Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Predică La Duminica 33 După Rusalii
Predică La Duminica 33 După Rusalii
Fariseului
Index
Evanghelia
Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca să se roage: unul
era fariseu şi altul vameş.
Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru
că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş.
Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig.
Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci
îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.
Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru
că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va
înălţa.
Apostol
2 Timotei 3, 10-15
Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu
cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea
lui Dumnezeu.(Luca 16, 15)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de
suflet şi cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puţin se poate
cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi.
Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfăţişări are
şi cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o
învăţătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta
se va cunoaşte câte capete are această înfricoşată fiară a mândriei şi prin care cei
înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cât de pestriţ şi primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: "Mândria este lepădătoare de
Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii,
strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu,
ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al
mâniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor,
pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a
greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui
Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, Bucureşti, 1980).
Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în
lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o
cunoaşte, fiindcă numai El ştie când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu
ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost
căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu
păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gând cu el.
Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu
ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune
scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sunt spre
miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt
(Isaia 14, 13-14).
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte
de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gând cu el, Sfânta
Scriptură ne arată, zicând: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare
dimineaţa, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi:
Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice
Sfânta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multă veselie
a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).
Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, aşa se ruga întru sine:
Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept,
preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea
lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi,
preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mândria.
Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine
înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce
nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun
(Pilde 28, 26).
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt
cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului şi
toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21).
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe
săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea,
căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe
Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea
aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria
încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa
postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă când posteşti să nu te arăţi oamenilor că
posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a
postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: Postesc de două
ori pe săptămână (Luca 18, 12).
Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea,
acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate câte câştig (Luca
18, 12). Mântuitorul însă ne învaţă: Când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce
face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru
ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).
Iubiţi credincioşi,
După ce am vorbit despre mândria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne
întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a
vameşului.
Acest fericit tâlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici
vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mâinile îi erau răstignite pe
cruce, dar fiind înţelept, şi văzând că moare, s-a gândit să strige la Dumnezeu din
adâncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de
Mântuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca
23, 43).
Bine a zis Sfântul Efrem Sirul despre acest tâlhar: "O, tâlharule, şi al raiului
tâlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai
furat cu limba raiul! O, tâlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul
pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui
Hristos!" Vedeţi cât de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide
mândria şi izbăveşte de osândă sufletele noastre, când nu mai putem face alte fapte
bune.
Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfânta Evanghelie de
azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tâlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi
vameşul din Sfânta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la
Dumnezeu din adâncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi
vei fi cu Mine în rai!
La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii
mie, păcătosului!
Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfânt din gura Domnului:
Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorât acesta la casa sa, decât fariseul. Că tot cel ce
se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18,
14).
Iubiţi credincioşi,
Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în
Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care
este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din
cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot aşa neamul omenesc a
fost mântuit şi ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăţia cerurilor prin smerenia
întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.
Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai
această numită "a Vameşului şi a Fariseului", ca să ne amintească de
moartea noastră prin mândrie şi de învierea noastră prin smerenie.
A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta
ne îndeamnă la pocăinţă.
A treia Duminică pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post este numită
"a Înfricoşatei judecăţi", când se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte
de sfârşitul lumii şi de Judecata de apoi, când fiecare va lua plată după
faptele sale.
Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte "a izgonirii lui
Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor
noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mândriei şi lăcomiei, pentru
a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.
Iată dar că, începând din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne
pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al
postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De
aceea, fraţii mei, ştiind că mândria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe
oamenii nepocăiţi în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început
bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mândru.
Cea mai grea este, însă mândria sufletului, când omul se socoteşte mai învăţat,
mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât mulţi şi chiar
decât toţi oamenii.
Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mândriei, care a aruncat o parte din
îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mândria diabolică care
a umplut pământul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de
suflete condamnate la osânda veşnică.
Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mântuirea
noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post,
prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de
toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este
a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec
între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul
cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru
că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei
legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi
foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin
puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer,
aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune
stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură
de batjocoriri şi nu se iuţeşte ele semeţia altora. Căci noi şi ele la cei ce ne
batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul.
Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, şi după ce a strigat:
„Milostiv fii mie, păcătosului‖, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De
această dată cuvintele au biruit faptele.
Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata
zeciuielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat.
Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în
inima din care ieşeau, şi aflând-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a
Sa iubire de oameni.
Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, şi cere
de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le
va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuşi ştie totul. Spune-le
dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să
te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curăţit şi să scapi de scaunul cel înfricoşat
al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea
ni se arată mai mărită în cele următoare.
Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu
s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după
povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul
Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a
şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au
gătit‖ (Mc. 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de
ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci
vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea
mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie.
Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl
beau, şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iară a şedea de-a dreapta
Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’. El nu vorbeşte
numai de şedere, ci de şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de
cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin
aceasta: „Preoţia de a fi mai cinstiţi decât alţii şi de a fi ridicaţi peste toţi, nu o
puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi răbda acestea, nu stă în
puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste, ci ea se cuvine acelora cărora
li s-a gătit‖.
Dar care sunt aceştia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiţi şi de trei ori fericiţi,
care vor dobândi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, şi ce au făcut ei oare ca
să se încununeze atât de mărit? Ascultă ce zice Domnul! Când ceilalţi Apostoli s-
au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai
pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora
şi acestora. El a strigat către dânşii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc
pe ele, şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi aşa; ci care
va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai
întâi, să fie cel mai de pe urmă decât toţi‖ (Mc. 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea
principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela
trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea
cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai
ascultători‖.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui
Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi
milioane şi milioane de slujitori. Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să
te înjoseşti prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai
strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după
rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi
primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru
aceasta.
Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda
aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt
vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu
sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş; postesc
de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul,
departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând:
Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai
îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar
cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt
lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu
numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în
vreme ce inimile lor sunt bogate intru cele cereşti. Ziditorul lumii alege oamenii
care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele
bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi
şi întreabă: "Unde te doare?" Omul care foloseşte de venirea doctorului, ca să-i
spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi
ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul
vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan
Gură de Aur spune că "Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar
să păcătuieşti şi să nu îngădui păcatul - aici nu se mai poate nici un ajutor."
Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică
de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus aceasta pildă celor care se
credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei
cărora Domnul le spune aceasta pildă? Nu vă răzvrătiţi, ci mărturisiţi-vă boala,
ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai
milostiv.
Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta
până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu
voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţă, doctorul a intrat să-i viziteze pe
bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru
bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră şi îi părea rău
pentru ei. "Se pot vindeca?" l-a întrebat pe doctor. Doctorul i-a şoptit la ureche:
"Şi aceştia cu febră şi cei care se află în pat se pot vindeca, dar cei care umblă
nu se pot ... aceia suferă de boli care nu se pot vindeca şi sunt putrezi pe
dinăuntru." Prietenul doctorului a fost foarte uimit şi uimirea sa stătea în două
lucruri: tainele bolilor oamenilor şi înşelăciunea ochilor oamenilor.
Închipuiţi-vă acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă
fiecare dintre noi poartă acelaşi nume - nedreptatea. În acest cuvânt se află toate
patimile, toate poftele, toate păcatele - toate slăbiciunile şi moleşirea sufletelor, a
inimilor şi a minţilor noastre. Cei bolnavi se află într-o stare, la începutul bolii, în
altă stare, la vremea cea mai grea a bolii şi în altă stare, la vindecare. Dar acestea
sunt chipurile bolilor dinlăuntrul omului; numai cei care se vindecă se fac
conştienţi de greutatea bolii de care suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puţin
conştienţi de boala lor. În boala trupească, omul care are febră mare, nu este
conştient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun.
Începătorii nedreptăţii se simt ruşinaţi de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului
duce la obiceiul de a păcătui şi aceasta se întâmplă până la ameţeala şi starea de
inconştientă a nedreptăţii, până într-o stare în care sufletul nu mai are nici un sens
în sine, şi nici boala sa. Şi închipuiţi-vă numai, un doctor care intră în spital şi
întreabă: "Ce-aţi păţit?" Cei a căror boală se afla într-o stare de început, se simt
ruşinaţi să se arate că sunt bolnavi şi vor răspunde: "Nimic!" Cei a căror boală a
ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea întrebare şi nu vor
răspunde numai "Nu-i nici o problemă cu noi!", ci vor încerca să se mândrească cu
sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta şi vor răspunde
doctorului: "E foarte rău! Ai milă şi ne ajută!"
Tertulian spune într-o omilie despre pocăinţă: "Dacă îţi este frică să-ţi
mărturiseşti păcatele, priveşte focul iadului, pe care numai mărturisirea îl poate
stinge."
Atunci, cugetă la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos şi hotărăşte tu cât este de
potrivit.
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.
Doi oameni, doi păcătoşi, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos,
în vreme ce vameşul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din
societatea vremii, iar vameşul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.
Fariseul, stând aşa, se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca
ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de
două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.
Fariseul stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în faţa altarului, aşa cum era
obiceiul fariseilor să se ducă în faţă. Că fariseul stătea chiar în faţă, se vede din
zicerea că vameşul stătea departe. Fariseul era atât de mândru şi desigur, se vedea
pe sine intru toată dreptatea (adică în sănătatea lui duhovnicească), că el nu căuta
locul din faţă, numai în priveliştea oamenilor, ci şi în priveliştea lui Dumnezeu şi
nu căuta aceasta numai la mese şi la întâlniri cu oamenii, ci şi la rugăciune. Acest
lucru este destul pentru a arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate şi cum îl
învârtoşa pe el aceasta.
Merg cei sănătoşi la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest
fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg şi sănătos, ca să se laude cu
sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale, nici nu
mai ştie că este bolnav.
Odinioară, pe când vizitam un spital de boli de minte, doctorul m-a dus în faţa unui
gard de sârmă, care împrejmuia clădirea cu bolnavii cei mai primejdioşi. "Cum te
simţi?", l-am întrebat. El mi-a răspuns îndată: "Cum crezi că mă simt printre toţi
nebunii ăştia?"
El nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine,
este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu
spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameş, pentru că Dumnezeu l-a
păzit de aceasta cu puterea Sa şi cu mila Sa; ci spune numai că el este ceea ce este,
după propria sa judecată: un om cu totul aparte, şi atât de vrednic, că nu are
pereche în toată lumea. Că şi aceasta - vieţuirea sa cu cu totul aparte - el se
osteneşte şi se nevoieşte ca să rămână pe această treaptă înaltă, deasupra tuturor
celorlalţi oameni. Altfel spus: el posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială
din toate câte câştigă.
Ah, ce cale uşoară de mântuire şi-a ales acest fariseu, mai uşoară decât cea mai
uşoară cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu
oamenilor prin Moise, el alege numai două dintre cele mai uşoare. Dar el nici
măcar pe acestea două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste
două porunci pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească şi să dea zeciuială
din toate câte câştiga. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuşi de puţin. Dumnezeu
nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci - privind toate
celelalte porunci - ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu,
ascultare faţă de Dumnezeu şi dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om.
Şi astfel, fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu şi-a dat la
iveală frumuseţea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu şi-a dat la iveală sănătatea,
ci boala sa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă; nu numai în ceea ce-
l priveşte pe acest fariseu, ci privitor la toţi fariseii, care erau la vremea aceea
puterea stăpânitoare peste poporul iudeu.
Prin această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită şi fariseismul
mincinos, pentru care vă aflaţi în stare de cădere de-a lungul tuturor neamurilor de
creştini, până în zilele noastre. Nu se află şi astăzi printre noi, oameni, care se
roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt mulţi dintre cei care îşi
încep rugăciunea cu hulă şi cu cârteală împotriva aproapelui şi sfârşesc cu mărire
de sine? Nu sunt mulţi care stau în faţa lui Dumnezeu ca şi cum ne-ar fi nouă
datornic? Nu sunt mulţi dintre noi care spun: "Dumnezeule, eu postesc, merg la
biserică, îmi plătesc toate dările şi dau bani la biserică; eu nu sunt ca alţi oameni,
ca profitorii şi defăimătorii, ca necredincioşii şi desfrânaţii, care mă supără pe mine
rău? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei şi de ce nu mă răsplăteşti pe
mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăţia inimii
mele şi sănătatea sufletului meu?" Cu toate acestea, ştiţi că "Dumnezeu nu vă
poate înşela, şi nici voi pe El", aşa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus
"Fiecare îşi face cruce, dar nu fiecare se roagă." Fariseul este ca "Avraam prin
barba sa, şi ca Ham prin fapte."
Dar iată cum ar trebui să se roage un om al rugăciunii: Iar vameşul, departe stând,
nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului. El stătea departe! Adevăratul om al rugăciunii nu se
repede în faţă, în locul cel mai de vază din biserică. La ce ţi-ar folosi aceasta?
Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele bisericii, ca şi atunci când ar sta
în faţă. Un adevărat om al rugăciunii se pocăieşte întotdeauna cu adevărat.
"Pocăinţa omului este sărbătorirea lui Dumnezeu", spune Sfântul Efrem Sirul.
El stă departe. El îşi simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de
smerenie înaintea măreţiei lui Dumnezeu.
Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbaţii născuţi din femeie, era plin de frică
la venirea lui Hristos, spunând: "Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua
încălţămintelor." (cf. Marcu 1:7). Femeia păcătoasă I-a spălat picioarele lui
Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, că un om adevărat al rugăciunii are
smerenie adâncă şi este plin de bucurie dacă Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de
picioarele Sale.
El nu voia nici ochii să-şi ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului.
Păcatele sufleteşti se pot citi în ochi. Nu vedeţi că în fiecare zi, atunci când un om
păcătuieşte, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu
se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârşit
înaintea oamenilor este săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi nu există nici un păcat pe
faţa pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii
este conştient de aceasta şi pe lângă smerenie, mai are şi multă ruşine înaintea lui
Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-şi ridice către cer.
Ci îşi lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta că trupul este mădularul
păcătuirii omului. Poftele trupeşti duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă
naştere patimii: patima dă naştere mâniei şi mânia uciderii. Gândurile repetate
asupra celor ale trupului, desparte pe om de Dumnezeu, îl vlăguieşte şi ucide
biruinţa dumnezeiască care se află în om. De aceea vameşul se bate în piept la
rugăciune, fiind conştient de păcatul său, de umilirea sa şi de ruşinea sa înaintea lui
Dumnezeu. Dar de ce îşi bate mai ales pieptul, şi nu capul sau mâinile? Pentru
că inima se afla în piept şi inima este izvorul atât al păcatului, cât şi al faptelor
celor bune. Chiar Domnul a spus: "Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea
spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele,
desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea,
neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea." (Marcu 7:20-23). De aceea
vameşul se bate în piept.
Tu, Dumnezeule, eşti Doctorul şi eu sunt bolnavul. Numai intru puterile Tale stă
vindecarea şi numai singur Ţie Îţi aparţin eu. Tu eşti Doctorul şi milostivirea
este leacul tău.
"Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut" (Psalm 50:5). Nu este nădejde
pentru mine de la oameni, oricât de drepţi ar fi ei, dacă nu mă ajuţi Tu pe mine.
Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuială, sau
toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie.
Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur
îmi ştii boala mea şi numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La
nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi
pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu,
numai Tu singur poţi, Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă şi
mântuieşte-mă! "Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!"
Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? "Zic vouă că acesta - a
coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela." Cui spune Domnul aceasta? Nouă
tuturor, care credem despre noi că suntem drepţi.
Vameşul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care îşi
mărturiseşte păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat şi nu cârtitorul
cel mândru. Cel care se pocăieşte şi se ruşinează este mai îndreptat iar nu omul cel
înfumurat, mândru, obraznic.
Doctorul are milostivire şi vindecă pe omul bolnav care îşi recunoaşte boala şi
caută vindecare, şi îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu
sănătatea sa.
Dar cine se umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic
decât este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar
dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul.
Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea
păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a
aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne
poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui.
Sfântul Macarie cel Mare spune: "Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se
deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar
umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate." (Omilia 19).
Pe scurt: omul care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se
poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea
(vameşul) este bolnavul care se află pe calea vindecării, pentru că el şi-a
recunoscut boala, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul.
Cel dintâi este ca şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu
este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât,
pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.
Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fără a vă aminti câte ceva, măcar în
mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.
Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la staţiuni. Gândiţi-vă cum încep ei din
vreme a cugeta la călătoria ce îi aşteaptă şi cu câtă grijă pregătesc tot ce este de
trebuinţă ca să ajungă repede şi uşor la apele vindecătoare şi să se folosească în
chip cât mai roditor de răstimpul hotărât pentru tratament.
Iată voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeţi în ele şi umblaţi după cum
arată Maica voastră cea grijulie!
Adunaţi după aceea toate faptele voastre bune - sau cele pe care lauda noastră de
sine le socoate drept bune - şi vedeţi: oare multe vor ieşi la socoteală? Câte am
putea, şi câte am fi datori să facem în cele 365 de zile ale anului; dar ce am făcut?!
Şi această puţinătate să o scoatem la arătare, trâmbiţând: „Nu sunt ca ceilalţi!" -
mai ales atunci când împotriva ei stau păcate cărora nu este număr? Fiindcă din
cele 24 de ceasuri ale fiecăreia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare,
vreunele care să nu fi fost însemnate prin vreun păcat? Iar de vreme ce am priceput
acest fapt, cum să nu strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"?
Şi apoi, oare şi aceste puţine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecăreia dintre
aceste neputincioase fapte bune se vede răsfrângerea slavei lui Dumnezeu?
Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am făcut mai mult pe placul nostru şi al
oamenilor decât pe placul lui Dumnezeu? Iar dacă este aşa, cum să punem vreun
preţ pe ele şi, privind la ele, să ne semeţim întru înşelare de sine, spunând în sinea
noastră: „Nu sunt ca ceilalţi!"? Nu! Puneţi, doar, faptele voastre în faţa
neamăgitoarei oglinzi a dreptei judecăţi însemnate în Cuvântul lui Dumnezeu: este
greu de crezut că pe fiecare dintre voi conştiinţa nu-1 va îndemna să strige:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Poate că între voi nici nu sunt oameni care ar cuteza să spună în gura mare,
lăudându-se pe sine: „Nu sunt ca ceilalţi!"; însă eu cred că rar se găseşte cineva
care să nu fi căzut în părere de sine şi încuviinţare de sine atunci când prin inimă
trec fără cuvinte gânduri ce dau nu puţină însemnătate ostenelilor noastre şi lucrării
noastre în mijlocul celorlalţi. Nici acest simţământ al mulţumirii de sine nu este
bun! Trebuie să simţim, şi să simţim adânc, că nu merităm absolut nimic şi nu
putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur
- milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude lăuntrice de sine trebuie alungate.
Un sfânt nevoitor, de fiecare dată când gândul îi spunea: „cutare şi cutare lucru este
bun la tine", bănuind că este vorba de o linguşire a vrăjmaşului, răspundea:
„Blestemat să fii tu cu «binele» tău!". Aşa făcea sfântul părinte; cu atât mai mult se
cuvine să facem astfel noi, păcătoşii.
În lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul părerii de
sine. El năvăleşte pieptiş asupra simţământului smereniei şi îl răceşte. Focul nu
poate fi pus împreună cu apa - iar străpungerea nu poate vieţui împreună cu
simţământul că eşti drept. Precum loveşte paralizia organele mişcării, aşa şi părerea
de sine taie toată încordarea puterilor omeneşti spre bine. Precum roua vătămătoare
strică florile minunate, aşa şi mulţumirea de sine amăgitoare strică în noi tot binele
- aşadar, alegeţi, fraţilor, binele şi lepădaţi răul!
12 februarie 1861
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cuvânt în Duminica Vameşului şi a Fariseului (II)
Din ziua de astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne
pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul
în vederea căruia a fost rânduit postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei
neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă: „Uşile pocăinţei deschide-mi,
Dătătorule de viaţă!"
Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin
cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui
lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în
nările noastre.
Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi cine le-a închis? Să ştiţi că
la aceste uşi se ajunge prin altele - uşile îndurerării şi frângerii inimii. Trebuie să
trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la uşile milostivirii, îndurerează-te şi
frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!
Pilda de acum despre vameş şi fariseu arată că piedica cea mai însemnată din
noi în calea frângerii inimii este simţământul nostru că suntem drepţi, şi ne
învaţă, izgonind simţământul acesta, să ne statornicim în aşezarea [dispoziţia] pe
care o avea sufletul vameşului, ca să strigăm folosind cuvintele acestuia:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Domnul pune înaintea noastră doi oameni şi parcă ne spune: „Poftim, priviţi - au
venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu îndrăzneală, încredinţat de dreptatea sa şi
de meritele sale înaintea Mea, şi îndreptăţire n-a primit; iar celălalt nici privirea
nu era în stare să şi-o ridice către Mine, ci numai se bătea în piept şi cerea milă -
şi l-am miluit. Mergeţi şi voi de faceţi la fel. Lepădaţi această haină pierzătoare a
îndreptăţirii de sine, înveşmântaţi-vă în zdrenţele mustrării de sine - şi veţi fi
miluiţi".
Voi, care vreţi să destrămaţi această ceaţă a înşelării! Haideţi să învăţăm aceasta de
la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea că e nevoie să se tăinuiască: el a spus pe
faţă ceea ce avea în suflet, şi prin aceasta a dat în vileag cursa vrăjmaşului, prin
care acesta încurcase sărmanul lui suflet şi îl ţinea în amăgirea de sine.
„Nu sunt ca ceilalţi". Prima înşelare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la
păcătoşii vădiţi şi, bineînţeles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia să se uite
la cei care trăiau neîndreptaţi? Să se fi uitat la cei ce duceau viaţă îmbunătăţită. Ar
fi văzut, fireşte, numeroşi dintre aceştia cu viaţă mult mai presus decât a lui - şi nu
ar mai fi zis aceste vorbe pierzătoare: „Nu sunt ca ceilalţi oameni!"
In continuare, fariseul spune: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din
toate câte câştig", adică dădea săracilor şi templului a zecea parte din veniturile
sale. Iată a doua înşelare: a-ţi privi numai faptele drepte, ascunzându-ţi de tine
însuţi păcatele, şi în aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafară, fără
a lua aminte la simţirile şi aşezările [dispoziţiile] lăuntrice cu care acestea sunt
săvârşite. Aşa a făcut fariseul şi a fost întunecat de părerea de sine. El nu şi-a
cercetat aşa cum trebuie faptele şi nu a mers în această lucrare pe calea dreaptă.
„Eu, zice, am făcut cutare şi cutare bine". Dar câte prilejuri nu au fost în care nu a
făcut binele pe care putea şi era dator să-1 facă, şi câte prilejuri nu au fost în care a
făcut răul în locul binelui? Lucrul acesta îl trece sub tăcere, încercând să-1 ascundă
atât de sine, cât şi de Dumnezeu. „Stai, fariseule", ar fi trebuit să i se spună,
„adu-ţi aminte şi de toate cele rele ale tale - şi apoi, după ce vei fi pus de o parte
amărâtul tău de bine, iar de cealaltă toată grămada răutăţilor tale, uită-te: ce-o
să iasă? Şi se poate ghici dinainte că de ai fi făcut aşa, limba nu ţi s-ar mai fi
răsucit în gură ca să spui: nu sunt ca ceilalţi oameni. Iar dacă mai apoi ai fi stat
să judeci după conştiinţă - adică nu din slavă deşartă, nu din dorinţa de a plăcea
oamenilor, nici ca să fii respectat şi să nu-ţi pierzi poziţia, şi nici pentru că aşa s-
au brodit lucrurile, în vreme ce inima ta nu avea tragere să facă binele - dacă ai
fi stat, zic, să judeci după conştiinţă din ce imbolduri ai făcut şi puţinul tău bine
de care vorbeşti, nu ţi-ar mai fi rămas nimic afară de strigătul înspăimântat:
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" Nu a făcut aceasta fariseul, şi a căzut
în cursa părerii de sine, iar pentru îndreptăţirea de sine a fost acoperit de
Dumnezeu cu osândă.
Să o punem apoi înaintea feţei noastre sau a conştientului nostru, aşa încât
această faţă să n-aibă unde se ascunde şi nici cu ce se acoperi. întrucât fără
lumină este cu neputinţă să vedem ceva, să luminăm casa noastră dinlăuntru cu
frica de Dumnezeu, prin lucrarea căreia toate trăsăturile feţei noastre sau
conştientului nostru se vor vedea limpede, până la cele mai mărunte, în oglinda
conştiinţei.
Când vom pune astfel de rânduială înăuntrul nostru, negreşit că vom pătrunde
în simţământul vameşului. Nu numai faptele, ci şi toate gândurile rele ce au ieşit
şi ies din inimă se vor întipări pe faţa conştientului, se vor răsfrânge în
conştiinţă şi vor atrage judecata săvârşită prin mijlocirea fricii de Dumnezeu.
Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel
ca oricărei fapte şi întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţământul
păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor.
Dai milostenie? Dă cu gândul: „Nu sunt vrednic să primesc pentru ea mila lui
Dumnezeu".
Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gândul:‖Alţii îşi
măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să
mă ostenesc pentru păcatele mele".
Mergi la biserică ori săvârşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „Să mă ostenesc,
poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele".
Astfel orânduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înşelarea
părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii
uşii frângerii inimii - uşă prin care ieşind, în cele din urmă vom da şi de uşa
milostivirii lui Dumnezeu. Amin!
9 februarie 1868
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cuvânt în Duminica Vameşului şi a Fariseului
(III)
Vameşul nu cutează să îşi ridice ochii către cer: îi e ruşine; ruşinea acoperă faţa
sufletului său. Vameşul se bate în piept: el îşi dă seama că este vrednic de toate
pedepsele pentru voia cea rea a inimii sale. El însă nu fuge de la Dumnezeu şi nu
se deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci chiar către Acela pe Care L-a jignit şi Care
este gata să-1 pedepsească după dreptate, chiar către Acela se întoarce cu bună
nădejde şi strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul, trebuie să
faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept; dar el încă dinainte
de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu gândurile minţii sale. Aşadar intră în
tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi îngrijeşte-te să sfărâmi prin ele inima
ta cea învârtoşată. Inalţă-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; priveşte-te pe
tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice
pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.
Spune-ţi: „Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai ales,
răscumpărându-te - prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu Trupul şi
Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în toată veşnicia; de
câte ori, căzut fiind, te-a ridicat, bolnav fiind cu duhul te-a tămăduit, de câte ori
nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea iubirii Sale, de câte ori ţi-a
dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi întru plinirea sfintelor Lui
porunci!
Şi iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi apăsarea
unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea unei crengi
uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi acesta încă nu-i
sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este văpaia ce arde şi nu
mistuie".
Aceste cugetări şi altele asemenea lor să le sălăşluieşti în sufletul tău, păcătosule, şi
înduplecă-1 să dobândească ruşine şi scârbă faţă de păcat şi de starea sa păcătoasă,
să simtă supărare asupra relei sale voi şi teamă pentru soarta sa veşnică. Acestor
simţăminte să le dai naştere - iar mai departe să nu mergi, şi să nu te arunci în
prăpastia întristării şi deznădejdii.
Pentru mântuirea de potop a fost deschisă o singură uşă: cea a arcei. Singura uşă a
mântuirii de potopul păcatului e uşa pocăinţei. Ascultă - se cântă: „Uşile
pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!" Mergi! Ele sunt deschise, şi o
mână dinăuntru este întinsă pentru a te primi. Priveşte - toţi au intrat! Afară,
tâlharul ce s-a mărturisit se apropie şi primeşte ca moştenire raiul; vine curva
împovărată de păcate şi nimiceşte prin lacrimi zapisul; Zaheu se pocăieşte înaintea
Domnului şi e îndreptăţit; Petru plânge şi e primit - iar David e de mult acolo. Şi
toată casa este plină de păcătoşi îndreptăţiţi. însuşi Stăpânul casei, prietenos, îi
bagă înăuntru pe toţi cei ce s-au pocăit, şi pe cei înstrăinaţi de El îi face apropiaţi ai
Săi prin pocăinţă.
Şi vei fi, fără îndoială, miluit şi mântuit, dacă vei ajunge să smulgi fără făţărnicie
din inima ta aceeaşi tânguire de pocăinţă.
24 ianuarie 1865
Sfântul Ignatie Briancianinov - Predică în Duminica Vameşului şi Fariseului -
Despre felul de a fi al vameşului şi cel al fariseului
Iubiţi fraţi!
În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos
despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care,
amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor,
în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi
amăgirii lor de sine, îi defăimă - adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc,
îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea
oamenilor.
În continuare, fariseul îşi înşiră virtuţile: postesc de două ori în săptămână, dau
zeciuială din toate câte câştig.
Pentru fariseu, faptele sale erau nişte jertfe, nişte merite înaintea lui Dumnezeu:
acest fel de a vedea lucrurile este propriu tuturor fariseilor. Pentru aceştia, în
zadar vesteşte Dumnezeu atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament: milă voiesc, iar
nu jertfă (Matei 9, 13; Os. 6, 6). Domnul le-a făcut nu o dată trimitere la această
arătare a voii lui Dumnezeu de către Sfânta Scriptură. El le-a spus că niciodată nu
ar fi căzut în păcatul osândirii celor nevinovaţi de ar fi priceput această vestire a
voii lui Dumnezeu (Matei 16, 6): fiindcă mila nu numai că nu-i osândeşte pe cei
nevinovaţi, ci şi pe cei vinovaţi îi priveşte cu împreună-pătimire; ea le face
pogorământ cât poate, ca unor mădulare neputincioase şi bolnave, se îngrijeşte
nu de pedepsirea, ci de tămăduirea lor.
Fariseii împietriţi, orbi, lepădând cu îndărătnicie mila, vor cumva să facă silnicie
Dumnezeirii, aducându-i jertfe pe care Ea nu are cum să le primească. Ei vor
aceeaşi purtare şi de la ceilalţi oameni; nevăzând-o, se smintesc şi osândesc.
Schimonosind înţelesul Legii potrivit ştiinţei lor cu nume mincinos şi inimii lor
stricate, ei se înfăţişau în ochii lor şi în ochii altora ca slujitori ai lui Dumnezeu şi
ca bine-plăcuţi Lui, în vreme ce slujeau şi făceau pe plac doar părerii de sine. Ei
năzuiau să îi slujească şi să îi facă pe plac lui Dumnezeu prin împlinirea voii lor
şi gândirii lor, socotindu-le pe acestea neîndoielnic bune şi adevărate - cum nu
sunt, potrivit firii omenirii căzute - iar nu prin cercetarea şi împlinirea osârdnică
a voii lui Dumnezeu. Lucrând în acest fel, omul face aproape mereu rău socotindu-
l drept bine, şi chiar dacă face vreodată binele, îl face ca de la sine, care îl şi pune
pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi fariseul. Aşa stând
lucrurile, însuşi binele se face în el pricină a răului, aducând în om părerea de sine,
sădind, hrănind şi făcând să crească cea mai pierzătoare din toate patimile: trufia.
La cu totul alte urmări duce vieţuirea după poruncile evanghelice. Cel care şi-a
luat drept scop al vieţii împlinirea voii lui Dumnezeu se străduieşte să cunoască
amănunţit şi fără greş această atotsfântă voie prin cercetarea cu cea mai mare
osârdie a Sfintei Scripturi, mai ales a Noului Testament, prin citirea scrierilor
Părinţilor, stând de vorbă şi sfătuindu-se cu creştinii sporiţi, împlinind poruncile
evanghelice cu purtarea cea dinafară, cu mintea şi cu inima.
