UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “I. I. de la BRAD” IAŞI

Şef lucr. Dr. C. Sîrbu

BOTANICĂ
(SUPORT DE STUDIU I.D.)

- 2006 -
 PREFAŢĂ

După cum se ştie, viaţa pe Pământ nu ar putea exista fără plante, acestea
fiind singurele „laboratoare ale naturii” în care se sintetizează (prin procesul de
fotosinteză) oxigenul şi hrana necesare tuturor organismelor animale.
De aceea, cunoaşterea plantelor, componente principale ale mediului în
care omul s-a format şi a evoluat ca fiinţă biologică şi socială, a constituit o
preocupare permanentă a acestuia, din cele mai vechi timpuri, în vederea
satisfacerii necesităţilor sale materiale sau spirituale (procurarea hranei,
tratarea bolilor, construirea locuinţelor, utilizarea focului, admiraţia faţă de
frumos etc.).
Ştiinţa desprinsă din biologie care se ocupă cu studiul plantelor, sub
multiple aspecte (citologic, histologic, morfo-anatomic, taxonomic, arealogic,
fitosociologic etc.), este BOTANICA.
Acest scurt material, conceput ca suport de studiu al disciplinei de
BOTANICĂ, pentru studenţii agronomi şi horticultori de la forma de „învăţământ
la distanţă”, şi structurat în patru capitole (Celula vegetală; Ţesuturile vegetale;
Morfologia şi anatomia organelor plantelor; Sistematica plantelor) reprezintă o
sumară introducere în lumea organismelor vegetale, menit să ofere studenţilor
noţiunile elementare în acest domeniu, noţiuni absolut necesare pentru buna
înţelegere şi asimilare a cunoştinţelor ulterioare predate de celelalte discipline
agronomice (Fitotehnie, Agrotehnică, Pratologie, Fitopatologie, Legumicultură,
Pomicultură, Viticultură, Dendrologie, Floricultură, Ameliorare etc.).
În vederea completării şi extinderii cunoştinţelor în domeniu, peste cadrul
acestui scurt material de studiu, recomandăm celor interesaţi să consulte
lucrările de botanică enumerate la bibliografia de la sfârşitul fiecărui capitol.

C. Sîrbu

5
 CUPRINS

I. CELULA VEGETALĂ……………………………………………………… 5
Structura celulei vegetale………………………………………………………. 5
Protoplasma………………………………………………………………….. 5
Citoplasma…………………………………………….………………….. 5
Reticulul endoplasmatic………………………………………………….. 6
Nucleul……………………………………………………………………. 6
Plastidele……………………………………………….…………………. 8
Condriozomii………………………………………………….………….. 9
Ribozomii………………….………………………….…………............... 10
Dictiozomii………………….………………………….…..……………. 10
Sferozomii…………….……………………………….…………………. 10
Lizozomii…………………………………….…………………………… 10
Paraplasma.……………………………………….………………………… 11
Peretele celular………………………………….………………………… 11
Vacuomul celular……………………………….………………………… 12
Incluziunile ergastice solide…………………….………………………… 12
Diviziunea celulară……………………………….…………...……………….. 13
Diferenţierea celulară…………………………….…………………………….. 16
BIBLIOGRAFIE (Citologie)………………………………………………….. 16
II. ŢESUTURILE VEGETALE ………….…………………………………… 17
Ţesuturile meristematice…………….……………………………………… 17
Ţesuturile definitive………………………………………………………… 17
Ţesuturile de apărare….…………………………………………………….. 17
Ţesuturile trofice……………………………………………………………. 20
Ţesuturile conducătoare…………………………………………………….. 20
Ţesuturile mecanice…………………………………………………………. 22
Ţesuturile şi celulele secretoare şi excretoare……………………………... 23
BIBLIOGRAFIE (Histologie)…………………………………………………. 24
III. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA ORGANELOR PLANTELOR
(ORGANOGRAFIA)……………………………………………………… 25
Rădăcina …………………………………………………….……………... 25
Tulpina……………………………….……………………..………………. 29
Frunza……………………….……………………………..……………….. 34
Floarea…………………………..………………………….……………….. 37
Inflorescenţele…………………..………………………….….……………. 42
Fructul…………………………….……………………….…..……………. 43
Sămânţa………………………….……………………………..…………… 46
BIBLIOGRAFIE (Organografie)……………………………………………… 47
IV. SISTEMATICA PLANTELOR (TAXONOMIA)………………………… 48
Generalităţi………………………………………………………………….. 48
Prezentarea sistematică a lumii vegetale....................................................... 49
Regnul PLANTAE………………………………………………………….. 50
Încrengătura BRYOPHYTA……………………………………………… 50
Fam. Polytrichaceae…………………………………….…………….. 50
Fam. Sphagnaceae………………………………………..…………… 51
Încrengătura POLYPODIOPHYTA………………………………………. 52
Fam. Lycopodiaceae…………………………………………….…….. 52
Fam. Equisetaceae…………………………………………………….. 53
Fam. Polypodiaceae…………………………………………………… 53
Încrengătura PINOPHYTA………………………………………………. 54

6
 Clasa PINOPSIDA……………………………………………………… 54
Fam. Pinaceae…………………………………………………………. 54
Încrengătura MAGNOLIOPHYTA………………………………………. 55
Clasa MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE)…………………. 55
Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE)………………………. 55
Fam. Magnoliaceae…………………………………………………… 55
Fam. Ranunculaceae……………………………………………......... 56
Fam. Papaveraceae……………………………………………………. 58
Subclasa HAMAMELIDAE (AMENTIFERAE)………………………. 59
Fam. Ulmaceae………………………………………………….......... 59
Fam. Moraceae………………………………………………….......... 59
Fam. Cannabaceae……………………………………………………. 60
Fam. Fagaceae………………………………………………………… 61
Fam. Betulaceae………………………………………………………. 62
Fam. Corylaceae………………………………………………………. 62
Fam. Juglandaceae……………………………………………………. 62
Subclasa ROSIDAE…………………………………………………….. 63
Fam. Rosaceae………………………………………………………… 63
Fam. Fabaceae (Leguminosae)………………………………….......... 67
Fam. Aceraceae……………………………………………………….. 70
Fam. Vitaceae…………………………………………………………. 70
Fam. Apiaceae (Umbelliferae)……………………………………….. 71
Subclasa CARYOPHYLLYDAE………………………………………. 73
Fam. Caryophyllaceae………………………………………………… 73
Fam. Chenopodiaceae………………………………………………… 74
Fam. Amaranthaceae………………………………………………….. 74
Subclasa DILLENIIDAE……………………………………………….. 75
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)………………………………………. 75
Fam. Salicaceae……………………………………………………….. 77
Fam. Cucurbitaceae…………………………………………………… 78
Fam. Malvaceae ……………………………………………………… 78
Fam. Tiliaceae………………………………………………………… 79
Subclasa ASTERIDAE…………………………………………………. 80
Fam. Gentianaceae……………………………………………………. 80
Fam. Oleaceae………………………………………………………… 81
Fam. Solanaceae………………………………………………………. 81
Fam. Convolvulaceae…………………………………………………. 83
Fam. Cuscutaceae……………………………………………….......... 84
Fam. Boraginaceae……………………………………………………. 84
Fam. Lamiaceae ……………………………………………………… 84
Fam. Asteraceae (Compositae)………………………………….......... 86
Clasa LILIOPSIDA (MONOCOTYLEDONATAE)…………………… 91
Subclasa LILIIDAE…………………………………………………….. 91
Fam. Liliaceae………………………………………………………… 91
Fam. Poaceae (Graminaceae)…………………………………………. 93
BIBLIOGRAFIE (Sistematică)………………………………………………… 102

7
 I. CELULA VEGETALĂ
Corpul tuturor plantelor este alcătuit din celule. Celula este unitatea
structurală şi funcţională fundamentală a oricărui ţesut din corpul plantei, cu o
organizare complexă, rezultată în urma unei lungi evoluţii istorice a materiei vii.
Forma celulelor depinde de locul pe care-l ocupă în interiorul organului şi
de funcţia îndeplinită. Ea poate fi sferică, ovală (celule parenchimatice),
cilindrică, fuziformă (celule prozenchimatice), stelată etc.
Mărimea celulelor oscilează în limite foarte mari. În general, celulele sunt
de ordinul a câteva zeci sau sute de microni (1 micron =0,001 mm), dar la unele
plante se întâlnesc şi celule uriaşe, care pot fi văzute cu ochiul liber (spre
exemplu celulele cărnoase din endocarpul fructului de portocal şi lămâi, fibrele
periciclice din tulpinile de în şi cânepă etc.).
1.1. STRUCTURA CELULEI VEGETALE
Celula vegetală cuprinde mai multe componente numite organite (fig. 1),
care se pot grupa în două părţi:
-protoplasma - care cuprinde organitele vii şi anume: citoplasma, nucleul,
reticulul endoplasmatic, plastidele, condriozomii, ribozomii, dictiozomii,
sferozomii, lizozomii etc.
-paraplasma - care cuprinde organitele lipsite de viaţă şi anume: peretele
celular, vacuomul celular şi incluziunile ergastice solide.
1.1.1. PROTOPLASMA
A. CITOPLASMA
Constituie partea fundamentală a celulei, în care sunt incluse toate organitele
celulei (cu excepţia peretelui celular). Este o substanţă coloidală,
semitransparentă, semifluidă şi incoloră, fiind suportul material al fenomenelor
vitale şi care nu poate lipsi din nici o celulă fără ca aceasta să-si piarda viaţa.
Compoziţia chimică a citoplasmei este foarte complexă, principalele
substanţe identificate fiind protidele, lipidele, glucidele, enzimele, hormoni,
vitamine etc.
Structura citoplasmei. Principalele componente ale citoplasmei sunt:
hialoplasma şi membranele plasmatice.
Hialoplasma (citoplasma fundamentală) reprezintă mediul în care sunt
înglobate toate organitele celulare. Ea se prezintă ca o substanţă omogenă sau fin
granulară, la nivelul căreia, la microscopul electronic, se evidentiază o structură
complexă formată din polipeptide şi proteine fibrilare dispuse în formă de reţea.

8
 Membranele plasmatice sunt reprezentate în principal de către plasmalemă
şi tonoplast. Plasmalema este o pelicula semipermeabilă, de natură lipo-proteică,
foarte subţire (cca. 75 Å)1, care delimitează citoplasma la contactul cu peretele
celular şi care controlează schimbul de substanţe dintre celulă şi mediul extern.
Tonoplastul este o peliculă lipoproteică, semipermeabilă, asemănătoare cu
plasmalema, ce separă vacuolele de citoplasma. În prezent sunt considerate
membrane plasmatice (membrane elementare) toate peliculele ce separă
hialoplasma de celelalte organite celulare.
B. RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)
Este un sistem complex de canale, vezicule, cisterne, de forme şi mărimi
diferite, ramificate şi interconectate, care străbat citoplasma în toate sensurile, de
la membrana nucleară, până la plasmalemă şi care are rol in: transportul
substanţelor în interiorul celulei şi între celulele vecine; sinteza proteinelor şi
lipidelor; formarea vacuolelor şi a peretelui celular etc.

Fig 1. Schema structurii celulei vegetale

C. NUCLEUL
Este un organit viu, mai refringent decât citoplasma (la microscop apare mai
intunecat), depozitar al informaţiei genetice, cu rol activ în mecanismul diviziunii
celulare, în transmiterea caracterelor ereditare de la o generaţie la alta şi în sinteza
substanţelor proteice.
1
1 Å=1/1000000 mm=1/ 1000 µ (1 µ=1/1000 mm)

9
 Forma nucleului poate fi: sferică, lenticulară, ovală, alungită, stelată etc.
Mărimea nucleului este de ordinul micronilor, dar la unele plante poate
ajunge până la 0,5 mm în diametru.
Compoziţia chimică. Din punct de vedere chimic nucleul conţine, pe lângă
aceleaşi substanţe din citoplasma şi proteine nucleice numite nucleoproteide şi
acizi nucleici: dezoxiribonucleic (AND) şi ribonucleic (ARN).
Structura nucleului. Nucleul prezintă la exterior o membrana dublă ce
separă conţinutul său (carioplasma) de citoplasmă. În carioplasmă distingem:
cariolimfa (sucul nuclear), cromatina şi unul sau mai mulţi nucleoli.
Cariolimfa (sucul nuclear) reprezintă substanţa în care sunt înglobate
elementele structurale ale nucleului.
Nucleolii sunt corpusculi mai denşi, de obicei sferici sau ovali, în număr de
1-3, lipsiţi de membrană, cu rol în sinteza ARN ribozomal şi în procesul
diviziunii celulare.
Cromatina reprezintă
substanţă nucleară de bază, cu o
structură complexă, formată din
AND, proteine histonice,
proteine nebazice şi ARN. Ea se
prezintă sub forma unor
filamente suprapuse în formă de
reţea sau sub formă de granule.
În timpul profazei (prima etapă a
diviziunii celulare) prin
spiralizare şi condensare
puternică, cromatina formează
Fig. 2. Structura cromozomului
cromozomii.
Cromozomii (fig. 2) sunt structuri ale celulei vizibile doar în timpul
diviziunii celulare. Fiecare cromozom este format din două filamente numite
cromatide, care la rândul lor cuprind alte două filamente numite cromoneme,
răsucite într-o spirală dublă (porţiunile unde spiralizarea este foarte puternică apar
mai puternic colorate, purtând numele de cromomere) şi înglobate într-o
substanţă omogenă numită matrix. De-a lungul cromozomului se observă o
porţiune mai îngustă, numită constrictie primară, la nivelul căreia este localizat
centromerul, care are rol în fixarea cromozomilor pe filamentele fusului de

10
diviziune şi în deplasarea acestora spre polii celulei în anafaza (a treia etapa a
diviziunii celulare). După poziţia centromerului, se deosebesc trei tipuri de
cromozomi: meta-centrici (cu centromer median), submetacentrici (cu centromer
subterminal) şi acrocentrici (cu centro-mer terminal).
Numărul cromozomilor din celulele somatice este constant pentru indivizii
aceleIaşi specii şi se noteaza cu "2n" (garnitura cromo-zomică diploidă), în
opoziţie cu numărul cromozomilor din celulele sexuale (gameţi), redus la jumătate
şi notat cu “n” (garnitura haploidă).
Cromozomii pot avea forma de I, Y, V, X etc. Mărimea cromozomilor este
cuprinsă de obicei, între 0,2-50 µ lungime şi 0,2-2 µ grosime. Cromozomii din
celulele somatice care au aceeaşi mărime, formă şi potenţial ereditar poartă
numele de cromozomi omologi sau autosomi; aceştia formează perechi, unul de
origine maternă şi unul de origine paternă. La unele plante se întâlnesc şi
cromozomi diferiţi ca formă, fără omologi (fără pereche), numiţi cromozomi
sexuali sau allosomi. Cromozomii au rol important în transmiterea caracterelor
ereditare.
D. PLASTIDELE
Sunt organite specifice celulelor vegetale (lipsesc din celulele animale, ale
bacteriilor, algelor albastre şi ciupercilor) colorate diferit de către unii pigmenţi
sau incolore.
Plastidele colorate pot fi: fotosintetic active - cloroplastele, phaeoplastele şi
rhodoplastele şi fotosintetic inactive - cromoplastele; plastidele incolore sunt
reprezentate de către leucoplaste.
Cloroplastele
Sunt plastidele verzi (culoare datorată pigmenţilor pe care îi conţin, dintre
care cel mai important este clorofila), intâlnite în celulele organelor verzi ale
plantelor (frunze, lăstari, sepale, fructe tinere etc), la nivelul cărora se desfăşoară
procesul de fotosinteză. De obicei numărul lor într-o celulă este cuprins între 20-
50, forma lor este sferică, ovală, lenticulară etc, iar mărimea este de ordinul
micronilor (la algele verzi adeseori cloroplastele, numite aici cromatofori, sunt
mai puţine la număr (1-6), cu mult mai mari şi de forme foarte diferite (panglică,
spiralată, stea, clopot etc).
Structura cloroplastelor. La exterior cloroplastele prezintă o membrană
dublă, care inchide în interior o masă fundamentală numită stroma. Foiţa internă
a membranei emite creşte, ce se prelungesc sub forma unor lamele sau saci turtiti

11
(lamele stromatice), care străbat stroma în tot lungul plastidei. Pe traiectul
lamelelor stromatice se diferenţiază formaţiuni de forma unor discuri lenticulare
numite discuri granare, ce se suprapun ca monezile într-un fişic şi care formează
in totalitatea lor grana. La nivelul discurilor granare sunt localizaţi pigmenţii
(clorofila), care realizeaz fotosinteza.
Phaeoplastele
Sunt plastide fotosintetice mici, lenticulare, brune (datorită unui pigment
numit fucoxantina, care mascheaza clorofila), intâlnite la algele brune
(Phaeophyta).
Rhodoplastele
Sunt plastide lenticulare, ori în formă de panglică, specifice pentru algele
roşii (Rhodophyta), la nivelul cărora clorofila este mascat a de doi pigmenţi
supranumerari: ficoeritrina (de culoare roşie) şi ficocianina (de culoare albastră).
Cromoplastele
Sunt plastide fotosintetic inactive, colorate în roşu, galben sau portocaliu,
datorită pigmenţilor carotenoidici pe care îi conţin: carotenul (portocaliu),
licopenul (roşu intens) şi xantofila (galbenă). Aceste plastide dau culori vii
petalelor florilor, fructelor, seminţelor, sau chiar unor rădăcini şi tulpini, având un
rol important (indirect - prin atragerea insectelor, a păsărilor sau alte animale) in
polenizarea florilor, în răspândirea fructelor şi seminţelor etc.
Leucoplastele
Sunt plastide incolore, lipsite de pigmenţi, în general sferice sau ovale,
intâlnite în celulele meristemelor apicale, tulpinilor subterane, albumenului
seminţelor etc. Leucoplastele acumulează substanţe proteice, uleiuri sau amidon,
devenind proteoplaste, respectiv oleoplaste sau amiloplaste. Dacă la nivelul
leucoplastelor se acumulează diferiţi pigmenţi, atunci ele devin cloroplaste sau
cromoplaste.
E. CONDRIOZOMII
Sunt organite sub forma unor grăuncioare sferice, ovale (mitochondrii), ori
de bastonaş (chondrioconte), de până la 1,5 µ în diametru.
Structura condriozomilor. La exterior condriozomii prezintă o membrana
dublă, care delimitează către interior o substanţă fundamentală numită
condrioplasma. Foiţa internă a membranei trimite în condrioplasma nişte
prelungiri lamelare sau tubulare care impart organitul în numeroase
compartmente. Pe aceste prelungiri se află nişte formaţiuni sferice, pedicelate,

12
numite oxizomi, la nivelul cărora se găsesc enzimele ce intervin în procesele de
oxido-reducere din celulă, reacţii în urma cărora rezultă energia necesară tuturor
proceselor biochimice din organism.
F. RIBOZOMII
Sunt particule sferice, extrem de mici (cca. 100-150 Å în diametru), de
natură ribonucleoproteică, distribuite în citoplasma, mitocondrii, plastide, nucleu.
Ribozomii pot fi izolati sau grupaţi mai mulţi la un loc (formând
poliribozomi), liberi în citoplasmă sau ataşati unor porţiuni ale reticulului
endoplasmatic (fig. 1). La nivelul ribozomilor are loc sinteza substanţelor
proteice, pe seama informaţiei genetice adusă de către ARN mesager din nucleu.
G. DICTIOZOMII
Sunt formaţiuni membranoase formate dintr-un număr variabil (2-20) de
vezicule turtite, plane sau uşor convexe, suprapuse şi unite în partea centrală.
Marginile acestor vezicule rămân libere şi sunt usor umflate şi recurbate. De la
marginile libere ale acestor formaţiuni turtite, se desprind mereu vezicule mici,
sferice sau ovale (vezicule golgiene), ce se mişcă liber în citoplasmă. Totalitatea
dictiozomilor reprezintă aparatul Golgi.
Dictiozomii au rol în acumularea, concentrarea şi transportul diferitelor
substanţe în interiorul celulei, formarea şi creşterea peretelui celular, formarea
vacuolelor, reconstruirea membranei nucleare la sfârşitul diviziunii celulare etc.
H. SFEROZOMII
Sunt formaţiuni sferice, de 0,5-1 µ în diametru, care se formează din
porţiunile terminale ale reticulului endoplasmatic şi care conţin enzimele necesare
pentru sinteza lipidelor, fapt ce explică acumularea acestora la nivelul lor.
I. LIZOZOMII
Sunt organite de până la 0,6 µ în diametru, delimitate de o membrană simplă
lipoproteică şi care conţin în interior numeroase enzime hidrolitice (cu excepţia
lipazei, în prezenţa căreia membrana lizozomilor ar fi degradată), prin care
intervin în nutriţia celulară.
ÎNTREBARI
1. Care sunt părţile componente ale protoplasmei?
2. Care este structura cromozomului?
3. Enumeraţi tipurile de plastide şi precizaţi care este rolul lor.

13
 1.1.2. PARAPLASMA
A. PERETELE CELULAR
Este învelişul exterior, solid, al celulei vegetale, care separă celulele una de
alta, le dă o anumită forma şi protejează întregul conţinut celular. Celulele
prevăzute cu perete celular rigid se numesc dermatoplaste (majoritatea celulelor
vegetale), spre deosebire de cele lipsite de perete, numite gimnoplaste (celulele
gameţilor masculi, a zoosporilor etc).
Originea şi alcătuirea peretelui celular. Formarea peretelui celular are loc
la sfârşitul diviziunii celulare, în zona ecuatoriala a fusului de diviziune, cu
participarea reticulului endoplasmatic şi a veziculelor golgiene. Iniţial, se
formează o membrana extrem de subţire, de natură pectică (substanţele pectice
sunt aduse de către veziculele golgiene), străbătută de porţiuni ale reticului
endoplasmatic, care se intind între cele două celule fiice noi formate. Aceasta este
lamela mediană, care va funcţiona ca un ciment de legatura între celulele vecine
şi peste care protoplaştii celor două celule depun apoi straturi succesive de
celuloză. Straturile de celuloză care se depun atâta timp cât celula nu si-a
definitivat creşterea, formează membrana primară, iar cele depuse după incetarea
creşterii celulei formează membrana secundară. În unele cazuri, peste membrana
secundară se mai formează o a treia membrană, necelulozică, numită membrană
tertiară.
În afară de celuloză, în componenţa peretelui celular mai sunt prezente şi
hemicelulozele, substanţele pectice şi uneori lignina, cutina, suberina, diferite
răşini, taninuri, uleiuri eterice, CaCO3, SiO2 etc. Celuloza din constituţia peretelui
celular se prezintă sub forma de fibre dispuse în reţea şi înglobate într-o substanţă
fundamentală, amorfă, formată din substanţe pectice, apă şi alte substanţe
dizolvate în apă.
Pentru a se putea realiza schimbul de substanţe dintre celulele vecine, pereţii
celulari prezintă numeroşi pori, străbatuţi de porţiuni ale reticulului
endoplasmatic însoţite de punţ citoplasmatice, numite plasmodesme.
Creşterea peretelui celular are loc atât în suprafaţă cât şi în grosime.
Creşterea în suprafaţă are loc la celulele tinere şi se realizează prin
intercalarea unor noi fibre celulozice în ochiurile reţelelor celulozice iniţiale
(creşterea protoplastului determină o stare de întindere conţinuă a peretelui
celular, care produce o indepărtare între fibrele de celuloză, deci la mărirea
ochiurilor retelei celulozice); creşterea în grosime se realizează prin suprapunerea

14
de noi straturi celulozice peste cele vechi. Îngroşarea poate afecta doar anumite
zone ale peretelui celular (la celulele epidermei, endodermei, colenchimurilor) sau
se produce uniform, pe toate laturile lui (la sclerenchimuri).
Modificări secundare ale peretelui celular. În timpul diferenţierii
celulelor, pereţii acestora pot suferi o serie de modificări, care determină:
- creşterea rezistenţei mecanice: mineralizarea (impregnarea cu săruri
minerale) şi lignificarea (impregnarea şi acoperirea cu o substanţă numită
lignină, foarte dură);
- creşterea impermeabilităţii: cerificarea (acoperirea cu un strat de ceară),
cutinizarea (acoperirea cu o substanţă grasă, impermeabilă numită cutină) şi
suberificarea (impregnarea cu o substanţă grasă impermeabilă numită suberină);
- imbogatirea în substanţe pectice, fenomen numit gelificare (impregnarea
cu substanţe pectice, ce dau peretelui un aspect cornos (in stare uscată) sau de
piftie (in stare umedă);
- dispariţia fără urmă a pereţilor celulari fenomen numit lichefiere şi care
este precedat de gelificare.
B. VACUOMUL CELULAR
Reprezintă totalitatea vacuolelor, formaţiuni membranoase sub forma unor
vezicule, delimitate faţă de citoplasma de către tonoplast şi a căror conţinut
poartă denumirea de suc celular sau suc vacuolar. Compoziţia chimică a sucului
celular este foarte complexă, cuprinzând o mare cantitate de apă, în care sunt
dizolvate numeroase substanţe organice (glucide, glicozizi, alocaloizi, taninuri,
acizi organici, lipide, protide etc) sau minerale (NaCl, CaS04, azotaţi, fosfaţi,
ioduri etc).
În celulele tinere vacuolele sunt foarte numeroase şi mici, iar pe măsură ce
celulele cresc, vacuolele fuzionează între ele, rămânând mai puţine (până la una),
dar mai mari.
Vacuolele stochează excesul de apă din celulă, asigurând citoplasmei gradul
de imbibiţie necesar desfasurării proceselor vitale, asigură turgescenţa celulară, cu
rol important în susţinerea organismului, stocheaza o serie de substanţe toxice
(alcaloizi, glicozizi etc) sau nutritive (zaharoza, proteine etc) etc.
C. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE
Sunt reprezentate de către: grăuncioarele de amidon, aleurona şi cristalele
celulare.
Grăuncioarele de amidon (amiloplastele) sunt leucoplaste în care s-a de-

15
pozitat amidonul, sub forma unor straturi succesive, în jurul unei zone de
condensare numită hil (acesta poate avea un aspect punctiform, ca la cartof, grâu
etc, sau se prezintă sub forma unei crăpături alungite şi ramificate, ca la fasole).
Ele se întâlnesc în celulele seminţelor, tuberculilor, bulbilor, rizomilor, rădăcinilor
etc. După structura lor, grăuncioarele de amidon sunt de trei tipuri: simple (tipul
obişnuit); compuse (două sau mai multe grăuncioare simple strâns alăturate,
fiecare având hil şi straturi proprii de amidon) şi semicompuse (două sau trei
grăuncioare cu hil şi straturi proprii de amidon, inconjurate de câteva straturi
comune). Adeseori, straturile succesive de amidon din jurul hilului, fiind mai
bogate sau mai sarace în apă, apar la microscop mai întunecate, respectiv mai
stralucitoare, caz în care se spune că grăuncioarele au o stratificare evidentă.
Forma (sferică, ovală, alungită etc), mărimea (3-100 µ) şi structura
grăuncioarelor de amidon sunt constante la aceeaşi specie, dar diferă de la o
specie la alta.
Amidonul este o substanţă glucidică complexă, rezultată prin polimerizarea
câtorva mii de molecule de glucoză, fiind deci o substanţă nutritivă foarte
importantă.
Grăuncioarele de aleuronă reprezintă substanţe proteice de rezervă, din
seminţele multor plante, rezultate din deshidratarea şi fragmentarea vacuolelor
incărcate cu substanţe proteice. Spre exemplu, în cotiledoanele seminţelor de
fasole, grăuncioarele de aleuronă se prezintă ca nişte formaţiuni sferice, mici,
imprăştiate în citoplasmă, printre grăuncioarele de amidon; în seminţele de grâu
grăuncioarele de aleuronă se află în celulele periferice ale albumenului, ce
formează un strat conţinuu, imediat sub tegumentul seminal etc.
Cristalele celulare constituie substanţe de excreţie. În celulele plantelor se
întâlnesc mai ales cristale de oxalat de calciu sau CaCO3, de forme diferite:
aciculare, în forma de prisme, piramide, romboedri, octoedri etc. Uneori, prin
unirea în partea mediană a două sau mai multor cristale rezultă corpusculi în
formă de cruce, X, sau sub forma unor ursini (formaţiuni compacte, cu numeroase
colţuri libere).
1.2. DIVIZIUNEA CELULARĂ
Este una dintre cele mai importante trăsături ale organismelor vii, care
determină înmulţirea şi creşterea organismelor, regenerarea ţesuturilor moarte sau
rănite.
Principalele tipuri de diviziune celulară sunt: sciziparitatea, diviziunea

16
directă, mitoza şi meioza.
Sciziparitatea. Se intâlneşte doar la organismele procariote (care nu
prezintă un nucleu diferenţiat) şi constă în apariţia unui perete despărţitor care
împarte celula în două, după ce, în prealabil, a avut loc replicarea materialului
genetic.
Diviziunea directa (amitoza). Se
intâlneşte la unele organisme eucariote
inferioare, mai rar la plantele superioare.
Nucleul se alungeşte, se strangulează la
mijloc, fără ca membrana nucleară sa
dispară; acelaşi proces are loc şi în restul
celulei, care se împarte astfel, în două
celule fiice.
Mitoza. Este cel mai obişnuit tip de
diviziune întâlnit la celulele somatice şi se
desfăşoară pe parcursul mai multor etape,
astfel:
Fig. 3. Mitoza (schemă): pr-profaza; met- a. profaza: prin condensarea şi
metafaza; an-anafaza; tel-telofaza
spiralizarea puternică a filamentelor de
cromatină, cromozomii devin vizibili, bine individualizaţi şi formaţi din câte două
cromatide; membrana nucleară şi nucleolii se dezorganizează; în celulă ia naştere
fusul de diviziune, format din filamente ce unesc cei doi poli ai celulei (filamente
continue, fusoriale), precum şi polii celulei cu centromerul cromozomilor
(filamente scurte, cromozomale); cromozomii încep să cliveze longitudinal (cele
două cromatide se îndepărtează între ele).
b. metafaza: în urma separării complete a celor două cromatide din cadrul
fiecărui cromozom, numărul cromozomilor (acum monocromatidici) se dublează;
cromozomii monocromatidici, fixaţi la nivelul centromerului pe filamentele
fusului de diviziune, se dispun în zona centrală a fusului de diviziune, formând
aşa-zisa placă ecuatorială.
c. anafaza: jumătate dintre cromozomi migrează spre un pol al celulei, iar
cealaltă jumătate spre celalalt pol (prin contracţia filamentelor fusului de
diviziune).
d. telofaza: cromozomii monocromatidici ajunşi la cei doi poli ai celulei, se
despiralizează, se alungesc, reconstituind filamentele de cromatina; se refac

17
nucleolii şi membrana nucleară; fusul de diviziune se resoarbe; în zona centrală a
celulei apare (de regulă) un perete despărţitor, care imparte celula-mamă în două
celule fiice.
Odată cu apariţia peretelui despărţitor, se impart în cele două celule fiice şi
ceilalţi constituienti celulari.
In timpul diviziunii mitotice, dintr-o celulă diploidă rezultă două celule cu
un număr egal de cromozomi cu celulă-mama, deci tot diploide (2n→2n + 2n), de
unde şi denumirea de diviziune ecvaţională (lat. aequatio=egalitate).
Între două diviziuni succesive, celula se afla într-o perioadă de “repaus
aparent”, numită interfaza, în care au loc procesele de transcriptie (copierea
informaţiei genetice deţinută de ADN, prîn formarea ARNm, care părăseşte
nucleul), translaţie (decodificarea informaţiei genetice conţinută de ARNm, la
nivelul ribozomilor, deci sinteza substanţelor proteice) şi replicare (fiecare
cromozom monocromatidic îşi sintetizează o copie, astfel încât la sfârşitul
interfazei cromozomii vor redeveni bicromatidici, restabilindu-se astfel zestrea
ereditara completă a celulelor somatice).
Meioza. Este specifică pentru celulele producătoare de gameţi şi de spori
(meiospori) şi se desfăşoară pe parcursul a două diviziuni succesive: una
reductională, în urma căreia dintr-o celulă diploidă rezultă două celule haploide şi
una ecvaţională, care urmează imediat precedentei şi care menţine numărul
haploid de cromozomi.
Prima diviziune meiotică (reducţională), se desfăşoară pe parcursul
aceloraşi faze ca şi mitoza, cu următoarele deosebiri: profaza este deosebit de
lungă şi complexă, pe parcursul ei având loc procesul de crossing-over (schimbul
reciproc de gene între cromozomii perechi); în metafază nu mai are loc dublarea
numărului de cromozomi prin clivarea lor longitudinală, aceştia rămânând
bicromatidici, întregi; în anafază, jumătate dintre cromozomii bicromatidici
migreaza la un pol al celulei şi cealaltă jumătate - la celălalt pol, aşa încât în
telofază se formează, la fiecare pol al celulei, câte un nucleu haploid.
A două diviziune meiotica (ecvaţională) este o diviziune mitotică tipică, ce
se realizează imediat după formarea celor două celule haploide, în aceleaşi patru
faze descrise la mitoza. Asadar, în timpul meiozei, de la o celulă diploidă rezultă,
în final, patru celule haploide (2n → n + n; n→ n +n).

