridică și nivelul vieții lor sufletești.Ei ajung astfel să aibă
exigențe mai mari,mai numeroase și mai rafinate, pentru a căror satisfacție
e nevoie de o nouă îmbunătățire a condițiilor de existență ce rămîne a se
realiza ulterior.Aceasta înseamnă că prezentul,ori cît ar fi de superior
trecutului,nu-i poate mulțumi niciodată pe deplin pe oameni.

Cap.II. Aspectul negativ al fericirii La ce

se gîndesc oamenii,cînd vorbesc de fericire?;la plăcerile pe care le-ar putea

15
 16

gusta?.Răspunsul nu pare a putea fi decît negativ.In reali-tate ceea ce îi

pune în mișcare este,nevoia, mult mai imperioasă și mai urgentă,de a scăpa
de numeroasele suferințe,ce îi amenință veșnic. Cuvîntului fericire i se
opune, cuvîntul nefericire.Acest din urmă cuvînt însă e departe de a avea
înțelesul,pur negativ,de absență a plăcerilor. Ințelesul lui
este,dimpotrivă,foarte pozitiv,indicînd,nu nimai prezența,ci și prisosul
suferințelor.Nefericit nu este un om,căruia îi lipsesc numai plăcerile;este
dimpotrivă un om împovărat de suferințe,și nu de suferințe ușoare și
trecătoare,ci de suferințe mari,durabile sau chiar iremediabile.De unde ar
putea să rezulte că,cuvîntul ‘fericire’indică mai mult absența durerii,decît
prezența plăcerilor.Filozoful Epicur considera că,fericirea consta mai mult
în renunțarea la plăceri,decît în urmărirea lor cu orice preț.Căci tocmai
această goană după plăceri făcea pe oameni nefericiți, pricinuindu-le cele
mai multe și mai mari suferințe.Lipsa durerilor, trupești cît și a celor
sufletești,adică sănătatea deplină si liniștea netulburată,i se părea lui
Epicur că erau singurele bunuri pozitive,în viața omenească.Căci nu
mîncarea neîntreruptă,nu dragostea necumpătată de femei fac viața
plăcută,ci cugetul treaz și limpede.După el,fericirea nu sta în plăceri,ci în
lipsa durerii. Din nefericire,pentru marea majoritate a oamenilor,cauzele
de suferință sunt mai mari și mai dese decît cauzele de mulțumire.Iată de
ce Hegesias,unul din urmașii lui Aristipp,zice că,dacă plăcerea e scopul
vieții,atunci oamenii trăiesc,toți,degeaba.Idealul vieții devine,pentru
Hegesias,indiferența.Ca să putem scăpa de dureri,trebuie să înăbușim în
noi toate pornirile și toate dorințele,care ne fac să ne agităm necontenit,în
căutarea fericirii. Ca sa scăpăm dar de durere,trebuie să renunțăm și la
plăcere; scopul vieții este indiferența.Concepția lui Hegesias era însă tot
atît de anevoie de realizat ca și aceea a lui Aristipp.Iacă de ce Epicur a
împreunat aceste două concepții într-una singură,mai adîncă și mai
omenească decît amîndouă.Nu se poate tăgădui, zicea el,că ceea ce face
valoarea vieții,pentru toți oamenii deopotrivă,este plăcerea.Dar plăcerile
sunt rare și durerile nenumărate;iar căutarea aprigă a plăcerilor este ea
însăși o cauză de durere.Nu trebuie să ne interzicem căutarea plăcerilor;
suntem însă datori să ne mărginim la ceea ce e strict necesar pentru
funcționarea normală a organismului nostru,pentru buna lui stare, fizică și
morală.Trebuie adică să ne mulțumim cu un minim de plăceri’naturale și

