Caietele Tintesti Nr13 FB

13
Ing. Aurel Cosma din Maxenu (la New-Delhi, 1973, şi la Nairobi,1972)

Hai să facem Hora mare, Întregim această Horă
De la străbuni moştenită, De mână cu Măxinenii,
Caietele de la Ţinteşti 13
Hora ţinteşteană, care Vecinii din Pogonele,
Să devină renumită: Precum şi cu Odăienii.
Să încingem astăzi Hora, Astfel, Hora Ţinteşteană
Toată săteasca suflare, La un loc, comuna toată,
Împreună să o joace,
Prinşi frăţeşte, laolaltă,
Cu elan şi altădată!
De la mic pân’ la cel mare!
Armonia să domnească
Refren: Între săteni, pe vecie,
Şi la Horă, şi la muncă
Hai, hai, vino frate să petreci, Pentr-u a comunei mândrie!
Azi la mine la Ţinteşti, Faceţi Hora cât mai mare,
Că e zi de sărbătoare, Lăutarii cânte-n strune,
Mă petrec cu fiecare, Melodia Horei noastre Trimestrial de literatură, istorii şi artă l Apare în com. Ţinteşti, jud. Buzău l Oct. – Dec. 2018
Petrecem cu bucurie! În comună să răsune!
Fundaţia „Constantin Toma“ – ISSN 2457-8223 | ISSN-L 2457-8223

Caietele de la Ţinteşti
INDEX DE AUTORI
Mihaela AIONESEI: 62 Diana PETRACHE: 19
Paul ARETZU: 48 Roxelana RADU: 75
George ASZTALOS: 25 Ancelin ROSETI: 30
Teodor BACONSCHI: 7 Ion ROŞIORU: 22
Grigoraş BRATOSIN: 67 Nicolae ROTARU: 34
Nicolae CABEL: 11 Maria ROTĂRESCU: 79
Ionuţ DUMITRACHE: 19 Mădălina SBURLAN: 19
Raluca FARAON: 65 Carmen SECERE: 61
Şerban FOARŢĂ: 12 Costel SUDITU: 69
Mihaela GOMOESCU: 16, 53 Liviu Ioan STOICIU: 13
Carmen Tania GRIGORE: 63 Mihai ŞTEFAN: 89
Stelian GRIGORE: 4, 52 Nistor TĂNĂSESCU: 57, 78
Marin IFRIM: 3, 51, 88 George TEI: 58
Claudiu KOMARTIN: 32 Magda URSACHE: 41
Mircea MOŢ: 46 Mioara VERGU: 20
Paul NEGOIŢĂ: 5 Gina ZAHARIA: 71
Caietele de la Ţinteşti | 3
LIRICE
Coperta I: „In vino veritas“ – Colaj de Sandra SEGAL (Blockprint Design – Canada)
Coperta IV: Facsimil partitură „Hora de la Ţinteşti“ (versuri: Gh. Moldoveanu,
muzica: Ctin Ungureanu)
Caietele de la Ţinteşti
Fundaţia „Constantin Toma“
ISSN 2457- 8223 | ISSN -L 2457- 8223
Senior editor: Constantin TOMA
Director: Stelian GRIGORE (profsteliangrigore@gmail.com)
Director-adjunct: Ştefan MIHAI (stefan_mihai2000@yahoo.com)
Redactor şef: Marin IFRIM (marinifrim@gmail.com)
Redactor şef-adjunct: Mihaela GOMOESCu (mihaela.gomoescu26@gmail.com)
Secretar general de redacţie & Layout editor: Nistor TĂNĂSESCu (nistortanasescu@gmail.com)
Adresă corespondenţă poştală: Prof. Stelian GRIGORE, com. Ţinteşti, str. Principală nr. 105, Jud. Buzău,
cod 127640
Adresă corespondenţă electronică: marinifrim@gmail.com; nistortanasescu@gmail.com
4 | Caietele de la Ţinteşti
TARGET
tabletă pentru radu banciu
Marin IFRIM
T răim într-o lume nebună. Unul dintre posturile mele tv. preferate e B1. Nu e
niciun secret, mă uit la Radu Banciu ca și cum eu aș fi în locul său. Îmi place
ce și cum spune, nonșalanța cu care vorbește despre orice. Știu că unii îl urăsc pur și
simplu. Știu că are și mulți fani. E vorba despre un om cu o cultură generală fabu-
loasă, de un intelectual intempestiv, de o figură greu de confundat în nisipul saharei
publicistice actuale. Vreau să spun că Radu Banciu nu e un fir de nisip. Și nicio me-
taforă cu moft literar. E ditamai voievodul retoricii. Mie mi se pare că seamănă cu
Mihai Viteazu, cel venit la cârma țării direct din Târgul de Floci. Nu am alte cuvinte
la îndemână. Sunt un fan al lui Radu Banciu chiar și când îmi vine să-l înjur. Nația
media are nevoie de așa ceva. Altfel, la B 1 Tv., mă uit ca și cum aș vedea godzile de
tip Tudor Barbu sau alţii. Glume ale naturii inumane. Fiecare cu locul său de muncă.
Radu Banciu ar trebui să conducă televiziunile ro (I, II, III) ca să avem și noi
performanțe pentru populație. Omul acesta o fi având și defecte, nu i le cunosc și nici
nu mă interesează. Văd în el doar valoarea unei mine de aur retoric. Ca să vorbești
o oră în eter, luând cuvintele din pomul memoriei, făcând istorie și geografie în direct,
e ceva ce nu există, vorba unui moromete. Radu Banciu are stil. Multora ne place
ceea ce cuvântează Banciu. Mă gândesc să înființez un club „fan Banciu“, așa, de
amorul artei. Nu trebuie să nu luăm în seamă chestiunile care ne determină să avem
memorie și sentimentul de solidaritate cu reperele noastre palpabile. Trebuie să fim
alături de gândurile bune. Radu Banciu gândește precum un cuptor de pâine, miroase
a grâu curat, dă înfometaților măcar iluzia normalității crude. Radu Banciu, oriunde
ai fi, ai în jurul tău inimi și suflete. Să ne trăiești!
FACSIMIL
PAMFLET
îl urăsc pe caragiale!
Paul NEGOIŢĂ
D a! Am stat, am analizat și am deliberat: îl urăsc pe Caragiale! Am fost în dubiu,

dacă să-i găsesc circumstanțe atenuante ori ba. Orice autor și orice om are
nuanțele lui de gândire și de raportare la context, are lupta lui cu prezentul, cu viciile,
cu neroziile vremii. Are frustrări și ziceri către contemporanii lui.
Dar Caragiale nu se potolește. Nu stă în timpul lui. Sare mereu pârleazul și ne
urmărește ca un ochi diabolic și un gând necurat. Ce-i lipsește acestui om de nu stă
în veșnica lui odihnă la care a fost trimis și se tot așază în gura românului mai mare
sau mai mic? Moș virgulă nu are nicio circumstanță atenuantă! Nu poate să fie scuzat
prin argumente semantice, cunoștea bine limba, deși rădăcinile îi erau din alt sol, din
pământ grecesc. Știa bine sentimentul boborului, căci l-a ținut de braț la berărie, iar
atunci când ar fi trebuit să-i fie alături și cu înțelepciunile bătrâneților a fugit la prea
puțin amuzanții nemți.
Așadar, oricâte motive ai căuta să nu-l urăști pe Caragiale este imposibil… Nu
vrea să stea în vremea lui, ci ne bântuie, vorbind din noi precum demonii care-i chi-
nuiau pe demonizații din Gadara sau de oriunde și oricând. Acest individ flecar, gre-
cotei ironic până la cinism, își tot bate joc de noi. Este un fel de Dracula care ne
bântuie. Nu ne suge sângele, ci ne pune în minte și între buze comportamente și vorbe
pe care noi, românii, altfel nu le-am face și nu le-am rosti (SIC!).
Păi, cum altfel să te porți în halul în care sforarul Caragiale, ca un Gepeto al tu-
turor personajelor sale, obligă, își siluiește personajele să se comporte, dacă nu este
ceva necurat între fibrele noastre?! Doar numele sunt vechi. În rest, nimic nu este
lăsat deoparte în lucrarea noastră de azi.
Dacă am face un exercițiu, precum elevii care se joacă cu sinonimele, sau am face
rebus, ori am exersa pe gap-uri ori fraze eliptice și am lăsa spații libere în texte pentru
a completa nume de astăzi în locul celor de ieri, am constata cât de repede găsim în
mintea noastră sinonimul, numele potrivit, personagiul pe măsură. Deci, Caragiale,
PAMFLET
acest pamfletar judecat chiar și de unii dintre contemporanii lui pentru literatura mi-
noră, pentru scriitura care consumă doar momentul, pentru modul ridicol în care vede
realitatea, dacă nu ar lucra cu lucruri necurate, în mod logic, ar fi fost uitat demult…
Dar, din păcate, atunci când privești în jur, zeci, sute, poate mii, sau poate milio-
nul de mustăți rânjesc în spatele fiecărui interlocutor și îi șoptesc ce să facă și cum să
spună. Nu are limite acest individ… Nu se uită deloc la chipul omului. Nu-l intere-
sează că este mai de sus sau mai de jos, mai prost sau mai învățat, conducător sau
condus, stăpân sau supus. Este acolo și, fără preget îi sucește vorbele și faptele, fă-
cându-l de poveste. Ba, mai mult decât orice duh, nu zace într-unul singur. Spre exem-
plu, te uiți la doi, trei cetățeni onorabili, doi politicieni puternic pătrunși de grija
țărișoarei și… ce constanți? Doi, trei… Caragiale. Te pierzi cu firea și te înspăimânți.
Cum poate acest mort demult să-i bântuie în așa hal? Nici nu știi dacă este un dialog
în trei sau sunt doar trei măști și un Caragiale care, ca un mare actor de dramaturgie
schimbă permanent pielea personajului și, plin de sete, joacă singur în fiecare rol, sub
fiecare chip.
Așadar, nu este de glumă cu acest Caragiale, cu acest duh care ne bântuie de
atâta vreme, care nu ne dă odihnă și pace. Ne obligă, prin mijloace malefice – că altfel,
rațional nu poate fi gândită o astfel de relație între Caragiale și popor – să-i împru-
mutăm psihologia, să ne purtăm asemenea personajelor lui, iar noi nu rezistăm
tentației. Textele lui trebuie arse urgent (SIC!). Trebuie să scăpăm de obsesia, de do-
minarea, de bântuirea acestui individ care, în loc să stea cuminte într-un raft de bi-
bliotecă umblă nebun pe străzi, prin instituții, vorbește din fiecare dintre noi, ne
manipulează cum dorește.
Trebuie să facem urgent ceva, să existe voință politică să scăpăm, acum, la mo-
ment de centenar, de diatribele cacofonicului Ion Luca Caragiale. Prea a mutat toată
țara în Hanul lui Mânjoală! Dacă nu luăm măsuri cu expulzarea rapidă a lui Cara-
giale de pe aici, există riscul să ne pierdem identitatea noastră de români, născuți
din bravii Traian și Decebal, iar localitatea Haimanale, unde s-a născut Caragiale, să
împrumute numele țării unde locuim…
ET IN ARCADIA EGO
crisalida învierii
Teodor BACONSCHI
E normal să privim îmbătrânirea ca pe un proces inevitabil: celulele noastre se

regenerează, dar nu la nesfârșit ! Toată viața îmbătrânim: până și foetus-ul uman,
văzut tomografic, are ceva „decrepit“. Ne confruntăm așadar cu o dinamică plină de
radicali liberi, de gene ale îmbătrânirii nicidecum operabile, pe scurt, cu un fenomen
inexorabil, imemorial și definitiv. Tot ce e viu se supune acestei legități, dar tot la fel
de frapantă, de metafizic sugestivă, e și realitatea diferitelor forme de „primenire“ a
ceea ce a „putrezit“, așa cum se petrec lucrurile în baletul anotimpurilor. Am vrea să
intrăm în același regim ontologic sezonier și nu puține religii panteiste sau axate pe
metemspihoză, mizează pe asemenea metafore. Ca și în cazul creștinismului, aceste
construcții spirituale spun adevărul despre om, despre sufletul său mișcător și despre
aspirația nemuririi, care se amplifică tocmai la capătul traseului terestru, când măștile
cad, iluziile trec, realitatea propriei condiții se afirmă decisiv și rațiunea se depășește
pe sine întru consolare filozofică sau rugăciune.
Se întâmplă că am purces la întocmirea acestui text la începutului unui nou an.
Tocmai am luat (iarăși) act, după câteva zile de lâncezeală printre prieteni, în familie,
în compania unor cărți deschise leneș sau prin zăbovirea zadarnică în societatea
virtuală numită Facebook, de câteva trăsături definitorii epocii noastre: se vede, ori-
unde ai privi, că nu ne place îmbătrânirea. Din anii 1960, Occidentul (la chimia căruia
am început să participăm și noi, până la integrare, după 1989) a intrat într-o etapă
istorică fericită: nu doar producția industrială a crescut constant – cu urmarea că
sporirea PIB anual per capita a devenit principalul criteriu de evaluare a succesului
politic – dar și revoluția tehnologică s-a pus în scenă cu o nemaipomenită intensitate,
demolând cutume, instituind noi mode, instaurând noi religii seculare, printre care
consumul și cultul tinereții comerciale. Toți cei care ne-am născut în acei ani (în cazul
meu, 1963) știm, chiar dacă am trăit o vreme după Cortina de Fier, că suntem generația
istoriei accelerate, a zborurilor cosmice, a erei atomice, a microcipurilor, informaticii,
globalizării și internetului: o generație – sau hai, cel mult două – care asistă (dar și
declanșează, prin știința și creativitatea sa luciferică) cea mai dramatică încordare a
ET IN ARCADIA EGO
timpului uman: niciodată nu s-a petrecut, într-un interval atât de scurt, o atât de
mare cantitate de schimbări calitatative profunde, ieșite nu doar din impactul socio-
economic al unor noi tehnologii, ci și din dizolvarea totală a sofiei tradiționale într-
o bulă științifică rece, corporatistă, anonimă, transumană, care comandă profitul și
împinge lumea spre-nu-se-știe-ce. În ultimii 50 de ani, umanitatea și-a modificat para-
metrii (educație, științe tari, științele omului, sănătate publică, proiecție a forței mil-
itare, arte, credințe colective) mult mai adânc și mai grav decât în ultimii 5000 de ani.
Nu cumva exagerăm ? Oare nu supraestimăm, speriați și totuși mai orgolioși ca
oricând, într-o cheie prometeică, modificările survenite în intervalul vizat? O
perspectivă conservatoare ar spune sigur că da. Ne-ar aminti că omul nu progresează
moral, chiar dacă armele, instrumentele sale de cunoaștere sau de producție și con-
ceptele sale se rafinează continuu. O asemenea grilă de interpretare ar scoate în
evidență nebunia plătită pentru această temporalitate accelerată, ar puncta insanitatea
arderii etapelor, distrugerea ecosistemelor, epuizarea iresponsabilă a multor resurse
greu regenerabile (de la cele minerale, la cele patrimoniale). Și ar conchide că nu avem
motive de mândrie, ci dimpotrivă. Dar nu în termenii satisfacției morale îmi propun
să judec aici era noastră specială, ci în cei ai omului-care-nu-se-mai-vede-îmbătrânind.
Într-adevăr, ocultarea morții, ca adevăr, realitate ontologică, fatalitate socială,
familială, pan-umană dar și punct de fugă al biosferei în totalitatea ei fragilă și
reproductibilă, este, așa cum anticipam, o premisă a vremii noastre. Dacă ai conștiința
acută a îmbătrânirii, nu poți consuma la nesfârșit, nu-ți poți regenera artificial dorința
de a poseda noi obiecte, de a reifica pulsiunile erotice în mărfuri mereu preschimbate.
Consumatorul ideal crede că e tânăr, că va rămâne tânăr de-a pururi. El nu vede
moartea decât în rarele clipe când realitatea ei (cel puțin socială, ca moarte a altora)
devine punctual inevitabilă. În restul aparent enorm, aparent nesfârșit, al timpului
individual și colectiv, totul e conceput astfel încât individul să nu dezvolte conștiința
mortalității personale. În fond, conștiința morții și necesitatea capitalistă a
maximizării profitului prin distrugere creatoare sunt termenii unei contradicții pa-
radigmatice și insolubile. Consum, deci exist, noul cogito conectat la mistica pieței,
transformă consumul într-un stravinskian Sacre du printemps. Un ritual de autore-
generare permanentă, prin reciclarea dorinței și fixarea atenției asupra unor mereu
noi obiecte ale sale. Imaginarul nostru este aproape complet mercificat. A colecta
marfa, a o achita, inclusiv prin ciclurile (și chinurile ritmice) ale creditului bancar, a
o consuma, după ostentarea ei socială – iată actul liturgic fondator al acestui univers
fără riduri, cearcăne și finaluri macabre, sepulcrale, odioase și deprimante. De altfel
și moartea este o marfă. Ni se oferă „servicii funerare non-stop“ și, firește, „complete“.
Am remarcat o firmă de pompe funebre complezent ridicată la rangul unei „agenții
de protocol“ (mortuar). Contactul fizic cu moartea este, cel puțin în Occident (sau
ET IN ARCADIA EGO
în Nordul prosper) practic anihiliat, tabuizat. În imaginarul celor bogați (unde averea
înseamnă tot atâta ființă disponibilă medical sau simbolic), nu mai e mult până în
ziua când vom trăi veșnic, în orgasmul unui transplant perpetuu sau, în cel mai rău
caz, în așteptarea trezirii din criogenizare, atunci când, potrivit contractului, corpul
medical al viitorului va fi capabil să ne resuscite funcțional și să ne resocializeze ne-
traumatic într-un cadru civilizațional mult evoluat. În condițiile morții escamotate
(ca fapt, dar și ca simbolism provocator din unghi metafizic, teologic), procesul
premergător morții, care începe, tradițional, din prima zi de viață, devine și el greu
de sesizat. Evident că îmbătrânim, ba chiar vedem cu ochiul liber că ne trezim, pe
deceniu ce trece, într-o societate demografic dominată de vârstnici, dar nu prea mai
admitem asta, într-un soi de extaz bipolar făcut din minciună, complezență și cecitate
voluntară. Am ajuns astfel la scena unei societăți populate cu bătrâni vitali, tineri
maturizați precoce și maturi fără vârstă, copleșiți de arta trucajului fotografic digital,
subjugați de industria parfumeriei și a make-up-ului. Oameni care întineresc factice,
pe măsură ce-și refulează și ascund, fizic, progresiva decrepitudine, inclusiv
psihologică.
Și totuși, vedem că Europa e plină de pensionari. Că geriatria fuzionează cu in-
dustria cosmetică. M-am uitat pe Google la imaginile publicatare ale faimoasei mărci
românești Gerovital: numai femei tinere recomandă derivatele produselor
selecționate cândva de Ana Aslan! Tanatologia e o formă de igienă. Vedem că Spen-
gler și nihiliștii de după Nietzsche, au reușit să ne inculce sentimentul declinului i-
nexorabil, pe care-l tratăm cu un soi de bună dispoziție senilă. Flatăm mediatic o
tinerețe cantonată în ratele cele mai înalte ale abandonului școlar și șomajului de
durată. Privim gerontocrația drept stabilitate și vitalitate dovedită prin ea însăși. De-
sigur că tabuizarea morții și a îmbătrânirii biologice sunt paradoxal întărite prin vocile
livrești de soiul lui Philip Roth: avem dreptul la excepțiile care întăresc regula. Există
încă, în noi, alături de noi, voci și priviri, meditații și explorări științifice focalizate pe
drama degenerării graduale, prin care trecem cu atât mai flagrant cu cât imaginarul
publicității falsifică mai vehement datele căzute sub simțuri. Și totuși ipocrizia
persistă. Nu vrem să vedem bătrânețea noastră, dar nici pe cea a părinților, internați
în azile scumpe, cu tot confortul singurătății instituționalizate. Mai mult: ne dorim
să trăim cât mai mult tocmai în societatea care pariază formal și artificial doar pe
tineri. Știm că asta ne condamnă la singurătate, sau la maimuțărirea patetică a
tinereții, dar continuăm să cerșim ani fără număr. Ne facem că nu pricepem legătura
indestructibilă dintre starea pe pământ și deteriorarea suportului nostru anatomic.
Și totuși, bătrânețea pulsează zilnic, îi constatăm progresele cu fiecare selfie!
Dacă ești cu adevărat lucid, vezi bătrânețea și în cei de 20 de ani: ele, cu primele riduri,
cu celulită, cu micile pungi adipoase care promit burțile rubensiene ale maturității și
ET IN ARCADIA EGO
sacii de piele creponată ai zgripțuroșeniei finale. Ei, cu primele fire albe, cu vreun în-
ceput precoce de varice, cu puncte negre sau discretele lor diformități lombare, sco-
lioze și miopii prost camuflate sub ramele cromatic hipsterești. Când ieși din
reclamosferă și te uiți atent, fără sentimente, la umanitate, vezi că e de la sine
imperfectă, mereu mai groasă, mai lentă, mai inadecvată psiho-motor la drama
exuberantă a biosferei. Vezi lucrarea păcatului originar, pe care niciun elan poetic și
niciun penel de mare pictor nu o va putea estompa radical. Firește că „păcatul origi-
nar“ (redutabilă fisură ontologică în care mai cred doar practicanții creștini și teologii
de meserie) servește aici ca simplă metaforă a imperfecțiunii fatale sub zodia căreia
ne înscenăm autoidealizarea deopotrivă inocentă și inoperantă.
Îmbătrânim, așadar. Cei vechi (din așa-numitele „societăți tradiționale“) prețuiau
senectutea ca pe o încununare a vieții: concepție organică, în care fiecare nou stadiu
existențial acumulează mai multă înțelepciune, sporind capacitatea de a înțelege și
accepta moartea, cu sau fără speranța învierii într-o viață ulterioară. La Athos, până
astăzi, „gheronda“ („bătrânul“) e prefixul onomastic visat de toți ucenicii: nu există
vreo altă ipostază mai apropiată de sfințenie, așadar de Dumnezeu însuși. Acolo, a fi
„bătrân“ înseamnă a fi recunoscut pentru smerenia, curățenia, blândețea, dragostea
frățească și constanta lucrare a binelui. Doar Hristos, Învățătorul – care, încă de la
12 ani, ajuns în Templu (adică în „casa“ Tatălui Său) le dădea rabinilor lecții de
exegeză biblică – a fost „de mic“ una cu Înțelepciunea: un veritabil puer senex. Toți
ceilalți, începând cu discipolii Săi cei mai fervenți, s-au învrednicit de darurile plenare
ale spiritualității abia la capătul vieții, cu frunțile lor pleșuve, pielea lor fisurată de
insolații ascetice și limba lor uscată de dorul vinului euharistic. Dumnezeul Apo-
calipsei este Cel Vechi în Zile. Antonie cel Mare, părintele monahismului cenobitic,
a murit ultra-centenar. În tot Orientul, longevitatea matusalemică apare ca dar divin
oferit celor aleși. Avii Patericului sunt niște moșnegi împăcați, care așteaptă bucuroși
moartea, pentru a se uni cu Hristos. Cât de îndepărtată pare acea spiritualitate
formidabilă! Ce uriașă cantitate de angoasă uneori creatoare, de cele mai multe ori
sterilă, generează postmodernismul sceptic, relativist, agnostic și egotist în care am
eșuat, cu tot cu orgoliul evoluționist care face din noi moțul suprem al umanității…
Neacceptarea îmbătrânirii poate stimula știința din laboratoarele noilor ucenici
vrăjitori – savanții care urăsc în secret bioetica și rostul ei de nesuferită frână în calea
manipulărilor genetice justificate ,,umanist“: să clonăm, să producem in vitro orice
,,piesă de schimb“, doar, doar… Însă a nu accepta îmbătrânirea înseamnă a o trăi ne-
fericit, atâta tot. Ea se produce, plină de sens duhovnicesc, în ciuda sau chiar grație
probelor adesea dureroase pe care ni le impune. Tinerețea e o mare de fluide în fier-
bere. Acestea se usucă treptat, transformându-ne într-o crisalidă din care va ieși, ca
un fluture, făptura noastră înviată.
IN MEMORIAM
... cu fiece gând...