18
 1.3. DIFERENŢIEREA CELULARĂ
Este un proces biologic complex, care are loc în interiorul celulei şi duce la
apariţia unor structuri şi funcţii caracteristice diferitelor grupe de celule.
Primele celule, care rezultă din diviziunea celulei-ou (zigotului) sunt
nediferenţiate, cu o structură foarte simplă şi cu potenţial de a îndeplini, în egală
măsură, orice funcţie. Pe măsură ce au loc noi diviziuni şi embrionul îşi
definitivează structura şi apoi genereaza o nouă plantă, grupuri de celule diferite
îşi pierd capacitatea de a se divide şi capată o serie de structuri şi funcţii
caracteristice (se diferenţiază), formând astfel, ţesuturile definitive, capabile să
îndeplinească cele mai variate funcţii în corpul plantelor.
Este posibil însă şi fenomenul invers, când celule diferenţiate şi specializate
suferă o serie de transformări, prin care redevin meristematice (capabile să se
dividă), fenomen numit dediferenţiere celulară.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt incluziunile ergastice solide ?
2. Ce modificări secundare suferă peretele celular ?
3. Care sunt fazele diviziunii ecvaţionale ?

BIBLIOGRAFIE
(Citologie)

1. Păun M. et al.., 1980 - Botanică. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.

2. Răvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
3. Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 - Lucrări practice.
Botanică. U.Ş.A.M.V. Iaşi.
4. Zanoschi V., Toma M., 1990 - Curs de botanică, partea I-a, Anatomie şi morfologie.
Inst. Agron. Iaşi.
5. Zanoschi V., Toma C., 1985 - Morfologia şi anatomia plantelor cultivate. Edit. Ceres,
Bucureşti.
6. Zanoschi V., Turenschi E., Ifteni Lucia, 1977 - Celula vegetală. Inst. Agron. Iaşi.

19
 II. ŢESUTURILE VEGETALE
Ţesutul reprezintă o grupare de celule care au aceeaşi origine şi îndeplinesc
aceleaşi funcţii. După rolul lor în corpul plantelor şi gradul de diferenţiere
celulară, ţesuturile sunt de două tipuri: meristematice şi definitive.
2.1.ŢESUTURILE MERISTEMATICE
Sunt cele mai tinere ţesuturi din corpul plantelor, formate din celule
nediferenţiate, care se divid intens; în urma acestor diviziuni rezultă celulele din
care se formează ţesuturile definitive. În corpul plantelor există trei tipuri de
ţesuturi meristematice: primordiale, primare şi secundare.
Meristemele primordiale sunt reprezentate de către primele grupe de celule
care rezultă din diviziunea zigotului şi care alcătuiesc embrionul nediferenţiat; ele
persistă şi în organele adulte ale plantelor, ocupând vârful rădăcinii şi al tulpinii;
celulele meristemelor primordiale sunt foarte mici şi se divid foarte intens.
Meristemele primare provin din meristemele primordiale şi sunt formate
din celule foarte slab diferenţiate şi care se divid mai puţin intens. Ele pot fi
apicale (situate în vârful organelor plantelor, în continuarea meristemelor
primordiale) sau intercalare (situate printre alte ţesuturi definitive); se întâlnesc,
de asemenea, în cadrul embrionului diferenţiat.
Meristemele secundare rezultă în urma procesului de dediferenţiere a unor
celule aparţinând ţesuturilor definitive şi apar sub forma unor inele meristematice
închise, lateral faţă de axa tulpinii sau a rădăcinii, fie în cilindrul central
(cambiul), fie în scoarţă (felogenul); din activitatea lor rezultă celule ce
determină formarea structurii secundare şi creşterea în grosime a organelor
plantelor.
2.2. ŢESUTURILE DEFINITIVE
Sunt formate din celule diferenţiate şi specializate pentru îndeplinirea
diferitelor funcţii în corpul plantelor şi se împart în următoarele categorii: de
apărare, trofice, conducătoare, mecanice, secretoare şi excretoare, senzitive.
2.2.1. ŢESUTURILE DE APĂRARE
Se află la exteriorul organelor plantelor şi au rolul de a proteja planta
impotriva agenţilor dăunători externi: temperaturi excesive, insolaţie, leziuni
mecanice, animale, agenţi microbiologici etc). După tipul meristemelor din care
provin, ţesuturile de apărare sunt de două feluri: primare (piloriza, rizoderma,
exoderma, epiderma şi formaţiunile epidermice) şi secundare (suberul şi
ritidomul).

20
 Piloriza este formată din mai multe straturi de celule care se acoperă unele
pe altele şi care îmbracă varful rădăcinii ca un degetar, protejând meristemele
primordiale apicale, din activitatea cărora, de altfel, se şi formează.
Rizoderma protejează rădăcina la nivelul zonei pilifere, fiind formată, de
obicei, dintr-un singur strat de celule cu pereţi subţiri (cele mai multe dintre aceste
celule, prin alungirea puternică în afară a peretelui extern formează perişorii
absorbanţi).
Exoderma protejează rădăcina la nivelul zonei aspre, fiind formată din
câteva straturi de celule cu pereţii suberificaţi.
Epiderma protejează toate organele aeriene ale plantelor, cu structura
primară, (frunze, tulpini tinere, lăstari, piese florale, fructe tinere); ea este formată,
de obicei, dintr-un singur strat de celule parenchimatice, strâns unite între ele,
lipsite de cloroplaste, cu contur poligonal sau dreptunghiular şi cu pereţii externi
îngroşaţi şi adeseori cerificaţi, cutinizaţi sau mineralizaţi (fig. 4).

Fig. 4. Epiderma Fig. 5. Structura unei stomate

În urma unor modificări locale ale celulelor, în epidermă se diferenţiază o

serie de formaţiuni epidermice, dintre care stomatele şi perii tectori au rol
protector.
a) stomatele au rolul de a asigură şi regla schimbul de gaze între plantă şi
mediul extern, precum şi de a regla transpiratia (prin care se impiedica
supraîncalzirea plantei sau pierderea exagerată a apei din planta - rol protector).
O stomată este alcătuită din (fig. 5):
- două celule stomatice reniforme (la majoritatea plantelor) sau
halteriforme (la graminee, juncacee şi ciperacee), aşezate faţă în faţă, alăturate
prin capetele lor şi lasând între ele o mică deschidere, numită ostiola; aceste
celule sunt prevăzute cu cloroplaste şi prezintă pereţii dinspre ostiolă îngroşaţi,

21
în timp ce restul pereţilor sunt subţiri;
- (1)2-4 celule anexe, asemănatoare cu celulele epidermice normale, dar de
obicei mai mici şi de altă formă.
Adeseori (mai ales la plantele care trăiesc în zone mai aride), se formează o
cameră substomatică (sub stomate), sau chiar o camera suprastomatică (deasupra
stomatelor), care sunt nişte spaţii pline cu aer bogat în vapori de apă, ce impiedică
aerul atmosferic uscat să vină în contact direct cu celulele interne ale organului,
protejându-le astfel de deshidratare.
b) perii tectori reprezintă excrescente ale pereţilor externi ale celulelor
epidermice (peri unicelulari), sau formaţiuni mai complexe, formate din mai multe
celule (peri pluricelulari), care au rolul de a apăra planta de atacul unor animale
fitofage, de insolaţie, de pierderea căldurii etc. Ei pot fi simpli sau ramificaţi. La
unele plante perii sunt foarte desi şi se impletesc între ei, formând adevărate pâsle
protectoare. La alte plante (urzica) perii conţin substanţe urticante, care sunt
injectate în pielea animalelor care îi ating, producandu-le usturime şi deci o reacţie
de respingere.
Suberul (pluta) este format din mai multe straturi de celule cubice sau
turtite, strâns unite între ele, dispuse în şiruri radiare, cu toţi pereţii suberificaţi,
din care cauză el este un ţesut impermeabil pentru apă şi gaze şi foarte bun
izolator termic. Din loc în loc, în suber se diferenţiază nişte formaţiuni cu o
structură mai afânată şi proeminente la exterior, denumite lenticele, la nivelul
cărora celulele sunt rotunjite la colţuri, delimitând spaţii intercelulare mari prin
care sa circule aerul, necesar respiraţiei plantei.
Suberul protejează organele plantelor (tulpina, rădăcina) în primii ani de
când incepe formarea structurii secundare şi rezultă din activitatea felogenului,
care apare în diferite zone din scoarţă (de obicei sub epidermă) şi funcţionează

Fig. 6. Periderma (suberul, felogenul şi felodermul)

22
unul sau câţiva ani de zile, generând către exterior suber, iar către interior un ţesut
numit feloderm (suberul, felogenul şi felodermul formează periderma) (fig. 6).
Ritidomul. După incetarea activităţii primului felogen, la tulpinile şi
rădăcinile mai bătrâne, în timp apar, mai către interior, noi felogenuri succesive,
care vor genera tot atâtea periderme suprapuse, între care se afla porţiuni de
scoarţa primară moartă datorită impermeabilitaţii suberului. Totalitatea
peridermelor cuprinse la exteriorul celui mai profund şi mai nou suber, împreună
cu porţiunile de scoarţă primară dintre ele, formează un ţesut protector foarte
eficient, numit ritidom, care poate fi persistent, sau se desprinde periodic sub
forma de fâşii inelare sau longitudinale, sub forma de plăci etc.
2.2.2.ŢESUTURILE TROFICE (FUNDAMENTALE)
Sunt formate din celule slab diferenţiate şi îndeplinesc funcţii legate de
nutriţie (absorbţia sevei brute, asimilaţia clorofiliană, depozitarea apei, aerului sau
substanţelor de rezerva), în funcţie de care se clasifică astfel:
-Ţesuturi absorbante, care au rolul de a absorbi apa şi substanţele minerale
(seva brută) din sol şi de a le transportă până la nivelul ţesutului conducător
lemnos. Sunt reprezentate prin perii absorbanţi şi ţesutul cortical al rădăcinii.
-Ţesuturile asimilatoare au rolul de a realiza funcţia de fotosinteză. Sunt
formate din celule bogate în cloroplaste şi intră în structura frunzelor şi a
celorlalte organe aeriene verzi (a se vedea anatomia frunzei).
-Ţesuturile acvifere depozitează apa, pe care o cedează foarte greu şi se
întâlnesc la plantele care trăiesc în ţinuturi deşertice sau pe soluri sărăturate.
-Ţesuturile aerifere depozitează aerul, necesar respiratiei (prin O2) şi
fotosintezei (prin CO2) şi se întâlnesc în special la plantele acvatice, fiind formate
din celule care lasă între ele spaţii mari pline cu aer.
-Ţesuturile de depozitare a substanţelor de rezervă sunt formate din
celule mari, cu pereţii subţiri, în care se depozitează diferite substanţe: proteine,
lipide, glucide etc; se găsesc în rădăcini, tulpini subterane, seminţe, fructe etc.
Spre exemplu, în rădăcinile de sfeclă se depozitează zaharoza, în seminţele
de soia si floarea soarelui - uleiuri vegetale, în tuberculuii de cartof - amidon, în
seminţele de fasole şi grâu - amidon şi proteine etc.
2.2.3. ŢESUTURILE CONDUCĂTOARE
Sunt specializate pentru conducerea sevei brute şi a celei elaborate în corpul
plantelor şi se împart în două categorii: lemnos şi liberian.

23
 Ţesutul conducător lemnos (lemnul) (fig. 7) conduce seva brută de la
rădăcină la frunze şi este alcătuit din: vase lemnoase, parenchim lemnos şi uneori
fibre lemnoase.
- Vasele lemnoase sunt elemente conducătoare unicelulare alungite
(traheide, vase imperfecte, prezente mai ales la plantele mai puţin evoluate), sau
siruri de celule prozenchimatice cu pereţii longitudinali îngroşaţi, dar la care
pereţii despărţitori transversali au dispărut în totalitate prin lichefiere, rezultând
tuburi cilindrice, goale în
interior (trahei, vase perfecte);
pe suprafaţa internă a vaselor
se depozitează lignina sub
formă unor inele, spirale, reţele
(vase inelate, spiralate,
reticulate), sau pe toată
suprafaţa internă a vasului, cu
excepţia zonelor punctiforme
din dreptul porilor din pereţii
celulari (vase punctate);
- Parenchimul lemnos
este format din celule mai mici,
parenchimatice, cu pereţii
Fig. 7. Ţesutul conducător lemnos
subţiri, care ocupă spaţiile
dintre vasele invecinate şi în
care se depozitează substanţe
de rezervă, în special amidon;
la lemnul mai batrân din centrul
tulpinilor, pereţii acestor celule
pătrund prin pori în interiorul
vaselor, unde formează nişte
pungi (tile) pline cu săruri
minerale, care obturează
adeseori vasele, făcându-le
nefuncţionale.
- Fibrele lemnoase sunt
Fig. 8. Ţesutul conducător liberian elemente sclerenchimatice, cu

24
rol mecanic, ce însoţesc lemnul secundar al plantelor.
.Ţesutul conducător liberian (liberul) conduce seva elaborată de la nivelul
frunzelor spre celelalte organe ale plantelor şi este alcătuit din: vase liberiene,
parenchim liberian, celule anexe şi uneori fibre liberiene (fig. 8).
-Vasele liberiene reprezintă şiruri de celule prozenchimatice, cu pereţii
longitudinali subţiri, iar pereţii despărţitori transversali prevăzuţi cu numeroase
orificii (ciuruiţi, de unde şi numele de plăci ciuruite), datorită gelificării şi
lichefierii parţiale;
-Celulele anexe însoţesc tuburile ciuruite doar la angiosperme (plantele cu
fructe), fiind celule vii, alungite, cu pereţi subţiri, ce constituie (s-ar părea) o
rezervă de celule pe seama căreia se nasc, dacă este necesar, noi vase liberiene,
prin perforarea pereţilor transversali.
-Parenchimul liberian însoţeşte intotdeauna vasele liberiene şi este alcătuit
din celule vii, mici, cu pereţi subţiri, în care se depozitează adeseori substanţe de
rezervă.
-Fibrele liberiene sunt formate din celule prozenchimatice, de regulă
ascuţite la capete, cu pereţii foarte îngroşaţi (depuneri de celuloză, lignină), cu rol
mecanic. Elementele componente ale ţesuturilor conducătoare sunt grupate mai
multe la un loc, în mănunchiuri numite fascicole conducătoare, care pot fi simple
(lemnoase, liberiene - specifice rădăcinii) sau mixte (liberolemnoase - specifice
tulpinii, frunzelor etc).
2.2.4. ŢESUTURILE MECANICE (DE SUSŢINERE)
Au rolul de a asigura rezistenţa mecanică a organelor plantelor şi sunt
alcătuite din celule cu pereţi puternic îngroşaţi, cu celuloză sau lignină. După tipul
ingroşărilor pereţilor celulari, ţesuturile mecanice sunt de două tipuri: colenchimul
şi sclerenchimul.
Colenchimul este format din celule vii, cu pereţii neuniform îngroşaţi cu
celuloză; se pot ingroşa doar pereţii tangentiali ai celulelor (paraleli cu suprafaţa
ramurii) (colenchim tubular), sau se
ingroaţă toţi pereţii, dar numai în
zona colţurilor celulei (colenchim
unghiular) (fig. 9).
Sclerenchimul este format din
celule moarte alungite (sclerenchim
Fig. 9. Ţesuturi mecanice fibros) sau ± izodiametrice

25
(sclerenchim scleros), cu pereţii puternic şi uniform îngroşaţi prin depuneri de
celuloză sau lignină (fig. 9).
2.2.5. ŢESUTURILE ŞI CELULELE SECRETOARE ŞI
EXCRETOARE
Au rolul de a produce diferite substanţe (uleiuri eterice, răşini, balsamuri,
nectar, apă, latexuri, taninuri, mucilagii etc), care rămân în interiorul organelor
plantelor sau sunt eliminate înafară. În această categorie sunt cuprinse:
a) Celule şi ţesuturi care elimină substanţele produse în exterior:
-papilele secretoare sunt celule epidermice cu pereţii subţiri si prelungite
mult în exterior, care produc şi elimină uleiuri eterice, ce dau parfumul multor
flori: toporasi, trandafiri etc.
-perii secretori (glandele secretoare) sunt formaţiuni epidermice
proeminente, constituite dintr-o parte bazală, mai umflată, numită bulb, infiptă
între celulele epidermice normale, continuată cu piciorul sau corpul părului, în
vârful căruia se află partea secretoare, numită glandă.
Glanda secretoare poate fi unicelulară (la Primula), sau pluricelulară, în
forma de rozeta (la Mentha), cupă (Humulus) etc.
Produsele secretate de glandele secretoare pot fi: uleiuri eterice (la Mentha,
Primula etc), substanţe vâscoase şi fermenţi proteolitici (la plantele insectivore),
nectar (glandele nectarifere, situate, de obicei, în flori) etc.
-hidatodele sunt formaţiuni secretoare care elimină excesul de apă din
plante sub forma unor picături, numite gute (fenomenul de gutatie).
b) Ţesuturi care-şi varsă produsul în spaţii intercelulare:
-buzunarele secretoare sunt spaţii intercelulare sferice sau ovale, căptuşite
cu celule secretoare; în lumenul acestor buzunare se acumulează produsele
secretate (spre exemplu, în epicarpul fructului de portocal şi lămâi, în frunzele de
Hypericum perforatum etc.).
-canalele secretoare sunt spaţii intercelulare alungite, cilindrice şi căptuşite
cu celule secretoare (spre exemplu, la Umbelliferae, Pinaceae, unele Compositae
etc.).
c) Celule şi ţesuturi care-şi depun produsele intracelular:
-Celulele secretoare interne sunt celule izolate sau grupate, care apar în
diferite parenchimuri (spre exemplu, în mezofilul frunzelor de dafin sunt celule
care secretă şi depozitează uleiuri eterice).
-Laticiferele sunt celule uriaşe, alungite şi foarte ramificate (laticifere

26
nearticulate), sau şiruri de celule, la care pereţii despărţitori transversali au
dispărut (laticifere articulate), care secretă latex (substanţă vâscoasă, cu un
conţinut complex) (spre exemplu, la Papaver somniferum, Chelidonium majus,
Euphorbia sp., familiile Moraceae, Asclepiadaceae, Apocynaceae, unele
Compositae etc).

ÎNTREBĂRI:
1. Precizaţi structura şi funcţionarea stomatei
2. Din ce este alcătuit un fascicul conducător lemnos ?
3. Care sunt tipurile de fascicule conducătoare ?
4. Ce rol îndeplinesc ţesuturile mecanice?

BIBLIOGRAFIE
(Histologie)

1. Ciobanu I., 1971 - Morfologia plantelor. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.

2. Păun M. et al., 1980 - Botanică. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
3. Răvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
4. Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 - Lucrãri practice.
Botanică. U.A.M.V. Iaşi.
5. Zanoschi V., Toma M., 1990 - Curs de botanicã, partea I-a, Anatomie şi morfologie.
Inst. Agron. Iaşi.
6. Zanoschi V., Toma C., 1985 - Morfologia şi anatomia plantelor cultivate. Edit. Ceres,
Bucureşti.

27
 III. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA ORGANELOR PLANTELOR
(ORGANOGRAFIA)
Organografia se ocupă cu studiul organelor plantelor, din punct de vedere
morfologic şi anatomic. Un organ reprezintă un ansamblu de ţesuturi diferite,
interdependente, adaptate pentru îndeplinirea unor funcţii specifice. După
funcţiile îndeplinite, organele se împart în două mari categorii şi anume: organe
vegetative - care îndeplinesc funcţii legate de creştere şi nutriţie (rădăcina, tulpina
şi frunza) şi organe generative - care îndeplinesc funcţii legate de reproducere
(floarea, fructul şi sămânţa).
3.1. RĂDĂCINA
Este un organ vegetativ nearticulat, cu geotropism pozitiv (creşte în acelaşi
sens în care actioneaza forţa de gravitaţie), cu secţiune radiară, lipsit de frunze şi
muguri şi care îndeplineşte două funcţii specifice: fixarea plantei în sol şi
absorbţia apei şi a sărurilor minerale (seva brută).
3.1.1. Originea rădăcinii. La o plantă rezultată din germinarea unei
seminţe, rădăcina ia naştere din radicula embrionului (rădăcina embrionară,
normală); pe lângă rădăcina embrionară la multe plante se formează rădăcini pe
tulpini, frunze sau muguri (rădăcini adventive).
3.1.2. Ramificarea rădăcinii. Indiferent de
originea sa, pe axul principal al rădăcinii se formează
ramificaţii de ordinul I, pe care apar ramificaţii de
ordinul II ş. a.m.d.; toate aceste ramificaţii poartă
numele de radicele.
3.1.3. Morfologia rădăcinii. Rădăcina prezintă
formă conică-alungită, cu o bază mai lăţită, prin care
se face trecerea spre tulpină (la nivelul coletului) şi un
vârf îngust. De la bază spre vârf, se disting
următoarele zone morfologice: piloriza, vârful
vegetativ, zona netedăa, zona piliferă şi zona aspră
Fig. 10. Morfologia rădăcinii:
a-piloriză, b-zona netedă, c-
(fig. 10).
zona piliferă, d-zona aspră -piloriza reprezintă ţesutul protector sub forma
unui degetar, care imbracă vârful vegetativ al
rădăcinii, protejându-l faţă de frecarea cu particulele aspre ale solului;
-vârful vegetativ reprezintă cea mai tânără zonă a rădăcinii, la nivelul căreia
sunt plasate meristemele primordiale apicale, din activitatea cărora rezultă toate

28
celulele pe seama cărora se formează rădăcina;
-zona netedă se află imediat deasupra vârfului vegetativ şi este formată din
celule foarte slab diferenţiate (spre vârful vegetativ aceste celule încă se divid,
constituind meristemele primare), care cresc mult în lungime (zona de creştere în
lungime a rădăcinii);
-zona piliferă se află în continuarea zonei netede şi este formată din celule
complet diferenţiate, care alcătuiesc structura primară a rădăcinii. Celulele dinspre
exterior (care alcătuiesc rizoderma, cu rol protector), prin alungirea puternică în
afară a pereţilor externi, formează perişorii absorbanţi care extrag seva brută din
sol;
-zona aspră se întinde deasupra celei pilifere, ocupând tot restul rădăcinii,
până la colet; la nivelul său perişorii absorbanţi au murit (datorită vârstei) şi odată
cu ei şi rizoderma, straturile de celule subiacente suberificându-şi membranele,
pentru a prelua funcţia de protecţie (exoderma).
3.1.4. Clasificarea rădăcinilor
a) după origine: normale (embrionare) şi adventive
b) după raportul dintre axa principală şi radicelele (ramurile) de
ordinul I: pivotante (axa principală cu mult mai lungă şi mai groasă decât
radicelele - ca la cânepă); ramuroase (radicelele de ordinul I aproximativ la fel de
lungi şi de groase cu axa principală - la pomii fructiferi, arbori); fasciculate (axa
principală se dezvoltă foarte puţin sau moare de timpuriu, iar radicelele sunt mult
mai lungi; de cele mai multe ori locul
rădăcinilor embrionare este luat de
rădăcini adventive lungi şi subţiri, care
formează fascicole şi care apar de la
primele noduri ale tulpinii, ca la
gramineee şi la plantele cu bulbi) (fig.
11);
Fig. 11. Tipuri morfologice de r\d\cini:
A – pivotant\; B – fasciculat\; C – c) după funcţiile îndeplinite:
r\muroas\
-normale cu forme şi structuri
normale şi care îndeplinesc funcţiile specifice rădăcinii (fixarea plantei în sol şi
absorbtia sevei brute);
-metamorfozate (fig. 12) care prezintă forme şi structuri modificate datorită
faptului că îndeplinesc şi alte funcţii decât cele specifice, cum ar fi: depozitarea
substanţelor de rezervã (rădăcini tuberizate, ex. la morcov); simbioza cu unele

29
microorganisme din sol (rădăcini simbiotice cu nodozităţi - umflături în care
trăiesc bacterii fixatoare de azot molecular, ca la leguminoase; simbiotice cu
micorize - rădăcini lipsite de perişori absorbanţi, care extrag seva cu ajutorul unor
ciuperci din sol, cu care intra în relaţii simbiotice); înmulţirea vegetativă (rădăcini
cu muguri, din care rezultă lăstari numiţi drajoni, ce străbat solul până la
suprafaţă, formând noi plante) etc.
3.1.5. Anatomia rădăcinii.
În timpul vietii sale, rădăcina
poate prezenta o structura primară
(rezultată din activitatea meris-
temelor primare) şi o structură
secundară (rezultată din activitatea
meristemelor secundare).
Structura primară. Într-o
secţiune transversală, rădăcina
prezintă, de la exterior către
Fig. 12. Rădăcini metamorfozate: A – tuberizată;
B – fixatoare; C – simbiotice (cu nodozităţi); interior, următoarele zone anato-
D – fragment mărit din rădăcina simbiotică
mice concentrice: rizoderma,
scoarţa şi cilindrul central (fig. 13).
-rizoderma imbracă la exterior rădăcina (la nivelul zonei pilifere), fiind
formată dintr-un singur strat de celule, cu pereţii subţiri, celulozici; cele mai multe
dintre celulele rizodermei, formează perişorii absorbanţi;
-scoarţa este formată din mai multe straturi de celule parenchimatice, cu
pereţii subţiri, celulozici, care lasă între ele spaţii romboidale sau triunghiulare
pline cu aer (meaturi). Prin celulele scoarţei se face transferul sevei brute, dinspre
perişorii absorbanţi, către ţesuturile conducătoare lemnoase din cilindrul central.
Primele 1-3 straturi de celule i şi suberifică pereţii (la nivelul zonei aspre),
formând un ţesut protector numit exoderma; cel mai intern strat al scoarţei
prezintă celulele cu pereţii inegal îngroşaţi, formând endoderma; zona mediană a
scoarţei, dintre exodermă şi endodermă poartă numele de mezoderma (parenchim
cortical).
-cilindrul central ocupa zona centrală a rădăcini şi este alcătuit din:
periciclul (primul strat de celule, de sub endoderma, la nivelul căruia se iniţiază,
de cele mai multe ori, procesul de ramificare a rădăcinii); fascicule conducătoare
simple (lemnoase şi liberiene, în număr egal), aşezate alternativ; razele medulare