16
 17

necesare’,trebuie să ne silim a ocoli durerile, liberîndu-ne de tirania

dorințelor lipsite de măsură,care ne îndeamnă să căutăm bogăția,
luxul,satisfacțiile de vanitate,etc.Ele complică în mod inutil și primejdios
viața.
Cum au luat naștere grupările mai numeroase,cu expresia politică
cunoscută a statelor?.Nefiind legați de pămînt,sălbaticii veșnic rătăcitori nu
au un teritoriu,fără de care nu se poate întemeia un stat.Agricultura și
păstoritul legau pe oameni de anumite regiuni,pe care,nu le mai
părăseau,le permitea să-și construiască locuințe permanente,mai mari și
mai confortabile decît adăposturile nomazilor.Nomazii au început a se
învîrti în jurul teritoriilor ocupate de triburile sedentare,prădîndu-le
depozitele.Nu arareori,s-au așezat printre sedentarii care îi atrăgeau prin
viața lor mai tihnită și mai îndestulată.Dar nu deveneau inutili,ci contribu-
iau la buna stare a vechii populații,apărînd-o,ca războinici specializați,în
contra altor incursiuni ulterioare,iar în perioadele de pace mai
îndelungată,deveneau și ei agricultori.Graba cu care unii salbatici
consumă,crude,deși dispun de foc, unele alimente,arată în chip neîndo-
ios,ca ei nu caută,în mîncare, plăcerea,ci satisfacerea unei nevoi imperi-
oase.Cînd dar oamenii primitivi,au început a se servi de acțiunea focului ca
să transforme alimentele pe care le produceau în mîncare, a început a fi o
plăcere.
Cap.III. Durerea dela obîrșie si puterea ei plăsmuitoare
Părerea celor mai mulți antropologi este că
transformările,care au dat naștere,mai întîi,oamenilor primitivi,care au pus,
apoi,temeliile civili-zației,care au deslănțuit,în sfîrtșit,marele proces al
progresului general al omenirii,au fost determinate de apariția și
desfășurarea perioadei glaciare. Frigul,cu toate consecințele lui,a fost
cauza de căpetenie a transformă-rilor.Hans Weinert profesor de
antropologie la Universitatea din Kiel, zice:’..perioada glaciară a fost
momentul provocator care a forțat formarea omului’.
Cap.IV.
Lupta contra suferințelor fizice. Omului îi este
mai ușor să facă ceea ce vede că fac,în jurul său,alții,și mai ales ceea ce au
făcut,totdeauna,toți,decît să încerce el însuși să facă altceva.Regula
generală este imitația.Cum au ajuns oamenii primitivi să cunoască focul și

17
 18

să-i prețuiască valoarea,ne-o putem închipui fără greutate.Cînd trăznetul

cădea,într-o pădure,asupra unui arbore uscat și-l aprindea,pădurea întreagă
putea lua foc.Atunci cînd focul se stingea, oamenii primitivi puteau găsi,în
cenușa caldă încă,fie rădăcinile sau tuberculele ce arseseră,fie unele
animale ce nu putuseră scăpa de pîrjol, coapte sau fripte.Gustul lor,cînd le
mîncau,putea să li se pară preferabil aceluia,pe care îl aveau cînd erau
crude,mai ales acela al cărnii animalelor. Intrebuințarea focului a deosebit
și a separat,definitiv,pe om de strămoșii lui animalici.
Oricît era de puțin
dezvoltat la început,omul primitiv era totuși superior animalelor.De
aceea,viitorul a început să-l preocupe;grija,sau chiar teama, de a doua zi a
început să-l chinuiască.R.R Schmidt reliefează apariția unui nou’sentiment
fundamental’ al’îngrijorării’,în legătură cu necesitatea păstrării
focului.Acest sentiment a mărit suferințele omului primitiv,alături de cele
fizice a mai creat pe cele morale.Omul primitiv realiza cu antici-
pație,suferințele pe care,fizicește,nu avea să le simtă decît mai tîrziu,dar pe
care le prevedea ca avînd să fie inevitabile.De aceea s-a apucat să cultive
pămîntul,ca să producă el însuși,în cantitățile și cu calitățile de care avea
nevoie,roadele;s-a apucat să domesticească și să crească animalele mai
pașnice și mai puțin periculoase,și a ajuns să producă alimente în cantități
care să depășască nevoile lui momentane,și să facă astfel provizii.Tot de
aceea,s-a apucat să-și construiască adăposturi mai potrivite cu nevoile lui
decît erau peșterile naturale.
Ce a devenit,astăzi,’arta vindecării’,o știm cu toții.Nu numai că
tratamentul celor mai multe boli a ajuns la o siguranță superioară,dar
suferințele bolnavilor au fost reduse considerabil,grație anesteziei.
Cap.V. Lupta contra suferințelor morale.
La sforțările mari și necontenite,pe care au trebuit să le facă
în toate direcțiile,ca să poată ajunge la rezultate,au fost împinși oamenii
primitivi, de nevoia imperioasă de a lupta contra suferințelor de tot felul,în
viața lor biologică.Cu această luptă nu se sfîrșeau însă sforțările lor.Alături
de suferințele fizice mai rămîneau și suferințele morale.
Oamenii primitivi par a fi fost,foarte timizi.Tot ce mișca în jurul
lor îi făcea să tresară.Ei nu cunoșteau lucrurile decît numai întrucît le
percepeau cu simțurile,le atribuiau,în ignoranța lor, cauze supranaturale ce