Nicolae CABEL
l … pe 2 septembrie 2017, Poetul… În memoria lui GHEORGHE ISTRATE, de la moartea căruia în luna
septembrie s-a împlinit un an
fără de tine, Gheorghe Istrate,

taina se scurge, timpu-i mai greu,
îngeri îmi dau visele-n rate,
silaba-ţi de smirnă mă cheamă mereu…
te pierd printre umbre şi-i brumă pe ram,

năluca tristeţii mă strânge la piept,
hoinar noi fusesem, acum nu mai am
decât orizontul zâmbind înţelept;
în el încuiat-ai fuiorul de viaţă,

cu care aram a zilei peroane
în Crângul bătrân, ce încă răsfaţă
pe cei care-am fost, cu blânde castane…
singur nu pot să-njug Herăstrăul

la carul lunar, eu, trist fotograf;
acolo mai roade din mine ecoul
şi-al frunzelor toamnei hoinari cenotaf;
cu fiece gând tu vii mai aproape…

oglinzi noi am fost; din dor vom hrăni
lăstunii, ca fulgi ce zburdă sub pleoape,
iviţi din sentinţa cu verb – a iubi!
18 septembrie 2018
TĂLMĂCIRI – EL ROMANCERO
cântecul dragostei
mai tari ca moartea
Şerban FOARŢĂ
Într-o dis-de-dimineaţă – Dacă pui să mi-l omoare,

de Sânziene, de Sânt-Ioan, ne-ngropaţi alăturea!
contele Olinos, calul
adăpându-şi-l la malul
*
El, la miezul nopţii moare,
mării,-ncepe a cânta;
pe la cântători, şi ea;
o cântare-atât de dulce
mi-i îngroapă cum li-i treapta:
şi pe paseri le-ncânta;
în altar o pun pre ea;
călătoru,-n cale,-şi uită
don Olinos, mai la dreapta,
de călătoria sa,
os de domn ce nu era.
iar năieru-şi lasă nava
Ci, dintr-însa, o răsură
într-acolo să o ia;
albă dă; din don Olin,
ci lucra, estimp, regina,
numai ghimpi şi floare sură,
iară fi’că-sa dormea.
dă, aşijderi, un ciulin.
– Scoală, scoală, Albanina,
Ramurile, de se-ajung,
din preadulce lenea ta,
se sărută flori cu spine;
să-mi auzi cântând sirena,
cele câte nu se-ajung,
cât mai are-a ne cânta!
numai lacrimi şi suspine.
– Mamă, mamă, nu-i sirena
Şi atunci regina pune,
care cântă, nu e ea,
ah, de ciudă, pune ea
ci e contele Olinos,
un copil să-i taie, – june
bòlnav de inimă rea;
ce, tăindu-i, hohotea!
chinul, cin’ să i-l aline,
când el inima mi-o vrea? *
– Blestemat să-i fie cântul, Cică el, ajuns erete,
dacă inima ţi-o vrea; iară dânsa, alb bâtlan,
o să pun să ţi-l omoare, zboară-alături şi pereche,
parte n-o avea de ea! sus pe cer, din an în an.
SCRIPTA VOLANT...
cărţile aruncate la gunoi

Liviu Ioan STOICIU
N u ducem lipsă de cărți – nu neapărat de literatură originală (românești sau

străine, traduse). Deși aud că avem una din cele mai slabe piețe de carte din
Europa. Cele două târguri internaționale de carte de la București (Bookfest, din pri-
măvară și Gaudeamus, din toamnă) stau mărturie că apar cărți în prostie… Și te în-
trebi pentru cine, fiindcă nu prea mai sunt cumpărători de carte, nu prea mai sunt
cititori. La numărul de cititori, la fel, suntem pe ultimele locuri cică în Europa. Deși
școala e obligatorie și în România. Până la Revoluție tirajele cărților de versuri (repet,
de versuri) depășeau zecile de mii (la poeții de succes depășeau sute de mii), asta în-
seamnă că ele aveau cumpărători și cititori, nu mai vorbesc de cărțile de proză, la care
trebuia să stai la cozi interminabile să le cumperi sau să dai ciubuc mare vânzătoarei
să faci rost de ele. Sigur, explozia televiziunilor alternative și apoi a internetului de
azi a îndepărtat și românul de carte (fie ea de hârtie sau în format pdf ), are cu ce al-
tceva să piardă timpul. Au mai rămas cititorii profesioniști (critici, scriitori în general
sau profesori de română care se respectă) sau elevii și studenții… Aud, de la Revoluție
încoace, că se aruncă la gunoi biblioteci întregi (unele, cu cărți de mare valoare bi-
bliofilă) ale celor decedați sau că sunt recuperate de vânzători ambulanți (care expun
cărțile pe trotuar, în aer liber; rar sunt cumpărători), puține din ele ajung la anticariate
(care le vând pe nimic; dar și așa nu le cumpără nimeni, anticarii nu mai au unde să
le depoziteze). Pe de altă parte, bibliotecile publice mari se bazează pe fondul de carte
rămas până la Revoluție, achizițiile de carte nouă exclud cartea originală de versuri,
de regulă (să dau doar exemplu ei; dar și cartea originală de literatură română de azi
de proză și de eseu și critică e rar achiziționată, după criterii subiective și „pile” ale
unor autori preferați pe plan local) și aglomerează rafturile cu cărți didactice (și e
normal să fie așa, elevii și studenții sunt cititorii cei mai numeroși, care nu ies din li-
mitele manualului școlar sau cursului studențesc). Bibliotecile școlare de la țară au
fost închise (un post de bibliotecar nu se justifică; în comunele mari un profesor are
SCRIPTA VOLANT...
suplimentar și postul de bibliotecar), bibliotecile din sate nu mai funcționează… Până
la Revoluție, autorii români se iluzionau că le rămâne cartea pe un raft de bibliotecă,
azi nici Biblioteca Națională a României nu mai preia titlurile tuturor aparițiilor (de-
geaba e o lege a depozitului legal, tipografiile și editurile trimit cărțile apărute selectiv,
dacă le trimit, nu-i controlează nimeni). Din păcate, cărțile originale românești nu
mai stau nici în bibliotecile personale — care nu mai sunt la modă (sunt și scriitori
care au renunțat la ele, „fiindcă sunt un depozit de praf ”, având alergie la praf; le-au
donat în cel mai bun caz bibliotecilor județene sau municipale), rar mai vezi în casa
unui tânăr o bibliotecă. Încet-încet scriitorii români s-au resemnat cu această situație,
cu tiraje minuscule, cărți pe care autorii înșiși le cumpără și le dăruiesc. A mai rămas
o mână de nostalgici care cumpără cărți și… citesc. Scriitorul român a ajuns să-i
mulțumească unui cititor (avizat sau nu, critic profesionist sau necunoscut) că-l
citește. Nu mai e nici o speranță să se întoarcă românul la lectura de cărți, îi ajung te-
leviziunea și internetul. Cu excepția de rigoare, a scriitorului de succes — el mai e
cumpărat și citit, cât de cât. Personal, sunt dezolat, limba română va muri și pe mâna
acestor cărți necitite, aruncate la gunoi.
Și totuși. A fost reconfortant să citesc o știre, în 18 ianuarie 2018, sosită din Tur-
cia, țară cu premiat Nobel pentru literatură în 2006 (Orhan Pamuk): „Gunoierii
turci au deschis o bibliotecă cu cărțile aruncate de alții”… O redau ca pe o curiozitate,
cu amănunte neimportante, dar care merită semnalate. Potrivit unui reportaj CNN,
gunoierii din capitala Turciei au deschis o bibliotecă publică alcătuită numai din cărți sal-
vate din gunoaie, după ce au fost aruncate de foștii posesori. Biblioteca se află în cartierul
Çankaya din Ankara și a fost înființată după ce gunoierii au început să colecteze cărțile
aruncate. Timp de luni de zile au adunat gunoierii cărțile aruncate, iar pe măsură ce
colecția se mărea, locuitorii din Ankara au început să doneze din cărțile lor. Inițial, cărțile
puteau fi împrumutate doar de angajații de la Salubritate și familiile acestora. Dar, odată
ce colecția s-a mărit, iar interesul pentru bibliotecă a crescut în rândul comunității, biblio-
teca a fost deschisă publicului în luna septembrie a anului trecut. „Am început să vorbim
despre ideea de a crea o bibliotecă pornind de la aceste cărți. Și când toată lumea ne-a
sprijinit, proiectul a luat naștere“, spune primarul din Çankaya, Alper Tasdelen. În pre-
zent, biblioteca are peste 6.000 de cărți, de la beletristică la literatură non-fiction. Există
și un departament de cărți și benzi desenate pentru copii, dar și un departament cu lucrări
științifice. Cărțile în limbile engleză și franceză sunt disponibile pentru vizitatorii bilingvi.
Biblioteca se află într-un spațiu dezafectat care aparținea firmei de Salubritate. Cu o
fațadă de cărămidă și coridoare lungi, spațiul era ideal pentru bibliotecă. Cărțile pot fi
împrumutate timp de două săptămâni, perioadă care poate fi prelungită, dacă este nevoie.
SCRIPTA VOLANT...
„Pe de o parte, erau cei care lăsau aceste cărți pe străzi. Pe de altă parte, alții aveau nevoie
de ele, le căutau“, spune Tasdelen. Colecția s-a mărit atât de mult astfel încât acum cărțile
salvate se împrumută școlilor, programelor educaționale și chiar închisorilor. „Profesorii
din satele de pe întreg teritoriul Turciei ne cer cărți“, spune Tasdelen. De asemenea, pri-
măria a angajat un bibliotecar cu normă întreagă pentru a avea grijă de bibliotecă. De-
seori, biblioteca este plină cu copiii angajaților Municipalității și cu elevi de la școlile din
apropiere. Există de asemenea o sală, unde se poate citi, dar se poate juca și șah. Biblioteca
este foarte populară în rândul cicliștilor care trec prin zona din apropiere și fac o pauză
pentru câteva pagini citite dintr-o carte și o ceașcă de ceai. „Înainte îmi doream să am o
bibliotecă la mine acasă. Acum am o bibliotecă aici“, spune Serhat Baytemur, gunoier în
vârstă de 32 de ani (Cotidianul). Ce-ar mai fi de adăugat? Mă mir că și în Orientul
secular conservator se aruncă azi la gunoi cărțile (islamul făcând din ele un capăt de
țară).
JURNAL DE DASCĂL
la ce poate folosi
gramatica academiei?
Mihaela GOMOESCU
F ără să-mi dau seama, dar în acord cu denumirea rubricii, Jurnal de dascăl, aproape
toate articolele publicate în paginile acestei reviste au fost conjuncturale (inspi-
rate, adică, de unele evenimente, situații). Conjunctural este și acesta. Pe 2 septembrie
2018 am participat, răspunzând invitației adresate de domnul Stelian Grigore, la o
întâlnire cu personalități ale vieții politice și culturale buzoiene, prilejuită de Ziua
Comunei Țintești, ,,Rouă de Bărăgan”. Și n-am mers singură, ci cu trei elevi ai mei,
distinși cu premii la concursurile județene de creație literară, nu (doar) să ne lăudăm,
ci am avut și un scop didactic, acela de a-i învăța să se comporte și să vorbească într-
un astfel de cadru. Nu degeaba în Gramatica Academiei există un întreg capitol de-
dicat dialogului, în care se vorbește, printre altele, despre ,,competența dialogică a
individului”, definită ca ,,abilitatea de a comunica participând la activitățile dialogale”.
Aceeași lucrare mai postulează că: ,,Abilitățile de angajare eficientă în dialog cu diverși
interlocutori nu sunt înnăscute, ci se învață. Competența dialogică presupune for-
marea unor comportamente adecvate prin învățare dirijată și experiențe de comuni-
care diverse.” Ce ocazie mai bună de a învăța pe viu (căci de simulat, simulaserăm
suficient în clasă) să vorbim în public? Și ce public!... Primarul municipiului Buzău,
primarul comunei, scriitori, directorul Bibliotecii Județene, publiciști, foste și actuale
cadre didactice, oameni de afaceri...
I-am așezat la masa (semi)rotundă și i-am observat încă dinaintea începerii ofi-
ciale a discuțiilor. N-au relaționat cu ceilalți, au constituit propria ,,bisericuță”,
șoptindu-și la ureche impresii, zâmbind complice, privindu-și la intervale regulate
telefoanele mobile. Nu-i bai, căci Gramatica Academiei admite că ,,schimburile ver-
bale cu mai mult de doi participanți sunt, prin complexitatea lor, mai mult decât suc-
cesiuni de dialoguri cu doi participanți”, ceea ce duce la ,,coaliții” comunicative și la
configurarea ,,subgrupurilor comunicative” (denumirea științifică a ,,bisericuțelor”).
Îi pun la curent cu ce trebuie să facă, să recite câte o poezie cu care au participat
JURNAL DE DASCĂL
la concursuri, mi se plâng că au emoții, că le e rușine să vorbească. N-am avut timp
atunci, dar ar fi trebuit să le spun că ei se tem, de fapt, de felul în care vor fi percepuți
de ceilalți. Percepția este, conform aceleiași lucrări științifice, influențată de diverși
factori, psihologici sau socio-culturali, cum ar fi puterea primei impresii, deducerea
și generalizarea unor atribute pornind de la un element particular, stereotipurile sau
,,scurtăturile în percepție”. Faptul că unul dintre elevi, băiat proaspăt absolvent de
clasa a VIII-a, are o tunsoare cam... artistică, ar putea, ce-i drept, să influențeze prima
impresie sau să favorizeze activarea unor stereotipuri; dar mizăm pe ,,efectul Pyg-
malion”, adică să le fac eu la început o prezentare foarte frumoasă, iar audiența, con-
form Gramaticii Academiei, va fi tentată să-i considere astfel, fără să verifice atributele
pe care li le-am asociat. În plus, trebuie să-și formeze capacitatea de adaptare, ca parte
a competenței dialogice, ceea ce presupune și gestionarea anxietății, a emoțiilor ne-
gative care pot afecta comunicarea, cum ar fi teama, tracul, neîncrederea, fustrarea
etc.
Le-a venit rândul, chiar la începutul evenimentului (căci domnul Grigore a intuit
cu siguranță nivelul crescând al emoțiilor), s-au ridicat pe rând și au recitat poeziile
lor, cu ochii în pământ, cu mici ezitări, răsuflând extrem de ușurați când s-a încheiat
episodul și s-au putut așeza. Nimic ieșit din comun. Există, spune Gramatica Aca-
demiei (!), o întreagă categorie de ,,indivizi care manifestă reticență față de angajarea
în comunicare; fac multe repetiții, au ezitări (...), au contribuții comunicative relativ
scurte și simple, au activitate nonverbală redusă, sunt puțin expresivi. În schimb sunt
mai productivi în scris, au un limbaj mai complex și focalizează mai bine tema”. Deci,
li se întâmplă și altora... Și există, iată, și un revers al medaliei: nu vorbesc bine în pu-
blic, dar pot scrie foarte bine.
Mare le-a fost apoi surpriza când au auzit că aproape toți cei care au vorbit după
,,momentul” lor, și mai ales Primarul municipiului Buzău, i-au apreciat, i-au felicitat,
i-au încurajat. Este vorba despre ceea ce se numește ,,comportamentul de ranforsare”,
care se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau negativ al locutorului la o acțiune
(verbală sau nonverbală) a alocutorului. Scopul ranforsărilor pozitive este de a încu-
raja comportamente viitoare analoge cu comportamentul ranforsat.
Și pot să spun că elevii mei au ieșit altfel de la această întâlnire, mai încrezători,
mai siguri pe ei, i-am văzut chiar pe doi dintre ei purtând o discuție cu una dintre
personalitățile prezente, semn că au depășit stadiul inițial de ,,bisericuță”. Chiar au
glumit la final, amestec de ironie și umor, pe seama unui participant la întrevedere
care a încercat în câteva rânduri să stabilească relații conflictuale cu interlocutorii.
Deci au prins gustul și nu se (mai) sfiesc nici de comportamentul comunicativ ludic.
JURNAL DE DASCĂL
A ieșit așadar un fel de proces-verbal al întâlnirii de pe 2 septembrie 2018, însă
incomplet, căci m-am limitat la a-i observa pe ,,ai mei”, pe de o parte ca să mă pastrez
în zona impusă de denumirea rubricii, pe de altă parte pentru a nu intra pe teritoriul
jurnaliștilor adevărați, care cu siguranță vor reflecta evenimentul în texte mult mai
adecvate. De ce am tot făcut referiri la Gramatica Academiei? Din mai multe motive,
dar cel mai evident este acela că încă nu am curajul de a scrie eseuri, totalmente ori-
ginale, adică, încă am nevoie de întăriri, de sprijin ,,autorizat” pentru ideile pe care le
exprim.
P.S. Sper să aveți răbdarea de a citi alăturat şi poeziile scrise de elevi ai Școlii
Gimnaziale Pogonele, premiate la concursurile județene de creație literară și recitate
în cadrul întâlnirii despre care v-am vorbit.
TINERE CONDEIE
Ionuţ DUMITRACHE
Toamnă, toamnă, galbenă toamnă,
Melancolie Fructe mult îmbietoare
Stau pe crengi îndestulate,
Când luna nici bine n-a plecat, Le-așteptam cu nerăbdare!
Soarele s-a și arătat,
Dar dimineața mea dură Toamnă, toamnă, galbenă toamnă,
E lipsită de pic de căldură. Pomii verzi de altădată
Au-îmbrăcat alte podoabe,
Soarele îmi bate în geam, S-au făcut galbeni acum!
Vântu-ncet mă strigă-ntr-un ram,
Parcă-amețit mă duc la fereastră, Toamnă, toamnă, galbenă toamnă,
O-nchid, nu mă lasă inima albastră... Oamenii sunt bucuroși
De atâtea roade multe
Un dor orb mă apasă-n piept, Că-n curând se face iarnă...
Fără strop de milă,
Ușor mă ridic și plec,
Durerea să se stingă... Diana PETRACHE
Aștept o rază de soare și-n mine
Sa-mi dea speranța că va fi mai bine, Gânduri de copil
Sa stingă durerea și dorul,
Să-mprăștie, să-mprăștie norul! Mie-mi place să citesc,
O carte să răsfoiesc,
Dar mai mult mă minunez
Mădălina SBURLAN Să mă joc, să mă distrez,
Să mai fur un măr, o pară
De la o vecină-amară,
Toamnă, toamnă, galbenă toamnă! Să m-umplu de praf mărunt
Pân’ la glezne, pân’ la gât,
Toamnă, toamnă, galbenă toamnă, Să mai zic câte-o trăznaie
Frunze multe cad din pomi, La soră, mamă, mamaie,
Stoluri, stoluri de rândunele Să le treacă ziua bine,
Au plecat în zbor și ele. Să le fie dor de mine!
DESPRE EDUCAŢIE, IARĂŞI
diploma de om
Mioara VERGU
T uturor ne-ar plăcea să trăim într-o lume/ţară perfectă! Dar cum e lumea/ţara
perfectă? Fiecare crede că ştie cum e, fiecare şi-o imaginează/construieşte pu-
nându-se pe sine în centrul ei. Pentru că, în sinea lui, fiecare se crede perfect. Noi,
românii, cei care locuim într-o ţară perfectă, că aşa a fost datul, suntem mai speciali.
Pentru noi, la alţii este mai bine. Suferim de un complex de superioritate inversă!
Adică noi considerăm că suntem „cei mai…”, dar în sens negativ. Nu ne ajunge răul
real din ogradă, că ni-l apropriem şi pe cel cu care nu avem nicio legătură! În orice
rău, urât de pe lume căutăm o celulă, un strop de sânge românesc. Ne laudă alţii? Ne
înseninăm pentru o clipă, apoi căutăm şi găsim – că suntem iscoditori, descoperitori,
inventivi – un ceva care să nu ne lase bucuria întreagă.
Alţii se mai relaxează, se mai odihnesc, fac popas în gânduri, fapte, locuri fru-
moase. Niciunde nu este raiul pe pământ. Dar nici iadul. Peste tot sunt oameni şi oa-
menii nu sunt perfecţi. Nici noi nu suntem, trebuie să acceptăm!, perfecţi. Avem
defecte şi calităţi. Depinde ce latură a noastră hrănim în fiecare zi!
Îmi pare că astăzi ne hrănim doar defectele. (Mi-ar plăcea să greşesc!) Ne hrănim
ignoranţa, răutatea, invidia, ura. Există remediu? Vestea bună este că da, există „tra-
tament”. El este la îndemâna tuturor. Se numeşte educaţie.
Doar un om educat este temeinic, asumat, generos, iubitor, empatic. Doar un
om educat nu-şi reneagă rădăcinile, nu-şi tăgăduieşte istoria, acceptă dificultăţile pre-
zentului cu privirea aţintită spre un viitor mai bun. Un om educat nu poate fi mani-
pulat, nu se lasă antrenat de „senzaţional”, „excepţional”, „nemaivăzut”, discerne între
adevărat şi fals, îşi acceptă limitele şi încearcă să le depăşească. Un om educat apre-
ciază munca în echipă, descoperă virtuţile solidarităţii, ştie să se bucure de succesul
propriu şi al celorlalţi. Un om educat se modelează şi modelează, ajută şi se lasă ajutat,
DESPRE EDUCAŢIE, IARĂŞI
un om educat generează optimism. Educaţia începe cu aşa zişii „şapte ani de-acasă”
în familie şi continuă, în paralel, cu învăţământul preşcolar până la sfârşitul vieţii.
Educaţia nu se contabilizează (doar) în număr de diplome cu antetul unor in-
stituţii de învăţământ. Ea generează o diplomă… universală. Diplomă care ne atestă…
perfecţiunea. Diploma de OM, veritabilă „iarbă a fiarelor”! O ştiţi din poveşti: „mis-
terioasă plantă din mitologia românească, ce deschidea orice lacăte, cufere şi uşi,
dându-i posesorului şansa unei potenţiale averi infinite şi promisiunea libertăţii fără
limite.” Cine nu şi-o doreşte?
LIRICE
iubirea mea cu i boldat

Ion ROŞIORU
M-am trezit intrat în rost
Îşi făcea siesta vulpea pe gorganul cu dudău:

Am dat unul la o parte să privesc spre satul tău!
Vulpea, înţelegătoare, la trei metri s-a retras:

Aş fi vrut să stea cu mine la esopicul taifas!
Ceaţa persista de-a lungul Văii Dunării-n aval:

Am jucat în psihodrama Corbului cu caşcaval!
Se iscau din ceaţa stepei mănăstiri ce vor fi fost:

Sfredelit de ochii vulpii m-am trezit intrat în rost!
De nu mi-ar fi pătruns în suflet
Frumoasă coz era leoaica şi-n jur rotea priviri de jad:

O imploram să-mi lumineze cu ele drumul către iad!
Geloasă foc era leoaica şi gheare de oţel avea:

Speram să-mi împrumute una să-i scriu poemele cu ea!
Aleasă miss era leoaica şi-avea păr lung şi ondulat:

Simţeam privind-o că destinu-mi rezervă ultimul păcat!
Zeloasă-n tot era leoaica şi-avea savana-n grija ei:

De nu mi-ar fi pătruns în suflet n-aş şti nici azi cu mine ce-i!
LIRICE
Vreau să-i văd fantoma
Muşchii bruni din ţigla casei îşi trag seva ne-ncetat:

Când sărac trăiam acolo visul mă făcea bogat!
Gardul dimprejurul casei de ţigani a fost furat:

Curte îţi făceam, dar parii nu m-am priceput să-i bat!
Zarzărul de la fereastra astăzi spartă s-a uscat:

Mi-amintesc că-ntâia oară lângă el ne-am sărutat!
Ciorile în podul şleampăt de când hăul s-au mutat:

Vreau să-i văd fantoma celei prinse cu amantu-n pat!
E inutil să mă răscol
În stufărişul de la cotul derelei urlă un enot:

Să nu-l imit ca altădată mă duc pe câmp să uit de tot!
O barză-i lasă iernii-n grijă enormul cuib trudit cu sârg:

Când ai plecat în lumea largă dădeau cireşele în pârg!
Pasc patru cai în cimitirul dezafectat din fostu-aùl:

Las inima să-mi plângă-n voie că n-a murit şi ea destul!
O pojghiţă de gheaţă verde în mreje prinde tristul ghiol:

Ştiu bine că-mpotriva sorţii e inutil să mă răscol!
Cu toată dragostea mă-nchin
Ascunsă-n ceaţă-i o fântână din care bea un curcubeu:

Cu setea visurilor mele spre tine mă îndrept mereu!
Cetatea-n dimineaţa oarbă rămâne-n urmă jos de tot:

Să mă ridic deasupra ceţii purtându-te în suflet pot!
De strajă-acolo-i veşnic ochiul cu irizări de peruzea:

Pe raza lui alunec tandru lângă-o troiţă cu cişmea!
LIRICE
Foşneşte-a bucurie stepa şi ceru-i iarăşi euxin:
Tu eşti troiţa mea la care cu toată dragostea mă-nchin!
Destinul svelt cu ochi albaştri
Se risipeşte ceaţa deasă şi plâng copacii-n urma ei:

De pleci sunt şipote de lacrimi nestăvilite ochii mei!
De-a lungul drumului se-nşiră cu nostalgie plopii goi:

În toiul purpuriu al toamnei ne desfrunzim amar şi noi!
Fântânile pe veci latente deja-s bolnave de târziu:

În mine urlă jindul stepei precum în lupul cenuşiu!
Dudăul zace stors de sevă în tot mai fostul cimitir:

Destinul svelt cu ochi albaştri mă înserează abitir!
Altminteri zidul mănăstirii
Din preajma mărului edenic să te găsesc voi fi plecat,

Iubirea mea cu I majuscul, iubirea mea cu i boldat!
Voi fi bătut cu disperare infernul tot în lung şi-n lat,

Spre-a te elibera, cu zmeii din basme mă voi fi luptat,

Altminteri zidul mănăstirii nicicum nu-l voi fi terminat,

LIRICE
înnebunesc şi eu cum pot

George ASZTALOŞ
Efectul de fluture somnambul

fluturii habar nu au câtă poveste schizofrenetică duc
în frumuseţea hai-hui
a unei simple zbateri asimetrice de aripi în vânt
cum ar fi să nu ai ochi să îţi vezi aripile

mult mai mari decât tine decât oricine
ar putea realiza amploarea în locul tău
cum ar fi să trăieşti o singură vară o zi o clipă

şi în aia să îţi zbori imima din minţi
cum ar fi să fi atras şi să zbori orb în lumină

aşa aş vrea să fiu motivul pentru care
nu vei putea să-ţi dormi nopţile
eu sunt efectul tău de fluture somnambul
nu vreau să fim prieteni

prietenii nu îţi intră sub piele şi
nu te dezechilibrează
prietenii nu intră în viaţa ta ca o furtună

nu te pun în situaţia de a te chestiona
despre tot ce ştiai sau îţi închipuiai confuză
prietenii când stau cu tine stau singuri

LIRICE
prietenii nu vor sta cu tine în doi
eu sunt cel care te face să te simţi teribil
şi dincolo de orice control
eu sunt lumina de la fereastra nebuniei de dincolo

şi tu o să îţi zgârii furioasă propria piele
pentru că nu poţi intra
pentru că eu sunt deja acolo o serioasă maladie
din care nu-ţi vei reveni niciodată
în care te vei îngropa de vie
Nebuna aia de uitare a neatingerii
e primăvară măi kiddo ne-au ieşit minţile din neiubire

abia dacă ne-am atins să mor io
şi oraşul a fugit în lume
să explodeze în floare în pădure şi mama ei de viaţă
măi şi eram atâta de neatinşi de ne ascultau cu urechea

ne frecau mâinile ecranele adormirii maicii domnului
ne dădeau la mica publicitate în onoarea dispăruţilor
măi şi de nu le puneam mâna în piept

ne jupuiau de vii ne îmbrăcau pielea şi dansau
ca toţi dracii în jurul focului
măi şi te întrebi unde e realitatea noastră kiddo

aia în care te ating şi a dracu’
pielea pe mine se bucură?
e primăvară măi abia te ating şi vin păpădiile

în locul tău data viitoare o să-mi ţin respiraţia
să nu zboare kiddo
pune mâna aici

simţi kiddo?
LIRICE
suntem nişte ecranizaţi daţi naibii să mor io
dacă mă tai curg emoticoane din mine
e primăvară înnebunesc şi eu cum pot

e schizobucurie kiddo
o să copilărim de vii până să murim de tot
pune mâna aici

măi şi să şti
nici să nu te gândeşti
abia te ating cu o păpădie calin
şi nu pot kiddo nu pot

şi nu am să pot să opresc niciodată
lacrimile care nu vin
Prometheu şi câinele lui Sisif sus la munte râzând la o bere
Mottor: „Arde-o nu o stinge!“–

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus
e duminică şi am fost la o baie în ploaie cu biţa

aşa de poftă de mâncare înainte de masa de prânz
ehee ploua torenţial şi cald
un pic incomod impactul şi bruscheţea dar oau mamă
adrenalina senzaţia aia de surf printre nori
că în rest e doar apă

de la un pic de apă nici Noe n-a murit
e o ieşire din minţi suportabilă de vară
când am ajuns sus la cabană cîinele meu Sisif îmi arăta limba
ud şi leşinat ca mine cum am intrat ieşeau la aburi din noi
ca la sala de cazane din iad
acolo la Cabana Ararat eu şi câinele meu bolovani de beţi

doar dintr-o bere şi mai ales de bucurie
LIRICE
am dat drumul păsării mici albastre
şi ea s-a pierdut în cer
şi n-a mai venit înapoi
vara ca un fluture în apă
aşa e mă cuibărisem ca viermele

în piersica pîrguită şi oau
ce frumuseţe de piersică au spus
păcat de ea
că e găurită de vierme
de fapt e păcat de mine

păcatele mele
că doar am iubit-o
nimic nu mă mai speră acum

nimic nu mă disperă
toate-s vise adormite sau
limpezi hidoşenii
iubim dar nu se ştie asta

pînă nu ne spargem
în praful şi pulberea care ne-a adormit
mai bine am pune mîna

să ţinem aproape
mai bine am veghea
în dumnezeul ei de zdrangoste
mai bine ne-am înrăi
să ţinem cu dinţii de ea
şi nici în morţii mă-sii

de viaţă de apoi
să nu ne mai scape
tot ce simt e cea mai trăsnită amorţeală

tot ce tac
LIRICE
e să urlu liniştit
m-am cuibărit în mine eu şi cîinele

iar vara e pe ducă sedusă
ca un fluture
de luna topită în apă
Pandora
eram realmente încântat presimţeam la refuz
că o să ne citim mângâietor muşcăturile cicatrizate
cu tot dragul şi empatia până la cuţite
eu hoţul de foc al zeilor pentru bucuria celor mici

ea dăruitoarea cu toate tristeţile demente ale zădărniciei
a plecat mai e o speranţă mor aici

şi se simte de ne scoatem ochii
* George G. Asztalos, sau „ungurul care scrie românește“ (a nu se confunda cu George Astaloş, fostul
redactor-șef al revistei „Nouvelle Europe“, n.1933 - d.2014 – n.n. „Caietele de la Ţinteşti“), e de
fapt și de drept un scriitor cosmopolit. Neoavangardist, cum susțin criticii, infrarealist cum susține el
însuși, își scrie cărțile inclusiv în engleză și le vinde personal pe internet. Născut în 1963, jud. Mureș,
a fost un artist plurivalent încă din copilărie. A studiat pianul, de la 10 ani, la 12 ani cânta la mandolină
într-o formație de pionieri și trimitea la revista „Cutezătorii” primele versuri, dedicate inocent Parti-
dului Comunist Român. Pentru acele versuri a fost premiat de Partid, cum spune el: „cu o mândrețe
de trusă de pixuri”. Ulterior a absolvit un liceu de construcții la Tg. Mureș, total nepotrivit firii lui. În
timpul liceului s-a apucat de sport de performanță, dar a continuat să scrie versuri. Ulterior a practicat
diverse meserii inclusiv cea de ziarist la cotidianele și revistele locale din Tg. Mureș „Ziarul de Mureș”,
„Ambasador”, „Zi de Zi”, unde publica articole și caricaturi. A fost, cum susține, „activist de cartier” al
cenaclului târgumureșean „Romulus Guga”. O perioadă destul de îndelungată a renunțat la orice fel
de îndeletnicire artistică. A revenit însă la preocupările artistice și a debutat în 2009, cu Zoon Poetikon
(ed. Grinta, Cluj). Ulterior a fost publicat în diverse antologii de versuri: „Virtualia” la Iași, „Lira în
patru puncte cardinale” ed. Rovimed, „Artgothica” la Sibiu și ”Cele mai frumoase poezii ale anului
2015”(ed. Adenium, Iași). Din 2013 scrie inclusiv cărți digitale în engleză sau română : The Hidden
Thoughts of Dracula, The New Infrarealist Manifesto, SexyMental, toate prezente și azi pe site-uri ca
Amazon, Barnes and Noble, Google Play și altele. Asociaţia culturală Direcția 9 i-a sprijinit publicarea
celui de-al doilea volum de versuri, !nfraRouge (ed. Herg Benet, 2014). George Asztalos s-a alăturat
Direcției 9 în periplurile prin țară, purtând poezia pe toate drumurile. În 2016 îi apare al treilea volum
de versuri „mi se ulise” la ed. Grinta, Cluj Napoca, premiat cu locul întâi la Festivalul Internaţional de
Poezie de la Sighetul Marmaţiei, în acelaşi an. În anul curent, 2018, e prezent în librării cu al patrulea
volum de poeme intitulat „Liber-poezionist”, Editura Grinta, Cluj Napoca.
LIRICE
cicatrice de gală
Ancelin ROSETI
Trecătorii au feţe golgotice, trecătorii duc pe umăr câte o pasăre măiastră, câte
un ou poliglot. Pe cerul meu personal, o pasăre zboară cu spatele, punând nume celor
născuţi în zile ploioase.
Se deschid marile teme ale zilei.
Un dumnezeu rătăcit, trăgând la teascuri primejdia şi fantasmele lumii, îmi
creşte-n priviri:
„Lasă-mă să te pierd, lasă-mă să te regăsesc mai renăscut ca niciodată în mine!”
Un dangăt orhideic îmi străbate aorta, iar eu, aşteptând prelungii zori de vanilie
ai zilei de mâine, răstignit pe cruce, mint, ascultând remuşcarea udă a lemnului.
De la fereastra mea se vede doar capătul lumii şi-atât.
Incizii adânci, semne şi cicatrice de gală, şi iată-mă singur, aidoma unui profet
ce traversează strada laolaltă cu pietonii grăbiţi.
Algathon râde, apoi urcă şi coboară vechea scară de lemn, înfrunzind-o cu vani-
tăţi de ultimă oră: „Pe aceşti oameni i-am întâlnit fără umbre în vis, ticluind o altă
facere a lumii.”
De afară se aude un fluier imperial, un răget melancolic, o voce clandestină se
strecoară pe furiş în urechile noastre.
Ce mai e de făcut, ce nu mai e de făcut…!
Întind spre mine braţele, mă-mbrăţişez pentru ultima oară – o justă cunoaştere
trupească şi osia visului se rupe chiar de la primul cuvânt.
Scadenţe, contagiuni, o scurtă trecere în revistă a fleacurilor primordiale.
Şi-acum, lăsaţi-mă singur!, tot simulând înaltele zboruri, am ajuns în zonele ne-
călcate ale inimii.
LIRICE
Ce recompuneri de zvon ne-ar fi pe măsură?