30
(cordoane radiare de celule parenchimatice care separă fasciculele învecinate) şi
măduva (formată din celulele parenchimatice care ocupă zona centrală a
cilindrului central).
Structura secundară. Rezultă din activitatea cambiului şi a felogenului şi
se intâlneşte la rădăcinile mature ale multor plante ierboase şi la toate plantele
lemnoase.
Cambiul se
formează prin de-
diferenţierea celulelor
parenchimatice de la faţa
internă şi laterală a
fascicolelor liberiene şi a
celulelor periciclului de la
faţa externă a fasciculelor
lemnoase, având iniţial un
Fig. 13. Structura primară a rădăcinii la stânjenel (Iris
germanica) A-schema; B-detaliu; riz-rizoderma; cutis-cutis; contur sinuos. Celulele
mz-mezoderm; end-endoderm; cp-celule de pasaj; per- cambiului de la interiorul
periciclu; lb-fascicul liberian; px-protoxilem; mx-metaxilem;
lm-fascicul lemnos fascico-leleor liberiene se
divid, dând naştere, către
interior, la numeroase celule care se diferenţiază în lemn secundar; acesta
impinge treptat zona generatoare şi liberul primar la exterior, astfel incât, la un
moment dat cambiul devine circular şi incepe să funcţioneze bifacial, producând
spre exterior liber secundar, iar către interior, lemn secundar, precum şi raze
medulare secundare. Liberul şi lemnul secundar nu mai sunt aşezate în formă de
fascicule independente, ci se prezintă ca doi cilindri concentrici, separaţi de
cambiu şi străbatuţi în sens radiar de razele medulare secundare.
Felogenul are de la inceput un contur circular şi apare în zona periferică a
scoarţei sau mai în profunzime, prin dediferenţierea unor celule parenchimatice.
Prin funcţionarea felogenului, se formează către exterior suber (ţesut protector),
iar către interior feloderm (ţesut trofic). Ţesuturile secundare astfel rezultate se
adaugă la cele primare, determinând creşterea în grosime a rădăcinii.
ÎNTREBĂRI:
1. Care este morfologia vârfului rădăcinii?
2. Care sunt tipurile de rădăcini?
3. Precizaţi elementele structurii primare ale rădăcinii

31
 3.2. TULPINA
Este un organ vegetativ articulat, cu geotropism negativ, simetrie radiară,
care susţine frunzele, florile şi fructele şi prin care se realizeaz circulatia sevei
brute, de la rădăcină la frunze, şi a sevei elaborate, de la frunze către toate
celelalte organe ale plantei.
3.2.1. Originea tulpinii. În urma germinării unei seminţe, din tigela şi
gemula embrionului se naşte tulpina, astfel: tigela dă naştere unei axe scurte,
cuprinsă între colet şi locul de inserţie a cotiledoanelor (axa hipocotilă), iar din
activitatea gemulei se naşte cea mai dezvoltată parte a tulpinii, situată deasupra
locului de insertie a cotiledoanelor (axa epicotilă) (fig. 14).
3.2.2. Morfologia tulpinii. Vârful tulpinii (apexul sau conul vegetativ),
adăposteşte meristemele primordiale şi primare,
din activitatea cărora se nasc celule care, prin
diferenţiere, formează ţesuturile definitive ale
tulpinii.
La baza apexului vegetativ, meristemele
primare dau naştere unor excrescente laterale,
numite primordii foliare, în axila cărora se
formează conuri vegetative laterale.
Primordiile foliare dau naştere frunzelor. De
obicei, primordiile foliare bazale (externe),
prezintă (mai ales spre toamna) o consistenţă
Fig. 14 – Plantula de fasole solzoasă (in acest caz sunt numite catafile),
(Phaseolus vulgaris): c-colet; t1 -axa
hipocotilă; t1 -axa epicotilă; mt - invelind şi protejând restul primordiilor mai
mugure termina l
tinere, dinspre vârf; toate aceste primordii,
prinse pe un ax comun, formează împreună mugurele apical. Conurile vegetative
laterale au aceeaşi alcătuire ca şi cel apical şi din activitatea lor se formează
mugurii laterali (axilari), protejati, de asemenea, de catafile solzoase. Din
activitatea mugurilor (apicali sau laterali) se formează ramuri (muguri
vegetativi), flori sau inflorescenţe (muguri florali), sau ramuri cu frunze şi flori
(muguri micşti).
Porţiunile tulpinii unde se prind frunzele şi mugurii axilari sunt scurte şi de
obicei mai groase, fiind numite noduri, iar porţiunile alungite şi mai subţiri dintre
noduri se numesc internoduri (tulpina este un organ articulat).

32
 Uneori mugurii se pot forma în locuri nedeterminate de pe tulpină (sau chiar
pe rădăcină şi frunze). Astfel de muguri se numesc adventivi şi vor da naştere la
ramuri adventive. Unii mugurii, odata formaţi, rămân mult timp în stare de
repaus şi pe masură ce tulpina se ingroaşă sunt acoperiti, treptat, de ţesuturi
secundare. În anumite conditii (distrugerea aparatului foliar de către insecte,
ingheţuri, amputarea ramurilor etc) aceşti muguri (numiţi muguri dorminzi) se
trezesc la viaţă, dând naştere unor ramuri cu creştere foarte intensă (ramuri
lacome) şi refacând astfel aparatul foliar al plantei.
3.2.3. Ramificarea tulpinilor. De obicei ramificarea tulpinii se face
monopodial (axa principală creşte conţinuu, prin mugurele terminal, iar ramurile
laterale, ce rezultă din mugurii axilari sunt intotdeauna mai slab dezvoltate decât
tulpina principală, ca la pin, brad, fag, frasin etc), sau simpodial (axa principală se
opreşte după un timp din creştere, iar alungirea tulpinii este preluata de mugurele
sau mugurii situaţi la nodul cel mai apropiat, ca la tei, liliac) etc.
3.2.4. Clasificarea tulpinilor:
a) după consistenţă: ierboase (de dimensiuni relativ mici, verzi, fragile, fiind
protejate la exterior de epidermă), lemnoase (de obicei de dimensiuni mai mari,
brune, foarte rezistente mecanic şi protejate la exterior de suber sau ritidom),
cărnoase (bogate în ţesuturi de depozitare a apei, sau a substanţelor de rezervă).
Plantele cu tulpina lemnoasă se impart în trei categorii: arbori (tulpina se ramifică
la o anumită înalţime de la suprafaţa
solului, fiind diferenţiată în: trunchi -
porţiunea neramificată şi coroana -
porţiunea ramificată), arbuşti
(tulpina se ramifică de la suprafaţa
solului) şi subarbuşti (tulpina este
lignificată doar în partea inferioară,
în rest este ierboasă);
b) după mediul în care trăiesc:
aeriene, subterane şi acvatice;
c) după poziţia în spaţiu:
ortotrope (cresc în sus) şi plagio-
Fig.15. Tulpini subterane metamorfozate: A,B- trope (târâtoare).
rizomi; C-tubercul; D-bulb tunicat ; E-bulb
solzos; F-bulbotubercul; mt-mugur terminal; Tulpinile ortotrope sunt de mai
max-mugur axilar
multe categorii: erecte (cresc

33
vertical), nutante (au vârful aplecat într-o parte), geniculate (cresc orizontal un
timp, apoi se indreaptă şi cresc vertical), urcătoare (au ţesuturi mecanice slab
dezvoltate şi pentru a-şi menţine poziţia verticală se infăşoară în jurul unui suport
- tulpini volubile sau se agaţă cu ajutorul unor cârcei - tulpini agăţătoare).
d) după funcţiile îndeplinite: normale (îndeplinesc funcţii specifice) şi
metamorfozate (îndeplinesc şi alte funcţii, cum ar fi depozitarea substanţelor de
rezervă, inmulţirea vegetativă etc, motiv pentru care îşi modifică mult structura şi
forma).
Tulpinile metamorfozate pot fi: aeriene: tulpini asimilatoare (cu sistem
foliar redus, fotosinteza realizându-se în ţesuturile asimilatoare existente în
tulpina, de ex. la Cactaceae,Equisetum sp. etc); ramurile transformate în spini,
cu rol protector (ca la Prunus spinosa, Gleditschia triacanthos) etc; subterane (cu
rol de depozitare a substanţelor de rezervă, inmulţire vegetativă şi trecerea plantei
peste perioada de iarna) (fig. 15): rizomul (tulpina îngroşată, cilindrică, prevazută
cu numeroase rădăcini adventive şi muguri din care se regenerează partea aeriană
a plantei în fiecare primavară, ca la Iris germanica, Convallaria majalis,
Polygonatum odoratum etc); tuberculul (tulpină foarte îngroşată, cu numerosi
muguri pe suprafaţăa sa, ca la Solanum tuberosum); bulbul (parte subterană
globuloasă a unei plante la care tulpina propriu-zisă este reprezentată de un disc
bazal, pe care se inseră în partea inferioară rădăcinile adventive, iar în partea
superioară în jurul mugurelui central, numeroase frunze cărnoase, suprapuse total
(bulb tunicat, ca la Allium cepa - cu frunzele externe pergamentoase, cu rol
protector), sau parţial (bulb solzos, ca la Lilium candidum etc); bulbotuberculul
(organ subteran ce prezintă o parte centrală tuberizată, invelită în câteva frunze
pergamentoase, protectoare, ca la Gladiolus gandavensis).
3.2.5. Anatomia tulpinii
În timpul vieţii sale, tulpina poate prezenta o structură primară (rezultată
din activitatea meristemelor primare) şi o structură secundara (rezultată din
activitatea meristemelor secundare).
Structura primară. Într-o secţiune transversală, tulpina prezintă, de la
exterior către interior, următoarele zone anatomice concentrice: epiderma, scoarţa
şi cilindrul central (fig. 16, 17).
Epiderma este formată dintr-un singur strat de celule, lipsite de cloroplaste,
cu pereţii externi îngroşaţi şi uneori mineralizati, cerificaţi sau cutinizati;

34
 Scoarţa este formată din mai multe straturi de celule parenchimatice, cu
pereţii subţiri şi cu spaţii intercelulare; celulele externe ale scoarţei conţin adeseori
cloroplaste; de asemenea, în scoarţă se diferenţiază, frecvent, ţesuturi mecanice.
Cilindrul central este alcătuit din: periciclu (primul strat de celule pe care
se sprijină la exterior fascicolele conducătoare, format din celule asemănătoare cu
cele din scoarţă), fascicole conducătoare libero-lemnoase, între care se afla
razele medulare şi măduva. Partea liberiană a fascicolelor este dispusă spre
exterior, iar cea lemnoasă spre interior. La Magnoliopsida fascicolele sunt relativ
puţine la număr şi aşezate regulat pe un singur cerc, iar între liber şi lemn se afla o
zonă meristematică, numită cambiul intrafascicular (fig. 16), în timp ce la
Liliopsida fascicolele sunt mai numeroase, dispuse pe două cercuri concentrice (ca

Fig. 16. Structura primară a tulpinii la Ranunculus acer: A-schema; B-detaliu: ep- epidermă;
sc- scoarţă; fbl- ţesut conducător (fascicul) liberian; cf- cambiu intrafascicular; fl-ţesut
conducător (fascicul) lemnos; scl- sclerenchim; med- celule medulare; la- lacună.

la grâu) sau neregulat- împrăştiate (ca la porumb) (fig. 17).

Structura secundară. Rezultă din activitatea cambiului şi a felogenului şi
se intâlneşte la tulpinile mature ale multor dicotiledonate ierboase şi la toate
plantele lemnoase.
Cambiul se formează pe seama cambiilor intrafasciculare, care se
racordează la arcurile cambiale interfasciculare rezultate prin dediferenţierea unor
celule parenchimatice ale razelor medulare. El funcţionează bifacial, producând
spre exterior liber secundar, iar către interior, lemn secundar, precum şi raze
medulare secundare. Ca şi în cazul rădăcinii, liberul şi lemnul secundar nu mai
sunt aşezate în formă de fascicule independente, ci se prezintă ca doi cilindri
concentrici, separaţi de cambiu şi străbătuţi în sens radiar de razele medulare
secundare, cele două organe deosebindu-se doar prin ceea ce rămâne din structură

35
primară (liberul primar şi lemnul primar, care sunt impinse către exterior,
respectiv către interior). Activitatea cambiului este mai intensă primavara, când
generează vase de lemn largi (cu o coloratie mai deschisă), scade spre inceputul
toamnei, când vasele de lemn vor fi din ce în ce mai strâmte (cu o coloraţie mai
inchisă) şi incetează la inceputul iernii. În primavara următoare, lângă vasele
înguste din toamnă, se formează din nou vase largi ş.a.m.d.
Totalitatea vaselor de lemn produse într-un an, din primavară, până-n iarnă
formează un inel anual. Numărul inelelor anuale dintr-o tulpină corespunde, de
obicei, cu vârsta arborilor.
Felogenul apare, de obicei, imediat sub epidermă, sau mai în profunzime,
prin dediferenţierea unor celule parenchimatice ale scoarţei. Prin funcţionarea
felogenului, se formează către exterior suber (ţesut protector), iar către interior
feloderm. Ţesuturile secundare astfel rezultate se adaugă la cele primare,
determinând creşterea în grosime a tulpinii.

Fig. 17. Structura primară a tulpinii la Zea mays: a-schemă; b-detaliu: st- stomată; ep-
epidermă; sc- scoarţă; hip- hipodermă; pc-parenchim cortical; scl- sclerenchim; lb- liber; pfl-
protofloem; ca- celule anexe; mfl- metafloem; px- protoxilem; lac- lacună fasciculară; mx-
metaxilem

ÎNTREBĂRI:
1. Cum se clasifică tulpinile ?
2. Care sunt tipurile de tulpini metamorfozate subterane?
3. Descrieţi structura primară a tulpinii la Magnoliopsida

36
 3.3. FRUNZA
Frunza este un organ vegetativ în general lăţit, care se prinde pe tulpină la
noduri şi care îndeplineşte trei funcţii de bază: fotosinteza, respiraţia şi
transpiraţia.
3.3.1. Originea frunzelor. După cum s-a mai arătat, frunzele iau naştere din
primordiile laterale ale vârfului vegetativ al tulpinii.
3.3.2. Morfologia frunzei. O frunză completă este alcătuită din trei părţi:
limb, peţiol şi teacă, pe lângă care se mai pot afla unele anexe foliare. La unele
plante frunzele sunt lipsite de peţiol şi de
teacă (frunze sesile) (fig. 18).
Limbul este partea cea mai importantă
a frunzei şi este de obicei lat, verde şi
străbătut de nervuri. Dacă limbul este format
Fig. 18. Tipuri de frunze sesile: dintr-o singură lamină, întreagă sau divizată,
a-amplexicaule; b-perfoliate, c-
decurente, d-conate frunzele sunt simple; dacă limbul este
format din mai multe lamine, independente,
numite foliole, fiecare cu peţiol propriu,
prinse pe un peţiol comun numit rahis,
frunzele sunt compuse (palmat compuse,
când foliolele sunt prinse în vârful rahisului,
ca la lupin, castan, sau penat-compuse, când
foliolele se prind de-a lungul rahisului, ca la
Fig. 19. Forma generală a limbului: a- salcâm, mazăre etc) (fig. 23).
circulară; b-eliptică; c- ovată; d-
lanceolată; e- liniară; f- aciculară; g- Forma generală a limbului poate fi:
enziformă, h-fistuloasă
circulară, eliptică, ovată, lanceolată, liniară,
aciculară etc (fig. 19).
Vârful limbului poate fi: rotunjit,
emarginat (ştirbit), retezat, acuminat (brusc
Fig. 20. - Vârful limbului: a-rotunjit;
b-retezat; c-emarginat; d-mucronat; e- îngustat), cuspidat (prelung îngustat), obtuz,
cuspidat; f-acuminat; g- acut
acut, spinos etc. (fig. 20).
Baza limbului poate fi: rotunjită,
cordată, reniformă, sagitată, hastată,

Fig. 21. Baza limbului: a- rotunjită; b-

asimetrică etc (fig. 21).
cordată; c- sagitată; d- hastată; e- Marginea limbului poate fi: întreagă
reniformă; f- asimetrică

37

Fig. 22. Marginea limbului: A-
întreagă; B-dinţată; C- serata; B-
dinţată; C-serată; D-crenată; E-
lobată; F-fidată; G-partită; H-
sectată
Fig. 23. Frunze compuse: A-
imparipenată; B-paripenată; C-
palmată
Fig. 24. Nervaţiunea frunzelor: A-
uninervă; B-dicotomică; C-
arcuată; D-paralelă; E-palmată; F-
penată
concreşterea stipelelor, întâlnit doar la Polygonaceae), ligula (formaţiune
membranoasă verticală, ce apare la limita dintre limb şi teacă la Poaceae) şi
urechiuşe (expansiuni laterale ale bazei limbului, în forma unor brate, la
Poaceae).
(nedivizată); cu diviziuni mici - dinţată
(dinţişori ascuţiţi, perpendiculari), serată
(dinţişori ascuţiţi, aplecaţi înainte), crenată
(dinţişori rotunjiti); cu diviziuni mari - lobată
(diviziunile nu ating 1/4 din lăţimea limbului),
fidatã (diviziunile ating 1/4 din lăţime), partită
(diviziunile depăşesc 1/4 din lăţime) şi sectată
(diviziunile ating nervura mediană a limbului)
(fig. 22).
Nervaţiunea limbului (modul de
dispunere a nervurilor) este diferită: uninervă
(o singurăă nervură), curbinervă (nervuri în
forma unor arcuri), paralelă (nervuri paralele),
penată (de-a lungul nervurii principale se
formează nervuri laterale, de o parte şi de alta),
palmata (nervurile pornesc toate de la baza
limbului), dicotomică (nervurile se bifurcă
repetat) (fig. 24).
Peţiolul este codiţa frunzei, care susţine
limbul şi prin care circulă seva brută şi elaborată
spre şi dinspre limb.
Teaca este porţiunea mai lăţită de la baza
peţiolului, prin care frunza se prinde de tulpina.
Uneori lipseşte (la Syringa vulgaris), alteori este
foarte dezvoltată, cilindrică (la Poaceae), sau
umflată (la Apiaceae).
Anexele foliare. Sunt reprezentate de:
stipele (excrescente bazale, laterale, în general
alungite, cu rol de a proteja mugurii axilari);
ochree (manşon membranos ce rezultă din
38
 3.3.3. Dispoziţia frunzelor pe tulpină. După numărul de frunze care se
prind pe tulpină la un nod, există trei feluri de
frunze: alterne (o frunză la un nod), opuse
(două frunze la un nod) şi verticilate (cel puţin
trei frunze la un nod) (fig. 25).
3.3.4. Anatomia frunzei
Într-o secţiune transversală prin limb, se
Fig. 25. Dispoziţia frunzelor pe
tulpină: A-alternă; B-opusă; C- disting trei zone anatomice: epiderma
verticilată.
superioară, mezofilul şi epiderma inferioară
(fig. 26).
Epiderma superioară şi cea inferioară mărginesc cele două feţe ale limbului,
având rol protector (vezi Ţesuturile de apărare).
Mezofilul este ţesutul (parenchimul) asimilator al frunzei, cuprins între cele
două epiderme şi în care sunt înglobate fasciculele conducătoare şi adeseori

Fig. 26. Anatomia frunzei: A-mezofilul bifacial; B-mezofilul ecvifacial; C-mezofilul

omogen: es-epiderma superioară, ei- epiderma inferioară; mz-mezofil; ppal-parenchim
palisadic; plac-paranchim lacunos; st-stomate; nr- nervură (fascicol liberolemnos); cb-celule
buliforme; pe-păr epidermic

ţesuturi mecanice, secretoare etc.

Caracteristica principală a celulelor ce alcătuiesc mezofilul este că sunt
foarte bogate în cloroplaste şi au pereţii subţiri (cu excepţia celulelor ce alcătuiesc
ţesuturile conducătoare şi mecanice).
La cele mai multe plante, mezofilul este diferenţiat în două zone distincte:
parenchimul palisadic şi parenchimul lacunos.

39
 Parenchimul palisadic este format 1-2 sau mai multe straturi de celule
alungite, strâns alăturate între ele, situate lângă epidermă, perpendiculare faţă de
suprafaţa frunzei şi foarte bogate în cloroplaste.

Parenchimul lacunos este format din celule neregulate ca formă, mai să

race în cloroplaste şi care lasă între ele spaţii mari numite lacune prin care circulă
aerul necesar fotosintezei (CO2) şi respiratiei (O2).
Dacă parenchimul palisadic este situat numai sub epiderma superioară,
mezofilul se numeşte bifacial (fig. 26 A); dacă parenchimul palisadic se afla atât
sub epiderma superioară cât şi deasupra epidermei inferioare, mezofilul se
numeşte ecvifacial (fig. 26 B). La unele plante (Poaceae) mezofilul nu este
diferenţiat în parenchim palisadic şi lacunos, ci are o structură omogenă (mezofil
omogen) (fig. 26 C). Fascicolele conducătoare ce străbat mezofilul formează
nervurile limbului şi reprezintă ramificaţii ale fascicolelor conducătoare libero-
lemnoase din tulpină, dispuse cu partea lemnoasă spre faţa superioară, iar cu
partea liberiană spre faţa inferioară a frunzei. Ele aduc seva bruta, prin ţesutul
conducător lemnos, iar prin ţesutul conducător liberian receptionează seva
elaborată de la nivelul mezofilului şi o transportă către tulpină.
3.3.5. Metamorfozele foliare. Frunzele care-si schimbă forma şi structura,
ca rezultat al adaptării la îndeplinirea unor funcţii nespecifice, se numesc frunze
metamorfozate. Cele mai frecvente cazuri sunt: frunzele agăţătoare (limbul,
foliolele sau stipelele se transformă în cârcei, cu care planta se agaţă de diferite
suporturi); frunzele protectoare: frunzele solziforme care invelesc mugurii
(catafilele), frunzele transformate în spini etc; frunze transformate în capcane
de prins insecte (la plantele carnivore) etc.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt tipurile de frunze?
2. Descrieţi structura anatomică a frunzei

3.4. FLOAREA
Floarea este o ramură scurtă, cu creştere limitată, cu frunze metamorfozate,
adaptată pentru îndeplinirea funcţiei de reproducere.
3.4.1. Originea florii. Floarea ia naştere din mugurii florali sau micsti.

40
 3.4.2. Alcătuirea florii. O floare tipică este alcătuită din: peduncul (codiţă),
receptacul, învelişuri florale (periant), androceu şi gineceu. Periantul, androceul şi
gineceul se prind pe receptacul, unde formează mai multe etaje (cicluri, verticile)
de frunze metamorfozate (in funcţie de care floarea este tetraciclică - cu patru
cicluri, pentaciclică - cu 5 cicluri etc). Numărul componentelor florale dintr-un
ciclu (verticil) al florii se numeşte merie şi
în funcţie de acesta florile sunt: dimere (2
componente într-un ciclu), trimere (3
componente), tetramere (4 componente),
pentamere (5 componente), polimere
(numeroase componente într-un ciclu).
Fig. 27. Tipuri de periant: A-periant
Pedunculul reprezintă internodul
dublu; B-periant simplu (sp-sepale; pt-
petale; tp-tepale) bazal, prin care floarea se prinde pe tulpină
(la unele flori, pedunculul poate lipsi şi
atunci se numesc flori sesile).
Receptaculul este situat în partea
superioară a pedunculului, fiind format din
noduri extrem de apropiate, care practic, se
Fig. 28. A-caliciu dialisepal şi corola
dialipetală actinomorfă; B-caliciu suprapun; la aceste noduri se prind toate
gamosepal şi corola gamopetală celelalte piese ale florii, pe mai multe etaje
(verticile). Receptaculul poate avea forme
foarte diferite, care derivă de la trei tipuri de
bază: plat, convex (conic), concav (în formă
de cupă).
Periantul (învelişul floral) protejează
părţile reproducătoarelşi atrage prin coloritul
viu insectele polenizatoare. La unele plante
florile sunt lipsite de periant (flori nude, ca
la salcie), dar la majoritatea plantelor
Fig. 29. Corolă dialipetală zigomorfă
la salcâm: (ar-aripioare; st-stindard; periantul este alcătuit din două verticile de
c-carenă)
frunze modificate. Când frunzele celor două
verticile nu se deosebesc prin formă, mărime şi culoare, ele se numesc tepale, iar
totalitatea lor alcătuiesc un periant simplu sau perigon. În cazul când frunzele
verticilului extern se deosebesc de cele ale verticilului intern prin formă, culoare
sau mărime, periantul florii este dublu (fig. 27 A); în acest caz, verticilul extern

41
se numeşte caliciu şi este format din sepale, de obicei verzi şi mai mici, iar
verticilul intern se numeşte corolă, alcătuită din petale de diferite culori.
Perigonul (fig. 27 B) poate fi: dialitepal (tepale libere) sau gamotepal
(tepale concrescute prin marginile lor); după culoarea tepalelor perigonul poate fi:
sepaloid (verde, ca la sfeclă) sau petaloid (diferit colorat, ca la lalea).
Caliciul poate fi: dialisepal (sepale libere) (fig. 28 A) sau gamosepal
(sepale concrescute prin marginile lor) (fig. 28 B). De obicei sepalele florii cad
după fecundaţie, dar la unele plante acest fenomen se intâmplă chiar în momentul
infloririi (caliciul caduc, ca la Papaver somniferum); la alte plante sepalele nu cad
nici după fecundaţie, însoţind fructul până la maturitatea acestuia (caliciu
persistent). În unele cazuri, caliciul persistent se dezvoltă mult şi înveleşte
complet fructul (caliciul acrescent, ca la Physalis alkekengi). La multe
Asteraceae, caliciul este reprezentat de numeroşi perişori, care insotesc fructul la
maturitate sub forma unor umbreluţe şi în asemenea cazuri caliciul poartă numele
de papus. La Malvaceae şi unele Rosaceae, spre exteriorul florii se dezvoltă un
caliciu suplimentar numit calicul.
Corola poate fi: dialipetală (cu
petalele libere) sau gamopetală (cu
petalele concrescute prin marginile lor);
Fig. 30. Tipuri de corole gamopetale după simetrie corola poate fi:
actinomorfe: A-tubuloasa; B-pâlniată
(infundibuliformă); C-; D-rotată; E-
actinomorfă (când toate petalele sunt
hipocrateriformă egale între ele, corola având un contur
regulat, circular şi putând fi impărţită în
două părţi egale prin orice plan ce trece
prin centrul ei) şi zigomorfă (petale sunt
neegale, corola având un contur
deformat, alungit şi putând fi împărţită
Fig. 31. Tipuri de corole gamopetale
zigomorfe: a-bilabiata; b-personata; c- în două părţi egale doar printr-un singur
ligulată
plan, ce trece de-a lungul său).
Corolele dialipetale actinomorfe se întâlnesc la numeroase familii cum sunt:
Rosaceae, Linaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc (fig. 28 A).
Corolele dialipetale zigomorfe se întâlnesc, spre exemplu, la plantele din
familia Fabaceae (fig. 29).
Corolele gamopetale actinomorfe (fig. 30) pot avea diferite forme:
tubuloasă (în formă de tub), infundibuliformă (in formă de pâlnie), campanulată

42
(în formă de clopot), hipocrateriformă (în forma unui tub, care în partea
superioară se largeşte brusc şi se răsfrânge în unghi drept), rotată (petalele unite
se dispun perpendicular pe axul florii).
Corolele gamopetale zigomorfe (fig. 31) sunt de trei tipuri şi anume:
bilabiată (tubul corolei se desface în partea superioară în două buze sau labii,
indepărtate între ele - la Lamiaceae, unele Scrophulariaceae), personată (se
deosebeşte de corola bilabiată prin faptul ca cele două buze sunt apropiate între
ele), ligulată (tubul corolei se desface într-o aripioară laterală, plană, numită
ligula - la Cichorioideae).
Androceul (fig. 32) reprezintă partea masculă a florii şi este alcătuit din
totalitatea staminelor (micro-
sporofilelor).
O stamină este constituită din
trei părţi: filamentul sau codiţa, care
este partea sterilă a staminei,
Fig. 32. Tipuri de androceu: A- dialistemon; B- conectivul (partea superioară a
monadelf; C- diadelf; D- sinanter; E- didinam;
F- tetradinam filamentului) şi antera (partea
fertilă a staminei, formată din două
loji separate prin conectiv, fiecare lojă fiind alcătuită din câte doi saci polenici
(sporangi masculi). Din celulele diploide (2n) ale sacilor polenici tineri, prin
diviziune meiotică, rezultă celule haploide (n) numite microspori sau spori
masculi, care germinează pe loc, dând naştere la două celule: una mai mica,
numită celulă generatoare (care prin diviziune va forma, mai târziu, doi gameţi
masculi) şi una mai mare, numită celulă vegetativă (protalul mascul); cele două
celule sunt inconjurate de membrana dublă a microsporului, numită sporoderma
(formată dintr-o membrană internă, subţire, numită intina şi alta externă, groasă şi
diferit ornamentată, numită exina). Celula vegetativă şi cea generativă, inconjurate
de sporodermă formează împreună un grăuncior de polen. Când grăunciorii de
polen ajung la maturitate, ei sunt eliberaţi, prin crăparea pereţilor anterei.
Androceul poate fi: dialistemon (stamine libere între ele) sau gamostemon
(stamine unite între ele).
Androceul dialistemon, la cele mai multe plante, prezintă toate staminele
cu filamentele egale. Există însă şi flori la care filamentele staminelor nu au toate
aceeaşi lungime. În acest caz androceul poate fi: didinam (patru stamine, dintre
care două au filamentele mai lungi, iar două mai scurte - la Lamiaceae, unele