18
 19

li se părea că puteau ascunde tot felul de primejdii.Erau mai aproape de

animalele din care de abia ieșiseră,decît sunt oamenii de astăzi.Animalele
sunt însă mai fricoase decît oamenii.Cele mai fricoase sunt desigur cele ce
se hrănesc cu alimente de origine vegetală;ierbivorele tresar la cea mai
mică mișcare ce se produce în jurul lor,se sperie și o iau la
fugă.Carnivorele,cînd se obișnuiesc să mănînce oameni,devin teribile și
fără milă,sunt gata,în orice clipă,de atac,și totdeauna feroce,dar privite în
față,cu îndrăzneală,fiarele sălbatice mîncătoare de oameni,bat de obicei în
retragere. Teama omului primitiv de durerile și de
consecința lor finală, pierderea vieții,îl făcea să sufere mult,și această
suferință ce nu mai avea nimic fizic a reprezentat o pîrghie de căpetenie a
progresului civilizației.Dar suferințele oamenilor primitivi nu veneau
numai dela primejdiile reale,veneau și de la cele închipuite. Ei considerau
lumea plină de niște ființe invizibile,misterioase.In propria lor viață se
petreceau unele lucruri, ce îi impresionau adînc,și pe care nu și le puteau
explica decît pe această cale;așa erau bunăoară visele.Cînd unul dintr-
înșii,murea de moarte naturală,nimic nu se schimba la început în aspectul
lui,decît că nu mai răsufla.Moartea nu consta decît în faptul că sufletul îi
părăsise corpul și care de atunci înainte,nu numai că nu se mai putea
mișca,dar nici nu-și mai putea păstra forma și structura.Corpul material al
omului n-ar fi astfel, după această credință,decît adăpostul vremelnic al
sufletului.Vremelnic, fiindcă sufletul nu piere în momentul morții.El poate
veni să viziteze pe cei rămași în viață și poate vorbi cu ei ,atunci cînd
dorm.Dacă înlăuntrul grupărilor cu caracter familiar,raporturile dintre
sălbatici sunt atît de puțin afectuoase,e de înțeles că între diferitele triburi
trebuie să domnească o adevărată ostilitate.Si nu e,numai trista necesitate a
unei concurențe vitale, e un fond de răutate instinctivă,careia nu i se poate
găsi ușor explicația. Salbaticii î-și învață copii,de mici,că omorul este
lucrul cu care se pot făli mai mult.
Oamenii n-au fost impresionați numai
de fenomenele ce se produceau în cadrul propriei lor vieți,ca
visul,boala,moartea,ci și de fenomenele ce apăreau încolo de acest cadru și
independent de el ca erupțiile vulcanilor, cutremurele de pămînt, furtunile,
cicloanele, ploi torențiale, inundații catastrofale.
Cap.VI. Rolul