Ce soi de măşti slăvesc pe feţelor noastre acum...?
Ne deplasăm împotriva curentului.
Totul, întotdeauna totul e pentru mai târziu.
Fiecare cuvânt se potriveşte de minune în altă parte. Şi noi navigăm, de la o tâm-
plă spre cealaltă tâmplă, subtil. Domesticim focul. Întreţinem scurte dialoguri du-
minicale. Studiem la microscop chimia visului, fizica resemnării, axiomatica delicateţe
a recentelor geometrii diluviene. Nu găsim începutul, dar asta nu înseamnă nimic.
Fluxul şi refluxul străinelor lumi ne rodesc inevitabil sub frunte.
Ei, haide râzi, Algathon… Râzi!, doar ne aflăm în graţiile aceloraşi ziduri, suntem
martorii aceloraşi tomuri grele de legi, călătorim, cot la cot, pe aceeaşi sârmă întinsă,
zilnic ne fandosim pe aceeaşi muchie de cuţit, cotrobăim, în zadar, aceleaşi plictisi-
toare adâncuri, suntem marionetele aceleiaşi îngâmfate algebre, oaspeţii aceloraşi poli
istoviţi, aceiaşi corbi laborioşi oficiază în jurul nostru, agonizăm sub aceleaşi faze-ale
lunii, iată-ne, în sfârşit, purtând aceleaşi haine, aceiaşi pantofi şi, mai cu seamă, nes-
tingheriţi, aceeaşi vină, în aşteptarea răspicatei crucificări, stăm silitori cu ochii pe
acelaşi ceas…
Ei, haide râzi, eul meu scamator… Râzi!, deja e târziu şi la capătul celălalt nu ne
aşteaptă nimeni. Haide râzi!, poate că, cine ştie, mâine noul veac va începe cu o frază
mai lungă.
LIRICE
trei poeme
Claudiu KOMARTIN
* răul în ruptul capului
dar sângele că o
când îmi ăsta tijă de fier
dă sângele al meu intrată pe cur
fug subțire nu te
cu el și afectat face mai bun
la ghenă nu face sau mai
îl despăturesc decât să-i drept
lângă omul înveselească în fața unui
călduț puțin dumnezeu
care doarme înainte de a din
pe o porni prefabricate
mochetă iar crescut
le fel deamboulea în minciună
de jegoasă la asalt ai vrea să
ca gândurile uiți că ai fost
mele ** botezat
despre el fondul problemei de comsomoliștii
și despre rămâne revelației
sânii lăsați intolerabilul de maimuțele
cu care dogma asta astea
ademenește care flatează cu patrafir
stârpiturile și bagă și chitanțier
nopții frica în care cred că
sunt toți ai mei oasele știu cel mai
și nu contenesc celor care mic lucru
să le vreau nu vor s-accepte despre iertare
LIRICE
și viața lume de parcă ar roade
veșnică și cu cât răbdător
când eu trăiesc dichis l-au testiculele propriului
aici văxuit ăi nou-născut
unde pământul de la morgă cu draperiile trase
e aruncat în ai fi zis că e viu” să nu fie
grabă văzut
și mâini păroase de soarele
cu unghii *** care oricum nu
pietrificate există care oricum nu
mă apucă și mă se va mai ridica
dau la o parte te iubesc și niciodată
pentru că pute doare din smârcurile
pentru că put și realizez că lipsei
fățărnicia și nu e de ajuns totale de sens ale
negoțul să te iubesc absenței
lor cu frica și să mă iubești și golului din
noastră ca să nu mai fiecare
de moarte doară milimetru
și asta rămâne așa că să de viață pe care o
nepedepsit mai aud eu vreo pipăi
și pe pământ tută sorbind ca un detracat
și în ceruri din margherita sperând că
și încerc că-i deprimată o să pot
să uit vorbele să fii găsi acolo măcar
alea nenorocite deprimat insecta aia
„ce cuminte înseamnă să fii cretină
și împăcat devastat până tigrul de platan
stătea el la nivelul pe care mi
acolo ultimei l-ai cules
nu i-a lipsit celule din creier grijulie
nimic lu’ nea mircea pe care de pe pantaloni
a avut de toate Saturn o într-un metrou
și aer condiționat strânge îmbâcsit care
a avut cu un clește micuț nu mai
flori și zimțat ducea nicăieri
START DE ROMAN
protagonistul
Nicolae ROTARU
S unt actor. Nu de renume, dar nici de umplutură. Unul de plan doi. De rol se-
cundar. Actor fără de care nu se poate. Cel ce face povestea mai captivantă, mai
credibilă, mai frumoasă. Cel care scoate în evidenţă şi pune în valoare protagoniştii.
Actor eminamente de film. La fel ca Ilarion Ciobanu care a jucat în zeci de pelicule,
dar n-a apărut niciodată pe scenă. Sunt un actor cunoscut, care s-a pensionat. Şi-n
această postură am mai fost chemat să completez vreo echipă, să fac un rolişor cu in-
dividualitatea, discreţia şi şarmul lui. Şi, desigur, cu onorariul lui care să vină în com-
pletarea pensiei modeste.
Dar, după ce s-a stins Lelia am renunţat la tot şi la toate. Eram de-o seamă şi am
trăit viaţa în doi patru decenii. Cancerul nu alege, iar când găseşte, nu iartă. În ciuda
bătăliilor şi răsunătoarelor victorii împotriva maladiei aceasta deţine locul întâi în
topul spaimei, chinului, deznădejdii, resemnării, umilinţei. Acum ea are doi ani de la
moarte, iar eu am 62 de ani de trai aiurea. Mă rog, nu chiar aiurea, fiindcă văduva
drogatului sinucigaş care locuia la mansarda vilei din Schitu Măgureanu, o durdulie
de 26 de ani, Virginia... aşa s-a nimerit – are vârsta mea în oglindă... s-a oferit să-mi
facă aşa zisul menaj contra unei sume modice. Răposatul ei concubin, că nu erau că-
sătoriţi cu acte-n regulă, fusese un ins suspect. La adăpostul carnetului de revoluţio-
nar, luptător cu nu ştiu ce merite în evenimentele care au dus la suprimarea lui
Ceauşescu şi la căderea, mă rog, reşaparea comunismului, a făcut multe matrapazlâ-
curi. A fost arestat, reţinut, eliberat, prins iarăşi, judecat, condamnat, încarcerat, li-
berat. A bântuit prin partide politice, a deţinut funcţii suspecte, a făcut
matrapazlâcuri, a furat, a înşelat şi tocmai când i-au bătut oamenii legii din nou la
uşă, aflat sub influenţa unei doze duble de substanţe răvăşitoare de minte, s-a aruncat
de pe acoperiş şi gata. Şi-a lăsat masa cu un tacâm şi-o farfurie în plus, cum se zice.
Masa, casa, mă rog cuibul ăla de la cucurigu, şi concubina au rămas singure. Zborul
bietului revoluţionar a fost unul de Icar. Ultimul. N-a avut nici cine să-l conducă
START DE ROMAN
acolo unde a plecat. Primăria i-a intermediat drumul de la morga la crematoriu şi
de-acolo către neant. Atât.
Asta e tot. Am fost marcat şi de plecarea Leliei, care s-a stins cu inima grea că n-
am putut avea un urmaş, am suferit şi când a renunţat la viaţă şi acest Culai ce s-a in-
terpus în drumul vieţii Virginiei, făcând-o să renunţe la facultate în favoarea unui
trai aventurist şi sufăr constatând că nici figurant nu mai sunt în viaţa asta aiuritor
de grea şi de tristă. Simt c-am început şi eu, fără să vreau, numărătoarea inversă şi
aştept să mă lansez. Destinaţia o ştiu. E ca a oricărui păcătos.
Am avut şi mai am puţini prieteni. Mai ales prin Lelia care era o fire sociabilă.
Poate şi prin prisma profesiei ei de farmacistă. Apropo de profesie: pare un paradox
să te răpună cancerul şi pe tine stăpânul tuturor leacurilor la fel cum răpeşte moartea
şi pe cei care se spune că au pile acolo sus: sacerdoţii.
De doi ani de când nu mă apasă orele de repetiţii, de platou, de filmare, de turneu
mă simt liber, uşurat, fără griji. Vorba vine, că uneori, e mai dureros să stai degeaba,
să n-ai o preocupare, să n-ai cui să dai o replică, să socializezi.
Unul dintre prieteni e scriitor. Ne admirăm reciproc de mult. Răposata nevastă-
mea i-a citit multe cărţi (din cele foarte multe scrise) şi-l aprecia cu admiraţie. Şi cu
el am rupt relaţia din pricina absenţei nevestei mele.
Deunăzi, ne-am întâlnit prin Cişmigiu. Eu şerpuiam pe-o alee după ce ieşisem
de la restaurantul Monte Carlo, el întorcea capul după mămicile cu copii mici care
evoluau prin puzderia de porumbei. Ne-am recunoscut, ne-am salutat, ne-am aşezat
pe-o bancă şi ne-am spus banalităţi. Că eu m-am pensionat, că el scrie o nouă carte,
că eu am hotărât să refuz orice rol, că el a renunţat total la alcool... Am schimbat şi
replici serioase: că eu am rămas văduv, că el are 40 de ani de căsnicie convenţională
cu aceeaşi consoartă.
La un moment dat mi se-adresează cu o întrebare şocant-fistichie:
– N-ai vrea să joci într-o carte?
– !?
– Da, da. Mie nu mi se pare aiurea. Dacă nu mai vrei să joci în filme, de ce n-ai
accepta să fii protagonist într-un roman? Naratorul. Scenaristul, dacă doreşti. Iar eu,
dacă nu te superi, regizorul. Autorul semnatar, ca să zic aşa.
– Păi... Paharele golite apoi, la Monte Carlo, s-au dovedit neputincioase să-mi
mai înceţoşeze mintea ori să-mi împleticească mersul. Am procesat şi am realizat că-
mi place ideea. Chiar şi expresia: să joc într-o carte. Mai ales că pentru asta nu trebuia
să-mi schimb fizionomia, să-mi las barbă sau măcar mustaţă. Dacă se va finaliza pro-
iectul şi nu văd de ce nu, fiindcă Ştefan Trucală, prietenul meu este un recidivist no-
START DE ROMAN
toriu în materie de literatură. Literatură, ce-i drept, după receptivitatea pieţei actuale
de carte şi conform silenţiozităţii criticii de gaşcă, de plan secund, chiar episodic, aşa
cum erau unele roluri ale mele.
Ne-am despărţit satisfăcuţi de revedere, am verificat numerele de telefon din
agende, eu m-am strecurat afară din parc spre vila mea interbelică, unde m-aştepta
cu masa pusă basarabeanca Virginia, cea cu etatea mea în oglindă, iar el cred c-a mai
„recrutat” din priviri posibile personaje feminine din zona cu cea mai mare densitate
de porumbei a parcului.
II
Seara de Sâmpetru, cea care acum doi ani m-a-ntristat (pe consoarta mea o
chema de fapt Lelia Paula Alexiu, cum şi eu nu-s doar Horaţiu Alexiu ci mai am şi
un al doilea prenume Bogdan) azi a avut şi o undă de lumină: mi-a telefonat Ştefan,
autorele.
– Ei, te-ai gândit? Că vreau să-ncepem... filmările. Te-aş invita ca primul tur de
manivelă să-l dăm aici, în Colenchina mea rezidenţială, mai ales că Doamna K, aşa
cum îi spun consoartei mele este plecată cu nepotul nostru în vacanţă.
– E aşa grabă? prefăcându-mă că mă las greu.
– Nu, e doar nerăbdare. Ş-aş vrea să vorbim despre rolul nejucat încă, despre
viaţa ta, nu despre a personajelor în care te-ai disimulat. Un actor care s-a născut şi
a trăit, s-a şcolit şi a optat pentru un job, a iubit şi s-a însurat, a convieţuit şi a suferit...
Viaţa la zi a unui trăitor muritor, actor pensionar evoluând în alt decor...
– Bine şi când vrei să vin la probă pentru acest rol?
–De nu ţi-e peste mână şi dacă vrei să schimbi buricul curat al târgului cu ma-
halaua murdară burgului, te invit mâine dimineaţă în Ghintuita, partiţia arabo-ţi-
gănească după modelul berlinez sau cel din Ierusalim, a nord-estului Veseleştilor
noştri euro-atlantizaţi.
– OK. Ce-nseamnă pentru tine dimineaţă?
– Pentru mine, ca fost militar, înseamnă sunetul de goarnă care mi se aude în
ţeastă de-o viaţă la acelaşi „cinci şi jumătate al zorilor”, dar pentru boierii boemi poate
fi dimineaţă începând de la orele zece.
– Păi aşa, prietene, că mă speriasei.
– Bine, la un zece jumate, cum zic puştii facebook-ului te-aştept la ceasul de la in-
trarea în Parcul Ghintuita de unde drumuim pe riviera râului până la vastele mele
apartamente aflate la o zvârlitură de băţ, în strada Poiana cu Platani.
– Aha... Am înţeles. Ai fost explicit şi convingători. Pe mâine la prânz dis-de-
START DE ROMAN
dimineaţă. La zece ceasuri trecute...
După convorbirea cu scriitorul-regizor am sunat-o pe „jumătatea lipsă”, deşi era
târziu şi nu voiam să-i stric seara.
– Da, domn Bogdan...
Ea a ales să-mi zică aşa, fiindcă numele ăsta se traduce omul lui Dumnezeu, în
limba neamurilor sale din Basarabia, mai toate cu sânge rusesc.
– Ai treabă? Eşti ocupată? Te deranjez?
– Nu, de şe!?
– Vream să vii pe la mine.
– S-a întâmplat şeva?
– Nu chiar. Vream să-ţi şer un sfat!
– Ghini. O să vin.
Ş-a venit. Stăm aproape. Eu, de la un timp, aştept să fiu strivit de ditamai mas-
todontul care s-a ridicat lângă clădirea Nunţiului Apostolic, care este aproape lipit
de spatele clădirii în care domiciliez.
– Şe este, domul Bogdan?
– Măi fată dragă, un amic al meu vrea să joc într-o carte a lui.
– Cum vini aia să joci în carte? Să jucaţi cărţi poate vreţi să spuneţi.
– Nu, Virginia, nu. Chiar aşa: el scrie o carte pe care să i-o povestesc eu, să i-o
spun ca pe ecran, iar el să mă-ndrume cum să zic, ce să spun, cum să dialoghez cu
partenerii, cum să dau replicile, cum să mă mişc... Ca pe scenă, înţelegi?
– Nu-nţeleg, dar nu eu trebuie să prişep asta, şi matali!
– Auzi, de cât timp eşti tu în România?
– De la moartea lu Şeauşăscu. Şe, nu mai ştiţi?
– Ba ştiu. Ştiu şi cine te-a adus, cine te-a păcălit, cine te-a exploatat şi cum v-a
fraierit pe-amândoi. Pe tine şi pe amărâtul ăla de Culai. Dar nu de-asta te-am între-
bat.
– Dar di şe?
– Uite, chiar de-aia. Tu în atâta timp n-ai deprins graiul ăsta fără... acşent!? N-
ai învăţat să vorbeşti curat româneşte?
– Păi dacă aşeea sau aista e limba moldovinească şi dacă eu sunt moldovancă...
– Cum moldovenească, dacă ne-nţelegem? E limba română mai schimonosită
de către voi moldovenii cu limbă lată. Ia să te străduieşti să vorbeşti ca la oraş, fiindcă
vreau să-ţi repartizez şi ţie un rol în cartea amicului meu.
– Eu prişep şe spui, dar dacă se-nţeleji şi aşa, de şe să mă chinui să-mi scrântesc
limba?
START DE ROMAN
– Nişi dacă te rog eu?
– Oi înşerca... Voi încerca, na! Pentru asta mă chemaşi? Că acum mi-i urât să
merg înapoi, că e strada plină de ţigani spurcaţi la gură!
– Păi, dacă ţi-e urât, te poţi culca dincolo, iar dacă nu vrei, o să te conduc eu până
la sfântul lăcaş.
– Nici una, nici alta. Mă descurc. Numai să-ncerce careva să se-apropie, că dracul
e al lui, Doamne iartă-mă! Pentru mâine s-a modificat ceva?
– Da, bine c-aduşeşi vorba...
– Îmi zice mie să vorbesc româneşte, dar dânsul grăieşte ca oltenii făcui, dreseşi,
mersei merseşi!
– Ai dreptate. Am ticul ăsta. Mi-au spus-o şi regizorii cu care am lucrat. Influenţa
oltenească asupra Valahiei strămoşeşti! O să mă corectez odată cu tine. O să ne-aju-
tăm reciproc. De acord,
– Ghi... Bine, bine! Ce e cu ziua de mâni... de mâine?
– Eu trebuie să plec pe la ora nouă. Tu poţi veni cu un ceas mai devreme?
– Şi cu două, că eu dimineaţa n-am somn. Mă trezesc şi mă uit pe pereţi. Pun
muzică populară şi ascult până-ncep să huruie în draci maşinile...
– Bine, te-aştept. Noapte bună!
N-am mai auzit răspunsul că Virginia a zbughit-o ca o zvârlugă scăpată din plasa
unui pescar. N-am mai sunat-o să văd cum a ajuns. Dacă era ceva în neregulă îmi te-
lefona ea. N-a făcut-o, iar după o noapte în care am evoluat în frânturi de spectacole,
stând mai mult treaz decât aţipit, tocmai când mă furase un somn matinal, am auzit
semnalul de prezenţă al basarabencei, zgomotul de la bucătărie, mirosul de prăjeală
şi aroma de cafea.
– Gata, domn Bogdan, poftă mare şi sucşes pe-acolo pe unde mergeţi!
A zis şi iar a dispărut, urmând să vină să facă ordine şi să pregătească prânzul în lipsa
mea.
III
Ceasul de la intrarea în parc se sprijină pe patru piloni lucitori, din inox. E un

reper foarte cunoscut, cum era cândva ceasul de la Universitate pentru îndrăgostiţii
care-şi dădeau întâlnire la el. Ăsta arată şi ora, şi data şi temperatura.
Când am coborât din tramvaiul 21 am văzut cum se succed numerele miste-
rioase: 09:55, 30:06 şi 28. Adică: ora exactă, ziua şi luna, gradele Celsius.
M-am mirat şi eu de cât de parolist sunt, fiindcă se ştie actorii, fie ei pensionar,
iar eu cu atât mai mult, nu-s punctuali. Doar pe scenă când sună gongul şi le dă brânci
START DE ROMAN
din culise în lumina reflectoarelor şi în faţa publicului, regizorii spectacolelor se poate
vorbi de această calitate. Atunci şi nici atunci!
Mă rog, acum am ajuns când trebuia, unde trebuia. Să vedem dacă vine şi cine
trebuia. Ba bine că nu. L-am văzut pe infractor. Stă pe o bancă şi se face că răsfoieşte
un ziar. Sunt sigur că şi el m-a văzut. Sau poate că nu. Ne recunoaştem şi ne bucurăm,
el mai mult, ne strângem mâinile şi mă invită la promenadă. Trecem pe lângă McDo-
nald’s, pe sub pod, pe rivieră unde braconierii pescari sunt la post, la fel ca şi gunoierii
căutători de comori, însoţiţi de câini scheletici cu care acei oropsiţi împart norocul.
Ajungem relativ repede în strada cu nume silvan, dar cu o debandadă de maşini şi
resturi de tot soiul, unde se află blocul şi apartamentul scriitorului Ştefan Trucală.
La intrarea în scară (imobilul are patru etaje, deci îi lipseşte liftul) mi-arată, în glumă,
locul unde ar trebui ca prietenii recunoscători şi cititorii binevoitori să se aşeze o
placă pe care să se scrie: Aici a trăit şi a creat, jurnalistul, scriitorul şi dascălul militar,
general Cutare Cutărescu, între anii 1986 şi... dă, Doamne, 2036.”
Ajungem la etajul trei şi intrăm în apartament. Ba nu, e vorba de o bibliotecă,
dacă nu cumva un muzeu sau chiar un depozit cu de toate: cărţi, tablouri, cutii, al-
bume, sticle, hârtii, ceasuri, ustensile de scris, scule electronice demodate. O deban-
dadă de valori, o dezordine de atelier, un habitat de creator!
Mi se oferă şi găsesc un loc pe un recamier, între un vraf de cărţi şi un teanc de
reviste, până când amfitrionul merge la bucătărie şi aduce, fără să mă întrebe o ditamai
tava cu pahare, ceşcuţe, farfuriuţe pline, tacâmuri. Aşează totul pe o măsuţă pe care
o scoate de sub alta care se află, şi aceea, sub o alta. Mai dă o fugă, aduce sticle –
whisky, palincă, suc, apă – după care umple paharele.
– Noroc şi bine ai venit pe platourile Hollywood-Colenchina.
Am gustat de dragul băuturii de calitate, dar Virginia mă hrănise ca pentru drum
lung şi absenţă majoră, cu omletă, bacon, caşcaval, icre şi măsline. Adică alimente
care cheamă la convieţuire licori mai puţin tari. Gazda mea s-a prins şi a deschis
barul: alb, roşu, roze sau negru sec, ori cu gheaţă sau apă minerală? Dacă nu, bere
rece! Cal să fiu şi dinţi să am că ovăz e destul!
M-am făcut că citesc pe etichetele sticlelor, deşi nu vedeam iar ochelarii erau la
cuier, în geanta de umăr.
– Mai dulce, mai demi, mai tânăr, mai vechi, mai autohton, mai iberic sau mai
francofon... turui Ştefan a-fumătorul ca şi mine, lăsatul de fumat şi a-băutorul, nu ca
mine care dacă tot nu mai fumez, mi-am propus să umblu, totuşi, afumat. Adică îm-
prietenit şi la braţetă cu Bahus.
– Merg pe mâna ta. Un vin bun care să spună adevărul!
START DE ROMAN
Mi-a turnat un roze dinainte de decembriadă, vin comunist cum zice el, o Busu-
ioacă de Bohotin din rezerva Împuşcatului din fruntea statului! Pentru comparaţie,
mi-a pus şi un pahar de pinot gris de Bordeaux cu un şir de şapte medalii pe etichetă,
primite la tot atâtea festivaluri internaţionale de oenologie.
Alune, sărăţele, măsline, mezel, tarte cu icre rozalii. Agremente favorizatoare
pentru licori curgătoare. Viitorul apropiat de lângă trecutul recent se vede bine. Chiar
foarte bine. Vălurit deja şi augmentat.
Îmi dau seama că n-am fost invitat să mă-mbăt ca porcul, nici să rag ca măgarul,
ci să povestesc ceva ca omul. Drept care zic:
– Păi n-ar fi cazul să trecem şi la treabă, dacă am început-o româneşte, cu re-
creaţia?
– Este vreme. Un motor trebuie încălzit şi uns. Importante este dacă reuşim să
facem din scurgerea molcomă şi ternă a unui pârâu limpede care este sau ar trebui să
fie viaţa, o schimbare, un şuvoi, un torent, o acumulare la un baraj fragil, o străpun-
gere, o schimbare de drum, de vale, de traseu, o cascadă, un năboi, o apă ca un bivol
negru cum zicea un regretat scriitor, o curgere înspăimântătoare, cu ieşiri din matcă,
cu ameninţări şi schimbări de destine umane, cu inundaţii, cu victime, cu tulburări
şi limpeziri, cu revărsări şi retrageri, o suită de pericole, un concurs de ameninţări,
un izvor de spaime...
Doamne, ce discurs! Ce indicaţii de regie! Ce rol! Actorul-Pârâu. Personajul
pârâu. Izvoraş cu apă lină şi dintr-o dată acumulator de averse adverse, victimă el în-
şuşi a ruperilor de nori şi metamorfozarea în şarpe, în balaur, în monstru! Asta vrea
domnul narator, scenarist de epică în care doreşte să mă distribuie protagonist, erou
de naraţiune.
Interesant. Să bem pe chestia asta. Să mai golim un pahar cu vin made in France.
– Şi de unde vrei să-nceapă storyul tău, amice?
– Nu contează. Eu îl pot aborda de oriunde. În final trebuie să iasă puzzle-ul.
Tu, la fel, dacă nu poţi porni de la izvor, poţi furniza materie vitală de oriunde. Ca-
ntr-un ponor, ca o ascundere de şuvoi într-o crevasă. Temporal şi factic. Secvanţial.
Pe scene, ca la turnarea unui film.
– Am înţeles. Începem acum?
– Nu. Acum am abordat captarea atenţiei. Continuăm să ne apdatăm buna dis-
poziţie şi la o dată care va veni trecem la fapte.
L-am văzut unduindu-se, adică fusesem luat de ochi, şi am auzit susurul de izvor
cristalin al pinotu-lui în pahar, apoi invitaţia lui:
– Să ciocnim pentru reuşita noastră!
PRO MEMORIA
o moarte anunţată prin cnsas