43
Scrophulariaceae); tetradinam (6 stamine, dintre care două au filamentele mai
scurte, iar patru mai lungi - la Brassicaceae).
Androceul gamostemon poate fi: monadelf, diadelf, poliadelf (staminele
concresc prin filamentele lor în unul, respectiv două, sau mai multe manunchiuri);
sinanter (staminele concresc prin anterele lor, ca la Asteraceae).
Gineceul (fig. 33) reprezintă partea femelă din floare şi este format din
totalitatea carpelelor (macrosporofilelor). În funcţie de numărul acestora,
gineceul poate fi: monocarpelar (cu o singură carpelă), bi-tri-poli-carpelar (cu 2,
3 sau mai multe carpele). Când carpelele sunt unite între ele gineceul este
apocarp, iar când carpelele sunt unite prin marginile lor, gineceul este sincarp.
Indiferent de numărul carpelelor şi de raportul dintre acestea, gineceul
prezintă trei părţi: ovarul, stilul şi stigmatul.
Ovarul este partea bazală, mai dezvoltată a gineceului, în interiorul căruia
se află una sau mai multe cămăruţe numite loje, în care se formează unul sau mai
multe ovule (sporangii femeli). Un ovul se prinde de pereţii ovarului prin
intermediul unui pedicel numit funicul şi prezintă la exterior două învelişuri sau
integumente, care închid un ţesut numit nucela. În partea apicală integumentele
lasă un orificiu numit micropil.
Dintr-o celul ă diploidă (2n) a nucelei, prin diviziune meiotică, rezultă patru
celule haploide (n), numite macrospori sau spori femeli, dintre care trei se
dezorganizează, iar al patrulea germinează pe loc, dând naştere, în urma a trei
diviziuni consecutive, la opt celule haploide (n), care formează sacul embrionar.
Dintre aceste celule, una reprezintă gametul femel (oosfera), iar celelalte şapte
reprezintă protalul femel, organizat astfel: 2 celule (sinergide) inspre micropil, de
o parte şi de alta a oosferei; 3 celule la polul opus (antipode), 2 celule în zona
centrală a sacului embrionar (acestea din urmă fuzionează între ele, formând
celula secundară, diploidă, a sacului embrionar.
După poziţia pe receptacul,
ovarul poate fi: superior (se prinde in
vârful receptaculului, care este plan
sau conic); semiinferior (este parţial
scufundat în receptaculul concav);
inferior (complet scufundat în cupa
Fig. 33. Gineceul: A-sincarp; B-apocarp; C- receptaculului şi concrescut cu acesta).
poziţia ovarului pe receptacul: 1-superior, 2-
semiinferior, 3-inferior Stilul reprezintă o prelungire

44
subţire, cilindrică a ovarului. Numărul stilelor din floare este în funcţie de
numărul carpelelor gineceului precum şi de nivelul de concreştere al acestora.
Stigmatul se afla la extremitatea superioară a stilului, cu suprafaţa marită,
papiloasă, secretoare, favorizand reţinerea şi germinarea grăuncioarelor de polen.
Numărul stigmatelor în floare este şi acesta în funcţie de numărul carpelelor şi de
nivelul de concreştere al acestora.
3.4.3. Polenizarea şi fecundarea
Prin polenizare se înţelege transportul grăuncioarelor de polen de la anterele
staminelor pe stigmatul gineceului. După provenienta polenului, polenizarea poate
fi directă (cu polen propriu, sau dintr-o floare de pe acelaşi individ) şi indirectă
(incrucişată) (floarea este polenizată cu polen provenit de la o altă floare, de pe alt
individ). Transportul grăuncioarelor de polen de la antere pe stigmat se poate face
prin intermediul mai multor factori: gravitaţia (polenul cade prin propria lui
greutate); vântul (plante anemofile), insectele (plantele entomofile), apa (plante
hidrofile), omul etc.
Plantele anemofile produc o cantitate foarte mare de polen, care este mic şi
uscat, pentru a putea fi uşor purtat de vânt (uneori polenul prezintă şi saci
aeriferi), au flori cu periant necolorat, sau chiar flori nude, grupate adesea în
amenţi, care asigură scuturarea polenului la cea mai mică adiere de vânt;
stigmatele sunt lungi, foarte ramificate, pentru a putea reţine cu uşurinţă polenul.
Plantele entomofile au flori viu colorate, bogate în glande nectarifere, care să
atragă insectele polenizatoare.
Fecundarea. Prin fecundare se înţelege procesul de unire a gameţilor (n)
masculi cu cei femeli, proces în urma căruia rezultă o celula-ou sau zigot (2n).
Polenul ajuns pe stigmat germinează, dând naştere unui tub polenic. În acest
tub pătrunde celula generativă, care prin diviziune formează doi gameţi masculi.
Tubul polenic străbate stigmatul şi stilul, ajunge în ovar, inaintează pe
pereţii
ovulului, trece prin micropil (de obicei), ajungând la sacul embrionar. Vârful
tubului polenic se gelifică punând în libertate cei doi gameţi. Unul din gameţii
masculi va fecunda oosfera, rezultând zigotul principal diploid, iar cel de-al
doilea va fecunda celula secundară a sacului embrionar (deja diploidă), rezultând
zigotul secundar, triploid.
3.5. INFLORESCENŢELE

45
 O inflorescenţă reprezintă o grupare naturală a mai multor flori pe o tulpina
sau o ramură. Inflorescenţele prezintă un ax cu noduri şi internoduri, iar la noduri
se inseră florile la subsuoara unor bractei (frunze reduse). Inflorescenţele se
împart în două categorii: monopodiale şi simpodiale.
3.5.1. Inflorescenţele monopodiale se caracterizează prin creşterea
nedefinit a axului, el terminându-se cu un mugure vegetativ. Inflorescenţele
monopodiale pot fi simple (cu axul neramificat) şi compuse (florile se prind pe
ramificaţiile axului principal).
Inflorescenţele monopodiale simple sunt: spicul (cu flori sesile şi
hermafrodite); amentul (cu flori sesile şi unisexuate), racemul (cu flori egal
pedunculate), corimbul (florile ajung în acelasi plan, datorită pedunculilor
inegali), umbela (flori egal pedunculate prinse în vârful axului), capitulul (flori
sesile sau scurt pedunculate prinse pe un ax uşor îngroşat), calatidiul (flori sesile
prinse pe un ax puternic îngroşat şi turtit).
Inflorescenţele monopodiale compuse sunt: spicul compus (mai multe
spice simple, sesile, pe un ax comun), paniculul (mai multe spice simple, lung
pedicelate, pe un ax comun), racemul compus (mai multe raceme simple pe un ax
comun); corimbul compus (mai multe corimbe simple pe un ax comun), umbela
compusă (mai multe umbele simple prinse în vârful unui ax comun) etc.
3.5.2. Inflorescenţele simpodiale. Axa principală creşte un timp, pe seama
mugurelui terminal, după care acesta formează o floare, iar creşterea în continuăre
a inflorescenţei este preluată de una, două sau mai multe axe, care pornesc de la
primul nod situat sub floarea terminală. În această categorie se încadrează:
monocaziul sau cima unipară (de la nodul subterminal se formează o singură axă
care continuă creşterea inflorescenţei); dicaziul sau cima bipară(două axe egale);
pleiocaziul sau cima mutiipară(cel puţin trei axe egale).
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt tipurile de corole gamopetale actinomorfe ?
2. Care sunt tipurile de androceu şi de gineceu ?

3.6. FRUCTUL
Fructul ia naştere, după fecundare, din pereţii ovarului. În peretele fructului
(pericarp) se disting trei zone: epicarpul, situat la exterior, mezocarpul, la
mijloc şi endocarpul, la interior.
După originea lor, fructele se clasifică în cinci categorii: simple, multiple,
apocarpoide, false şi compuse.

46
 3.6.1. Fructele simple provin dintr-o floare cu gineceul monocarpelar sau
pluricarpelar sincarp. După consistenţă, ele pot fi: cărnoase şi uscate.
Fig. 34. Fructe simple cărnoase: a-baca, b-
drupa (epc-epicarp, mzc-mezocarp, end-
endocarp)
mezocarp subţire şi spongios, endocarp cărnos).
Fructele simple uscate prezintă pericarpul în întregime uscat. Ele pot fi
Fig. 35. Fructe simple uscate dehiscente: I-
folicula; II- păstaia; IIIa-silicva; IIIb-
silicula; (1,2,3,4,- carpele); IV-IX- capsule:
IV-denticulat\; V- poricid\; VI-operculată
(pixidă); VII- valvicid-septicidă; VIII-
valvicid-loculicidă; IX- valvicid-septifragă
Fig. 36. Fructe simple uscate indehiscente: a-
achenă; b-cariopsă; c- samară; d- păstaie; e-
lomentă. 47
Fructele simple cărnoase (fig.
34) sunt fructele la care o parte a
pericarpului este suculentă, carnoasă:
baca (epicarp pielos, mezocarp cărnos,
endocarp subţire, membranos); drupa
(epicarp pielos, mezocarp cărnos, iar
endocarpul gros şi lemnos constituind
sâmburele), hesperida (epicarp pielos,
dehiscente (se deschid la maturitate şi
eliberează seminţele) şi indehiscente
(nu se deschid) (fig. 35, respectiv 36).
- Fructele simple uscate
dehiscente: folicula (provine dintr-un
gineceu monocarpelar, iar la maturitate
se deschide pe linia de sudură a
carpelei); pastaia (provine tot dintr-un
gineceu monocarpelar, dar se deschide
atât pe linia de sudură a carpelei cât şi
pe nervura mediană); silicva (fruct
alungit, care ia naştere dintr-un
gineceu tetracarpelar, cu două carpele
sterile, mai late şi două carpele fertile,
foarte înguste şi unite printr-un perete
membranos; acest fruct se deschide la
maturitate pe cele patru linii de sudură
a carpelelor, cele două carpele sterile
desprinzâdu-se şi cazând); silicula (se
deosebeşte de silicvă prin faptul că este
de cel mult două ori mai lungă decât
lată);capsula, (provine dîntr-un
gineceu pluricarpelar sincarp şi la
 maturitate se deschide în mod diferit, în
funcţie de care capsula poate fi:
denticulată -se deschide prin
îndepărtarea vârfurilor carpelelor, care
Fig 37. Fructe multiple: a-poliachena;
b-polidrupa; c-polifolicula formează astfel nişte dinţişori ce
marginesc orificiul prin care sunt
eliberate seminţele; poricidă - se
deschide prin apariţia unor orificii mici,
numite pori; operculată (pixidă) - se
deschide prin detaşarea spre vârf a unui
Fig. 38. Fructe apocarpoide: a-disamara, b-
tetraachena căpăcel numit opercul; valvicidă - la care
deschiderea se face prin crăpături
longitudinale, numite valve).
-Fructele simple uscate indehis-cente: achena (fruct ce conţine o singură
sămânţă la care tegumentul nu concreşte cu pericarpul); cariopsa (fructul la care
pericarpul este concrescut cu tegumentul
seminţei) samara (prezintă pericarpul
lăţit, în formă de aripioară) etc.(fig. 36).
3.6.2. Fructele multiple
(apocarpice) provin dintr-o floare cu
gineceul pluricarpelar apocarpic (fig. 37):
poliachena (fruct uscat, alcătuit din
numeroase achene mici inserate pe
Fig. 39. Fructe false: a-poama, b-poamă
secţionată, c-pseudoachena receptacul; polifolicula (fruct uscat,
alcătuit din numeroase folicule);
polidrupa (fruct cărnos, constituit din
numeroase drupe mici numite drupeole).
3.6.3. Fructele apocarpoide
(mericarpice) provin dintr-un gineceu
pluricarpelar sincarp, dar la maturitate
Fig. 40. Fructe compuse: 1-soroza, 2- carpelele se desfac şi fiecare dintre ele
sicona
formează un fruct (mericarp) care se
detaşează separat (fig. 38): disamara (provine dintr-un gineceu bicarpelar, iar la
maturitate se desface în două samare susţinute de o axa bifurcată numită
carpofor); tetraachena (ia naştere dintr-un ovar bicarpelar, dar tetralocular, din

48
pereţii celor 4 loje rezultând la maturitate patru achene separate, sustinute de
carpofor).
3.6.4. Fructele false (fig. 39) sunt fructele la formarea cărora, pe lângă
pereţii ovarului participă şi alte componente ale florii (receptaculul, periantul):
poama (ovarul inferior formează o polifoliculă, învelită în receptaculul foarte
dezvoltat şi cărnos); pseudoachena (ovarul inferior impreună cu receptaculul
formează pericarpul uscat, ce înveleşte o singură samânţă liberă); pseudocariopsa
(o cariopsă la suprafaţa căreia aderă mai mult sau mai puţin strâns cele două
palei).
3.6.5.Fructele compuse (fig. 40) care provin mai multe flori strâns alăturate
pe axul comun al unei inflorescenţe (intrucât la formarea lor participă şi alte părţi
ale florii precum şi axul inflorescenţei, aceste fructe sunt în acelasi timp si false):
soroza (fructul de la dud, format din mai multe achene învelite în tepalele
persistente şi cărnoase); glomerulul (fructul de la sfeclă, format din mai multe
achene, însoţite de tepalele persistente, lignificate şi concrescute prin părţile lor
laterale); ştiuletele (fructul de la porumb, format din mai multe cariopse, grupate
pe axul îngroşat al inflorescenţei); sicona (fructul de la smochin, format din mai
multe achene, inchise în cupa cărnoasă a inflorescenţei).
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt tipurile de fructe simple ?
2. Care sunt tipurile de fructe multiple şi apocarpoide ?
3. Care sunt tipurile de fructe compuse şi false?

3.7. SĂMÂNŢA
Este organul de inmulţire al plantelor cu flori şi ia naştere din ovul în urma
procesului de fecundare. Părţile componente ale seminţei sunt (fig. 41):
-tegument, care provine din transformarea integumentelor ovulului şi are rol
protector;
-albumen, care este provine din dezvoltarea zigotului secundar (3n) şi
reprezintă un ţesut de depozitare a substanţelor de rezervă (proteine, uleiuri
vegetale, amidon etc);
-embrion, care ia naştere din zigotul principal (2n) şi constituie partea cea
mai importantă a seminţei, reprezentând viitoarea plantă în miniatură. El este
alcătuit din: radiculă sau rădăciniţă, din care se va dezvolta rădăcina principală a
plantei; tigela sau tulpiniţa, ce va da naştere axei hipocotile a tulpinii; gemula sau
muguraşul, din care rezultă axa epicotilă a tulpinii şi frunzele; cotiledoanele (1 la

49
 monocotiledonate, 2 la
dicotiledonate) care sunt frunzele
embrionare prinse de tigelă şi au
rol în hidrolizarea şi absorţia
substanţelor nutritive depozitate
în albumen de către embrion, în
timpul germinării seminţei, sau
chiar depozitarea substanţelor de
rezervă (în acest caz albumenul
este consumat de timpuriu, de
către cotiledoane, care devin
foarte voluminoase, astfel incât
seminţele mature nu prezintă
albumen, fiind numite seminţe
exalbuminate).

Fig. 41. Structura cariopsei si a

seminţei de grâu (Triticum
aestivum): peric-pericarp; tg-
tegument; str.nuc.- strat nucelar;
s.c.al.- strat cu aleurona; c.am.-
celule cu amidon; alb.-albumen;
s.abs.- strat absorbant; scut-
scutelum (cotiledon dezvoltat);
TEMĂ DE VERIFICARE FINALĂ epbl-epiblast (cotiledon atrofiat);
gm-gemula; col-coleoptil; tg-tigela;
1. Să se intocmească un referat cu rad-radicula; colr-coleoriza.
descrierea morfologică a unei plante cultivate:
(rădăcina, tulpina, frunza, floarea,
inflorescenţa, fructul şi sămânţa).
2. Prezentaţi schematic relaţia dintre folare fruct şi sămânţă.

BIBLIOGRAFIE
(Organografie)

1. Ciobanu I., 1971 - Morfologia plantelor. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.

2. P ăun M. el al., 1980 - Botanicã. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
3. Răvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
4. Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 - Lucrãri practice. Botanicã.
U.A.M.V. Iaşi.
5. Zanoschi V., Toma M., 1990 - Curs de botanică, partea I-a, Anatomie şi morfologie. Inst.
Agron. Iaşi.
6. Zanoschi V., Toma C., 1985 - Morfologia şi anatomia plantelor cultivate. Edit. Ceres,
Bucureşti.

50
 IV. SISTEMATICA PLANTELOR (TAXONOMIA)
4.1. GENERALITĂŢI
Sistematica se ocupă cu descrierea plantelor şi încadrarea lor în unităţi
sistematice (de clasificare) de diferite mărimi, numite taxoni, pe baza originii,
gradului de înrudire reală şi a nivelului de evoluţie atins de acestea.
Orice plantă din natură este un individ viu, care are o existenţă obiectivă,
caracterizată prin anumite însuşiri morfologice, anatomice, fiziologice, ecologice
etc, după care poate fi identificată. Totalitatea indivizilor interfertili şi
asemănători esenţial sub aspect morfologic, ecologic, fiziologic, biochimic, şi care
au o origine comunã, un fond de gene comun şi un areal propriu formeazã o
specie.
Specia reprezintă, aşadar, un nivel supraindividual de organizare a materiei
vii, care are o structură proprie, rezultată în procesul de evoluţie, dar labilă şi
nedeterminată în timp; este unicul câmp de acţiune a selecţiei naturale şi
constituie unitatea fundamentală cu care se operează în sistematica plantelor.
Caracterele speciei sunt date în descrieri, în general scurte dar precise,
numite diagnoze, pe baza cărora se alcătuiesc lucră ri speciale numite
determinatoare sau flore.
Unităţi sistematice mai mici decât specia: subspecia (ansamblul
populaţiilor unei specii care prezintă unele însuşiri morfologice şi ecologice
proprii, ca urmare a adaptării la unele condiţii ecologice specifice); varietatea
(grupare de populaţii, în cadrul speciei, care prezintă unele însuşiri morfologice
proprii); forma (caracterizată prin unele caractere morfologice de mai mică
importanţă, determinate de condiţiile ecologice în care trăiesc indivizii speciilor).
Unităţi de rang mai mare decât specia: genul (o grupare de specii
înrudite între ele); familia (cuprinde unul sau mai multe genuri înrudite; numele
ştiinţific al familiei se termină în -aceae); ordinul (cuprinde mai multe familii,
rareori una singură, înrudite prin caractere comune; numele ordinului se termină
în -ales); clasa (reuneşte mai multe ordine; numele său se termină în -opsida);
încrengătura (unitatea cu cel mai mare rang, grupând una sau mai multe clase
înrudite; numele încrengăturii se termină în -phyta).
Numele fiecărei plante este alcătuit din două cuvinte: primul desemnează
numele genului şi se scrie cu literă mare, iar al doilea desemnează numele speciei
din cadrul genului respectiv şi se scrie cu literă mică. De exemplu, la Trifolium

51
pratense (trifoiul roşu), termenul de Trifolium este numele genului, iar termenul
pratense are valoare numai împreună cu primul, indicând specia respectivă. După
numele fiecărei specii se adaugă, întreg sau prescurtat, numele autorului sau
autorilor care au descris specia respectivă. De exemplu Trifolium pratense L.,
Pyrus sativa Lam. et DC.

4.2. PREZENTAREA SISTEMATICĂ A LUMII

VEGETALE
În mod tradiţional, lumea vie este împărţită în două mari regnuri: Plante şi Animale.
Dacă în privinţa unor categorii de organisme pluricelulare această împărţire nu pune, de
regulă, probleme deosebite, fiind evident pentru oricine că feriga, spre exemplu, este o plantă, iar
şopârla este un animal (pe seama diferenţelor notabile în privinţa alcătuirii corpului, mobilităţii,
modului de hrănire, comportamentului etc.), nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul multor altor
categorii de organisme pluricelulare şi în principal în cazul organismelor unicelulare.
Astfel, ciupercile, mixomicotele, lichenii, flagelatele, procariotele, nu pot fi cuprinse
decât în mod forţat, artificial, într-unul dintre cele două regnuri amintite. Ciupercile se deosebesc
evident atât de animale (prin corpul lor, modul de hrănire - nu se hrănesc prin ingerarea unor
particule organice sau a prăzii, lipsa de mobilitate, modul de înmulţire etc.), cât şi de plante (nu au
pigmenţi fotosintetici, hrănindu-se exclusiv pe cale heterotrofă, peretele lor celular conţine chitină,
ca la insecte, produsul de rezervă este glicogenul şi nu amidonul etc.). Multe dintre euglene şi
dinofite (flagelate) pot fi revendicate, în egală măsură, atât de zoologi cât şi de botanişti, datorită
lipsei lor de specializare: sunt mobile şi pot „ingera prada” (prin fagocitoză), ca “animalele” sau
se hrănesc prin absorbţia soluţiilor nutritive organice, în unele cazuri, precum ciupercile, dar
conţin plastide şi la lumină fac fotosinteză, ca “plantele”, produsul de rezervă, rezultat în urma
fotosintezei, fiind amidonul (la dinofite) sau un alt polizaharid, paramilon (la euglene). În privinţa
procariotelor, dacă cianobacteriile, prin modul lor predominant de nutriţie fotosintetică (uneori
sunt saprofite sau chiar parazite) au trăsături ce le apropie de “plante”, eubacteriile, predominant
chemosintetice, parazite sau saprofite, rareori fotosintetice, formează un grup distinct, deosebindu-
se atât de “plante”, cât şi de “animale” (ca să nu mai vorbim de structura celulară distinctă a
procariotelor, în general).
În încercarea de a elimina aceste ambiguităţi, biologii au propus împărţirea lumii vii în
trei, patru sau cinci regnuri, legate printr-un trunchi filogenetic ancestral comun. Sistemul cu cinci
regnuri (Whittaker, 1969) întruneşte în prezent cele mai multe aprecieri în rândul specialiştilor. La
alcătuirea lui s-a ţinut seama de nivelurile de integrare a corpului (procariot, eucariot unicelular,
eucariot pluricelular); de principalele modalităţi de nutriţie, în conexiune cu rolul funcţional
îndeplinit în ecosisteme (nutriţie autotrofă – producători; nutriţie heterotrofă ingestivă2 –
consumatori; nutriţie heterotrofă absorbtivă3 – descompunători) şi de modalităţile şi structurile
de înmulţire ale organismelor vii.
Dintre cele 5 regnuri ale lumii vii (Whittaker, 1969, citat de Stern, 1991; Starr & Taggart,
1992), unul (Monera) cuprinde organismele procariote (autotrofe sau heterotrofe), iar celelalte 4
cuprind organismele eucariote: Protista (protozoare – heterotrofe; protofite şi talofite – autotrofe),
Fungi (ciuperci – heterotrofe), Plantae (briofite şi cormofite – autotrofe) şi Animalia (metazoare
–heterotrofe).
Ţinând seama de cele expuse mai sus, dăm mai jos schema generală de clasificare a
organismelor vegetale autotrofe şi a ciupercilor4 (până la nivel de încrengătură):

Regnul MONERA
Încrengătura (Phylum) Archaebacteriophyta (arhebacterii)
Încrengătura (Phylum) Eubacteriophyta (eubacterii, cianobacterii, proclorobacterii)
Regnul PROTISTA
Încrengătura (Phylum) Chrysophyta (alge aurii)

2
Nutriţie constând în ingerarea prăzii (organisme vii), a cadavrelor sau a altor corpuri organice solide.
3
Nutriţie saprofită sau parazită, constând în absorbţia hranei organice sub formă de soluţii.
4
Gruparea lumii vii în regnuri şi - în mare parte - încrengături s-a facut după Whittaker, 1969, în variantă
modificată (Stern, 1991). Pentru briofite şi cormofite s-au folosit, în variantă sintetică, sistemele publicate de
către Engler, 1954-1964, Cronquist et al., 1966, Takhtajan, 1987; Cronquist, 1988.

52
 Încrengătura (Phylum) Xanthophyta (alge galbene)
Încrengătura (Phylum) Bacillariophyta (diatomee)
Încrengătura (Phylum) Cryptophyta (criptofite)
Încrengătura (Phylum) Dinophyta (dinofite sau pirofite)
Încrengătura (Phylum) Euglenophyta (euglene)
Încrengătura (Phylum) Chlorophyta (alge verzi)
Încrengătura (Phylum) Phaeophyta (alge brune)
Încrengătura (Phylum) Rhodophyta (alge roşii)
[Regnul FUNGI]
[Încrengătura (Phylum) Myxomycota (mixomicote)]
[Încrengătura (Phylum) Eumycota (ciuperci)]
[Încrengătura (Phylum) Lichenomycota (licheni)]
Regnul PLANTAE
Încrengătura (Phylum) Bryophyta (muşchi)
Încrengătura (Phylum) Polypodiophyta (pteridofite)
Încrengătura (Phylum) Pinophyta (gimnosperme)
Încrengătura (Phylum) Magnoliophyta (angiosperme)

Nota 1. În acest curs o atenţie deosebită vom acorda angiospermelor (încrengătura

Magnoliophyta), între care se află marea majoritate a plantelor cultivate, selectând acele genuri şi
specii care sunt mai comune în mediul natural sau au o importanţă mai mare în raport cu interesele
umane. Toate unităţile taxonomice care vor or fi tratate în continuare fac parte din regnul Plantae.
Nota 2. Trăsăturile cele mai generale ale unităţilor taxonomice mai mari sunt comune
pentru toţi taxonii subordonaţi. De aceea, pentru a avea o imagine unitară asupra caracterelor unei
specii, aceasta va trebui să fie considerată în contextul ei taxonomic general, cumulând trăsăturile
cele mai generale ale genului, familiei, ordinului, clasei, încrengăturii şi regnului în care este
încadrată.

REGNUL PLANTAE
4.2.1. ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA

Plante ierboase, de talie mică (peste 20000 specii), având corpul taloidic
(sub forma unei lame verzi) sau cormoidic (diferenţiat în tulpiniţă, fără ţesuturi
vasculare diferenţiate şi frunzişoare), fixat, de obicei, pe substrat prin nişte
formaţiuni unicelulare sau pluricelulare simple sau ramificate numite rizoizi.
Acest corp vegetativ (numit briotal) aparţine generaţiei haploide (n), pe el
formându-se, la maturitate, organele sexuale mascule (anteridiile) şi femele
(arhegoanele), care produc gameţii; în urma fecundării gameţilor (în mediu
umed), rezultă zigotul (2n), din care se naşte un organism dipliod (2n)
(sporogonul), lipsit de clorofilă, care trăieşte pe seama plantei-mamă, de care este
legat. La nivelul sporogonului se formează (prin diviziune meiotică) sporii (n),
care sunt eliberaţi şi când ajung în condiţii optime germinează, dând naştere unui
organism independent filamentos, numit protonemã (n), pe care apar numeroşi
muguri, din care se dezvoltă noi plante haploide.
Familia POLYTRICHACEAE
Polytrichum commune (muşchiul de pământ) (fig. 42). Plantă dioică, cu
tulpiniţa dreaptă, neramificată, fixată de sol prin rizoizi pluricelulari ramificaţi, cu
53
frunzuliţe sesile, alterne, lanceolate. Sporogonul prezintă un haustor (care extrage
hrana din ţesuturile plantei-mamă), continuă cu o setã, în vârful căreia se află
urna, în care se nasc sporii şi un căpăcel caduc la maturitate, numit opercul,
învelit de o formaţiune protectoare numită scufie, de culoare brună, care rezultă
din pereţii arhegonului rupt în timpul alungirii setei.
Seta se prelungeşte în interiorul urnei sub forma unei coloane centrale
(columela), care se lăţeşte la vârf, formând o diafragm ă, numită epifragm, ce
închide urna.
Planta formează perniţe foarte dese în locuri umede şi umbroase.

Fig. 42. Polytrichum commune: A- gametofit mascul; B- vârful gametofitului mascul; G-

gametofit femel; D- vârful gametofitului femel; E- structura “tulpiniţei”; F- structura
“frunzuliţei”; G- sporogon pe gametofitul femel; H- scufie învelind capsula; I- capsulă; J-
secţiune prin sporogon (an- anteridie; ap-apofiza; ar- arhegon; cl- columela; ep- epifragm; f-
“frunzuliţă”; op- opercul; pf- parafize; u- urnă; st- setă)

Familia SPHAGNACEAE
Sphagnum sp. (muşchii de turbă). Plante dioice sau monoice, cu tulpiniţe
ramificate, lipsite de rizoizi şi cu frunzuliţe mici, lanceolate, adaptate pentru
reţinerea apei. Capsula sporogonului este globuloasă, scufia lipseşte, iar seta
(pseudopodiu) aparţine plantei-mamă şi nu sporogonului.
Cele cca. 30 specii din acest gen din ţara noastră (Sph. acutifolium, Sph.
cymbifolium, Sph. palustre etc) trăiesc în mlaştini acide şi reci. Pe măsură ce
tulpinile cresc în lungime, partea lor bazală moare şi nefiind mineralizată complet
se acumulează într-o perioadă foarte îndelungată, formând turba.