19
 20

credințelor religioase. Animalele se arată

stăpînite de credința instinctivă,că tot ce se întîmplă în jurul lor trebuie să
aibă o cauză.O intuiție analoagă a cauzalității au trebuit să aibă și oamenii
primitivi din timpurile preistorice.Probabil că,la ei,cea dintîi explicare a
fenomenelor naturii a constat în închipuirea unei forțe misterioase ce putea
avea,uneori,un caracter impersonal,alteori unul personal.Din aceste două
forme primordiale de explicare a lumii au ieșit cele două categorii de
religii dela începutul timpurilor istorice:cele cu caracter panteist și cele cu
caracter teist.Forțele misterioase,impersonale sau personale ce se
deslănțuiau,păreau a fi ostile,răufăcătoare.Coloritul pesimist al
brahmanismului, accentuat apoi înlăuntrul budismului e destul de
cunoscut,căci tot ce există,trebuie să iasă din substanța unică și universală
a lumii-Brahma.Dar creatura nu poate fi superioară creatorului, nu-i poate
fi decît inferioară.Purcederea lucrurilor din izvorul lor cosmic este dar’o
decădere’.Tot ce iese prin emanație din Brahma,își pierde,pe măsură ce se
depărtează de el,puritatea primitivă și,materializîndu-se,se înjosește.Tot ce
a ieșit din Brahma trebuie să se întoarcă la el. Percepînd
lucrurile,în mijlocul cărora trăiește,omul dorește să le aibă.Cît timp nu le
are,suferă de lipsa lor.Ca să le aibă,trebuie să muncească și să lupte.Munca
și lupta,însă,sunt generatoare de suferințe.Cînd are,în sfîrșit, lucrurile
dorite,omul,lipsit de măsură,se grăbește,în lăcomia lui,să abuzeze de ele,și
o nouă serie de suferințe ia naștere în acest chip.E dar firesc și necesar,ca
omul sa caute să reducă numărul suferințelor sale,prin ascetism. In ce
consta acest ascetism la brahmanism.Suprimarea tuturor dorințelor,ce
aveau o legătură cu nevoile organice ale corpului îi procura omului,cînd
erau satisfăcute,plăcerile de căpetenie ale vieții,atrăgea după sine o
întreagă serie de renunțări.Omul trebuie să renunțe la avere,familie,chiar la
lume,retrăgîndu-se,singur,în pustietăți și ducînd o viață cît mai spirituali-
zată.Singura nevoie materială,pe care îi era îngăduit s-o satisfacă,în măsura
cea mai redusă,era alimentrea.Aceasta nu însemna o sinucidere
grăbită,care ar fi fost o capitulare,ci printr-o încordare continuă și cres-
cîndă a voinței.Ascetul mai trebuia să caute durerea,expunîndu-se,singur,la
suferințe cît mai mari,ca să-și oțelească voința.Brahma este,în limba
sanscrită,de două genuri.Cînd este neutru desemnează substanța
universală;cînd e masculin indică zeul ce personifică acea substanță.Pentru

20
 21

cugetarea marilor mase populare,mai puțin pornită spre abstracțiune,

Brahma exista mai mult sub forma lui masculină.
Creștinismul,o religie cu caracter teist,a luat naștere în sînul
judaismului. Evreii vechi își explicau,fenomenele naturii printr-o putere
misterioasă,ce avea un caracter impersonal căreia îi dădeau numele
de”El”.Intruparea personală,în cazurile particulare în care se manifesta,se
exprima prin cuvîntul”Eloah”,care nu însemna altceva
decît”Puternicul”.Numele de ‘Jahve’sau ’Yahve’și l-a luat acest zeu,ce
tindea a deveni unic,cînd s-a relevat lui Moise,pe muntele Sinai.Pe lîngă
neajunsurile pricinuite de condițiile vieții fizice,la poporul evreu se mai
adăugau cele pricinuite de împrejurările politice și sociale.Nici un alt
popor cunoscut nu fusese dezrădăcinat de atîtea ori și nu trăise atîta vreme
în robie,pe pămnturi străine,ca poporul evreu.Viața lui în Egipt ,fuserse atît
de rea încît,după legenda biblică,șase sute de mii de oameni se putuseră
ridica,la un moment dat,ca unul singur,lăsînd pe loc tot ce aveau,și
porniseră,sub conducerea lui Moise,pe drumuri necunoscute,înfruntînd
toate riscurile.Fuseseră în stare chiar să rătăcească zeci de ani prin
deșerturile Arabiei,îndurînd toate suferințele,numai ca să nu se întoarcă
îndărăt.Si partea cea mai dureroasă, pentru conștiința religioasă a
poporului evreu,era că răul,nu putea fi considerat decît venind de la
Jahve.Jahve,fiind un zeu unic,totul atîrna de voința lui și se desfășura
conform cu ea.De unde,necesitatea de a îmblînzi pe acest zeu,atît de
crud,prin jertfele și rugăciunile rituale. Ascetismul n-a luat totuși,la
evrei,dezvoltarea pe care am văzut-o la indieni.Realiști și practici,evreii
țineau desigur la credințele lor religioase, dar nu le complicau cu prea
multe speculații metafizice,ca la indieni. Creștinismul a moștenit o bună
parte din credințele mono-teismului judeu. Vechiul Testament formează
temelia,punctul de plecare,al Noului Testa-ment.Dintre credințele
monoteismului judeu,o influență mai însemnată asupra ideologiei creștine
au fost trei: păcatul originar,judecata cea de pe urmă și arbitrariul voinței
divine.Aceste credințe au trecut din dogmatica mozaică în cea cretină
fiindcă primii creștini sau recrutat dintre evrei.Ceea ce a determinat
ruperea definitivă a creștinismului inițial de mozaism și transformarea lui
treptată într-o religie nouă,a fost faptul că viața lui Isus Christos și,mai ales
moartea lui pe cruce,nu răspundeau nicidecum imagi-nii tradiționale a lui