Atunci când creştinul începe să trăiască în potrivire cu voia lui Dumnezeu cea
bună, plăcută şi deplină (Romani 12, 2), altfel spus cu poruncile Noului
Testament, dintr-o dată i se descoperă căderea şi neputinţa firii omeneşti
[Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „Capetele făptuitoare şi teologice”,
Dobrotoliubie 1. Vezi în Filocalia, vol.6]. Neputinţa nu-i îngăduie să împlinească
poruncile lui Dumnezeu în chip curat şi sfânt, precum o cere El, iar căderea se
împotriveşte - adeseori cu cea mai mare înverşunare - împlinirii poruncilor lui
Dumnezeu. Ea vrea şi cere să se împlinească voia căzută omenească şi înţelegerea
căzută omenească. Năzuinţa acestei voi şi vederile acestei înţelegeri îmbracă toate
chipurile celei mai înalte dreptăţi şi virtuţi.
Fericit cel ce este drept cu dreptatea lui Dumnezeu, a cărui nădejde e adunată în
Hristos, Izvorul dreptăţii lui. Nefericit cel mulţumit de propria sa dreptate
omenească: acestuia nu-i trebuie Hristos, Cel ce a vestit despre Sine: N-am venit
să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13).
Preacuviosul Pimen cel Mare spunea: „Mai mult îmi place omul care
păcătuieşte şi se pocăieşte decât cel care nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte: cel
dintâi, socotindu-se păcătos, are gând bun, iar celălalt, socotindu-se drept, are
gând mincinos‖[Patericul Egiptean.]. O dată însuşit, gândul mincinos face toată
vieţuirea întemeiată pe ea netrebnică. Asta a dovedit-o cercarea: păcătoşi vădiţi,
vameşi şi curve au crezut în Hristos, iar fariseii l-au lepădat. Părerea de sine şi
trufia stau de fapt în lepădarea de Dumnezeu şi închinarea la sine. Ele
alcătuiesc o închinare la idoli subţire, pe care omul şi-o recunoaşte cu greu şi
de care se lasă greu. Pe dinafară, fariseii erau cei mai apropiaţi şi mai neabătuţi
slujitori şi râvnitori ai adevăratei cinstiri de Dumnezeu, însă, de fapt, erau
înstrăinaţi de El cu desăvârşire, se făcuseră vrăjmaşi ai Lui, fii ai satanei (Ioan 8,
44).
Când Mesia Cel făgăduit, pe Care omenirea pătimitoare L-a aşteptat câteva mii de
ani, S-a arătat între ei cu mărturii neîndoielnice ale Dumnezeirii Sale, fariseii nu L-
au primit. Dându-şi seama cine era, întru cunoştinţă, L-au dat unei morţi de ocară,
s-au făcut ucigaşi de Dumnezeu (Matei 27, 42).
Evanghelia ne învaţă prin aceste cuvinte că, atunci când ne rugăm, aşezarea
smerită a sufletului trebuie însoţită de o aşezare pe potrivă a trupului, în biserică
trebuie să ne alegem loc nu în faţă, nu în văzul tuturor, ci unul umil, care să nu
dea pricină de împrăştiere. Nu trebuie să dăm frâu liber ochilor: aceştia să fie
aţintiţi fără încetare spre pământ, ca mintea şi inima să poată tinde neîncetat
către Dumnezeu.
Vameşul arăta gârbovit, atât de viu simţea povara păcatelor sale. Şi oricine are
simţirea vie a acestei poveri care apasă sufletul va lua fără să vrea înfăţisarea unui
om gârbovit, care se tânguieşte, precum a zis sfântul David: Chinuitu-m-am m-am
gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă umblam: că şalele mele s-au
umplut de ocări şi nu este vindecare în trup (Ps. 37, 6-7). Nu putem să nu băgăm
de seamă că locul ales în templu de către vameş - şi anume în spate - este arătat de
Evanghelie [Vezi Tâlcuirea Fericitului Teofilact al Ohridei la Evanghelia după
Luca.] ca fiind potrivnic celui ales de fariseu - care, fireşte, stătea în faţă, spre a
„zidi‖ poporul adunat şi a atrage asupra sa luarea-aminte a acestuia (bineînţeles, tot
pentru „folosul‖ lui, al poporului). Aşa obişnuieşte să se îndreptăţească şi să-şi
acopere faptele slava deşartă.
Câteodată, fariseii stau în biserică şi în spate - mai ales când sunt oameni cu funcţie
mare - după care ies pe neaşteptate înaintea poporului, ca prin aceasta să facă
impresie prin două lucruri deodată: atât prin rang, cât şi prin „smerenia‖ arătată
până atunci. Feţele lor nu arată întotdeauna mulţumire de sine: ei îşi aştern pe ele
felurite simţăminte, după cum găsesc de cuviinţă; acestea însă sunt toate măsluite.
Vrednicia noastră, dreptatea noastră, preţul care a fost pus pentru fiecare om
şi care a fost plătit pentru fiecare om este Domnul nostru Iisus Hristos.
Otrava care otrăveşte pe de-a-ntregul lucrarea fariseilor stă în aceea că ei fac toate
lucrurile lor ca să fie văzuţi de oameni (Matei 23, 5). Temeiul lucrării lor este
căutarea slavei de la oameni; mijlocul de care ei se folosesc ca să-şi atingă scopul
este făţărnicia. Făţărnicia alcătuieşte felul de-a fi al fariseilor. Domnul a numit
făţărnicia aluatul fariseilor (Luca 12, 1). Toată lucrarea fariseilor musteşte de
făţărnicie; fiecare faptă a lor are ca suflet făţărnicia. Făţărnicia născută fiind din
slava deşartă, adică din căutarea laudei şi slavei de la oameni, hrăneşte prin
izbânzile sale slava deşartă; iar când slava deşartă ajunge la măsura sa deplină,
lucrarea ei se preschimbă din izbucniri care apar când şi când într-o năzuinţă
neîncetată.
Aşa s-a întâmplat cu Sfinţii Apostoli şi cu mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu. Să
ne urmărim fără încetare, să băgăm de seamă neajunsurile şi neputinţele
noastre! Să îl rugăm pe Dumnezeu ca El să ne descopere căderea şi păcătoşenia
noastră!
Năzuinţa statornică spre împlinirea voii lui Dumnezeu nimiceşte puţin câte puţin în
noi mulţumirea de sine şi ne înveşmântează în fericita sărăcie cu duhul, îmbrăcaţi
în această sfântă haină a harului, ne vom deprinde starea înaintea lui Dumnezeu
cea plăcută Lui, pentru care a fost lăudat de către Evanghelie vameşul cel smerit.
În Evanghelia citită acum este înfăţişată rugăciunea vameşului, ce i-a atras acestuia
milostivirea lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta stătea în următoarele câteva
cuvinte: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului (Luca 18, 13). Vrednic de
luare-aminte este şi faptul că această scurtă rugăciune a fost ascultată de Dumnezeu
şi că ea a fost rostită în templu în timpul slujbei, când se citeau şi se cântau psalmi
şi alte rugăciuni. Rugăciunea aceasta a fost încuviinţată de Evanghelie şi dată ca
pildă de rugăciune: să o cercetăm cu evlavie este pentru noi o datorie sfântă.
De ce n-a ales vameşul - pentru a-şi revărsa inima înaintea lui Dumnezeu -
vreun psalm măreţ şi umilicios, ci s-a folosit de o rugăciune atât de scurtă, şi de
ce o repeta numai pe aceasta de-a lungul întregii slujbe? Iată răspunsul, pe care l-
am luat de la Sfinţii Părinţi [Sfântul Tihon din Zadonsk]: când odrăsleşte în
suflet adevărata pocăinţă, când se arată în el smerenia şi străpungerea duhului
din pricina descoperirii păcătoşeniei sale înaintea ochilor săi, el nu mai poate să
grăiască multe. Adunându-se în sine, tinzându-şi toată luarea-aminte asupra
nenorocitei sale stări, el începe să strige către Dumnezeu printr-o oarecare
rugăciune scurtă.
Din pricina folosului cum nu se poate mai mare pe care îl aduce rugăciunea scurtă,
cu luare-aminte, adunată, Sfânta Biserică îndeamnă pe fiii săi să se deprindă la
bună vreme cu o oarecare rugăciune scurtă. Celui ce s-a deprins cu o altfel de
rugăciune îi este lesne să se roage în orice loc şi în orice vreme: poate striga către
Dumnezeu şi călătorind, şi stând la masă, şi lucrând, şi aflându-se în societate.
De-a lungul întregului răstimp al sfintelor Paresimi, de-a lungul tuturor slujbelor se
repetă de multe ori, în auzul tuturor celor care se află în biserică, rugăciunea:
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. De ce această repetare atât de deasă a
uneia şi aceleiaşi rugăciuni? Ca să ne deprindem s-o spunem cât mai des. Cu
acelaşi scop se repetă şi altă rugăciune scurtă: Doamne, miluieşte.
Mântuitorul lumii, Care a încuviinţat rugăciunea vameşului, mai apoi ne-a îngăduit
şi ne-a dăruit a ne ruga cu numele Lui cel atot-sfânt. Rugăciunea cu numele
Domnului Iisus se numeşte, atât din pricina numelui Lui, cât şi a faptului că
este aşezământ al Lui, Rugăciunea lui Iisus.
Când domnea Legământul cel Vechi, omul se ruga unui Dumnezeu pe Care nu îl
cunoştea limpede; venind domnia unui alt Legământ, Nou, omului i s-a dat, ca o
prea îmbelşugată împlinire a felului de rugăciune dinainte, a se ruga lui
Dumnezeu-Omul, ca Celui care mijloceşte între Dumnezeu şi oameni, ca
Mijlocitorului în Care Dumnezeirea este unită cu omenitatea, ca Mijlocitorului
Care L-a lămurit pe Dumnezeu oamenilor cu amănunţimea şi plinătatea la care
e în stare să ajungă înţelegerea omenească şi Care L-a făcut cunoscut pe
Dumnezeu (Ioan l, 18).
Slujitorii lui Dumnezeu din Vechiul Legământ foloseau prima rugăciune; cei din
Noul Legământ, deşi o folosesc şi pe aceasta, totuşi o întrebuinţează cel mai mult
pe cea de-a doua, fiindcă Dumnezeu-Omului I-a plăcut să împreuneze cu numele
Său cel omenesc o deosebită putere duhovnicească lucrătoare de minuni. Pentru
rugăciunea neîncetată mai este folosită şi rugăciunea: Doamne, miluieşte. Ea
este rugăciunea lui Iisus pe scurt şi o înlocuieşte atunci când rostirea întregii
rugăciuni a lui Iisus este anevoioasă - cum ar fi în vreme de spaimă, de bucurie
neaşteptată, în vreme de boală grea, în vremea unei vedenii duhovniceşti, în
acest din urmă caz, strigătul: Doamne, miluieşte! slujeşte minţii drept ecou al
acelor cunoştinţe harice care i se arată după curăţirea lui, întrecându-i puterea
de pătrundere şi neputând fi arătate prin cuvânt [Sfântul Petru Damaschin,
Despre cele şapte vederi ale minţii, articolul: „Despre unirea rugăciunii cu toate
cunoştinţele”, Cartea I, Dobrotoliubie 3. Vezi şi în Filocalia, vol. 5, EIBMBOR,
Bucureşti, 1976.].
Pe bună dreptate bagă de seamă Sfinţii Părinţi că cei care se roagă astfel se
roagă în văzduh, iar nu lui Dumnezeu [Preacuviosul Nil Sorski, Predislovia la
Predanie.].
Lucrarea rugăciunii lungi, însă fără luare-aminte, asupra sufletului este asemenea
lucrării unei ploi îmbelşugate asupra unui acoperiş de fier, de pe care se scurge
toată apa, oricât de multă s-ar revărsa, fără să se întâmple nimic cu acoperişul.
Dimpotrivă, rugăciunea cu luare-aminte poate fi asemuită cu o ploaie
binefăcătoare ce udă ţarina semănată, dând hrană mlădiţelor şi pregătind
seceriş bogat.
Răspunsul Domnului este un răspuns la toate temeiurile bolii ascunse ale fariseilor,
la întreaga stare a sufletului lor. Acest răspuns cuprinde în sine o cumplită osândire
şi lepădare de la faţa lui Dumnezeu a oricărei dreptăţi omeneşti părute, unite cu
osândirea aproapelui.
N-au trebuinţă, a zis Domnul, cei sănătoşi de pocăinţă, ci cei bolnavi. Deci
mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă – că n-am venit să
chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. IX, 12-13).
Cel care se socoate pe sine păcătos primeşte cale liberă spre Iisus. Ce fericire este
a-şi vedea omul păcatele! Ce fericire este a privi în inima sa!
Cel care va privi în inima sa, va uita că pe pământ se află păcătoşi afară de el
singur. Chiar de se va uita vreodată la semeni, toţi i se vor părea neprihăniţi,
minunaţi, ca nişte îngeri. Privind la sine, cercetându-şi petele cele din păcate, el
se încredinţează că pentru mântuirea sa este un singur mijloc – mila lui
Dumnezeu, că e un rob netrebnic, nu doar prin încălcarea, ci şi prin plinirea
neîndestulătoare a poruncilor Dumnezeieşti, printr-o plinire a lor ce se
aseamănă mai degrabă unei schimonosiri. Având trebuinţă el însuşi de milă, o
revarsă cu îmbelşugare asupra aproapelui, are pentru el numai milă.
De aţi şti ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei
nevinovaţi – că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă
(Mt. XII, 7; IX, 13).
Milostivul nostru Mântuitor, Domnul Iisus Hristos, Care nu i-a lepădat pe vameşii
şi curvele ce se pocăiau, nu i-a dispreţuit nici pe farisei; El a venit să-l vindece pe
om de toate bolile sale, printre ele şi de fariseism, care este cu osebire greu de
tămăduit numai fiindcă această boală se socoate şi se vesteşte pe sine drept
sănătate înfloritoare, leapădă doctorul şi îngrijirea, vrea să vindece ea însăşi bolile
altora, intrebuinţând pentru scoaterea unui firicel de praf care de-abia se vede
lovituri cu bârne grele.
Ea aleargă cu vasul de mir binemirositor în casa fariseului, intră acolo unde era
masa, începe a spăla picioarele Mântuitorului şi a le şterge cu perii capului său,
a săruta picioarele Mântuitorului şi a le unge cu mir.
Nu vede fariseul orb fapta bună care se săvârşeşte înaintea ochilor lui, care dă
în vileag răceala, omorârea inimii lui. Smintirea şi osândirea i se mişcă în
suflet. El cugeta: Acesta dacă ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este ceea
ce se atinge de el – că este păcătoasă (Lc. VII, 39). De ce Îl micşorezi pe
Dumnezeu numindu-L doar prooroc? De ce o numeşti păcătoasă pe cea care a
fost cinstită de Dumnezeu mai mult decât tine? Teme-te, taci: este de faţă
Ziditorul! A Lui e judecata asupra făpturilor Sale; pentru El e totuna a ierta
cinci sute şi cincizeci de dinari datorie de păcate: El e Atotputernic şi nesfârşit de
bogat. De obicei, fariseul pierde acest lucru din socoteala sa! Văzând la aproapele
cinci sute de dinari datorie, el nu ia seamă la cei cincizeci de dinari pe care el îi
datorează, nici măcar nu-i socoate datorie, în vreme ce hotărârea Dumnezeieştii
Judecăţi vesteşte că nici unul din ei doi nu are de unde să-şi plătească datoria, că
amândoi au deopotrivă nevoie de iertarea ei. Şi neavând ei cu ce plăti,
amândurora le-a iertat (Lc. VII, 47).
Lipsa de smerenie, de unde vine boala fariseismului, împiedică în cea mai mare
măsură sporirea duhovnicească. In timp ce oamenii căzuţi in păcate grele, cu
râvnă fierbinte şi duh smerit, aduc pocăinţă, uită întreaga lume, văd fără încetare
păcatul lor şi plâng înaintea lui Dumnezeu, fariseul priveşte lucrurile după două
măsuri deosebite. Păcatul lui, ce i se pare fără de însemnătate, nu îi atrage
asupra sa luarea aminte. El îşi aminteşte, cunoaşte câteva fapte bune ale sale, şi
în ele îşi pune nădejdea. El vede neajunsurile aproapelui; punându-le faţă în
faţă cu ale sale, pe acestea din urmă le socoate uşoare, lesne de îndreptăţit. Cu
cât creşte în ochii săi propria dreptate, cu atât se împuţinează îndreptarea harică
cea dată în dar celor care se pocăiesc. Din această pricină slăbeşte, e nimicit
simţământul pocăinţei. O dată cu micşorarea simţământului pocăinţei este
îngreunată calea spre sporirea duhovnicească; odată cu nimicirea simţământului
pocăinţei, omul se abate de pe calea mântuitoare pe calea părerii de sine şi
amăgirii de sine. El se face străin sfintei iubiri de Dumnezeu şi de aproapele:
Iartă-se păcatele ei cele multe, a grăit Domnul despre fericita păcătoasă, că mult
a iubit; iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin (Lc. VII, 47).
Acest lucru l-a zugrăvit Domnul în pilda despre vameşul şi fariseul (Lc, cap.
XVIII) ce se rugau împreună în templul lui Dumnezeu. Fariseul, privindu-se pe
sine, nu afla pricină de pocăinţă, de simţire a străpungerii inimii; dimpotrivă, el
afla pricină de a fi mulţumit cu sine, de a se admira. El vedea în sine postire, dare
de milostenii - dar nu vedea acele păcate pe care le vedea sau credea că le vede în
alţii, şi de care se smintea. Zic credea că le vede, fiindcă smintirea are ochii mari:
ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-însul, păcate născocite de
închipuirea pe care o mână viclenia. Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce
laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se
tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea
superficial, i se părea că este plinitor al Legii. Bineplăcut lui Dumnezeu. El a uitat
că porunca Domnului, după cuvântul Psalmistului, este largă foarte, că înaintea
lui Dumnezeu însuşi cerul nu este curat (Iov XV, 15), că Dumnezeu nu
binevoieşte nici întru jertfe, nici chiar întru arderi de tot, atunci când pe acestea
nu le însoţeşte şi nu le sprijină duhul înfrânt şi smerit (Ps. L), că Legea lui
Dumnezeu trebuie sădită chiar în inimă pentru a putea dobândi dreptatea cea
adevărată, fericită, duhovnicească. Această dreptate începe să apară în om odată
cu simţirea sărăciei cu duhul (Ps. XXXIX, 11; Mt. V, 3).
Zeciuiţi, le spune Domnul, izma şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele
ale Legii – dreptatea lui Dumnezeu şi mila şi credinţa… Povăţuitori orbi, care
strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila (Mt. XXIII, 23-24).
Cea mai tăinuită dintre toate patimile sufleteşti este slava deşartă. Această
patimă, mai mult decât celelalte, se ascunde înaintea inimii omului, aducându-i o
mulţumire adeseori luată ca mângâiere a conştiinţei, ca mângâiere dumnezeiască
– şi tocmai din aluatul slavei deşarte este făcut fariseul. El face totul pentru a fi
lăudat de oameni şi milostenia, şi postul, şi rugăciunea lui să aibă martori. El nu
poate fi ucenic al Domnului Iisus, Care porunceşte următorilor Săi să dispreţuiască
slava de la oameni, să meargă pe calea înjosirii, lipsurilor, pătimirilor. Crucea lui
Iisus este sminteală pentru fariseu.
Fiind străin de Dumnezeu, fariseul are nevoie să pară înaintea oamenilor slujitor al
Lui; fiind plin de toată nelegiuirea, are nevoie să pară înaintea oamenilor
îmbunătăţit; năzuind să-şi împlinească patimile, are nevoie ca faptele sale să pară
bune. Fariseul nu se poate lipsi de mască. Nevrând de fel să fie cu adevărat
cucernic şi îmbunătăţit, vrând doar să fie socotit de oameni ca atare, fariseul se
înveşmântează în făţărnicie. Totul în el e făcătură, totul e născocire! Faptele,
cuvintele, viaţa lui sunt o necurmată minciună. Inima lui, ca o otravă
întunecată, este prea plină de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – şi
tocmai această inimă de iad suflă împotriva aproapelui simţământul neomenos,
ucigător, al smintirii şi osândirii. Fariseul, îngrijindu-se să apară drept înaintea
oamenilor fiind după suflet fiu al satanei, vânează din Legea Lui Dumnezeu câteva
trăsături, se împodobeşte cu ele, ca ochiul necercat să nu recunoască în el un
vrăjmaş al lui Dumnezeu şi, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu să-
i cadă jertfă.
Nu cumva îţi dă îndrăzneală faptul că ucenicul lui Hristos, urmând lui Hristos,
bea în tăcere paharul pătimirilor pe care tu i l-ai pregătit? Nefericitule!
Înfricoşează-te de însăşi această tăcere îndelung răbdătoare şi tainică. Acum,
următorul lui Iisus tace pentru Iisus: la Înfricoşata Judecată de obşte va grăi
pentru el Iisus, înfierând pe nelegiuitul necunoscut de oameni şi-l va trimite în
chinurile veşnice. Fariseii au născocit fărădelegi ca să le pună pe seama însuşi
Dumnezeului-Om; au făcut ca El să fie pedepsit; I-au cumpărat sângele; s-au
prefăcut că nu L-au înţeles.
Păziţi-vă, a spus Domnul, îndeobşte de aluatul fariseilor (Mt. 16, 6). Unul dintre
Evanghelişti lămureşte că prin spusa aluatul fariseilor Domnul a numit învăţătura
fariseilor (Mt. 16, 12), iar alt Evanghelist înţelege prin acest cuvânt făţărnicia lor
(Lc. 12, 1).
Este unul şi acelaşi lucru: din purtarea făţarnică apare felul de a gândi şi învăţătura
fariseică; pe de altă parte, învăţătura şi felul de a gândi fariseic educă un făţarnic,
pentru care nici un păcat nu este cumplit, nici o virtute nu merită cinstire; el
nădăjduieşte să îşi ascundă orice păcat, să-l dezvinovăţească, să şi-l îndreptăţească
şi să înlocuiască toate virtuţile prin prefăcătorie.
Dimpotrivă, fariseii, dorind numai să pară drepţi, se îngrijeau doar cum să facă
pe slugile lui Dumnezeu înaintea societăţii oamenilor, înaintea unei mase
îndeobşte cu prea puţin discernământ. Şi acum se poate vedea că fariseii se
folosesc de toate şireteniile cu putinţă cu scopul că faptele lor, având înfăţişare
bună, să strălucească cât mai puternic înaintea ochilor oamenilor, iar fărădelegile
lor să fie dezvinovăţite prin „necesitatea politică‖, prin masca „justiţiei‖ şi
„prevederii înţelepte‖ , prin dorinţa de „a preveni un rău mai mare prin îngăduirea
unui rău mai mic‖ şi alte îndreptăţiri, ce se revarsă cu atâta îmbelşugare din inima
plină de viclenie.
Fariseii s-au străduit să îşi ascundă prin dezvinovăţirile lor patimile sufleteşti,
lucrările acestora, roadele lor. Patimile sufleteşti, la umbra şi răcoarea
îndreptăţirii de sine, de obicei înfig rădăcini adânci în suflet, devin un copac
puternic, care cuprinde prin ramurile sale întreaga lucrare a omului; pătrunde,
adică, în toate gândurile lui, în toate simţămintele lui, în toate faptele lui.
Sfântul Pimen cel Mare a zis: „Dacă voii păcătoase a omului îi ajută
dezvinovăţirile, omul se strică şi piere‖.
Când prin purtarea sa omul nu caută, fără egoism, să aibă fapte bune înaintea
ochilor lui Dumnezeu, ci caută slava faptelor bune înaintea ochilor oamenilor,
în părerea lor nimicnică, nestatornică, schimbătoare, el nu este în stare să
cunoască credinţa creştină, să primească învăţătura lui Hristos – lucru pentru
care este nevoie de o inimă ce recunoaşte că e păcătoasă, care mărturiseşte
păcatul său.
Cum puteţi voi să credeţi, grăieşte Mântuitorul către farisei, când voi primiţi
slavă unul de la altul şi slava cea de la Singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (În. V,
44).
Cel ce nu va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este Mie vrednic. Cel ce
şi-a aflat sufletul său îl va pierde pe el, iar cel ce îşi va pierde sufletul său pentru
Mine, îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39).
Domnul a asemănat această boală unei bârne, faţă de care orice greşeală
vădită a aproapelui e ca un pai.
Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi
paiul din ochiul fratelui tău (Mt. VII, 1-2, 5).
Trebuie să ne silim a ne feri de osândirea aproapelui, îngrădindu-ne de ea prin
frica de Dumnezeu şi prin smerenie. Pentru a slăbi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a
dezrădăcina cu desăvârşire din inimă smintirea de aproapele, trebuie ca în lumina
Evangheliei să ne adâncim în noi înşine, să luăm seama la neputinţele noastre,
să cercetăm pornirile, mişcările şi stările noastre păcătoase. Atunci când păcatul
nostru ne va atrage privirile spre sine, nu vom mai avea când să luăm aminte la
neajunsurile aproapelui, să le băgăm de seamă.
Atunci toţi semenii ne vor părea minunaţi, sfinţi; atunci fiecare din noi se va
socoti pe sine cel mai mare păcătos din lume, singurul păcătos din lume; atunci
se vor deschide larg înaintea noastră uşile, braţele pocăinţei adevărate,
lucrătoare.
Pimen cel Mare a zis: „Noi şi fraţii noştri ca două icoane suntem. Deci, în orice
vreme va lua omul aminte de sine şi se va prihăni, se află fratele lui cinstit
înaintea lui; iar când i se pare el luişi bun, află pe fratele său rău înaintea sa‖.
Cei mai mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu aveau deosebită grijă să se socoată pe
sine păcătoşi, şi atât de păcătoşi, încât greşelile aproapelui, vădite şi mari, li se
păreau mărunte şi lesne dezvinovăţite.
Dacă omul, a spus Pimen cel Mare, atinge starea despre care Apostolul a grăit:
Toate sunt curate celor curaţi (Tit 1, 15), el vede că este mai prejos decât toată
făptura.
Un frate l-a întrebat pe bătrân: „Cum pot eu să gândesc despre mine că sunt mai
rău ca un ucigaş?‖
Pimen a răspuns: „Dacă omul va ajunge la starea arătată de Apostol şi va vedea
pe cineva că săvârşeşte ucidere, va spune: Acesta o dată a săvârşit ucidere, dar
eu ucid în fiecare zi‖.
Fratele a povestit cuvintele lui Pimen unui alt bătrân. Bătrânul a zis:
„Dacă omul va ajunge la starea unei asemenea curăţii şi va vedea pe fratele
păcătuind, dreptatea lui va înghiţi păcatul‖. Fratele a întrebat: „şi care e
dreptatea lui?‖ Bătrânul a răspuns: A se învinui pe sine totdeauna”.
Iată adevăraţii ascultători şi făcători ai Legii evanghelice! Izgonind din inimile lor
smintirea de aproapele şi osândirea lui, ei s-au umplut de sfânta dragoste faţă de
semeni, revărsând milă asupra tuturor şi prin milă tămăduindu-i pe păcătoşi.
(…)
„Omul mânat de râvnă fără dreaptă socotinţă‖, grăieşte Sfântul Isaac Sirul,
niciodată nu va putea ajunge la pacea gândurilor – iar cel străin de această pace
este străin de bucurie.
Dacă pacea gândurilor este sănătatea desăvârşită, iar râvna aceasta este
potrivnică păcii, înseamnă că cel ce are râvnă vicleană boleşte de boală grea.
Omule! Socotind că te aprinzi de râvnă dreaptă împotriva neajunsurilor străine, tu
alungi sănătatea sufletului tău. Osteneşte-te, osteneşte-te pentru sănătatea sufletului
tău! Iar de voieşti să vindeci pe cei bolnavi, trebuie să pricepi că bolnavii au mai
mare nevoie de luare aminte grijulie decât de cruzime. O asemenea râvnă în om nu
e semn al înţelepciunii, ci boală a sufletului, sărăcie a înţelegerii duhovniceşti,
neştiinţă mare. Începutul înţelepciunii după Dumnezeu este seninătatea şi
blândeţea – însuşiri ale unui suflet mare şi puternic, care apar în el dintr-un fel
întemeiat de a gândi şi poartă neputinţele omeneşti‖.
Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât
de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile
noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea
gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea
aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe
cei fără luare aminte.
Avva Pimen grăieşte: „ În Scriptură e scris: Cele ce au văzut ochii tăi grăieşte
(Pilde XXV, 7): dar eu vă sfătuiesc să nu vorbiţi nici măcar despre ceea ce aţi
pipăit cu mâinile.
***
Un frate a fost amăgit în următorul chip: i s-a părut că fratele lui păcătuieşte cu
o femeie. Îndelung s-a luptat cu sine; până la urmă, apropiindu-se, i-a împins cu
piciorul, gândind că sunt ei, şi a grăit: Vă ajunge de acum, până când? S-a
arătat, însă, că erau nişte snopi de grâu. De aceea zic vouă: să nu mustraţi nici
de veţi pipăi cu mâinile‖.
Păcatul osândirii este atât de neplăcut lui Dumnezeu că El Se mânie, îşi întoarce
faţa chiar şi de la bineplăcuţii Săi atunci când ei îşi îngăduie să osândească pe
aproapele: El ia de la dânşii harul Său, precum se vede din numeroasele pilde
păstrate de scriitorii bisericeşti spre folosul şi zidirea generaţiilor creştine. Nici o
dreptate nu dă dreptul de a-l osândi pe fratele care greşeşte, căruia Domnul
poate foarte uşor să-i dăruiască dreptatea cea adevărată, neasemuit mai mare
decât cea pe care socotim a o afla în noi înşine.
Izvoditorul a toată răutatea, cel ce lesne născoceşte răul, este în stare să zdruncine
dintru început, prin deznădejde şi necredinţă, chiar temeliile virtuţii aşezate în
suflet; de asemenea, este în stare să atace zidurile înălţate ale casei virtuţii, prin
delăsare şi nepăsare. Ba mai mult, el poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă,
acoperişul deja clădit al faptelor celor bune. Dar opriţi-vă, nu vă înfricoşaţi! Căci
este mai născocitor în fapte bune cel cucernic şi virtutea are îndestul de multă
tărie pentru a se împotrivi răului, ca una ce se îmbogăţeşte de Sus cu darurile şi
cu legământul Aceluia Care are putere peste toate şi Care dăruieşte tărie, prin
bunătatea Sa, tuturor celor ce îndrăgesc virtutea, astfel încât să rămână nu
numai nezdruncinată virtutea de relele uneltiri de multe feluri pregătite de către
cel potrivnic, dar să şi poată scula şi întoarce pe cei ce au căzut în prăpastia
relelor, ca apoi să-i aducă în chip lesnicios la Dumnezeu, prin pocăinţă şi
smerenie.
Şi arătând aceasta printr-o pildă. Domnul spune: „Doi oameni s-au suit la templu,
ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş‖ [Luca 18, 10]. Vrând Domnul să
înfăţişeze, în chip limpede, câştigul ce se dobândeşte din smerenie şi paguba ce se
pricinuieşte prin mândrie, El împarte în două pe cei ce se duceau la Templu, sau
mai curând pe cei ce se urcau la el, căci aceştia se îndreptau către Templul lui
Dumnezeu spre a se ruga.