54
 4.2.2. ÎNCRENGĂTURA POLYPODIOPHYTA (PTERIDOPHYTA)

Plante în general ierboase (peste

Fig. 43. Lycopodium clavatum: tr-
trofofilă; hf-hipsofilă; sf-sporofilă; sp-
sporange; s-izospor
12000 specii) având corpul dipliod (2n) şi
diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze,
străbătute de ţesuturi vasculare bine
diferenţiate (corm); aceste plante sunt
lipsite de flori şi se înmulţesc prin spori, ce
se nasc în organe specializate numite
sporangi. Din spori iau naştere organisme
independente, haploide (n), de dimensiuni
reduse, numite protale, pe care se formează
organele sexuale mascule (anteridii) şi
femele (arhegoane) care produc gameţii. În
urma fecundării gameţilor (în mediu umed)
rezultă zigotul diploid, din care se formează

Fig. 44. Equisetum arvense: 1,1a-spori masculi cu elatere; 2,2a-spori femeli cu elatere; 3-
protal mascul cu anteridii; 3a-anterozoizi; 4-protal femel cu arhegoane; 5-arhegon cu zigot;
6-plantă cu tulpini sterile şi fertile, în vârf cu spic sporifer; 7-sporofilă cu sporangi (G-
gametofit; Sp-sporofit; R-meioză)

embrionul, apoi o nouă plantă.

Familia LYCOPODIACEAE

55
 Lycopodium clavatum (brădişor, pedicuţă) (fig. 43). Plantă perenă cu frunze
mici, lanceolate, foarte dese, situate pe tulpini târâtoare, prinse de sol cu rădăcini
adventive. De pe tulpini pornesc mai multe ramuri erecte, terminate cu 1-3 spice
purtătoare de sporangi cu spori. Creşte în pădurile de foioase şi conifere.
Familia EQUISETACEAE
Equisetum arvense (coada calului) (fig. 44). Plantă perenă printr-un rizom
subteran, de pe care, primăvara apar tulpini fertile, brune, neramificate, ce poartă
la vârf un spic purtător de sporangi cu spori. După răspândirea sporilor tulpinile
fertile se usucă, iar în locul lor apar tulpinile sterile verzi, ce poartă la noduri
verticile de ramuri asimilatoare. Frunzele sunt reduse, brune, membranoase, unite
sub formă de manşon. Creşte pe marginea apelor, în lunci sau ca buruiană prin
culturi.

Fig. 45. Dryopteris filix-mas: 1-aparatul vegetativ; 2-lob cu sori; 3-secţiune prin sor; 4-sporange
cu spori; 5-protal cu gametangii; 6a-anteridie cu anterozoizi; 6b-arhegon cu oosferă; 7-zigot; 8-
protal şi embrion
Familia POLYPODIACEAE
Dryopteris filix-mas (ferigă de pădure) (fig. 45). Prezintă în pământ un
rizom de la vârful căruia se dezvoltă un mănunchi de frunze aeriene bipenat-
sectate, de până la 1 m înălţime, prevăzute pe partea inferioară cu sporangi
pedicelaţi, grupaţi în sori (aglomerări de sporangi) reniformi, dispuşi în două linii
paralele, de o parte şi de alta a nervurii lobilor foliari. Specie toxică, frecventă prin
păduri. Rizomii se ferigă sunt întrebuinţaţi în medicină ca antihelmintici.
Pteridium aquilinum (ferigă de câmp, ţolul lupului). Plantă perenă printr-un
rizom gros şi bogat în amidon, cu frunze multipenat-sectate, ce pot ajunge până la
2 m înălţime; sorii sunt dispuşi sub forma unei linii conţinue, ce urmăreşte
56
marginea frunzelor. Creşte prin poieni, păduri, pajişti de munte şi este o plantă
foarte toxică.
Polypodium vulgare (feriguţă). Prezintă un rizom cu frunze simplu penat-
partite, de 10-30 cm înălţime, prevăzute cu sori circulari, dispuşi în câte două
şiruri paralele, de o parte şi de alta a nervurilor lobilor foliari. Creşte în zona
montană şi subalpină.

4.2.3. ÎNCRENGĂTURA PINOPHYTA (GYMNOSPERMOPHYTA)

Pinofitele sunt plante lemnoase (în prezent doar aproximativ 1000 specii), cu
flori şi seminţe, cu frunzele de obicei persistente, variate ca formă. Florile
unisexuate sunt lipsite de periant. Fecundaţia se petrece de regulă prin intermediul
unui tub polenic (nu mai este necesar mediul umed). Macrosporofila nu concreşte
prin margini pentru a forma ovarul. Sămânţa este susţinută de macrosporofilă,
care rămâne deschisă (nu se formează fructul).
Clasa PINOPSIDA, ord. PINALES
Plante lemnoase cu frunze aciculare sau solziforme, cu flori unisexuate, de
forma unor conuri, lipsite de periant, repartizate monoic.
Familia PINACEAE
Cuprinde arbori cu ramificare monopodială, cu frunze aciculare, uninerve,
alterne, persistente, rar caduce (Larix). Florile (conurile) mascule prezintă
numeroase stamine solziforme cu câte doi saci polenici, grupate spiralat pe un ax
comun, grăuncioarele de polen fiind prevăzute cu câte doi saci aeriferi laterali;
florile (conurile) femele prezintă numeroase macrosporofile solziforme (fiecare
macrosporofilă este alcătuită dintr-un solz superior fertil, care susţine două ovule
şi un solz inferior, steril) grupate pe un ax comun. Seminţele sunt aripate.
Pinus sylvestris (pin). Arbore
înalt de până la 50 m, cu ritidomul
roşu-cărămiziu; frunzele aciculare, de
4-6 cm lungime, verzi-deschis, sunt
grupate câte două într-o teacă.
Conurile mascule sunt mici, grupate
la extremitatea unor ramuri, iar cele
Fig. 46. Abies alba: a-ramură cu frunze şi
conuri femele; b-frunză; c, d-solzi carpelari şi femele ovat-conice, ± pendule, cu
seminţe aripate (ss-solz steril; sf-solz fertil;
sm-sămânţă) carpelele persistente şi lăţite la vârf.

57
Vegetează în zona montană.
Abies alba (brad) (fig. 46). Arbore înalt de până la 50 m, cu ritidom brun-
cenuşiu; frunze aciculare emarginate la vârf şi prevăzute cu două dungi albicioase
din ceară, pe faţa inferioară; conurile femele erecte, sesile, ± cilindrice, de 8-16
cm lungime, au macrosporofile caduce la maturitate. Creşte în pădurile din zona
montană.
Picea abies (P. excelsa) (molid). Arbore de până la 50 m înălţime, cu
ritidom brun-roşcat; frunze aciculare, ascuţite la vârf, dispuse spiralat pe ramuri;
conurile femele pendule, pedunculate, cu macrosporofile persistente. Formează
păduri întinse în zona montană.
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt deosebirile dintre încrengăturile: Bryophyta, Polypodiophyta şi
Pinophyta ?

4.2.4. ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMOPHYTA)

Cuprinde cca. 250000 specii de plante erbacee sau lemnoase, anuale, bienale
sau perene. Organele cele mai caracteristice sunt: floarea (prevăzută cu periant,
excepţional nudă) şi fructul (care rezultă din pereţii ovarului format prin sudarea
marginilor carpelelor). Fructul protejează în interior seminţele rezultate din
ovulele fecundate. Fecundaţia este dublă şi se petrece prin intermediul tubului
polenic. Ţinând cont de numărul cotiledoanelor embrionului, precum şi de alte
numeroase caractere, plantele cu fructe se împart în două clase: Magnoliopsida
(Dicotyledonatae) şi Liliopsida (Monocotyledonatae).
Clasa MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE)
Cuprinde plante erbacee şi lemnoase, cu rădăcini pivotante sau rămuroase;
cu cilindrul central al tulpinii constituit din fascicule colaterale sau bicolaterale
deschise, puţine la număr, distribuite ordonat pe un singur cerc; frunzele cu
nervaţiune palmată sau penată; florile sunt de obicei hermafrodite, pentamere,
tetramere sau dimere; embrionul seminţei prevăzut cu două cotiledoane.
Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE)
Grupează cele mai primitive angiosperme, caracterizate printr-un număr
mare şi nedefinit de piese florale, dispuse adeseori spirociclic (după o linie
spiralată), (mai ales în ceea ce priveşte androceul şi gineceul), pe un receptacul
conic; piesele periantului, precum şi staminele şi carpelele sunt libere (rareori
carpelele unite); fructele sunt, de obicei, multiple.
Ordinul MAGNOLIALES

58
 Familia MAGNOLIACEAE
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze simple, alterne, bogate în uleiuri
eterice; florile sunt spirociclice, polimere, actinomorfe, hermafrodite, cu periant
simplu, petaloid, dialitepal, androceu polistemon (din numeroase stamine),
dialistemon, gineceu pluricarpelar apocarpic, cu ovar superior (¤P ∞A ∞G∞);
fructele sunt poliachene, polifolicule, capsule, bace etc.
Magnolia sp. (magnolie). Arbori sau arbuşti, cu frunze simple, întregi, flori
mari, solitare, albe (M. stellata, M. kobus), albe-gălbui (M. grandiflora), galben-
verzui (M. acuminata), roz-purpurii (M. x soulangiana) etc şi fruct polifoliculă,
răspândiţi în zonele tropicale ale Asiei, Australiei şi Americii, iar la noi cultivaţi
prin parcuri şi grădini, ca arbori ornamentali.
Liriodendron tulipifera (arborele de lalele). Arbore cu frunze tetralobate, şi
flori mari, solitare, galbene-verzui, cu dungi portocalii, asemănătoare (la prima
vedere) cu florile de lalea. Originar din America de N, se cultivă ca arbore
ornamental.
Ordinul RANUNCULALES
Familia RANUNCULACEAE
Cuprinde plante erbacee, rar
lemnoase, cu frunze divizate, rareori
întregi, alterne, rar opuse (la Clematis).
Florile actinomorfe sau zigomorfe, cu
periant simplu sau dublu, androceul
polistemon, dialistemon, iar gineceul
policarpelar apocarpic, rar monocarpelar
cu ovar superior (¤ sau % P3+3 sau 5 A
∞-1 ∞
∞G sau K5C5A ∞G ). Fructele sunt
poliachene, polifolicule, folicule (doar la
Consolida), mai rar bace. Majoritatea
sunt plante toxice.
Fig 47. A-Anemone ranunculoides; B-
a) Ranunculacee cu periant
Ranunculus sceleratus; C-R. arvensis:d-
diagrama florală, fr-fructe simplu şi fruct poliachenă:
Anemone ranunculoides (păştiţă)
(fig. 47A). Plantă perenă cu rizom, frunze trisectate; flori solitare (rareori câte 2-
3), cu periantul format din 5(6) tepale galbene. Comună prin păduri, tufărişuri,

59
înfloreşte primăvara timpuriu. Alte specii: A. nemorosa (asemănătoare cu
precedenta dar cu flori albe); A. sylvestris (flori mari, albe şi fruct alb-lânos) etc.
Pulsatilla montana (dediţei). Plantă perenă, abundent păroasă, cu frunze
bazale penat-sectate şi floarea liliachie, nutantă; creşte prin pajişti însorite; toxică.

Fig. 48. A-Ranunculus repens; B-R. ficaria; C-Adonis vernalis: fr (sau pa)-fruct-poliachenă;
st-stamine; mt-muguri tuberizaţi; rt-rădăcini tuberizate

Hepatica nobilis (trei răi). Frunze trilobate, în rozetă bazală; flori albastre,
prezintă un involucru (frunze reduse situate la baza florii) trifoliat ce dă impresia
unui caliciu. Prin păduri de foiase. Toxică. Alte specii: H. transsilvanica cu lobii
frunzelor trilobaţi, creşte prin păduri şi tufărişuri montane şi este o specie
endemică.

Fig 50. A-Consolida regalis;

B-Aconitum tauricum (fl- floare)
Fig. 49. Helleborus
purpurascens
Clematis vitalba (curpen). Liană, cu frunze

60
opuse, trifoliate, flori albe, cu perigon tetramer. Creşte prin păduri. Toxică. Alte
specii: C. integrifolia (clocoţei) cu frunzele simple şi flori liliachii, nutante; creşte
prin pajişti însorite; C.jackmanni - liană, cu flori mari violacee, cultivată ca
ornamentală.
b). Ranunculaceae cu periant simplu şi fruct polifoliculă sau foliculă:
Helleborus purpurascens (spânz) (fig. 49). Plantă perenă, cu rizom; tulpină
de cca. 35-40 cm înălţime; frunze mari, palmat-sectate; flori mari verzi-purpurii.
Prin tufărişuri. Toxică şi medicinală.
Consolida regalis (Delphinium consolida) (nemţişor de câmp) (fig. 50A).
Plantă anuală cu tulpina ramificată, frunze sectate, cu lacinii foarte înguste; flori
albastre, zigomorfe, cu perigonul pintenat şi gineceul monocarpelar; fructul
foliculă. Comună ca buruiană prin culturi şi locuri ruderale. Foarte toxică.
Aconitum tauricum (omag) (fig. 50 B). Plantă perenă, cu rădăcini îngroşate;
tulpina de cca. 60 cm înălţime; frunzele palmat-partite; florile albastre, zigomorfe
(tepala posterioară a perigonului, în formă de coif) grupate în raceme. Prin locuri
ierboase şi stâncoase din zona alpină. Foarte toxică.
c) Ranunculaceae cu periant dublu şi fruct poliachenă:
Ranunculus repens (floare de leac, piciorul cocoşului târâtor) (fig.48A).
Plantă perenă, cu stoloni, frunze bazale trisectate, flori galbene. Prin locuri umede,
mocirloase; toxică. R. sceleratus (boglari) (fig. 47 B). Plantă anuală sau bienală,
cu tulpina fistuloasă, frunzele bazale lung peţiolate, palmat-fidate, cele superioare
trifoliate şi sesile; flori mici, numeroase, galbene; fruct cilindric; comună prin
locuri umede; foarte toxică. R. arvensis (cornicei) (fig. 47 C). Plantă anuală, cu
frunzele bazale simple şi fruct spinos. Buruiană
segetal ă sau ruderală; toxică. R. ficaria (sălăţică, grâuşor) (fig. 48 B)
prezintă rădăcinile şi mugurii axilari tuberizate, frunze simple, cărnoase, întregi.
Prin locuri umede şi umbroase. Primăvara, înainte de înflorire, frunzele tinere sunt
comestibile.
Adonis vernalis (ruscuţă de primăvară) (fig. 48C). Plantă perenă cu rizom
gros; tulpina erectă până la 45 cm înălţime, cu frunze sectate, iar florile solitare,
mari, galbene. Frecventă prin păşuni şi fâneţe uscate, coaste însorite. Toxică şi
medicinală. A. aestivalis (cocoşei). Plantă anuală, cu flori roşii, creşte ca buruiană
prin culturi.
Ordinul PAPAVERALES
Familia PAPAVERACEAE

61
 Grupează plante erbacee, anuale şi perene, care conţin latex. Frunzele sunt
simple sau compuse, iar florile actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4 (¤ K2C2+2A
∞ G(2-∞)). Fructele sunt capsule.
Papaver somniferum (macul de grădină) (fig.51 A). Plantă anuală cu tulpina
simplă sau ramificată, cu frunzele bazale peţiolate, iar cele superioare sesile.
Florile mari, în boboc nutante, prezintă 2 sepale caduce în caduce în momentul
înfloririi, 4 petale roşii sau albe, iar fructele sunt capsule poricide. Latexul conţine
numeroşi alcaloizi (morfina, codeina, papaverina, narcotina, tebaina, codamina
etc). Se cultivă ca plantă oleiferă, medicinală şi ornamentală. P. rhoeas (mac roşu)
- plantă anuală, cu frunze penat-sectate şi flori roşii, dispuse terminal pe pedunculi
patent-păroşi (peri perpendiculari), întâlnită ca buruiană în culturi.
Chelidonium majus (rostopască, negelariţă) (fig.51B). Plantă perenă cu
tulpină ramificată, frunze
imparipenat-compuse; florile
galbene, grupate în umbele; fructul
este o capsulă alungită. Întreaga
plantă conţine un latex galben-
portocaliu. Comună prin tufărişuri,
locuri ruderale, pe lângă ruini,
garduri, ziduri etc. Medicinală şi
Fig. 51. A-Papaver somniferum; B-Chelidonium toxică
majus (d-diagramă florală; fr-fruct; s-sămânţă)

Subclasa HAMAMELIDAE (AMENTIFERAE)

Cuprinde plante lemnoase sau ierboase, cu flori unisexuate, rar hermafrodite,
cu periant simplu sau foarte mult redus şi gineceul alcătuit din 1-3 carpele; la
plantele lemnoase florile (mai ales cele mascule) sunt dispuse adeseori în amenţi.
Ordinul URTICALES
Familia ULMACEAE
Cuprinde arbori sau arbuşti, cu frunze simple, cu baza asimetrică; florile au
periant simplu, din 4-6 tepale libere sau unite, androceul din 4-6 stamine libere,
(2)
iar gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul superior (P4-6A4-6G ); fructul este o
samară (la Ulmus) sau drupă (la Celtis).
Ulmus minor (U. foliacea). Arbore cu lemn dur, frunze eliptice, serate, cu
baza asimetrică, frecvent prin pădurile de foioase.
Familia MORACEAE

62
 Cuprinde arbori, arbuşti, liane, adeseori cu latex, cu frunze simple, de obicei
alterne, flori unisexuate, cu periant simplu, din 4 tepale libere, androceu din 4
(2)
stamine libere, gineceu bicarpelar sincarp, cu ovar superior (P2+2A2+2; P2+2G );
fructele sunt compuse, formate din achene însoţite de perigonul persistent (la
Morus) şi cărnos sau închise în cupa cărnoasă a inflorescenţei (la Ficus).
Morus alba (dudul alb) (fig. 52 A). Arbore cu frunze polimorfe, întregi sau
lobate, alterne; florile sunt dispuse în amenţi; fructul este o soroz ă care este
comestibilă. Se cultivă pentru frunzele utilizate în hrănirea larvelor fluturilor de
mătase, pentru lemnul utilizat în dogărie, pentru fructele comestibile sau ca plantă
ornamentală.

Fig. 52. A-Morus alba (a-ramură cu inflorescenţă masculă; b-ramură cu inflorescenţă femelă;
c-floare femelă; d- floare masculă; e-fruct); B-Fagus sylvatica (f-ramură cu inflorescenţe; g-
flori femele; h-floare masculă; i-fructe în cupa involucrală)

Ficus carica (smochinul). Arbust mediteraneean, cu frunzele lobate şi flori

mici, unisexuate, închise în cupa inflorescenţei, care devine cărnoasă şi
comestibilă la maturitate. Cultivat pentru fructele sale, în zonele sudice sau în
spaţii protejate. F. elastica (ficus) - Arbore originar din India, cu latex bogat în
cauciuc şi cu frunze întregi, pieloase, sempervirescente, cultivat ca ornamental în
apartamente.
Familia CANNABACEAE
Cuprinde plante erbacee cu tulpini erecte sau volubile, cu frunze palmate, iar
florile unisexuate, cu periant simplu, din 5 tepale unite, 5 stamine libere, iar
(2))
gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul superior (P(5)A5; P(5)G ; fructul este o
achenă.
Cannabis sativa (cânepă). Plantă anuală cu frunze palmat-sectate, cu flori
unisexuate, repartizate dioic. Indivizii masculi (cânepa de vară), au florile grupate

63
în raceme, iar indivizii femeli (cânepa de toamnă) au florile grupate în glomerule,
la subsuoara unor bractei. Fructele sunt achene, iar seminţele bogate în ulei. Se
cultivă pentru fibrele textile extrase din tulpină sau pentru seminţe.
Humulus lupulus (hamei). Plantă perenă, aspru-păroasă, cu tulpina
volubilă, frunze palmat-lobate, opuse; flori unisexuate, repartizate de regulă,
dioic. Florile femele sunt grupate în amenţi, la subsuoara unor bractei mari
(inflorescenţa seamănă, de aceea, cu un con), iar cele mascule sunt dispuse în
cime axilare racemiforme. Bracteile inflorescenţelor femele prezintă glande ce
secretă lupulinã, o substanţă amăruie şi aromatică, utilizată în industria berii.
Ordinul FAGALES
Familia FAGACEAE
Cuprinde arbori sau arbuşti, cu frunze simple, alterne; flori unisexuate, cu
perigon din 4-8 foliole unite la bază, cele mascule grupate în amenţi, cu androceu
din 4-16 stamine (P(4-8)A4-16), cele femele solitare sau grupate în cime, cu gineceu
bicarpelar sincarp şi ovarul inferior (P(4-8)G(3));fructele sunt achene înconjurate de
o cupă lemnoasă, formată din concreşterea unor solzi de natură caulinară.
Fagus sylvatica (fag) (fig. 52B). Arbore cu ritidomul brun-cenuşiu; frunze
eliptice; amenţii masculi globuloşi; florile femele (şi mai târziu fructele) închise
câte 2 într-o cupă lemnoasă, acoperită cu apendici spiniformi; achenele sunt
trimuchiate, castanii (jir), iar seminţele sunt bogate în ulei. Creşte în etajul colinar
până în cel montan mijlociu, formând făgete sau păduri de amestec cu stejarul,
carpenul, molidul, bradul etc.
Quercus robur (stejar) (fig. 53).
Arbore cu ritidomul brun-negricios, adânc
brăzdat, cu ramuri glabre; frunze glabre,
lobate, scurt peţiolate; amenţii masculi sunt
alungiţi; florile femele (câte una într-o cupă)
sunt solitare sau câte 2-5 pe un peduncul
alungit; achena (ghinda), în formă de
butoiaş, este înconjurată la bază de cupa
Fig 53. Quercus robur: a-ramură cu
amenţi masculi; b-ramură cu frunze şi lemnoasă; sămânţa (ca şi scoarţa tulpinii)
fructe; c,d-flori femele; e-floare masculă este bogată în tanin. Formează păduri în
zona de câmpie şi colinară, mai ales în lungul văilor.
Alte specii: Q. pedunculiflora (stejar brumăriu)-se deosebeşte de specia
precedentă prin frunzele pubescente pe faţa inferioară; Q. petraea şi Q.

64
dalechampii (goruni)- cu frunze lung peţiolate, iar ghindele aproape sesile;
Q.pubescens (stejar pufos)- cu lăstari tomentoşi (des păroşi), frunze şi ghinde
aproape sesile etc.
Castanea sativa (castanul comestibil). Arbore mediteraneean, cu frunze
lanceolate, spinos serate; amenţii masculi alungiţi şi erecţi; florile femele câte 2
închise într-o cupă foarte spinoasă; achenele mari, globuloase, castanii; sămânţa
este bogată în amidon. La noi creşte în SV ţării şi în Maramure ş.
Familia BETULACEAE
Cuprinde arbori şi arbuşti cu micorize, cu frunze simple, alterne, flori
unisexuate, tetramere (P2+2 sau 0A10-2 respectiv P2+2 sau 0 G (2)), grupate în amenţi
cu bractei foarte dezvoltate. Fructele sunt samare sau achene.
Alnus sp. (arini). Arbori sau arbuşti care cresc pe lângă pâraie şi râuri, cu
bracteile solziforme ale amentului femel lemnoase şi persistente: A. glutinosa - cu
frunze lipicioase şi cu vârful emarginat; A. incana - cu frunze păroase pe faţa
inferioară şi vârful ascuţit etc.
Betula pendula (mesteacăn). Arbore cu ritidomul alb, frunze romboidale,
bracteile amenţilor femeli caduce la maturitate.
Familia CORYLACEAE
Arbori şi arbuşti, cu frunze simple, alterne; flori mascule nude, grupate în
amenţi simpli; cele femele cu perigon rudimentar, în amenţi compuşi cu dicazii;
fructele sunt achene, înconjurate parţial sau total de un involucru rezultat prin
concreşterea bracteilor şi bracteolelor inflorescenţei.
Carpinus betulus (carpen). Arbore cu frunze ovate, dublu serate. Involucrul
fructifer trilobat, nu închide achena. Formează păduri în amestec cu Fagus sp. şi
Quercus sp.
Corylus avellana (alun).
Arbust cu frunze invers şi lat
ovate, acuminate; achena mare
(alună) este închisă în cupa
involucrului fructifer; seminţele,
bogate în ulei, sunt comestibile.
Creşte la marginea pădurilor de
foioase sau se cultivă ca arbust
Fig. 54. Juglans regia (a-ramură cu inflorescenţe;
b-flori mascule; c-flori femele; d-fruct; e-ament alimentar.
Ordinul JUGLANDALES

65
 Familia JUGLANDACEAE
Cuprinde plante lemnoase cu frunze alterne, imparipenat-compuse, cu flori
unisexuate (repartizate monoic), cu perigon redus, sepaloid, gamotepal, din 2-4
piese; cele mascule (grupate în amenţi penduli), cu androceu din 5-40 stamine,
cele femele (solitare sau câte 2-5 în vârful ramurilor tinere) cu gineceu bicarpelar
sincarp, cu ovar inferior; fructul este o pseudodrupă, uneori acheniformă, aripată
(Pterocarya).
Juglans regia (nuc) (fig. 54). Arbore, cu foliolele frunzelor întregi, glabre.
Fructul nearipat, parţial dehiscent la maturitate (epicarpul şi mezocarpul crapă şi
cad, dezvelind endocarpul lignificat); sămânţa cu două cotiledoane mari,
cerebriforme, bogate în ulei comestibil. Cultivat pentru seminţele şi lemnul său,
mai rar spontan.
Subclasa ROSIDAE
Cuprinde plante cu flori hermafrodite (mai rar unisexuate), cu periant dublu,
pentamer, dialisepal şi dialipetal, androceul cu 5 sau mulţiplu de 5 stamine şi
gineceul cu una până la numeroase carpele, toate aceste piese fiind dispuse ciclic
(spre deosebire de Magnoliidae, unde dispoziţia este spirociclică.
Ordinul ROSALES
Familia ROSACEAE
Include specii cu habitus foarte diferit, cu frunze alterne; flori actinomorfe,
hermafrodite, pentamere, dialisepale şi dialipetale, cu receptaculul plan, convex
sau concav, androceul format dintr-un mulţiplu de 5 stamine, dispuse pe mai
multe cicluri, iar gineceul apocarp sau sincarp, din 1-∞ carpele libere sau parţial
unite, cu ovarul superior sau inferior (¤ K5C5A5xG1-∞). Fructele sunt polifolicule,
poliachene, polidrupe, poame sau drupe.

Fig. 55. A -Fragaria vesca; B-Rubus caesius; C- Spiraea vanhouttei; D-Rosa canina (fr-fruct)

66
 a) Rosaceae cu G 2-5 şi fruct polifoliculă (Spiraeoideae):
Spiraea vanhouttei (cununiţă) (fig. 55 B). Arbust cu ramuri arcuite, brun-
roşcate, frunze simple, rombic-ovate, flori albe, cu receptacul ± plan, grupate în
corimb. Se cultivă ca plantă ornamentală.
b) Rosaceae cu G ∞ sau ∞ şi fruct poliachenă sau polidrupă (Rosoideae):
Rosa canina (măceş) (fig. 55D). Arbust cu ramuri prevăzute cu ghimpi
înconvoiaţi; frunze imparipenat-compuse, cu foliole serate şi stipele concrescute
cu peţiolul; flori mari albe-rozii, cu receptaculul în formă de urcior; fruct
poliachenă închisă în receptaculul cărnos şi de culoare roşie la maturitate. Creşte
spontan prin păduri, poieni, tufărişuri. Receptaculul cărnos este foarte bogat în
vitamine şi substanţe minerale, având proprietăţi medicinale. Alte specii (cultivate
ca ornamentale): R. multiflora (trandafir urcător)- arbust urcător, cu flori mici
involte, albe sau roşii, cu stilele unite într-o coloană ce se ridică evident din
receptacul; R. centifolia (trandafir de dulceaţă)- arbust cu ghimpi neuniformi, unii
viguroşi, în amestec cu peri rigizi, cu flori în general involte, roşii, cu stile exerte,
libere; frunze prevăzute cu glande roşii; R. damascena (trandafir de Damasc)-
arbust cu flori mari, involte, cu stilele închise în receptacul, frunze neglanduloase
etc.
Fragaria vesca (frag de pădure) (fig. 55A). Plantă ierboasă cu rizom, tulpini
aeriene nefoliate şi stoloni lungi, bazali; frunze trifoliate, mătăsos-păroase,
dispuse în rozetă bazală; flori albe, cu caliciul dublu (în afară de cele 5 sepale
normale, mai există alte 5 sepale care formează un caliciu extern), grupate în
cime, în vârful tulpinilor; fruct poliachenă situată pe receptaculul roşu, conic,
cărnos, foarte aromat şi dulce, de până la 1 cm în diametru, care se desprinde cu
uşurinţă la maturitate de pe pedunculul florii. Creşte prin pajişti, tufărişuri, rarişti
şi tăieturi de pădure. Alte specii: F. viridis (frag de câmp)- receptaculul fructifer
nu se desprinde de pe pedunculul florii, fiind strâns alipit de sepale; F. moschata
(căpşuni de câmp)- plantă cu stoloni lipsă sau puţini şi scurţi; F. x ananassa (c
ăpşun cultivat)-cu flori mari şi receptaculul fructifer de cca. 3 cm în diametru.
Potentilla sp. (cinci degete, scrântitoare, coada racului) cuprinde plante care
se deosebesc de genul Fragaria prin tulpini foliate, florile galbene (rareori albe) şi
prin faptul că receptaculul nu devine cărnos la maturitate, iar frunzele sunt de
obicei 5-foliolate (P. argentea, cu frunze argintiu păroase pe faţa inferioară),
uneori penat compuse (P. anserina).