21
 22

Messia,așa cum o avuseseră,totdeauna,evreii.Ei își închipuiseră pe Messia

ca pe un om atotputernic,regele victorios,așezîndu-se pe tronul lui
Solomon și al lui David.Isus Nazariteanul însă nu părea a fi decît un om
slab și umil,care propovăduia, dimpotrivă,supunerea față de puterile
politice asupritoare,și care,a fost suit pe cruce de călăul asupri-torilor
străini,ca un sclav condamnat pentru crimele lui.Acest contrast avea
nevoie de o explicație.Cel dintîi,care s-a străduit s-o găsească a fost Pavel.
Cu el a apărut ideea ispășirii simbolice a păcatelor omenirii,prin moartea
pe cruce a unui Om ce ce reprezenta omenirea întreagă, fiindcă era fiul lui
Dumnezeu,și nu se făcuse om decît în acest scop.Așa a luat naștere dogma
răscumpărării.Ca să fi putut satisface inclinarea firească a primilor creștini
către ascetism,suferințele provocate de persecuțiile la care au fost expuși ei
la început au trebuit să fie mari și numeroase.Isus Christos însuși a fost
răstignit pe cruce,după cererea fariseilor;apostolul Pavel,care,condamnat
fiind,la Roma,sub Nero,la moartea pe cruce,a cerut să fie răstignit cu capul
în jos;unii martiri creștini au fost’uciși cu pietre’ (lapidarea)forma
preferată a justiției populare,fiindcă toți puteau lua parte la
ea,echivalentul ,linșajului’american.Alte forme de execuție erau și mai
grozave.Sub Neron,creștinii erau puși să se lupte cu leii și cu tigrii,fără
arme,în arenele circurilor.De la 324 înainte,creștinismul devenind,cu
Constantin cel Mare, religia de stat a imperiului roman,persecuțiile
creștinilor au încetat. Primele comunități monastice au
apărut,în lumea creștină din Orient,între anii 340 și 348,după stăruințele și
îngrijirea sfîntului Pahomiu. Cap.VIII.Incercări de rezistență
și reacții corespunzătoare Ceea ce a caracterizat
Renașterea,ca mișcare culturală,a fost reluarea firului cugetării antice,cu
dezgroparea treptată a monumentelor literare ale antichității clasice,ideile
vechilor filozofi,greci și romani,ajungînd a fi cunoscute de oamenii culți
de la începutul Renașterii. Hedonismul, încli-narea,atît de pronunțată,către
plăcerile lumești,a ajuns astfel să constituie, în opoziție cu ascentismul
evului mediu,unul din caracterele distinctive ale Renașterii.Tendința de a
se bucura,cu orice preț și pe orice cale, de viață, luase chiar,în a doua
jumătate a veacului al XV-lea,forme de imoralitate izbitoare.Totuși
ascetismul era departe de a fi murit.O izbucnire neaștep-tată și violentă a
vechiului ascetism s-a produs,între anii 1491 și 1498,sub influența unui