Din această pricină, Domnul nu a spus că doi oameni s-au dus la Templu, ci că ei
„s-au urcat‖ la Templu. Dar sunt acum şi dintr-aceia care, venind la Sfânta
Biserică, nu se înalţă, ci mai degrabă coboară şi răstoarnă Biserica, cea care
închipuieşte cerul; aceştia sunt cei care vin la Biserică pentru a se întâlni şi a sta la
taclale unii cu alţii, ori pentru a face negustorie, vânzând şi cumpărând; de fapt, ei
se aseamănă: unii dând mărfuri, alţii dând cuvinte, iau în schimbul lor cele ce le
sunt pe măsură. Pe aceştia Domnul i-a dat cândva afară din Templul acela, cu totul,
grăind către ei: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi
peşteră de tâlhari!‖ [Matei 21, 13]. Şi astfel El a zvârlit afară vorbăria aceasta a
lor, ca pe una care nu se înalţă deloc spre Templu, cu toate că ei vin acolo în
fiecare zi.
Fariseul şi vameşul s-au urcat la Templu având amândoi un singur scop, acela de a
se închina, chiar dacă fariseul s-a coborât pe sine după drumul său, fiind târât în jos
de felul rugăciunii sale. Căci scopul urcării lor spre Templu era acelaşi (de aceea
s-au urcat ei la Templu: să se roage), dar chipul [rugii lor] a fost osebit.
Nu numai firea şi năravul îi despărţeau pe ei, fiind atât de osebite, dar şi chipul
rugăciunii. Pentru că rugăciunea nu este numai o cerere, ci şi o mulţumire. Astfel,
unul dintre cei care avea să se roage s-a urcat spre Templul cel dumnezeiesc
slăvind pe Dumnezeu şi mulţumindu-I Lui pentru cele pe care le căpătase de la
Dânsul, iar celălalt spre a cere pe cele pe care nu le dobândise încă, din care
făcea parte iertarea păcatelor şi îndeosebi iertarea pentru cei ce păcătuiesc în
fiecare ceas. Căci făgăduinţa făcută de noi şi împlinită cu smerenie faţă de
Dumnezeu nu se numeşte rugăciune, ci legământ; şi acest lucru l-a desluşit cel ce a
spus: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru‖ [Psalmi
75, 11], ca şi cel ce zice: „Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai
făgăduit‖ [Ecclesiastul 5, 4].
Dar acel lucru îndoit al chipului rugăciunii are de asemenea, pentru cei ce nu sunt
vrednici şi cu luare aminte, două feluri de a fi. Deoarece credinţa şi înfrângerea
inimii fac, după amuţirea faptelor rele, ca rugăciunea pentru iertarea păcatelor să
fie cu folos, pe când deznădejdea şi învârtoşarea inimii o fac să nu aibă urmări. Iar
smerenia face ca mulţumirea pentru cele pe care le-am dobândit de la Dumnezeu să
fie bine primită, ca şi lipsa de răzvrătire a acelora care nu au [bunuri de la
Dumnezeu]. Însă îngâmfarea pentru aceste bunuri nu este bine primită de
Dumnezeu, fiindcă o astfel de fală înseamnă că aceste virtuţi ar fi fost căpătate
prin străduinţă şi prin pricepere proprie, aşa cum nu este bine primită nici
osândirea celor ce nu posedă încă aceste virtuţi. Fariseul suferea de amândouă
aceste păcate şi este dovedit faptul acesta de el însuşi şi de propriile sale cuvinte.
Căci suindu-se la Templu ca să mulţumească, nu ca să ceară, el amestecă în chip
necugetat şi nefericit îngâmfarea şi osândirea cu mulţumirea pe care o aduce lui
Dumnezeu. Căci zice [Evanghelia] că stând el, se ruga în sine cu aceste cuvinte:
„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt precum ceilalţi oameni, răpitori,
nedrepţi, adulteri…‖ [Luca 18, 11].
Felul cum stă fariseul nu arăta o atitudine de rob, ci vădea o îngâmfare lipsită de
ruşine, atât de contrară celui ce din smerenie nu avea îndrăzneală nici ochii să-i
ridice spre cer. Cu adevărat fariseul se ruga către sine, fiindcă rugăciunea sa nu s-a
înălţat către Dumnezeu, chiar dacă el cunoştea pe Acela Care stă pe Heruvimi şi
cercetează adâncurile adâncurilor. Rugăciunea sa era în felul acesta: „Mulţumesc
Ţie‖; şi nu a adăugat: că mi-ai dăruit mie, milostivindu-Te de mine, izbăvirea de
mrejele celui viclean, fiind eu nevolnic pentru a sta împotrivă. Pentru că, fraţilor,
este o faptă vitejească pentru sufletul nostru să fie prins în laţurile vrăjmaşului, să
cadă în năvoadele păcatului şi să aibă puterea să scape, izbăvindu-se prin pocăinţă.
De aceea, treburile noastre sunt orânduite de grija cea de Sus, şi adeseori
ostenindu-ne puţin sau chiar deloc, rămânem mai presus de multe şi mari pătimiri,
fiind uşuraţi cu dragoste, din pricina nevolniciei noastre. Deci se cuvine ca noi să
cunoaştem darul, şi să ne smerim dinaintea Celui ce ni 1-a dat, şi în nici un chip să
nu ne fălim.
Ce nebunie s-ar putea spune despre fariseu! Şi dacă toţi, în afară de tine, sunt
nedrepţi şi răpitori, cine mai stă sub răpire şi rău? Şi ce este cu acest vameş şi cu
osebita lui pomenire? Oare nu este şi el unul din mulţimea tuturor celorlalţi, şi
nu este el oare cuprins, ca să spun aşa, în osândirea pe care tu le-o aduci
tuturor? Sau i se cuvenea lui o pedeapsă îndoită întrucât era judecat de ochii tăi
fariseici, chiar dacă stăteai departe de el? De altfel, tu ştiai că el era nelegiuit
întrucât îl cunoşteai că era vameş, dar că era desfrânat – de unde ştiai? Sau este
acelaşi lucru a fi nelegiuit şi a acoperi cu ocări pe un nevinovat, de vreme ce
vameşul este nedrept faţă de alţii? Nu este deloc aşa, ci acelui vameş, smerit în
cugetul său şi îndurând osândirea ta trufaşă, şi aducându-şi învinovăţirea înaintea
lui Dumnezeu deodată cu ruga sa, pe bună dreptate i s-a lăsat deoparte osânda
pentru relele pe care le făptuise. Iar tu [fariseule] vei fi osândit pe drept, căci tu
condamni cu semeţie pe acel vameş şi pe toţi oamenii, şi dintre toţi numai pe tine
singur te socoteşti drept: „Nu sunt eu precum ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi,
adulteri…‖.
Aceste cuvinte înfăţişează dispreţul faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, iar
pe deasupra arată şi amăgirea de sine. Căci fariseul, în chip lămurit, dispreţuieşte
de-a valma pe toţi oamenii, iar oprirea sa de la faptele cele rele o mărturiseşte ca
fiind datorată puterii sale şi nu celei a lui Dumnezeu. Căci chiar dacă fariseul
mulţumeşte lui Dumnezeu, el chiar prin aceasta îi socoate pe toţi oamenii, în afară
de el, ca fiind necumpătaţi şi nelegiuiţi şi răpitori, ca şi cum nimeni, în afară de el,
nu ar fi vrednic să-şi înfăţişeze virtutea lui Dumnezeu.
Însă, dacă toţi ceilalţi oameni ar fi fost astfel, trebuia ca bunurile fariseului aceluia
să fie răpite şi jefuite de către toţi ceilalţi. Dar nu se vădeşte prin nimic că s-ar fi
întâmplat astfel. Căci fariseul adaugă: „postesc de două ori pe săptămână, dau
zeciuială din toate câte câştig‖. El nu spune că dă zeciuială din câte a câştigat, ci
din câte câştigă, prin aceasta înţelegându-se sporirea întruna a propriei averi.
Aşadar el, posedând pe cele pe care le-a câştigat cândva, fără nici o piedică a
dobândit şi le-a adăugat lor pe cele pe care a putut să le mai ia până-n ceasul acela;
cum atunci, în afară de el, toţi răpeau şi făceau nelegiuiri? Astfel, viclenia se acuză
pe sine însăşi şi îşi întinde sieşi curse! Aşa, de-a pururi, minciuna are amestec cu
nevolnicia minţii!
Aşadar fariseul pune înainte zeciuială din averea sa spre a-şi scoate în evidenţă
dreptatea. Căci cum să fie răpitor al celor ce aparţin străinilor cel ce dă zeciuială
din cele proprii? El pomeneşte postul drept mărturie a înţelepciunii lui, pentru că
postul este aducător de curăţire. Fie aşa, deci: tu, fariseule, eşti înţelept şi drept şi
plin de minte, şi ai cugetul cumpătat şi curajos, şi nici o virtute nu-ţi lipseşte.
Dar dacă tu le ai de la tine însuţi, şi nu de la Dumnezeu, atunci de ce minţi şi te
prefaci că înalţi o rugăciune, de ce te mai sui la Templu şi de ce spui degeaba că
Îi mulţumeşti lui Dumnezeu? Dacă le ai de la Dumnezeu, luându-le de la El,
atunci tu nu le-ai luat ca să te lauzi şi să te făleşti, ci ca să fii tu spre zidirea
celorlalţi întru slava Celui ce ţi le-a dat. Aşadar se cuvenea cu adevărat să te
bucuri cu smerenie şi să mulţumeşti şi Celui ce ţi le-a dat, şi celor prin care le-ai
luat. Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc. Fariseul
numeşte sâmbăta nu ziua a şaptea, ci împlinirea săptămânii de zile, din care el
posteşte două zile şi se făleşte, ignorând că aceste posturi sunt virtuţi omeneşti, dar
semeţia este o faptă diavolească. De aceea ea face nefolositoare aceste fapte bune
şi le trage în jos ca o povară chiar atunci când acestea sunt adevărate, darămite
atunci când sunt mincinoase şi de rea-credinţă.
Aşadar fariseul rostea astfel de cuvinte. „Iar vameşul stătea departe şi nu voia nici
ochii să-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv
mie, păcătosului»‖ [Luca. 18, 13]. Băgaţi de seamă cât de mare este smerenia şi
credinţa şi învinuirea de sine a lui! Nu vedeţi voi cum ruşinea cea adâncă a
cugetului şi a simţirii lui, împreună cu străpungerea inimii, se amestecă în
rugăciunea vameşului acestuia? Fiindcă suindu-se la Templu ca să se roage
pentru iertarea păcatelor sale, a adus cu sine bune mijlociri la Dumnezeu, adică
credinţa care nu ruşinează, osândirea de sine care nu poate fi învinovăţită,
străpungerea inimii care nu poate fi dispreţuită şi smerenia care înalţă. Şi a
legat de rugăciunea lui şi luarea aminte la cele mai bune fapte. Căci spune
[Evanghelia] că acel vameş stătea departe. Nu spune „stând‖, ca despre fariseu, ci
spune că „stătea‖, arătând prin aceasta răstimpul mult mai îndelungat al şederii,
laolaltă cu râvna rugăciunii şi a cuvintelor de pocăinţă; pentru că vameşul nu
adăuga nimic, nici nu cugeta la nimeni, ci lua aminte numai la sine şi la
Dumnezeu, întorcându-se în sine şi înmulţind doar cererea alcătuită din puţine
cuvinte, care este chipul cel mai de folos al rugăciunii.
Evanghelia spune: „Iar vameşul stătea departe şi nu voia nici ochii să-i ridice
către cer‖. Această şedere era în acelaşi timp şi stare, şi supuşenie, fiind nu numai
atitudinea unui simplu rob, ci şi aceea a unui condamnat. Iar această atitudine
vădeşte un suflet scăpat de păcat, dar încă departe de Dumnezeu, prin aceea că nu
are încă îndrăzneală faţă de El prin fapte [bune], însă nădăjduieşte să se apropie de
Dumnezeu, prin încetarea faptelor rele şi prin năzuinţa sa spre bine. Astfel vameşul
stătea departe şi nu voia nici ochii să-i ridice spre cer, arătând prin purtarea şi
înfăţişarea sa pedeapsa de sine şi mustrarea pe care şi-o aducea sieşi. Fiindcă el
se socotea nevrednic şi de Cer, şi de Templul de pe pământ. Şi cum stătea la uşa
Templului, nu cuteza nici să-şi ridice privirea spre cer, cu atât mai mult către
Dumnezeul cerului; dar lovindu-şi pieptul din pricina lăuntricei sfâşieri, s-a
înfăţişat pe sine ca fiind vrednic acum de lovituri; şi cuprins de o atât de grea
remuşcare, el ofta mult şi des, aplecându-şi capul în jos ca un osândit, se numea pe
sine păcătos şi căuta cu credinţă ispăşirea, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie,
păcătosului‖. Căci el a dat crezare cuvintelor Celui ce a spus: „Întoarceţi-vă către
Mine, şi atunci Mă voi întoarce şi Eu către voi‖ [Zaharia 1, 3]; şi a crezut
Proorocului care a mărturisit: „Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea
Domnului»; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu‖ [Psalmi 31, 6].
Ce s-a petrecut cu ei după aceasta? „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat
la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se
smereşte pe sine se va înălţa‖ [Luca 18, 14].
Căci fapt este că diavolul are drept bun al său fumurile trufiei şi drept răutate a sa
proprie slava de sine, de aceea înfrânge şi trage în jos orice virtute omenească,
îndată ce în ea s-a amestecat mândria deşartă. Dimpotrivă, smerenia înaintea lui
Dumnezeu este o virtute a îngerilor buni şi biruie orice răutate omenească,
îndată ce este urmată de omul care greşeşte. Fiindcă smerenia este ca un car al
înălţării la Dumnezeu, al înălţării spre acei nori care vor avea să-i poarte la
Dumnezeu pe cei ce vor fi împreună cu Dumnezeu în veacurile cele fără de sfârşit,
cum a, proorocit Apostolul, spunând: „Vom fi răpiţi în nori ca să întâmpinăm pe
Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul‖ [I Tesaloniceni 4, 17].
Asemănătoare lucruri sunt norul şi smerenia, căci aceasta din urmă este zămislită
din pocăinţă şi ea sloboade izvoarele lacrimilor din ochi, înlătură pe cei vrednici de
la fapte nevrednice, îi înalţă şi apoi îi apropie alăturându-i de Dumnezeu, după ce
au fost îndreptaţi prin har, prin bunătatea cea cuprinzătoare a milostivei voinţe a lui
Dumnezeu.
Ci iată că vameşul, care mai întâi răpise cu viclenie bunurile ce aparţineau altora,
iar pe urmă se lepădase de răutate, fără însă să se socoată drept, a fost făcut drept.
Iar fariseul, care nu răpise cele ce aparţineau altora şi drept se socotise pe sine, a
fost osândit. Cei care se ţin departe, dar se feresc a dobândi cele ce aparţin
altora, cutezând pentru aceasta a se socoti drepţi pe ei înşişi, ce vor pătimi ei
oare?
Dar să-i lăsăm pe aceştia, întrucât şi Domnul îi lasă, ca pe unii ce nu pot fi convinşi
prin cuvinte. Însă uneori şi noi, când ne-am smerit şi am înălţat rugăciuni, poate am
socotit şi am crezut că am dobândit dreptatea vameşului. Dar nu este aşa; fiindcă se
cuvine să luăm aminte la acest fapt, anume că vameşul a fost dispreţuit făţiş de
către fariseu şi după ce a pus stavilă păcatului, apoi el însuşi dispreţuindu-se, pe
sine s-a osândit, şi nu numai că nu l-a contrazis pe fariseu, ci i-a şi dat dreptate
împotriva să însuşi.
Aşadar şi tu însuţi, atunci când îţi părăseşti năravul, lepădându-te de rău, să nu te
încontrezi şi să grăieşti împotriva celor ce te dispreţuiesc şi te ocărăsc [din pricina
păcatului tău], ci osândeşte-te pe tine însuţi deopotrivă cu ei, ca unul ce chiar eşti
în felul acela, şi prin îndurerată rugăciune să cauţi scăpare doar către ispăşirea cea
de la Dumnezeu, cunoscând că eşti mântuit fiind vameş.
Fiindcă mulţi afirmă că ei sunt păcătoşi, şi-o spunem şi noi, ba poate aşa şi
credem; dar dispreţul este cel ce pune inima la încercare. Aşa precum marele Pavel
este departe de trufia fariseilor, cu toate că scrie către acei corinteni care vorbeau în
felurite limbi [I Corinteni 14, 18]: „Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în
limbi mai mult decât voi toţi‖ (ca să pună frâu acelora ce se făleau faţă de cei ce nu
dobândiseră acest har; şi aceste cuvinte le scrie cel ce în altă parte spune că el este
pleavă pentru toţi), tot aşa sunt spuse şi cuvintele vameşului; deci se cade a fi
smeriţi în cuvinte asemenea vameşului, iar nu să se socoată cineva îndreptăţit în
felul fariseului aceluia. Fiindcă se cuvine să ne apropiem de cuvintele vameşului
şi de schimbarea prin lepădarea de faptele rele, ba încă trebuie să ne apropiem
preluând starea sufletească şi străpungerea inimii şi stăruinţa aceluia.
într-adevăr, părăsind Ierusalimul fără voia sa, cu o durere greu de suferit, a ajuns în
fuga lui la poalele Muntelui Măslinilor, unde 1-a aflat pe Şimei sporindu-i încă
nenorocirea, căci acesta arunca cu pietre şi îl ocăra fără cruţare şi fără ruşine, îl
blestema şi îl numea pe el om sângeros şi nelegiuit, ca şi cum i-ar fi vădit crima şi
sacrilegiul cu privire la Batşeba şi la Urie, copleşindu-l pe rege cu injurii [David 1-
a trimis pe Urie Heteul într-o misiune periculoasă (în care pierzania aceluia era
sigură), cu scopul de a-i lua soţia (pe Betşeba, fiica lui Eliam), ceea ce s-a şi
întâmplat.]. Apoi rostind Şimei grele mustrări, nu numai o dată sau de două ori, şi
aruncând el cu pietre şi cu vorbe încă mai izbitoare decât pietrele, a plecat. Şi s-a
dus – zice Scriptura — regele împreună cu toţi oamenii lui, dar Şimei mergea pe
coasta muntelui, ocărând şi aruncând cu pietre şi cu ţărână în regele David. Ci
regele nu era lipsit de oameni care să-1 împiedice de Şimei. Fiindcă Abişai,
strategul, nemaisuferind aceasta, a grăit către David: „Pentru ce acest câine leşinat
blesteamă pe domnul meu, rege? Mă duc să-i iau capul‖ [II Regi 16, 9]. Regele
însă l-a oprit pe el şi pe toţi slujitorii săi, grăindu-le lor: „Lăsaţi-l să blesteme,
poate va căuta Domnul la umilirea lui şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest
blestem al lui‖ [II Regi 16, 12].
Ceea ce atunci s-a săvârşit şi s-a împlinit cu fapta se vădeşte şi prin pilda cea
despre vameş şi despre fariseu, ca înfăptuire de totdeauna a dreptăţii. Căci acela ce
se socoate pe sine supus cu adevărat pedepsei celei veşnice, cum să nu îndure cu
vitejie nu numai ocara, dar şi paguba şi boala şi, precum se spune, toată
nenorocirea şi vătămarea? Iar cel ce arată o atât de mare răbdare, ca unul datornic
şi obligat să dea socoteală în felul acesta, este izbăvit de o pedepsire cumplită,
necurmată şi de neîndurat ca aceea, primind o osândă mai uşoară şi vremelnică, ce
are un sfârşit, iar uneori de nenorocirile care se întâmplă acum [este izbăvit] prin
bunătatea pe care Dumnezeu o adaugă răbdării Sale şi care-şi ia începutul ei din
aceste suferinţe. De aceea cineva dintre cei pedepsiţi de către Dumnezeu a grăit:
„Indura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui‖ [Miheia 7, 9].
Fie ca nici noi să nu fim nimiciţi sau de tot căzuţi sub osânda lui Dumnezeu, ci să
fim pedepsiţi cu mila, nu cu mânia Domnului, iar la sfârşit, după cuvântul
Psalmistului, să fim îndreptaţi prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, puterea, cinstea şi închinăciunea,
dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel de viaţă făcător,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, traducere din limba greacă
de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan
Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 13-28)
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt în Duminica vameşului şi fariseului (I)
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos
a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El
îi cheamă pe toţi la pocăinţe prin următoarele cuvinte: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat
Împărăţia cerurilor!" (Matei 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în
răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului - astăzi însă, vom vorbi
despre rugăciune.
Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin
rugăciune duhul omului întră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel
Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu Însuşi Dumnezeu, şi cel
a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare,
cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu
purtătorul părintele nostru Serafim de Sarov, ştie preabine, din propria
experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; ştie că oamenii
primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa
primesc şi indreaptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţă, şi mângâierea, şi
odihnă, astfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.
Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai
greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate.
Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii,
şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. Toţi oamenii,
până la unul, au nevoie în această mare lucrare de atotputernicul ajutor al Duhului
Sfânt, fiindcă iată, ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani:
"Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum
trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite" (Romani, 8,
26).
În pilda despre vameş şi fariseu, pe care aţi ascultat-o astăzi, Însuşi Domnul
Iisus Hristos ne vorbeşte despre cum trebuie şi cum nu trebuie să ne rugăm.
Prin această rugăciune sfântă el împlinea cea dintâi poruncă dată de Hristos în
Fericiri: "Fericiţi cei săraci cu duhul" (Matei 5, 3), recunoscându-şi nevrednicia,
păcătoşenia, înspăimântându-se cât de josnic şi de urâcios era în faţa lui
Dumnezeu din pricina păcatelor sale. În sufletul lui se înstăpânise mântuitorul
simţământ al defăimării de sine, smerenia adică, apăruse sfânta nevoie de pocăinţă
înaintea lui Dumnezeu - şi Domnul l-a miluit, fiindcă pentru Dumnezu cel mai
însemnat lucru este smerenia, starea de pocăinţă a sufletului nostru,
recunoaşterea de către noi a adâncii noastre păcătoşenii şi nevrednicii.
Dumnezeu i-a dăruit harul Său acelui vameş păcătos, nefericit, care s-a smerit
înaintea Lui, însă l-a luat de la trufaşul fariseu, fiindcă Dumnezeul celor mândri le
stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5 şi Iacov 4, 6).
Celor mândri le stă împotrivă, fiindcă trufia este însuşirea de căpetenie a satanei.
Satana este pătruns cu totul de trufie şi toţi cei mândri seamănă cu el, drept care,
dacă nu se vor pocăi, îi aşteaptă osânda veşnică. Ascultaţi ce spune Sfântul Proroc
Isaia despre înfricoşata zi a Judecăţii ce va să vină, despre ceea ce îi aşteaptă pe toţi
trufaşi şi semeţi: "Ca ochii Domnului sunt înalţi, iar omul este smerit, şi se va
smeri semeţia oamenilor, şi Se va înălţa Domnul Singur în ziua aceea, ca ziua
Domnului Savaot peste tot semeţul şi trufaşul, şi peste tot cel înalt şi măreţ, şi se
vor smeri, şi peste tot cedrul Libanului cel înalt şi ridicat, şi peste tot stejarul
Basanului, şi peste tot muntele înalt, şi peste tot dealul înalt, şi peste tot turnul
înalt, şi peste tot zidul înalt... şi va cădea semeţia oamenilor (Isaia 2, 11-15, 17).
Cuvintele acestea au fost scrise de către Sfântul Proroc Isaia în vechime, însă ne
privesc şi pe noi, cei de azi. Ce mult urăşte Dumnezeu semeţia şi trufia! Ca să arate
cu mai multă putere lucrul acesta, prorocul prezice pieire neîndoielnică în Ziua cea
înfricoşată a Domnului până şi munţilor înalţi, cedrilor Libanului şi stejarilor
Basanului, care simbolizează tot ce este semeţ şi trufaş.
Iată însă ce spune Domnul despre cei smeriţi prin gura aceluiaşi proroc:
"Sălăşluiesc în loc înalt şi sfânt, şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez
pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inimă înfrântă" (Isaia 57, 15).
Din cuvintele acestea vedem cât de dragi sunt Domnului cei smeriţi şi cu inimă
înfrântă, cât de mult îi iubeşte El: numai către aceştia Îşi întoarce privirea Sa
cea milostivă, trimiţându-le harul Său cu nemărginită îmbelşugare. El spune:
"Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de
cuvintele Mele?" (Isaia 66, 2).
Şi inima vameşului a fost înviată de harul lui Dumnezeu pentru rugăciunea lui
cea smerită de pocăinţă: a plecat din templu mult mai îndreptăţit decât fariseul.
În pilda nu se spune că fariseul a fost cu totul osândit, însă aceasta se subînţelege,
fiindcă "oricine se înalţă va fi smerit" (Luca 18, 14).
În predica de pe munte, Domnul a spus limpede ce preţ are în ochii Săi dreptatea
fariseilor: "De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a
fariseilor, nu veţi intra întru Împărăţia cerurilor" (Matei 5, 20). Şi în această
pildă vedem că trufaşul "dascăl al cucerniciei" şi "îndrumător duhovnicesc" al
poporului israelit s-a arătat în ochii lui Dumnezeu mult mai prejos decât
dispreţuitul vameş, care era socotit lepădat cu totul, dar care a primit pentru
smerenia sa iertarea de păcate.
Vameşul încălcase poruncile date prin Moise, în schimb a împlinit cea mai
însemnată dintre poruncile lui Hristos: s-a pătruns de sfânta smerenie, în timp ce
fariseul a încălcat această poruncă, a nesocotit lucrul despre care vorbeşte Sfântul
Apostol Pavel în cunoscutul său imn al dragostei: "Dragostea nu se înalţă, nu se
trufeşte" (I Corinteni 13, 4). Fariseul se mândrea cu dreptatea sa, se semeţea asupra
vameşului păcătos, ceea ce înseamnă că era lipsit de dragoste - iar cine este lipsit
de dragoste stă departe de Dumnezeu. El a vădit în rugăciunea sa toate trăsăturile
hâde ale îndreptăţirii de sine, socotindu-se drept şi curat înaintea lui Dumnezeu.
Cine a fost mai apropiat de Dumnezeu şi mai drept înaintea lui decât Sfântul
Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mai ierarhi şi dascăli ai lumii? Şi totuşi,
într-una din rugăciunile lui, pe care o citim în fiecare seară, iată cererea pe care
o înalţă el către Dumnezeu: "Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă
pe mine, păcătosul robul Tău, ruşinatul şi necuratul, întru împărăţia Ta!"
cuvântul "ruşinat" înseamnă "necinstit, de ruşine, spurcat". Iată cum se numea
pe sine, iar Dumnezeu l-a preaînălţat, aşezându-l pe unul dintre cele dintâi
locuri în ceata drepţilor.
Şi între noi sunt nu puţini oameni cu aşezare sufletească fariseică. Aceştia merg
întotdeauna cu osârdie la biserică, ţin toate posturile şi rânduielile bisericeşti, însă
la spovedanie preotul nu-i poate face cu nici un chip pe unii dintre aceşti "de sine
îndreptăţit" să se pocăiască. Orice i-ai întreba, răspunsul este unul singur: "Nu am
păcătuit cu nimic!". Aceasta nu este oare aşezarea sufletească a fariseului, cu totul
potrivnică aceleia în care au trăit şi au murit toţi sfinţii? Aceşti nefericiţi nu au
cugetat niciodată la cuvintele scrise în cartea lui Iov: "Slugilor Sale nu Se
încrede, şi în îngerii Săi vede neajunsuri" (Iov 4, 18). Dacă în îngerii Săi vede
Dumnezeu neajunsuri, ce să mai zicem de noi înşine? Şi atunci cum să ne rugăm
cu această rugăciune fariseică? Cum să nu ne pătrundem de smerenia vameşului
păcătos, singura rugăciune potrivită nouă: "Dumnezeule, milostiv fi mie,
păcătosului!"( Luca 18,13).
Prin pilda aceasta Domnul arată că Lui Îi plac nu cei încrezuţi şi mândri, ci
oamenii smeriţi, care se pocăiesc. Cei dintâi sunt înfăţişaţi în pildă sub chipul
fariseului, iar ceilalţi sub chipul vameşului. Atât vameşul, cât şi fariseul au venit
la templu ca să se roage, dar câtă deosebire între ei atât în privinţa stării
lăuntrice, cât şi în privinţa înfăţişării!
Fariseul a mers îndată în faţă, şi primele cuvinte ale rugăciunii lui lăuntrice au fost
cele prin care se înalţă pe sine: "Dumnezeule! Mulţumescu-Ţi că nu sunt ca
ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş" (Luca 18,
11).
Cât de des ne mândrim atunci când păzim postul, socotindu-ne mai buni decât
cei care nu postesc; cât de des ne cuprinde slava deşartă când ne ajutăm cu
ceva aproapele; cât de des ne admirăm singuri şi ne ridicăm în slăvi calităţile,
uitând că înaintea lui Dumnezeu suntem doar "slugi nevrednice" (Luca 17,
10), că la o faptă bună avem zeci şi sute de fapte rele şi că de lăudat n-avem de
ce, şi nu avem cu ce! Fiecare dintre noi se socoate în adâncul sufletului mai
bun decât ceilalţi sau, în orice caz, nu mai rău. Cât de aproape suntem prin
trufia noastrea de fariseu din pilda de astăzi, şi câtă nevoie, neapărată nevoie
avem, a urma vameşului, a fi mai aproape de el prin smerenie şi prin
simţământul de pocăinţă!
Deci să ne adunăm acum luarea-aminte asupra vameşului, asupra purtării lui din
templu. El a intrat acolo cu conştiinţa adâncii sale păcătoşenii şi vinovăţii inaintea
lui Dumnezeu, totodată şi cu sete de înnoire duhovnicească. În pragul templului s-a
oprit însă, neîndrăznind să păşească mai departe, nici să-şi ridice ochii, nici să
privească în jur.
Intrând, el a simţit îndată că Dumnezeu este de faţă, a înţeles că templul era loc
sfânt al Celui Preaînalt, că Însuşi Dumnezeu întâmpină acolo pe tot cel ce intră.
Simţind aceasta, sufletul păcătos s-a cutremurat şi s-a întors cu strigăt de
rugăciune către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule! Milostiv fii mie
păcătosului! (Luca 18,13).
Dumnezeule! Milostiv fii mie păcătosului! Mulţi dintre noi cunosc această
rugăciune, şi totuşi n-o rostesc din inimă - ea însă ascunde în sine putere harică şi
ne apropie de smerenie şi de pocăinţă, iar prin aceasta şi de milostivirea lui
Dumnezeu.
Amin.
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica vameşului şi a
fariseului – Ce dai?
Dar ce rău a făcut fariseul, încât să nu-i fie ascultată rugăciunea? Fariseul, aşa cum
arată şi cuvântul, se considera un om drept, un om sfânt. Respecta poruncile lui
Dumnezeu. Postea şi făcea milostenie. Dar postul şi milostenia sunt virtuţi, cine
poate să le osândească? Da, sunt virtuţi, dar când se fac aşa cum vrea Dumnezeu.