Magda URSACHE
D e la denunţ la enunţ nu-i decât o biată literă. Am supravieţuit în Republica

Socialistă a Dosarelor (RSR), existenţa şi textistenţa ne-au fost trecute prin
filtrele Securităţii. Larii – secularii –casei ne supravegheau prin pâlnia telefonului,
la universitate şi acasă pereţii erau microfonizaţi. Profesorul Titus Raveica ştia ce ştia
când îl trăgea pe culoar pe Petru Ursache, să-i şoptilească la ureche câte ceva. Eram
„obiective“, teme de „lucrare“ pentru amici de familie şi neamici. N. Creţu, cu notele
lui info, i-a distrus cariera lui Petru; deşi n-are stil, făcea exerciţii de stil; l-a denunţat
cu silă propria-i fiică, în corespondenţa cu Aurel Dumitraşcu, publicată de Adrian
Alui Gheorghe. Sufeream de suspiciune ca de-o boală de ficat; la sfârşit de regim,
devenisem tehnocraţi în arta suspiciunii. Cea mai sigură cale de apărare era să-i sus-
pectezi pe toţi, să-i ocoleşti pe toţi.
Citesc în presă că CNSAS deţine 18 kilometri de dosare făcute de Securitatea
poporului. „Securiţica”, aşa cum o alinta în derâdere Cezar Ivănescu, dicta: eşec social
dacă nu informezi, succes, laude în plen de şedinţă PCR, avansări prin glisare, dacă
informezi. Erai acoperit, n-aveai nevoie de acoperire bibliografică pentru a avansa.
Richard Valter, şeful Catedrei de romanistică din Filologia cuzană, a fost făcut
conferenţiar cu o recenzie în „Flacăra Iaşului”, lipsindu-i cele trei cărţi în specialitate.
Avea dosar bun, muncitoresc. Petru Ursache a acuzat de-a surda lipsa de criterii în
avansări. Se înşela, exista un criteriu suprem: stelele de pe umeri. Trei cărţi obligatorii?
Ba trei stele. Ia să nu fi semnat Angajamentul! Dacă semnai forţat de împrejurări, ca-
n cazul lui Cezar Ivănescu, şi nu dădeai curs (sau – grozăvie! – te deconspirai) era şi
mai rău.
Celor care n-au trăit în statul poliţienesc toate astea li se par prozeme: că erai
urmărit pentru că împrumutai o carte de la Biblioteca franceză, că ascultai Europa
liberă în bucătărie şi vecinul „ziarist” stătea la aţă, lângă calorifer, gata să te înre-
gistreze. L-am auzit, în tramvaiul de Baza 3, personaj predilect al romanelor mele,
PRO MEMORIA
pe un băieţel întrebându-l uluit pe alt băieţel. Învăţătorul le spusese că nu era voie
să asculţi radio: „Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce nu era voie?”
Moştenire a Codului Penal din timpul ocupaţiei sovietice (încheiată în 1958):
era ilegal să scoţi din ţară un manuscris, să-l multiplici la maşina de scris ca să-l dis-
tribui, să citeşti şi să citezi cărţi interzise, fapte pedepsite cu puşcărie grea în stalinism,
când puteai lua 25 de ani de temniţă dacă rosteai un cuvânt ostil regimului la coada
pentru pâine, dacă spuneai vreun banc politic ori dacă trimiteai o scrisoare unui pri-
eten din Vest.
Într-un excelent roman de Călin Ciobotari, prea puţin comentat de critica de la
Center, un general plictisit se dă singur în urmărirea subordonaţilor, ordonă să i se
controleze corespondenţa, deşi nu scria nimănui scrisori, cere să i se monteze micro-
foane în locuinţă. Probabil că s-ar fi autoturnat la Securitate, ba chiar şi-ar fi arhivat
personal turnătorelile, să nu se piardă cumva (Şşşt, Generalul visează…, Ed. Polirom,
2007).
Dosarele erau pe măsura socialismului multilateral dezvoltat: volume după vo-
lume; totul era fluid ca apa, adică se putea turna. Cine ştie dacă „elementele
necorespunzătoare” n-au fost date şi postum în urmărire, vezi notele blasfemiatorii
după moartea lui Pamfil Şeicaru, Doinaş, Marino, Negoiţescu, Balotă… Iar secii (şi
nu la mintea lor parşivă şi puţină se gândea Luca Piţu atunci când îi numea astfel )
ne ocărăsc, ca gazetari cu grade confidenţiale, pentru ţinerea de minte a răului. „Lasă-
i, Magda,ce-a fost a fost!”, mi-a spus un ins, trecut prin multe urmăriri operative.
Nu, nu-i posibil să nu reacţionezi câtă vreme fiii Securităţii au retezat ca-n codru
destine, fără scânteie de omenie. Familii întregi au avut de suferit, până la rangul al
treilea de rudenie şi mai departe încă.
Memoria selectivă câştigă teren faţă de cea integrală. Unii au fost de-culpabilizaţi,
li s-au aflat scuze, ca lui Sorin Antohi, slab de înger dar curajos în spovedania că a
turnat , dar … n-a trădat. Li s-au căutat şi găsit circumstanţe atenuante: frică juvenilă
de bătaie, şantaj cu exmatricularea din învăţământ, presiune psihică. O fi fost cazul
Marei Nicoară, de elevă Dona Alba, care îl turna copios pe Dan Culcer, mentorul ei,
chipurile? Numai că refuzul de a colabora l-a ucis pe elevul Mădălin, fiul lui Alexan-
dru Tacu.
Notele unora, cică, au fost benigne, ba chiar dădeau informări pozitive; ale altora
erau scrise cu talent. Delaţiune ca formă de ficţiune au încercat mulţi. Or, estetica
primează în non-moralia sau post-moralia, cum vreţi a-i spune, nu etica. Doar că
nedreptatea acuzei l-a doborât pe Cezar Ivănescu. Vinovăţia sa a fost prescriptibilă
şi prescrisă. Postum! Însă cine ştie dacă falsificatorii de biografeme, maeştri în aria
PRO MEMORIA
calomniei, nu mai sunt crezuţi pe ici-colo.
Anchetatorii şi complicii lor uitaseră de ce-l băteau, până l-au omorât, pe
Gheorghe Ursu. Lui Babu i-au găsit la percheziţie 19 dolari. Şi mie şi lui Petru ne
era teamă de diversiune. N-am scăpat. Securezele din catedră m-au reclamat că am
cumpărat de la Shopul Hotelului Traian două săpunuri Lux. Ce? Săpunul Cheia nu
era bun? Am fost chemată la Securitatea de pe strada Triumfului pentru asta. Cazul
s-a închis greu, după şedinţă demascatoare în plenul colectivului de predarea limbii
române studenţilor străini. Şi ce colectiv! Versul lui Alecsandri se potriveşte bine cu
ce se întâmpla acolo: „Atuncea colonelul dă mâna cu sergentul…”
Urmăritul Luca Piţu, un „dimpotrivnic” de felul lui Cezar Ivănescu, mi-a dat
(xeroxată) bună parte, dar rea, din dossierul lui. Colegii, mai ales colegele de catedră
sesizaseră organele, iar organele l-au pus sub urmărire informativă: a fost scos din
Universitatea „Al.I. Cuza”, atunci aflată sub rectorul matematician Viorel Barbu, şi
arestat la domiciliu. Luca îşi cumpăra pâine şi spanac la borcan (că altceva nu se prea
găsea în alimentare), cu agenţii pe urme. Or fi având spor la pensie, dat fiind faptul
că îi obliga să asculte Europa Liberă prin uşa garsonierei din Tătăraşi, dând tare
aparatul de radio? Ce i s-ar fi întâmplat dacă nu cădea regimul în acel Decembrie nici
nu vreau să-mi imaginez. Agenta informatrice „Carmen”, care a avut tupeul să mârţâie
că Piţu o calomniază, raporta că Luca îi preda studenţilor pe „reacţionarul” Eugen
Ionescu, pe „pornograful” Apollinaire, pe homosexualul „Artaud“, „promotor al
violenţei”. Aşadar, pe cale de consecinţă, ar fi fost şi el reacţionar, pornograf (la
percheziţia bibliotecii i s-au găsit „cărţi cu conţinut obscen”), poate şi gay. Cu
siguranţă, violent. Caracterizare confirmată de un „Victor” victorios, pe care Luca
(obiectiv „Popa”) îl înjurase în catedră: „Ascultă, paştele mătii de securist, nu vrei să
te linişteşti? Să ştii că dacă mai faci ceva împotriva mea îţi zdrobesc mutra”.
Luca era declarat legionaroid pentru că purta o taşcă din Bucovina genitorilor.
Dar nu acuză, în zilele noastre, domnul Alexandru Florian, director „Elie Wiesel”, pe
cei care îmbracă haine tradiţionale? Cică aceia care poartă costum naţional fără a fi
ţărani înseamnă că ar fi simpatizanţii Gărzii. Şi ar trebui traşi pe dreapta, n’aşa? Mihai
Ursachi a intrat în vizor Secu pentru sumanul negru botoşănean. Poate şi pentru
cizmele de guard austriac, asortate cu cravaşa. Bătrânul meu se folosea şi el de un
suman maro de mire, din Bosanci, donat apoi Muzeului ieşean de Etnografie. Sub-
versivi mai erau tustrei!
Informatorii „amici” îţi intrau în casă să-ţi controleze biblioteca şi să raporteze
ce citeai. O „Raluca”(nume de cod; de ce n-or fi desecretizate numele informatorilor?;
trebuie să le respectăm, oare, intimitatea, conform noii integrări ideologice, numite
PRO MEMORIA
corectitudine politică?; m-am săturat de doctrina asta) turna ce subliniase Luca într-
o revistă franceză, în Sala profesorilor de la BCU. Cu verde! Carioca era verde, ca şi
cămaşa poetului Ion Barbu.
La Casa Academiei de la Mănăstirea Neamţ, mi s-a percheziţionat camera în
care lucram la Universitatea care ucide. Percheziţiile erau secrete sau cu consimţământul
(ce frumos e acest cuvânt!) celui urmărit. Eram în livada casei lui Visarion Puiu când
a sosit gradatul. Mi-a cerut voie să intre, ca să constate dacă se vede de la fereastra
camerei mele drumul spre cabana de vânătoare a Ceauşescului. Am consimţit. A stat
mult peste o oră înăuntru şi, la plecare,mi-a spus cu respect: „Ştiţi, m-am uitat în
cărţile de pe masă. Le am şi eu“. Nu erau din cele prohibite, aveau sigla bibliotecii
mai toate. Noi, Petru şi cu mine, l-am bănuit pe monahul-paznic, dar stareţul, arhi-
mandritul Efrem, ne-a scos din eroare: „Nu, nu Costande v-a turnat ci unul de-al
dumniavoastre.” Fireşte că ştiu ce „sursă” ne-a vizitat acolo, doar era în usage du monde
să fii ţinut în bătaia notei informative de cei cu urechea de calibrul 8.
Cartea străină era principalul duşman al Securităţii. Lui Luca Piţu boţârlanii
(şef peste trupă: lt. col. Boţârlan Mihail) i-au arestat cărţi, reviste, dactilograme pro-
prii, caiete (nouă cu arc, 5 format şcolar, 5 supracopertate cu plastic), un jurnal de
însemnări intime, multe ilustrate din Vest, cu sau fără ştampila poştei, în data de 12.
05.1983. Selectez din lista volumelor ridicate : Renée Girard, Des choses cacheés depuis
la fondation du monde, Lyotard, Économie libidinale, Bernard Henri Lévy, La barbarie
a visage humain, Toynbee, Le monde et l’ Occident, Revel, Les idées de notre temps, Fou-
cault, Surveiller et punir. Cele mai multe erau de Cioran: Ecartélement, Histoire et
utopie, Sillogisme de l’amertume, Le mauvaise demiurge, La chute dans le temps, The
temptation to Exist, De l’inconnvenient d’etre né, Schimbarea la faţă a României. Luca
ştia: când l-au percheziţionat pe Sergiu Al. George, un securist s-a chinuit să scrie
după dictarea soţiei sale ASIROBABILONIENII. N-a reuşit şi s-a lăsat păgubaş.
Aşa că Piţu a scris el lista. Era olografă. I-am recunoscut scrisul.
Ultimul vieţaş dintre marii unionişti a fost chestionat de Securitate intens după
ce a ieşit de la Gherla, în 1961. O sursă îl întreba ce citeşte. Răspundea că doctorul,
fiind grav bolnav, îi recomandase să nu citească. Nimic? Nimic. Nici ziare. Tăcea la
toate provocările, pentru că deprinsese apărarea prin tăcere.
Cezar Ivănescu, insurgent de cursă lungă (cât o viaţă de om, oprită barbar de un
medic ignorant) a „beneficiat” de urmărire continuă. A intrat în vizor de la 18 ani, în
context ’58, al retragerii Armatei Roşii din RPR. Mi-e greu să cred că a fost urmărit
doar din ’59 până în ’87, de vreme ce, postsocialist, i s-a aplicat soluţia finală: Ia să i
se umble la CNSAS lu’ cezaru’ ăsta! Să-l dăm de ruşine că a colaborat cu noi. Faptul
PRO MEMORIA
că sarcina a fost permanentă şi urmărirea calificată, cum scria într-un Plan de măsuri
din 20 sept. ’73, crede şi Ioana Diaconescu, editoarea documentelor inedite, aflate în
Arhiva CNSAS (v. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii,
Ed. Junimea, 2017). Când era la liceul din Bârlad, Cezar a fost cât pe ce să fie arestat,
din frondă adolescentină. A mers în cimitir noaptea, la mormîntul lui Tutoveanu, să
recite poezii. Era împreună cu alţi patru membri ai Cenaclului „George Tutoveanu”,
printre care Alexandru Tacu (deţinut politic eliberat în ’55; făcuse Jilava şi Poarta
Albă). Au coborât într-un cavou, să cânte Deşteaptă-te, române!, fără a ţine cont că se
făcea puşcărie grea pentru asta. Dumitru Ivănescu tatăl, agent veterinar într-un GAC,
dar şi fost sublocotenent al regiunii de Securitate Bârlad, a reuşit să-l scape de ex-
matri-culare. „Tata Rasia” avusese în grijă “educaţia sănătoasă” a fiului, cu cureaua,
însă Cezar nu se lăsa modelat şi moderat. Avea „apucături naţionaliste”, ca şi Mihai
Ursachi, elev la Botoşani. Dar să-l las pe Petru Ursache să povestească un episod din
viaţa sa la Liceul Naţional: „Eram elev intern la Liceul Naţional din Iaşi, în 1948,
anul reformelor dezastruoase care au transformat România într-o colonie. Pe atunci,
numai pe vagoanele de tren i se mai citea numele, mai exact Romînia, cu î din i, cum
ceruse Graur. Lingvistica era şi ea „armă de luptă”. Cuvântul patrie era interzis;
internaţionaliştii proletari n-aveau patrie. A fi patriot însemna, pentru ei, să iubeşti
Uniunea Sovietică şi pe marele ei conducător, Stalin. Serile, ne obligau să vedem filme
sovietice, de război; rulau chiar într-unul dintre dormitoare, proiectate pe un perete
acoperit cu un cearşaf. După o asemenea vizionare, care ne încrâncena (pe noi, fiii de
ţărani veniţi din diferite părţi ale Moldovei, ba şi pe câţiva basarabeni refugiaţi), nişte
elevi din clasele mari au început să cânte Doina. O auzeam prima oară. Imediat, dintr-
o sală din apropiere, a venit răspuns: o voce plăcut modulată, recitând. A urmat
vânzoleală cumplită. Tinerii aceia inimoşi n-au mai terminat anul şcolar şi nici n-au
mai fost văzuţi multă vreme. Din când în când, îl mai întâlnesc pe unul dintre ei (G.),
pensionar, membru al Asociaţiei Deţinuţilor Politici – Iaşi. Despre colegul şi pri-
etenul meu Adrian Onofrei n-am mai aflat nimic, niciodată.” (Studiu introductiv la
Mihai Eminescu, Doina, ediţie îngrijtă de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Tim-
pul, Iaşi, 2000).
ARGHEZIENE
zgomot şi tăcere
Mircea MOŢ
Tare sunt singur, Doamne, și pieziș

Singurătatea – ca expresie a condiției omului care trăiește dureros imposibilitatea
comunicării cu divinul – este asociată unei ipostaze și atitudini semnificative, pe care
atributul pieziș le exprimă pe deplin. Este condiția unui om care și-a pierdut vertica-
litatea ca liant între celest și terestru și care, în această condiție, nu poate fi decât „is-
coditor” sau „bănuitor”(după cum definește Dicționarul explicativ termenul): „Tare
sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu
frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.// Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se
oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum”. Faptul
nu surprinde la omul arghezian, care, într-un Psalm, cântărește divinitatea, o
„drămuiește”, adaptând-o propriei posibilități de cunoaștere. Totul în contextul pro-
fanului, (al „zgomotului”), dar și al sacrului, al tăcerii semnificative: „Te drămuiesc
în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu
cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”.
Vreau să vorbești cu robul tău mai des

Într-un Psalm, simțind dramatic imposibilitatea dialogului cu Dumnezeu,
omul/poetul se consideră un rob, termen ce desemnează condiția de după cădere, de
care omul se va elibera la sfârșitul veacurilor: „Nu-ți cer un lucru prea cu neputință/În
recea mea-ncruntată suferință./ Dacă-ncepui de-aproape să-ți dau ghes,/ Vreau să
vorbești cu robul tău mai des”. Termenul este prezent la apostolul Pavel: „dar s-a golit
pe sine luînd chip de rob, devenind asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca
om”( Epistola Sfântului Pavel către Filipeni, 2; 7). Condiția de rob presupune la Arghezi
trăirea într-un timp profan, diferit de acela în care individul era contemporan divi-
nului: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/
ARGHEZIENE
Și anii mor și veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, sub cer.//Când magii au purces
după o stea,/ Tu le vorbeai – și se putea./ Când fu să plece și Iosif,/ Scris l-ai găsit
în catastif//Și i-ai trimis un înger de povață – / Și îngerul stătu cu el de față./ Îngerii
tăi grijeau pe vremea ceea/ Și pruncul și barbatul și femeia.//Dar mie, Domnul,
veșnicul și bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici unul“(Psalm).
Dialogul omului cu divinitatea este posibil la Arghezi doar prin creație, prin
actul creator, prin scris și prin carte. Treaptă, după cum este prezentă în Testament,
cartea devine certitudinea înălțării, a trecerii individului la condiția spirituală, ce pre-
supune despărțirea definitivă de natură. O treaptă spre divin și implicit, în contextul
poeziei religioase argheziene, spre eliberarea de condiția de rob a omului. Calea de
comunicare dintre Dumnezeu și om este la Arghezi lectura. De aceea poetul indivi-
dualizează robul în ipostaza sa de creator, a cărui carte Domnul o citește, o descifrează
și, în ultimă instanță, intră în dialog cu umanul, prin artă: „Robul a scris-o, Domnul
o citeşte,/Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/Zace mânia bunilor mei”(Testament).
ATITUDINI
la obârşie, la izvor...
Paul ARETZU
O bârşia nu este altceva decât o formă autohtonă pentru pretenţioasa ontologie.

Cuvântul de origine slavă are sens contradictoriu, de izvor (sau origine) şi de
sfârşit (sau capăt). Cel ce se rupe de locul natal este dezrădăcinat, lipsit de stabilitate,
purtat de vânt dintr-o parte în alta, precum scaietele prin pustă. Obârşia nu ţine os-
tentativ de etnic, decât prin conceptele corespondente de limbă, cultură, filosofie.
După obârşie se tânjeşte ca după o mamă pierdută. Obârşia obârşiilor este Raiul lui
Adam şi al Evei. Căderea din rai are ca pricină cunoaşterea depărtării, adică ieşirea
din sine. Vreau să spun că răul este înstrăinare, pierderea de către existenţa comună
a dimensiunii transcendente, a spiritului învierii. Arta însăşi, în goana după laicizare,
a pierdut duhul. Pentru protopărinţi, raiul nu era o îmbuibare silită cu bine. Nu poţi
să faci binele cu forţa. Nu există bine fără libertate. Unul dintre abuzurile comunis-
mului era că partidul şi liderii acestuia gândeau pentru binele celorlalţi, suprimându-
le identitatea.
Avem imprimată în noi, după chipul Creatorului, legea morală. Ca să rămânem
noi înşine, trebuie să veghem asupra interiorului. Un om cât mai aproape de adevăr
trebuie să-şi păstreze armonia iniţială, adică cea a obârşiei, în care începutul coincide
cu sfârşitul. Acest lucru înseamnă păstrarea condiţiei cosmice, scoaterea monologului
în starea de dialog, de alteritate. Este greu să vorbeşti, totodată, cu sufletul tău, cu
lucrurile şi cu fiinţele lumii; dar numai astfel ne împlinim.
Obârşia este eliberarea din captivitatea înstrăinării, din idolatrie, o întoarcere
din exil (exterior, interior). Credinţa nu este fariseică, nu te poţi închina şi, în acelaşi
timp, să faci calcule. Identificarea cu sine este condiţia credinciosului, iar, apoi, iden-
tificarea cu divinul.
O formă de dezrădăcinare este ateismul, adică dezicerea de Tatăl, dezmoştenirea
de sine. A fi paricid în spirit înseamnă a repeta trădarea lui Iuda. A-ţi renega propriul
chip deiform echivalează cu automutilarea sau cu sinuciderea, cu pierderea libertăţii
ATITUDINI
şi a iubirii. Dacă iadul este fuga în singurătate, raiul este naşterea prin credinţă, adică
învierea. Obârşia este formă de cunoaştere comunitară, dând identitate în mijlocul
unui grup de euri congruente. Din minte, care poate să fie iadul, coborâm în suflet,
care poate să fie raiul. Evenimentele vieţii ne fac să pierdem raiul din inimă sau să-l
recâştigăm. Polii aceştia cruciali se schimbă între ei. Când suntem copii, şi în minte
şi în inimă este un singur rai.
Observăm instalarea în România postcomunistă a unui sentiment de amără-
ciune, de blazare, de confuzie a valorilor. Românii îşi părăsesc ţara, familiile, şi pleacă
unde le este mai bine. La fel cum, în a doua jumătate a secolului trecut, lăsau satele
goale, pentru a îngroşa rândurile proletariatului, milioane de compatrioţi emigrează
azi pe plantaţiile sau pe şantierele de construcţii ale străinătăţii. Rămâne pentru cei
mai mulţi, desigur, nevindecabilă, nostalgia Paradisului.
Suntem tributari unei mentalităţi inoculate de-a lungul timpului: să-i imităm
pe alţii. Este motivul pentru care nici nu suntem luaţi în serios, în contextul cultural
european. Astfel, vom rămâne mereu socotiţi un popor de mâna a doua. Dacă vom
sta numai cu ochii pe afară, ne vom goli de duhul obârşiei. Pământurile noastre rămân
nelucrate, copiii noştri, abandonaţi, se sălbăticesc, se înrăiesc, toate nelegiuirile devin
posibile acolo unde nu mai funcţionează regulile. Cea mai importantă valoare naţio-
nală a ajuns să fie mâna de lucru ieftină. Măcar, de ne-am aminti parabola fiului ri-
sipitor. Europa, modelul nostru, nu mai este cea de altădată, din perioada Luminilor,
din perioada Paşoptistă, nici cea din interbelic. Este o entitate vlăguită, contaminată
de modelul vulgar, cinic american.
Valori româneşti există, dar, în fuga neghioabă după modele străine, sunt igno-
rate. Un proverb foarte potrivit spune: „Nu da vrabia din mână, pentru cioara de pe
gard”. Mânăstirile sunt burduşite cu manuscrise; credinţa şi cultura au mers îm-
preună. Tezaure de tot felul n-au fost puse niciodată în valoare, dintr-o perspectivă
autentic românească. Întotdeauna am fost tentaţi fie să ne lăudăm excesiv, fie să ne
denigrăm cu furie şi iresponsabilitate. Un exemplu de entuziasm cultural, demn de
luat în seamă, azi, este cel al generației 1927, cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil
Cioran, condusă de principii clare. Personalitățile care au compus-o au dat clase Eu-
ropei. Nu aserviți, ci egali cu aceia.
Trăim o perioadă în care vremurile sunt peste oameni. Raportându-ne la etapa
comunistă, suntem liberi (aș zice, într-o anarhie), dar fără voință, hedoniști. Ne bă-
lăcim în raiul capitalist. Căpătuiala fără muncă, hoția ca politică de stat, minciuna,
circul mediatic sunt câteva dintre beneficiile politicianismului autohton. Să ne amin-
tim vituperările bietului Eminescu, ironiile lui Caragiale.
ATITUDINI
Pentru însănătoșirea nației, se impun măsuri fundamentale. Mai întâi, eliminarea
marasmului care s-a instalat, însănătoșirea mentalității poporului, revenirea la prin-
cipii morale creştine, punerea în funcțiune a instituțiilor statului (în primul rând, a
justiției), investirea în învățământ și în cultură, toate susținute de o reală repornire a
economiei naționale.
Dar cred că fără legi drastice, puse în aplicare, nu se va obține mare lucru. Poporul
român are nevoie de disciplină, de seriozitate, pentru a se redresa. Suntem, deocam-
dată, găunoși. Împrumutăm din afară forme fără fond. Am renunţat, chiar, la limba
noastră îndestulată şi ne maimuţărim mai rău decât Coana Chiriţa. Am avut, în is-
torie, forța și resursele de a ne redresa mereu, dar și conducători adecvați. Cred că se
impune o atitudine comună, responsabilă. E nevoie să ne regăsim, adică să ne întoar-
cem la izvor, să ne împrospătăm cu geniu ontologic.
REVERENŢE
octogenarul stelian grigore

Marin IFRIM
Î n luna august 2018, mama poetului și scriitorului octogenar Stelian Grigore,

doamna Constantina Grigore, a împlinit 102 ani. A văzut lumina zilei la data de 18
august 1916, în plin Prim Război Mondial. Soțul acesteia, Constantin Grigore, a murit
în cel de-al Doilea Război Mondial, în 1942, la Cotul Donului. Domnul Grigore avea
atunci doar 4 ani, născut fiind la 12 noiembrie 1938. Ține minte doar că a putut să-şi
mai ia la revedere sau la adio de la tatăl său, înainte de a pleca pe front. Sora d-lui Stelian
Grigore, Sonia, profesor de matematică nu și-a văzut tatăl niciodată. Așa arată viața
reală. Stelian Grigore și soția acestuia au fost adevăraţi educatori inclusiv ai actualului
primar al Buzăului, ing. Constantin Toma. Tot dintre elevii d-lui Stelian Grigore s-au
ivit și alți oameni de ispravă, precum directorul de tehnică CFR, publicistul și memoria-
listul Mihai Ștefan, fost coleg de clasă cu primarul Buzăului, director adjunct al celebrei
reviste „Caietele de la Țintești”. Mama lui Stelian Grigore se stinge precum o lumânare
vie, până la nivelul pământului. De un an și jumătate, prietenul meu Stelian Grigore stă,
zi și noapte, la căpătâiul mamei sale. Aproape că nu mai calcă pe la Țintești. Nici nu
știu ce să zic, nici nu știu dacă aș putea, și nu pot, să-i urez mamei sale doar un simplu
„La mulți ani!”. Dumnezeu cu mila, noi cu suferința! (Acum doi ani, revista „Formula
As”, i-a dedicat doamnei Constantina Grigore un spațiu omagial foarte generos).
Octogenarul Stelian Grigore este ultimul meu profesor de estetică a sufletului. La ora
la care scriu aceste rânduri, dumnealui e tot la Puchenii de Prahova, lângă patul mamei
sale. Vorbim zilnic la telefon. Avem motive comune să ne împlinim sufletele și spiritele.
Uneori îmi permit să-i dau câte un sfat ilustrului meu profesor. Înțelege de ce fac astfel de
gesturi ieșite din regulile unor școli de azi pe mâine. Calmul său e proverbial, tonifiant.
Sunt tolerat în măsura în care optimismul și credința acestui dascăl de excepție îmi lasă
REVERENŢE
PE-O ARIPĂ DE VÂNT loc în teritoriul său imens, supracontinental.
Măicuţei mele scumpe, Eu nu am crezut niciodată în filozofi
Constantina Grigore, la 102 ani impuși. Am avut în jur numai libertate spi-
De-aş putea rituală venită din adâncimi ancestrale. Cine

M-aş ridica, nu are un maestru, să nu-l caute cu lumâ-
Pe-o aripă
De vânt narea și nici în carul cu fân. De la începutul
Şi, într-o clipă, vieții maestrul e deja în noi. Suntem aleși.
Să ajung,
În satul meu natal, Lui Grigore Stelian, ajuns acum la vârsta
La casa părintească, de 80 de ani, îi doresc să fie în viața de zi
Să îmi revăd
Măicuţa scumpă, cu zi a celor dragi încă 80 de ani. Și de la
Ce a-mplinit capăt. Încă există speranțe că omenia și
Doi ani,
Peste o sută, omenirea nu și-au pierdut sensul. Domnule
Să-i sărut mâna, Profesor, să vă trăiască tot ce ați făcut până
Să-i mulţumesc
Din suflet, acum, inclusiv bunătatea dumneavoastră
Că există; proverbială. Să mergem mai departe chiar
Să-i mulţumesc
Că mi-a dat
și când depărtarea va fi în sufletele altora
Viaţă; dragi nouă. La Țintești, în comuna în care
Că mi-a purtat,
Mereu-mereu,
ați făcut istorie, deja sunteți o statuie. Sim-
De grijă, bolul profesorului de limba și literatura ro-
Rugând mână, simbolul normalității și al credinței
Pe Bunul Dumnezeu,
Să-mi dea în cele drepte ale firii. Nu încerc să vă flatez.
Putere, Suntem prea implicați unul în sufletului al-
Răbdare şi
Speranţă, tuia pentru a mai avea timp de cochetării
Să depăşesc diplomatice. Sunteți un om rar, unic. Sunt
Cu bine,
Ce e greu, onorat că, din când în când, bem un ceai
În drumul meu. împreună și punem la cale țara literară.
Stelian GRIGORE Domnule profesor, jos pălăria!
REVERENŢE
„fiindcă n-am putut altfel...”