22
 23

călugăr fanatic-Girolamo Savonarola,”priorul”mînăstirii San Marco.El a

impus tuturor’fraților’săi’reguli’mai severe decît cele de pînă atunci.El
condamna în predicile sale bogățiile,strînse adesea prin mijloace
neoneste,în dauna săracilor care îndurau suferințele mizeriei.Unii din
oamenii avuți,se duceau,cînd plecau de la biserică,să’restituie’părți
însemnate din averile lor.Noul ascetism,mai îndrăzneț decît cel vechi,a
încercat să-l depășască.A căutat să înlăture operele de artă ce proslăveau
’frumusețea cărnii’,operele literare a căror temă principală o formau senti-
mentele erotice,să înlăture operele științifice și filozofice în care se propu-
neau explicări ale lumii-distrugîndule.Savonarola a format,în acest scop,
legiuni de copii,pe care i-a însărcinat să strîngă din oraș’zădărniciile și afu-
riseniile’,cum le zicea el, lucrurilor cu pricina.Fanaticul promotor,
prelungea,în plină Renaștere,întunecatele reminiscențe ale evului mediu.
Ultimul act s-a desfășurat în ziua de 7 februarie 1497,cind’zădărniciile și
afuriseniile’strînse din toată Florența,au fost arse pe un rug imens,ridicat în
piața Signoriei.Chiar și partizanii cei mai convinși ai fanaticului dominican
deplîngeau vandalismul comis asupra atîtor opere de artă ce puteau să aibă
o valoare neprețuită. Judecat,ca agitator și nesupus,tulburător al ordinei și
impostor,Savonarola a fost condamnat la moarte și executat la 23 mai
1498,spînzurat apoi ars pe rug în aceeași piață a Signoriei.Martin Luther,
promotorul și protagonistul Reformei,fusese mai întîi un călugăr catolic ce
practicase ascetismul.Iohan von Staupitz,vicarul provincial al ordinului
călugăresc,ca să-i potolească zelul excesiv,i-a recomandat să adîncească
doctrina predestinației,din filozofia sfîntului Augustin.Concluzia la care a
ajuns a fost că ascetismul,-ca și unele practici rituale ale bisericii catolice-
erau inutile.In această concepție a’creației continuate’tot ce se întîmpla pe
lume,izvora din gîndirea și voința divină iar soarta fiecărui om era hotărîtă
mai dininte,de Dumnezeu.Intr-o bună parte,ascetismul tradițional a primit
o lovitură grea.Dar rădăcinile lui erau adînci și rezistente.Iezuiții misionari
au dus îndemnurile lor la ascetism în”lumea nouă”-America.La această
ofensivă a vechiului ascetism,o importantă contribuție a avut-o ordinal
’Trappiștilor’care nu se puteau saluta decăt cu cuvintele”memento mori”.
Acestea erau singurele cuvinte pe care aveau voie să le rostească,în afara
rugăciunilor obligatorii.
Scoția este o țară muntoasă,săracă,cu munți lipsiți de bogăția obișnuită,