După cum şi în cea mai bună mâncare, dacă arunci câteva picături de otravă,
mâncarea nu mai este potrivită pentru hrană, aşa şi cu virtutea: oricât de strălucită
şi de mare ar fi, dacă nu se face din dragoste de Dumnezeu, ci de paradă şi slavă,
atunci virtutea aceasta îşi pierde valoarea. Apostolul Pavel spune undeva: Şi dacă
cineva şi-ar împărţi toată averea în milostenii, dar nu face asta din dragoste faţă
de aproapele, cu nimic nu se foloseşte (vezi I Corinteni 13, 3).
Să luăm de pildă fariseul. Era milostiv. Dădea ceva peste ceea ce poruncea Legea
lui Moise. Legea mozaică spunea că din roada pământului – grâu, porumb,
struguri, vin, ulei – trebuia să se dea „zeciuială‖, adică o zecime din recoltă (vezi
Deuteronom 14, 22). Dar fariseul dădea o zecime şi din alte lucruri, pe care nu le
hotăra Legea.
Din nefericire însă, cei mulţi nu numai că nu împlinesc cuvântul lui Hristos, dar îl
şi batjocoresc. Sunt oameni, care îndumnezeiesc materia, adoră banul, se închină
mamonei şi au o inimă învârtoşată. Sărăcia şi nenorocirea omenirii nu-i mişcă
deloc. Aşa cum zice poporul: „Nu dau apă nici îngerului lor‖.
Într-un sat se făcea colectă pentru Crucea Roşie, care oferă multe poporului nostru.
Ar fi trebuit ca în ziua colectei toţi elinii să ofere o generoasă contribuţie pentru
Crucea Roşie. Aşadar, într-un mare sat, cât credeţi că a adunat colecta? O sumă
foarte mică: O mie de drahme!… Dar când, în seara aceleiaşi zile, au venit în sat
cântăreţe din Tesalonic şi au dansat şi au cântat, au adunat – cât credeţi? Optzeci
de mii de drahme! Sume uriaşe se oferă pentru lucruri inutile şi vătămătoare. Zici
că lumea are drept lozincă: „Toate pentru diavolul, nimic pentru Hristos!‖
Iubiţii mei creştini! Acum când se deschide Triodul să-l auzim pe Sfântul Ioan
Gură de Aur, care ne recomandă continuu să facem milostenie. Să deschidem
cele dinlăuntru ale noastre şi să ne arătăm iubitori de oameni şi milostivi. Să
imităm eroic exemplele sfinţilor, care nu din prisosul lor, ci şi din lipsa lor
dădeau milostenie.
Arhimandritul Ioil Konstantaros: - Lectura apostolică din Duminica
vameşului şi a fariseului
Şi care este aceasta? Că oameni vicleni şi înşelători, oameni care vor părea că se
află în Biserică, oameni care trăiesc între noi, oameni care, după cum vedem în
Istoria noastră bisericească, au aparţinut chiar şi treptelor sfinţitului cler, şi încă a
celui mai înalt, dar care neavând nici o raportare esenţială la modul autentic al
vieţuirii evanghelice, au alunecat ei înşişi şi după ei au atras şi pe mulţi alţii, care
erau neîntemeiaţi în ceea ce numim Dreapta Credinţă. Este plină istoria noastră de
astfel de tragice cazuri de oameni vicleni, înşelători şi mai ales egoişti (şi să nu
uităm că marii ereziarhi au fost clerici).
Dar poate cineva să nege că astăzi, nu doar că există înşelaţi şi rătăciţi, ci că mai
mult s-au înmulţit? Doar dacă cineva trăieşte în afara realităţii poate să susţină
contrariul.
Da, fraţii mei, este nevoie de multă atenţie şi priveghere duhovnicească pentru că
în zilele anevoioase în care trăim, învăţăturile rătăcitoare, atât în dogmă, cât şi în
ceea ce priveşte morala ortodoxă, s-au înmulţit în aşa măsură şi într-un asemenea
grad, încât se poate întreba cineva, dacă aceştia care predică rătăcirile lor, au
deschis vreodată Evanghelia spre a o studia.
Fraţii mei, dacă vrem să fim fii adevăraţi ai Bisericii noastre, trebuie să rămânem
întemeiaţi şi neclintiţi pe meterezele datoriei şi ale sfintei lupte. Şi, iarăşi, cuvântul
lui Pavel – celui răpit până la cer, s-ar cuveni să-l avem în vedere: „Iar tu rămâi în
cele pe care le-ai învăţat şi în care eşti încredinţat‖. Ar trebui să fie scris în
inimile noastre.
Nu vom clinti nici măcar o cirtă în această Sfântă şi evlavioasă Tradiţie vie prin
care trăieşte Biserica noastră şi care sfinţeşte persoane, dar şi întreaga lume. N-au
decât să „orăcăie‖ broaştele modernismului.
Noi, chiar dacă suntem păcătoşi, însă fiind fii ai Apostolilor şi ai Părinţilor prin
învăţătura Ortodoxiei noastre, prin Sfânta Evanghelie, prin Sfântul Pidalion, prin
hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale, prin scrierile nemuritoare şi
rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi, şi departe de cei rătăciţi şi de „neo-ortodocşii –
neo-nicolaiţi‖, care au relativizat morala evanghelică, ne vom lupta să trăim
această viaţă a Credinţei, care este exprimată prin vieţuirea ortodoxă ascetică,
isihastă şi luptătoare, acest mod de vieţuire pe care l-am primit, dar şi pe care îl
vom transmite mai departe, Comoara noastră cea sfântă pe care cu atâta teamă am
primit-o şi am făgăduit s-o păstrăm până ce o vom încredinţa neatinsă, când ne va
fi din nou cerută. Amin.
Desigur, după învăţătura Părinţilor, dată fiind legătura intimă între suflet şi
trup, prin post şi asceză ajungem la smerenie. Smerindu-şi trupul prin privarea de
alimente, credinciosul îşi va putea abate, pe parcursul celor patruzeci de zile ale
Postului Mare, sufletul de la atracţia plăcerilor făcându-l astfel să coboare în
adâncul smereniei. Dar fariseul nu postea „cum se cuvine‖, căci dacă vrem să
străbatem cu folos Postul Mare. trebuie „să învăţăm legile postului‖ şi să ne
omorâm trupul „cu ştiinţă‖ şi discernământ, amestecând smerenia în toate virtuţile:
„Leagă de înfrânare smerenia, fără de care cea dintâi se va afla nefolositoare‖. Căci
smerenia e superioară ascezei şi postului, aşa cum virtuţile sufletului sunt
superioare virtuţilor trupului!
Dumnezeu este smerit pentru că este desăvârşit; smerenia Lui este slava Sa şi
sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi. Oricine se apropie de
Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este
înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a
cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a
frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din
timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Cum poate deveni cineva smerit? Răspunsul, pentru un creştin, este simplu;
contemplându-L pe Hristos, smerenia divină întrupată, Cel prin Care
Dumnezeu a descoperit, o dată pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie şi smerenia
Sa ca slava. ―Astăzi‖ a spus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, ―Fiul
Omului se preaslăveşte şi Dumnezeu Se preaslăveşte în El―.
În cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul
la El. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, pe când cu fariseul religia
însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire de
sine fariseică.
Perioada de post începe, astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este
începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţa, mai presus de orice, este o
reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi
asupra lucrurilor divine. Ea este înrădăcinată în smerenie şi smerenia –
dumnezeiască şi minunata smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei.
―Să fugim… de vorba cea înaltă a fariseului―, spune Condacul acestei zile, ―şi să
învăţăm înălţimea graiurilor celor smerite ale vameşului…―. Suntem la uşile
pocăinţei şi la cel mai solemn moment al privegherii de Duminică: după ce
Învierea şi arătarea lui Hristos au fost vestite – ―Învierea lui Hristos văzând…‖ –
cântăm pentru prima dată troparele ce ne vor însoţi în întregul Post:
(Pr. Alexander Schmemann, ―Postul cel Mare―, Editura Doris, Bucureşti, 1998)
Părintele Arsenie Boca - Vameşului şi fariseul
Ar fi bune virtuţile fariseului. Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia.
Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai
îndreptat la casa sa.
Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul
că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu
veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu" - virtuţi unite cu smerenia vameşului.
Mai mare păcat însă decât toate acestea este mândria. Să ştiţi că pe toţi păcătoşii de
orice fel îi iartă Dumnezeu dacă se vor pocăi şi se vor îndrepta. Ba mai mult,
Dumnezeu îi urmăreşte pe oamenii păcătoşi pas cu pas în toată clipa vieţii lor ca
să-i întoarcă la calea cea bună, la calea mântuirii, pentru că Dumnezeu este
iubire: "Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu
pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică‖.
"Spune-le pe viaţa Mea , zice Domnul Dumnezeu , că nu voiesc moartea
păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască, adică să aibă viaţă
veşnică! Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce voiţi să muriţi casa
lui Israel, adică creştinilor!‖
Nu din cuvintele noastre vom dovedi acest lucru, ci din cuvintele lui Dumnezeu.
Cei mândri, încrezători în ei înşişi, sunt nesuferiţi chiar celor ce-i înconjoară. Dar
cât de nesuferit trebuie să fie cel mândru înaintea Creatorului care l-a făcut! De aici
poate oricine pricepe de ce le stă Dumnezeu împotrivă celor mândri. Dar să vedem
ce este mândria.
Mândria este încrederea omului în sine însuşi, în puterea sa, în averea sa, în
hainele sale, în frumuseţea sa, în înţelepciunea sa. Omul mândru, cu nimeni nu
se împacă decât cu cei ce-l linguşesc şi-l laudă, încolo pe toţi îi vorbeşte de rău, pe
toţi îi dispreţuieşte. Omul mândru de va primi de la cineva vreun ajutor la nevoie,
nu mulţumeşte aceluia. Dar el, de-i va da cuiva un ajutor, pretinde să-l laude în
gura mare.
Omul mândru în cugetul inimii sale şi de crede în Dumnezeu, cum zice el,
chiar când se roagă ia o atitudine de sfidare a lui Dumnezeu, adică un fel de
dispreţ.
Omul mândru, când se roagă, porunceşte lui Dumnezeu, îşi laudă singur
calităţile pe care nu le are, iar gândul că ar fi păcătos e departe de el.
Omul mândru nu suferă învăţătura bună dacă-i faci o mustrare pentru a se
îndrepta, el provoacă scandal, iar dacă cere cuiva vreun sfat spre
învăţătură, după ce l-a primit, îl auzi spunând: "asta o ştiam şi eu!”
Sfânta Scriptură ne spune că orice dar bun şi orice dar desăvârşit vine de la
Părintele luminilor, adică de la Dumnezeu. Va să zică, noi, făptura omenească,
oricine am fi, orice bun avem, orice calitate, fie frumuseţe, fie sănătate, fie
bogăţie omenească, fie inteligenţă sau credinţă mare, fie răbdare multă pentru
Hristos şi Evanghelia Sa, sau alte fapte bune creştineşti, le avem dăruite de la
Dumnezeu, precum zice: "Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dăruit nu numai
să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El‖.
Va să zică orice bun avem noi nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dacă te
lauzi, te mândreşti cu ce nu-ţi aparţine, aceasta se numeşte mândrie, iar Dumnezeu
pe bună dreptate le stă împotrivă celor mândri.
Una din poruncile lui Hristos, este aceea de a fi smerit, căci iată ce ne învaţă:
"Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească, fiecare să dea altuia întâietate, nu
umblaţi de lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite, să nu vă socotiţi singuri
înţelepţi, iar dacă te abaţi de la porunca smereniei, atunci,oricine ai fi, îţi va sta
Dumnezeu împotrivă‖.
La proorocul Ieremia cap. 49, v. 16, zice Domnul: "Înfumurarea ta, îngâmfarea
inimii tale, te-a rătăcit şi chiar de ţi-ai aşezat cuibul tot atât de sus ca al
vulturului şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul!‖
Vedeţi mândria inimii, vedeţi din ce cauză a rătăcit lumea de la dreapta credinţă.
Să ştiţi că pricina rătăcirii lumii nu se datorează atât de mult păcatelor făcute cât
înfumurării şi îngâmfării inimii lor, fiindcă s-au socotit singuri înţelepţi, au
înnebunit, zice Sfântul Apostol Pavel.
Citiţi cu atenţie tot capitolul amintit şi să nu ne mai mirăm de ce sunt atâţia nebuni,
de ce s-au ivit atâţia care zic că nu există Dumnezeu şi că nu mai este nimic după
moarte. Iată mândria unde i-a dus, făcându-se şi înălţându-se ei ca Dumnezeu.
Spun că omul este totul, că a descoperit şi că a făcut atâtea maşinării şi mari
progrese. El uită, din cauza mândriei, că toate câte le au la îndemână, fie
înţelepciune, fie materie primă, le au de la Dumnezeu. Dacă ar fi smeriţi, ar
vedea că nu sunt în stare să facă un fir de păr în plus omului.
Citind puţin prin Sfânta Scriptură şi prin alte cărţi, lor li se pare că sunt la înălţime
ca vulturul şi că nimeni nu ştie ce ştiu ei. De aici vine dispreţul de semenii lor. Ei
s-au împărţit în multe grupări şi au început să aiureze zicând că au descoperit
tainele lui Dumnezeu, iar dacă nu vom zice şi noi ca ei, mânia lui Dumnezeu ne
aşteaptă. Iată înfumurarea şi mândria cea drăcească.
La proorocul Obadia cap. III, v. 4 zice Dumnezeu aşa: "Dacă ai locui tot atât de
sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşezat cuibul între stele, te voi arunca jos‖, iar la
proorocul Amos cap. IX, v. 2, zice: "Chiar de s-ar sui în ceruri, şi de acolo îl voi
doborî‖.
Auziţi, fraţi creştini, în ceruri de s-ar sui mândrul, şi de acolo îl va arunca Domnul,
căci El nu minte. Grozav păcat este mândria. Noi, creştinii, prin Tainele
sfinţitoare ale lui Dumnezeu, suntem fii şi fiice ai Lui, moştenitori ai împărăţiei
cerurilor, căci prin Sfintele Taine ne urcăm în ceruri. Însă de vom cădea în
păcatul mândriei, şi din ceruri vom fi doborâţi, adică de la înălţimea aceasta a
sfinţeniei, cum spune Domnul Hristos.
Iată ce a zis Domnul despre unele cetăţi: "Tu, Capernaume, care până la cer te-
ai înălţat, până la iad te voi pogorî!‖ În altă parte zice: "A răsturnat pe cei
puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi!‖
Înaintea lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de
scumpă ar fi, poate să dea săracilor pomeni mari, mese întinse, din cauza
mândriei şi a neascultării Evangheliei precum şi a poruncilor lui Hristos, toate
faptele bune nu sunt primite la Dumnezeu. Orice bine ai face e în zadar. Este
întocmai cum ai pune apă într-un vas spart şi ar curge jos: când te duci să bei e tot
gol. Aşa sunt cei mândri, lipsiţi de mila lui Dumnezeu. De aceea cei mândri nu pot
suferi mustrarea celor înţelepţi, căci sunt plini de duhul diavolesc al mândriei.
De multe ori se întâmplă că din cei de jos se ridică unii la ranguri mari în lumea
aceasta, mai ales în zilele noastre. Vedem cum băieţii şi fetele de ţărani de la coada
sapei, ce au purtat opinci până ieri, alaltăieri, s-au ridicat, ajungând doctori,
profesori, ingineri, din care cauză au căzut în mândrie, li s-au urcat fumuri la cap,
le e ruşine de rudele, de prietenii cu care au copilărit şi chiar cu părinţii lor. Iată
cum se văd ei pe sus ca vulturii la înălţime. Şi mai ales prin căsătorie îşi aşează
cuibul cât mai sus printre stele. Dar pe mulţi îi dărâmă Dumnezeu într-o clipă, căci
ajung în starea cea mai nenorocită şi de plâns aducându-şi aminte de unde au plecat
şi privind cu suspine spre cer, la Marele Creator, Dumnezeu. Iar pe cei care nu se
trezesc nici din astfel de nenorociri îi aşteaptă focul gheenei, cum zice Domnul
Hristos: "Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de focul gheenei?!‖ Vedeţi dar,
fraţi creştini, că duhul mândriei duce la pierire veşnică. Naţiuni mari, împărăţii
puternice care au stăpânit lumea, atunci când s-au mândrit, s-au prăbuşit ca şi când
n-ar fi fost niciodată, pentru că le-a stat Dumnezeu Atotputernicul împotrivă.
Toate păcatele la un loc să ştiţi că nu fac cât mândria înaintea lui Dumnezeu. De
ce? Fiindcă mândria este un păcat direct împotriva lui Dumnezeu, care ne dă toate
darurile bune şi tot ce avem noi.
Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu, dar dacă
păcătuieşte împotriva Domnului Dumnezeu cine-l va mai putea scăpa, cine se va
mai ruga pentru el! Nimeni!
Prin păcatul mândriei, majoritatea lumii a ajuns vrăjmaşă lui Dumnezeu. Şi, după
ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Pe cine-l mai
rugăm de iertare, la cine mai putem striga ca să ne ierte şi să ne primească?! În
ochii lumii nu pare aşa de mare păcatul mândriei, de aceea nici nu-l socoteşte;
dar, după câte am auzit de la Domnul, mândria este pricina tuturor răutăţilor
din lume şi pricina căderii din împărăţia cerurilor, de la mântuire.
Dacă mândria este atât de păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi este osândită cu foc
nestins, smerenia e aşa de mare şi aşa de plăcută lui Dumnezeu încât pe ea o
numeşte podoabă. De aceea zice: "Tot aşa şi voi, tinerilor, să fiţi supuşi celor
bătrâni şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie‖. (I Petru V, 5).
Da, să ştiţi, fraţi creştini, că nimica nu e mai plăcut lui Dumnezeu, ca smerenia.
Toate virtuţile creştineşti sunt bune însă fără smerenie n-au nici o valoare.
Smerenia este temelia de piatră a tuturor virtuţilor creştineşti. Bune sunt
milosteniile, rugăciunile, mergerea regulată la biserică, postul, spovedania
păcatelor, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, citirea Bibliei,
propovăduirea învăţăturii Evangheliei, dar fără smerenie nu au nici o valoare.
Poţi să dai toată averea săracilor, dacă o dai din slavă deşartă, ai pierdut. Credinţa,
nădejdea şi dragostea, ca şi celelalte fapte bune ce decurg din acestea, sunt ca o
îmbrăcăminte, căci ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcaţi-vă cu toate
armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului‖. Va
să zică toate virtuţile creştineşti sunt ca îmbrăcămintea, iar smerenia e ca o
podoabă.
Fără această podoabă, creştinul nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, este ca
un mormânt văruit, este ca un fariseu făţarnic. Dacă vreţi dovadă, am auzit din
Sfânta Evanghelie de astăzi.
Fariseul avea fapte bune, credea în Dumnezeu, se ducea la biserică, însă era
mândru. Mândria, lauda de sine sunt ca un foc ce arde totul, nimicind toate
faptele bune.
Dar vameşul, deşi foarte păcătos, fiindcă s-a smerit în inima sa şi s-a căit
făgăduind că se va îndrepta, a fost iertat de Dumnezeu.
De aceea a zis Domnul Hristos că cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte
va fi înălţat.
Când împlineşti toate poruncile lui Hristos, să zici: "sunt un rob netrebnic, am
făcut ce eram dator să fac‖.
Dacă eşti smerit, frate şi soră creştină, tu nu mai poţi să umbli în felul lumii plin de
mândrie, care n-a auzit niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, tu nu mai poţi să umbli
cu ei, să mai faci ca ei. Ca să ne dovedim smerenia, trebuie s-o arătăm prin
cugetele inimii, prin vorbe, prin fapte, precum ne spune: "Nu faceţi nimic din
duh de ceartă sau din duh de slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să primească
pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la
foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era în Hristos Iisus‖.
Aşa este smerenia, ea nu te lasă să te socoteşti mai bun decât altul, chiar cât de
păcătos ar fi el, ci tu să te socoteşti în inimă şi mai păcătos. Smerenia nu-l lasă
pe creştin să se laude cu faptele lui şi, când ar vrea să facă aceasta, îl trimite la
Hristos să-L vadă şi să audă că El, când făcea bine, le poruncea cu dinadinsul să
nu spună nimănui. Când lumea îl numea bun, răspundea: "Ce-Mi zici bun?
Bun este singur Dumnezeu!"
Astfel, smerenia inimii nu-ţi dă voie să te compari cu cei mai răi din lume, ci
Când într-un corp sângele e stricat, răsuflă prin piele în diferite părţi ale trupului.
Tot aşa şi mândria răbufneşte în afară dinlăuntru, din inimă şi din minte. Astfel,
după cum bubele sunt expresia sângelui stricat, tot aşa şi mândria din afară este
expresia gândurilor dinlăuntru.
Să lăsăm lumea cea deşartă, căci nici un folos nu avem de la ea, şi, din duminica
aceasta, să începem pregătirea sufletească, ca, începând sfântul şi marele post,
să ne împodobim cu toate podoabele smereniei şi hainele virtuţilor, spre
mântuirea sufletelor noastre.
Rugăciune
Sf. Evanghelie, care s-a citit astăzi, ne-a sfătuit pe fiecare, că în călătoria
noastră creştină pe care avem să o facem, să nu cumva să fim stăpâniţi de duhul
mândriei, căci nu vom izbândi. Iată avem cazul cu Fariseul, care se pregătise cu de
toate, cu fapte frumoase, dar fiind stăpânit de duhul mândriei, ca și cu un chibrit a
dat foc la acestea, nealegându-se nimic de ele, iar el s-a întors acasă fără de nici un
folos, şi ceva mai mult, încă umilit cu ruşinare, pentru că prin mândria sa nedreaptă
căuta să se înalţe pe sine şi, în al doilea rând, să umilească pe vameşul cel păcătos.
Din această pildă a Vameşului şi a Fariseului, noi putem trage concluzia, care e
încheierea oricărei mândrii şi umilinţe adevărate: Că tot cel ce se înalţă pe sine,
se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa.
Fraţilor, socot că nu poate fi alt sfat mai sfânt, şi altă virtute pe care să ne-o dea
Biserica pentru această călătorie a Marelui Post, decât umilinţa. Umilinţa, în chip
firesc, stăpâneşte sufletul oricărui călător... Orice pelerin în această viaţă e
stăpân numai pe gândul, pe dorinţa de a pleca, dar nu e stăpân nici pe clipa
plecării, nici pe călătorie şi nici pe sfârşitul acestei alergări. Toate acestea sunt
în stăpânirea altcuiva. Şi atunci iată cum, în chip firesc, se cere călătorului
grijuliu, ca de toate să se pregătească în umilinţă, pentru ca cel pregătit să se
poată bucura de ocrotirea Celui Atotputernic şi Atotdrept.
Iată, ne pregătim să pornim şi noi în calea către Sf. Paşti, în umilinţă. Mai întâi
calea însăşi e calea Domnului. Şi toate sunt ale Lui, chiar şi faptul că noi vom trăi
în acest timp şi ne vom bucura în chip deosebit din ospăţul cel duhovnicesc, toate
acestea nu sunt decât daruri ale lui Dumnezeu. De aceea cu umilinţă se cere din
partea noastră să avem toată încrederea în Domnul şi numai în El. Toată grija
noastră cea sufletească să nu fie îndreptată decât în a nu pierde nici o clipă din
tot ceea ce Dumnezeu Însuşi ne-a pus la îndemână, pentru această călătorie a
Postului. Şi stăpâniţi fiind de acest duh al unei smerite legături sufleteşti a
noastre cu Dumnezeu, putem fi siguri că la sfârşitul acestei călătorii vom intra
în Ierusalim şi noi în slava Domnului, iar lumina Învierii ne va fi chezaş tuturor
biruinţelor noastre în Domnul.
Fraţi creştini, trecând acum la cel de al doilea motiv pentru care ni s-a dat acest sfat
în vederea pregătirii pentru călătoria Postului Mare, încă de la început mărturisim
ceea ce e cunoscut de toţi, că umilinţa e mama tuturor virtuţilor. Ea este izvorul
tuturor celorlalte virtuţi.
Omul smerit e un om sincer, iar cel sincer e iubitor de adevăr, pe când cel
mândru urăşte adevărul. Iată cum umilinţa e izvorul virtuţilor. Prin ea ne legăm
sufleteşte de Părintele nostru din ceruri, izvorul a tot binele, atât cu privire la
miluire, dar şi în a ne lumina ca şi noi să propăşim pe căile virtuţilor. Prin
această virtute a umilinţei se nasc toate celelalte virtuţi, căci ea ne înfiază
Părintelui din Ceruri, care e şi Părintele virtuţilor.
Prin mândrie tu nesocoteşti chiar greşalele tale, căci vezi colosal de mărit
numai ceea ce e fărâmă de bine în tine şi de multe ori slăveşti chiar răul.
Prin mândrie, apoi nesocoteşti şi nedreptăţeşti pe aproapele, care nu vrei să
te umbrească cu ceva. Şi atunci te porneşti cu toată urgia asupra lui, prin
clevetiri, prin loviri chiar, pentru a nu rezista la comparaţie....
Prin mândrie nesocoteşti pe Dumnezeu chiar. Cel plin de sine merge până
acolo cu orbirea sufletească, că socoate că toate locurile sunt pline de
prezenţa atotputerniciei lui omeneşti. El se socotea chiar zeu, decât care
alţii, mai mari, nu pot fi. Ei sunt stăpânii vieţii! ei sunt legiferatorii
moravurilor! ei sunt totul!...
Iată greşeala celor stăpâniţi de păcatul mândriei. De aici izvorăsc toate greşalele....
Numai ştiind toate acestea vedem şi înţelegem cele scrise în cartea Iisus, fiul lui
Sirah:
Pentru ce se trufeşte cel ce este numai pulbere şi cenuşă, când în viaţă fiind, el le
leapădă mereu dinlăuntrul său?
Iar dacă omul moare, moştenirea lui sunt: şerpi şi jivine şi viermi.
"La răsărit, cerul e îmbujorat şi pe sub ochii noştri vrăjiţi se succed orele
zorilor... Aşteptăm, aşteptăm.... Aşteptăm mereu. A sosit şi amiază pe pământul
tinerel. Dar omul nu se vede nicăieri!
Peste puţin o să fie noapte neagră, - ceasul umblă, arătătorul îşi descrie regulat
cercurile și iată-ne spre ora 12; iar om încă n-am zărit nicăieri, şi mai avem abia
o jumătate de oră.... Mai avem un sfert de oră. Ne-a cuprins teama, se face
miezul nopţii fără să fi putut privi în ochii omului. Dar încă nu-i pierdut nimic.
Mai avem cinci minute, trei... două... Unde-i omul? Mai avem trei secunde,
numai două.... vai! numai una…
A trecut prima zecime şi din ultima secundă - şi de om încă nu ne-au dat ochii
nicăieri! După prima zecime de secundă vine a doua zecime... Trece şi asta! Şi
atunci, în clipită aceasta - cu 8/10 de secunde înainte de a bate miezul nopţii,
zărim omul....
Iată care-i "lunga istorie" a omenirii... "Din 24 de ore ale istoriei omenirii, vieţii
ei de până acum îi revine 8/10 parte din ultima secundă".
În ce au fost înfipte temeliile lui, sau cine i-a pus piatra din capul unghiului,
când tresăltau laolaltă stelele dimineţii şi toţi îngerii Domnului se bucurau
foarte?
Cine a închis marea cu porţi, atunci când a ţâşnit ea întâi, când a ieşit din
matcă? Şi când i-a pus norii drept veşmânt şi negurile drept scutece, şi i-a tras
ţărmul în jurul ei şi i-au pus zăvoare şi canaturi, şi i-au poruncit: Până aici să
vii şi mai departe nu! Aici sfărâma-se-va trufia valurilor tale!
Dat-ai tu, de când trăieşti, porunci dimineţii? Ai însemnat tu zorilor locul lor...
Mers-ai tu până la izvoarele mării şi necercetatele adâncuri ale oceanului
străbătutu-le-ai oare?".... Citiţi, vă rog, toate aceste întrebări pe care le pune
Dumnezeu omului trufaş. Cine doreşte să le citească, le găseşte în capitolele 38
şi 39 din Cartea Iov.
Faţă de toate aceste măreţii ale creaţiei, şi de minunatele orânduiri puse încă de la
începutul lumii, de Ziditorul ei, vin a întreba pe omul cel stăpânit de duhul
mândriei: Cum îndrăzneşti să nesocoteşti legile divine de care ascultă aştrii, luna
şi soarele? Nu ei înseamnă povaţa pe care Însuşi Dumnezeu ţi-o dă prin pilda
vameşului, care prin umilinţa s-a întors îndreptat la casa lui? Vrei ca şi tu în
trufia ta, să te arunci în înălţimile lui Lucifer, de unde s-a prăbuşit în adâncurile
întunericului? Mândria lui Adam şi a Evei, care ar fi dorit să fie mai presus de
Dumnezeu, te înfierbântă şi pe tine?
Să băgăm de seamă. că mândria oricând în lume n-a adus decât umilinţe ruşinoase.
Iată: Lucifer, Adam şi Eva, Fariseul şi alte încă multe pilde nu sunt decât exemple
de înfrângere a mândriei. Acest păcat, după cum am spus, e izvorul tuturor
păcatelor, al tuturor ruinărilor, al suferinţelor şi al pedepselor. Pe când umilinţa
sinceră şi nevinovată, totdeauna a înălţat sufletele credincioase până la
Dumnezeu. Acela care sincer şi cu tot focul credinţei lui s-a rugat lui Dumnezeu,
ca să vie Împărăţia Lui, şi ca să se facă voia Lui precum în Cer aşa şi pre
pământ, totdeauna s-a bucurat de fericirea moştenirii pământului şi a vieţii
veşnice.
calea mândriei prin care totdeauna aceia care au mers s-au prăbuşit în hăul
tuturor suspinelor şi al umilirilor ruşinoase, căci pe această cale a ieşit
Adam din rai, Fariseul din biserică, liniştea şi buna armonie din casele
noastre, pacea ţării şi a lumii....
Pe când calea smereniei creştine, pentru care îndemnul nostru e ca să o
urmaţi, e calea prin care se întoarce în familiile oamenilor liniştea şi
fericirea, în ţară prosperarea, între popoare pacea şi fericirea. Pe această
cale a smereniei noi putem pătrunde în paradisul dorurilor noastre.
Mândria ne-a aruncat din rai, smerenia ne duce în rai. Smerenia ne dă liniştea,
pacea, fericirea, tuturor progreselor, acum şi în veci. Amin.
(din volumul "Dumnezeu este Lumină" – Predici rostite la Iaşi între anii 1935-
1939)
Părintele Petroniu Tănase – Meditaţie la Duminica Vameşului şi Fariseului
Primul semnal al acestei pregătiri de luptă ni-l dau cele trei stihiri, care se cântă
îndată după Evanghelia Utreniei:
―Uşile pocăinţei…‖,
―Cărările mântuirii…‖, şi
―La mulţimea faptelor mele celor rele…‖,
‖ Fariseul, biruindu-se de slava deşartă, s-a lipsit de bunătăţi; iar vameşul, prin
pocăinţă s-a învrednicit de daruri…‖.