Mihaela GOMOESCU
A lergăm zilnic, gâfâim, ne ștergem cu satisfacție fruntea de sudoare când ne-a

reușit ceva, ne umflăm constant în pene că am fost capabili, singuri, să rezolvăm
problema aia sau cealaltă... Și uităm mereu să privim și în urmă, să ne îndreptăm
gândurile către cei fără de care n-am fi fost ce suntem astăzi... Sau poate nu uităm,
dar aproape întotdeauna lăsăm pe mai târziu exprimarea recunoștinței, în așteptarea
unei ocazii (mai) potrivite...
Despre Domnul Profesor Stelian Grigore vreau să vorbesc. Și pentru că de elogii
Domnia Sa nu duce lipsă, am mers pe o altă cale, aceea de a-i pune în față, acum, la
80 de ani de viață, fragmente în care destinele ni s-au intersectat, amintiri și impresii
din viața mea de elev al Domnului Profesor. Ca să-mi explic intențiile mi-a fost de
mare ajutor exprimarea din titlu, care nu-mi aparține (este a lui Lucian Blaga): am
procedat așa... ,,fiindcă n-am putut altfel”, decât cu memoria afectivă. Și iată câteva
episoade care au rămas vii, limpezi în mintea mea:
u În anii de după Revoluția din 1989, când toată lumea înțelegea libertatea cum
voia, Domnul Profesor de limba și literatura română, Stelian Grigore, apărea la ore,
întotdeauna punctual, întotdeauna purtând costum și cravată, întotdeauna pregătit,
exigent și impunând respect. Indiferent de programul celorlalți, ,,româna se făcea”.
u Când vremea rea îi împiedica pe alți profesori din oraș să ajungă la școala
noastră, Domnul Profesor era prezent (venea pe jos din Țintești până la Pogonele),
ne aduna într-o clasă mai puțin înghețată pe cei câțiva copii care ajunseserăm la școală
și... exersam analiza gramaticală.
u La fiecare festivitate de deschidere a anului școlar, deși nu mai era directorul
Școlii Gimnaziale Pogonele, era întotdeauna la masa oficială, nu pentru că cerea acest
lucru, ci pentru că toți cei prezenți erau de acord că acolo îi este locul.
u Geniala expresie ,,Te-arunc de nu te vezi!” era rezervată celor care îi puneau
răbdarea la încercare. Asta și privirea albastră, pătrunzătoare erau de ajuns pentru
REVERENŢE
orice ,,loază”, oricât de năbădăioasă.
u Avea un adevărat talent de a i se adresa unui elev introducând subtil trimiteri
la istoria familiei, la ,,năravurile” părinților sau ale bunicilor, la poreclele acestora (pe
care le cunoștea prea bine). Asta și o mângâiere părintească pe creștet spărgeau orice
barieră afectivă, iar elevul nu se simțea nici jignit, nici ironizat, ci înțelegea clar
intenția, aceea de a scoate ce-i mai bun din fiecare.
u Făcea anual abonament la revista Limba și literatura română. Ne îndemna și
pe noi să facem același lucru. La început n-a fost decât plăcerea colecționării; abia
mai târziu, în liceu, în facultate am înțeles deschiderea pe care ne-o ofereau articolele
din această revistă, contactul cu mediul academic, cu inovațiile; căci Domnul Profesor
n-a fost niciodată ,,înțepenit” în trecut, dimpotrivă, a fost mereu la curent cu noutățile
și cumva a ținut pasul cu timpul.
u Organiza serbări, întâlniri cu scriitori. Una dintre acestea, cu poetul Gheorghe
Mincă, a fost într-o zi geroasă de iarnă, cu zăpadă până la genunchi. Eram clasa I și
Domnul Profesor m-a invitat să recit o poezie. Însă cineva, nu mai știu clar cine, a
dorit să mai citesc una, la prima vedere. Și în loc de ,,desferecă” am citit ,,desfreacă”.
Of, țin minte și acum amărăciunea... Sau la o serbare, mai mare fiind, mi-a dat Dom-
nul Profesor să învăț ,,Testament”, de Tudor Arghezi (încerca să mă familiarizeze încă
din gimnaziu cu artele poetice de care aveam să mă izbesc în liceu). N-am reușit s-o
recit până la capăt. M-a liniștit și a luat vina asupra sa: ,,A fost prea mult în prea
puțin timp.”
u Ajunsă la liceu, profesoara de limba și literatura română de acolo m-a întrebat
cu cine am făcut româna în gimnaziu. De ce? Pentru că am fost singura dintr-o clasă
de aproape 30 de fete, multe din mediul urban, care a știut ce este elementul predicativ
suplimentar. Știam de la domnul Grigore!
u Poarta, ușa Domniei Sale erau mereu deschise. Și mai ales biblioteca personală
impunătoare. În nenumărate rânduri am făcut drumul către și dinspre Țintești pur-
tând în sacoșă cărți pe care mi le împrumutase. Nu pot să nu-mi amintesc când, fiind
deja profesoară, cu doar câteva zile înainte de examenul de definitivare în învățământ,
în mare criză de timp, am mers la Domnul Profesor să-i cer Eugen Simion, ,,Scriitori
români de azi”, toate volumele (!). Mi le-a pus în brațe, ușor nelămurit, dar mi-a stre-
curat și o ironie fină: ,,Le citește, sărmana, pe toate până la examen...” O meritam...
Dumnealui știa că treaba nu se face așa, ,,peste noapte”. Am înțeles și eu apoi.
u Ce mai țin minte? Câteva obiecte: servieta, un caiet cu arcuri, impecabil, în
care avea notate comentariile și exercițiile gramaticale, stiloul, dar și modul în care
trecea notele în carnete și semnătura pe care ne străduiam s-o imităm la tablă.
REVERENŢE
Crâmpeie, străfulgerări... Și-ar mai fi multe... Domnul Profesor Stelian Grigore
este clar omul care mi-a influențat destinul profesional, care a știut mai bine decât
mine, poate, ce mi se potrivește, căci, spre finalul liceului, m-am dus să-i spun că vreau
să merg la Facultatea de Geografie. A tresărit imediat: ,,Ce să cauți tu la Geografie?!
Tu, la Litere!” Aproape că mi-ar fi adresat un ,,Te-arunc de nu te vezi!”. M-am dus la
Litere și n-am regretat niciun moment. De atunci mi-a mai întins de nenumărate ori
o mână, m-a împins de la spate să fac mai mult, m-a inclus în colectivul de redacție
al trimestrialului Caietele de la Țintești, în paginile căruia am găsit oportunitatea de
a mă exprima așa cum am dorit, m-a prezentat elogios în fața multor personalități
ale culturii buzoiene, m-a învestit cu încredere de care sper să mă dovedesc demnă.
Să ne trăiți mulți ani, Domnule Profesor, și să ne mai mângâiați părintește cu
,,Găsi-te-ar sănătatea!” sau cu ,,Mânca-l-ar tata!”!
P.S. Sper să nu fie deranjante pentru alții tonul personal și abundența de inițiale
majuscule. Am scris așa... ,,fiindcă n-am putut altfel”.
aprecieri critice u aprecieri
,,(...) Cea dintâi impresie pe care o transmite scrisul lui Stelian Grigore este
că poezia se mai face şi din sentimente, precum, într-un cunoscut banc cu evrei,
vinul din struguri. Esenţializată, această poezie muzicală are puritatea şi sim-
plitatea rugăciunii şi sinceritatea spovedaniei neîntrerupte. Prin cuvinte şi des-
cântec, stihuitorul coboară inspirat în paradisul copilăriei şi reuşeşte sa retrăiască
plenar bucuriile de atunci ale comuniunii cu firea în care fiorul religios se păs-
trează nealterat. Poetul crede necondiţionat în magia Cuvântului dintâi, atoate-
ziditor, aducător de iubire de semeni şi luminător întru Mântuire. (...) Poemele
lui Stelian Grigore sunt în esenţa lor intimă expresii şi mesaje ale bucuriei de a
exista şi de a trăi din plin ceasul împlinirilor de destin pe toate planurile: biologic,
familial, cultural social şi civic. Iar poetul e mândru că nimeni dintre ai lui, în-
aintaşi şi urmaşi, n-a făcut şi nu face degeaba umbră pământului. Şi nu-i deloc
puţin lucru să conştientizezi că ţi-ai dat obolul, ştiut sau neştiut, la armonia
lumii”. (Ion Roşioru, „Stelian Grigore, un poet aflat la ceasul împlinirilor“
– Almanahul „Renaşterea buzoiană“, 2013)
„Am în faţă versurile lui Stelian Grigore, un poet cu contract legal şi pe du-
rată nedeterminată cu limba şi literatura română, profesor venerabil, om cu ce-
tăţenia Cerului în respiraţie, un fel de fiinţă „celesterrată” în relaţia sa cu ceilalţi,
iertată să-mi fie această sintagmă. Domnul profesor s-a născut întrun sat pra-
hovean. Sub alt Cer, cum s-ar zice. Acum mai bine de cinci decenii s-a ţintuit la
Ţinteşti, la Buzău. În curând, pe 4 decembrie 2010, dacă nu mă înşel, aniver-
sează 50 de ani de când acesta i-a oferit soţiei sale, doamna Ioana, verigheta in-
REVERENŢE
aprecieri critice u aprecieri critice u aprecieri finitului albastru şi înalt de Ţinteşti. Scriu aceste rânduri cu un uşor accent de
frustrare. Constat că eu nu mi-am iubit satul natal cum îşi iubeşte domnul pro-
fesor satul care l-a adoptat necondiţionat, pentru care a făcut tot ce poate face un
om deosebit, sincer, corect, subiectiv şi obiectiv în egală măsură, în cele din urmă
fiind declarat „Cetăţean de Onoare” al localităţii. Pe scurt, domnul Stelian Gri-
gore a adus cu el, la Ţinteşti, Cerul copilăriei sale, un Cer senin tot timpul, înalt
şi sfânt. Cum să nu preţuieşti un astfel de om, cum să nu crezi că Cerul are ră-
dăcini în pământ şi că pământul e o prelungire a Cerului? Mă înclin în faţa unui
astfel de om şi sunt convins că din risipa sa spirituală şi sufletească cernută peste
noi tot timpul, prin aceste mori ale văzduhului, nu vom albi zadarnic la tâmple.”
(Marin lfrim, prefaţă la „Dor şi Dor“, Editura Lorilav, Buzău, 2010)
Dl prof. Stelian Grigore este un exemplu deja notoriu că dascălii ar putea

să se dedice mult mai mult scrisului şi conservării memoriei comunităţilor în al
căror epicentru intelectual şi cultural locuiesc, indiferent că fac literatură ori eseis-
tică şi indiferent de ecoul trudei lor în labirintul aprecierilor critice imediate. În-
drăznesc să spun, prin încurajarea unor astfel de demersuri literar-didactice, că
există o categorie intelectuală mai presus de marii scriitori, o clasă de elită din
care face parte şi dl. Stelian Grigore, în faţa căreia toate orgoliile şi pretinsele su-
periorităţi estetice pălesc şi care atrage, în schimb, respectul nostru necondiţionat.
În faţa unor Aron Pumnul, Bădiţa Vasile, Domnu Trandafir ş.a.m.d., oameni
de meserie mari educatori, probabil şi ei cu petele lor solare mai mult sau mai
puţin vizibile, te înclini obligatoriu fie că te numeşti sau nu Eminescu, Creangă,
Sadoveanu. (Nistor Tănăsescu, Postfaţă „Păsăretul“, Ed. Panfilius, Iaşi,
2006)
Cu volumul „Un altar pentru tatăl meu”, Stelian Grigore încalcă legile
nescrise ale dăscăliei. Adică scrie curat româneşte, încărcat de nobleţea fiinţei
Domniei Sale pentru noi toţi, ceilalţi. „Întâi a fost Cuvântul,/ Cuvântul zidi-
tor/ Al tuturor/ Celor ce se văd/ Şi nu se văd./ Cuvântul e lumina vieţii,/Cu-
vântul este pretutindeni:/ în noi,/ Lângă noi/ Deasupra noastră,/ Cuvântul
este al meu,/ Al tău,/ Al tuturor,/ Cuvântul este/ Tatăl nostru din cer,/ Noi
suntem fiii Cuvântului” (Fiii Cuvântului). Vă mărturisesc faptul că atâtea
texte de pretinşi poeţi am citit încât limpezimea de cristal a acestui poem
am curajul să afirm că reprezintă un status-quo al iertării nepărtinitoare.
Stelian Grigore, Omul şi Profesorul, nu se dezminte şi ne recompune o stra-
tegie umilitor-ironică, suav-apodictică asupra a ceea ce înseamnă mesaj şi
dăruire. (Dumitru Ion Dincă, „Stelian Grigore – Dascălul şi animatorul
cultural, dar şi poetul de aleasă vibraţie sufletească”, în „Opinia”/ 13 noiem-
brie 2007, p. 6)
REVERENŢE
„unde nu gândeai, acolo îl aflai”

Nistor TĂNĂSESCU
D acă tot mi-a picat întâmplător în mână căutând prin bibliotecă o carte despre mitul lui
Sisif, deschid „Letopiseţul...“ lui Grigore Ureche şi aleg din portretul lui Ştefan cel Mare
cuvintele care se potrivesc ca o mănuşă când e vorba de descrierea, peste veacuri, a altui Domn,
de această dată apropiat inimii noastre şi comunei Ţinteşti, anume profesorul Stelian Grigore:
„... Om nu mare de stat... amintrilea întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu
gândeai, acolo îl aflai“. De „Tatăl Nostru din Ţinteşti“, cum îi mai spunem noi, ne leagă toate
lucrurile frumoase care au survenit în viaţa noastră în ultimul deceniu şi ceva. Eu şi soţia sun-
tem realmente impresionaţi, nu ştim cum să ne găsim cele mai frumoase cuvinte care să descrie
generozitatea, bunătatea şi altruismul acestui om minunat, singular între icoanele noastre.
Vreme de 47 de ani, exact cât şi domnia Atletului lui Christos, domnul Stelian Grigore a fost
dascălul tuturor locuitorilor din satele aparţinătoare Ţinteştiului. Zeci de ani a fost directorul
şcolii, a fost şi încă mai este un izvor de bunătate şi de civism incredibil, aproape desprins din
Scripturi. Dovadă şi că un drum pe care eu îl fac pe jos în cinci minute, dumnealui îl parcurge
(un mare poet contemporan, cu acelaşi respect, îl numeşte Mesagerul Zeilor apropo de repe-
ziciunea deplasării!) cel puţin într-o jumătate de oră, deoarece este oprit, salutat, sărutat, con-
sultat şi binecuvântat de toate persoanele, de la ţânci la adulţi, care-i ies în cale...
Mie, de pildă, mi-e frică să ies după ce se înserează până la cea mai apropiată alimentară,
după o pâine, ca să nu-mi dea cineva în cap şi să mă fac de ruşine cu restul din buzunar, iar
dumnealui, după ce ne vizitează, se angajează să străbată fără sfială drumul pe jos dintre Po-
gonele şi Ţinteşti, chiar şi în creierii nopţii. Nu ştiu cum aş putea sintetiza altfel cea mai fru-
moasă reverenţă de ziua naşterii domului Stelian Grigore decât aşa: Închipuiţi-vă că cineva
traversează în puterea nopţii un câmp pustiu şi în nesiguranţă, iar mulţimea hoţilor şi crimi-
nalilor de drumul mare se dau toţi la o parte în faţa dumnealui, ba chiar bagă capul în pământ
de ruşine să nu cumva să fie recunoscuţi de cel care i-a educat exclusiv în spiritul Decalogu-
lui. Nota bene: Asta într-o vreme când majorităţii dregătorilor contemporani, asiguraţi cu
gărzi de corp, le e frică şi-aşa să circule ziua-n amiaza mare pe stradă, ca să nu dea socoteală
până la urmă tuturor celor cărora le-au promis de sanchi soarele de pe cer.
De la domnul profesor Stelian Grigore, în schimb, iată că şi acum, la 80 de ani, n-are ni-
meni în continuare altceva de râvnit decât aura cinstei şi a bunătăţii! Adică tot un mitic bolovan
al lui Sisif, după care nu prea ne dăm mulţi în vânt să-l rostogolim precum dânsul!
CARTELUL METAFORELOR
las să curgă amintiri...

George TEI
RĂMÂN... Satul s-a ascuns după copaci

Pajiştea îl ocoleşte încă –
după toate întâmplările Se zvoneşte că acolo-s draci
din viaţa asta Ce se scaldă într-o stea adâncă...
aş putea rămâne
primul om ce îşi rescrie invers Nici copacii nu-s acas’ la ei
poemele Să coboare iarăşi printre rânduri;
Las să curgă amintiri... În Tei
nu de la dreapta la stânga, nici Mă întorc cu ale vieţii gânduri...
de jos în sus, ci
din azi spre ieri CREDO
nu-mi voi mai lăsa instinctul să greşească

renunţând la motivaţiile
gândul să lovească
naşterii mele
nici mâna
rămân
să tremure când dăruieşte
totuşi
cu picioarele pe tavan
am învăţat
inventându-mi nemurirea...
în aceste zile
că
RURALĂ trebuie să fiu
Iisus
Nu mai trece luna peste sat cu duşmanii mei
S-a oprit la ea în bătătură – să îi hrănesc ca pe mine însumi
Drumul său de ieri şi l-a lăsat să le ascult durerile
Unor alte lumi ce mă durură... şi să nu îi contrazic
nici atunci CA ŞI PÂNĂ ACUM...
când sunt înjurat, lovit
sau scuipat ... rămân căţărat pe umerii mei
sunt munte în durerea mea nu voi înainta decât

râu al amintirilor voastre atunci când unii
trezindu-vă... „prieteni”
vor încerca
azi îmi revăd tristeţile să-mi pună hamuri
cum mă îmbrăţişează
mă voi scutura
ochiul ce plânge
îi voi arunca în mocirla
şi sufletul strigându-şi
cultivată de ei
neputinţa de a fi
lăsându-i să-mi vadă
Om...!
potcoavele aurite
numai
SONET după ce se va însera...
Cum să mai dai, când toate-s cu măsură

REFUGIAT...
Şi cum să umbli printre cei ce mor,
mamei, in memoriam
Când alte umbre lunecă-n amor
Şi-acelaşi Cer nici astăzi nu se-ndură
... în catacombele poeziei
ascult cântul ideilor
Să se revolte şi să spună: „or
observ poeţii cum îşi sorb
Să ţină cont de vechea mea Scriptură,
versurile
Negându-şi aplecarea către ură,
Sau se vor stinge-n nemurirea lor...?”
mă retrag într-un
colţ al sufletului, îmi dezgrop
Şi tot gândim că nu avem ce face...
părinţii, îi văd cum se bucură
E prea târziu să îi întorci, să-şi facă
de tristeţea ce m-a cuprins...
Încă o cruce, chiar de nu le place!
nu doresc să văd
Să fie pe vecie, sau să-şi tacă
altceva, nu vreau să mai aflu
Ultimul vis... Dacă vor spune: „drace”!,
decât noaptea
Tu îi ascultă, dar te-ntreabă: „dacă...”!
în care mama
şi-a aprins singură
lumina...
PASĂREA AM ÎNVĂŢAT
Ştiţi că am văzut SĂ PICTEZ NUDURI...
pasărea?
dacă doreşti să te pictez
Cum nud
care pasăre?, va trebui să-ţi dezbraci
corbul lui Edgar Allan Poe! cuvintele intime
pentru a ne înţelege
Stătea pe marginea
blocului vecin, privindu-mă apoi liniştea –
atent îmi studia durerea aceea în care te îmbăiezi
gândindu-mi gândurile când nu sunt acasă
părinţii
Din când în când
se mişca atât de încet va trebui
spre dreapta sau totuşi
spre stânga, pentru ca eu să porţi lumina pe care
să nu mă rătăcesc o ştiu numai eu
apoi revenea pentru a putea să-ţi văd
cu o precizie milimetrică trupul
în acelaşi loc
înainte să ţi se usuce amintirile
Încercam să mă ascund între visuri dacă vei întreba
dar „unde sunt umbrele mele”
ea mă fixa cu acei îţi voi răspund
ochi mici simplu:
încât umbrele
mă întorceam se vor vedea după
la poziţia iniţială ce voi pleca eu...
Când nu a mai rezistat

privirii mele
şi-a întins aripile
trezindu-mă...
Carmen SECERE
1.
pe care ai pierdut-o când mă căutai
locuiesc într-un poem iberic
printre cuvinte
unde o dragoste austeră
se luptă cu morile de vânt
e cea mai lungă tăcere mi-ai spus
aici râsul este pedepsit coborând în tristețea meduzelor
iar iertarea poartă mănuși
din latex
și ce râs halucinant se-nvârtea de unul
singur
ultimul vers nu s-a mai scris
și-am căzut în caruselul acelei nopți
în cel mai trist cuvânt 5.
2. departe de locul
în târgul de vechituri în care plouă des
poetul scrie despre o iubire palidă am construit o fierărie
ca un înger
uneori mă vizitează cai
întorc tabloul acesta scăpați din frâu
cu fața la perete
de teama frigului provincial zadarnic plânsul
ia forma fiecărui ochi
3.
în locul viu al inimii
ne privim în oceanul bat cuie
din oglindă
6.
îndrăgostiții sunt fragili
nu știu să numere am întâlnit
oameni de piatră
mai bine împrumutăm oameni de aer
tăcerea unui pește oameni de apă
și oameni de foc
4. numai la capătul puterilor
am întâlnit
sunt partea lipsă dintr-o idee îngeri
Mihaela AIONESEI
...și umbrele stau ascunse ...și pietrele se ascund uneori
prin lagăre de dor amuțit în ape tulburi caută liniști demult apuse
aerul trece prin sârmă ghimpată, obuze stau pe buza lumii
păpuși de ceară cu chip de om pruncii învață să cerșească
umblă în haine vărgate,
hămesite de libertate tac și îndură. stropul de milă nu-i pentru orice
presimțiri ca niște ulii flămânzi se împarte doar uneori
ciugulesc puținul rămas, celor cocoșați de cruci și umbre
trasă la sorți viața miroase a puroi.
templu ruinat de rugăciuni –
frica nu mai are nume tandrețea în loc să aline doare
stă cu ochii bulbucați în patru sau doarme e totuna
gata să numere morțile ca pământul frământat de ciute
una două nouăzeci și nouă...
am uitat și sânul la care-am supt
de câte ori o fi murit sufletul de parcă mamele ne-ar fi fost lupoaice
simțind pe buze spaima prafului de umblăm cu iarna în colți
pușcă? adulmecând căderi de îngeri
jefuită de soare ziua sângerează prin mlaștini scărpinăm orgolii

din talpa pământului iubirea e marfă de schimb
neputincios și el de-atâta carne arsă și ne mândrim că suntem oameni...
s-ar închide într-un ou de prepeliță al-
bastră. omenia –
tihna de-ar avea sensul nimicului „complex de calități alese
s-ar scurge ca nisipul în clepsidră proprii unei persoane,
purtare blândă, înțelegătoare...”
Dumnezeu îngenuncheat în umbra ce- scrie în dex, domnilor, da, da...
rului
se împarte într-o cană cu apă până și furnica din vârful bocancului
se întreabă
la Auschwitz... unde-i iubirea împărțită în iesle, frate?
Carmen Tania GRIGORE
gând estival #rezistă
te-aș putea închide ești atât de aproape

într-un cerc de nisip de mine
și marea să nu pierde
mi te aducă treptat timpul făgăduit
lângă sfiala gleznei nu lăsa imaginația
inimile noastre pe avarie
s-ar topi ai trecut prin
în dulcea mătase doruri interzise
a mărturisirii cămașa ta de in
cum se topește părea o piele rece
nesfârșirea de aligator
sub straturi vânat
fine de ecou de la o moarte la altă moarte
ai aruncat cu flori
aievea sau nu ai râs în sălbaticie
ai deturnat vulturii
poemul acesta strânși deasupra viilor
s-a întors din drum rezistă
căutându-mi gura chiar dacă unele cuvinte
doi porumbei imperiali lansează întrebări indecente
așteptă la poartă rezistă
ademenindu-l
cu jocul eu te aștept
de-a v-ați ascunselea în tihna nopților albe
printre sâni să recunoști
aș putea oricând poemul acesta fără nume
isca o cruciadă
între așteptări aerul tămăduitor
și dorințe
dar mai bine nu al doisprezecelea ceas
fie ce-o fi nu știi când vine
aievea noaptea se scurtează
sau nu pe neașteptate
ziua lasă la dospit nu se mai pot ascunde
aerul tămăduitor ca într-un impact final
împănat cu cu citostatice
făgăduințe coloane de gheață
fără să vrei se surpă-n
ți se dăruiește edificiul organic
auzului carnea se contopește
un psalm cu lutul promis
de încurajare
într-un ritm diafan miroase a meconiu în jur
cu tonalități
care aduc semn că
departele în orice secundă
aproape fluxul iubirii
aduce cu sine
panta rhei o naștere
programată
e timpul să sau nu
adăugăm amintiri
fără egal înălțarea din somn
peste cei șapte ani
de acasă azi noapte
am visat
o undă de șoc cum mă destrămai
dezbină amiezile sacre din talie
întârziind eram înfășurată
înaintarea în rod într-o poveste
de dragoste
am văzut cum asortată decent
sufletul se pregătește dorințelor tale
de plecare nu s-a întâmplat
cum lacrima nimic disfuncțional
își ia la revedere doar că
de la plâns precum o mireasă
și se înalță cu siluetă de asparagus
abur risipit astral m-am înălțat din somn
tulburându-ți
tăcerile învăluite-n negru pacea ochilor
Raluca FARAON
ghid contemporan de recunoaștere a poetului
astăzi poetul nu mai scrie

pentru că versurile au ajuns pe bannerele publicitare
iar el se simte compromis de agresivitatea reclamei
care-i gata să devină literatură în manuale.
astăzi poetul scrie versuri cu pleoapele