23
 24

regiunilor similare.In asemenea regiuni,omul înclină firesc spre misticism,

și,dacă este incult,devine inevitabil superstițios.După căderea imperiului
roman,a urmat pentru locuitorii Caledoniei,cum i se zicea atunci,lupte
seculare cu vecinii lor din Irlanda,o țară mai fertilă.Irlandezii-sau Scoții-au
năvălit în Caledonia,căreia aveau să-i dea numele lor,și s-au așezat cu forța
pe coasta ei de apus.In veacul al IX-lea,Kenneth Mac Alpine,regele
scoților năvălitori,a ocupat Caledonia întreagă,care din veacul al X-lea,a
început să poarte numele de Scoția.Au avut loc lupte de trei veacuri cu
Normanii,populația coastei apusene a peninsulei scandinave,navigatorii cei
mai îndrăzneți și mai abili de atunci.In 1623 scoțienii au izbutit să învingă,
definitiv,pe normani.Au început,însă,atacurile de la sud;englezii își arun-
cară ochii asupra Scoției-țara cea mai apropiată și mai accesibilă.Primul
atac la 1296,cu o violență extraordinară,pustiind totul în cale.In 1298,
englezii au năvălit barbar,din nou,la fel și în 1310,cu consecințe dureroase.
In 1314,într-o sforțare disperată,scoțienii au izbutit să-i învingă pe englezi.
După cîțiva ani dușmanii năvăliră din nou,și în 1322,scoțienii fură siliți să-
și devasteze singuri toată partea de sud a țării,poporul retrăgîndu-se în
munți.Nimic nu au mai lăsat de jefuit.Din aceste cauze,mizeria generală a
luat proporții.In vecul al XV-lea nu s-au mai produs invazii mari,scoțienii
întorcîndu-se la o viață normală.Dar daunele morale n-au dispărut cu totul
nici chiar astăzi.Scoțienii rămăseseră tot atît de înapoiați.Totul a contribuit
ca să întărească elementul religios.Scoțienii țineu la libertate,și urau,se
înțelege,pe englezi dar aceste două pasiuni nu erau nimic pe lîngă dorința
arzătoare de a întinde și asupra Angliei constituția presbiteriană.
Cap.VIII. Descoperirea cauzalității naturale și
acțiunea ei temperată
Ca să-și poată părăsi cineva credințele
religioase,trebuie să desco-pere,mai întîi,insuficiența lor logică,și să
aibă,apoi cu ce să le înlocuiască. Influența credințelor religioase asupra
vieții sufletești a omenirii a scăzut,de la începutul timpurilor moderne
încoace,și,odată cu acestă influ-ență,au scăzut și suferințele pe care le
provoca ea,cauza de căpetenie a acestei schimbări n-a putut fi decît
progresul intelectual.Incetul cu încetul a apărut,în mintea oamenilor
primitivi,-către începutul timpurilor istorice,-ideea cauzalității naturale.Au
apărut primele manifestări ale modului știin-țific de a gîndi,constînd în

24
 25

încercări de a explica fenomenele prin cauze naturale.Curios e faptul că

primele explicări”științifice”,cu caracter teo-retic,nu priveau fenomene
izolate,cît totalitatea lor.Ele constituiau adică, încercări”filozofice”de
explicare a lumii,în general.Grecii vechi au avut astfel o filozofie,cu mult
înainte de a avea o știință propriu zisă.Filozofii școlii din Milet au încercat
să-și explice lumea ca provenind din apă, aer, foc sau dintr-o substanță
nedeterminată.Alți filozofi greci susțineau că ordinea nu se putea explica
fără un principiu ordonator,care nu putea fi decît o inteligență superioară
materiei brute,de esență divină.Așa s-a constituit teismul filozofic,cu
Socrate,Platon,Aristotel.Teismul filozofic se deosebea de cel religios prin
faptul că nu mai impunea celor ce-l admiteu niciun fel de teamă și niciun
fel de suferință. Partea cea mai gravă
din punct de vedere legal,a fenomenului religios de care sunt stăpînite
masele inculte,o constituie faptul că duce uneori la jertfe omenești.
Cap.IX.
Considerații suplimentare Progresul,atît
sub formele lui materiale cît și sub formele lui intelectuale,a îndreptat,în
mod constant pe oameni înspre condiții de existență mai ușoare,mai
capabile să-i scutească de suferințele obișnuite ale vieții.Fericirea constă,e
drept,mai mult în lipsa durerilor decît în belșugul plăcerilor.O masă
regulată,îndestulătoare și,relativ îngrijită,ca cea de care dispun astăzi,atîția
oameni,transformă nevoia de hrană,care era altădată o cauză de
suferință,într-un izvor de satisfacții. Să vedem
aspectul concret al progresului.In cazul nevoii de a respira.Conștientă nu
devenea respirația decît atunci cînd,fiind îngreunată sau chiar
împiedicată,făcea pe oamenii primitivi să sufere.Faptul că respirau de
obicei un aer curat,nu era prețuit și nu le producea o plăcere deosebită-cum
se întîmplă astăzi,cînd oamenii civilizați locuiesc în orașe cu populații
mari,rămîn mai tot timpul închiși în încăperi mici,în care aerul se strică
foarte repede.Cînd ies la plimbare,aerul curat,parfumat de diferite miresme
ale vegetației,transformă respirația,devenită conștientă,într-un
incontestabil izvor de plăceri.A doua din nevoile organice de căpetenie ale
omului aceea de a se hrăni,-de a mînca și a bea a devenit,un izvor de
plăceri mult mai numeroase decît nevoia de a respira.La început,această
nevoie n-a putut produce decît nevoi negative,ce constau în potolirea