Căci prin mândrie a căzut diavolul şi tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar
toată tămăduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a
luat chip de rob şi a răbdat moarte de ocară pe Cruce.
Pilda ne arată pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vameşul om păcătos.
Acesta însă, prin smerenie, s-a întors mai îndreptat decât acela la casa sa.
Dar înălţarea prin smerenie este mai mult decât curăţire de păcate, îndată ce
omul se curăţă de păcat începe să lucreze harul, care sălăşluieşte întru el şi pe
care păcatul nu-l lăsa să lucreze. De aceea Apostolul spune că: ―Domnul, celor
smeriţi le dă har‖ (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrător harul din om, iar
lucrarea harului este felurimea cea bogată a tuturor virtuţilor. Aşa cum mândria
este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea; pe de o parte că
usucă răul de la izvor, ca ceea ce este potrivnică mândriei; iar pe de altă parte este
prielnică creşterii tuturor virtuţilor.
Este adevărat ceea ce spun necuraţii cu vicleşug, că mare lucru face cel ce
săvârşeşte binele, pentru că toate faptele bune sunt mari şi vrednice de cinste. Dar
sunt aşa nu pentru că le face omul, ci pentru că sunt roade ale Duhului Sfânt, fără
de care nu putem face nimic. De aceea ne învaţă Domnul: ‖ Chiar dacă aţi face
toate faptele bune, să ziceţi: slugi netrebnice suntem, căci am făcut ceea ce eram
datori să facem‖ (Luca 17,10).
‖ Lucrează şi păzeşte‖ ne învaţă Sfinţii Părinţi. Lucrează toate faptele bune, dar
nu fii fără de grijă de rodul lor, ci păzeşte-l de tâlharii cei nevăzuţi. Iar puterea
nebiruită împotriva lor şi cămara cea mai sigură pentru comorile cele duhovniceşti,
de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia.
Odată Cuviosul Antonie a văzut toate cursele vrăjmaşului ca o mreajă întinse pe
pământ şi suspinând, a zis: ―Oare cine poate scăpa de ele?‖. Şi a auzit un glas
zicând: ―Smerenia‖.
Altădată, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: ―Multă silă îmi faci,
Macarie, şi n-am nici o putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac şi eu;
posteşti tu, dar eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum;
numai cu un lucru mă biruieşti tu‖. Şi l-a întrebat Awa Macarie:‖Care este acel
lucru ?‖ A răspuns diavolul: ―Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere
asupra ta .‖
De aceea nici nu se putea mai potrivită pregătire pentru sfinţita patruzecime decât
îndemnul la smerenie. Căci ce facem noi în vremea postului?
Dar lucrurile acestea nu le facem numai în Postul Mare. Toată viaţa pământească
este luptă cu duhurile răutăţii, curăţire de păcat şi împodobire cu virtuţi. De aceea
întotdeauna şi nu numai în post avem trebuinţă de smerenie.
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe învăţături mântuitoare, arătându-
ne El Însuşi cu pildă cum să le facem. Ne-a iubit mai presus de orice şi ne-a
învăţat să ne iubim şi noi la fel: ―Aşa să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit
Eu‖ (Ioan 13, 14); apoi s-a dat pildă de smerenie, zicând: ―Învăţaţi de la Mine
că sunt blând şi smerit cu inima ‖ (Mat. 11, 19).
Toată viaţa Domnului este o neîntreruptă şi negrăită smerenie. S-a născut smerit în
grajd de vite, a trăit smerit, a murit mai mult decât smerit. ―S-a smerit luând chip
de rob până la moarte de Cruce‖ (Filip. 2, 8). De aceea, Sfântul Isaac Sirul a
numit smerenia ―veşmânt al Dumnezeirii‖, ca una cu care Domnul a fost
îmbrăcat în toată viaţa sa pământească. Dar nu numai că a fost îmbrăcat cu ea,
ci El însuşi a fost întruparea smereniei, încât putem spune că El este
―Smerenie‖, precum este ―Dragoste‖.
Dar prin bogăţia de daruri arătată mai sus, smerenia mai are încă unul şi mai
mare. Ni-1 arată Mântuitorul când zice: ―Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre‖ (Matei 11, 19).
Viaţa aceasta pământească este plină de durere şi suspin. ―În lume necazuri veţi
avea‖, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apostolul adaugă: ―Cu multe scârbe ni
se cade să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu‖ (Fap. Ap. 14, 22). Abia la
sfârşitul ei, nădăjduim să mergem ―unde nu este durere, nici întristare, nici
suspin‖, să dobândim odihna şi pacea mult dorită şi negăsită pe pământ. Domnul
însă ne-a încredinţat că şi aici, pe pământ, putem avea odihnă sufletelor noastre
şi anume prin smerenie şi blândeţe.
Începutul înnoirii noastre nu se poate deci face altfel decât prin intrarea în
rânduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru sfântul şi marele Post o
începem cu smerenia, ca să trăim în această vreme şi apoi cu ea să călătorim de-a
lungul întregii vieţii acesteia, ştiind că numai călătorind pe cea mai bună cale vom
avea odihnă sufletelor noastre, în veacul de acum şi în vecii vecilor.
―Umilinţă este primul lucru pe care trebuie să-l facem. Ne umilim în faţa lui
Dumnezeu pentru că ştim că săvârşim fapte rele în fiecare zi: cu lucrul, cu cuvântul
şi cu gândul. Aproape în fiecare minut. Şi nu exagerez când spun că în fiecare
minut facem o faptă rea. Gândim ceva rău, chiar dacă nu facem fapta, totuşi
gândim. Iar gândul, spune Sfântul Apostol Iacov, odrăsleşte fapta cea rea care,
odată săvârşită, introduce păcatul în noi.
În acelaşi timp, de multe ori suntem ispitiţi ca şi fariseul să facem câteva fapte
pentru ochii lumii şi nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va
avea o atitudine vizibilă, ca şi fariseii. Când posteau se îmbrăcau în sac, îşi puneau
cenuşă în cap, aveau faţă tristă şi nebărbierită, ca să se arate tuturor că postesc. Şi
spune Mântuitorul: pentru lume postesc! Îşi vor lua răsplata în lumea aceasta! În
Cer nu mai au nici o plată! Dacă făceau o faptă bună, ieşeau la răscrucea
drumurilor, puneau să sune din trâmbiţe şi veneau săracii ca să primească bani sau
mâncare.
Adeseori şi noi suntem tentaţi să facem lucrul acesta. De altfel toată literatura,
îndeosebi cea de azi, vorbeşte despre lume ca un teatru. Toţi ne comportăm ca nişte
actori pe scenă. Una este viaţa noastră intimă şi alta este viaţa cu care ne expunem
în faţa lumii. Acesta este fariseismul. Aşa de general este fariseismul nostru, încât
numai când intrăm în biserică ne dăm seama cine suntem, cât de păcătoşi suntem.
Rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!‖ de aici are luat textul:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!―. Spun Sfinţii Părinţi şi cei care
practică rugăciunea inimii sau rugăciunea isihastă, că aceasta este cea mai
completă rugăciune. Ea te aşează în raportul real cu Dumnezeu.
Numai aşa alungăm pe diavol din inima noastră, spunând: „Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!―. Accentuezi
cuvântul păcătos, pentru că ştii că eşti păcătos. Suntem păcătoşi prin naştere,
pentru că moştenim păcatul strămoşesc. Psalmul 50 spune „că intru fărădelegi m-
am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea―.
Multe sunt căile prin care păcatul întră în sufletul nostru. Iar singurul nostru
scut împotriva păcatului este să spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii
mie, păcătosul!“.
Noi suntem oameni supuşi păcatului. Fie că eşti arhiereu, preot, om de rând,
intelectual, muncitor sau un gunoi al societăţii, toţi păcătuim într-un fel sau altul.
Evanghelia ni l-a arătat pe fariseu, care nu avea o aşezare a mărturisirii şi a inimii,
ci credea că el a făcut numai bine în viaţa lui. Dar el de fapt n-a avut o legătură
reală cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a mişcat, ci era ca un mecanism care spunea:
„Acum fă bine! Acum dă milostenie! Acum du-te în templu! Acum dă zeciuială!―.
Avea un mecanism, nu era o inimă vie. Pe când a vameşului era o inimă vie, care
măcar plângea!
(transcriere parţială, extrasă din: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed.
Bonifaciu, Bacău, 2009)
Părintele Dorin Picioruş - Predică la duminica a 33-a după Rusalii
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, pregătirea pentru Postul Mare începe cu Lc. 18,
10-14, adică cu un text evanghelic care nu trebuie înţeles disjunctiv. Pentru că nu e
bine să fii nici ca vameşul şi nici ca fariseul în mod deplin, pentru că nici vameşul
şi nici fariseul nu sunt paradigme existenţiale totale pentru un creştin ortodox.
De-a lungul timpului am ascultat sau citit zeci de predicatori contemporani, care,
aproape la unison, îl lăudau pe vameş, ca bun de urmat şi pe fariseul centrat pe
sine, care era bucuros cu ce ştie, face şi are ca damnabil.
Însă fiecare dintre ei, în alte contexte, recunoşteau că nu e de ajuns doar pocăinţa
pentru a fi un ortodox, ci mai e nevoie de multă cunoaştere teologică şi asceză
pentru a ne sfinţi şi că pocăinţa e începutul şi nu sfârşitul vieţii virtuoase, după cum
nu e bine nici să spui că teologia, fapta bună, profesia nu sunt bune, pentru că fără
ele nu ştii ce înseamnă să fii ortodox şi nici nu poţi să fii un om social.
Aşa că Domnul a vorbit despre doi oameni care anevisan/urcă (GNT, v. 10)…şi a
dus totul spre concluzia din v. 14, pentru a ne arăta că nu trebuie să gândim
disjunctiv realitatea interioară a oamenilor, adică ori albă ori neagră, ci sunt luaţi
doi inşi în discuţie pentru că de la fiecare trebuie să luăm unele lucruri şi pe altele
să le lăsăm.
Profesia de vameş, cât şi aceea de teolog (fariseii erau teologi mozaici) sunt
neapărate într-o societate.
Fiecare profesie e neapărată.
Dacă eşti frizer, spre exemplu, şi crezi că nu ai nevoie de scriitori sau de medici,
atunci o să mori prost…pentru că nu citeşti cărţi…şi când o să ai un atac de
cord…nu are cine să te scape de moarte.
Însă, tot la fel, dacă eşti academician şi crezi că din acest motiv trebuie să îi
priveşti de sus pe toţi, când o să ai nevoie de schimbat o ţeavă în baie sau când o să
ai nevoie de un taxi, o să dai nas în nas cu unii care nu au studiile tale…dar sunt
buni, foarte buni acolo unde sunt…Bineînţeles, dacă avem de-a face cu
profesionişti în ale muncii lor şi nu cu ageamii…
A trage concluzia că nu avem nevoie de vameşi, că merge şi fără ei, cum trag unii
concluzia că nu avem nevoie de Biserici, că merge şi fără ele…e dovadă de
îngustime de minte.
Nu degeaba Triodul, în care înveţi să lauzi Treimea Prea Sfântă treimic, în trei
ode/cântări…începe cu urcarea spre Biserică şi această Evanghelie iniţiază traseul
evanghelico-liturgic spre Paşti. Ci Domnul, ironizând modul nostru maniheic,
păcătos de a vedea lucrurile şi de a considera pe unii numai buni şi pe alţii numai
răi, ne dă să înţelegem că trebuie să fim supli, profunzi în experienţa noastră şi că
trebuie să dobândim cunoştinţa din faptele tuturor oamenilor…şi nu doar din
faptele unora.
Tocmai de aceea avem doi fraţi în Parabola fiului curvar…sau doi împreună
răstigniţi alături de Prea Sfânta Sa Cruce: pentru ca să învăţăm de la ambii.
Cei care înclinau spre extrema pietistă, spuneau în gura mare că teologia şi
cunoaşterea duhovnicească nu sunt importante ci mai degrabă trebuie să ne axăm
pe post, rugăciune şi pocăinţă, reducând totul la o trăire inconştientă a credinţei
ortodoxe, pe când cei care înclinau spre extrema intelectualistă, puneau bază pe
cunoaşterea teologică, pe multa citire şi memorare de texte…dar care să nu fie
descifrate prin asceza creştinilor…ci doar prin intelectul lor, vorbind astfel despre
o cunoaştere teologică nepersonală ci formată doar din lucruri de împrumut.
Astfel, pietiştii ţin în mână steagul vieţii duhovniceşti fără teologie, pe când
intelectualiştii o ţin una şi bună cu teologia fără experienţă duhovnicească.
Adică, primii cred că pot să se nevoiască fără să ştie cum, pe când secunzii
confundă ceea ce ei citesc şi înţeleg cu ceea ce a trebuit înţeles prin sfinţirea vieţii
noastre.
De aceea vă spuneam altă dată, că eu învăţ de la oricine şi din orice lucru. Pentru
că nu mă interesează să judec oamenii la modul definitiv, în sensul să le pun
ştampilă pe frunte, ca şi când eu i-aş trimite în Rai sau în Iad…ci să îi înţeleg. Să
înţeleg de ce unii preferă să moară proşti iar alţii îşi sfinţesc viaţa, cum s-a făcut
racheta şi ce spune cartea, de ce se spune una şi nu alta…
Sunt avid de adâncul oamenilor în care se revarsă adâncul slavei lui Dumnezeu.
Şi de aceea doi oameni urcau spre locul cel sfânt al lui Dumnezeu…şi de
acolocatevi/s-au coborât (GNT, v. 14) alţi oameni. Pentru că mergerea la Biserică
cât şi creşterea în înţelegerea lui Dumnezeu ne schimbă.
Sfinţenia lui Dumnezeu trece din suflet în trupul nostru şi de aceea, după moarte,
unii au Sfinte Moaşte…iar alţii un trup urât mirositor.
Însă trupul neputrezit, frumos mirositor, care te atrage cu duioşie spre el, care te
umple de sfinţenie, trupul Sfântului e trupul unui om aflat în relaţie vie,
continuă cu sufletul său cel sfânt, care stă în faţa lui Dumnezeu în slava Sa,
pentru că de aici, de pe pământ, a învăţat de la toţi…cum să-L vadă în toţi numai
pe El.
Bineînţeles că nu ne-ar plăcea să ne uităm toată viaţa numai în pardoseala Bisericii
ca vameşul…După cum nu ne-ar plăcea nici să facem de toate, să fim oameni ai
credinţei, să ştim multă teologie, ca fariseul, ca teologul de aici, dar să ne simţim
goi, seci, neîmpliniţi, cărora Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile şi nimeni să nu
ne iubească şi să ne înţeleagă.
Vrem iertarea lui Dumnezeu ca vameşul şi o vrem prin multele fapte ale fariseului.
Dacă noi venim la Biserică, citim cărţi sfinte, facem milostenie, ne ostenim pentru
alţii, ne creştem copiii, facem studii, muncim toată viaţa…facem lucruri necesare,
normale, neapărate.
Faptul că Domnul, în v. 14, vorbeşte despre smerenia care înalţă, ne spune, cu alte
cuvinte, acum, la prefigurarea Postului Mare, că niciodată nu facem îndeajuns de
mult şi de bine încât să nu ne mai reproşam nimic.
Dacă fariseul nu s-ar fi uitat la tot ceea ce făcuse până atunci cu mulţumire de
sine…ar fi plecat mai îndreptat decât vameşul, care ar fi plecat şi el mai îndreptat
decât altul din Casa Domnului, adică după starea sufletească a fiecăruia.
Însă vameşul a plecat mai îndreptat decât fariseul nu pentru că era mai teolog
sau mai credincios decât fariseul ci pentru că s-a pus în faţa Domnului, a cerut
mila Lui deşi nu făcuse nimic bun.
Fariseul făcuse multe lucruri bune, cunoştea teologie, ştia cum ar fi trebuit să se
roage…dar, pentru că toate îi mergeau din plin, se centrase pe sine şi nu pe El.
Dacă acolo, în rugăciune, se descentra de pe adularea de sine şi nu s-ar mai fi uitat
la ceea ce făcuse şi era el şi cerea şi el mila Lui, Dumnezeu l-ar fi făcut şi mai
frumos, şi mai zelos, şi mai impunător în rândul celor credincioşi.
În curăţirea noastră de patimi, prin rugăciunea fără imagini şi prin postul trăit din
bucuria inimii, nu facem decât să ne distrugem imaginea bună despre noi înşine,
închipuirile, linguşirile de sine…pentru a ne goli de noi şi a ne umple de slava Sa.
Când cădem din bine, din fapta bună, cădem din relaţia cu El, cu Binele întregii
creaţii.
Iar prin faptul că începem pregătirea pentru un alt Post Mare şi nu motivăm că l-am
ţinut pe cel din 2010 şi nu mai avem nevoie şi anul ăsta, Biserica noastră vrea să ne
spună, că întreţinerea duhovnicească e permanentă, după cum o să mai vină încă
odată o primăvară, şi o vară, şi o toamnă, şi o iarnă iar în fiecare anotimp trebuie să
trăim duhovniceşte, după cum vom mânca, dormi, ne vom spăla, ne vom plimba
etc.
Ritmul liturgic se accelerează…după cum se accelerează înmugurirea şi înfrunzirea
copacilor.
Dacă vameşul e lăudat e pentru aceea că…a început să se mişte spre bine prin
pocăinţă…
Dacă fariseul e mustrat e pentru aceea că vrea să se oprească din înaintare…şi vrea
să se bucure numai de trecut şi să trăiască în trecut…când prezentul îi ţipă în vene.
Nu rămâneţi în trecut!
Amin!
Părintele Ion Cârciuleanu – Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii a
Vameşului şi Fariseului
Peste trei săptămâni vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, Postul cel mare în
care, prin rugăciune, prin înfrânare şi pocăinţă ne vom curăţi sufletele de păcate.
De aceea, începând de astăzi, prin cântările şi rugăciunile de la Sf. Slujbe, Biserica
ne pregăteşte, treptat, pentru întâmpinarea cu cuviinţă a Sfântului şi Marelui Post.
Este vorba de o pregătire specială, care se desfăşoară după anumite slujbe cuprinse
în cartea liturgică numită Triod, fapt pentru care cele zece săptămâni care ne
despart de măritul praznic al Învierii poartă numele de ―perioada Triodului‖. Este o
perioadă de neîncetate strădanii duhovniceşti – pocăinţă, rugăciune şi fapte
bune -, prin practicarea cărora înlăturăm ce este rău în noi şi primim cu sufletul
curat pe Cel ce a biruit moartea, prin Înviere, ca să înviem şi noi către o viaţă
nouă.
―Doi oameni, spune pilda, s-au suit la Templu ca să se roage, unul fariseu,
celălalt vameş‖ (Luca 18, 10). Faptă necesară şi vrednică de laudă. Căci ce poate fi
mai de folos şi mai necesar pentru un suflet omenesc decât să-l preamărească pe
Dumnezeu prin rugăciune în casa Sa. Căci rugăciunea este o înălţare după fire,
cu duhul. E o suire a minţii şi a inimii către Dumnezeu, o mutaţie în conştiinţă,
care duce după sine schimbare în întreaga făptură.
Această purtare a lor ne-o demonstrează convingător însuşi fariseul din evanghelia
de astăzi. Îndată ce a intrat în templu, el este stăpânit de duhul mândriei, începe să-
şi arate virtuţile către cer, prezentându-se pe sine astfel: ―Dumnezeule, îţi
mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest
vameş… Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştig‖ (Luca
18, 11-12).
Fariseul se iubeşte pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalţi şi pentru
Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El şi-a devenit sieşi idol. ―Eu însumi idol
m-am făcut‖, cum spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt prezenţi şi
Dumnezeu, şi aproapele, şi el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I
mulţumi că i-a dat lui, fariseului, să nu fie ca ceilalţi oameni păcătoşi; pe aproapele
îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se înălţa.
―A stat deoparte şi nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul
zicând: Dumnezeule, fii milostiv, mie, păcătosului‖ (Luca 18, 13).
Deci vameşul, prin atitudinea lui, ca şi prin această rugăciune scurtă, îşi confruntă
viaţa cu poruncile dumnezeieşti şi cere smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se
laudă cu nici una din faptele sale bune, pe care, desigur, le va fi făcut şi el, ci le
trece sub tăcere, nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă, doar pe el, apelând la
milostivirea lui Dumnezeu, simţindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său.
Mântuitorul, după ce pune în paralelă pe aceşti doi oameni, pe care îi judecă după
cele ―dinlăuntrul lor‖, după inima lor, îşi încheie parabola cu o sentinţă: ―zic vouă,
că acesta (vameşul) s-a coborât la casa sa mai îndreptat decât acela (fariseul).
Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va
înălţa‖ (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameşul ―s-a îndreptat‖ şi s-a ―înălţat‖ prin
smerenie iar fariseul s-a osândit prin mândrie.
După învăţătura Bisericii noastre mândria, adică preţuirea de sine peste măsură, cu
cele două componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu şi desconsiderarea
aproapelui, ocupă primul loc între cele şapte păcate numite ―capitale‖, care, la
rândul lor, fac parte din păcatele socotite ―grele‖ sau ―de moarte‖.
Din mândrie a pierdut Adam raiul; din mândrie şi din dorinţă de stăpânire asupra
altor popoare au pierit atâţia conducători în decursul veacurilor.
Fariseul nu s-a văzut ―fariseu‖, dar vameşul s-a văzut ―vameş‖: păcătos, neliniştit
de starea lui, nemulţumit de el însuşi. El nu-şi dă sentinţa dreptăţii, nu se
mântuieşte pe sine, ci strigă ajutor de la Dumnezeu şi Dumnezeu îi răspunde: ―Mai
îndreptat s-a întors acesta‖. Mai îndreptat nu pentru că se văzuse el ―drept‖, ci
pentru că văzuse drept, exact starea unui suflet care strigă după ajutor.
În viaţa duhovnicească, ―cazi singur dar nu te ridici singur‖. Îţi întinde cineva
mâna şi împreună te ridici. Strigătul însuşi e începutul ridicării. De aceea zice
Mântuitorul că vameşii şi păcătoşii merg înainte în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici
se descoperă taina, puterea pocăinţei, a căinţei – smerenia.
Întâlnim destui oameni chinuiţi fără încetare de aroganţă, invidie şi ură faţă de
semenii lor, oameni ce stau într-o permanentă izolare şi înstrăinare faţă de
societatea în mijlocul căreia trăiesc, închişi în turnul propriei lor mândrii şi ambiţii
deşarte. Omul mândru – expresie a egoismului negativist, separatist şi antisocial-,
nu acceptă pe nimeni să fie ca el, şi cu atât mai mult, mai presus de el,
considerându-se superior celor din jur. Arogant faţă de subalterni, invidios faţă de
colegii săi merituoşi, duşman al superiorilor, intrigant şi vanitos, omul mândru nu-
şi poate găsi pacea interioară şi echilibrul sufletesc.
În adevăr, după cum mândria este începutul oricărui păcat, tot aşa şi smerenia este
temelia tuturor virtuţilor. Este o virtute exclusiv creştină, pe care păgânii nu au
cunoscut-o, niciunul dintre filosofii lumii vechi n-a predicat-o. Ea a fost
propovăduită pentru prima oară de Domnul Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât şi
prin pilda vieţii Sale. Adevărata ei valoare stă în faptul că însuşi Mântuitorul,
după ce a luat ―chip de rob‖ prin întrupare, ―s-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce‖ (Filip 2, 8), după cum spune
Sf. Apostol Pavel.
Domnul Iisus Hristos a pus în practică această virtute la Cina cea de Taină, când a
spălat picioarele ucenicilor Săi, poruncindu-le ca ―precum v-am făcut Eu vouă, să
faceţi şi voi‖ (Ioan 13, 15). Şi tot El a zis: ―Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre‖ (Matei 11, 29). Iar Sf.
Apostol Pavel se consideră pe sine‖ cel dintâi între păcătoşi‖ (I Tim. 1, 15), sau,
―cel mai mic între apostoli şi chiar nevrednic de acest nume, fiindcă în tinereţe a
prigonit Biserica lui Dumnezeu, arătând că toată strădania lui misionară nu este
de la sine, ci i s-a dat prin harul lui Dumnezeu‖ (I Cor. 15, 9-10).
Smerenia a fost floarea minunată care a încolţit în sufletele nobile ale adevăraţilor
înţelepţi ai lumii, care prin eforturi deosebite au contribuit, cu razele binecuvântate
ale învăţăturii lor, la progresul material şi spiritual al omenirii. În duhul smereniei
au trăit, au muncit şi au luptat înaintaşii noştri, eroi ai neamului şi ai credinţei.
Pentru aceasta, pilda citită astăzi trebuie să ne fie un îndemn şi pentru noi pe de o
parte, ca să nu cădem, în anumite împrejurări ale vieţii, în păcatul fariseului, iar pe
de altă parte, ca să ne străduim să urmăm exemplul luminos al vameşului care şi-a
recunoscut păcatele şi a cerut iertare ―cu duh umilit, inimă înfrântă şi smerită‖
(Ps. 50, 19).
Să recunoaştem că nu suntem decât nişte fiinţe mărginite, cu nimic mai buni sau
mai inteligenţi decât alţii, că suntem supuşi greşelii şi în această situaţie suntem
datori să cerem iertare, ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu, Părintele
tuturor.
Iar când venim la biserică, mai ales în aceste zece săptămâni ale Triodului, să ne
curăţim inima de orice umbră de mândrie, iar în locul ei să aşezăm mai multă
dragoste, mai multă bunătate, mai multă smerenie, ca astfel să ne întoarcem
acasă ca şi vameşul, adică mai ―îndreptaţi‖, ―mai înnoiţi‖ cu duhul. Să repetăm
totdeauna rugăciunea vameşului din Evanghelia de azi: ―Dumnezeule, fii milostiv
mie, păcătosul‖, un model veşnic de rugăciune scurtă, sinceră şi smerită.
În acelaşi timp, să rostim şi sfânta rugăciune a Sf. Efrem Sirul, un adevărat model
de rugăciune a smereniei, care se rosteşte în toată perioada Triodului:
Aşa să facem şi noi. „Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti - zice
Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de
rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru
deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată... Nimic nu este în
faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna
rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată
cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început
tuturor faptelor bune."
Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea
păcatului şi căinţa pentru păcat.
„Nimic nu-1 poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunoaşterea lui" - zice
Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu
zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!" Nu
zicea nici măcar aşa: „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să fac asta şi asta!"
Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-1 hulea pe aproapele. Nu
aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui
Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dumnezeule, sunt un
păcătos, sunt cel mai mare păcătos!... Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt
vrednic să caut cu ochii mei spre cer... Înaintea Ta, Doamne, stau toate
strâmbătăţile mele. înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit.
Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-1 ştii Tu, Doamne. Dar a
răspunde nu pot, iar a fugi n-am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!
Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine,
ticălosul!"
„Smerenia — zice Fericitul Augustin — este scara ce ne înalţă la cele cereşti. "
„Smerenia - zice Sf. Ioan Gură de Aur - este căruţa ce ne ridică la cer".
Smerenia este cea mai aleasă dintre toate virtuţile. Vom spune însă îndată că
această virtute se poate învăţa numai în şcoala Mântuitorului, în şcoala Golgotei, în
şcoala Celui care a zis: „învăţaţi de la Mine, căci sunt blănd şi smerit cu inima!"
(Matei 11, 29).
Şi să nu credeţi că e o lecţie uşoară aceasta. E lecţia cea mai grea. Citiţi cu luare-
aminte Noul Testament şi veţi afla cu câtă greutate i-a scos Iisus chiar şi pe
Apostolii Săi de sub ispita trufiei (când discutau care dintre ei să fie „mai mare").
Iisus Mântuitorul - Care S-a smerit pe Sine până la moarte de cruce - rămâne
pilda desăvârşită de smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii.
Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele Domnului câştigă şi virtutea
smereniei.
Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă de neîncetată
smerenie.
Faţă de virtutea smereniei, cât de urâte sunt trufia şi mândria! Trufia este răsuflarea
Satanei. Mândria este ispita cea grozavă cu care diavolul a câştigat cea dintâi
biruinţă în grădina Edenului şi cu care câştigă şi azi cele mai multe biruinţe.
Răsadul tuturor relelor este mândria - zice înţeleptul Sirah. Şi, vai, este plină
lumea de roadele acestui răsad blestemat.
Se ţin oamenii de azi sfătoşi, învăţaţi; nu le mai trebuie nici sfaturi, nici
Evanghelie. Ei ştiu de toate. Eu vorbesc de oamenii din popor. Intre domni e şi mai
şi... Aproape toţi „intelectualii" îşi fac „un titlu de mândrie" (ce potrivită expresie!)
să nu mai creadă în „superstiţiile" religiei. Vai, ce seceriş grozav are diavolul şi azi
în lume cu ispita trufiei. Răcirea dragostei şi trufia sunt semnele cele mai grăitoare
despre cât de mult s-a depărtat „creştinătatea" de azi de duhul Evangheliei.
„ Tot cel ce se smereşte înălţa-se-va" - asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem
pe tot locul prin Biblie. Din groapă şi din temniţă 1-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul
lui Iacov. Din apele Nilului 1-a scos pe Moise şi 1-a făcut conducătorul unui
popor. De la oi l-a chemat pe David-proorocul; de la plug, pe Elisei; de la pescuit,
pe Apostoli etc. Ce pildă minunată de smerenie este şi Ioan Botezătorul, Înainte-
Mergătorul Domnului!
„Şi tot cela ce se înalţă smeri-se-va" - asta-i scara diavolului, pe care, aşijderea, ne-
o arată Biblia. Faraon îl întreba pe Moise: „Cine este Dumnezeul Acela de Care
îmi vorbeşti?" Şi, pe urmă, s-a înecat în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu
Babilonul şi, pe urmă, a ajuns să pască iarbă. Pe Irod cel trufaş 1-au ros viermii etc.
Dumnezeu smereşte mai întâi şi apoi ridică. Diavolul, pe de altă parte, îl ridică mai
întâi pe om şi apoi îl răstoarnă şi îl umileşte.
Rugăciune
„ Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea suferă de moarte " (Isaia 1, 5).
„Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea" (Psalm
54, 4). „Intrat-au ape până la adâncul sufletului meu" (Psalm 68, 1). „Păcatul
meu înaintea mea este pururea " (Psalm 50, 4) şi înaintea Ta, Doamne. Înaintea
Ta stau toate păcatele şi răutăţile mele.
Iisuse, prea scumpul meu Mântuitor! Tu singur ştii ce fariseu mare trăia odată
şi în mine. Îţi mulţumesc, prea bunule Doamne, că m-ai chemat în şcoala
suferinţelor, în şcoala smereniei, ca să mă scapi de acest fariseu.
„Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale" (Psalm
118, 71). Bine este mie, Doamne, şi de-a pururi Te slăvesc pe Tine, Doamne, că
m-ai chemat în şcoala cea mare a Golgotei, să mă înveţi a mă smeri.
Ajută-mi, prea scumpul meu Mântuitor, să pot trăi în smerenia Crucii Tale până
la sfârşitul vieţii mele. Întăreşte-mă neîncetat, căci fariseul din mine poate încă
n-a murit de tot.
Ispititorul i-a încercat chiar şi pe Apostolii Tăi cu ispita trufiei şi el umblă şi azi
cu această ispită tocmai după aleşii Tăi. Îngenunchează-mă neîncetat, prea
scumpul meu Mântuitor, sub Crucea Ta şi mă ţine neîncetat în acest loc
preasfânt, căci acesta este singurul loc unde ispita trufiei nu mai are nici o
putere.