încă se miră de aerul dimineții
și-și rotește privirea peste misterul vieții.
plânge ca să șteargă cu lacrimi
ultimul cuvânt al poeziilor sale
(întotdeauna ultimul cuvânt este esențial
însă poetul nu vrea să dețină niciun adevăr
convenabil).
deci căutați-l printre oamenii vii care se țin de mână

când iubesc sau când le e teamă
în sunetele nopții și-n tandrețea ploii de vară.
nu vă repeziți spre el – nu faceți greșeala asta! –
poetu-i între noi mai stânjenit ca niciodată
prefaceți-vă că nu îl cunoașteți și iubiți-l în șoaptă!
blazare
lui Bob Dylan
un pitic pe creierul meu dictează versuri supărate

încruntate autodistructive gata să șteargă tot
pentru că literatura e o pierdere de vreme
pentru că azi orice gospodină scrie versuri
orice șofer le recită
orice editor le publică rapid pentru o sumă de ocară
orice scripcar câștigă premii cu ele pe care le refuză
dintr-o umoare demnă de-un bufon într-o piesă shakespeariană
definiție lirică
singurătatea poetului e o vestală.

e o tăcere cu alură și demnitate regale.
o boală pe care o îmbracă însă ca pe-o haină de gală
și defilează cu ea prin cetate
deși are gura coclită și dinții strepeziți de teamă.
singurătatea poetului iubește cu patimă.
e arogantă nemiloasă și snoabă.
configurează analize literare
și ierarhizează plăceri critice vinovate.
dar singurătatea poetului e mincinoasă
pentru că mimează suferința în fața unui public
avid de spectacol și de silabe carnale.
gregor samsa exasperat
a obosit.
s-a metamorfozat de-atâtea ori
în literatura contemporană
că nu mai găsește drumul spre casă.
rătăcește prin romane geniale
prin poeme narate
țintuit de verbe greoaie
de originalitatea fatală.
mai bea o cafea. fumează o pipă.
scuipă de draci.
în special sparge oglinzi.
„mai potoliți-vă odată!
încă nu m-am lămurit
de ce sunt gânganie literară.”
***
vai și câte palme peste fața poemului
câte răcnete între metafore
epitetele tremură la final de vers
iar pauzele dintre cuvinte s-au încolăcit
dușmănos în lupta contra memoriei.
toți înțeleg ce vor sau nu mai înțeleg nimic.
timp al nevrozelor al schizofreniei verbale
Grigoraș BRATOSIN
Popas lăuntric Dragoste de viață
Stau, uneori, sub arborii uitării, Zic nu și zic da,

Ca un oștean cu armele în cui, Ca o ușă batantă-n balans,
Ca un năier fără de harta mării, Felurite alte contrarii
Ca fumul fără focul lui Lasciv mă invită la dans
Cu inima-așternută căpătâi, Viața e tot ce se poate

Între limita sus și limita jos,
Visez cel mai cuprinzător nimic
Moartea se pare că e
Și parcă sunt în ziua mea dintâi
O viață întoarsă pe dos
Și din rărunchi, la lume iarăși țip!
Plec spre o vagă sosire,
Noapte subțire Rămânerea-i fix o părere,
Dar am o teribilă poftă
câinii sar la beregata lunii, Să știu cum se piere!
vântul împletește două șoapte,
hai femeie,să fim noi nebunii, Cogito
mâzgăliți pe ochi de stele coapte!
Întors din lume răvășit, spre mine,
pleoapele clăti-le-vom în zori, Cu lacrima și clipa descusute,
când în cocoși va clocoti cântarea
si va-nghiți tot stocul de culori, Când sinele se caută pe sine,
zgribulită și flămândă,zarea. Mă las în voia cuvântării mute.
lumea care doarme parcă nu-i, Pe coala unde scriu, parcă mă nasc
crucile de lemn înmuguresc, Și parcă mor înfășurat în ea,
ultimul cuvânt al nu știu cui, Cu literele negre care pasc
poartă jugul unui car ceresc Alb îngândurat de fruntea mea.
se golește clipa de mister, La marginea dinspre ură-a iubirii,

răsăritu-i un depou de magi... Știu să ridic stăvilare când scriu,
uită-te femeie cum,din cer, Doar treptele tocite ale firii,
TATĂL vine să culeagă fragi ! Dacă le urc sau le cobor... nu știu!
Joc fecund Tu nici nu știi, că-n aerul din preajmă,

Care învelește clipa deasă,
desculț în ploaie,pe ierburi flămânde, Tremură-n urzeală emotivă,
brațele spre alte brațe-mi întind Mătasea unei rochii de mireasă!
ca Zorba,ca Zorba...
și joc și joc și joc, Celei mai frumoase oglinzi
ușile sângelui mi se deschid
și-mi fuge despletită-n lume s-a dus vremea bobului de rouă ...
vorba,vorba ! a-mbătrânit și el, asemeni nouă,
cuvintele ce izvorau din el
Semn s-au strepezit ca dinții cruzi de miel,
Atunci e săvârșită rugăciunea, când dau, întâia oară-n viață,

Când inima biserică devine laptele de mamă pe verdeață!
Și-n loc de sânge circulă minunea să mai plonjăm în limpezimea lui
Iubirii pure, luminând destine! de lacrimă, care — sărată nu-i,
De dragoste că în cealaltă lacrimă adancă,

viața noastră se mai scaldă, încă!
E o duminică de borangic, iubito, pe rotunjimea care oglindește
Bat clopotele-a sărbătoare-n burg ierburilor creșterea, mutește,
Și-asemeni pocnitorilor de iarnă,
Harbujii crapă, sunetele curg să presărăm poemul, ca un praf
și vântul să ne fie caligraf!
Peste noi cad așchii de lumină,
Cioplește-n stele Dumnezeu, făclii
Și pășim pe ierburi somnoroase,
Ca și cum am fi singurii vii
Din cerul minții plouă amintirea

Timpului pe când eram noi prunci,
Zugrăvindu-ne, fugar, pe chipuri,
Sfânta inocență de atunci ...
Costel SUDITU
Uneori să acceptăm cămașa largă a fricii
ne-am refugiat într-o gură de fum
, cel mai bun vin este băut repetăm
și din pahare de unică folosință evadarea simulăm escaladarea nasturilor
seci
, chiar în cea mai grea lacrimă de pe tunica apusului
simți blîndul strigăt al vieții siguri pe noi pe sîngele nostru mîncăm
viitor pe pîine bem din pălării răsfățate
, ciocolata e bună cu mămăligă, veșnicie luată pe gratis din talciocuri
tocănița cu cafea: contează momentul
toate s-au dovedit fencundate cînd
ploua
, să mai trăim o zi ne adaptăm
la ce nu vrem și nu ne place simțurile înmugureau cu acorduri minore de
contrabas
, lucrurile sînt cum par apoi cu un sughiț cît un anotimp pur
și cînd este bine sau frumos și simplu înfloreau
întîmplarea nu-i decît
, credem, visăm, sperăm, apoi o amintire dezorientată în căutarea unei
distrugem tot ce se putea face frunți
de care dispunem și noi
, limpezimea insistă să tulbure apele, dar să nu recunoaștem să ne
tăcerea să zguduie geamurile mai obosească incertitudinea
pînă cînd vom fi pregătiți
, sîngele afară are mai mult curaj
decît înăuntru
Orgoliu mărunt
, mai bine mîncăm o poamă și tăcem:
cu ceva tot ne alegem nimic mai urît
să intri bucuros într-un cimitir
Puls să te lauzi că ești viu
nu te ridica sta morții nu se laudă între vii
tornicia că sînt morți
morții răsună destul de constant se țin deoparte și tăcuți
nu cred că vor
stăpîni pe cercurile noastre de foc ne să mai fie vreodată aici
cîntă varza de bruxelles canțonete în lumea din care tac
pe apa zincată a nopții s-o fi dus vestea că ne grăbim
și cînd iubim
Timpul
unii dintre prietenii mei cei mai buni

au murit înainte să ne cunoaștem
probabil pentru ceilalți voi muri eu întîi
are timpul ăsta ceva în el de urmat
să te oprești să numeri îndărăt
de scuipat de fluierat cu ochi închis
de înjurat de rîs de iubit să rămîi
la o adică mulțumit că ai fost
are timpul ăsta ceva în el
te propagă pregătit ori nu înapoi
fără să-ți cunoști cei mai buni prieteni
cu care de altfel te-ai fi certat cel mai crunt
cetățeanul neașteptat în fața lui Dumnezeu
Doamne a trebuit să-mi tratez ficatul 50 de ani

45 dinții și măselele 40 plămînii 35 inima stomacul 30
25 sîngele 20 mintea 15 sufletul
10 conștiința 5 ani picioarele și mîinile
să cred că vreau să trăiesc
Dumnezeu tăcea și ningea
am socotit necesar continuă omul neașteptat
50 de ani să caut iubirea 40 să lupt cu singurătatea
30 să-mi stăpînesc ura 20 să mă mir și 10
să uit pentru a ști că-mi place viața
Dumnezeu tăcea și înflorea pomii
50 de ani am mințit 35 am furat 20 am înșelat
5 am ucis să mă conving că nu exiști se răstea
omul neașteptat
Dumnezeu tăcea și parfuma trandafirii
am postit 50 de ani a mai zis omul neașteptat
vizibil obosit 25 m-am rugat
să știu că pot simți cînd vine moartea
Dumnezeu tăcea și cobora frunzele
după ce coborî și ultima frunză îl întrebă
pe omul neașteptat – cine te-a obligat
prizoniera toamnei
Gina ZAHARIA
– Știi că la Muzeul Toamnei se întâmplă fenomene fantastice?

– Cum așa? se miră David, în timp ce schița un desen cu mulți cocori. Își ridică
privirea, dorind să dea importanță cuvintelor mele, deși îl pufni râsul.
Abia trecuse de amiază, iar cerul se înfuriase, răspândind fuioare cenușii. Vântul
le fugărea trufaș, lăsând impresia că vrea să le facă în ciudă. Pete vineții se cuibăreau
în hamacul culorilor mai puțin răsfățate. Începuse să-mi fie frig și mi-am încheiat ha-
noracul. Am măsurat terasa în lung și-n lat, cu brațele încrucișate. Din când în când
îl priveam pe furiș. Părea concentrat asupra pânzei de parcă o spărgea și o cosea cu
fire asortate. Uneori înclina capul, schimbând unghiul. Îl înclinam și eu. Din tablou
se revărsa un pârâu. Mă repezeam să-l strâng, dar cel mai bine îl înfășuram ca o bine-
cuvântare…
– Vreau să înțeleg ce e dincolo de imaginația pictorilor, deci, și a ta!
– Ei, e lumea în faze speciale, mi-a răspuns, dând drumul unui cocor spre vârful
unei păduri de brazi.
Eram pe terasă. Îmi plăcea să stau lângă David ore întregi, să-i urmăresc privirile
cum alunecă pe șevalet, să-i las gândurile să se rătăcească fiindcă totdeauna cerea timp
în care să-și coordoneze inspirația.
– Hai, mai așază un cocor acolo, și îi arătam cu degetul o pată verde-închis, de
parcă aș fi dorit să mă pun bine cu acest anotimp în care fiecare suflare își deretică
prin hambarele sinelui.
– Acela are mai multă lumină, dar e marginalizat de crezul care clocotește în
strâmtoarea de după-amiază.
Nu înțelesesem nimic, dar nici n-am cerut explicații.
David își ridică privirile de pe schiță și surâse.
– Ești acolo, femeie-cocor, dacă asta vrei să afli. Te vei învârti în jurul lunii. Cum
mai știi tu să străbați cerul cu pacea, fie și numai într-o singură aripă, ciugulind cămașa
norilor…
Nu l-am lăsat să continue.
– Știi că muzeul de toamnă e abstract? File suprapuse, cataloage strident împă-
ienjenite și un coordonator excentric. La noapte aș vrea să-l vizităm.
M-am apropiat de el și l-am sărutat. Îmi dăduse de înțeles că dincolo de lume e
un mister pe care vrei să-l păstrezi în căni de lut, să-l faci să te caute, să se înfurie,
să-l înnebunești.
***
Trecuse de miezul nopții. Strada sfida întunericul și împărțea bacșiș ploii. Aveai
senzația că are un singur sens, nu-l puteai devia, însă puteai fi trubadur ori un semn
de trecere pe tabla unui începător de exerciții nautice.
David râdea și-mi povestea că de mic a știut să-și fixeze talpa într-o evadare spe-
cială. Mă enerva cumva. Subestima dorința mea de a fura puțin aura artiștilor și de
a marca doar copacii care-și vor fi încuiat ozonul într-o nucă.
Ușile erau larg deschise. O mulțime de admiratori, ca o mare de somnambuli
pretențioși. Ne-am amestecat printre ei. O senzație plăcută îmi cuprinse inima. Ta-
bloul lui era acolo. Pe simeze și pe terasa noastră de acasă. Același. Neterminat.
Numai că aici era un fel de rege și mă chema. Avea o creangă dezbrăcată și un pârâu
șugubăț peste care se pălmuiau, de zor, așchii de ceață.
De cum l-am zărit am zis că-i al nostru. L-am prins pe David de mână și am pă-
truns în acel cadru. Am dat de un mic imperiu, ușor dezordonat, și o avalanșă de
frunze bătrâne. Am intrat în ele până la gât. Înotam împreună, căutând un deal ceva,
să ne ducă în cârcă.
Pentru că citisem destul despre scriitorul anonim, l-am invocat ca pe un idol.
Știam că hrana cea mai gustoasă e la masa lui. Și, tot acolo, o cutie cu zăvoare. Trebuia
doar să ghicești codul și să ai norocul de a se declanșa faza lunii pline, în pieptul tău.
În schimb, puteai risca să te tratezi cu leacuri amnezice.
Apoi am întâlnit un fenomen al fântânilor. Toate erau pline, unele cu senzații
domnești, altele serveau vin la crâșmele inimii, iar câteva erau împletite cu fire de bo-
rangic. Așa e, va să zică, în mintea artiștilor! Mâna lor poate fi sărutată cu plecăciune,
e un fel de baghetă. Dacă ai norocul să te atingă, înseamnă că un înger ți s-a așezat
pe umăr. Eu am avut. Mi-era foame pentru că toți cărturarii erau flămânzi. Mi-era
seară pentru că toate malurile își înălțaseră gâtul să fure bruma de pe cugetul omului
simplu. Mi-era toamnă pentru că lăsasem corabia inimii în derivă și lovise un colier
de stânci. Dar aici nu era vreme pentru orânduieli. Toate se petreceau prin prisma
unei căderi din turnul penultimilor cascadori. Până și albinele glumeau pe seama ui-
mirii mele. Sculptau în trunchiuri de copac și își instalau stupii acolo. Făceau parte,
desigur, din compania lui David. Începusem să cred că, într-o altă viață, mă voi naște
înainte de eclipsa cu efect de bumerang, din care vor fi plecat, acum, cocorii…
David se înțepase într-un ghimpe. Șchiopăta. Soarele își întinsese aproape tot
arcul. I-aș fi pus un lanț, să-l dau mai încolo, să mă furișez în rândul întâi ori de câte
ori vreau să discut despre discul de platină al imaginației brute.
– Să ne așezăm, m-am adresat lui David.
Imediat se pornea un loc arid, de parcă ar fi fost desțelenită o grădină antică. La
câțiva metri de noi patrona un lac și el pictat cu talent. Deodată, am făcut ochii mari.
Din apă se ivi un trup de femeie. Pe brațe ducea un paner cu inițialele mele. În coș -
câteva gutui și o hârtie mototolită pe care cineva scrijelise ceva: prizoniera de toamnă
a evadat?!
Era tânără și o invidiam pentru asta. Stăpână pe gesturi, se apropie de David:
– Ai aici zarul pe care mi l-ai dăruit în târgul dintre anotimpuri. Și cele două
monede din care ai alungat pajura… Apoi, îi întinse mâna. David o prinse fără ezitare.
Aveam impresia că e o strângere reciprocă, simțeam asta. Doamne, am zis, de ce pri-
virea mea cade ca o binecuvântare peste ei când aș putea să ridic un zid astfel încât
ea să rămână de partea cealaltă?
Pe ușa unei colibe apărută de nicăieri se zărea focul într-o vatră. Asta îmi mai
trebuie! Poate e și o cană de vin, ceva, acolo! Când am privit mai bine, rochia tinerei
era la fel cu rochia mea. Pe ea se așeza mai bine, dar și eu o purtam cu mândrie. Abia
atunci am realizat că mi-era frig. Chipul lui David se lumină dintr-odată. Îi căuta
privirile, parcă se temea să nu dispară, iar ghimpele acela i se mutase în inimă.
– Te doare? l-am întrebat.
Nu mi-a răspuns.
– Te doare? l-a întrebat și ea.
– Rău, a zis.
Apoi s-a îndreptat spre mine. Am numit-o femeia fără nume. Avea privirea se-
nină și i-am zărit ceasul de la mână. Mi-am amintit că și mie îmi dăruise tata, demult,
unul asemănător. Un fior îmi trecu prin inimă. Ceasul meu dispăruse. M-am fâstâcit
și nu am îndrăznit s-o acuz de nimic.
– Dar pe tine te doare? a mai zis, privindu-mă în ochi.
– Eu am lăsat durerea la intrare, știi… e ca la circ, cred că sunt fericită.
– Lasă asta. Spune drept: cine a lăsat poarta deschisă și de ce? Tu m-ai chemat,
nu-i așa? Îți eram datoare dintr-o primăvară în care ai investit în mine.
Amândoi mi-erau dragi. Aveam impresia că o diademă se tot plimba pe deasupra
lor. Îi vedeam bucurându-se și le trăiam bucuria. O vedeam alintându-se și o admi-
ram, o simțeam trădându-mă și eram convinsă că David îi aparținuse de-o viață.
Brusc, se făcu dimineață. Soarele se răsfăța, frângându-și razele de stânci. Se ză-
reau carele cu mere traversând dealuri și viile golașe amestecându-și corzile ca un
cântec de bețiv. Un câine ciobănesc își plimba mioarele, iar sus de tot, la poalele ce-
rului, câțiva ulmi își verificau înălțimile. Pădurile făceau inventarul vreascurilor și al
noilor chiriași. Am făcut stânga-mprejur și m-am frecat la ochi. David dispăruse.
Nici tânăra aceea nu mai era.
Am început să-l strig. Vântul se arăta distrat și o mulțime de castane se agățaseră
de rochia mea. Mirosea puternic a crizanteme, însă nu le zăream.
După câteva minute, din pragul colibei, a apărut ea.
– Du-te, mi-a zis, te așteaptă!
– Dar e al tău, am replicat, eu împletesc coșuri pentru ghebe, știi câte încap în
toamna mea?
– Ai plâns. Șterge-ți ochii. David e al meu numai în fotografiile cu parfum de
ieri, al tău e în cea mai adevărată secvență a inimii, iubirea. Întinde mâna!
Am întins-o.
– Vezi? Linia vieții mele se prelungește în palma ta, mi-a zis, crezi că poți sărăci
doar pentru că i-am mai făcut, o dată, cu ochiul?
Am început să râd:
– Stai, învață-mă să zâmbesc și eu ca tine.
– Cum? Ai uitat? Așa l-ai cucerit pe David. M-a iubit pentru asta, te iubește
pentru că ai știut să-i împlinești existența. Inima nu are toamnă. Dacă ai știut să con-
tabilizezi bine toate culorile, îți poți hrăni sufletul cu ele de câte ori vrei. David e au-
tograful vieții tale. Nimic nu poate fi mai adevărat decât încrederea că-ți aparține, că
nicio nuanță nu poate fi falsă atâta timp cât punctele cardinale le-a învățat pe de rost.
Apoi dispăru, odată cu lacul din care venise.
David mă îmbrățișa și râdea. Știa că port în piept un crez uriaș. Din când în când
mai creiona câte o stare și îi dădea strălucire.
***
Toate diminețile mele sunt la fel de brumate. Cei mai frumoși ani locuiesc
în preajma muzeelor. Au curte comună și o ieșire pe deal. Ascult cerul cum își duce
rugăciunea prin cristale de suflet, sunt fan al albumelor cu frunze de stejar. Dacă îți
voi povesti, cititorule, că port cămașa de anul trecut, să mă crezi. Înseamnă că nu am
terminat de țesut.
JURNAL DE CĂLĂTORIE
lourdes, locul în care

speranţa nu moare niciodată
Roxelana RADU
Motto: „De aceea vă spun: Pe toate câte le cereţi

rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit,
şi le veţi avea.”
(Marcu 11:24)
“S ecolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc“… cuvintele rostite de Andre Mal-

raux îmi trec prin minte, în timp ce păşesc cu sfială spre Grota Massabielle.
Mă aflu în Lourdes, unul din puţinele locuri în care Fecioara Maria ni s-a arătat nouă,
oamenilor, după înălţarea la Cer. Apariţiile de la Lourdes, Fatima şi Medjugorie sunt
singurele recunoscute oficial de Biserică. Neoficial şi indirect, Papa Ioan Paul al II-
lea a recunoscut apariţia Sfintei Fecioare şi în România, cu ocazia vizitei în ţara noas-
tră, pe care a denumit-o atât de sugestiv şi de frumos „Grădina Maicii Domnului“,
ştiut fiind faptul că Fecioara s-a arătat în vecinătatea mânăstirii Bisericani , jud.
Neamţ, acolo unde se află un sanatoriu TBC, şi unde catolicii au edificat şi ei o mâ-
năstire.
Lourdes, un oraş cu 16.000 de locuitori, este aşezat într-o mică vale, la poalele
munţilor Pirinei, în departamentul Hautes-Pyrenees, regiunea Midi-Pyrenees din
sudul Franţei, la altitudinea de 420 metri deasupra nivelului mării, fiind străbătut de
repedele râu Gave de Pau. Puzderia de hoteluri şi restaurante aduce oraşul pe a doua
poziţie în Franţa după Paris, aeroportul oraşului fiind al doilea cel mai tranzitat, de-
asemeni după Paris. Este însă, înainte de toate, un loc încântător, în care frumuseţea
naturală a împrejurimilor te lasă fără cuvinte. Fără îndoială, este unul dintre cele mai
mari locuri de pelerinaj din lume, reuşind să adune anual aproximativ 6 milioane de
pelerini. Cu greu reuşesc să-mi croiesc drum prin furnicarul de oameni ce se mişcă
fără contenire, zeci de sutane, sute de uniforme de infirmiere aparţinând unor diverse
ordine religioase, împingând sute de cărucioare cu rotile, procesiuni conduse de cre-
dincioşi purtând steaguri, ori mătănii, ori alte însemne ale bisericilor lor. Ajung, în
sfârşit, spre locurile de veneraţie. Bazilica edificată deasupra Grotei, de un alb stră-
lucitor, cu o turlă care adăposteşte clopotniţa, semănând mai degrabă a castel, edifi-
cată în stâncă, este maiestuoasă şi impunătoare. De pe terasa enormă, se deschide o
perspectivă de ansamblu asupra pieţei de la picioarele bisericii, locul în care se adună
credincioşii pentru a se ruga sau pentru a asculta predicile. Sunt construite aici, de
fapt, trei biserici suprapuse, separate. Accesul la cele două biserici de sus se face prin
două rampe înclinate, susţinute de arcade. Bazilica Imaculata Concepţiune a fost con-
struită între anii 1866 şi 1871, în stil neo-gotic, şi este formată dintr-un naos flancat
de capele laterale şi terminat cu un cor. Interiorul este decorat cu vitralii care descriu
viaţa Mariei. Totul este împrejmuit şi presărat cu copaci, flori şi statui. Întregul an-
samblu arhitectural este fascinant, arta bisericească îşi dă aici întreaga măsură a mă-
reţiei şi frumuseţii, cuvintele pălesc în faţa realităţii, sentimentul este unul copleşitor
şi grandios.
În jurul catedralei se revarsă un râu de lumină, de la flăcările lumânărilor purtate
de miile de pelerini care închină imnuri de slavă Fecioarei Maria, dar şi din privirile
pelerinilor transfiguraţi, care transmit un mesaj de credinţă şi speranţă a cărui forţă
nu ai cum să o ignori.
„Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” îmi amintesc
îndemnul Mântuitorului. Lourdes este locul disperării, ce oferă imaginea cea mai du-
reroasă a suferinţei umane: durerea este cărată cu targa, suferinţa este transportată
în scaune cu rotile, oameni care stau pe jos încremeniţi într-o durere mută, copii pa-
ralizaţi, tineri care ştiu că nu se vor ridica niciodată de pe patul suferinţei, copilaşi
orbi strânşi la piept de părinţi, toţi aceştia veniţi să ceară îndurare şi să bată la porţile
speranţei. Dacă în alte locuri de pelerinaj se strigă, se plânge, se invocă, se blestemă,
la Lourdes durerea tace şi aşteaptă miracole. De multe ori, sfâşietoarea suferinţă fizică
se întâlneşte cu vindecarea psihică. Atmosfera generală este de linişte, meditaţie, ru-
găciune sfâşietoare, speranţă neţărmurită, totul într-o manieră civilizată, în care dis-
cret pelerinii merg în coloană pentru a atinge pereţii grotei, pentru a se ruga la statuia
Fecioarei, situată la câţiva metri deasupra grotei. Rugăciunea produce efecte vizibile:
i se dă celui care cere, găseşte cel care caută, i se deschide celui care bate. Toate acestea
fac din Lourdes un loc în care deznădejdea dă naştere speranţei.
Mă aşez pe bancă, lalolaltă cu mulţimea de oameni, există o anumită stare în
care intri fără să vrei, îmi trec prin minte cu iuţeala fulgerului gânduri despre egregor,
despre energiile necreate, despre absolut şi imposibil, despre spirit şi materie, despre
multe altele asemenea.
Dar care să fie, oare, motivele pentru care 6 milioane de pelerini vin aici în fiecare an?
În anul 1858, în apropiere de Grota Masabielle, au fost înregistrate 18 apariţii
ale Fecioarei Maria, care a ales acest loc pentru a transmite un mesaj de pocăinţă, cre-
dinţă şi speranţă. Ea s-a arătat unei fetiţe pe nume Bernadette Soubirous, în vârstă
de 14 ani, căreia i-a transmis să găsească izvorul din grota respectivă, care are pro-
prietăţi tămăduitoare şi care a produs ulterior vindecări miraculoase. „Vreau ca lumea
să vină aici în pelerinaj!” i-a spus Fecioara Maria Bernadettei, şi voia i s-a îndeplinit,
de peste 150 de ani lumea merge la Lourdes, au loc vindecări confirmate ştiinţific de
comisii medicale şi de autorităţi bisericeşti – dintre care 68 sunt considerate până în
prezent vindecări miraculoase.
Dar ceea ce este, poate, cel mai important lucru, este miracolul întâlnirii dintre
diversele seminţii umane, miracolul întâlnirii cu Dumnezeu – călăuziţi fiind de
Sfânta Fecioară, miracolul solidarităţii umane, ortodoxă şi catolică deopotrivă, mi-
racolul faptului că Grota aparţine lumii întregi, indiferent de naţionalitate sau religie,
miracolul fraternităţii care întinde fire nevăzute între confesiuni, miracolul univer-
salităţii rugăciunii colective. Este o energie imensă aici, generată de rugăciune, pace,
toleranţă şi reconciliere, nesfârşit multiplicată, spirituală, multiculturală. Fiecare din-
tre noi este invitat să iasă din bezna grotei personale, pentru a putea primi lumina
iubirii divine, din partea Fecioarei… din partea Fiului său preaiubit. Energia locului
a dat naştere unor izvoare cu apă termală aflate în munţii Pirinei, de care pot beneficia
turiştii în staţiunile termale cu excelente efecte curative, cum ar fi Capvern-les-Bains,
Bagneres-de-Bigorre, Luz-Saint-Sauveur, Cauterets, Beaucens, Argeles-Gazost.
Se lasă seara peste Lourdes, piaţa de la picioarele bisericii este încontinuare plină de
pelerini, Porte de la Vie şi Porte de la Lumiere – cele două porţi prin care se asigură
accesul în biserică se închid, mă gândesc că miracolul pe care suntem chemaţi să-l
descoperim aici este chiar acela al Vieţii şi al Luminii, oamenii încep să plece încet-
încet, a mai trecut o zi care le-a vindecat sufletul, şi ziua de mâine le va aduce o nouă
speranţă. Iar speranţa nu moare niciodată aici, la Lourdes. De deasupra Grotei Mas-
sabielle Fecioara priveşte, vindecă, mijloceşte la Fiul, se roagă, veghează, se dăruieşte
pe sine, binecuvântează, nădăjduieşte, protejează, iubeşte, transformă spiritual, mân-
tuieşte.
23 septembrie 2015 – Lourdes
INTERLUDIU
dulceţuri zilnice, otrăvuri