25
 26

suferințelor.De abia cînd au făcut,întîmplător,descoperirea că focul putea

schimba gustul alimentelor,oamenii au început a urmări plăceri pozitive
propriu zise.Trasformările în evoluția instinctului reproducerii.La început,
oamenii de sex diferit nu vedeau,unii la alții,decît ceea ce,deosebindu-i
făcea necesară cooperarea lor.Ceea ce a favorizat intelectualizarea și
spiritualizarea instinctului sexual,a fost socializarea lui.Cum zice
Paulhan”omul n-ar fi cunoscut niciodată amorul,dacă tendința lui sexuală
s-ar fi putut satisface fără nici o greutate și în mod regulat,așa cum se
satisface,bunăoară,nevoia de a respira”.Amorul,ca formă ’intelectualizată’
și ‘spiritualizată’a instinctului sexual,nu poate să nu devină un izvor de
plăceri,incomparabil superioare simplei satisfacții fiziologice dela origine.
Nevoia elementară de a cunoaște lucrurile în mijlocul cărora i se desfă-
șoară viața,o au și animalele.E o lege biologică cunoscută că orice organ
î-și reclamă,ca o condiție de bună stare, funcțiunea,a cărei suspendare,
produce totdeauna o suferință.De pildă,pentru sistemul muscular,
imobilitatea cînd se prelungește ajunge intolerabilă.Această lege biologică
se aplică,fără deosebire,tuturor organelor corpului omenesc,prin urmare și
creierului.Marea utilitate a constatărilor pe care le făceau oamenii primi-
tivi,i-a îndemnat să și le comunice reciproc.Din această socializare a
cunoașterii,a ieșit intelectualizarea ei,care a constat în ridicarea ei treptată
deasupra cazurilor concrete,individuale, mărginite,în reducerea ei treptată
la principii abstracte,generale cu aplicabilitate universală.Nu există știință
decît a generalului,-ziceau Socrate și Aristotel.Stiința este o cunoaștere
colectivă privind generalitățile.
Filozoful englez Herbert Spencer crede că muzica este un factor
important al progresului etic și,printr-însul,al progresului social.Scriitorul
francez Jean Finot zice că în oricare direcții diferite s-au îndreptat și se
îndreaptă activitățile lor,oamenii n-au căutat și nu caută,pretutindeni și
totdeauna,decît unul și acelaș lucru,-care este fericirea.Ei n-au știut însă
niciodată,-și nu știu încă nici astăzi-destul de bine,unde ar putea-o găsi.
Oamenii,-zice Finot,-cheltuiesc mai mult timp ca să se pieptene frumos,
decît ca să-și formeze sau să-și rectifice părerile,de care atîrnă soarta lor.
Nu încape însă îndoială că optimismul este,totdeauna,un postulat al
succesului.El este tendința de a vedea toate lucrurile într-o lumină favo-
rabilă,de a se împăca cu tot ce se întîmplă,o stare de spirit foarte necesară

26
 27

acțiunii.Ea mărește energia,dă mai multă impetuozitate avîntului, încura-

jază,reconfortează,înviorează.Pesimistul nu are încredere în nimic,nici
chiar în el însuși.E un căutător de metehne.Orice văl îi ascunde o
ticăloșie,orice acțiune un viciu.Ii place să micșoreze rolul omului în uni-
vers.Lupta pentru existență nu se dă numai între individualități,ci și între
colectivități.Popoarele au dar și ele nevoie de o concepție optimistă a
vieții.Pînă la constituirea unei științe a fericirii,cea mai bună lecție de
optimism,este să li se arate că sforțările pe care le-a făcut omenirea pînă
acum,n-au fost nicidecum zadarnice.

27