67
 Geum sp. (cerenţel). Se deosebeşte de genul Potentilla prin stilele lungi şi
persistente ale poliachenei. G. urbanum, cu frunze penat compuse, creşte
frecvent prin păduri ruderalizate.
Rubus caesius (murul de mirişti) (fig.55B). Arbust cu tulpini plagiotrope,
spinoase, pruinoase, cu frunze de obicei trifoliolate; flori albe, cu receptacul
conic; fruct polidrupă, cu drupeole albăstrui, pruinoase, care nu se desprind de
receptacul la maturitate, cu gust acrişor. Creşte prin păduri, tufărişuri, zăvoaie sau
câmpuri cultivate (var. arvalis). Alte specii: R. idaeus (zmeur)- arbust frecvent
întâlnit prin tăieturi de pădure, mai ales în zona montană, cu tulpini erecte, frunze

Fig. 56. A-Malus domestica; B-Pyrus sativa; C-Cerasus avium (fl-floare; fr-fruct)

5-foliolate, fructe roşii şi aromatice care se desprind de receptacul la maturitate

etc.
c) Rosaceae cu receptacul concav, G(2-5) şi fruct poamă (Maloideae)
Malus domestica (măr) (fig.56A). Arbore, cu frunze eliptice, serate,
tomentoase pe faţa inferioară; flori grupate în cimă corimbiformă, albe-rozii, cu
stile unite la bază şi cu caliciul persistent; fruct globulos cu două cavităţi
(pedicelară şi caliceală), la care partea cărnoasă (lipsită de sclereide) provine în
cea mai mare parte din dezvoltarea receptaculului sub formă de cupă, iar "lojile"
seminale centrale, cartilaginoase, provin din pereţii ovarului. Cultivat sub diferite
soiuri. Alte specii: M sylvestris (măr pădureţ) -arbore viguros, cu ramuri spinoase,
fructe de obicei mici şi acre, care creşte prin păduri; M. baccat a (măr siberian)-
cu fructe mici, de până la 1 cm diametru, galbene, pe partea însorită roşietice, fără
caliciu persistent, cultivat ca ornamental etc.
Pyrus communis (P. domestica) (păr) (fig. 56 B). Arbore cu frunze ovate,
glabre, flori albe, cu stile libere şi antere violacee, dispuse în corimb, fructe
alungite, mai lăţite spre vârf, fără cavitate pedicelară, cu sclereide. Cultivat în

68
diferite soiuri. Alte specii: P. pyraster (păr pădureţ)- cu frunze de obicei circulare
şi fruct mic, adeseori tare şi astringent; creşte prin păduri.
Cydonia oblonga (gutui). Arbore sau arbust, cu frunze tomentoase, lat
ovate, flori solitare, mari, alb-rozii, cu stile unite la bază; fruct mare, costat,
galben, aromat, foarte bogat în sclereide. Cultivat în diferite soiuri.
Chaenomeles japonica (gutui japonez). Arbust cu frunze ovate, serate; flori
mari, roşii-cărămizii, cu stile unite la bază; fruct mic, galben-auriu, foarte aromat.
Cultivat ca ornamental.
Mespilus germanica (moşmon). Arbust, cu flori mari, albe, solitare, cu
sepalele mai lungi decât petalele, iar fructele mici, globuloase, cu cavitatea
caliceală foarte largă. Cultivat sau subspontan.
Crataegus monogyna (păducel). Arbust (arbore) spinos, cu frunze penat-
lobate, flori albe, grupate în corimbe; fruct mic, globulos, roşu. Creşte prin
păduri, tufărişuri, pajişti. Plantă medicinală.
Sorbus aucuparia (scoruş de munte). Arbore, cu frunze imparipenat
compuse, flori albe dispuse în corimb compus; fructe globuloase, mici, roşii. Prin
păduri. Alte specii: S. torminalis (sorb)-cu frunze simple, verzi, 3-4-lobate şi fruct
brun etc.
1
d) Rosaceae cu receptacul în forma unei cupe, G şi fruct drupă
(Prunoideae)
Cerasus avium (cire ş) (fig. 56 C). Arbore cu ritidom brun-cenuşiu, ce se
exfoliază sub forma unor fâşii inelare; frunze ovate, simple, serate, cu 1-2 glande
nectarifere extraflorale cărămizii pe peţiol, sub limb; flori albe grupate în umbele
prevăzute la bază cu câteva scvame lipicioase; fructele roşii sau negre, dulci sau
amare, cu endocarp (sâmbure) globulos. Cultivat sub diferite soiuri, sau spontan
prin păduri. Alte specii: C. vulgaris (vişin)- cu fructe roşii, acre; C. serrulata
(cireş japonez)- cu sepale erecte şi dinţii frunzelor scurt aristaţi, cultivat ca
ornamental etc.
Prunus domestica (prun). Arbore, cu frunze simple, ovat-eliptice, serate,
păroase; flori albe, câte 1-3 foarte apropiate (nu formează umbele); fruct ovat-
alungit, pruinos, negru-albăstrui, violet sau gălbui, cu endocarp (sâmbure) turtit,
neaderent la mezocarp. Cultivat în mai multe soiuri. Alte specii: P. spinosa
(porumbar)-arbust cu ramuri spinoase şi fruct globulos, foarte astringent; P.
cerasifera (corcoduş)- arbust sau arbore, cu frunze glabre, fructe globuloase,

69
brun-roşietice sau galbene; P. insititia (goldan)-fruct rotunjit, albastru închis, cu
endocarp aderent la mezocarp etc.
Armeniaca vulgaris (cais). Arbore, cu frunze lat ovate; flori albe-rozii;
drupa globuloasă, galbenă -portocalie, cu endocarp neted. Cultivat în diferite
soiuri.
Persica vulgaris (piersic). Arbore cu frunze lanceolate; flori roze; fructe
mari globuloase, păroase, cu endocarp adânc brăzdat. Cultivat în diferite soiuri.
Amygdalus communis (migdal). Arbust cu frunze lanceolate; flori roze sau
roşii; drupe comprimate, cu mezocarp subţire, ce se usucă şi crapă la maturitate.
Cultivat.
Ordinul FABALES (LEGUMINOSALES)
Familia FABACEAE (LEGUMINOSAE)
Cuprinde plante cu habitus diferit, ale căror rădăcini prezintă nodozităţi.
Frunzele penat sau palmat-compuse, trifoliate, foarte rar simple. Florile
zigomorfe, hermafrodite, pentamere, gamosepale, dialipetale (5 petale libere,
inegale: 1 superioară -stindard, 2 laterale-aripioare, şi 2 inferioare-care formează
carena), cu androceul din 10 stamine, de tip gamostemon diadelf, mai rar
monadelf sau dialistemon, gineceul monocarpelar, cu ovar superior (%K(5)C5A1+(9)
1
sau (10) sau 10G ); Fructele sunt păstăi, rar lomente. Seminţele exalbuminate sunt
bogate în amidon, aleuronă, uleiuri grase
etc (fig.57).
a) Fabaceae cu frunze trifoliate:
Trifolium pratense (trifoi roşu)
(fig. 59A). Plantă perenă, ± erectă, cu
foliolele frunzelor mari, egal peţiolate şi
prevăzute cu un desen albicios, în formă
de V; florile roşii, în capitule mari,
compacte, sesile (ating cu baza lor
frunza bracteantă); păstaie mică, mai
scurtă decât caliciul persistent. Plantă
Fig. 57. Familia Fabaceae (floare şi fruct): k-
caliciu; c-corola (st-stindard, ar-aripioare, cr- furajeră, frecventă prin pajişti, sau
carena); a-androceu; g-gineceu; p-păstaia
cultivată. Alte specii: T. repens (trifoi
alb, târâtor) -cu tulpina târâtoare, capitule laxe, umbeliforme, lung pedunculate, cu
flori albe; T. hybridum -cu tulpina ± erectă, capitule laxe, umbeliforme, cu flori

70
roşii; T. arvense (papanaşi)- anuală, cu flori rozii, cu caliciul alburiu-păros,
grupate în capitule cilindrice etc.
Medicago sativa (lucerna albastră)
(fig. 58B). Plantă ierboasă, ± erectă, cu
foliole spre vârf serate, cea centrală mai
lung pedicelată; flori albastre-violacee,
grupate într-un racem scurt; păstaie
spiralată; creşte prin pajişti sau se
cultivă ca plantă furajeră. Alte specii: M.
falcata (culbecească)-cu flori galbene şi
păstaie
curbată multispermă; M. lupulina (trifoi
Fig. 58. A-Lupinus angustifolius;
B-Medicago sativa (fr-fruct) mărunt)-plantă cu talie mică, flori
galbene, păstaie reniformă,
monospermă etc.
Melilotus officinalis (sulfina).
Plantă bienală, robustă, cu foliolele
frunzelor serate pe toată lungimea lor;
flori galbene, în racem alungit, păstaie
mică, ovoidală; furajeră şi medicinală,
prin pajişti.
Lotus corniculatus (ghizdei)
Fig. 59. A-Trifolium pratense;
B-Lotus corniculatus (fig. 59 B). Plantă furajeră, perenă, cu
stipele de mărimea foliolelor, astfel
încât, la prima vedere, frunza pare a fi
penat-compusă; flori galbene, grupate
în umbele; frecventă prin pajişti.
Phaseolus vulgaris (fasole).
Plantă anuală, cu tulpina erectă
(fasolea oloagă) sau volubilă (fasolea
urcătoare); frunze mari, aspru-păroase;
flori mari, albe până la violete, grupate
Fig. 60. A-Onobrychis viciifolia; în raceme axilare; păstaia dehiscentă;
B-Robinia pseudacacia
cultivată ca plantă alimentară.

71
 Glycine max (G. hispida) (soia). Plantă prevăzută cu peri numeroşi, roşcaţi
sau albicioşi; flori mici (5-7 mm), violacee; păstaie păroasă; seminţe foarte bogate
în ulei; cultivată ca plantă oleaginoasă.
Laburnum anagyroides (salcâm galben). Arbust sau arbore, cu flori
galbene, grupate în raceme pendule; cultivat ca ornamental; plantă toxică.
b) Fabaceae cu frunze palmat-compuse:
Lupinus angustifolius (lupin) (fig.58A). Plantă ierboasă, cu foliole
frunzelor liniar-lanceolate; flori albastre sau roşietice; cultivată ca furajeră sau
ornamentală.
c) Fabaceae cu frunze imparipenat-
compuse:
Galega officinalis (ciumărea,
scrântitoare). Plantă perenă cu tulpina
fistuloasă, cu flori liliachii sau albe
grupate în raceme erecte. Păstăi lungi
de 2-3 cm, gâtuite între seminţe;
frecventă prin locuri umede; toxică.
Coronilla varia (coronişte).
Plantă perenă, cu flori roşietice sau
alburii grupate în umbele simple.
Fructul este o lomentă (fruct uscat,
Fig. 61. A-Cicer arietinum; B-Vicia cracca indehiscent, strangulat între seminţe);
comună prin pajişti; toxică.
Cicer arietinum (năut) (fig. 61 A). Plantă anuală, glandulos-păroasă,
cultivată ca furajeră sau alimentară, cu foliole ovate şi serate, flori axilare, mici,
albăstrui, păstaie umflată, cu două seminţe piriforme.
Robinia pseudacacia (salcâm) (fig. 60 B). Arbore cu frunze prevăzute la
bază cu 2 ghimpi, proveniţi din modificarea stipelelor. Florile albe, odorante, sunt
grupate în raceme pendule; păstăile brun-roşcate; cultivată în plantaţiile forestiere,
pentru fixarea coastelor degradate, a terenurilor nisipoase, ca plantă ornamentală,
meliferă, medicinală.
Sophora japonica (sofora). Arbore ornamental, cu flori albe-gălbui, în
raceme mari, erecte; fruct lomentiform, cărnos.
Onobrychis viciifolia (sparcetă) (fig. 60A). Plantă perenă, cu flori roşietice,
în racem alungit; păstaie semicirculară, monospermă, indehiscentă.

72
 d) Fabaceae cu frunze paripenat-compuse:
Arachis hypogaea (alune de pământ, arahide). Plantă anuală sud-americană,
cu frunzele formate din câte două perechi de foliole eliptice; flori galbene, axilare,
la care ginoforul (un pedicel care susţine ovarul) se alungeşte mult după fecundare
şi îndoindu-se în jos, înfige ovarul în pământ, unde se formează păstaia
indehiscentă, cu două seminţe comestibile.
Vicia sp. (măzăriche). Plante ierboase, cu frunzele multifoliolate, terminate
cu de obicei cu cârcei; jgheabul format prin concreşterea celor nouă stamine se
termină oblic; seminţe globuloase; V. faba (bob)-plantă anuală, robustă,
alimentară, cu frunzele terminate într-o setă, flori albe dispuse într-un racem scurt,
păstaia cu despărţituri transversale; V. sativa (măzăriche de primăvară)-plantă
anuală furajeră, cu frunze terminate cu cârcei, flori axilare, roşii-albăstrui; V.
cracca (măzăriche) (fig.61 B) -plantă perenă, furajeră, cu frunze terminate cu
cârcei, cu foliole liniare, flori albastre, dispuse într-un racem alungit şi lung
pedunculat etc.
Lathyrus sp. Plante asemănătoare cu cele din genul Vicia, de care se
deosebesc printr-un număr mai mic de foliole ale frunzelor şi prin faptul că
jgheabul staminelor se termină drept: L. tuberosus (oreşniţă). Plantă perenă, cu
rizomi şi tuberculi fusiformi, frunze cu 2 foliole, flori roşii grupate în racem;
frecventă prin pajişti (furajeră) sau ca buruiană în culturi; L. pratensis (lintea
pratului)-fără tuberculi, cu flori galbene, creşte prin pajişti şi este furajeră etc.
Lens culinaris (linte). Plantă anuală, cultivată ca alimentară, cu cârcei, flori
mici, liliachii, grupate în raceme axilare, păstaie mică, romboidală, cu 1-2 seminţe
lenticulare.
Pisum sativum (maz ă re). Plantă anuală, alimentară sau furajeră, cu frunze
formate din 2-4 perechi de foliole şi două stipele semicordate, mai mari decât
foliolele, florile albe sau roşietice, grupate câte 3-5 în raceme laxe.
Ordinul SAPINDALES
Familia ACERACEAE
Arbori sau arbuşti, cu frunze opuse; flori pe tipul 4 sau 5, cel mai adesea
unisexuate, dialisepale, dialipetale, stamine libere, în număr dublu faţă de petale,
gineceu bicarpelar sincarp, cu ovar superior (K4-5C4-5A8-10G (2)); fruct disamară.
Acer platanoides (paltin de câmp, arţar). Arbore, cu frunze palmat-5-lobate,
cu lobi ascuţiţi, aripile disamarei aşezate în unghi obtuz (fig. 38a), întâlnit frecvent
în pădurile de foioase; A. pseudoplatanus (paltin de munte)-cu lobii frunzelor

73
obtuzi, iar aripile disamarei în unghi drept; A. campestre (jugastru)-cu frunze mai
mici, trilobate, iar aripile disamarei în unghi de 180 0; A. tataricum (gladiş)-cu
frunze ovate, nelobate şi aripile disamarei în unghi ascuţit sau paralele; A.
negundo (arţar american)-cu flori repartizate dioic, frunze penat compuse, iar
aripile disamarei în unghi ascuţit.
Ordinul RHAMNALES
Familia VITACEAE
Plante lemnoase (liane sau arbuşti) agăţătoare prin cârcei de origine tulpina-
ră; frunze alterne, de obicei simple; flori actinomorfe, pe tipul 5 sau 4 (K5 C5 A5
G(2)); fruct bacă.
Vitis vinifera (viţa-de-vie) (fig.62).
Liană cu ritidom caduc sub forma unor
fâşii longitudinale; frunze palmat-lobate;
flori mici, de obicei hermafrodite,
grupate în dicazii reunite în raceme
compuse, prezintă 5 sepale foarte mici, 5
petale unite la vârf şi caduce în
momentul înfloririi, 5 stamine libere, la
baza cărora se află un inel nectarifer şi
gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul
superior; bacele reunite pe axa ramificată
Fig. 62. Vitis vinifera (a-ramură cu frunze
şi inflorescenţă), b,c-flori; d-fruct secţionat a inflorescenţei formează strugurele.
(bacă)
Cultivată sub diferite soiuri, pentru
fructele sale; V. silvestris (viţă sălbatică)-plantă spontană, întâlnită în păduri, cu
flori unisexuate, repartizate dioic şi bace mici, albăstrui, cu gust acru.
Ordinul APIALES (UMBELLALES)
Familia APIACEAE (UMBELLIFERAE)
Cuprinde plante erbacee, cu rădăcini pivotante, tulpini fistuloase şi striate;
frunzele penat (rar palmat) divizate, rar întregi, alterne, cu teaca dezvoltată; florile
sunt mici, actinomorfe, hermafrodite (rar unisexuate), pentamere, dialisepale,
sepalele fiind foarte mici, dialipetale, cu androceu izomer (nr. staminelor egal cu
cel al petalelor) şi gineceu bicarpelar sincarp, cu ovar inferior (¤K5 C5 A5 G(2)),
grupate în umbele compuse, rar simple, adeseori prevăzute cu involucru (bractei
situate la baza umbelei compuse) şi involucel (bractei situate la baza umbelulelor);

74
fructul este pseudodiachenă (fruct apocarpoid şi fals); în organele plantelor se află
canale secretoare cu uleiuri eterice, răşini sau alcaloizi.
a) Apiaceae cultivate ca alimentare, medicinale, condimentare sau
aromatice:
Daucus carota (morcov). Plantă bienală, aspru-păroasă, cu rădăcina
tuberizată, roşie-portocalie (la morcovul cultivat), sau foarte slab tuberizată, albă
(la morcovul sălbatic); frunze de 2-4 ori penat-sectate; flori albe; inflorescenţa
prevăzută cu involucru foarte dezvoltat, format din bractei penat-sectate şi
involucele, de asemenea, dezvoltate; fruct elipsoidal, cu peri aspri aşezaţi pe
coastele proeminente.
Coriandrum sativum (coriandru) (fig. 63 B). Plantă anuală cu frunzele
bazale întregi sau trilobate, cele superioare penat-sectate. Florile albe-rozee, (cele
externe zigomorfe); inflorescenţa este lipsită de involucru şi de involucel; fructele
sferice, gălbui-brunii, aromatice.
Carum carvi (chimen, secărică). Specie bienală sau perenă cu frunze penat-
sectate, cu flori albe; inflorescenţa fără involucru şi involucel; fructe alungit-
eliptice, costate şi foarte aromate. Este frecvent întâlnită şi spontană, prin pajişti.
Levisticum officinale (leuştean). Plantă perenă, cu tulpina înaltă, groasă,
fistuloasă, ramificată. Frunzele sunt penat-sectate, cu segmente late, lucioase;
florile galbene, în inflorescenţe prevăzute cu involucru şi involucel; fructele
turtite, galbene-brune, costate.
Apium graveolens (ţelină). Plantă bienală cu rădăcina tuberizată, cărnoasă,
cu frunze penat-sectate, cu foliole late, lucioase; flori albe sau verzui în
inflorescenţe terminale şi laterale, fără
involucru şi involucel; fructele mici,
cenuşii, aproape globuloase.
Anethum graveolens (mărar)
(fig. 63 A). Plantă anuală cu tulpina
glabră, verde-albăstruie; frunze cu
segmentele foarte subţiri; flori galbene,
iar fructele ovate, costate.
Petroselinum hortense
(pătrunjel). Plantă bienală, cu rădăcină
Fig. 63. A-Anethum graveolens; B-
Coriandrum sativum; C-Conium maculatum tuberizată, gălbuie, frunze penat-

75
sectate, iar florile albe-verzui; inflorescenţe fără involucru, dar cu involucele
prezente; fructele cordat-ovoidale, mici, verzui-cenuşii, costate.
b) Apiaceae toxice:
Conium maculatum (cucută) (fig. 63 C). Plantă bienală, înaltă până la 2,5
m, cu pete roşietice pe tulpină; frunzele sunt păroase, 3-5 penat-sectate; florile
albe, în umbele compuse prevăzute cu involucru şi involucele; fructele ovale,
brune-verzui, cu coaste ondulate; creşte ca buruiană, prin locuri ruderale, prezintă
un miros respingător şi conţine alcaloizi care provoacă tulburări neuro-musculare,
respiratorii şi chiar moartea.
Cicuta virosa (cucută de baltă). Plantă înaltă până la 2 m, perenă printr-un
rizom gros, cărnos, compartimentat prin pereţi transversali; frunzele penat-sectate,
cu segmente lanceolate; florile albe; inflorescenţa fără involucru, dar cu
involucele prezente; fructele mici, brune-gălbui, lat-ovate, cu sepale evidente
persistente; frecventă prin locuri mlăştinoase; conţine alcaloizi care provoacă
tulburări neuro-musculate, digestive, respiratorii şi chiar moartea.

Subclasa CARYOPHYLLYDAE
Cuprinde plante ierboase, cu flori actinomorfe, ciclice, pentamere, cu piesele
periantului libere, gineceul cu 2-5 carpele, ovule dispuse pe o proeminenţă
columnară centrală a ovarului (placentaţie centrală).
Ordinul CARYOPHYLLALES
Familia CARYOPHYLLACEAE
Cuprinde plante erbacee, cu nodurile tulpinilor evident umflate; frunzele
sunt simple şi opuse, iar florile actinomorfe, hermafrodite (rar unisexuate),
pentamere (K5; (5)C5 A5+5; 2-5
(2-5)
G ), grupate în dicazii;
fructele sunt capsule (fig. 64).
Agrostemma githago
(neghină) (fig. 64.A). Plantă
anuală păroasă, cu frunze
liniar-lanceolate; florile mari,
roz-liliachii, cu caliciul
gamosepal, cu lacinii mai
Fig. 64. A-Agrostemma githago (a-planta cu flori; b-floare lungi decât petalele; gineceu
secţionată; c-gineceu; d-diagrama florală; e-fruct); B-
Stellaria media (f-floare) pentacarpelar; buruiană

76
toxică, prin lanurile de cereale.

Dianthus caryophyllus (garoafa de grădină). Plantă perenă glabră, cu frunze

lanceolate; flori mari, de obicei involte, de diferite culori, cu caliciul gamosepal
având la bază nişte scvame involucrale, gineceu bicarpelar; plantă ornamentală,
cultivată.
Stellaria media (rocoină) (fig. 64. B). Plantă anuală, cu tulpini ascendente
sau târâtoare; frunze ovat-eliptice; flori albe, cu caliciul dialisepal; buruiană
segetală şi ruderală.
Familia CHENOPODIACEAE
Cuprinde plante ierboase, cu frunze simple, alterne; florile prezintă un
perigon format din 1-5 tepale, androceul izomer, gineceul 2-3 carpelar sincarp;
fructul achenă sau capsulă.
Beta vulgaris (sfecla) (fig.
65). Plantă bienală, cu rădăcina,
hipocotilul şi o parte din axa
epicotilă tuberizate; frunze mari,
ovate; flori actinomorfe,
hermafrodite (P5 A5 G(3))
grupate în glomerule; fruct
compus (glomerul). Cultivată ca
plantă industrială (sfecla de
zahăr), alimentară (sfecla roşie)
sau furajeră.
Spinacia oleracea (spa-
Fig. 65. Beta vulgaris: a-corp tuberizat şi nac). Plantă anuală, cu frunze
mari, cărnoase şi flori
unisexuate, repartizate dioic; cultivată ca plantă alimentară.
Chenopodium album (loboda porcească). Plantă anuală, cu frunze ovat-
lanceolate, flori pentamere; fruct achenă; întâlnită frecvent ca buruiană segetală
sau ruderală.
Familia AMARANTHACEAE
Plante ierboase, cu frunze simple, alterne, flori unisexuate, repartizate
monoic, cu perigon din 3-5 tepale libere, androceu din 3-5 stamine, gineceu 2-3

77
carpelar sincarp, cu ovarul superior; fruct capsulă operculată (se deschide prin
detaşarea unui căpăcel), sau capsulă indehiscentă, acheniformă.
Amaranthus retroflexus (ştir). Plantă anuală, cu tulpina păroasă, frunze
ovate, florile grupate în inflorescenţe spiciforme terminale; perigon pentamer;
capsulă operculată; buruiană nitrofilă, foarte frecventă prin culturi, locuri ruderale,
pârloage etc.

Subclasa DILLENIIDAE
Cuprinde plante cu frunze alterne, flori pentamere, cu periant dublu,
dialisepal şi dialipetal (rareori florile sunt nude); gineceul sincarpic prezintă un
număr foarte mare de ovule, situate pe peretele ovarului (placentaţie parietală).
Ordinul
BRASSICALES
Familia
BRASSICACEAE
(CRUCIFERAE)
Cuprinde plante
ierboase; florile sunt
actinomorfe, hermafrodite,
tetramere, dialisepale,
Fig. 66. A- Sinapis arvensis; B-Cheiranthus dialipetale, cu androceul
cheiri; C-Raphanus sativus; D-Raphanus
raphanistrum tetradinam (2 stamine mai

scurte şi 4 mai lungi), gineceu

cu 4 carpele unite (două fertile,
foarte înguste, opuse, unite
printr-un perete membranos şi
două late, sterile), cu ovar
(4)
superior (K2+2 C2+2 A2+4 G );
inflorescenţele sunt raceme
simple sau compuse; fructele
sunt silicve sau silicule.
a) Brassicaceae cu fruct
silicvă:
Fig. 67. A-Thlaspi arvense; B-Capsella bursa-pastoris;
Brassica oleracea
C-Cardaria draba

78
(varza). Plantă bienală, cu frunze mari, ceroase; florile, care apar în al doilea an,
sunt galbene; se cultivă sub mai multe varietăţi: capitata (varza de căpăţână
(mugure terminal hipertrofiat) - cu forma alba- varza albă şi f. rubra-varza roşie);
var acephala (varza furejeră-cu tulpina înaltă, nu formează căpăţână); var. botrys
(conopida-cu inflorescenţa cărnoasă, gălbuie); var. gongylodes (gulia-cu tulpina
scurtă, tuberizată la bază); var. gemmifera (varza de Bruxelles-cu tulpina înaltă,
foliată şi cu mugurii axilari tuberizaţi-căpăţâni de mărimea unei nuci); var.
sabauda (varza creaţă-cu frunzele căpăţânii puternic încreţite pe margini). Alte
specii: B. nigra (muştarul negru)-plantă anuală, cu flori galbene; silicvele alipite
de axa inflorescenţei; cultivată pentru seminţele sale condimentare; B. rapa
(rapiţa) şi B. napus (rapiţa, napi, broajbe) -plante cultivate pentru seminţele
bogate în ulei sau pentru rădăcinile tuberizate).
Raphanus sativus (ridiche) (fig.66.C). Plantă anuală sau bienală cu rădăcina
şi axa hipocotilă tuberizată; frunzele bazale lirate, iar cele superioare lanceolate;
florile albe- violete; fructul silicvă indehiscentă; plantă alimentară; R.
raphanistrum (ridichioară) (fig. 66.D)-cu fruct strangulat între seminţe (lomentă),
întâlnită ca buruiană prin culturi.
Matthiola incana (mixandră). Plantă perenă, alipit-păroasă (peri ramificaţi);
frunze lanceolate; flori albe, roşii, purpurii; silicvă la vârf cu un rostru scurt,
evident bilobat (lobi paraleli); cultivată ca decorativă.
Cheiranthus cheiri (micşunele) (fig. 66B). Plantă alipit păroasă (peri
bifurcaţi, ca acul busolei), frunze lanceolate; flori galben-aurii, adeseori brun-
nuanţate; silicvă la vârf cu un rostru scurt, evident bilobat (lobi divergenţi);
cultivată ca decorativă.
Sinapis arvensis (muştar de câmp) (fig 66 A). Plantă anuală cu peri aspri;
frunzele inferioare sunt peţiolate, întregi sau lirate (lobul terminal mare, iar cei
laterali mult mai mici), iar cele superioare sesile şi întregi sau lobate; florile
galbene, iar fructele şilicve cu un rostru (cioc) cilindric, mai scurt decât silicva;
buruiană toxică, în culturi, locuri ruderale. S. alba (muştarul alb)- cu frunzele
superioare peţiolate penat-fidate sau sectate; fructul foarte păros, cu un rostru
turtit, de lungimea silicvei; cultivată pentru seminţele sale condimentare.
b) Brassicaceae cu fruct siliculă:
Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului) (fig. 67 B). Plantă anuală sau
bienală cu frunzele bazale fidate, aşezate în rozetă, iar cele tulpinale lanceolate;

79
florile albe; silicule invers-cordate, triunghiulare; comună prin culturi şi locuri
ruderale.
Thlaspi arvense (punguliţa) (fig. 67 A). Plantă anuală, cu frunze lanceolate,
cele superioare sesile, flori albe şi silicule circulare, aripate, la vârf emarginate;
buruiană frecventă prin culturi şi locuri ruderale.
Cardaria draba (urda vacii) (fig. 67.C). Plantă cu drajoni; frunze ovate,
sesile; flori albe, în raceme de corimbe; siliculă indehiscentă, ovat-cordată;
buruiană frecventă.
Armoracia rusticana (hrean). Plantă perenă cu rădăcina groasă, cărnoasă,
albă; frunzele bazale lung peţiolate, ovat-cordate, cele tulpinale lobate sau penat-
fidate; florile albe; cultivată pentru rădăcinile sale condimentare.
Ordinul SALICALES
Familia SALICACEAE
Grupează arbori sau arbuşti cu frunze întregi, simple, alterne; florile dispuse
în amenţi, unisexuate, repartizate dioic, nude, cele mascule cu 2-∞ stamine, cele
femele cu gineceu bicarpelar sincarp, cu ovarul superior; fructele sunt capsule;
seminţele au un smoc de perişori pe funicul.
Salix sp.. Arbori sau arbuşti frecvenţi în locuri umede (lunci, pe lângă bălţi
etc), cu frunze lanceolate sau eliptice; bracteile amenţilor ovat-eliptice, nedivizate:
S. alba (salcie, răchită albă) (fig. 68)-cu frunze lanceolate, serate, treptat îngustate
la bază, albicioase şi dispers păroase pe faţa inferioară şi cu ramuri flexibile (nu se
rup la îndoire); S. fragilis-cu frunze glabre, verzi pe ambele feţe şi ramuri fragile
(se rup uşor la îndoire); S. babylonica (salcie pletoasă)-cu ramuri flexibile,
pendule; S. purpurea
(răchită roşie)- cu frunze
lanceolate, mai late în
jumătatea superioară şi
ramuri tinere flexibile,
galben-roşietice; S.
viminalis (mlajă)- cu
frunze liniare, alb-cenuşiu
păroase pe dos, lucitoare
Fig. 68. Salix alba (a-ramură cu frunze; b-ramură cu şi ramuri flexibile; S.
amenţi; c-ament femel; d-floare masculă cu bractee; e-floare
femelă cu bractee; f-fruct; g-sămânţă) caprea (salcie căprească)-
cu frunze eliptice,

80
pubescente şi lăstari fragili etc.
Populus sp. Arbori cu frunze late; bracteile amenţilor divizate: P. alba (plop
alb)-cu frunzele palmat-lobate, alb-tomentoase pe faţa infeioară; P. nigra (plop
negru)- cu frunze rombic-ovate, serate, lucioase, verzi pe ambele feţe, cu peţioli
comprimaţi lateral; P. tremula (plop tremurător)- cu frunze circular-ovate, verzi-
albăstrui pe faţa inferioară, cu peţioli comprimaţi lateral etc.