Nistor TĂNĂSESCU
GONG
... în cuşca leului se moare altfel

decât în cuşca sufleorului cel
împopoţonat cu decoraţii de tinichea
purtătorul nostru de măşti
în cuşca sufleorului se moare

de fiecare sentiment în parte
pe mare şi pe uscat – gongul
colonizează arhipeleaguri şi ţărmuri...
AUTORITATEA ABURULUI
... te duci în grădinile verii în capitala iubirii te duci

pui la cale o dragoste mare –
care fereastră să fie aceea cărui loc frumos să te rogi
te aşezi la o masă cu fluturi însângeraţi:

acesta este trupul meu şi aceasta umbra păsării sale
cu batiste invizibile îi şterg aripa de întâmplare
eu sunt tatăl vostru de-acuma eu

stăpânesc nisipul din jurul a o mie de pirogi
încărcate cu cele mai frumoase petale...
CONTRIBUŢII ŞTIINŢIFICE
ambra de la colţi
Maria Lăcrămioara ROTĂRESCU
l Studiu distins cu Premiul I la Concursul național de comunicări științifice – Geografie

(Cumpăna, jud. Constanța, Iulie, 2018). Coordonator: Prof. Mihai MÎNCU, Colegiul Național
„B.P. Hasdeu“– Buzău
Chihlimbarul – caracteristici generale și mod de formare

Chihlimbarul (ambra) este o rășină fosilă ce are duritatea de cca 2,5, cu bogate
zăcăminte în țările baltice, dar și în țara noastră, în zona Buzăului. Nu este cristalizat,
fiind o masă amorfă. Ca atare, este foarte departe de ceea ce înțelegem prin „piatră”
ad litteram. El este rezultatul fosilizării colofoniului unor specii de pini și conifere
care au trăit cu milioane de ani în urmă, nu rareori înglobând și resturi de insecte,
flori, semințe preistorice.
În zona în care este localizat rumanitul, peisajul îți creează senzația unor fră-
mântări minerale. Muntele s-a milostivit și a dăruit oamenilor aici, sub culmile Bu-
zăului, cristale vegetale de o rară frumusețe. Niciunde în lume nu găsești o gamă
cromatică atât de variată ca aici, cele 160 de nuanțe constituind paleta de culori sub
care se prezintă ambra de Colți.
Chihlimbarul este o rocă organogenă caustobiolită, provenită din rășina unor
arbori ai erelor geologice îndepărtate (Grigore Ștefănescu, „Curs elementar de geologie”,
1890, pag. 60). Este un produs al coniferelor în stare patogenă, provocată de insecte,
paraziți, animale, vânturi, ploi și trăsnete, fenomen produs acum 60–40 mil. de ani.
Procesul de fosilizare nu a alterat caracterul rășinii. Chihlimbarul rămâne o materie
organică ușoară, se topește la 300°, arde cu flacără și, în ciuda vechimii sale colosale,
degajă și miros de rășină. Se dizolvă în solvenți organici, gradul de solubilitate fiind
foarte mic și raportat la vârstă. De asemenea, prin frecare, se încarcă electric, reușind
să atragă obiectele ușoare din jurul său. Însuși numele de chihlimbar denotă acest
lucru. În greacă se traduce electron, însă originea cuvântului este persană, provenind
de la kiah-ruba, în traducere românească, a atrage paie. Pe teritoriul țării noastre a
fost adus de către turci.
Varietăți de chihlimbar
După conținut sau proveniență, chihlimbarul capătă diverse denumiri. Balticii
folosesc termenul de succinit pentru o rășină fosilă ce presupune un procent mai mare
de acid succinic. Chinezii vorbesc despre burmit, chihlimbar exploatat din Burma
Superioară, sicilienii despre simetitul extras de pe valea râului Simeto (Catania). În
Moravia (Rep. Pop. Cehă, în regiunea Valchov), s-a descoperit o rășină fosilă numită
valchovit, iar, în Ungaria, ajkait. Chihlimbarului românesc i-a fost atribuită de către
Oscar Helm denumirea de rumanit. Sub aceeași identitate este cunoscut și chihlim-
barul exploatat din Munții Sakhalin, Rusia. (Dr. Simona Condurățeanu, ,,Chihlim-
barul și drumurile lui”, revista ,,Origini” – seria I, anul 4, nr. 5/34, mai 2016).
Chihlimbarul devine foarte valoros mai ales atunci când posedă diverse inclu-
ziuni, comportându-se, astfel, ca un adevărat muzeu. Rășina moale, lipicioasă, ade-
seori subțiată de razele soarelui, a reușit să captureze diverse elemente, de la resturi
pământoase și vegetale până la unele faunistice. Foarte întâlnite de-a lungul vremii
au fost muștele, țânțarii, furnicile sau firicelele de polen și bulele de aer. Deseori, chih-
limbarul înglobează în compoziția sa solzișori sclipitori cu irizații în curcubeu, aceștia
reprezentând, în fapt, aer vechi de zeci de milioane de ani. Deși rumanitul este destul
de sărac în incluziuni faunistice, vârsta geologică înaintată, compoziția și coloristica
fac ca acesta să se diferențieze de celelalte rășini fosile din lume. „Un singur mineral
prezintă un interes particular prin caracteristicile sale... succinul indigen ce poartă în
țară numele de chihlimbar de Buzău, pentru a-l deosebi de cel de Prusia. Succinul de
Buzău formează un grup independent de succinite și de retinite, atât prin faptul con-
stantei sale valori ridicate în Carbon, cât și prin aceea că el conține o cantitate destul
de pronunțată de sulf și cenușă, substanțe ce au fost rareori întâlnite ca intrând în
compoziția celorlalte rășini fosile din lume“. (C. I. Istrati, în Rumanita sau Succinul
din România, iunie 1895).
Afirmația conform căreia „ambra cea mai valoroasă din Europa se găsește la
Colți” este una pe care localnicii o transmit din tată în fiu, iar savanții C.I. Istrati și
Gh. Munteanu Murgoci au dezbătut-o în tezele lor de doctorat. De asemenea, ea a
fost emisă și de geologii care s-au deplasat la Colți în anul 1935 și care s-au convins
în legătură cu acest fapt după o cercetare metru cu metru a întregii zone ambrifere și
o verificare în laborator a fiecărei mostre de rășină culese. Cromatica chihlimbarului
propune diverse varietăți, de la cea mai populară nuanță, galbenul transparent ca mie-
rea sau ca ceara, la nuanțe de maro (maro auriu, maro coniac, maro sidef ), nuanțe de
roșu (predominant roșu rubiniu) și până la brun foarte închis și negru (negru opac
sau negru cu irizații verzi-albastre, cu tentă fluorescentă). Cea din urmă varietate ne
reprezintă într-un mod particular, distinctiv, localitatea Colți fiind singura regiune
din lume unde s-a descoperit acest tip de chihlimbar. Chihlimbarul negru de Colți
ajungea în sec. al XIX-lea, grație arheologului Alexandru Odobescu, să depășească
granițele țării și să fie prezentat la Paris, în cadrul primei mari Expoziții Universale
de la 1867, unde produsele noastre au impresionat puternic. Astfel, chihlimbarul
negru a fost desemnat simbol pentru România. În condițiile participării la expoziție
a majorității țărilor lumii, fiecare având câte un exponat reprezentativ, țării noastre
i-au revenit două dintre marile premii oferite: medalie de aur pentru chihlimbarul
negru de Colți și, de asemenea, medalie de aur pentru faimosul tezaur „Cloșca cu puii
de aur“ de la Pietroasele. România reușea să își câștige faima și mai târziu. Chihlim-
barul de Colți a impresionat omenirea și în cadrul Expoziției Internaționale de la
Viena, din 1882. Fiind prezentată o întreagă gamă de produse, acestea au reușit să
fascineze întreaga lume a geologiei și să atragă aprecierile unuia dintre cei mai
pretențioși specialiști ai timpurilor, geologul german Zinchen.
Istoricul cercetărilor și studiilor

Menționat întâi în Descriptione de la Moldavia et de la Valachia, 1777 de către
călătorul străin Raicevich, care relatează că a văzut „în mâinile unor particulari bucăți
de ambră galbenă, găsite la suprafață”, apoi în lucrarea La Roumanie, Paris 1844, a
lui I.A. Vaillant (profesor la București și Iași între 1829-1840), la fel în 1854 Voyage
dans la Russie meridionale, a contelui rus Demidodov, care se lasă impresionat de
ambra de Buzău în urma unei călătorii făcute pe la 1837 în țara noastră, străbătând
Valea Sibiciului și Valea Boului sau în Geografia Județului Buzău, editată la 1877 de
Bazil Iorgulescu, studiat mai departe în lucrările lui de Grigore Ștefănescu (Curs ele-
mentar de geologie 1890, 1902), C.I. Istrati (Rumanita sau succinul din România) și
Petru Poni (Etudes sur les mineraux de la Roumanie), chihlimbarul devine element
marcant pentru lumea științei românești. De asemenea, chihlimbarul românesc
ajunge să fie cunoscut printr-o lucrare de înaltă ținută științifică, apreciată elogios
de reprezentanți de seamă ai geologiei românești și din întreaga lume. Studiul, inti-
tulat Zăcămintele succinului din România, era susținut în cadrul Universității din
București la 1902 și avea să-l consacre pe naturalistul Gh. Munteanu Murgoci, adu-
cându-i veritabilul titlu de docent, eveniment unic în lumea științei românești până
la vremea aceea.
Istoricul exploatărilor
Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul României întăresc posibilitatea in-
teresului de folosire în diverse scopuri a chihlimbarului de către populațiile străvechi.
Cele mai vechi artefacte descoperite pe raza jud. Buzău aparțin unui sit arheologic
de la Calvini, care datează din Epoca Bronzului. Se remarcă, de asemenea, opt măr-
gele de rumanit descoperite în necropola de la Vadu Sorești, datate sec. IV–V d. Hr.
și una polifațetată, de aceeași vârstă, descoperită în necropola de la Pietroasele.
Chihlimbarul de la Colți a fost râvnit dintotdeauna de multe popoare, de la turcii
cărora, o vreme, Țara Românească le datora tribut, până la rușii cantonați în regiunea
Colți în timpul războiului ruso-turc de la 1828. Atrași de aspectul plăcut al zăcă-
mintelor noastre, au început exploatări în galerie, în punctul Fața Budii. Vestea despre
frumusețea rară a chihlimbarului din Curbura Carpaților a stârnit și interesul mus-
calilor care, un an mai târziu, au început exploatarea acestuia. Virtuțile rumanitului
au fost cunoscute și de voievodul Mihnea Turcitul și soția sa, Doamna Neaga de la
Cislău. În 1578, cu prilejul unei vizite la Bisericuța săpată în piatră de la Aluniș, a
dăruit schitului o ușiță încrustată cu alese pietricele din chihlimbar. (Diana Gavrilă,
„Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului”, Ed. Alpha MDN, 2012, pag.
23 ).
În Curbura Carpaților chihlimbarul se găsește în strate dezvelite, acest aspect
favorizând extracția la suprafață – cu târnacopul –, exploatarea căpătând mai ales
caracter popular. În secolul al XIX-lea, chihlimbarul de Buzău a devenit cunoscut
în majoritatea țărilor europene. Era prelucrat mai ales în atelierele bijutierilor evrei.
Foarte iscusiți în arta prelucrării acestor rășini fosile erau Braug și Parnstein (1879),
Oscar Deutsch și Persteweg (1881), iar la Buzău, sculptorul Grigore Siliceanu
(1861). De aici, chihlimbarul pleca spre Franța, Germania, Danemarca, Austria, Tur-
cia, Rusia etc, fiind purtat mai ales de familiile nobiliare și de oficialități. Valoarea
deosebită a chihlimbarului de Colți, exprimată prin vârsta înaintată, calitatea texturii
și bogăția coloristică, făcea să crească de zece ori prețul de vânzare pe piață al acestuia,
comparativ cu cel al aurului. Acest lucru a determinat apariția unor exploatări siste-
matice. Subprefecții Plaiului de Buzău, Nae Iarca și Constantin Păltineanu, încearcă
la 1865 să exploateze zăcăminte de chihlimbar în zona Colți, stimulați de o desco-
perire a unei pepite de chihlimbar mare cât o cobză. Chihlimbar s-a mai descoperit
și în alte zone din România, dar zăcămintele nu sunt la fel de însemnate precum cele
din Curbura Carpaților.
Secolul XX debutează cu o primă investiție într-o exploatare a chihlimbarului
la Colți, ca urmare a pasiunii exercitate de un inginer geolog buzoian, Dumitru Gri-
gorescu. La 1920 este încheiat un contract de concesiune, presupunând o exploatare
pe 50 de ani, până la 28 martie 1973. Din păcate, în 1935, Grigorescu moare acci-
dental. Deși scurtă, perioada aceea de exploatare a fost totuși foarte prolifică, consi-
derată una de succes. Rezultatele s-au bazat în primul rând pe o exploatare
sistematică extinsă, presupunând în jur de 39 de puncte de extracție a chihlimbarului,
atât în galerii, cât și în puțuri, săpate pe raza localităților Colți, Cătina și Stănila. La
un moment dat, Grigorescu a ajuns să scoată din pământ, anual, peste o sută de ki-
lograme de chihlimbar (în 1923 – 67 kg; în 1924 – 130 kg; în 1920 – 120 kg). Du-
mitru Grigorescu devenea proprietarul primelor ateliere locale, care au început să
funcționeze din 1923. Concomitent, în București, Eliza Brătianu, soția politicianului
I.C. Brătianu, deschidea un atelier particular, unde chihlimbarul de Colți era prelu-
crat, iar produsele erau expuse într-o sală a Societății Albina. În septembrie 1921
Grigorescu participă la un târg de mostre din București, unde primește marele premiu
pentru valorificarea unui produs național. (Mariana Monoranu, Valeriu Nicolescu,
„Chihlimbarul la români”, București, 1996, pag. 25).
Memorabilă rămâne și o expoziție susținută la Paris în anul 1932 (ziarele
românești și străine, chiar așa susțineau, că „o expoziție românească uimește lumea
la Paris”), prilej de vizită și-a reginei Angliei, Mary de Tech, soția lui George al V-
lea. Acesta îi oferă inginerului concesionar Grigorescu ocazia de-ai dărui un medalion
de chihlimbar, cu insecte fosile și picături de apă, ca recompensă pentru frumoasele
impresii lăsate pe lângă exponatele românești. Piesa oferită presupunea o oarecare
unicitate, mai ales, datorită capturilor apoase (Viorica Nica), însă inginerul buzoian
deținuse mai înainte un obiect de-o și mai mare valoare, o pepita de chihlimbar, ce
conținea un con întreg al speciei de pin din care provine această rășină fosilă. Dar,
din păcate, valorosul trofeu a fost sustras din cadrul Unei epoziții organizată cu ocazia
celui de-al XIV-lea Congres Internațional al Agriculturii. Lucrările acestei ediții au
avut loc în anul 1929, pe raza județului Buzău, la Pepiniera Istrița.
Spre impresionarea participanților, organizatorii au hotărât o expoziție privind
portul popular buzoian împodobit cu obiecte din chihlimbar de Colți. La vremea
aceea, pe lângă majoritatea obiectelor de podoabă cunoscute, iile și cămășile țărănești
erau accesorizate cu nasturi și butoni de chihlimbar. Cine să se fi priceput mai bine
la organizarea unui astfel de eveniment, decât inginerul buzoian Grigorescu? Invitat,
acesta se prezenta cu o întreagă gamă de piese, tot atâtea la număr câte nuanțe pre-
supune chihlimbarul nostru (în jur de 160).
Printre exponate se regăsea și pepita cu conul de pin. Evenimentul a fost gândit
în detaliu. Au fost tipărite pliante, pentru ca străinii să se informeze despre bogățiile
Buzăului și s-au pregătit cutii în care au fost așezate bucăți mici de chihlimbar, dăruite
apoi fiecărui congresmen în parte. Reușita evenimentului a fost umbrită de furtul
acestui neprețuit obiect. Pentru restituirea lui, ing. Grigorescu oferea un premiu în
valoare de 10.000 de lei. Recompensa, deși o sumă uriașă pentru vremurile acelea, s-
a dovedit modestă comparativ cu prețul real al piesei dispărute.
După moartea lui Grigorescu, lucrările de exploatare au fost preluate de Minis-
terul Minelor, extracția fiind realizată sporadic până în anul 1948 când, în urma unei
alunecări de teren, se închide definitiv lucrul. Exploatarea și prelucrarea chihlimba-
rului rămân mai departe acțiuni strict locale, la îndemâna amatorilor, care nu obțineau
de pe urma lor un profit semnificativ . Cunoscuți în acest domeniu sunt frații Ovidiu
și Gheorghe Cîrstian. Gheorghe Cîrstian povestește: „Era în anul 1952. Fratele meu
găsise o bucată mare de chihlimbar, de vreo 200 de grame și am zis să o cumpăr ca
să o am în casă. Era de culoare galben-roșu. I-am dat 200 de lei și am luat-o. Într-o
zi, doi activiști care mă cunoșteau au venit la soție și i-au spus: «Uite, am vorbit cu
tovarășul secretar să îmi dați bucata aia de chihlimbar». Eu nu voiam, dar le-a dat-o
nevasta pentru că au zis că o plătesc. La un moment dat aflam că activiștii au dus bu-
cata la București, la un giuvaergiu și că acesta a prelucrat-o și din ea a scos o pipă de
toată frumusețea pe care i-au dăruit-o lui Stalin (Gheorghe Gheorghiu Dej i-o oferea
în anul 1953). Mi-au spus atunci că or să mi-o plătească, dar nici în ziua de azi nu
am văzut banii. Veneau activiștii și comandau. Voiau brățări, cercei, broșe, diverse
bijuterii pentru Elena Ceaușescu. Știau că eu le lucrez cel mai bine și îmi spuneau că
este înnebunită după ele. Eu luam comanda și le spuneam când să vină să le ia. Ve-
neau, le luau și se duceau cu ele”. În 1987, Elenei Ceaușescu îi este dăruit un set de
podoabe (pandantiv, cercei și inel), astăzi conservat în cadrul Colecției Muzeale Colți.
Tot în formă organizată, prin anii 1970, se exploatează chihlimbar la suprafață cu
un grup de deținuți. Între 1981–1986 se deschid o serie de galerii, însă extracția s-a
realizat sub aspectul cercetării unor lucrări pentru prospecțiuni geologice, coordonate
de inginerul Liviu Drăgănescu de la Salina Prahova. Asupra materialului extras nu
a existat control, fiind risipit în mare parte.
Gh. Munteanu Murgoci susținea că, deși producția colosală de chihlimbar de
Baltica nu poate fi comparată cu cea de la Buzău, „chihlimbarul de Buzău este foarte
bine prețuit. Acest mineral are interes economic pentru noi. Dacă extracțiunea chih-
limbarului de la Buzău s-ar face mai cu interes, s-ar putea spera ceva de la acest mi-
neral atât de căutat pentru frumusețea și pentru raritatea lui“. (Gh. Munteanu
Murgoci, „Zăcămintele succinului din România”, pag. 72)
Valorificare, reprezentări mistico-religioase și medicale
Istoria utilizării chihlimbarului este una foarte veche. Primele obiecte de podoabă
au apărut ca urmare a credinței conform căreia chihlimbarul ar fi o piatră magică.
Numit de multe ori Piatra Soarelui, Floare, Piatra regilor ori Lacrimile Zeilor, a fost
plasat în categoria pietrelor semiprețioase. Calitatea lui esențială ar fi aceea de bun
apărător de rele, de boli și bun călăuzitor (chihlimbarul era considerat a fi călăuzitor
al sufletelor în lumea de dincolo). Cele mai vechi artefacte aparțin Paleoliticului târ-
ziu, vechi de aproximativ 12 mii de ani și au fost descoperite în situl Meiendorf, cul-
tura Hamburg. Nici mai târziu, în Antichitate, când aurul fusese deja descoperit și
crea febră în mințile căutătorilor, chihlimbarul nu a fost depășit. Se considera că nimic
din această lume nu ar putea egala importanța chihlimbarului deoarece exista
credința că în apele sale sălășluiește însuși Dumnezeu. Condiției de amuletă i se
adaugă posibilitatea folosirii acestei rășini fosile pe post de medicament. (Dan Seracu,
„Cristaloterapia”, Editura Aldo Press, București, pag. 126).
Chihlimbarul, simbolul forței de atracție a cerului și a legăturilor sufletești dintre
oameni, a ajuns, în Antichitate, să fie folosit la tămăduirea a orice. Proprietățile sale
curative erau recunoscute și recomandate de către Pliniu cel Bătrân, Sf. Hildegarda,
Agricola, Culpeper, Freyer. Maceratul de chihlimbar (o soluție rezultată în urma scu-
fundării chihlimbarului în diverși solvenți precum apa, berea sau vinul) și chihlim-
barul măcinat și apoi ingerat făceau adevărate minuni. Puteau fi vindecate bolile
urinare, bolile stomacului, bolile amigdalelor, ale ochilor (amauroza, cataracta) sau
prevenită febra. Măcinat și amestecat cu miere, chihlimbarul galben împiedica slăbirea
vederii, iar sub formă de praf vindeca ulcerul gastric. Aplicată pe compresii, soluția
de chihlimbar era folosită în tratamentul tegumentar. Își găseau leac leziunile,
mușcăturile animalelor, înțepăturile insectelor, urticaria, conjunctivita. Afecțiunile
tiroidiene erau îndepărtate prin simpla purtare a unui obiect de podoabă în jurul gâ-
tului. Colțenii obișnuiau să prepare o tinctură din chihlimbar și frunte de țuică, ce
avea efect antiimflamator. În tradiția locală au existat o mulțime de obiceiuri, din
păcate astăzi dispărute. Spre exemplu, în timpul Tainei botezului, în cristelniță erau
așezate mai multe bucățele de chihlimbar, dintre care cea mai frumoasă era aleasă ca
să îi fie așezată copilului la gât, ca amuletă care să îl însoțească apoi și la maturitate,
dar și în trecerea în tărâmul de dincolo. Purtătorul devenea de nedespărțit de amu-
leta primită la naștere. Bunicile noastre obișnuiau să așeze chihlimbar lângă icoană,
având convingerea că răul va fi înlăturat din gospodărie. Ars în locul tămâii, în vremea
sărbătorilor împărătești, servea purificării aerului. Mai târziu, tinerii ofereau fetelor
chihlimbar drept dar de logodnă.
Colecția muzeală Colți
În 1972 s-a realizat un proiect care a stat la baza lucrărilor de construcție a casei
țărănești care urma să devină gazda prețiosului rumanit și a turiștilor ce astăzi îi trec
pragul. În 1979, prin strădania autorităților județene, locale, dar și a locuitorilor co-
munei Colți, s-au încheiat lucrările de zidire și a început colectarea obiectelor de po-
doabă și a pepitelor din chihlimbar de la săteni și meșterii locali. În ziua de 14 iunie
1980 a fost deschisă expoziția permanentă a chihlimbarului, căreia i s-a alăturat și o
frumoasă expoziție etnografică, relevantă pentru comunitățile locale și cele din veci-
nătate. Colecția Muzeală Colți și-a pierdut între timp obiectele etnografice, dar a
câștigat o bogată colecție de flori de mină. În cadrul său este încurajată și promo-
varea istorică a acestei regiuni, fapt realizat printr-o prezentare în imagini a așezărilor
rupestre, dar și de o secție de arheologie. Cel mai prețios este titlul său de colecție
unicat, atât la nivel național, cât și internațional. Muzeul Chihlimbarului este consi-
derat drept singura colecție de rumanit din lume.
Scurte concluzii
În studiul de faţă am avut în vedere unicitatea acestui element, fapt care ne-a de-
terminat să abordăm toate aspectele descoperite cu interes, animați de dorința de a
întocmi o cât mai amplă și mai detaliată lucrare pe această temă. Pentru a putea
ajunge la o cercetare amănunțită s-a impus, în prealabil, o privire de ansamblu. Astfel,
pentru început am acumulat informații din diverse surse bibliografice, cărora le-am
oferit apoi aplicabilitate în etapa studiului de teren. Ne-am documentat în legătură
cu zona în care se găsește ambra, am cercetat structura geologică și caracteristicile
reliefului, iar în acest fel am înțeles care au fost premisele favorabile formării chihlim-
barului. Am căutat să ajungem la origini, la modul de apariție și am confruntat apoi
informațiile teoretice cu cele palpabile, prin analiza diverselor tipuri de chihlimbar
întâlnite.
Am înțeles, urmărind firul istoriei, că ambra de la Colți nu s-a rezumat la statutul
de rocă, ci, în viziunea oamenilor – și cu precădere a localnicilor – ei i s-au atribuit,
secole la rând, proprietăți terapeutice și mistice. Raportarea umanității la chihlimbar
denotă valoarea materială și spirituală pe care acesta le posedă. Dincolo de amănun-
tele științifice, impactul chihlimbarului asupra oamenilor confirmă unicitatea și
importanța acestuia.
Considerăm că ambra de Buzău nu se bucură, totuși, de suficientă popularitate. Deși
se caracterizează printr-un trecut impresionant, în prezent ea nu este valorificată pe
cât s-ar impune. Acesta reprezintă unul dintre motivele determinante pentru întoc-
mirea prezentei lucrări. Ne dorim să popularizăm frumusețea unică a chihlimbarului
și să promovăm potențialul turistic al zonei din care provine.
Înțelegem, ca urmare a studiilor aprofundate, că semnificația chihlimbarului este,
în primul rând, una referitoare la influența sa asupra oamenilor. Pe lângă faptul că el
este un element distinctiv pentru țara noastră și pentru zona Buzăului, ceea ce îi con-
feră o deosebită însemnătate este raportarea comunității la el și la proprietățile sale.
Fiindcă avem convingerea că oamenii sunt cei care încarcă spiritual locurile pe care
le populează, vedem în chihlimbar o moștenire a trecutului pe care avem datoria să
o transmitem către viitor.
CONSEMNĂRI
ziua comunei ţinteşti