„ Suflete al meu, smereşte-te neîncetat" (cf. I Petru 5, 6) sub braţele Celui Care
„S-a smerit pentru tine până la moartea pe cruce. " Amin.
Ce te mândreşti, omule?Ce boală urâtă este mândria şi, vai, câţi suferă de boala
asta! Este doar cea mai răspândită boală sufletească.
Te mândreşti cu avuţia ta şi cu banii tăi? Dar până mâine poţi deveni sărac.
Te mândreşti cu sănătatea şi puterea ta? Dar până mâine poţi fi doborât în
pat sau chiar în mormânt.
Te mândreşti cu ştiinţa, cu frumuseţea, cu rangul ce-1 ai? Dar toate acestea
nu sunt ale tale şi în orice clipă le poţi pierde. Tu te mândreşti cu pene ce nu
sunt ale tale. Tu eşti exact în chipul unui corb ce se mândreşte cu penele
unui păun.
Sau poate te mândreşti cu faptele tale şi cu viaţa ta de creştin? Asta-i o
mândrie şi mai deşartă. Oricât de bun te-ai crede tu, eu îţi voi spune
răspicat că eşti plin de răutate. Nimic nu este sănătos înăuntrul tău. Totul e
putred, totul e stricat. „Tot capul tău este bolnav şi toată inima ta suferă de
moarte" (Isaia 1, 5).
Şi, cu starea asta grozavă, tu, omule, te mândreşti? Păi, nu vezi că eşti şi aici la fel
ca în chipul unui corb urât ce se mândreşte cu penele unui păun? Păi, oricâte pene
ţi-ai pune, dragul meu, tu tot nu vei putea intra în rândul porumbeilor din rai. Cu
penele trufiei, nici un pas nu vei putea face spre mântuire.
În împărăţia lui Dumnezeu nu vei putea intra până nu vei cădea în faţa Lui aşa cum
eşti, strigând şi tu cu vameşul din evanghelie: Dumnezeule, milostiv fii mie
păcătosului!
În această parte a acestui sfânt apostol se continuă atât de frumos şirul bunelor
îndrumări şi al însemnatelor porunci date fiului preaiubit şi urmaşului vrednic de
către părintele său sfânt.
Cel dintâi lucru asupra căruia îl face foarte atent Sfântul Pavel pe tânărul său urmaş
este învăţătura, adică felul cum explică şi cum aplică el credinţa, trăirea şi
propovăduirea Evangheliei şi a adevărului divin. Şi numai după ce va fi înţeleasă
şi preţuită deplin această primă valoare a vieţii, învăţătura, apoi urmează
importanţa tuturor celorlalte: a purtării, a hotărârii, a credinţei, a îndelungii
răbdări, a dragostei.
Câţi dintre păgâni ori dintre necredincioşii care n-au o învăţătură sănătoasă au fost
în stare să rabde mult, să se poarte corect, să-şi dea chiar viaţa pentru o cauză a lor,
dar toate acestea nu le-au folosit la nimic, dacă învăţătura lor era rătăcită şi
potrivnică adevărului sfânt…
Fiul meu, urmăreşte îndeaproape şi tu în primul rând învăţătura celui ce vine să-ţi
propovăduiască ţie ceva. Să nu te înşele nici purtarea lui, nici talentul lui, nici chiar
îndelunga lui răbdare sau dragostea lui. Ci fii cu toată băgarea de seamă la
învăţătura lui.
Iar dacă l-ai descoperit că acela îţi aduce o învăţătură străină azi faţă de cea de ieri,
chiar dacă el ar fi fost părintele tău duhovnicesc şi chiar dacă ar fi fost ca un înger
din cer pentru tine, socoteşte-l anatema şi depărtează-te numaidecât de el (Rom 16,
17-18; Gal 1, 8-9).
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage. Unul era un fariseu, foarte respectat,
un om cu o înaltă poziţie în societate, o persoană foarte pioasă şi religioasă; celălalt
era un vameş, care aduna taxele, un proscris, nefiind prieten cu nimeni, nefiind
erou pentru nimeni, un trădător şi jefuitor. Iisus îndrăzneşte să îi compare pe aceşti
doi oameni. Este ca şi când ar compara un sfânt cu un bandit. Comparaţia devine
însă foarte relevantă atunci când auzim ca din întâmplare rugăciunile lor.
Atitudinea sunt mai sfânt decât tine care îi spune lui Dumnezeu: ―Îţi mulţumesc,
Doamne, pentru că nu fur de la partenerii mei de afaceri. Îţi mulţumesc pentru că
sunt alb şi nu negru. Îţi mulţumesc pentru că sunt cinstit şi curat, spre deosebire de
alte persoane care se comportă ca animalele. Îţi mulţumesc pentru că trăiesc în
America şi nu în Bangladesh! Îţi mulţumesc pentru că locuiesc într-un cartier
liniştit şi respectabil şi nu într-o mahala murdară. Îţi mulţumesc pentru că nu sunt
ca alţi oameni, mai ales nu ca acel vecin al meu care duminica dimineaţa merge să
joace golf în loc să meargă la biserică!‖
Să privim acum la vameş. Stând singur, nu îndrăznea să îşi ridice ochii spre cer; îi
era prea ruşine. În loc de aceasta, privea spre pământ, şi, bătându-şi pieptul într-un
gest de penitenţă, se ruga. Se poate să fi fost un tată iubitor şi un bun prieten, dar
nu s-a gândit să menţioneze deloc aceasta. Se vedea pe sine prin ochii lui
Dumnezeu doar aşa cum îl vede Dumnezeu pe el. Se ruga: ―Dumnezeule, fii
milostiv mie, păcătosului‖. Se privea pe sine nu ca pe un simplu păcătos, ci ca pe
păcătosul prin excelenţă. Aşa cum fariseul s-a declarat pe sine singurul sfânt din
lume, vameşul s-a declarat ca fiind cel mai mare dintre păcătoşi. În final, acest
om, care şi-a recunoscut propriul păcat, a ajuns mai aproape de Dumnezeu
decât fariseul care nu putea vedea nimic decât propria lui puritate.
―Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela‖, a spus
Iisus.
Un grup de fantome făcea o excursie din iad sus în rai, cu speranţa de rămâne
acolo permanent. I-au întâlnit pe cetăţenii raiului, iar una dintre fantome a fost
surprinsă să găsească acolo un om care pe pământ fusese judecat şi executat
pentru crimă. ―Aş vrea să ştiu‖, explodă fantoma, ―ce cauţi tu aici, criminalule,
în timp ce eu, un stâlp al societăţii, un cetăţean demn şi decent, sunt obligat să
umblu pe străzile de jos, în fum şi miros greu, şi trăiesc într-un loc asemenea
unei cocini.‖
Prietenul din rai încearcă să îi explice că a fost iertat, că atât el cât şi cel pe care
l-a ucis au fost reuniţi în faţa scaunului de judecată al lui Hristos.
Însă fantoma din iad spune: ―Nu pot să accept aşa ceva!‖ Şi strigă din răsputeri:
―Drepturile mele! Trebuie să am aceleaşi drepturi ca ale tale!‖
―O, nu!‖, continuă să îl convingă prietenul din rai. ―Să nu îţi doreşti drepturile!
Dacă ar fi fost după drepturile mele, nu aş fi ajuns niciodată aici. Nu drepturile
tale trebuie să ţi le doreşti, ci ceva mult mai bun. Mila lui Dumnezeu.‖
De aceea ne rugăm atât de des: ―Doamne, îndură-te spre noi‖. Această rugăciune,
rostită cu cât de puţină credinţă, va deschide calea pentru iertarea lui Dumnezeu
şi pentru venirea Împărăţiei Sale în inimile noastre.
Sf. Isaac Sirianul scria în secolul al VI-lea: ―Nu spune niciodată că Dumnezeu
este drept. Dacă El ar fi drept, tu ai fi în iad. Bazează-te doar pe nedreptatea Sa
care este milă, iubire, iertare.‖
―Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă
oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.‖
Rugăciune
―Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea
pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului‖ (Luca 18,13).
Toată nedreptatea pe care a făcut-o Zaheu, a făcut-o pentru câştig, pentru a domina.
Şi atunci când această dominaţie a avut loc, şi el se considera un om puternic –
chiar în acel moment a venit Adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu ne
spune că dacă o persoană stă în pântecele mamei timp de nouă luni, stă apoi în
pântecele pământului, dacă este în putere, optzeci de ani, ceea ce este peste aceştia
fiind osteneală şi durere (Psalmul 89,10). Şi în final, prin moarte omul trece pentru
totdeauna în pântecele vieţii veşnice.
Zaheu a văzut acum toate acestea: a înţeles toată nebunia lui, drumul lui greşit în
viaţă. Şi atunci a început să caute o cale de scăpare. În această stare se afla el când
a trecut Hristos pe acolo. Pentru el, acesta era un rabin. Nu putea să meargă pur şi
simplu la El, şi nici nu dorea. Mai întâi a dorit să afle ce fel de rabin era. Vedem
sicomorul şi apoi îl vedem în sicomor pe Zaheu, pe acest om care era practic un
demnitar al poporului evreu. Şi vedem mulţimea. Să ne imaginăm prin ce trecea
acest om mândru. Însă Hristos s-a apropiat şi a spus: Astăzi vom fi împreună, voi
intra în casa ta. Şi când Hristos a fost în casa lui, El i-a revelat acea putere care i-a
umplut imediat inima. Atunci Zaheu i-a spus: Dau averea mea săracilor, şi celui
pe care l-am înşelat îi dau înapoi împătrit (cf. Luca 19,1-10). Şi a făcut toate
acestea.
Dar ce se întâmplă acum? Stă în templu şi îşi bate pieptul, spunând: ―Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului!‖ Împreună cu el se mai află cineva în templu, poate
egalul său în societate – un fariseu. El stă acolo şi, în contrast cu el, cu totală
satisfacţie spune: Am făcut totul, am făcut asta şi asta, am… De ce nu a spus
vameşul: Şi eu am făcut aceasta. Am dat jumătate din averea mea. La cutare i-am
dat înapoi împătrit. De ce nu a spus aceasta? Dimpotrivă, el a spus: ―Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului!‖
Ideea este că Domnul l-a înzestrat cu un dar – i-a deschis inima. Dar când şi-a
reluat viaţa activă, s-a întâmplat o tragedie: obişnuinţa… obişnuinţa. Omul lui
interior era sclavul obişnuinţei; şi această obişnuinţă era o forţă teribilă.
Involuntar, au apărut gânduri de zgârcenie şi setea de a câştiga tot mai mult.
Privirile lui se aflau sub ispita care venea din gânduri. Inima care a fost eliberată
de Hristos a redevenit deodată murdară. Şi el a simţit toate acestea. “Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului!” Ce să facă?
Astăzi Biserica ne aduce în faţă toată forţa acestui moment psihologic, toată forţa
acestei întrebări: ce trebuie să facem? Şi cu o forţă similară, ne dă răspunsul la
această întrebare prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De fapt Sfinţii noştri Părinţi ne
arată cu exactitate ce se petrecea în sufletul vameşului. Deoarece conştiinţa lui
era acum liberă, eliberată de Hristos, inima lui era deschisă, avea pace în inima
lui. Voinţa lui era de asemenea liberă, şi libertatea era în Dumnezeu. Însă
distanţa dintre inimă şi Dumnezeu este păcatul. Şi iată că vameşului i s-a
întâmplat să îi apară umbre în inimă, şi a început să strige după ajutorul
Domnului.
Cum vin aceste umbre? Ne explică Episcopul Teofan Pustnicul într-una dintre
scrisorile sale.
Acest lucru s-a întâmplat după ce Zaheu vameşul şi-a recunoscut păcatul şi s-a căit.
Hristos i-a iertat păcatul. Conştiinţa lui a devenit liberă. Însă acum trebuia să se
întoarcă la munca lui, la viaţa lui; şi atunci au apărut gândurile, şi din gânduri s-au
născut sentimentele. Ce să facă? El a strigat: ―Doamne, fii milostiv mie,
păcătosului; nu lăsa să se întâmple acest lucru‖. Şi Domnul a dat Harul ca acest
lucru să nu se întâmple, şi l-a salvat pe păcătos.
Ce trebuie să facem noi pentru a primi acest Har? Este nevoie de un exerciţiu activ
al voinţei. Duminica următoare Sfânta Biserică ne va învăţa cum să îl dobândim.
În Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, ni se spune că Dumnezeu are o
slăbiciune pentru cei umili şi îi ascultă atunci când îi cer ajutorul: ―Nu va primi
Domnul pe cel care asupreşte pe sărac, dar rugăciunea celui asuprit o va
asculta. Nu va trece cu vederea rugăciunea sărmanului şi nici pe văduvă când I
se va jelui. Oare nu curg lacrimile văduvei pe obraz? Strigarea ei asupra celui
care i le-a stors va fi auzită. Cel care slujeşte lui Dumnezeu, cu bunăvoinţă va fi
primit şi rugăciunea lui până la nori va ajunge. Rugăciunea celui smerit va
pătrunde norii şi nu se va mângâia până nu va ajunge acolo‖ (Eccl. 35, 14-18).
Acest fapt este explicat pe larg în pericopa de astăzi.
Fariseul
În Templu, fariseul se aşează în primele rânduri, ca toţi să-l vadă, rugându-se
astfel: ―Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori,
nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau
zeciuială din toate câte câştig‖ (Lc 18, 11-12). Din cuvintele sale, rezultă că el îi
mulţumeşte Creatorului pentru că nu este asemenea celorlalţi oameni, ci este ―mult
mai bun‖ decât majoritatea şi respectă Legea întru totul. De fapt, în rugăciunea sa,
nu-L pune în centru pe Dumnezeu, ci pe sine, cu toate realizările sale. Evanghelia
ne aminteşte că: ―El se ruga în sine―: contează doar părerea sa. Nu intră în dialog
cu alţii sau cu Dumnezeu. Toţi sunt hoţi, adulteri, păcătoşi… Uită că Iisus a venit
exact pentru cei din urmă (săraci, păcătoşi) ca să-i învie la viaţă… Mai mult, el nu
consideră că are nevoie de Domnul, nu se recunoaşte creatură limitată, care poate fi
împlinită numai de puterea divină. Fariseul nu recunoaşte că ar fi primit totul de la
Dumnezeu şi nici nu-I cere ceva Domnului, ci numai Îi povesteşte realizările sale
pe baza cărora consideră că merită să fie răsplătit. Nu se opreşte aici, ci îi
dispreţuieşte pe cei care nu sunt ca şi el. Pentru a se lăuda, simte că trebuie să-i
ponegrească pe alţii, creând ulterioare dezbinări. Consideră că nu trebuie să
schimbe nimic în viaţa sa.
Fariseul este cel care se prezintă înaintea Creatorului cu logica sa, cu gândurile şi
părerile sale, dorind să i le impună lui Dumnezeu. Doreşte să facă din Domnul ―un
subaltern al său‖, să-i dea lecţii. Uită că este el, cel care depinde întru totul de
Dumnezeu! Prin urmare, este el, cel care hotărăşte cine sunt bunii şi răii,
eliminându-i pe toţi cei care nu sunt ca şi el.
Vameşul
Dacă era un vameş dispreţuit de lumea comună, dar şi de unii dintre cei care
contează… cum de putea să meargă singur la Templu? Putem crede, că asemenea
multor oameni din zilele noastre, se bucura de ―protecţie‖, datorită puterii şi
relaţiilor pe care le avea. El era apreciat de cei din ―gaşca‖ sa, ca fiind unul de
încredere, care nu se amestecă în afacerile altora, care ştie să tacă atunci când
trebuie… Şi el, asemenea fariseului, trăieşte pentru sine: împotriva legii lui
Dumnezeu şi împotriva legii fraternităţii. În ciuda acestor rele, vameşul se umileşte
înaintea Domnului, îşi recunoaşte păcatele şi cerându-I ajutorul, arată că se încrede
în bunătatea Lui. Iisus ne spune că recunoaşterea păcatelor este lucrul care ne
apropie de Dumnezeu şi ne deschide calea către mântuire!
Această pericopă ne invită să ne întrebăm dacă suntem ―farisei‖ sau ―vameşi‖? Noi
putem să adaptăm acest text biblic la situaţia zilelor noastre. Iată un exemplu: doi
studenţi intră în biserică. Primul se aşează în rândul din faţă şi-i mulţumeşte lui
Dumnezeu că nu este ca şi ceilalţi tineri, ci este cel mai bun din clasă. Al doilea se
aşează lângă colegii săi şi în mintea sa, se căieşte de faptul că mereu face câte o
năzbâtie, că nu-şi face întotdeauna temele, că îi supără des pe părinţi, chiar dacă îşi
propune întotdeauna să se schimbe… şi îi cere lui Iisus să îl ajute să fie mai bun. El
recunoaşte că îi este greu să-i ierte pe cei care îl supără, că îi este aproape imposibil
să fie cuminte la facultate şi să asculte de părinţi întru totul, dar îi cere lui Iisus
puterea să fie mai bun.
Cel dintâi student are impresia că se adresează lui Dumnezeu, dar imediat vorbeşte
doar despre el, despre calităţile şi realizările sale. El uită de Domnul pentru că se
evidenţiază doar pe sine. Într-un fel se crede ―Dumnezeul‖ lui, nemaiavând nevoie
de o altă autoritate. Deci, nu se roagă!
Vă amintiţi că Iisus a spus această pericopă pentru cei care pretindeau că sunt
drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi?
Cu siguranţă, fariseul şi primul student îşi făceau datoria, dar greşeala lor constă în
faptul că îi dispreţuiau pe cei, pentru care Iisus şi-a dat viaţa. Oare devenim mai
buni atunci când îi desconsiderăm şi-i batjocorim pe cei de lângă noi? Fraţilor,
cine face astfel, demonstrează că nu a înţeles Evanghelia, care pune în centru
iubirea, înţelegerea, iertarea, slujirea şi ajutorarea tuturor.
Buni sau răi, cu toţii suntem fiii lui Dumnezeu. Pe toţi ne cheamă Tatăl la
mântuire. Nu îi place Domnului, atunci când fiii Săi se dispreţuiesc. El apreciază
dacă ne recunoaştem greşelile şi dacă hotărâm să-I cerem ajutorul, ca să fim mai
buni. Trebuie să recunoaştem că mereu avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu,
pentru a birui problemele vieţii şi pentru a creşte în iubire faţă de cei dragi.
Dumnezeu ne cere să renunţăm la mândria noastră. Acest fapt este mai greu decât
cucerirea lumii întregi, dar exact acest lucru ni-l cere Domnul: să încercăm să
ne schimbăm noi… în loc să pretindem să-i schimbăm pe alţii. Să ne convingem
că fără ajutorul lui Dumnezeu, acest lucru este imposibil. Să credem că numai
puterea şi harul Lui ne pot reînnoi şi ajuta să ne îndreptăm cu hotărâre către
mântuirea noastră. Acesta este adevăratul sens al umilinţei.
Orice om judecă eronat, crezându-se mai bun decât alţii şi prin urmare, greşeşte
când îi condamnă, judecă, acuză şi dispreţuieşte pe semenii săi. De fapt, pornind de
la acest text din Evanghelia după Luca, papa Paul al VI-lea afirmă: ―Compararea
cu alţii, ne face îngăduitori faţă de noi şi orgolioşi faţă de aproapele: mă refer la
pericopa fariseului şi a vameşului, atunci când cel dintâi spune despre sine: “Eu
nu sunt ca toţi ceilalţi”, în timp ce vameşul nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii la
cer şi-i cerea Domnului să se îndure de el‖ (Predica, 9 februarie 1967).
Dorinţa de a ne compara cu alţii pentru a ne evidenţia, ne face să greşim amarnic:
privim la alţii ca la nişte rivali, duşmani şi nu ca la nişte fraţi, cu care trebuie să ne
solidarizăm! Este clipa când ne despărţim de aproapele şi de Dumnezeu. Este
momentul căderii în prăpastia singurătăţii şi a nefericirii. Creştinul ar trebui să
urmeze smerenia lui Moise, care ales fiind de Dumnezeu, obiectează că este
nevrednic.
Fraţilor!
În pilda vameşului şi fariseului, pe care Biserica ne-o oferă astăzi spre meditare,
Mântuitorul pune în lumină două feluri de rugăciune, diametral opuse:
Efectele diametral opuse ale acestor două feluri de rugăciune ni le spune Însuşi
Iisus: ―Vă zic: acesta s-a pogorât îndreptat la casa sa, iar nu acela: căci tot cel ce
se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa‖ (Luca XVIII,14).
Faţă de nici un alt păcat nu s-a pronunţat Mântuitorul cu atâta necruţătoare asprime
ca faţă de mândrie. A iertat-o pe desfrânata Maria Magdalena, i-a luat apărarea
femeii prinsă în adulter, l-a iertat pe Petru care se lepădase de trei ori de El; l-a
tratat cu bunăvoinţă până şi pe Iuda, mustrându-l cu blândeţe. ―Prietene pentru ce
ai venit ?‖ (Matei XXVI,50). Pe toţi păcătoşii i-a iubit şi i-a miluit, numai pe
farisei i-a tratat cu asprime, mustrându-i şi biciuindu-le fără cruţare, în public,
mândria şi făţărnicia. Pentru că, în faţa Lui, care era adevărul şi smerenia întrupată,
ei întruchipau ipocrizia şi trufia, făcându-se prin aceasta discipolii Satanei, care,
stăpânit de trufie, a refuzat să se supună lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul său,
şi să-L slujească, iar prin minciună i-a îndemnat şi pe protopărinţi la un act de
mândrie, prin neascultare, şoptindu-le că, dacă vor călca porunca, vor deveni ca
nişte dumnezei. Iată de ce, Mântuitorul le adresează fariseilor acele usturătoare
―vai vouă‖, numindu-i ―morminte spoite pe dinafară şi înăuntru pline de
putreziciune‖, ―povăţuitori orbi‖ (căci mândria orbeşte mintea), ―nebuni‖, ―şerpi‖,
―pui de năpârcă‖, ―făţarnici‖ care ―înghit cămila şi strecoară ţânţarul‖, şi care
―spală blidul numai pe dinafară ca să apară curat‖ (Matei XXIII passim).
Şi nici nu se putea să nu arate atâta dezgust pentru măndrie El, Iisus Hristos, cea
mai desăvârşită icoană a smereniei. Fiind El ―strălucirea măririi şi icoana fiinţei
lui Dumnezeu‖ (Evrei I,3), ―S-a nimicit pe sine, luând chipul robului (…)
ascultător făcându-se până la moarte şi încă până la moartea Crucii‖ (Filipeni
II, 6-8). Se apleacă şi spală picioarele apostolilor, chiar şi ale lui Iuda vânzătorul;
tace când e batjocorit, bătut şi răstignit. Singur El ne-a putut spune, tuturor:
―Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă
sufletelor voastre‖ (Matei XI, 29).
Dar, precum păcatul mândriei stă în fruntea păcatelor capitale, pentru că din el, ca
dintr-o sămânţă, răsar şi se dezvoltă toate celealte păcate, tot astfel smerenia stă în
fruntea celor şapte virtuţi principale, cărora le insuflă viaţă. Iar dacă mândria
este pricina şi începutul osândei, smerenia este începutul mântuirii, deoarece, în
vreme ce mândria îl orbeşte pe om ca să nu-şi vadă defectele şi păcatele,
cufundându-l astfel tot mai adânc în abis, smerenia, făcându-l pe om să se
recunoască pe sine aşa cum este, slab şi supus greşelii, îi insuflă o continuă
luptă cu sine şi o tot mai mare încredere în ajutorul lui Dumnezeu la care
recurge neîncetat, convins că fără El nu poate săvârşi nici un bine pentru
mântuire. Păcătosul smerit îşi dă seama de adevărul că ―un car de fapte bune tras
de mândrie duce la iad, pe când un car de păcate tras de smerenie duce în rai‖
(Sf. Bernard), deoarece smerenia conduce sufletul la recunoaşterea propriei
nevrednicii şi mizerii spirituale, la căinţă adevărată şi deci la reînnoire, la
împăcarea cu Dumnezeu, la convertire. El ştie că ―celor mândri, Dumnezeu le
stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar‖ (I Petru V, 5).
***
Patericul, o carte cu întâmplări din viaţa sfinţilor, ne istoriseşte din viaţa Sfântului
Macarie cel Mare că diavolul l-a întâmpinat odată pe sfânt zicându-i: ―Multă
silă îmi faci, Macarie, şi nimic nu pot face împotriva ta. Căci, iată, orice faci tu şi
eu fac. Tu posteşti: dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu niciodată
nu dorm. Un singur lucru este cu care mă birui. Care este?, îl întreabă sfântul.
Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot nimic împotriva ta‖ (p.135 – Apud Ilarion
V.Felea, Duhul Adevărului, ed. a II-a Arad, 1943 p.40).
***
Astfel, Sfântul Francisc de Sales, deşi avea o fire impulsivă, printr-o continuă
stăpânire de sine deveni un model de smerenie şi blândeţe. Într-o zi, în prezenţa
unei persoane, Sfântul fu atacat cu tot felul de insulte denigratoare. El însă îşi
păstră tot timpul calmul fără a scoate un cuvânt. La sfârşit, persoana martoră la
scenă îl întrebă, mirată, cum de nu a ripostat. ―M-am temut să nu pierd tot ce am
adunat în douăzeci de ani‖, răspunse Sfântul.
***
Din viaţa Sfântului Vincenţiu de Paul ni se istoriseşte că, aflându-se la curtea
regelui Ludovic al XIII-lea, prinţul de Cond îl invită să ia loc lângă dânsul.
Sfântul, cu smerenia-i cunoscută, se scuză motivând: ―Mi-e destulă onoarea
dacă Alteţa Voastră mă suferă în prezenţa Sa, pe mine care nu sunt decât fiul
unui sărman ziler.‖ Prinţul îi răspunse: ―Moribus et vita nobilitatur homo.‖
(Prin moravuri şi viaţă se înnobilează omul.) Răspuns princiar pe care ar trebui
să şi-l ia drept deviză oricine aspiră la putere şi conducere în stat.
***
Întrebat de cineva care este cea dintâi virtute, Sfântul Augustin răspunse:
Smerenia. Şi a doua? Smerenia. Dar a treia? Smerenia, îi răspunse, şi a treia
oară, Sfântul.
Da, smerenia stă la temelia tuturor virtuţilor, căci, o spune tot Patericul, ―Smerenia
pe mulţi, fără nici o osteneală, i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul
cel desfrânat, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au mântuit; iar
osteneala şi faptele cele bune îl pierd pe om dacă nu are smerenie, căci acestea
pe mulţi i-a atras la mândrie şi au pierit, precum a pierit şi fariseul care se lăuda
şi se mândrea cu faptele cele bune‖ ( op. cit., p.41).
Faţă de învăţătura lui Iisus despre smerenie şi faţă de pilda sfinţilor privitor la
această virtute, ne întrebăm: care este locul pe care îl ocupă ea în viaţa noastră?
Rugăciunile, faptele noastre şi toată atitudinea noastră faţă de Dumnezeu şi
aproapele sunt ele, oare, pătrunse şi animate de smerenie, sau, dimpotrivă, sunt
stăpânite şi viciate de germenul trufiei ? Unde este smerenia mea, dacă, în loc de a-
mi ţine mereu în faţa ochilor oglinda propriilor scăderi şi păcate, pentru ca privind
mereu în ea să nu uit ce sunt, şi astfel să mă străduiesc a mă îndrepta şi stăpâni,
judec şi acuz mereu şi fără cruţare greşelile şi atitudinea aproapelui, uzurpând
astfel lui Dumnezeu dreptul de judecător, care îi aparţine exclusiv Lui ?
Iisus ne-a poruncit: ―Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată veţi
judeca, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura. Şi de ce
vezi păiuţul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o simţi ? (…).
Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi
păiuţul din ochiul fratelui tău‖ (Matei VII, 1-3,5). Singur Dumnezeu, care
străbate în cele mai tăinuite ascunzişuri ale sufletului, poate vedea tot ce se
petrece în conştiinţa fiecăruia, precum şi modul în care omul îşi motivează în
forul propriei conştiinţe atitudinea sa, în vorbe şi fapte. De aceea, singur El poate
judeca negreşelnic. Pe de altă parte, poate tocmai în momentul când eu acuz cu
asprime o vorbă sau un gest al semenului, vădit greşite, el s-a îndreptat, căindu-se
şi mărturisindu-şi vina, cum s-a întâmplat de fapt şi cu vameşul.
De aceea, cât de înţelept este să ne ocupăm numai de mizeria noastră
sufletească, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux, care spune: ―Între mine şi
aproapele pun vălul păcatelor mele şi, astfel, când mă uit la el şi vreau să-l
judec, nu văd decât păcatele mele şi mă judec pe mine însumi.‖
Amin.‖
Pr. Vasile Rob - Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi
Fariseului) - Dumnezeule, fii îndurător mie, păcătosul
Vameşul este omul care, prin slujba sa, este perceput de societate ca un păcătos
notoriu, un jecmănitor, pentru că odată cu strângerea dărilor pentru împărat, îşi
făcea şi el parte. Din această cauză nu avea prieteni, lumea îl ocolea şi-l considera
trădător de ţară.
1. Rugăciunea de mărire prin care omul laudă pe Dumnezeu pentru că l-a creeat
şi pentru că îi descoperă mereu frumuseţile a încă unei zile binecuvântate;
2. Rugăciunea de mulţumire pentru tot ceea ce ne-a dat şi ne dă, nouă şi familiei
noastre: sănătate, pace, linişte sufletească, înţelepciune şi ajutor în tot ceea ce
facem;
3. Rugăciunea de cerere prin care se cere pentru noi şi pentru cei cuprinşi în
rugăciunile noastre, hrana spirituală pentru suflet şi sănătate pentru trup.
Şi acum după ce ştim ce trebuie să conţină rugăciunea, să vedem cum este
rugăciunea ―păcătosului notoriu‖ cum l-a numit cineva. Acesta se aşează în
Sinagogă la un loc mai retras, ca să nu fie văzut de prea multă lume şi cu lacrimi în
ochi, bătându-şi pieptul, se adresează lui Dumnezeu cu smerenie şi cere să fie iertat
pentru păcatele pe care le-a făcut, considerându-se pe sine cel mai mare păcătos.
Acest vameş procedează după cum ne spune şi Issac Sirul când se referă la
dreptatea şi mila lui Dumnezeu: ―Nu spune niciodată că Dumnezeu este drept.
Dacă el ar fi drept cu tine, atunci tu ai fi în iad! Bazează-te doar pe mila lui
Dumnezeu, care este iubire şi iertare‖ aşa după cum ne cere şi nouă să fim cu
aproapele nostru, prieten sau duşman.
Şi, iată cum, prin atitudinea celor doi, faţă de ei înşişi şi implicit faţă de Dumnezeu,
unul a primit uşurare iar altul osânda.
Fariseul nu numai că nu s-a rugat dar şi-a făcut şi mai mari păcate prin mândria şi
laudele sale. După cum mândria este începutul tuturor păcatelor, aşa smerenia este
mama tuturor virtuţilor şi cea mai sigură cale a omului spre mântuire. Amin.