Ordinul CUCURBITALES
Familia CUCURBITACEAE
Plante erbacee, cu tulpina fistuloasă, repentă sau agăţătoare prin cârcei;
frunzele simple, alterne, iar florile actinomorfe, unisexuate, pentamere,
gamosepale şi gamopetale (K(5)C(5)A(5) sau 5; G(3-5)); plantele sunt monoice, rar
dioice; fructul este pseudobacă, cu
seminţele bogate în ulei.
Cucurbita pepo (bostan,
dovleac) (fig. 69). Plantă anuală
aspru-păroasă, cu tulpina 5-muchiată,
cu cârcei ramificaţi; frunze mari,
palmat-lobate; flori mari, galbene, cu
corola campanulată; fructe mari,
sferice, galben-portocalii (bostanul
furajer), alungite, galbene sau alburii
Fig. 69. Cucurbita pepo (a-planta; b-receptacul
şi androceu; c-receptacul şi gineceu; d- (la var. oblonga, cultivată ca legumă).
diagrama florii mascule; e-diagrama florii
femele) Cucumis sativus (castravetele).
Plantă anuală aspru păroasă, cu cârcei simpli, frunze palmat-lobate, cu lobi
ascuţiţi; flori galbene, cu corola campanulată; fruct alungit, verde, verucos, cu
miezul alb. C. melo (pepene galben, zemos)-cu lobii frunzelor rotunjiţi şi fruct
globulos sau ovoidal, galben sau verde, cu miezul galben-portocaliu sau alb-
verzui, foarte aromat.
Citrullus lanatus (pepene verde, harbuz). Plantă anuală, cu cârcei ramificaţi;
frunze penat-sectate, albicios-păroase; flori galben-verzui; fruct mare, verde, cu
miezul roşu sau galben, dulce, foarte suculent.
Ordinul MALVALES
Familia MALVACEAE

81
 Plante cu frunze simple, alterne; flori actinomorfe, hermafrodite, pentamere,
cu caliciul dublu (caliciu+calicul) ± gamosepal, corola dialipetală, androceul
gamostemon monadelf, din numeroase stamine, gineceul 3-5 carpelar sincarp sau
policarpelar parţial sincarp (¤Kc 3-13 K(5)C5 A(∞) G(5-∞)); fruct capsulă sau
poliachenă în formă de colăcel (fig. 70).
Althaea officinalis (nalbă mare). Plantă perenă, stelat-tomentoasă, până la
1,50 m înălţime, cu frunzele inferioare palmat-lobate, cele superioare trilobate;
florile albe sau roze, cu calicul din 6-9 bractei unite; fruct poliachenă; creşte prin
locuri umede, lunci, locuri ruderale, adesea cultivată, ca plantă medicinală; A.
rosea (nalbă de grădină)-plantă perenă înaltă de 1-3 m, cu frunze palmat-lobate,
cu flori roşii, negre purpurii, albe sau gălbui, adesea involte (bătute); cultivată ca
plantă ornamentală sau medicinală.
Malva silvestris (nalbă mică). Plantă perenă erectă, cu frunze palmat-lobate;
florile mari, cu calicul din 3
bractei libere; petale roşii-
purpurii, rar albicioase; fructele
poliachene; pe lângă garduri,
drumuri, pârloage; plantă
medicinală; M. neglecta (caşul
popii)- plantă de talie mai mică,
cu frunze reniform-cordate, flori
mai mici, cu petale mai lungi
Fig. 70. A-Gossypium herbaceum (a-planta cu flori; decât sepalele, albe-rozii; fructe
b-gineceu; c-fruct deschis, cu seminţe acoperite de
peri); B-Hibiscus trionum netede; M. pussila (nalba mică)-
cu flori mai mici (petalele de
lungimea sepalelor - cca. 4 mm)
şi fructe reticulat alveolate
(specii ruderale).
Gossypium herbaceum
(bumbac) (fig. 70.A). Plantă
anuală, cu frunze palmat-lobate;
flori cu calicul din trei bractei
mari; petalele gălbui; fructul este
Fig. 71. Tilia tomentosa (a-ramură cu frunze şi o capsulă cu seminţele acoperite
flori; b-inflorescenţă; c-floare; d-fruct secţionat
cu peri unicelulari celulozici,

82
utilizaţi în industria textilă.
Hibiscus trionum (zămoşiţă) (fig. 70.B). Plantă anuală, cu frunze sectate;
flori cu calicul din 6-13 bractei libere; petale galbene, la bază purpurii; fruct
capsulă; buruiană prin culturi; H. esculentus (bame)-cu frunze palmat-lobate,
fruct-capsulă alungită, care se consumă în stare tânără, ca legumă; H. syriacus-
arbust ornamental cu frunze trilobate şi flori mari, axilare, roşii-liliachii sau albe
etc.
Familia TILIACEAE
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze întregi, alterne, cu flori actinomorfe,
hermafrodite, pentamere, dialisepale, dialipetale, cu androceu polimer, pentadelf
(2-5)
şi gineceu cu 2-5 carpele unite, cu ovar superior (K5 C5 A ∞G ) grupate în
cime; fructe achene sau capsule (fig. 71).
Tilia tomentosa (tei alb sau argintiu). Arbore cu frunze cordate, pe faţa
inferioară alb-stelat-tomentoase. Florile gălbui sunt grupate în dicazii a căror
peduncul concreşte parţial cu o bractee mare, lanceolată, care ajută la diseminarea
fructelor prin vânt; fructele sunt achene ovale, mucronate; prin pădurile de câmpie
şi dealuri sau cultivat ca arbore decorativ, melifer şi medicinal; T. cordata (teiţă)-
cu frunze mai mici, cu smocuri de peri ruginii pe faţa inferioară, la punctele de
ramificare a nervurilor; T. platyphyllos (tei cu frunza mare)- cu smocuri de peri
albicioşi la punctul de ramificare a nervurilor etc.

ÎNTREBĂRI:
1. Scrieţi formulele florale ale familiilor de plante întâlnite până aici. Care
sunt asemănările şi deosebirile dintre acestea ?
2. În care dintre familiile de plante prezentate sunt cuprinse plante cultivate
ca alimentare ?
3. Care sunt fructele caracteristice pentru familiile de plante descrise până
acum în acest curs ?

Subclasa ASTERIDAE
Cuprinde plante cu flori tetraciclice, cu periant dublu, gamopetale, cu
androceul din 2-5 stamine unite cu corola, iar gineceul de obicei 2-carpelar
sincarp.
Ordinul GENTIANALES
Familia GENTIANACEAE
Cuprinde plante erbacee, cu frunze opuse; florile tetramere sau pentamere,
cu ovarul superior (∞K5-4 sau (5-4) [C(5)A5-4 ] G(2)), iar fructele sunt capsule.

83
 Gentiana lutea (ghinţură galbenă). Plantă perenă printr-un rizom puternic,
cu frunze mari, eliptice, iar florile de culoare galbenă; creşte în etajul alpin şi
subalpin şi este o plantă medicinală, dar ocrotită ca monument al naturii. În
regiunea de munte se află numeroase alte specii ale genului Gentiana, majoritatea
cu flori albastre.
Centaurium umbellatum (potroacă, fierea pământului). Plantă anuală cu
tulpina tetra-muchiată, simplă sau ramificată în partea superioară, cu frunzele
bazale obovate, peţiolate, în rozetă, cele tulpinale opuse, alungite, sesile; florile
roşii sunt grupate în dicazii; comună prin pajiştile umede şi este plantă medicinală.
Ordinul OLEALES
Familia OLEACEAE
Plante lemnoase, cu frunze opuse; flori actinomorfe, tetramere, cu 4 sepale
unite, 4 petale unite, androceul din 2 stamine, iar gineceul bicarpelar sincarp, cu
ovarul superior (K(4) C(4)A2 G (2)); fructele sunt: drupa, capsula, baca, sau samara.
Olea europaea (măslin). Arbust sau arbore cu frunze lanceolate, întregi,
persistente, pieloase; flori albe, grupate în raceme axilare; fructele sunt drupe cu
mezocarpul bogat în ulei comestibil şi medicinal; cultivat în regiunea
mediteraneeană ca plantă alimentară şi oleiferă.
Syringa vulgaris (liliac) (fig. 72). Arbust, cu frunze simple, întregi, ovate;
flori violacee sau albe, cu corola hipocrateriformă, grupate în raceme compuse;
fructele sunt capsule; cultivat ca arbust
ornamental.
Forsythia suspensa (forsiţie).
Arbust cu frunze simple, serate; flori
galbene, apar înainte de înfrunzire;
fructele sunt capsule; cultivat ca
ornamental.
Ligustrum vulgare (lemn
câinesc). Arbust cu frunze simple,
întregi, lanceolate; flori albe, grupate în
raceme; fructele sunt bace negre;
cultivat ca ornamental sau spontan, prin
Fig. 72. Syringa vulgaris (fl-flori; fr-fruct) păduri de foioase.

84
 Fraxinus excelsior (frasin). Arbore cu frunze imparipenat-compuse; flori
nude (lipsite de periant), unisexuate sau hermafrodite; fructele sunt samare;
frecvent prin păduri de foioase şi cultivat prin parcuri ca ornamental.
Ordinul SOLANALES
Familia SOLANACEAE
Cuprinde plante erbacee, rar arbuşti, bogate în alcaloizi, cu frunze simple,
alterne; flori actinomorfe, hermafrodite, pentamere, cu caliciul persistent,
(2))
gamosepal, corola gamopetală, iar ovarul superior (¤K(5) [C(5)A5-4] G ; fructele
sunt bace sau capsule (fig. 73).
Solanum tuberosum (cartof) (fig. 73 D). Plantă perenă prin tuberculi;
tulpina aeriană ramificată, frunzele întrerupt-penat-sectate, iar florile cu corola
rotată, alb-roz-violacee, grupate în cime scorpioide; fructul bacă; plantă
alimentară, industrială şi furajeră. S. melongena (pătlăgele vinete)-plantă anuală
cu frunze simple, mari, ovate, flori solitare, violacee şi fruct alungit, lăţit spre vârf,
violaceu, se cultivă ca alimentară; S. nigrum (zârnă)- plantă anuală, cu frunze
ovate, flori albe şi bace negre, mici, frecventă ca buruiană.
Lycopersicum esculentum (pătlăgele roşii, tomate). Plantă anuală,
glandulos-păroasă, cu frunze imparipenat-sectate; florile galbene, grupate în cime
racemiforme; fructele roşii de diferite nuanţe; cultivată ca plantă alimentară.
Capsicum annuum (ardei). Plantă anuală, cu frunze simple, ovat-lanceolate,
întregi; flori albe, axilare; fructele sunt bace nesuculente, goale în interior,
globuloase sau alungite, cu gust dulce sau iute; cultivată ca plantă alimentară sau
condimentară.

Fig. 73. A-Nicotiana tabacum; B-Hyoscyamus niger; C-Atropa belladonna;

D-Solanum tuberosum

85
 Atropa belladonna (mătrăgună, cireaşa lupului) (fig. 73C). Plantă perenă
înaltă de cca 2 m, cu frunze întregi, ovate, cele inferioare alterne, cele superioare
câte două la un nod, una mai mare, alta mai mică (fenomen de anizofilie); florile
solitare, axilare, nutante, cu corola campanulată, de culoare purpurie; fructul este
bacă sferică, neagră-strălucitoare; creşte prin păduri umbroase; medicinală dar şi
foarte toxică.
Hyoscyamus niger (măselariţă) (fig. 73B). Plantă bienală, glanduloasă, cu
frunze neregulat penat-lobate, cele bazale peţiolate, cele superioare sesile; florile
de culoare galben-murdar, cu vinişoare violete, cu tendinţă de zigomorfie; fructul
este capsulă operculată (pixidă); buruiană nitrofilă şi toxică, frecventă prin locuri
ruderale.
Datura stramonium (ciumăfaie). Plantă anuală cu tulpina fistuloasă,
puternic ramificată; frunzele ovate, inegal dinţate; florile solitare, sunt mari, albe,
infundibuliforme, iar fructul capsulă ovată, ţepoasă, cu deschidere valvicidă;
frecventă în locuri ruderale, maidane, terenuri gunoite, în jurul locuinţelor, prin
culturi; toxică.
Nicotiana tabacum (tutun) (fig. 73 A). Plantă anuală cu tulpina robustă,
vâscos-păroasă, cu frunze mari, oblong-lanceolate, ascuţite şi decurente; florile
roşii-rozii, cu tubul corolei lung, sunt grupate în cime scorpioide terminale; fructul
este o capsulă denticulată; cultivată pentru utilizare în industria ţigaretelor. N.
rustica (mahorcă)- cu frunzele ovate cu peţiolul aripat, iar florile galbene-verzui,
cultivată în acelaşi scop ca şi specia precedentă. N. alata (regina nopţii)- cu frunze
ovat-lanceolate, flori mari, odorante, albe sau cu nuanţe violacee, cu tubul corolei
lung, cultivată ca plantă ornamentală.
Familia CONVOLVULACEAE
Plante ierboase, cu frunze simple, alterne; flori actinomorfe, hermafrodite,
pentamere, cu 5 sepale unite, 5 petale unite-corola fiind pâlniată, androceul din 5
(2-5)
stamine, iar gineceul 2-5 carpelar sincarp, cu ovarul superior (K(5) [C(5)A5]G )
şi stilele unite; fructele sunt capsule.

86
 Convolvulus arvensis (volbura) (fig. 74A). Plantă perenă, cu drajoni; tulpina
volubilă sau târâtoare cu frunze cu baza hastată şi flori albe; buruiană prin culturi.
Ipomoea rubro-caerulea (zorele). Plantă volubilă, cu flori mari albastre-
azurii, cultivată ca ornamentală.

Familia CUSCUTACEAE
Plante ierboase parazite, volubile, de culoare galben-brunie (lipsite de
clorofilă), cu frunze foarte reduse, scvamiforme; tulpinile formează nişte
formaţiuni (sugători sau haustori) care se înfig în tulpinile plantelor gazdă, până la
nivelul ţesuturilor liberiene din cilindrul central, de unde extrag seva elaborată cu
care se hrănesc; florile, grupate în inflorescenţe globuloase, au aceeaşi alcătuire ca
şi la Convolvulaceae, prezentând însă la baza corolei, spre interior, nişte scvame
sau solzi fimbriaţi, iar stilele libere; fructele sunt capsule.
Cuscuta sp. (torţel, cuscută). Parazitează diferite plante spontane sau
cultivate, producând pagube agriculturii: C. trifolii (fig. 74 B), C. campestris C.
epilinum etc.
Ordinul LAMIALES
Familia BORAGINACEAE
Cuprinde plante erbacee, aspru păroase, rar glabre, cu frunze întregi, alterne,
iar florile gamopetale, actinomorfe, hermafrodite, pentamere, cu stil ginobazic
(2)
(stilul se prinde la baza ovarului), grupate în cime scorpioide (K(5)[C(5)A5] G );
fructul este tetraachenă (fruct apocarpoid).

87
 Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Plantă perenă cu rizom; frunze
oblongi, cele bazale lung peţiolate, cordate, cele superioare sesile; florile roşii
înainte de fecundare, albastre după fecundare; frecventă prin păduri, poieni, locuri
umbroase.
Symphytum officinale (tătăneasă). Plantă perenă printr-un rizom gros şi
negricios; frunzele sunt mari, ovat-lanceolate, cele tulpinale sesile şi decurente
(baza limbului se prelungeşte pe tulpină astfel încât aceasta devine aripată), iar
florile roze-violacee, mai rar albe; creşte prin fâneţe umede; este o plantă
medicinală.
Cynoglossum officinale (limba câinelui). Plantă bienală cu frunze
lanceolate, cu flori roşii-purpurii, iar fructele acoperite cu spini înconvoiaţi al vârf,
care se agaţă uşor de blana animalelor; frecventă în păşunile neîngrijite, locuri
ruderale, marginea drumurilor.
Familia LAMIACEAE (LABIATAE)
Cuprinde plante erbacee, rareori lemnoase, cu tulpini tetra-unghiulare, cu
frunze simple, opuse. Florile zigomorfe, pentamere, hermafrodite, cu corola
bilabiată şi androceul didinam (2 stamine mai lungi şi 2 mai scurte) şi gineceul
(2)
bicarpelar sincarp, cu ovarul superior, (%K(5)[C(5)A2+2 ]G ) (fig. 75), grupate în
cime axilare contractate; fructele (apocarpoide) sunt tetraachene.
Lamium maculatum (urzica moartă) (fig. 75). Plantă perenă cu miros
neplăcut; frunze ovate, serate; flori roşii-violacee; creşte la marginea pădurilor,
prin tufărişuri, locuri ruderale. L. purpureum (sugel)-plantă anuală, de talie mai
mică, cu frunze ovate, întâlnită ca buruiană prin culturi sau în locuri ruderale, ca şi
L. amplexicaule (sugel puturos)-cu frunze
tulpinale superioare sesile şi circular-reniforme.
Lavandula angustifolia (levănţică).
Subarbust cu frunze liniar-lanceolate, cu flori
albastre-violacee; se cultivă ca plantă meliferă,
odorantă şi medicinală.
Melissa officinalis (roiniţă). Plantă perenă,
cu frunze ovate, cu flori albe sau roze; creşte
prin păduri, dar adesea se cultivă ca plantă
medicinală, odorantă, meliferă.
Mentha piperita (mentă, izmă). Plantă
Fig. 75. Lamium maculatum
(fl-floare, a-androceu, g-gineceu) perenă odorantă, cu frunze ovat-lanceolate, cu

88
flori roze dispuse în pseudoverticile spiciforme; se cultivă ca plantă medicinală.
Leonurus cardiaca (talpa gâştei). Plantă perenă cu tulpini fistuloase, fin
păroase numai pe muchii; frunzele sunt palmat-lobate, iar florile roze; creşte pe
lângă garduri, la marginea drumurilor, locuri necultivate şi este medicinală.
Salvia officinalis (jaleş de grădină). Subarbust cu frunze lanceolate,
tomentoase. Florile sunt roşiatice, violacee sau albe, cu doar două stamine; se
cultivă ca plantă medicinală.
Thymus vulgaris (cimbru de cultură, lămâioară). Subarbust cu tulpini
păroase şi frunzele lanceolate; florile sunt mici, rozee, foarte aromatice; se cultivă
ca plantă medicinală. Th. glabrescens, Th. pannonicus etc (cimbrişor de câmp)-
frecvente prin pajişti însorite, folosite ca plante medicinale.
Ocimum basilicum (busuioc). Plantă anuală cu frunze ovat-lanceolate şi
flori albe grupate în spice lungi; cultivată ca plantă de cult, aromată şi medicinală.
Satureja hortensis (cimbru). Plantă anuală cu frunze lanceolate şi flori
violacee cu pete purpurii, cultivată ca plantă condimentară, aromatică.
Ordinul ASTERALES
Familia ASTERACEAE (COMPOSITAE)
Cuprinde plante erbacee, subarbuşti, rar arbori (în regiunile tropicale), cu
frunze alterne sau opuse, iar florile pentamere, gamopetale, grupate în calatidii.
Florile au caliciul redus reprezentat prin scvame, peri (papus), ţepi sau uneori
caliciul lipseşte; corola poate fi tubuloasă (flori actinomorfe) sau ligulată (flori
zigomorfe); androceul este sinanter; gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul inferior
(¤ sau % K∞-0 [C(5)A(5)]G(2)); fructele sunt pseudoachene însoţite sau nu de caliciul
persistent care formează adeseori o umbreluţă de peri numită papus. Unele
asteracee posedă vase laticifere, altele nu, dar au în schimb canale sau peri
secretori.
a) Asteraceae cu flori tubuloase (cel puţin în zona centrală a
calatidiului) şi lipsite de canale laticifere (Asteroideae sau Tubuliflorae):
• Plante industriale:
Helianthus annuus (floarea soarelui). Plantă anuală viguroasă, cu frunze
mari, ovat-cordate, alterne; calatidii mari, cu flori marginale ligulate, sterile, iar
cele centrale tubuloase, fertile; fructe lipsite de papus; seminţele sunt foarte
bogate în ulei; cultivată ca plantă oleiferă (fig. 76 A).

89
 • Plante medicinale:
Achillea millefolium
(coada şoricelului). Plantă
perenă aspru păroasă, cu rizom;
frunze lanceolate, de 2-3 ori
penat-sectate şi mai late de 1
cm; calatidiile sunt mici,
dispuse în corimbe compuse, cu
Fig. 76. A-Helianthus annuus; câte 5 flori marginale ligulate
B-Chamomilla recutita; C-Artemisia absinthium
albe, cele centrale tubuloase;
comună prin fâneţe, poieni, tufărişuri,
margini de drumuri etc, adeseori
cultivată; A. setacea -cu frunze mai
înguste de 1 cm etc.
Chamomilla recutita (Matricaria
chamomilla) (muşeţel). Plantă anuală,
cu frunze bipenat-sectate; axa
calatidiului este conică şi goală în
interior; florile marginale ligulate, albe,
celelalte galbene, tubuloase; creşte prin
locuri ruderale, păşuni, locuri
Fig. 77. A-Cirsium arvense; B-Senecio vernalis;
C-Galinsoga parviflora sărăturoase, sau se cultivă în scop
medicinal (fig. 76 B).
Artemisia absinthium (pelin)
(fig. 76 C). Plantă perenă cu tulpina
lignificată mai ales la bază, cu frunze
2-3 ori penat-sectate, pe dos albe-
argintii, pe faţă verzi; florile galbene,
toate tubuloase, grupate în calatidii
mici, reunite în raceme; creşte prin
pajişti, marginea drumurilor, locuri
ruderale; plantă medicinală,
aromatică şi cu gust amar.

Fig. 79. A-Sonchus arvensis; Arnica montana (arnică).

B-Cichorium intybus Plantă perenă cu rizom gros,

90
orizontal, tulpina neramificată, rar cu 1-2 ramuri, cu frunzele bazale eliptice,
dispuse în rozetă, iar cele tulpinale mici, opuse; calatidiile sunt mari, solitare, iar
florile de culoare galbenă (cele marginale ligulate); creşte prin fâneţe, poieni,
păduri din regiunea montană şi subalpină.
Calendula officinalis (gălbe-nele). Plantă anuală cu tulpina puţin ramificată,
cu frunzele lanceolate; florile
marginale ligulate, galbene-
portocalii, cele centrale tubuloase,
galbene sau galbene-brunii; se
cultivă ca plantă decorativă şi
medicinală.
Inula helenium (iarbă mare).
Fig. 78. A-Xanthium strumarium (fl-
floare; fr-fructificaţie); B-Taraxacum officinale Plantă perenă, viguroasă, cu frunze
mari, cenuşiu-tomentoase pe faţa
inferioară; calatidiile, grupate în corimb, sunt mari, cu flori galbene (cele
marginale ligulate); fructul prezintă papus; creşte prin locuri umede.
Tussilago farfara (podbal). Plantă perenă, cu rizom, de pe care, primăvara
devreme se formează tulpini cu frunze reduse şi cu câte un calatidiu cu flori
galbene (cele marginale ligulate); după scuturarea fructelor (care sunt însoţite de
papus) se dezvoltă frunzele normale, mari, cordate, alb-tomentoase pe faţa
inferioară; creşte prin locuri umede şi argiloase, pe rupturi de teren, râpi, malurile
pâraielor etc.
• Buruieni frecvente prin culturi sau locuri ruderale:
Cirsium arvense (pălămidă) (fig. 77 A). Plantă perenă, viguroasă, cu
rădăcini drajonante; frunze alterne, lanceolate, spinos-serate sau lobate; calatidii
cilindrice, grupate în corimb, cu flori roşii (toate tubuloase); fruct cu papus din
peri penat-ramificaţi.
Carduus nutans (ciulin). Plantă bienală, viguroasă, cu frunze alterne,
lanceolate, penat-fidate, spinoase; florile roşii (toate tubuloase) sunt grupate în
calatidii solitare, mari, nutante, cu foliolele involucrului late şi spinoase, iar
pedunculul fără frunze sub calatidiu; fructul cu papus format din peri simpli. C.
acanthoides (spin)-cu tulpina foarte ramificată şi frunzoasă până sub calatidiu etc.
Galinsoga parviflora (busuioc de câmp) (fig. 77 C). Plantă anuală, cu frunze
ovate, opuse; calatidii mici, cu flori marginale ligulate tridentate, albe, iar cele
centrale tubuloase, galbene; fruct cu papus format din scvame albe, radiare.

91
 Senecio vernalis (spălăcioasă) (fig. 77 B). Plantă anuală, cu frunze
lanceolate, alterne, neregulat-serate; calatidii grupate în corimbe cu toate florile
(inclusiv cele marginale, ligulate, galbene); fruct cu papus; S. vulgaris - fără flori
ligulate.
Xanthium strumarium (holeră). Plantă anuală cu tulpina ramificată, cu
frunze trilobate, pe faţa inferioară albicioase; la baza frunzelor se află câte un spin
trifurcat; florile sunt unisexuate iar plantele monoice; florile femele sunt grupate
câte două într-un calatidiu care le închide complet şi ale cărui bractei sunt
prevăzute cu spini recurbaţi; acest involucru spinos închide şi cele două fructe,
formându-se o fructificaţie spinoasă, care se agaţă uşor de blana animalelor; creşte
prin locuri ruderale, marginea drumurilor, păşuni neîngrijite; este şi toxică.
Xanthium strumarium (scaietele popii) (fig. 78 A)-se deosebeşte de X.
spinosum prin tulpini păroase şi lipsite de spini, frunze mai late şi fructificaţii mai
mari; X. italicum - asemănătoare cu X. strumarium, dar cu fructificaţii mai mari şi
frunze aromatice etc.
Alte buruieni: Arctium lappa (brusture); Centaurea cyanus (albăstriţă);
Conyza canadensis (bătrâniş); Matricaria inodora (romaniţă sălbatică), Iva
xanthifolia (iva); Onopordon acanthium (scaiul măgarului) etc.
•Plante cultivate ca ornamentale:
Dahlia variabilis (gherghină, dalie). Plantă perenă, glabră, cu rădăcini
tuberizate; frunze opuse, penat-sectate; calatidii mari, cu flori divers colorate (cele
marginale ligulate).
Tagetes patula (crăiţe, vâzdoage). Plantă anuală, cu frunze penat sectate;
pedunculul calatidiului lăţit la vârf, gol în interior; bracteile involucrului unite
până mai sus de jumătatea lor; florile sunt galben-aurii, cu nuanţe brun-roşcate;
fructe fără papus.
Zinnia elegans (cârciumărese). Plantă anuală, cu tulpina puţin ramificată;
frunze opuse, sesile, ovat-eliptice; calatidiile solitare, cu florile marginale ligulate,
roşii, galbene, violacee etc; fructe fără papus.
Callistephus chinensis (ochiul boului). Plantă anuală, cu tulpina ramificată;
frunze alterne, ovat-lanceolate; calatidii mari cu foliolele involucrale evident
foliacee; florile marginale ligulate, mulţiseriate, albe, roze, roşii, violacee, albastre
etc, iar cele centrale tubuloase, galbene; fructe cu papus.