Marin IFRIM
D acă m-ar fi pus cineva să aleg, duminică 2 septembrie 2018, unde să fiu prezent,
la o lectură publică în Capitală, sau la o manifestare culturală comunală, aș fi
ales să fiu între ai mei, între țăranii/fermierii de zi cu zi. Chiar așa am făcut. Am par-
ticipat, împreună cu Irina Mirică și Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii judeţene „V.
Voiculescu“ la „Ziua comunei Țintești“, o sărbătoare care nu are accentul obligatoriu
și definitiv al unui tradiționalism de paradă. Lângă noi, la mare cinste, a fost prezentă
și familia Geta și Nistor Tănăsescu. Ca să nu mai spun despre reperul nostru moral,
prof. Stelian Grigore. Eu, cel care „critic” totul, m-am cam dumirit: nimic nu e bătut
în cuie. Doar Iisus. Am stat, cu multă plăcere, la vorbe limpezi, cu primarul comunei
Țintești, Aurel Stoica. Surpriza mea personală a fost prezența primarului munici-
piului Buzău, inginerul Constantin Toma, un primar care, la început de mandat, nu
m-a determinat să cred că nu va fi la fel de mediocru ca cei de până la domnia sa.
Timp de doi ani, de când e primar al Buzăului, am avut discuții „contra” cu redacto-
rul-șef adjunct al revistei „Cartelul metaforelor”: Irina Mirică. Ieri, în fața primarului
Buzăului, am recunoscut că Irina a avut dreptate. După zeci de ani de nisip local și
alte cele, a venit în fruntea orașului un om cu viziuni istorice. E mare lucru să crezi
în ceva. Constantin Toma crede în muncă. Sunt oarecum derutat, nu-mi vine să cred
că pot să fiu influențat de colega mea, cu care, după manifestare, am avut niște discuții
inutile. Trec de la una la alta. Aurel Stoica, primarul Ținteștiului, e un om înalt, „un
munte de om”, cum se spune în popor. Toată manifestarea s-a desfășurat la școala
gimnazială din Țintești. O școală înconjurată de un teren suficient inclusiv pentru
sport de performanță. Comuna Țintești, datorită primarului de Buzău și a primarului
de Țintești, are o revistă arhicunoscută în țară: „Caietele de la Țintești”. O revistă
înființată/fondată de Stelian Grigore, Nistor Tănăsescu și subsemnatul. Ținteștiul
actual este cea mai culturalizată comună din județul Buzău. Explicațiile vă aparțin!
CONTRIBUŢII MONOGRAFICE
satul medieval opăriţi

Mihai ŞTEFAN
Î n timpul feudalismului târziu, între secolele al-XIV-lea și al-XVII-lea, pe teritoriul

vechii comune Țintești din perioada modernă, în partea de nord a acesteia, s-a
aflat moșia Berindeasca, aparținând la început boierilor Berindești și având în jur de
900 ha. După ce a fost vândută de către Berindești, moșia a fost împărțită în două
sfori mai mici: Berindeasca, având în jur de 580 ha, și Berindeasca-Opăriții de la
Ulmi, având 320 ha, conform Basil Iorgulescu, „Dicționarul geografic, statistic, eco-
nomic și istoric al județului Buzău“, ediția a-II-a, anastatică, 2005, Buzău, Ed.
ALPHA MDN.
Cele două moșii sunt prezentate în dicționar astfel: la pagina 37 ,,Berindésca, mș.
în C. Ținteșci 580 h.a. maĭ tóte arabile; apoĭ islazu, fânéța și un mic pâlc de pădure:
Ulmiĭ“ și, respectiv, „Berendésca, (Opărițiĭ de la Ulmĭ), mș. în C. Ținteștĭ ca 320 h.a.
maĭ tóte arabile, făcea maĭ înainte un corp cu cea d’întêiĭ. Are o mică pd. ca 2 h. a.-Ulmiĭ“;
iar la pagina 369: „Opărițiĭ de la Ulmĭ numire ce se dă din vechime uneĭ părțĭ din mș.
Berendésca, C. Țintescĭ“, unde semnificația prescurtărilor este următoarea: mș.-moșie,
C.-comună, h.a.-hectare, pd.-pădure, iar scrierea este cea specifică timpului când a
fost redactat dicționarul.
Vechea moșie Berindeasca a avut forma unui patrulater, limitat la vest de pârâul
Strâmba Măneasa și la est de râul Buzău, celelalte două laturi fiind aproximativ pa-
ralele, latura de la nord fiind hotarul cu moșia Verguleasa. În felul acesta, patrulaterul,
care reprezenta pe hartă moșia Berindeasca, avea aproximativ 5 km lungime (distanța
de la pârâul Strâmba Măneasa până la râul Buzău) și aproximativ 1,8 km lățime
(măsurați de la Podul Frasin înspre satul Pogonele actual, în lungul șoselei paralele
cu cursul pârâului Strâmba Măneasa). La împărțirea moșiei în cele două sfori, satul
medieval Berindești, aflat pe malul drept al râului Buzău, a rămas pe moșia Berin-
deasca, cea de 580 ha, fiind plasat față în față cu satul Scurtești, de pe malul celălalt
al râului Buzău, iar satul medieval Opăriți a rămas pe moșia Berindeasca-Opăriții
de la Ulmi, sfoara de moșie mai mică, cea de 320 ha, care se afla la sud de cealaltă. În
baza acestui raționament, putem avea certitudinea că satul medieval Opăriți a fost
plasat cu aproximativ 2 km la nord de satul Pogonele din timpurile noastre, și cu
aproximativ 3 km la nord de satul Țintești.
Denumirea acestui sat a fost un nume cu multă ironie în conținutul său. În ziarul
,,Lumina“ din 30 octombrie 2017, profesorul universitar Gheorghe Drăgulin, abor-
dând printre altele și tema aceasta în articolul său „Danii brâncovenești către sate din
Buzău și Ialomița“ a scris următoarele: „În regiune au existat și alte așezări omenești cu
astfel de nume ironice: Schimbați (Cotorca Mică), Obidiți (lângă Cotorca), Urâți (lângă
Colilia), Frecăței (Glodeanu Siliștea), Opăriți (lângă Țintești), Uitați (Călțuna), Opintiți
(Largu)“. Până acum, nu am găsit o explicație a denumirii acestui sat, dar înclin să
cred că numele moșiei Berindeasca Opăriții de la Ulmi a fost luat de la acest sat, care,
probabil, s-a aflat în mijlocul unor pâlcuri de ulmi, care mai rămăseseră din pădurea
Frăsinetu, provenind din vechii Codrii ai Vlăsiei. Numele satului medieval Opăriți a
apărut în „Documente privind Istoria României, B. Țara Românească în veacurile
XIII-XVI, Indicele numelor de locuri“ (Editura Academiei, București, 1956, pag.
97). În unele documente istorice, satul Opăriți din județul Buzău mai apare și cu de-
numirea de Oprițile, dar în lucrarea citată mai sus, în dreptul acestuia se face trimitere
tot la satul Opăriți din județul Buzău. În timpul feudalismului târziu, în Țara
Românească Muntenia a mai existat un sat cu numele Opăriți în județul Săcuieni,
în hotar cu satul Albinari, fiind și acela dispărut.
Satul medieval Opăriți nu a fost un sat cu industrie manufacturieră, cum a fost
satul medieval Berindești, a fost un sat mai modest, așa cum reiese din hrisoavele în
care este amintit. Locuitorii lui s-au ocupat numai cu agricultura, atât sub aspectul
cultivării pământului cât și sub aspectul creșterii animalelor. Fiind plasat la aproxi-
mativ 5 km distanță de orașul Buzău, viața locuitorilor săi a fost influențată puternic
de acest oraș și mai ales de târgul săptămânal care s-a ținut aici. Satul a avut în
componența sa oameni care au fost proprietari de terenuri și oameni care nu au avut
terenuri în proprietate ci doar mijloace de muncă. Hrisoavele, pe care le-am studiat
în legătură cu satul medieval Opăriți fac referire numai la populația de origine
română, nu şi la turci sau țigani. Unul dintre hrisoavele în care apar nume de oameni
din satul medieval Opăriți l-am găsit în ,,D.I.R. B. Țara Românească, veacul al-XVI-
lea, volumul V (1581-1590)“, (Ed. Academiei, București, 1952, pag. 455-456,
numărul de ordine 471). Nu a fost un document de cancelarie domnească, ci un doc-
ument al judelui Buzăului din acel timp, asistat fiind de cei 12 pârgari ai săi.
Conținutul acestui document este legat de cumpărarea de către călugării greci de la
mănăstirea Dușca, de la Tricala, din Grecia, a unui teren cu vie din satul Vernești de
la un proprietar român. Document redat mai jos.
***
[471]
1590 (7098) Iunie 12, Buzău.
† În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin. Aici să se știe, acest răvaș
dinaintea județului Tudoran și a 12 pârgari din Buzău, că au cumpărat călugării de la
sfânta mănăstire din Tricala, numită Dușca, unde este hramul sfintei preaobrajeniei a
Domnului Dumnezeu, Mântuitorul nostru Isus Hristos, dela Dumitru, fiul lui Ghierghe,
ocină cu vii în dealul Verenești 15 stânjeni de ocină și 12 pogoane de vie, peste tot, de la
un cap al ocinei până la alt cap, pentru 14.600 asprii gata. Și a vândut Dumitru acea
ocină și cu vii care sunt mai sus spuse de bunăvoia lui și cu voia soției sale și a soacrei sale
Bocoleasei și cu știrea tuturor megiașilor din jur și din sus și din jos. Iar călugării, ei au
dat averi drepte, ca să fie dedina sfintei mănăstiri, ce s’a scris mai sus. Apoi iar să fie
călugării volnici să cumpere 3 pogoane pe acea ocină.
Și așa s’au întărit cu mare blestem: care dintre ei va strica această tocmeală, acela să
fie blestemat de 318 părinți, cei din cetatea Nicheia și să se odihnească la un loc cu Iuda
și cu Arie cel fără de minte. Așa să se știe.
Și martor este: protopopul Ion și popa Mircea și popii sfântului cler și Tudor fiul
Simei și Pătru clucer și Necula, ginerele Dobromiresei, și din Opăriți Balea și Dumitru
Ciolan și Jipa și Avram și Gherghe Bolborea și Stănislav diacon și Radu al lui Stan și
Lupul și Dan și Iurga Halichea și Isar și mulți alții.
Așa să se știe și Dumnezeu cu noi, amin.
Am scris eu, popa Dobrilă, luna Iunie 12 zile și anul de la Adam 7098<1590 .
Iarăși martor este: popa Dragomir și popa Badiul și popa Vasile și popa Gheorghe și
Coica Ivan și Draghie și Stan Vlad Grămadă, Tudoran ceauș și Necola grămătic și Stănilă
și Nan Nedelco.
[Arhivele Statului, București, S. I., nr. 1434
Originalul slavon, hârtie, pecete căzută.
Cu o traducere românească din 1913].
Hrisovul acesta, deși unul foarte scurt, ne prezintă foarte multe informații, legate
pe de-o parte de târgul medieval al Buzăului și pe de altă parte privitoare la satul me-
dieval Opăriți. În primul rând aflăm că județul Buzău, în acel timp, era condus de un
jude sau județ (cum a fost scris în hrisov), care s-a numit Tudoran și care a fost ajutat
de 12 pârgari. În acele timpuri, la conducerea unui județ din Țara Românească Mun-
tenia au fost între 6 și 12 pârgari, în funcție de întinderea acestuia, numărul de lo-
cuitori și gradul de dezvoltare economică. De aici tragem concluzia că județul Buzău
a fost unul din județele de frunte ale Țării Românești Muntenia.
În ceea ce privește satul medieval Opăriți, hrisovul acesta ne face cunoscute nu-
mele a 11 oameni care au trăit în acel timp în sat: „… și din Opăriți Balea și Dumitru
Ciolan și Jipa și Avram și Gheorghe Bolborea și Stănislav diacon și Radu al lui Stan și
Lupul și Dan și Iurga Halichea și Isar și mulți alții“. Despre acești oameni, acum, după
mai mult de 400 de ani, ceea ce se poate spune cu certitudine este că au fost din satul
medieval Opăriți, că în acea zi de 12 iunie 1590 au fost în târg la Buzău, că au fost
martori la acea vânzare de teren cu vie, că au fost oameni cinstiți, asupra cărora nu a
planat nici o bănuială, pentru că altfel nu ar fi fost admiși ca martori și că unul dintre
ei, Stănislav, era diacon.
Hrisovul acesta, deși întocmit la nivelul puterii locale de judele Tudoran al
Buzăului, a avut același tipic ca și hrisoavele domnești. Nu lipseşte nici blestemul:
„care dintre ei va strica această tocmeală, acela să fie blestemat de 318 părinți, cei din
cetatea Nicheia și să se odihnească la un loc cu Iuda și cu Arie cel fără de minte“.
Această formulă de blestem a fost cunoscută în toată lumea creștină orientală și a
avut o influență covârșitoare asupra oamenilor. În școlile acelui timp, organizate pe
lângă mănăstiri, a fost prezentat cu lux de amănunte Sinodul de la Niceea, convocat
de împăratul Constantin cel Mare, în anul 325 după Hristos, la care au participat
318 episcopi din întregul Imperiul Roman, sinod la care s-au pus bazele Sfintei
Tradiții și la care s-a condamnat erezia lui Arie. După acest sinod, deși erezia ariană
a continuat mult timp, Arie a fost asociat cu Iuda în biserica orientală.
Revenind la vânzarea aceea, s-ar putea să pară ciudat că niște călugări dintr-o
mănăstire de la Tricala, din Grecia, au cumpărat pământ și vie la Vernești, în județul
Buzău, în Țara Românească Muntenia. Cu certitudine, acel român Dumitru, fiul lui
Ghierghe, a cunoscut foarte bine valoarea proprietăţii sale pentru că judele Tudoran
a specificat în hrisov că: „Iar călugării, ei au dat averi drepte…“ În acea perioadă, Gre-
cia, deși se afla sub stăpânire otomană, încerca prin toate mijloacele să-și extindă
stăpânirea asupra creștinătății ortodoxe din Balcani. Principala ei țintă au fost țările
române, în care pătrunseseră multe familii grecești, unele de origine imperială
bizantină cum au fost Cantacuzinii și Paleologii, iar altele de origine nobiliară cum
au fost Hrisoscoleii, Ghikuleștii, Mavrocordații, Mavroghenii, cei din familiile Șuțu,
Moruzi, Ipsilanti… Din familia imperială a Cantacuzinilor a făcut parte și Andronic
Cantacuzino, mare ban în timpul lui Mihai Viteazul și văr bun al domnitorului, cel
care a ctitorit în anul 1571 mănăstirea Banului în târgul Buzăului. Această mănăstire
a ajuns începând din anul 1722 metoh al acelei mănăstiri Dușca de la Tricala, din
eparhia Larisa, din Grecia, așa cum a scris Basil Iorgulescu în ,,Dicționarul geografic,
statistic, economic și istoric al județului Buzău”, la pagina 20. Din acel an, Mănăstirea
Banului a preluat în administrare toate proprietățile mănăstirii Dușca, al cărei metoh
a fost.
Un alt hrisov, în care apare numele unui proprietar de teren din satul medieval
Opăriți, l-am găsit în ,,D I.R., B. Țara Românească, veacul al-XVII-lea, volumul III
(1616-1620), Editura Academiei, 1951, pag. 278-279, număr de ordine 246. Este
un document de cancelarie domnească întocmit în timpul domnitorului Gavriil
Movilă (1618-1620). Acest document îi confirma lui Stanciul neguțătorul o serie de
proprietăți pe care acesta le-a cumpărat în zona Buzăului. Document redat mai jos,
în întregime.
***
[246]
1618 (7127) Decembrie 17, Târgoviște
† Din mila lui Dumnezeu, Io Gavriil Moghilă voevod și domn a toată țara Un-
grovlahiei, fiul marelui și preabunului, răposatului Io Simion voevod. Dă domnia mea
această poruncă a domniei mele lui Stanciul neguțătorul și cu fiii săi, câți Dumnezeu îi
va da, ca să-i fie lui ocină în satul Vernești din partea lui Tătucul, tatăl lui Tămbău,
jumătate de peste tot hotarul, oricît se va afla, pentru că a rămas Tămbău sărman de tatăl
său Tătucul; astfel, a căzut la mâna unchiului său Brătucul. Apoi, unchiul său Brătucul
n’a putut să-l țină și s-l hrănească, ci l-a dat la mâna lui Belciu, străbunicul lui Stanciu,
de l-a hrănit până l-a făcut om de hrană și l-a însurat. Întru aceasta, i-a dat Tămbău
jumătate din dedina sa lui Belciu, ceea ce a fost încă în zilele lui Mircea voevod.
Și iar să-i fie lui Stanciul ocină în Vernești, a treia parte din partea lui Tămbău, pen-
tru că a cumpărat tatăl lui Stanciul, anume Moș, dela Dobra, fiica lui Tămbău, pentru
600 de asprii de argint.
Și iar să-i fie lui Stanciul ocină în Vernești un stânjen și un pogon și jumătate de vie,
pentrucă le-a cumpărat dela unchiul său, anume Stanciul Tipariu și dela Stan Iniluș și
dela fratele său, dela Bratul, pentru 700 de aspri de argint.
Și iar a cumpărat Stanciu Tipar ocină în Vernești 2 stânjeni și 2 pogoane de vie dela
Bucșea, fiul lui Dumitru din Opăriți, pentru 300 de aspri de argint.
Și iar a cumpărat Stanciu ocină în Vernești, însă un stânjen și jumătate și un pogon
și jumătate de vie dela jupanița lui Dediu postelnic, anume Tudora, pentru 1430 de aspri.
Și aldămășari, anume: Dragomir și Radul al Prodanei din Vernești și Caloian și Ne-
agul Scaunul și Dragomir postelnic și Negrilă din Zorești și Șteful din Potoceni și Neagoe
și încă multi megiași care nu s’au înscris aici. Și a avut Stanciul și carte de cumpărătură
a altor domni, apoi a pierdut-o în răutăți.
Astfel, domnia mea am făcut această carte a domniei mele și am dat domnia mea lui
Stanciul, ca să-i fie lui această ocină, care s’a zis mai sus, de moștenire, de ohabă, lui și cu
fiii săi, nepoților și strănepoților săi și de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Iată și martori punem domnia mea: jupan Enache mare ban al Craiovei și jupan
Ivașco mare vornic și jupan Teodosie mare logofăt și jupan Ochiu mare vistier și jupan
...*) mare spătar și Mihalachi stolnic și Gligorie comis și Vladul paharnic și jupan Necula
mare postelnic.
Și ispravnic Teodosie mare logofăt.
Și am scris eu, Stanciul, în cetatea de scaun Târgoviște, luna decembrie 17 zile și dela
Adam până acum cursul anilor, în anul 7127 <1618>.
† Io Gavriil voevod, din mila luiDumnezeu domn.
[ *) loc alb în original;

Pe marginea din stânga s’a adăogat, probabil ulterior, în slavă: <Și iar a cumpărat
Stanciul din moara din Dedulești a patra parte, pentru 6800, dela Stan și dela fratele său
Drăgan și Dragotă și Șteful, Stan și Neagoe și dela Iano și Toader și Vetrea și Vladul și
Lupul, de s’au înfrățit ei, cum s’a scris în cartea lor cu această mână>
Academia R.P.R., LXXV/82
Originalul slav, pergament, pecete timbrată, căzută.
Cu o traducere românească de la 1800].
Hrisovul acesta a fost dat lui „Stanciul neguțătorul“ de domnitorul Gavriil Mo-
vilă, pentru a-i confirma acestuia atât proprietatea asupra terenurilor cumpărate de
acesta, cât și proprietatea asupra terenurilor moștenite de el. Printre cele moștenite
de la unchiul său Staciu Tipar, s-a aflat și ocina cumpărată de acesta de la Bucșea,
fiul lui Dumitru din Opăriți. Dacă domnitorul a făcut referire la Bucșea, ca fiind fiul
lui Dumitru din Opăriți, înseamnă că și Bucșea era tot din Opăriți, pentru că dacă
ar fi fost altfel, ar fi scris Bucșea din Vernești sau din oricare alt sat din care ar fi fost
acest Bucșea. Astfel s-a dovedit că au fost proprietari de terenuri și în satul Opăriți.
Ceea ce pare mai deosebit, la începutul acestui hrisov, este povestea vieții lui
Tămbău: „…pentru că a rămas Tămbău sărman (orfan) de tatăl său Tătucul; astfel, a
căzut la mâna unchiului său Brătucul. Apoi, unchiul său Brătucul n’a putut să-l țină și
să-l hrănească, ci l-a dat la mâna lui Belciu, străbunicul lui Stanciu, de l-a hrănit până l-
a făcut om de hrană și l-a însurat. Întru aceasta, i-a dat Tămbău jumătate din dedina sa
lui Belciu…“ Copilul acesta, Tămbău, rămas orfan, a fost preluat de unchiul său,
Brătucul, ca să-l crească și acesta, neavând mijloace suficiente, i l-a încredinţat lui Bel-
ciu, care l-a crescut, l-a căsătorit și i-a oprit jumătate din dedina lui de la tatăl său.
Dacă nu s-ar fi oferit Belciu, s-ar fi găsit altcineva care să facă acest efort pentru că în
timpurile acelea obștea satului nu ar fi lăsat, sub nici o formă, un orfan de izbeliște.
Revenind la satul medieval Opăriți, acesta a făcut parte din prima linie de sate
medievale aflate la sud de orașul Buzău, linie care, în ordine de la est la vest, a fost
compusă în acele timpuri de satele: Scurtești, Berindești, Opăriți, Negreasca și
Gomoiești. Dintre cele cinci sate cele mai apropiate de orașul Buzău au fost Ne-
greasca, Opăriți și Berindești. Acestea s-au aflat întotdeauna în calea invadatorilor
turci, atunci când aceștia au avut ca țintă orașul Buzău, care era al treilea oraș din
Muntenia ca importanță economică după București (capitală a Munteniei și reședință
a domnitorului) și Craiova (capitală a Olteniei și reședință a marelui ban). Atacurile
succesive, executate de hoardele turcești asupra Buzăului, aproape mereu din sud
către nord, au făcut ca satele acestea să se spargă și să se împrăștie în a doua jumătate
a secolului al-XVII-lea. Și, pentru că acei oameni care au fugit din calea năvălitorilor
nu s-au mai întors niciodată să-și refacă satele, au rămas până în zilele noastre doar
numele moșiilor pe care s-au aflat acele sate: moșia Berindeasca pentru satul medieval
Berindești, moșia Berindeasca-Opăriții de la Ulmi pentru satul medieval Opăriți și
moșia Negreasca pentru satul medieval Negreasca. Iar denumirile acestor sate ne-
au rămas numai în hrisoavele din D.I.R., volumele I-VI, publicate în deceniul al
șaselea din secolul trecut.
Într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat s-ar putea să apară și alte documente
despre existența acestor sate, despre viața celor care le-au locuit și despre modul cum
aceștia au înfruntat vitregia acelor timpuri.
Tipar executat de
EURO PRINT COMPANY
Buzău, Str. Victoriei nr. 1
email:europrint2006@yahoo.com
13
Ing. Aurel Cosma din Maxenu (la New-Delhi, 1973, şi la Nairobi,1972)

Hai să facem Hora mare, Întregim această Horă
De la străbuni moştenită, De mână cu Măxinenii,
Caietele de la Ţinteşti 13
Hora ţinteşteană, care Vecinii din Pogonele,
Să devină renumită: Precum şi cu Odăienii.
Să încingem astăzi Hora, Astfel, Hora Ţinteşteană
Toată săteasca suflare, La un loc, comuna toată,
Împreună să o joace,
Prinşi frăţeşte, laolaltă,
Cu elan şi altădată!
De la mic pân’ la cel mare!
Armonia să domnească
Refren: Între săteni, pe vecie,
Şi la Horă, şi la muncă
Hai, hai, vino frate să petreci, Pentr-u a comunei mândrie!
Azi la mine la Ţinteşti, Faceţi Hora cât mai mare,
Că e zi de sărbătoare, Lăutarii cânte-n strune,
Mă petrec cu fiecare, Melodia Horei noastre Trimestrial de literatură, istorii şi artă l Apare în com. Ţinteşti, jud. Buzău l Oct. – Dec. 2018
Petrecem cu bucurie! În comună să răsune!
Fundaţia „Constantin Toma“ – ISSN 2457-8223 | ISSN-L 2457-8223

Caietele Tintesti Nr13 FB

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caietele Tintesti Nr13 FB

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

13

Ing. Aurel Cosma din Maxenu (la New-Delhi, 1973, şi la Nairobi,1972)

Fundaţia „Constantin Toma“ – ISSN 2457-8223 | ISSN-L 2457-8223

tabletă pentru radu banciu

D a! Am stat, am analizat și am deliberat: îl urăsc pe Caragiale! Am fost în dubiu,

E normal să privim îmbătrânirea ca pe un proces inevitabil: celulele noastre se

... cu fiece gând...

fără de tine, Gheorghe Istrate,

te pierd printre umbre şi-i brumă pe ram,

în el încuiat-ai fuiorul de viaţă,

singur nu pot să-njug Herăstrăul

cu fiece gând tu vii mai aproape…

Într-o dis-de-dimineaţă – Dacă pui să mi-l omoare,

cărţile aruncate la gunoi

N u ducem lipsă de cărți – nu neapărat de literatură originală (românești sau

iubirea mea cu i boldat

M-am trezit intrat în rost

Îşi făcea siesta vulpea pe gorganul cu dudău:

Vulpea, înţelegătoare, la trei metri s-a retras:

Ceaţa persista de-a lungul Văii Dunării-n aval:

Se iscau din ceaţa stepei mănăstiri ce vor fi fost:

De nu mi-ar fi pătruns în suflet

Frumoasă coz era leoaica şi-n jur rotea priviri de jad:

Geloasă foc era leoaica şi gheare de oţel avea:

Aleasă miss era leoaica şi-avea păr lung şi ondulat:

Zeloasă-n tot era leoaica şi-avea savana-n grija ei:

Muşchii bruni din ţigla casei îşi trag seva ne-ncetat:

Gardul dimprejurul casei de ţigani a fost furat:

Zarzărul de la fereastra astăzi spartă s-a uscat:

Ciorile în podul şleampăt de când hăul s-au mutat:

În stufărişul de la cotul derelei urlă un enot:

O barză-i lasă iernii-n grijă enormul cuib trudit cu sârg:

Pasc patru cai în cimitirul dezafectat din fostu-aùl:

O pojghiţă de gheaţă verde în mreje prinde tristul ghiol:

Cu toată dragostea mă-nchin

Ascunsă-n ceaţă-i o fântână din care bea un curcubeu:

Cetatea-n dimineaţa oarbă rămâne-n urmă jos de tot:

De strajă-acolo-i veşnic ochiul cu irizări de peruzea:

Destinul svelt cu ochi albaştri

Se risipeşte ceaţa deasă şi plâng copacii-n urma ei:

De-a lungul drumului se-nşiră cu nostalgie plopii goi:

Fântânile pe veci latente deja-s bolnave de târziu:

Dudăul zace stors de sevă în tot mai fostul cimitir:

Altminteri zidul mănăstirii

Din preajma mărului edenic să te găsesc voi fi plecat,

Voi fi bătut cu disperare infernul tot în lung şi-n lat,

Spre-a te elibera, cu zmeii din basme mă voi fi luptat,

Altminteri zidul mănăstirii nicicum nu-l voi fi terminat,

înnebunesc şi eu cum pot

Efectul de fluture somnambul

cum ar fi să nu ai ochi să îţi vezi aripile

cum ar fi să trăieşti o singură vară o zi o clipă

cum ar fi să fi atras şi să zbori orb în lumină

eu sunt efectul tău de fluture somnambul

nu vreau să fim prieteni

prietenii nu intră în viaţa ta ca o furtună

prietenii când stau cu tine stau singuri

eu sunt lumina de la fereastra nebuniei de dincolo

din care nu-ţi vei reveni niciodată

în care te vei îngropa de vie

Nebuna aia de uitare a neatingerii

e primăvară măi kiddo ne-au ieşit minţile din neiubire

măi şi eram atâta de neatinşi de ne ascultau cu urechea