IPS Ioan Ploscaru - Duminica Vameşului şi a Fariseului
Fariseii s-au ridicat de la început împotriva lui Iisus Hristos, din trei motive: că stă
la masă cu vameşii şi păcătoşii, că nu ţine sâmbăta şi că iartă păcatele. ―Cum poate
Iisus să ierte păcatele?‖. Iisus a spus paraliticului coborât prin acoperişul casei:
―Iertate îţi sunt păcatele‖, adică, ―Eu îţi iert păcatele‖. Fariseii, care erau de faţă,
s-au indignat: ―Cum poate acesta să ierte păcatele? Este altceva dacă cineva îţi
iartă o datorie de bani, pe care o va plăti el, dar să ierţi păcatele, aceasta nu se
poate‖. Iisus i-a întrebat pe farisei: ―Ce-i mai uşor, să zici ţi se iartă păcatele, sau
să zici unui paralitic ridică-te, ia-ţi patul şi du-te la casa ta?‖. Amândouă erau
lucruri mari, căci numai Dumnezeu poate ierta păcatele şi tot numai Dumnezeu
poate vindeca pe cineva la comandă. Dar, Iisus continuă: ―Ca să ştiţi că Fiul
Omului are putere de a ierta păcatele, zise paraliticului, ia-ţi patul şi du-te
acasă!‖. Această minune era într-o zi de sâmbătă şi fariseii s-au scandalizat.
Tot aşa, au urmărit fariseii pe Iisus la vindecarea femeii gârbove, care a venit la
templu. Iisus i-a zis doar atât: ―Stai drept‖; femeia s-a vindecat. Toţi s-au
scandalizat că a vindecat-o sâmbătă, ca şi cum a vindeca dintr-o boală pe cineva ar
fi o muncă. Iisus nu a muncit, a spus doar un cuvânt. Oare prin aceasta a călcat
sâmbăta? Iisus a vindecat pe orbul din naştere, despre care părinţii lui s-au temut
de farisei să recunoască vindecarea.
Levi, Apostolul Matei de mai târziu, era vameş. Iisus l-a văzut stând la vamă şi i-a
zis doar atât: ―Vino după Mine‖. El a lăsat totul: banii, averea şi a mers după Iisus.
Poate pentru a-şi lua adio de la prieteni, a făcut o masă la care a invitat pe ceilalţi
vameşi, dar şi pe Iisus şi apostolii Săi. Când au văzut fariseii că Iisus a acceptat să
meargă la masă cu vameşii, au zis ucenicilor: ―De ce Învăţătorul vostru mănâncă
la masă cu vameşii?‖. Iisus le răspunde: ―Nu sănătoşii au nevoie de doctor, ci
bolnavii; am venit să chem la pocăinţă pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi‖.
Iisus trecea într-o zi prin lanurile de semănături. Era ziua sabatului, iar ucenicii
fiind flămânzi, au început să smulgă spice de grâu, le sfărâmau şi mâncau boabele.
Fariseii, care urmăreau pe Iisus în permanenţă, i-au zis: ―De ce ucenicii tăi adună
spice sâmbăta?‖. Iisus le răspunde: ―N-aţi citit că David, când a flămânzit, a
intrat în templu şi a mâncat din pâinile punerii înainte, care nu era voie să le
mănânce decât marii preoţi?‖.
Fariseii cer lui Iisus să dovedească că el este Mesia. Cum să dovedească? Să le dea
o minune din cer? Iisus le spune: ―Poporul acesta cere semn din cer, însă nu i se
va da semn, decât semnul lui Iona prorocul, căci precum Iona a stat în pântecele
peştelui trei zile, tot aşa Fiului Omului va sta în pântecele pământului trei zile!‖.
Fariseii întreabă de un alt lucru, prin care vor să-l prindă pe Iisus cum respectă
legea: ―Este voie ca omul să se despartă de femeia sa pentru orice pricină?‖.
Iisus îi întreabă ce zice Scriptura. ―La început Dumnezeu a creat bărbatul şi
femeia‖, adică un bărbat şi o femeie. Dacă Dumnezeu ar fi crezut că bărbatului îi
trebuie trei femei, i-ar fi făcut trei femei, sau dacă femeii i-ar fi trebuit doi bărbaţi,
ar fi făcut doi bărbaţi. ―Iată, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va alipi
de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup. Ceea ce Dumnezeu a împreunat,
omul să nu despartă‖. Iisus readuce căsătoria la sfinţenia ei originală. El continuă:
―Cel ce-şi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta păcătuieşte, femeia lăsată dacă se
căsătoreşte cu altul păcătuieşte‖. Când unul dintre soţi moare, cel rămas văduv se
poate căsători, dar divorţ în biserică nu există.
Altă acuză ce aduceau fariseii lui Iisus era dacă poporul evreu este obligat să
plătească bir romanilor, sau nu. Dacă zicea că este bine, atunci ar fi spus că este
prieten cu Cezarul, iar dacă ar fi spus să nu plătească, l-ar fi dat pe mâna
autorităţilor ca trădător. Fariseii au venit la Iisus şi l-au întrebat: ―Învăţătorule,
ştim că nu cauţi la faţa omului, se cade a plăti dare Cezarului, sau nu?‖. Iisus le
răspunse: ―Pentru ce mă ispitiţi? Aduce-ţi-mi un ban! Al cui este chipul? Al
Cezarului. Aşadar, daţi Cezarului ce este al cezarului şi ce este a lui Dumnezeu
lui Dumnezeu!‖.
În evanghelia de azi, citim că doi oameni s-au suit la templu să se roage, un fariseu
şi un vameş. Înaintând în templu, fariseul se ruga aşa: ―Doamne, îţi mulţumesc că
nu sunt ca ceilalţi oameni, postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din
toate, nu sunt ca acest vameş‖. Vameşul sta departe, nu îndrăznea nici ochii să-i
ridice spre cer; îşi bătea pieptul, zicând: ―Dumnezeule, fii milostiv mie
păcătosului‖. Iisus continuă: ―Vă spun că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa
sa, decât acela‖ (Lc. 18, 14-14). Vameşul a ştiut să se umilească, pe când fariseul
căuta laudele şi preţuirea oamenilor, şi s-a întors acasă plin de orgoliu şi mândrie.
Iisus încheie: ―Oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine
va fi înălţat!‖. Amin!
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica Vameşului şi a Fariseului
Nu este prima dată când Evanghelia ne descrie un caz în care drepţii legilor şi
obiceiurilor făcute de oameni sunt acuzaţi de Iisus pentru automulţumirea lor şi
incapacitatea de a trece dincolo de litera Legii, în timp ce păcătosul convertit este
eliberat de vinovăţia sa, uneori dat exemplu ( vezi Luca 7, 36; 19, 1; Ioan 8, 1).
Revenind în zilele noastre, acest lucru pare a neîndreptăţi pe cel ce împarte totul cu
Dumnezeu şi umblă pe căile Lui. Oare să nu fie important faptul că cineva păzeşte
poruncile lui Dumnezeu, participă în mod regulat la Sfânta Liturghie şi merge
constant la biserică, că se apropie de Sfintele Sacramente, se roagă, posteşte şi face
opere de caritate? Să nu ia în considerare Dumnezeu aceste lucruri? Nu merită un
mic semn de mulţumire? Nici un cuvânt de apreciere, nici un gest de recunoştinţă,
ci doar o cerinţă din ce în ce mai mare (Matei 5, 20). Este de ajuns însă, să se afle
înaintea Sa un păcătos, care s-a trezit după o viaţă de desfrâu şi acum se bate în
piept rostind sincer un singur: ―iartă-mă‖, şi acesta se întoarce îndreptăţit la casa
sa. Pe de altă parte cerul întreg se bucură mai mult de această întoarcere, decât de
toţi drepţii socotiţi la un loc care nu au nevoie de ispăşire şi convertire (Luca 15,
7).
Fariseul este orgolios; fariseul nu are nevoie de nimic din partea lui Dumnezeu. El
singur îşi construieşte propria sa perfecţiune morală. Se sfinţeşte singur. Se înalţă
tot mai mult, mulţumindu-I lui Dumnezeu câteodată, că poate să se situeze mai
presus de ceilalţi oameni. Fariseul cunoaşte ca nimeni altul Sfânta Scriptură. A
învăţat foarte multe despre Dumnezeu. Din păcate, chipul lui Dumnezeu prezent în
aşteptările fariseului nu este icoana adevăratului Dumnezeu.
Vameşul prezintă o cu totul altă postură. Teoretic, nu ştie prea multe despre
Dumnezeu, ba chiar a umblat departe de căile Domnului. Dar tot ceea ce cunoaşte,
se referă la poziţia sa: este un om care a greşit şi privind în adâncul sufletului
său îşi dă seama de enorma distanţă dintre el şi Creatorul său. Dumnezeul
vameşului din Evanghelia de astăzi, este mai aproape de adevăratul chip al
Creatorului şi Stăpânitorului a toate; este reprezentantul carităţii şi al îndurării,
nemărginit, necuprins, El reprezintă Oceanul Îndurării lipsit de ţărmuri. Dacă nu ar
fi fost credinţa în Acesta, atunci omul nu ar fi venit la templu. Vameşul ştie că este
păcătos. Nu există în el nici o virtute care să-l facă plăcut în faţa cerului.
Dimpotrivă, nu vede nici o ieşire din această stare. Totuşi din viaţa, pe care o duce,
nu se retrage, nu disperă, dar din gura lui nu iese nici o fagăduinţă de îndreptare. A
adus în faţa lui Dumnezeu pustiul vieţii sale, din care nu vede vreo scăpare, şi
care-l cutremură, îl înspăimântă şi-l nelinişteşte, pe care ar dori să-l îndepărteze
cât mai degrabă de la el. În adâncul sufletului său se trezeşte adevărata părere
de rău care îl îndeamnă spre convertire.
Este o părere de rău ce se trezeşte din umilinţă – după Sfântul Vasile cel Mare
virtutea virtuţilor. Umilinţa ne ajută să cunoaştem adevărul despre noi şi, odată
cunoscut, trezeşte adevărata părere de rău care acceptă o îndreptare şi speră să
obţină iertare pentru trecutul său.
Vameşul nu face promisiuni pentru că ceva mai presus de cuvinte îl îndeamnă de
acum înainte în viaţă. De acum este un convertit la calea cea bună, a rupt radical cu
trecutul său păcătos şi urmează o altă cale.
Cei care se cred drepţi pe sine nu acceptă faptul că au greşit, iar atunci când
valorile lumii iluzorii în care trăiesc se prăbuşesc, părerea de rău ce apare – un
sentiment de culpabilitate patologic – nu îi permite să vadă o scăpare şi refuză
calea de îndreptare care i se propune. Este cazul lui Iuda care se crede drept, chiar
dacă lumea ideilor sale a falimentat; el nu vede scăpare ci îşi pune capăt zilelor. A
recunoaşte greşeala este primul pas spre îndreptare.
«Vă spun vouă – şi-a încheiat Iisus pilda Sa – acesta s-a coborât mai îndreptat la
casa sa, decât acela» (Luca 18, 14).
Suntem chemaţi «să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea feţei Lui» (Efeseni 1, 4.), iar
descoperirea greşelilor, sau păcatelor noastre, nu înseamnă, că Dumnezeu nu ne
iubeşte, ori că faţă de cel drept îl preferă pe păcătos. Cu toţii, buni sau răi, suntem
copiii Lui. Pe toţi, indiferent de comportamentul nostru, ne cuprinde cu grija şi
iubirea Lui. Dacă cei păcătoşi par a fi privilegiaţi, aceasta se întâmplă nu pentru că
sunt păcătoşi, ci pentru că sunt ameninţaţi de căderea în întunericul veşnic al
păcatului – infernul.
Oare am putea considera pe o mamă rea, atunci când, aceasta, aparent, uitând de
ceilalţi copii ai ei, petrece zile şi nopţi lângă patul aceluia care se află bolnav? Îi
criticăm pe salvatorii care în toiul nopţii îşi părăsesc familia, pentru a salva un om
aflat în boală sau în primejdie care se zbate între viaţă şi moarte?
Vameşul, s-a aflat plăcut în faţa lui Dumnezeu, nu datorită păcatelor sale.
Dumnezeu a fost mişcat de pustiul acestuia, şi pe care vameşul a venit să I-l
mărturisească. A fost sensibilizat de buna voinţă a acestuia, în urma căreia a
mărturisit, că nu s-a răcit cu totul inima sa. O astfel de iubire poate să
experimenteze orice om care recunoscându-şi propria stare păcătoasă, apelează la
bunătatea lui Dumnezeu.
Ce trebuie să înţelegem astăzi din Cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă peste
timp? Suntem chemaţi să descoperim rugăciunea adevărată care porneşte din
adâncul sufletului. Ori în intimitatea fiinţei noastre îl vom descoperi pe Dumnezeu
care ne-a chemat spre existenţă, ne menţine în viaţă şi ne iubeşte. Vom descoperi
faptul că tot ceea ce facem bun înfăptuim cu ajutorul lui Dumnezeu, în timp ce prin
propriile noastre puteri tindem doar spre rele, chiar dacă ne ascundem după masca
bunelor intenţii. Plini de umilinţă şi de speranţă să avem puterea de a ne
recunoaşte aşa cum suntem, pentru a ne ridica ochii spre cer zicând :
«Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»
Rugăciune
O, Doamne, ce bine am făcut dacă sunt păcătos? Oare am făcut vreun bine eu
nevrednicul? Sunt fiul lui Adam…, iar prin viaţa mea decăzută am adăugat
păcate la păcatul lui Adam. Însă Tu Preaîndurătorule, m-ai iubit nu pentru că
sunt vrednic, ci pentru a mă aduce din nou la Tine. Când caut ceea ce este al
meu, aflu numai minciună şi păcat. În afară de păcate, toate celelalte pe care le
văd în mine sunt ale Tale.
Pregătirea aceasta o putem face: prin pocăinţă şi înfrânare, prin post şi rugăciune.
Prin pocăinţă pentru păcatele trecutului, prin post şi rugăciune şi prin înfrânare
de la toate cele rele, pentru viaţa prezentă şi viitoare.
Pocăinţa, fără îndoială, o putem face după orice greşeală şi păcat săvârşit, ca
nici cugetul să nu ne mustre, nici inima să nu ni se împietrească. Pocăinţa
suntem datori să o facem mai ales în timpul Sfântului şi Marelui Post, care este
timp de doliu, pentru Sfintele şi înfricoşatele Patimi şi moartea pe cruce a
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru păcatele şi fărădelegile
noastre, pentru mântuirea şi fericirea sufletelor noastre.
Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş.
Aceşti doi oameni, care se deosebeau cu totul unul de altul, mergeau pe acelaşi
drum la templu şi cu acelaşi scop, să se roage. Ei bine, rugăciunea fariseului celui
cinstit şi cu atâtea fapte bune a fost respinsă, pe când rugăciunea vameşului
celui încărcat de păcate a fost bine primită de Dumnezeu.
Fariseul a plecat de la templu mai păcătos de cum venise, iar vameşul mai drept,
mai luminat şi uşurat de păcate. Pricina cred c-o înţelegeţi fiecare: este mândria.
Fariseul intrase în templu ţanţoş, îngâmfat, dispreţuind pe ceilalţi, până a ajuns la
Sfântul Altar.
Fraţilor, mândria este cel dintâi dintre păcatele de moarte. Este cel mai urât nu
numai lui Dumnezeu, ci şi oamenilor. Este obârşia, este mama tuturor păcatelor.
Mândria răscoală popor împotriva altui popor, clasă împotriva altei clase de
oameni; frate împotriva fratelui, fiu împotriva tatălui. Căci mândria naşte
egoismul, neascultarea, ambiţia, încăpăţânarea, dispreţul faţă de aproapele,
invidia, ură şi alte multe rele, care, dacă pun stăpânire pe sufletul cuiva, îl fac
din om neom; îl fac fiară sălbatică, încât calcă în picioare orice lege, tot ce e mai
curat şi mai sfânt.
Este aroma dumnezeiască prin care toate faptele noastre bune, toate virtuţile capătă
adevărata lor valoare şi prin smerenie se întăreşte şi se ridică până la cer vrednicia
noastră de creştini adevăraţi.
Rugăciune
Amin !
Diac. Ciprian Bâra - Uşile pocăinţei deschide-ne nouă…
Cea de-a doua duminică pregătitoare Postului Mare, Duminica Fiului risipitor,
dezvoltă în principal o învăţătură privitoare la căinţă, precum şi la iertarea
dumnezeiască ce decurge de aici. După învăţătura sinaxarului, ea a fost instituită
pentru ca păcătoşii să nu cadă în deznădejde ―văzându-se pe ei înşişi‖. Împreună cu
imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind
întoarcerea omului din exil şi de aceea cântăm acum şi psalmul 136, al întristării:
―La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de
Sion…‖ Acest psalm era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se
gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit pentru totdeauna cântecul
omului căzut în păcat atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi,
realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodată deplin
satisfăcut de nimic în această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este
un pelerin al Absolutului. Acest psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele
două Duminici, înainte de începerea postului, anunţându-ne drumul postului ca un
drum al reîntoarcerii.
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, a lăsatului sec de brânză, a fost numită de
Sfinţii Părinţi şi Duminica iertării, pentru a ne arăta că nimeni nu poate intra
cum se cuvine în rânduiala postului dacă nu este în pace cu semenii, pentru că
de multe ori e uşor să iertăm cu buzele, superficial şi chiar puţin fariseieşte, dar
e destul de greu să iertăm adevărat, din tot sufletul, dând întâietate întru toate
fraţilor noştri.
Cântările Vecerniei acestei duminici anunţă începutul postului, iar la sfârşitul ei cei
prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii, într-o rânduială emoţionantă, întâlnită mai
ales în mănăstirile din Sfântul Munte Athos. Imnologia liturgică a acestei Duminici
a Izgonirii lui Adam din Rai însumează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru post.
Aflăm din cântări şi din toate stihurile citite că omul a fost creat pentru Rai,
pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru comuniunea harică cu El, iar nu
pentru păcat şi pentru depărtarea de la cele sfinte şi sfinţitoare.
Duminicile din Postul Mare sunt trepte duhovniceşti ale smeritului nostru urcuş
către Golgota. Astfel, urcând în cunoaşterea jertfei lui Hristos şi a semnificaţiilor
mântuitoare ale Sfintelor Patimi, pătrundem taina Crucii şi a Învierii, a biruinţei
asupra morţii. Astfel, toată această tristeţe a înstrăinării noastre de Dumnezeu, a
pustiului din viaţa noastră se poate transforma în luminoasă prezenţă a iertării
dumnezeieşti prin redobândirea bucuriei, a dorinţei şi a păcii regăsite cu Hristos,
Lumina cea adevărată care luminează tuturor.
―Este minunat că Hristos nu ne-a spus: <<Faceţi performanţe>>, dar ne-a dat pilda
vameşului şi a fariseului…‖
―(…) Aşadar, lucrul care trebuie făcut este să ni-L apropiem pe Dumnezeu. Şi
începutul este tocmai înfruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să recunoaştem:
[Dumnezeu] ne şochează, ne surprinde şi chiar ne incomodează de prea multe ori,
iar noi, acceptând cu o falsă şi aparentă docilitate aceste nelămuriri pe care le iscă
Dumnezeu în mintea şi în inima noastră, nicicum nu reuşim să ajungem la El.
Lucrul acesta pare şocant, dar aşa ne-a învăţat Dumnezeu să fim. El ne spune să nu
fim „căldicei―. Să fim fierbinţi! El ne spune că, dacă suntem căldicei, ne scuipă.
Avem o grămadă de cazuri [în Scriptură] care toate ne învaţă să credem anume
astfel în Dumnezeu. Dar noi suntem politicoşi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice
Dumnezeu despre mine dacă eu, de exemplu, în locul acatistului voi citi o catismă
din Psaltire sau voi spune „Tatăl nostru‖, aşa, cu credinţă, cum a zis Hristos:
„Doamne, Tu ai zis să spun „Tatăl nostru‖, iacă, eu îl spun, am nădejde, că Tu ai
zis―. Să vedeţi că atunci avem mai multă linişte! Şi tot ce facem, să-L avem
înaintea noastră pe Dumnezeu pururea. Ce înseamnă asta?
Vedeţi cum sunt construite rugăciunile Părinţilor: „Căci Tu ai zis, Cel ce ai zidit
lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea păcătosului, deci primeşte-mă―. Şantaj! „Tu ai
zis să ne rugăm aşa, deci, primeşte rugăciunea noastră―. Şi [aşa] începem a-L trăi
pe Dumnezeu cel viu! Aşa se lăudau evreii în faţa noroadelor, că ei cred în
Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, deşi noi ştim foarte
bine din cursurile de teologie că noi credem aşa, „ne rugăm în Duh şi-n adevăr―,
totuşi, ne izbim de o grămadă de formalităţi şi rămânem în ele, nu avem curaj să
fim sinceri, nu avem curaj să începem odată, noi nu începem a trăi! Noi încă n-am
înţeles de ce Dumnezeu este viu!…
Deci, mai bună este întâlnirea sinceră, după care poţi să adaugi rugăciuni câte vrei,
după care este firească setea de rugăciune încât rămâi aşa, ca Sfântul Arsenie, cu
soarele la spate când răsare şi [când termini] îţi apune în faţă. Acum, într-o măsură
mai mare sau mai mică, tu ai dragostea şi chemare spre rugăciunea asta, pentru că
Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca.
De aici încep restul virtuţilor, de aici începe viaţa în Hristos. Ştiţi de ce? Pentru că
dacă noi n-am avut încredinţarea că Dumnezeu este viu, că este cu noi şi pentru
noi, noi n-avem nici un motiv să facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel
spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, zadarnică este
propovăduirea noastră―. Dar noi, dacă nu am avut această încredinţare că Hristos
a înviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o
grămadă de păcate, după care venim şi reproşăm, aşa cu un ton foarte umil lui
Dumnezeu, că nu se pot face în ziua de astăzi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau
poate nu eu, sunt unii născuţi aşa, predestinaţi pentru mântuire.
Da, pentru că noi, spune Apostolul Pavel, trebuie „să ne bucurăm pururea―! Şi
atunci cum ne bucurăm, dacă noi ne irităm? Noi vedem lucrurile palpabile,
plăcerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe când cele duhovniceşti… Am auzit
noi undeva că cutare Sfânt, când se ruga simţea aşa o dulceaţă în inimă, încât a
lăsat şi pe femeia lui frumoasă şi s-a retras în pustie. Noi le citim, ne place să le
povestim: „ştiţi, sunt aşa Sfinţi―, dar noi, când vedem femeia asta frumoasă, nu ştiu
cum, dar parcă în pustie nu prea mai vrem să ne ducem… sau dacă ne-am duce,
doar cu ea! Deci, bucuria ne lipseşte. (…)
Ştiţi că omul nu este chiar aşa de prost, încât să schimbe bucuria pe neplăcere. Şi
Dumnezeu ştie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne îmbie, pe cei păcătoşi, zicând
că ―acolo unde s-a înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul―. Din cauza asta, să
ştiţi că oamenilor cu păcate foarte mari le trimite uneori nişte stări harice pe care
nu le au o grămadă de oameni care se roagă în biserică şi, să vă spun drept, o
grămadă de călugări. Nu-i o ciudăţenie. Altfel, niciodată păcătoşii nu s-ar fi întors
la Hristos.
Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu ştiu să o definească, mai târziu înţeleg că
au fost cercetări ale harului. Şi ştiţi de ce se întâmplă asta? Pentru că Dumnezeu dă
harul nu pentru meritele noastre, nu pentru că am stat nu ştiu cât şi nu ştiu cum, nu
pentru că n-am mâncat nu ştiu cât şi nu ştiu cum, ci pentru „duhul umilit şi inima
înfrântă―. Uneori aceşti oameni, care de regulă sunt tineri, ajung la înfrângerea
inimii pentru că îşi dau seama că ceea ce au crezut ei că este totul, de fapt, nu era
nimic. Şi în înfrângerea aceea pe care ei o suportă şi pe care ei o recunosc sincer în
faţa lor înşişi – pentru că cealaltă parte [Dumnezeu] pentru ei nu există, dar se
presupune -, pentru această înfrângere Dumnezeu le dăruieşte, uneori, nişte stări pe
care ei le caută după aceea şi ajung la Hristos.
Mă gândesc cum le putem noi împăca, pentru că altminteri putem ajunge foarte
uşor la o apologie a păcatului, cumva, să ajungem să prezentăm păcatul ca pe o
cale mai sigură de a dobândi harul, ca pe o cale mai sigură de a ne întâlni cu
Dumnezeu. Nu este deloc aşa, dar noi, care cel puţin am recunoscut în mintea
noastră că există un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iată, când mai
uşor, când mai greu, ne menţinem în această legătură cu El, trebuie să avem nu
doar o mare înţelegere pentru păcătoşi, ci o dreaptă înţelegere, [pentru că, din felul
în care ne raportăm la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].
(…)
… Un început este să ne uităm tot mai des în noi înşine şi, cum spune Sfântul Nil
Sorski, dacă nu putem să propăşim în virtuţi, măcar să propăşim în vederea
propriilor noastre neputinţe, adică să te surprinzi când te-ai iritat, să te surprinzi
când ai primit un gând de acesta că turcii trebuie rezolvaţi şi trebuie să mergem noi
acolo cu nişte trupe de la ASCOR să propovăduim Evanghelia.
Este minunat că Hristos nu ne-a spus: „Faceţi performanţe―, dar ne-a dat pilda
vameşului şi a fariseului, ne-a dat exerciţiul acesta şi ne-a lăudat pentru el. Hristos
a zis că n-a venit pentru cei milostivi în lume, pentru cei drepţi, ci pentru cei
păcătoşi. Dar noi dăm năvală să ne convingem pe noi înşine că am devenit
milostivi, că am devenit buni, că am devenit blânzi; noi trebuie să vrem să
devenim, dar nu trebuie să primim gândul acesta că am devenit, nu trebuie s-o
credem, noi trebuie să ne convingem pe noi că suntem păcătoşi.
Cel mai greu lucru: să te convingi că tu eşti din ce în ce mai departe de Hristos
şi totuşi să nu de desparţi de El. Asta înseamnă „ţine mintea ta în iad şi nu
deznădăjdui“.
Asta înseamnă! nu înseamnă alte lucruri, nu înseamnă să fii atacat de draci roşii cu
copite care bat în geam, şi tu te încrâncenezi în faţa icoanei şi-i birui. Nu. Înseamnă
să vezi că tu eşti tot mai departe şi mai departe şi totuşi nu deznădăjduieşti, pentru
că Hristos spune că pentru oaia cea pierdută a venit. (…). Dar, ştiţi, nu doar în faţa
oamenilor [să mărturisim], hai să spunem, în faţa oamenilor e greu, oare cum să
pari aşa prostănac şi nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie făcut,
că e greu, prea greu, dar măcar în faţa noastră; noi nici asta n-o putem recunoaşte,
că nu suntem chiar atât de buni. Deci, acesta e începutul vieţii creştine, de aici.
David spune că „duhul umilit Dumnezeu nu-l va osândi―. Şi dacă o veni
Dumnezeu cu noi, de acolo începe nevoinţa cea bună, ne rugăm cu drag, facem
milostenie cu drag, dar nu vedem că am făcut milostenie, chiar dacă am dat, după
aceea ne spunem: „Măi, am vrut să-i dau mai mult, dar i-am dat mai puţin―.
Niciodată nu-ţi mai vezi o faptă bună, le uiţi.
(…)
(…)
Care este limita dintre curaj şi nesăbuinţă?
Aşa-i şi spunem. Găsim la Sfinţi, foarte simplu. A venit la Pavel cel simplu cineva
să-i scoată dracul; [iar Pavel] s-a căţărat pe o piatră şi a zis: „Doamne, nu mă dau
jos de pe piatră până nu scoţi dracul din omul acesta―. Clar, nu toţi avem încă
simplitatea asta, dar trebuie să tindem spre ea.
Fiţi sinceri, pentru că Dumnezeu ştie starea noastră adevărată – asta e cel mai
important lucru – chiar dacă noi nu I-o spunem. Noi Îl minţim: „Doamne, eu
sunt smerit, n-am îndrăzneală să spun aşa ceva―, dar apoi spune: „Ce-o dat poruncă
asta aşa de grea? pe de o parte, ne-a făcut aşa frumoşi, zice creşteţi şi va înmulţiţi şi
apoi… feciorie?‖ Spune-i lui Dumnezeu că nu înţelegi şi El îţi va explica!
Cum spune la Isaia şi la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de
altceva, pune neputinţele tale înaintea Mea şi cheamă-Mă în ziua necazului tău
şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei proslăvi―. Te voi izbăvi! Dar care sunt necazurile
noastre? Nu că a căzut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau că
nu ştiu ce lege sau că nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul patimilor,
dar mai mare decât atacul patimilor este necazul necredinţei, când noi nu-L
înţelegem pe Dumnezeu. Ţineţi mintea rugăciunea: „Cred, Doamne, ajută
necredinţei mele!”
Vă spun cum mi-a spus mie bătrânul Selafiil sfatul acesta când l-am întrebat.
„Părinte, cum să ne rugăm ca să scăpăm de mânie, de iritare? – ştiţi că iritarea
este prima fază a mâniei, cea mai greţoasă stare, mânia e cel mai rău lucru
pentru că ea alungă tot, alungă Duhul Sfânt, imediat, nu mai e nimic pe urmă –
părinte, cum să mă rog pentru mânie?‖ Mă aşteptam să-mi dea nişte psalmi, să-
mi spună cum trebuie să stai, câte nopţi… Dar Bătrânul spune: „Zi aşa:
Doamne, depărtează de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie―. Asta
este rugăciunea! Şi pentru iritare tot aşa, să ne dăm seama că n-avem nevoie de
ea.
Şi, cu blândeţe. În cazul în care ţi-a venit, te-ai iritat, nu te irita şi mai tare pentru
faptul că te-ai iritat. Să avem simplitatea să ne acceptăm aceste atacuri ale
patimilor, şi de aici începe smerenia. Mândria spune: „Măi, eu niciodată n-o să pot
face asta, şi am zis să nu mă mai irit şi, uite, cum m-am iritat!― Nu, n-o luaţi în
seamă. Ne-am iritat, imediat să spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iartă-mă,
depărtează de la mine“. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iartă-i că eu
am fost de vină. Nu mă duc la ei să-mi cer iertare că mă enervează, – n-am ajuns
la starea asta – dar Tu, Doamne, ne iubeşti pe amândoi şi ai putea să ne
tămăduieşti şi dacă vreodată poate să ne şi iertăm, că acum tare nu-mi place de
el şi Tu vezi că nu mă pot apropia―. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu şi, vă spun
drept, pentru un aşa lucru, care pare banal, să vedeţi cât de degrabă vi se înmoaie
inima, dacă nu şi plângeţi şi vă şi împăcaţi, plecaţi noaptea şi vă duceţi să-l căutaţi
să-l îmbrăţişaţi, fără canoane, fără nimic, simplu. Tot gândul care v-a venit spuneţi-
l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeţi.
Ruşii au un obicei ciudat – când încep ei câte o seară, cum se spune, „amicală‖,
„colegială‖ care se sfârşeşte cu câte o beţie din aia grozavă -, când simt că s-au
încins, întorc icoanele cu faţa la perete. Nu-i glumă, asta e reacţia tuturor
oamenilor, dar ei sunt mai copii şi o fac de-a dreptul. Dar oare noi nu ne întoarcem
direct de la Dumnezeu? E tare greu să stai cu faţa la Dumnezeu. Ce-a făcut Adam
când a păcătuit? N-a putut să stea aşa – „Doamne, iartă-mă, am păcătuit‖ -, s-a dus
şi s-a ascuns sub tufiş. Ce, nu ştia Dumnezeu ce-a făcut? Ştia foarte bine.