92
 Leucanthemum vulgare (margareta). Plantă perenă cu tulpina neramificată;
frunze lanceolate, serate, alterne; florile marginale ligulate albe, cele centrale
tubuloase, galbene; frecventă prin pajişti, se cultivă sub var. maximum;
Chrysanthemum indicum (tufănele, dumitriţe)- cu tulpina ramificată, frunze
ovate sau alungit-ovate, lobate, calatidii cu flori de diferite culori (albe, galbene,
roşii etc); Ch. morifolium (crizantemă de seră)-folosită ca "floare" tăiată sau ca
plantă la ghiveci etc.
Rudbeckia laciniata (mărită-mă-mamă). Plantă perenă, viguroasă, cu frunze
alterne, penat sectate; calatidii mari, cu flori galbene.
Alte specii ornamentale: Gerbera hybrida (gerbera), Aster novi-belgii
(steliţă), Bellis perennis (bănuţi), Cosmos bipinnatus (cosmos), Gaillardia
pulchella (fluturei) etc.
•Plante ocrotite ca monumente ale naturii:
Leontopodium alpinum (floarea reginei, floarea de colţ, albumiţă)- plantă
perenă, alb lanat-tomentoasă, cu calatidii compuse, care creşte pe stânci
calcaroase din regiunea montană şi subalpină.
b) Asteraceae cu toate florile ligulate şi cu vase laticifere
(Cichorioideae):
• Plante alimentare:
Lactuca sativa (salata). Plantă anuală, cu frunze bazale late, nedivizate,
formând o căpăţână ± compactă, din mijlocul căreia, mai târziu, se dezvoltă o
tulpină erectă, ramificată; florile galbene grupate în calatidii numeroase; fructul
prezintă papus.
Cichorium endivia (andive)-asemănătoare cu C. intybus (a se vedea mai
jos), cultivată pentru lăstarii etiolaţi, consumaţi ca legumă.
• Plante medicinale:
Taraxacum officinale (păpădie) (fig. 78 C). Plantă bienală sau perenă, cu
rizom vertical; frunze divizate aşezate în rozetă; tulpina aeriană fără frunze,
fistuloasă (scap) se termină cu un singur calatidiu; florile sunt galbene; fructul este
însoţit de papus; este o plantă comună prin locuri ruderale, fâneţe, rar prin culturi.
Cichorium intybus (cicoare) (fig. 79 B). Plantă perenă, viguroasă, cu frunze
lanceolate, penat-fidate sau întregi; flori albastre, în calatidii sesile situate lateral
pe tulpină; frecventă la marginea drumurilor, în locuri ruderale, pajişti.
Scolymus hispanicus (anghinare). Plantă bienală, viguroasă, cu rădăcina
tuberizată; frunze alterne, lanceolate, pieloase, rigide, spinos-penat fidate sau

93
sectate; calatidii mari, cu flori galbene; fructul închis într-o palee florală; creşte în
locuri nisipoase, pe ţărmul mării şi se cultivă în scop medicinal.
• Buruieni prin culturi sau locuri ruderale:
Sonchus arvensis (susai) (fig. 79 A). Plantă perenă cu rădăcini drajonante;
tulpina viguroasă; frunze mari, lanceolate, penat-sectate; flori galbene, în calatidii
reunite în corimb; fructul cu papus. Alte specii întâlnite ca buruieni: S. oleraceus,
S. asper.
Lactuca serriola (planta- busolă). Se deosebeşte de L. sativa prin frunzele
penat lobate sau fidate, pe dos setiform spinuloase de-a lungul nervurii mediane,
cele tulpinale aşezate în plan vertical şi orientate în direcţiile punctelor cardinale.
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt principalele caractere ale subclasei Asteridae ?
2. Ce plante ornamentale se întâlnesc în familia Asteraceae ?
3. Care sunt principalele specii de buruieni întâlnite în familiile de
plante din subclasa Asteridae ?
Clasa LILIOPSIDA (MONOCOTILEDONATAE)
Cuprinde plante ierboase, cu rădăcini fasciculate; cilindrul central al tulpinii
constituit din fascicule colaterale închise, foarte numeroase, distribuite ordonat pe
două cercuri concentrice sau neregulat; frunzele cu nervaţiune paralelă sau
arcuată; florile sunt, trimere, de obicei hermafrodite; embrionul seminţei prevăzut
cu un singur cotiledon dezvoltat.
Subclasa LILIIDAE
Cuprinde plante terestre (de uscat sau de mlaştină), cu periant trimer, simplu
(mai rar dublu), uneori redus sau lipsă; androceu trimer, biciclic, dialistemon;
gineceu trimer, sincarp; fructele pot fi: capsule, bace, achene, cariopse.
Ordinul LILIALES
Familia LILIACEAE
Grupează plante ierboase, perene prin rizomi, bulbi, sau bulbo-tuberculi, (rar
lemnoase); frunzele sunt simple, sesile, dispuse altern, opus sau verticilat; florile
sunt actinomorfe, hermafrodite pe tipul 3, solitare sau grupate în inflorescenţe, cu
periantul simplu format din 6 tepale libere sau unite, dispuse pe două verticile (3
externe, 3 interne), androceul din 6 stamine libere (de asemenea, pe două
verticile), iar gineceul tricarpelar sincarp, cu ovarul superior (P3+3 sau (3+3)A3+3G
(3)
); fructele sunt capsule sau bace.
a) Liliaceae cu rizom sau bulbo-tubercul, inflorescenţa terminală
spiciformă sau racemiformă şi fruct capsulă (Melanthioideae):

94
 Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). Plantă perenă cu bulbo-
tubercul; înfloreşte toamna, producând 1-3 flori liliachii, situate pe o tulpină foarte
scurtă, protejată de tecile bulbotuberculului; tepalele liliachii sunt unite la bază
într-un tub lung ce străbate solul până la suprafaţă, iar spre vârf sunt libere;
staminele sunt fixate pe tubul perigonului; în primăvara următoare, tulpina (care
poartă în vârf ovarul florii fecundate) creşte străbătând solul, ridicându-se până la
cca. 20-40 cm înălţime; pe această tulpină se află frunzele lanceolate, iar în vârful
său se formează 1-3 capsule (în funcţie de numărul de flori); este o plantă foarte
toxică, frecventă în pajiştile montane.
Veratrum album (stirigoaie). Plantă perenă printr-un rizom vertical, cu
tulpina aeriană ramificată în partea superioară, prevăzută cu frunze lat-eliptice;
florile albe-verzui sunt grupate în raceme compuse piramidale; creşte prin păduri,
şi pajişti de munte şi este toxică.
b) Liliaceae cu bulb, inflorescenţa umbelă, protejată la început de una-
două bractei membranoase şi fruct capsulă (Allioideae):
Allium cepa (ceapă)
(fig. 80A). Plantă bienală sau
trienală, cu bulb tunicat;
frunze fistuloase, în partea
inferioară se străpung unele
pe altele, formându-se astfel,
o tulpină falsă scurtă; tulpina
floriferă neramificată; flori
albe în umbelă globuloasă,

Fig. 80. A-Allium cepa; învelită la început de nişte

B-Tulipa gesneriana; C-Lilium candidum
bractei membranoase;
cultivată ca alimentară. A. sativum (usturoiul)- cu bulbul format din mai mulţi
bulbili (bulbi mai mici, numiţi şi căţei), înveliţi fiecare de teaca unei frunze şi
grupaţi pe un disc comun; frunze liniare, îndoite de-a lungul nervurii mediane, în
formă de jgheab; cultivată ca plantă condimentară. A. porum (praz)- cu bulb
alungit, frunzele aeriene lungi, liniar-lanceolate, iar tecile frunzelor formează prin
suprapunerea lor o tulpină falsă, alungită, fragedă, care constituie partea
comestibilă. A. rotundum (pur, usturoi sălbatic)- buruiană cu flori roşii, frecventă
prin culturi, pajişti.

95
 c) Liliaceae cu bulb, flori solitare sau grupate în racem, iar fructul
capsulă (Lilioideae):
Lilium candidum (crinul alb) (fig. 80 C). Plantă cu bulb solzos; tulpină
aeriană neramificată, cu frunze lanceolate; flori mari, albe, puternic odorante,
grupate în racem; cultivată ca ornamnetală.
Tulipa gesneriana (lalea) (fig. 80 B). Plantă cu bulb tunicat; tulpina aeriană
neramificată; frunze lat lanceolate: floare solitară, mare, de diferite culori (roşie,
albă, galbenă); cultivată da ornamentală.
Scilla bifolia (viorea). Plantă cu bulb tunicat; tulpina aeriană cu două frunze
lanceolate, se termină cu un racem, în care sunt dispuse flori de culoare albastră;
frecventă prin păduri, primăvara.
Hyacinthus orientalis (zambilă). Plantă cu bulb tunicat; frunze lanceolate;
flori albastre, roze, albe, cu perigon gamotepal, grupate în racem; cultivată ca
ornamentală.
d) Liliaceae cu rizom, flori solitare sau grupate în racem şi fruct bacă
(Asparagoideae):
Asparagus officinalis
(sparanghel) (fig. 81 A).
Plantă cu tulpina foarte
ramificată, ultimile
ramificaţii fiind verticilate,
subţiri, cu rol fotosintetic;
frunzele reduse la solzi
albicioşi; flori unisexuate,
Fig. 81. A-Asparagus officinalis (a-fragment din tulpina repartizate dioic, axilare,
aeriană cu filocladii şi flori; b-rizom şi lăstari cu frunze
reduse la teci; c-floare masculă; d-floare femelă; e-ramură gamotepale, galben-verzui;
cu fructe); B-Polygonatum odoratum (f-fruct); C-
bacă roşie; creşte prin
Convallaria majalis
pajişti, tufărişuri, crânguri;
se cultivă adeseori pentru lăstarii etiolaţi, consumaţi ca legumă.
Convallaria majalis (lăcrămioare) (fig. 81 C). Plantă cu tulpina aeriană
prevăzută cu două frunze bazale eliptice, iar în vârf se termină într-un racem
unilateral, cu flori albe, gamotepale, campanulate, foarte odorante; bacă de
culoare roşie; creşte prin păduri de foioase, tufărişuri, sau se cultivă ca
ornamentală; este toxică şi medicinală.

96
 Polygonatum odoratum (pecetea lui Solomon) (fig. 81 B). Prezintă tulpina
neramificată, frunze alterne, ovat-eliptice, în axila cărora se formează 1-3 flori
albe gamotepale, tubuloase; baca este neagră -albăstruie; prin păduri de foioase;
este toxică.
Ordinul POALES (GRAMINALES)
Familia POACEAE (GRAMINACEAE)
Cuprinde plante ierboase, rar lemnoase (în zona tropicală). Rădăcinile sunt
fasciculate. Tulpina este un pai (cu noduri proeminente pline şi internoduri mai
înguste, cilindrice şi goale în interior) şi se ramifică doar la bază, unde se
formează mai multe ramuri numite fraţi, ce se dispun sub formă de tufă. Frunzele
sesile, cu limbul liniar, teaca cilindrică, despicată, iar la limita dintre teacă şi limb
se află o formaţiune membranoasă numită ligulă şi uneori două expansiuni laterale
ale bazei limbului, numite urechiuşe (fig 82 A).
Florile, de obicei
hermafrodite, sesile sau foarte
scurt pedicelate, prezintă un
periant rudimentar şi caracteristic,
format din trei piese
membranoase, numite astfel:
paleea superoarã (care este mai
mare) şi două lodicule (formaţiuni

Fig. 82. A-Frunza la Poaceae (lb-limb; lg-ligulă;

foarte mici, aşezate opus faţă de
tc-teacă; ur-urechiuşe); B-schema spiculeţului şi a paleea superioară, la baza
florii la Poaceae (an-androceu; as-axul spiculeţului;
fl-floare; gi-gluma inferioară; gn-gineceu; gs- ovarului); androceul este format
gluma superioară; ld-lodicule; lm-lema, pl-palee);
rh-rahisul spicului compus de obicei din 3 stamine (rar 1, 2
sau 6), cu filamente lungi, subţiri şi flexibile şi antere dorsifixe (prinse la filament
prin partea lor dorsală), oscilante (adaptări pentru polenizarea anemofilă);
gineceul din (2) 3 carpele unite, cu ovarul superior (P1+2A3 rar 1, 2 sau 6G (2-3)).
La Poaceae florile sunt grupate în spiculeţe (care pot cuprinde 1-n flori),
reunite pe un ax comun numit rahis, în trei tipuri de inflorescenţe compuse,
aşezate la vârful tulpinilor şi anume: spicul compus (cu spiculeţe sesile),
paniculul (cu spiculeţe lung pedunculate) şi paniculul spiciform (cu spiculeţe
scurt pedunculate).
Un spiculeţ (fig. 82 B) prezintă un ax, la nodurile căruia se prind bractei
alterne, numite leme (palei inferioare), la subsuoara cărora se află câte o floare;

97
primele 2-4 bractei de la baza spiculeţului nu au la subsuoara lor flori şi poartă
numele de glume. Paleile inferioare şi glumele prezintă adeseori spre vârf nişte
prelungiri subţiri şi rigide, numite ariste. Fructele sunt cariopse sau
pseudocariopse.
Din motive didactice, vom prezenta principalele genuri din această familie,
grupate după tipul inflorescenţei, în următorul sistem:
A) Poaceae cu un singur spic compus pe tulpină; glume 2:
A.1) cu spiculeţe dispuse altern pe laturile opuse ale rahisului:
Triticum aestivum (grâu) (fig. 83 A). Plantă anuală de până la 1,5 m
înălţime; ligula de cca. 2 mm lungime şi urechiuşe de obicei păroase; spic compus
dens, în care la fiecare nod al rahisului se prinde câte un spiculeţcu 3-4 flori;
glumele late, mai scurte decât spiculeţul, scurt aristate; paleile inferioare lung

Fig. 83. Spice compuse şi spiculeţe la: A-Triticum aestivum; B-Hordeum vulgare; C-Secale
cereale (ar-aristă; gi-glumă inferioară; gs-glumă superioară; lm-lemă; pl-palee; sp-spiculeţ)

aristate; fructul este o cariopsă; cultivată ca plantă alimentară.

Secale cereale (secara) (fig. 83 C). Plantă anuală mai viguroasă (până la 2 m
înălţime), verde-albăstruie (ceroasă); ligula scurtă, retezată şi franjurată în partea
superioară, iar urechiuşele sunt glabre; spic compus dens, la fiecare nod al
rahisului prezentând câte un spiculeţcu 2 flori; glumele sunt înguste, nearistate;
paleile inferioare lanceolate, lung aristate; fructul este o cariopsă; cultivată ca
plantă alimentară şi furajeră.
Hordeum vulgare (orz) (fig. 83B). Plantă anuală de până la 1,5 m înălţime;
ligula scurtă, trunchiată, iar urechiuşele mari; spic compus dens, cu câte 3
spiculeţe uniflore la fiecare nod al rahisului; glumele sunt filiforme, iar paleile

98
inferioare lung aristate; fructul este pseudocariopsă; cultivată ca plantă furajeră,
alimentară sau industrială. H. distichon (orzoaic ă)-cu spiculeţele laterale sterile,
uneori rudimentare, nearistate, numai spiculeţul central fiind dezvoltat şi fertil;
cultivată, folosită mai ales în industria berii; H. murinum (orzul ş oarecilor)-
plantă spontană, cu axa inflorescenţei fragilă (se rupe, la maturitate, deasupra
punctelor de inserţie ale spiculeţelor); buruiană ruderală, foarte frecventă.
Elymus repens (pir) (fig. 84 A). Plantă perenă, cu rizom; spic compus, ± rar,

Fig. 86. A-Elymus repens; B-Lolium perenne; C-Nardus stricta (sp-spiculeţ; sc-fragment din
spicul compus; rh-rahis; gl-glume)

cu spiculeţe multiflore, comprimate şi dispuse cu partea lăţită spre rahis, câte unul
la un nod; creşte prin pajişti umede sau ca buruiană
prin culturi.
Lolium perenne (raigras, iarba de gazon) (fig.
84 C). Plantă perenă, cu rizom; spic compus rar, cu
spiculeţe multiflore, comprimate şi dispuse cu
partea
îngustă spre rahis, câte unul la un nod; spiculeţele
laterale au o singură glum ă (în partea opusă
rahisului), iar spiculeţul terminal două glume; fructul
Fig. 85. A-Alopecurus este pseudocariopsă; frecventă prin pajişti, adesea
pratensis; B-Phleum
pratense (sp-spiculeţ) cultivată ca plantă furajeră sau ca plantă de gazon.

99
 A.2) cu spiculeţe dispuse pe o latură a
rahisului:
Nardus stricta (ţepoşică) (fig. 84 B). Plantă perenă, cu rizom scurt şi tufă
deasă; frunze ţepoase, răsucite şi aspre; spic compus unilateral, cu spiculeţe
uniflore, cu glume rudimentare; frecventă în pajiştile din etajul montan şi
subalpin, cu valoare furajeră foarte redusă.
B) Poaceae cu un singur panicul spiciform
pe tulpină:
B.1) spiculeţe cu două glume
Phleum pratense (timoftica) (fig. 85a). Plantă perenă, cu rizom; panicul
spiciform cilindric, cu spiculeţe uniflore, glumele libere, trunchiate spre vârf, iar
paleia inferioară aristată; frecventă prin pajişti, livezi, adeseori cultivată ca
furajeră.
Alopecurus pratensis (coada vulpii) (fig. 85 b). Plantă perenă, cu rizom
scurt; panicul spiciform cilindric, cu spiculeţe uniflore, glumele concrescute în
jumătatea inferioară, iar paleia inferioară nearistată; valoroasă ca plantă furajeră,
frecventă prin pajişti umede.
B.2) spiculeţe cu trei glume:
Setaria pumila (S. glauca, S.lutescens) (mohor) (fig. 86 B). Plantă anuală;
limbul frunzelor prezintă la bază peri lungi şi rari; spiculeţele uniflore, de cca. 3
mm lungime, prezintă pe peduncul
nişte ramuri sterile (sete involucrale)
gălbui sau roşietice; palei transversal
rugoase; frecventă ca buruiană prin
culturi: S. viridis - se deosebeşte de
specia precedentă prin lipsa perilor
lungi din partea inferioară a
limbului, prin spiculeţe mai mici, cu
sete involucrale verzi-roşietice şi
palei nerugoase; S. verticillata- se
deosebeşte de S. viridis prin setele
involucrale prevăzute cu dinţişori
îndreptaţi în jos, cu care se agaţă de
Fig. 86. A-Echinochloa crus-galli; blana animalelor.
B-Setaria pumila (sp-spiculeţ)

100
 C) Poaceae cu mai multe spice compuse sau panicule spiciforme,
dispuse umbeliform sau racemiform la vârful tulpinii:
C.1) spiculeţe cu 2 glume:
Cynodon dactylon (iarba câinelui, pir gros) (fig. 88 D). Plantă perenă cu
rizomi care emit stoloni târâtori; tulpini aeriene geniculat-erecte; inflorescenţa
formată din 4-8 spice compuse, liniare, dispuse umbeliform, spiculeţele uniflore
fiind dispuse pe două şiruri alăturate (o parte a rahisului rămâne astfel golaşă);
frecventă prin pajişti uscate, invadează adeseori, ca buruiană, câmpurile cultivate.
C.2) spiculeţe cu 3 glume:
Digitaria sanguinalis (meişor). Plantă anuală; tulpina adesea violacee; tecile
şi limbul frunzelor lung şi moale ciliate; spice false liniare, dispuse umbeliform
sau racemiform la vârful tulpinii; la fiecare nod al rahisului se află câte două
spiculeţe asemănătoare, unul sesil, iar unul scurt pedicelat; buruiană prin locuri
nisipoase necultivate sau cultivate.
Dichanthium (Botriochloa, Andropogon) ischaemum (bărboasă, sadină).
Plantă perenă, dispers păroasă; inflorescenţa formată din 2-10 spice false liniare,
dispuse umbeliform sau racemiform; spiculeţele uniflore, câte două la un nod,
dintre care unul sesil, hermafrodit, cu paleea inferioară lung aristată, celălalt
pedicelat, mascul, cu peri lungi
şi rigizi pe pedicel; frecventă în
pajişti stepice, mai ales pe
versanţii erodaţi.
Echinochloa crus-galli
(mohor gros, costrei) (fig. 86 A).
Plantă anuală, cu frunzele având
nervura mediană albicioasă;
spiculeţe uniflore, de cca. 3 mm
lungime, grupate în panicule
spiciforme, reunite în racem;
buruiană frecventă prin culturi.
Zea mays (porumb) (fig.
87). Plantă anuală, viguroasă
Fig. 87. A-Zea mays (a-spiculeţ mascul; b-spiculeţ (până la 3 m înălţime), cu
femel); B-Panicum miliaceum (c-porţiune din
frunză; d-spiculeţ) tulpina plină, cu frunze de 5-10
cm lăţime, lungi şi aspre; florile sunt unisexuate, repartizate monoic: florile

101
mascule sunt dispuse câte 2-3 în spiculeţe grupate câte două la un nod (unul sesil
şi unul scurt pedicelat), la vârful tulpinii în spice ramificate, paniculate;
inflorescenţa femelă este un spic cu axul îngroşat (tiulete) de 10-30 cm lungime,
inserat la nodurile din partea mijlocie a tulpinii; pedunculul ştiuletelui prezintă
numeroase noduri apropiate, din care pornesc bracteile (pănuşi) ce învelesc
complet inflorescenţa; axul ştiuletelui (ciocălău) susţine un număr mare de
spiculeţe femele sesile, aşezate pe mai multe rânduri, după o linie spiralată;
fiecare spiculeţ conţine câte două flori femele, una superioară fertilă, una
inferioară sterilă, la baza spiculeţului fiind prinse trei glume late, scurte,
membranoase; floarea femelă prezintă un ovar superior, continuă cu un stil lung,
filiform (mătasea), terminat cu 2 lobi stigmatici (după unii autori întregul filament
ar reprezenta stigmatul, stilul fiind lipsă); fructul este o cariopsă de forme, mărimi
şi culori variate; cultivată ca plantă alimentară, furajeră şi industrială.
D) Poaceae cu panicul:
D.1) spiculeţe cu 2 glume:
D.1.a) spiculeţe 2-5 flore, glume mari, de lungimea spiculeţului sau mai
lungi:
Avena sativa (ovăz) (fig. 88 A). Plantă viguroasă, cu spiculeţe biflore, paleia
inferioară la vârf bidinţată,
cu sau fără aristă dorsală;
fruct pseudocariopsă;
cultivată ca plantă
furajeră. A. fatua (odos)-
cu spiculeţe 2-3 flore, cu
axa şi paleile inferioare
(dorsal aristate) brun-
păroase; axa spiculeţului
se rupe uşor la maturitate;
buruiană prin culturi.
Arrhenatherum
elatius (ovăscior). Plantă
perenă, cu spiculeţe
biflore: una masculă,
inferioară, cu paleia
Fig. 88. A-Avena sativa; B-Poa pratensis; C-Festuca
valesiaca; D-Cynodon dactylon; E-Dactylis glomerata; F- inferioară dorsal şi
Glyceria maxima (sp-spiculeţ; fl-floare)

102
geniculat - aristată şi una hermafrodită, superioară, cu paleea inferioară de obicei
nearistată; plantă furajeră valoroasă.
D.1.b) spiculeţe uniflore; glume de lungimea spiculeţului:
Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Plantă perenă, viguroasă, cu axa
spiculeţelor glabră, iar paleia inferioară scurt aristată sau nearistată; frecventă prin
pajişti umede; plantă furajeră valoroasă.
Calamagrostis epigeios (trestie de câmp). Plantă perenă, viguroasă, cu axa
spiculeţelor lung păroasă, iar paleia inferioară dorsal şi lung aristată; frecventă
prin tăieturi de pădure, pajişti, adeseori ca buruiană prin vii.
Stipa lessingiana (colilie, năgară). Plantă perenă, cu frunze setacee;
spiculeţe de cca. 10 mm lungime, cu glume aristate; paleile inferioare prevăzute
cu aristă lungă de 15-20 cm, răsucită în spirală în partea inferioară, iar în partea
supeioară nespiralată, dar plumos-păroasă; frecventă prin pajişti stepice, cu
valoare furajeră foarte scăzută; S. capillata (năgară)- cu arista paleii inferioare
nepăroasă; înfloreşte pe la sfârşitul lunii iulie, spre deosebire de alte specii de
Stipa, care înfloresc mai devreme.
D.1.c) spiculeţe 2-n flore; glume mai scurte decât spiculeţul:
Poa pratensis (firuţa) (fig. 88 B). Plantă perenă, cu frunze late de 3-4 mm;
spiculeţe multiflore, comprimate lateral; palei inferioare carenate, nearistate,
lânos-păroase la bază; frecventă prin pajişti şi valoroasă ca plantă furajeră; P.
annua (firişor)-plantă anuală, comună prin locuri ruderale; P. bulbosa (firişor cu
bulbi)- plantă perenă, cu tulpina la bază bulbiform-îngroşată şi la care, adeseori,
spiculeţele formează muguri foliari, care cad pe sol, formând noi plante.
Festuca valesiaca (păiuş) (fig. 88 C). Plantă perenă, cu frunze setacee,
înguste de cca 0,5 mm; spiculeţele comprimate lateral; palei inferioare necarenate,
scurt aristate, glabre; foarte frecventă prin pajişti din zonele de stepă şi şilvostepă.
F. pratensis (păiuşul de livadă)- plantă viguroasă, cu frunze plane, late de
cca 4 mm; frecventă prin pajişti mai umede şi adeseori cultivată ca plantă furajeră.
Dactylis glomerata (golomăţ) (fig. 88 E). Plantă perenă cu lăstari
comprimaţi; ligulă lungă de cca. 4 mm; spiculeţele multiflore sunt aşezate
glomerulat în panicule; foarte bună furajeră, spontană prin pajişti, sau cultivată.
Glyceria aquatica (mana apelor) (fig. 88 F). Plantă perenă foarte viguroasă
(până la 2 m înălţime), cu frunze late de cca 10-20 mm; spiculeţe numeroase, cu
paleile inferioare obtuze la vârf; frecventă prin locuri mlăştinoase; toxică.

103
 Bromus inermis (obsigă nearistată). Plantă perenă, de cca 1 m înălţime, cu
frunze de cca 5-8 mm lăţime; panicul erect, cu spiculeţe lungi, paleile inferioare
fiind nearistate; frecventă prin pajişti sau cultivată ca plantă furajeră.
D.1.d) spiculeţe multiflore (floarea inferioară masculă,celelalte
hermafrodite), iar axa spiculeţului lung-mătăsos păroasă sub florile
hermafrodite:
Phragmites australis (stuf, trestie). Plantă perenă viguroasă (până la 4 m
înălţime), cu frunze mari, late de până la 3 cm; ligula înlocuită cu peri scurţi,
rigizi; frecventă prin mlaştini, ape stagnante sau lin curgătoare, pajişti umede.

D.2) spiculeţe cu trei glume:

D.2.a) spiculeţe uniflore, câte unul la un nod:
Panicum miliaceum (mei) (fig. 87 B). Plantă anuală, de cca 1 m înălţime;
palei nearistate, tari lucioase, concresc cu cariopsa; cultivată ca plantă alimentară
sau furajeră.
D.2.b) spiculeţe uniflore, câte 3 la un nod:
Sorghum bicolor (sorg). Plantă anuală, cu tulpina şi frunzele asemănătoare
cu cele de porumb; la fiecare nod al ramurilor
paniculului se află câte trei spiculeţe uniflore,
dintre care unul central sesil, hermafrodit şi două
laterale pedicelate, mascule sau sterile; fructul este
pseudocariopsă învelită în paleile tari, lucioase; se
cultivă ca plantă alimentară, furajeră sau industrială.
S.halepense (costrei)- plantă perenă, cu rizom,
frecventă ca buruiană prin culturi.
D.3) spiculeţe cu 4 glume:
Oryza sativa (orez) (fig. 89 B). Plantă anuală
viguroasă (până la 1,5 m înălţime); frunze setiform
păroase, lungi până la 60 cm şi late până la 1,5 cm,
cu ligulă lungă până la 2 cm; spiculeţe uniflore
(floarea are 6 stamine), cu cele două glume externe
Fig. 89. Oryza sativa foarte scurte, iar cele două interne mai lungi; fructul
(sp-spiculeţ, fr-fruct)
este o pseudocariopsă; cultivată ca plantă
alimentară, în locuri apătoase, temporar inundate din Orientul Îndepărtat, iar la noi
pe suprafeţe reduse din sudul ţării.

104
 ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracterele generale ale clasei Liliopsida (Monocotyledonatae) ?
2. Ce plante ornamentale fac parte din familia Liliaceae ?
3. Ce plante alimentare fac parte din familia Poaceae ?

TEMĂ DE VERIFICARE FINALĂ (Referat):

1. Care sunt principalele asemănări şi deosebiri dintre clasele Magnoliopsida
şi Liliopsida ?
2. Întocmiţi conspectul principalelor plante cultivate prezentate în acest curs,
în ordine sistematică

BIBLIOGRAFIE
(Sistematica plantelor)
1. Beldie Al., 1977-1979 - Flora României. Determinator ilustrat al plantelor vasculare, 1-2. Edit.
Acad., Bucureşti.
2. Ciocârlan V., 1988-1990 - Flora ilustrată a României, Edit. Ceres, Bucureşti.
3. Păun M. et al.., 1980 - Botanică. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
4. Prodan I., Buia Al., 1958 - Flora mică ilustrată a R.P.R. Edit. Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
5. Răvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
6. Săvulescu T. (red.), 1952-1976- Flora R.P.R.-R.S.R., 1-13. Edit. Acad. R.P.Române-
R.S.România, Bucureşti.
7. Sîrbu C., Paraschiv Nicoleta Luminiţa, 2005 - Botanica sistematică. Edit. I.I. de la Brad, Iaşi.
8. Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 - Lucrări practice. Botanică.
U.A.M.V. Iaşi.
9. Turenschi E., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 - Curs de Botanică, partea a II-a,
Taxonomie. U.A.M.V. Iaşi.
10. Turenschi E., Sîrbu C., Paraschiv. L. Nicoleta, 1999 - Plante medicinale şi toxice (curs).
U.A.M.V. Iaşi.
11. Zanoschi V., Turenschi E., Toma M., 1981 - Plante toxice din România. Edit. Ceres,
Bucureşti.

105