Şi noi, ce crezi că dacă ai făcut aşa [îşi acoperă faţa cu palma ca şi copiii şi priveşte
printre degete]: aşa-i că nu mă vezi? – ca şi copiii -, credem că Dumnezeu chiar nu
ne vede? Asta facem şi noi. S-a aprins în noi mânia şi noi deodată [îndreptăţire]:
„Dar nu mai este chiar aşa, că zice că este o mânie sfântă, la Moise acolo, cu
tablele, cum a făcut el, şi eu, dacă mă mânii pe el, e pe dreptate―. El niciodată nu
spune drept, să zică: „Măi, măi, măi, te-ai mâniat, gata, Duhul Sfânt l-ai pierdut,
du-te şi te mărturiseşte şi te pocăieşte şi te împărtăşeşte că eşti prăpădit. S-a
terminat! nu mai ai viaţa în tine―. Ce faci atunci? Roagă-te: „Doamne, Duhul Tău
cel sfânt nu-l lua de la mine. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeu
Care este jertfa pe care Dumnezeu o doreşte din partea unui tânăr?
„Duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită―, nu zice acolo? Da! Jertfa pe care o
doreşte?… Să înceapă odată!―
Când ascultăm sau citim pilda vameşului şi a fariseului, putem avea tendinţa să ne
identificăm foarte uşor cu vameşul. Sau, oricum, se naşte reflex şi aparent justificat
tendinţa de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gând ascuns riscă să se
strecoare şi să se cuibărească pe nevăzute în inimile noastre: ce bine că nu sunt eu
ca fariseul!
Să ne asumăm aşa cum suntem. Ce rost are să ne punem fard peste faţa sufletului,
fie el şi fard ―duhovnicesc‖? Mândria cea mare stătea tocmai în înşelarea de a
crede că era ceva de capul nostru, că eram noi cine ştie ce… Şi ce dacă am
descoperit cât de urâcioşi suntem de fapt?
Vorba părintelui Rafail, abia acum ar trebui să ne bucurăm mai mult, pentru că
abia acum VEDEM!
Revenind însă la întrebare… Este posibil prin aceea că noi ne amăgim ca imitând
sau trăind prin închipuire un anume comportament ori anumite stări şi virtuţi
duhovniceşti dobândim deja smerenia vameşului. (Desigur, are şi imitaţia rolul ei
formativ, însă numai dacă îi ştim măsura şi dacă rămânem conştienţi că… e doar
imitaţie şi dacă nu ne uităm scopul, dacă mai tindem totuşi spre autentic, spre
interiorizarea reală a acelui comportament).
Dacă însă noi am urma cu adevărat vameşului din Evanghelie, atunci am face exact
ceea ce a făcut şi el. Ne-am vedea, adică, păcatul nostru cu sinceritate, ne-am
scârbi şi umili de propria noastră făţărnicie şi trufie. Am înţelege şi am spune că
―cel dintâi dintre farisei sunt eu―. Fapta vameşului este pocăinţa, inimă înfrântă
şi zdrobită, duhul umilit.
Apropo de umilinţă… spunea părintele Rafail Noica despre faptul că în limba
noastră sensul cuvântului umilinţă a fost falsificat – sensul său primordial era
cel venit pe filiera slavonă, însemnând străpungerea inimii, smerenia, trăirea
profundă a păcătoşeniei dar şi a dragostei tămăduitoare a Adevărului.
Smerenia este confiscată astăzi de mulţi care vor să astupe gura celor mărturisesc
adevărul. Astăzi problema care arde, mai ales în Biserică, nu mai este faptul că
există farisei şi vameşi, ci că există o falsificare a smereniei şi a pildei vameşului şi
fariseului. Există, aşadar, cei care vor să mărturisească Adevărul, şi cei care vor să
Îl eludeze. Ultimii îi acuză pe primii că sunt farisei. De pildă, ecumeniştii îi acuză
pe cei care nu primesc compromisurile de credinţă drept farisei şi anti-ecumenişti.
Sigur, desfrânata poate acuza pe cea care e fidelă soţului că este o încuiată,
habotnică şi limitată la cap, şi că libertatea este echivalentă cu libertinajul. Aşa stau
lucrurile şi cu aceste perfidii pro-ecumeniste – ele sunt invitaţii la libertinaj
spiritual, la desfrânare faţă de Mirele cel Ceresc, Adevărul. A fi aşa înseamnă a fi
anti-credinţă şi anti-Biserică. Cei care resping ecumenismul, o fac însă pentru că
acesta este neîntemeiat, pentru că nu este adevărat.
Pilda celor care mărturisesc adevărul este ameninţătoare pentru falsul vameş. Se
vede pus în situaţia să renunţe la teatrul său, să renunţe la premiile şi coroniţele
lumii. Să accepte glasul Adevărului, ceea ce este prea mult pentru el, care este
prea smerit ca să mai accepte Adevărul şi să se facă şi următor al Lui.
Cât priveşte iubirea… iubire avem la fel de puţină, poate, şi unii şi alţii… Iubirea e
un cuvânt mult prea lesne uzat şi abuzat, pentru a ―pune‖ în el tot ceea ce ne
îndreptăţeşte. Iubirea duhovnicească este grea, ea presupune multă, enorm de
multă durere şi asumare în inimă a oricărui alt semen, se atinge cu multă
nevoinţă, dar purtată numai înlăuntrul Adevărului şi al Sfintei Tradiţii a
Bisericii. La fel stau lucrurile şi cu smerenia…
Cine se crede pe sine smerit acela este cel mai puţin smerit, spun Sfinţii
Părinţi!
Cine se crede pe sine ferit de înşelare este cel mai mare înşelat,
cine se crede mare iubitor al ―departelui‖ abstract şi impersonal, poate fi
adesea tocmai cel care iubeşte cel mai puţin ―aproapele‖ concret şi real.
Dar de ce oare un Sfânt ca Paisie Aghioritul remarcă plin de durere că n-a găsit
nici un fel de iubire vreodată, ci numai găunoşenie şi vorbe goale la toţi filo-
unioniştii care se întrec în vorbe mari despre Iubire…
Uneori mă gândesc că ne-ar sta mai bine să fim mai puţin pretenţioşi şi să o luăm
cătinel, de jos… Până la marea smerenie şi marea iubire, care să-i atingă şi pe
vrăjmaşi, până la ne-judecarea aceea absolută şi imposibilă şi până la alte astfel de
vise înalte şi extreme, cred că, dacă am fi puţin, măcar puţin mai atenţi la măsura la
care suntem noi cu adevărat, am începe cu ceea ce este mai firesc.
Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea
către Ierusalim‖ pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de
parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei
şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc‖.
Cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului şi ale
creştinului, diametral opuse unul celuilalt.
Un fariseu aparţine „castei‖ celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea
a „exclusiviştilor‖. Cred în tot ce se află scris în Lege şi în Prooroci, şi pun în
practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea
sunt oameni remarcabili (Sfântul Pavel era fariseu).
Dar amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga‖, adică se ridică
duhovniceşte pentru a întâlni pe Dumnezeu. Însă, odată ajunşi la Templu, pe
pardoseala unde călcau numai bărbaţii evrei, atitudinea lor (comportamentul lor
dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit.
Fariseul merge în faţă pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl‖ (la
intrarea „Sfintei Sfintelor‖) şi stă „în picioare‖, drept ca litera I, sigur de el. Se
roagă „în sine‖: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe
sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „Mulţumesc Ţie Doamne…‖. Şi
acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi
spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalţi sunt răi: sunt hoţi,
nedrepţi, desfrânaţi, nu ţin Legea. Iată acest îmbogăţit care este „în spatele
bisericii” şi care se tăvăleşte în desfrâu… Bine că nu sunt ca dânsul! Eu ţin Legea:
sunt un adevărat evreu.
Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două
păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalţi, pe
când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaşte starea
lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; şi pe de altă parte, acest om
este mulţumit de sine, întors asupra lui însuşi, admirându-se pe sine. Nu se
aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o
permanentă kenoză care îngăduie creaţia şi darul lui Dumnezeu către altcineva
decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulţumit de Sine, creaţia nu ar exista.
Dumnezeu îşi retrage slava Sa pentru ca creaţia să poată exista. El este mereu
„întru‖ (пpos, pros) şi dăruieşte totul fără a aştepta nimic. În fond, cel mai mare
păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său lăuntric nu
este o rugăciune.
Doi oameni s-au suit la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş.
Iar vameşul, departe stând, nu vroia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea
pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul.
Adevărat vă spun vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât
acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine
se va înălţa‖.
Ar trebui să cunoaştem cu toţii că fariseii erau oameni din clasa cea mai înaltă a
societăţii iudaice în vremea aceea, foarte buni cunoscători şi foarte atenţi
observatori: a fost justă, ai Legii. De aceea şi erau consideraţi la evrei oameni
foarte drepţi.
Vameşii nu erau funcţionari de vamă, ca astăzi, ci erau perceptorii care strângeau
taxele şi dările către conducerea regatului şi către stăpânitorii romani. Ei treceau, în
concepţia contemporanilor, drept cei mai păcătoşi, pentru că adeseori, în munca de
a strânge impozitele, ei nedreptăţeau, încasând mai mult decât le era rânduit. Cel
puţin aşa se credea despre ei!…
Ce a făcut vameşul? Vameşul, intrând şi el, s-a oprit undeva în spate. Nu şi-a luat
îndrăzneala de a privi cu mândrie, ca fariseul care şi-a contabilizat faptele sale cele
bune prin comparaţie cu cele rele ale altora ci, lovindu-şi pieptul cu mâinile, a
căutat la propriile sale păcate, zicând:,,Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul‖!
Ce a făcut vameşul? Vameşul a conştientizat cu toată fiinţa lui ,,unde‖ se află şi,
mai ales, ce trebuie să ,,spună‖ într-un loc ca acesta. A înţeles că ,,aici‖ trebuie să
se arate mai degrabă conştient de slăbiciunile, decât de virtuţile sale. Nici gând
să-şi evidenţieze calităţile, căci, va fi avut şi el, poate, ceva bun în fiinţa lui… Însă,
nu venim la rugăciune pentru acestea! Nu venim la biserică să ne lăudăm, să ne
comparăm şi să-i judecăm pe ceilalţi, ci venim fiecare pentru slăbiciunile,
problemele, neputinţele şi păcatele noastre. Iată de ce Dumnezeu nu a primit
decât rugăciunea vameşului: ,,Adevărat vă spun vouă că acesta s-a întors mai
îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar
cel ce se smereşte pe sine se va înălţa‖. Astfel a înălţat Hristos pe vameşul
dispreţuit, hoţ şi păcătos, mai mult decât pe fariseul care adunase atâtea fapte
bune…
Ce învăţăm din toate acestea? Învăţăm ca, atunci când venim înaintea lui
Dumnezeu, să nu ne comparăm cu ceilalţi oameni! Să nu îndrăznim a fi mândri
ori lăudăroşi, ca să nu devină rugăciunea noastră judecată, iar faptele noastre
cele bune, şi aşa foarte puţine, să se prefacă în laude, căci aceasta nu este
rugăciune! Nu face ,,doi bani‖ o astfel de rugăciune în faţa lui Dumnezeu!
Iată ce am învăţat astăzi, dragii mei! Am învăţat ca, atunci când intrăm în biserică,
să ne comportăm ca atare. Am înţeles că, venind aici, nu trebuie să ne întoarcem la
casele noastre ,,neîndreptaţi‖, cum s-a întâmplat cu fariseul.
Să rugăm pe Dumnezeu să ne dea smerenia vameşului şi, mai ales,
înţelepciunea de a învăţa să ne rugăm, pentru ca rugăciunea noastră să nu se
prefacă în păcat – prin mândrie, judecată aspră la adresa aproapelui, ori
lăudăroşenie – ci întru smerenie şi gând de vinovăţie să-I cerem Domnului
iertarea greşelilor şi îndreptarea noastră,
Amin!
Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXIII-a după
Rusalii - Să unim fapta bună cu smerenia
Fariseul 'se ruga în sine', adică în sufletul său şi pentru sine, încât nimeni nu auzea
rugăciunea sa. Prin urmare, Evanghelia ne învaţă că Dumnezeu cunoaşte
gândurile oamenilor şi aude rugăciunile lor (cf. Psalm 93, 9),chiar şi atunci
când acestea sunt exprimate fără glas.
Evanghelia ne mai spune că fariseul 'stătea drept', 'iar vameşul, stând mai
departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi
zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului'. Atât poziţia semeaţă a
fariseului, cât şi cea smerită a vameşului dezvăluie stările lor sufleteşti:mândrie
şi mulţumire de sine, la fariseu, pocăinţă şi smerenie, la vameş. Iată amănunte
care, la prima vedere, par lipsite de importanţă, dar, în realitate, ele cuprind sensuri
sau înţelesuri preţioase, astfel încât în Sfânta Evanghelie nici un cuvânt nu este de
prisos.
Din Sfânta Evanghelie se vede că fariseul este un om drept, dar mândru, în timp ce
vameşul este un om păcătos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage
după ascultarea acestei Evanghelii este aceea că Dumnezeu preferă un păcătos
smerit unui drept mândru. Totuşi, cântărileTriodului, care se referă la Evanghelia
acestei Duminici, lasă să se înţeleagă că preferinţa lui Dumnezeu pentru smerenia
vameşului nu înseamnă aprobarea păcatelor vameşului şi nici nesocotirea faptelor
bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne îndeamnă să imităm virtuţile sau faptele
bune ale fariseului şi, în acelaşi timp, să cultivăm smerenia vameşului.
Aşadar, Biserica ne îndeamnă, deodată, la fapte bune şi la multă smerenie. Acest
îndemn este clar exprimat în slujba Utreniei din Duminica Vameşului şi a
Fariseului, Cântarea a 5-a: 'Să ne sârguim a urma virtuţilor fariseului şi a râvni
smerenia vameşului; urând necuviinţa greşelilor de la amândoi, adică trufia şi
pierderea (pierzarea, n.n.)' (Triod, Bucureşti, 2000, p. 9).
Analizând cu atenţie felul în care se rugau atât fariseul, cât şi vameşul, vedem o
mare diferenţă între cei doi. Deşi, formal, fariseul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu,
spunând în grabă: 'Dumnezeule, îţi mulţumesc…', nu face aceasta pentru a
recunoaşte că tot ce a săvârşit bine a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se
lăuda pe sine. Aşadar, el transformă, foarte repede, mulţumirea adusă lui
Dumnezeu într-o mulţumire de sine, într-o felicitare adresată sieşi în prezenţa lui
Dumnezeu ca martor: 'Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi
oameni…'.
Mai mult, în rugăciunea sa, fariseul nu doar se gratifică sau 'se lustruieşte pe sine'
printr-o mulţumire formală adusă lui Dumnezeu, ci îi şi judecă pe alţii. Prin
urmare, rugăciunea sa nu este o rugăciune sfinţitoare, deoarece fariseul foloseşte
mulţumirea adusă lui Dumnezeu doar ca pretext pentru a se lăuda sau înălţa pe
sine şi pentru a denigra sau înjosi pe aproapele său, pe vameş.
Spre deosebire de fariseu, vameşul, 'stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii
să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie
păcătosului'. Astfel, vameşul simte că numai milostivirea lui Dumnezeu îl poate
vindeca şi ridica din păcate.
Atât vameşul, cât şi fariseul au trecut pragul uşilor templului din Ierusalim, în care
s-au rugat, însă numai rugăciunea smerită a vameşului s-a ridicat până la uşile
harului sau ale Casei Tatălui din ceruri.
Cu alte cuvinte, cine se iubeşte pe sine în mod pătimaş şi exclusivist nu-L poate
iubi cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Foarte adesea, omul
virtuos, dar mândru devine aspru judecător al altora, incapabil să respecte şi să
preţuiască sincer pe altcineva decât pe sine, şi cu atât mai puţin să se roage pentru
cineva diferit de el. Însă prin rugăciune smerită înaintea lui Dumnezeu, omul
sincer se luminează, se leapădă de sinele egoist, iar sufletul său primeşte harul
lui Dumnezeu Cel milostiv şi smerit. De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: 'Cel
care se smereşte pe sine se va înălţa', adică va fi înălţat sau ridicat în relaţia lui
cu Dumnezeu sau în iubirea sfântă a lui Dumnezeu şi în preţuirea oamenilor
drepţi.
Nimeni nu poate iubi cu adevărat când iubirea sa este mândră sau arogantă,
dispreţuitoare şi judecătoare a altora, deoarece adevărata iubire este 'binevoitoare,
nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte', după cum învaţă Sfântul Apostol
Pavel (I Corinteni 13, 4).
Aşadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai
pentru noi, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor, spre slava
Preasfintei Treimi şi bucuria tuturor! Amin.
Prea Fericitul Părintele nostru Daniel - Predică la duminica a 33-a după
Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului)
Aceşti doi oameni au urcat la templu. Atitudinea lor a diferit în mod surprinzător.
Mântuitorul ca mare doctor al sufletelor nu priveşte la faţa omului ci la sufletul
lui. Starea inimii vameşului diferă de cea a fariseului. Ce spunea fariseul era
adevărat dar starea inimii lui nu era una de smerenie, el era plin de sine şi de
aceea nu mai este loc în inima lui de prezenţa lui Dumnezeu. El nu mulţumeşte
lui Dumnezeu că l-a ajutat să săvârşească multe fapte bune, ci îi mulţumeşte că
nu este ca toţi ceilalţi oameni, e de fapt o mulţumire sub formă de
judecată. Adică nici cel care se afla lângă el nu era cruţat, nici pe cel care se afla în
rugăciune alături de el, incluzându-l in categoria oamenilor care nu merita nici o
atenţie.
In contrast cu acest fariseu care judeca pe ceilalţi oameni, şi care este plin de sine,
vameşul zice doar "Dumnezeule fii milostiv mie păcătosului." Hristos Domnul
spune că vameşul s-a întors mai îndreptat sufleteşte decât fariseul.
Acest vameş dintr-un om păcătos prin puterea rugăciunii lui sincere devine fără să
ştie un dascăl pentru noi toţi. Multe din faptele noastre considerate de noi bune
au nevoie de mila lui Dumnezeu ca să fie curăţite de ceea ce a fost orgoliu sau
egoism atunci când le-am săvârşit. Acest vameş ne îndeamnă ca un învăţător
fără voia lui să spunem cât mai mult cum se roagă Biserica "Doamne
miluieşte!"
În faţa lui Dumnezeu se aduce spre curăţire ceea ce n-a fost făcut potrivit voinţei
Lui: gândurile, faptele noastre, tot ce n-a fost iubire smerită faţă de semenii
noştri este păcat.
Tot ceea ce am făcut bine fără să mulţumim lui Dumnezeu este păcat.
Aceasta vedem în sufletul acestui vameş. Strigătul său arăta că este atât de
încărcat sufletul de păcate încât numai mila lui Dumnezeu îl poate elibera de
ele.
Pe vremea Mântuitorului exista o grupare formată din nişte oameni care, deşi
încălcau poruncile dumnezeieşti, se credeau sfinţi şi drepţi: fariseii. Aceştia erau
doar în aparenţă credincioşi: se rugau la colţuri de stradă, când posteau îşi puneau
în cap sac şi cenuşă, totul pentru a-i induce pe oameni în eroare cu privire la
adevărata lor fire. Erau mândri şi aroganţi, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, pe
care îi considerau păcătoşi.
Iisus a condamnat de multe ori făţărnicia fariseilor, pentru ei rostind pilda aceasta:
Luca XVIII:
―9. Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis
pilda aceasta:
10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt
vameş.
11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt
ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş.
12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.
13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea
pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă
oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.‖
După cum bine ştim, din cauza mândriei lui Lucifer, el şi îngerii care i-au urmat
au căzut în păcat, transformându-se în diavoli; la fel şi Adam şi Eva, crezând că
dacă vor mânca din pomul cunoaşterii vor fi ca Dumnezeu. Deci, mândria este
începutul/mama tuturor păcatelor.
În deplină opoziţie cu mândria stă smerenia. Precum mândria este izvorul tuturor
patimilor, tot astfel şi smerenia este maica tuturor virtuţilor. Sfântul Ioan Gură de
Aur numeşte smerenia temelia pe care "se poate înălţa fără nici o primejdie
orice altceva" bun şi mântuitor pentru noi. "Şi iarăşi, dacă această temelie
lipseşte, chiar dacă cineva s-ar înălţa, prin viaţa sa, până la ceruri, tot ce a zidit
cu uşurinţă se distruge şi va avea sfârşit rău".
Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mândrie. O cunoaştere de sine mai
adâncă şi mai adevărata îl poate încredinţa de aceasta. Dumnezeu a rânduit toate
cele ce-l înconjoară pe om astfel încât acestea să-i slujească acestuia spre smerire,
iar nu spre mândrie.
Priviţi, de pildă, cât de neputincios este omul care tocmai s-a născut! De câtă trudă
este nevoie pentru creşterea şi educarea lui! Ce animal, întreabă Sfântul Tihon de
Zadonsk, are trebuinţă de atâta îngrijire, până ce creşte mare, precum omul?
"Multe animale îşi agonisesc singure hrana imediat după ce s-au născut, pe
când omul câtă vreme nu este purtat, îmbrăcat de mâini străine, hrănit, încălzit
şi ferit de munci străine!" În alt loc acelaşi sfânt ne spune: "Noi ne naştem goi
şi în lacrimi; trăim în necazuri, nenorociri şi păcate; murim cu frică şi suspine;
suntem îngropaţi în pământ şi ne prefacem în ţărână."
Una din cele dintâi calităţi ale smereniei este blândeţea. Omul cu adevărat
smerit este blând, nu numai atunci când toţi sunt atenţi şi amabili cu el, ci şi atunci
când este hulit şi ponegrit. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci toate le rabdă în tăcere.
Cel smerit nu poate să nu fie blând, căci îl linişteşte harul lui Dumnezeu ce se
odihneşte în el. Se spune că marea, care este veşnic învolburată şi agitată, se
îmblânzeşte când asupra ei se lasă ceaţa deasă. Asemenea se întâmplă şi cu sufletul
neliniştit al omului, când asupra lui se pogoară harul Sfântului Duh. Şi un astfel de
suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniştile sunt specifice sufletelor
mândre. Sfântul Ioan Scărarul spune: "În inimile blânde Se odihneşte
Dumnezeu; iar sufletul neliniştit este sălaş al diavolului."
Iar sufletul smerit, după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, este "scaun al
blândeţii".
Omul smerit nu are gânduri rele. Chiar dacă ar avea un astfel de gând, ar fi
degrabă alungat.
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de învăţătorul său. întocmai precum Fiul
lui Dumnezeu la Cină Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat
mânecile şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este
gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el îşi
aminteşte de povaţa Mântuitorului: "Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat
vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am
dat vouă pildă, că, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi" (Ioan 13,14-15).
Omul smerit se teme de laude, în care se ascund atâtea primejdii pentru suflet!
El caută adâncimile umilinţei şi acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeşte
mult, nu doreşte să-şi arate înţelepciunea, ci tace şi răspunde cu blândeţe,
"începutul necăutării slavei deşarte, spune Sfântul Ioan Scărarul, e păzirea
gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrărilor gândite ale
slavei deşarte. Iar sfârşitul (dacă este vreun sfârşit al adâncului fără fund) este a
face în chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea."
Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune
despre el: de este lăudat, nu socoteşte că lauda i se cuvine lui, căci simte că nu
înseamnă nimic. De este vorbit de rău, el se socoteşte pe sine a fi mult mai rău şi
îşi spune în cugetul său: "Ei nu mă cunosc, căci altminteri şi mai rău ar vorbi
despre mine".
Sfântul Ioan Scărarul dă o definiţie minunată: "În smerenie nu se află nici cea
mai mică urmă de dispreţ, nici cârtire sau împotrivire, fără numai atunci când
priveşte credinţa." Şi cei smeriţi se pot aprinde de râvnă, însă numai atunci când
trebuie să apere comoara credinţei ortodoxe. Aceasta dovedeşte limpede că
smerenia nu este vreo pasivitate indiferentă, ci adâncime în care, asemenea apelor
unui ocean, se adună forţe uriaşe care luptă împotriva celor mai puternici vrăjmaşi
ai omului şi ai mântuirii acestuia, demonii cei nevăzuţi, patimile dinlăuntrul nostru
şi ereticii, aceşti diavoli văzuţi din afara noastră. Numeroase calităţi ale smereniei
se vădesc deosebit de limpede în pilda următoare.
Într-o mănăstire vieţuia un părinte sfânt pe nume Agaton, vestit prin virtuţile
sale: smerenie şi răbdare. Odată, au venit la el câţiva fraţi hotărâţi a-l ispiti.
Aceştia îi spun: "Părinte, mulţi vorbesc despre cuvioşia ta că eşti clevetitor şi că
neîncetat osândeşti pe semeni".
"Mai mult decât aceasta, eşti şi desfrânat!", au continuat fraţii. Sfântul Agaton
şi-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "că oricine se uită la femeie, poftind-
o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Matei 5, 28) şi a recunoscut smerit:
"Adevărat este, sunt desfrânat!"
în cele din urmă, fraţii i-au spus sfântului: "nu vom ascunde de tine şi aceasta,
că mulţi socotesc că eşti şi eretic!"
Atunci ochii smeriţi ai sfântului s-au aprins de râvnă dumnezeiască, iar acesta,
cu mâna ridicată, le zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor îmi este că nu sunt
eretic!"
S-au mirat fraţii de acest răspuns energic, neaşteptat, şi l-au rugat pe bătrân să-i
lămurească de ce a încredinţat la toate învinuirile dintâi, iar pe ultima a respins-
o atât de hotărât.
Atunci, Sfântul Agaton le-a spus: "Păcatele cele dintâi de care m-aţi învinuit le-
am primit ca să dobândesc smerenie şi pentru ca voi să nu aveţi o părere înaltă
despre mine; pe cel din urmă însă, l-am respins pentru că erezia este îndepărtare
de Dumnezeu, iar eu păzesc credinţa sfântă, ca să nu pier împreună cu ereticii!"
Toţi acei Sfinţi Părinţi care au luptat neînfricaţi împotriva vrăjmaşilor ortodoxiei,
nu au încetat o clipă să fie întru totul smeriţi cu inima. Şi sfinţii mucenici, care,
plini de îndrăzneală, au mărturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia
chinuitorilor lor idolatri, au purtat adânc în sufletele lor conştiinţa smerită că sunt
păcătoşi. Din toate acestea se vede că smerenia poate fi, şi este o luptă înaltă. Dar
chiar şi în râvna sa sfântă pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine
trufaş sau semeţ, ci îşi păstrează modestia pentru că ştie că orice are este primit
în dar de la Dumnezeu, şi îl poate pierde dacă se mândreşte cu el.
Cei mândri sfârşesc întotdeauna în chip tragic. Acela care a urcat în vârful
plopului, acela cu siguranţă va cădea şi îşi va sparge capul. Cel smerit nu cade
niciodată. Şi cum ar putea să cadă? El se află mai jos decât pământul! Mândria este
asemenea unui balon de săpun, se umflă şi zboară în înalt, dar într-o clipită se
sparge şi dispare.
Smerenia însă este asemenea copacului binecuvântat: cu cât rădăcinile îi sunt mai
adânc înfipte în pământ cu atât mai înalt creşte. Aşa precum asupra celor mândri se
abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va înălţa pe sine se va smeri", tot astfel
şi cu cei smeriţi se împlineşte binecuvântarea dumnezeiască: " Cel ce se va smeri
pe sine se va înălţa."
Paradoxul smereniei
Noi putem totuşi înţelege cum anume păcătoşii care se mândresc socotesc că ei
singuri sunt drepţi. Ei se amăgesc anume pentru că mândria i-a orbit. Dar de
neînţeles este cum anume creştinii virtuoşi, îndeosebi sfinţii, care au ajuns la o
treaptă înaltă a desăvârşirii, au fost învredniciţi chiar cu darul facerii de minuni, s-
au socotit mari păcătoşi! Puteau ei, oare, să-şi vadă propria desăvârşire? Au fost
ei sinceri în conştiinţa păcătoşeniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum, numai
exterior, din deprindere? Sau, în adâncul lor, după legi ale vieţii duhovniceşti
neştiute de noi, simţeau pe deplin sincer întreaga lor sărăcie cu duhul?
Prin aceasta se lămureşte înţelegerii noastre cum se numeau sfinţii pe sine păcătoşi,
fără vreo urmă de făţărnicie. Numai cel mândru, din pricina orbirii duhovniceşti şi
a necunoaşterii, se socoteşte pe sine drept, iar creştinul smerit, care a dobândit
înţelepciune adâncă, cu ascuţită sa clarviziune duhovnicească vede la el mulţime
de păcate şi neajunsuri. Toţi sfinţii au fost mari înţelepţi duhovniceşti şi de aceea
toţi s-au socotit mari păcătoşi.
Aceasta este, de fapt, smerenia, când omul stă nevăzut înaintea lui Dumnezeu şi în
ciuda virtuţii sale se socoteşte a fi nimic, fuge de slavă şi cinstiri şi nu rabdă laude
deşarte pentru sine, îndreptând neîncetat spre Dumnezeu toată slava şi lauda.
Aceştia sunt slăviţi de Dumnezeu în ciuda dorinţei lor, pentru că Dumnezeu spune
în Vechiul Testament: "Eu preamăresc pe cei ce mă preaslăvesc pe Mine" (I Regi
2, 30).
Smerenia făţarnică
Noi trebuie să căutăm să dobândim smerenie lăuntrică, care nu se tulbură, nici din
pricina mustrărilor, nici din pricina laudelor nu se clatină.
Mulţi vorbesc puţin şi cu voce scăzută, iar alţii chiar nu vorbesc deloc, dar în
inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor. Unii îşi acoperă trupul cu rasă şi cu
mantie, dar inima nu doresc să şi-o acopere. în acelaşi chip ei arată şi alte semne
ale smereniei!. Aceştia toţi însă nu au smerenie în inimile lor pentru că, deşi
acestea sunt semne după care poate fi recunoscută smerenia, lipseşte tocmai
ceea ce ele semnifică (simţământul sincer de smerenie în adâncul inimii), ele nu
sunt altceva decât făţărnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf,
umflat cu aer, care pare plin cu ceva, însă când este golit de aer devine limpede
că a fost gol. Sau, după cuvintele lui Hristos, "aceştia seamănă cu nişte
morminte văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline
de oase de morţi şi de toată necurăţia" (Matei 23, 27).
De aceea trebuie ca omul să aibă lăuntric, în inima sa, smerenie, precum şi toată
evlavia. Pentru că Dumnezeu judecă "după sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) şi nu
după aparenţă, nu aşa cum ne arătăm noi înaintea oamenilor".
Însă, având adevărata smerenie, chiar şi fără nevoinţe ne putem mântui. Un mare
nevoitor din vechime a prorocit că în vremurile de pe urmă nu vor mai fi asceţi
aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevăraţii creştini se vor mântui numai prin
smerenia lor. Şi unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare
desăvârşire.
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.Amin