Daniel DĂNCIULESCU

EDUCAŢIE
PENTRU SĂNĂTATE
ŞI
PRIM AJUTOR

Editura Universitaria
Craiova, 2009
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Ion GEORGESCU
Prof. univ. dr. Emil TRAŞCĂ

2
 PREFAŢĂ

Prezenta lucrare se adresează studenţilor de la Facultăţile de

Educaţie Fizică şi Sport, personalului medical şi paramedical, serviciilor
medicale din întreprinderi, fiind la fel de utilă chiar şi neprofesioniştilor
care se doresc a fi informaţi.
Cartea prezintă principalele urgenţe, care pot apărea în cele mai
diferite situaţii: practicarea diferitelor sporturi, accidente de circulaţie,
accidente de muncă, accidente casnice.
De asemenea, vine în ajutorul individului, familiei şi colectivităţii,
trasând direcţii în privinţa modului de viaţă, a stilului de viaţă, astfel
putând trăi mai mult, economisind sume imense de bani şi mărindu-ne
şansele de a rămâne sănătoşi.
Tuturor celor interesaţi li se oferă informaţii despre manifestările
clinice care apar în principalele urgenţe, cât şi măsurile de acordare a
primului ajutor, într-un mod clar, concis.
Având la îndemână această carte, oricine poate contribui la
salvarea vieţii persoanelor aflate în pericol, în momentele în care
minutele pot însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Autorul

3
4
 CUPRINS

PREFAŢĂ ………………………………………………………. 3

CUPRINS………………………………………………………. 5

EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE ……………………. 9

Modul de viaţă ……………………………………….. 11
Stilul de viaţă ………………………………………… 12
Alimentaţia …………………………………………… 14
Stresul şi sănătatea …………………………………... 16
MENŢINEREA UNEI FORME FIZICE BUNE …… 22
Prevenirea şi tratamentul leziunilor frecvente în
sport …………………………………………………... 24
PRINCIPII DE BAZĂ ALE PRIMULUI AJUTOR 25
Asigurarea protecţiei salvatorului / victimei ………. 27
Trusa de prim ajutor ………………………………… 28

TRAUMATOLOGIE GENERALĂ ........................ 31

Traumatismele părţilor moi ........................................ 31
Traumatismele articulaţiilor ....................................... 43
Traumatismele oaselor ................................................. 50

TRAUMATISMELE CRANIO-CEREBRALE ....... 59

Traumatisme cranio-cerebrale închise ....................... 59
Traumatismele cranio-cerebrale deschise .................. 65
Fracturile bazei craniului ............................................ 66
Traumatismul cerebral grav ....................................... 67

TRAUMATISMELE VERTEBRO-MEDULARE .... 70

TRAUMATISMELE TORACICE ......................... 76

Traumatismele peretelui toracic ……………………. 76
Insuficienţa respiratorie prin obstrucţia căilor
respiratorii ………………………………………… 78

5
Insuficienţa respiratorie prin instabilitate toracică... 79
Pneumotoraxul traumatic …………………………... 80
Hemotoraxul ………………………………………..... 82

TRAUMATISMELE ABDOMINALE ……………...... 84

Contuziile abdominale ................................................. 84
Plăgile abdominale ....................................................... 87

TRAUMATISMELE BAZINULUI ....................... 91

TRAUMATISMELE OCULARE ........................... 95

Traumatismele pleoapelor ………………................... 95
Traumatismele conjunctivei ……...…………………. 96
Traumatismele corneei ……………………………… 96
Traumatismele scleroticei …………..……………….. 97
Traumatismele cristalinului ………………………… 97
Corpii străini oculari ……………..………………….. 98
Arsurile oculare ……………..…………...................... 100

TRAUMATISMELE NAZALE ............................. 102

Contuziile piramidei nazale …….…………………… 102
Fracturile oaselor nazale …………….………………. 102
Hematomul septului nazal ……………....................... 103
Abcesul septului nazal ………..……………………… 104
Deviaţia de sept nazal …………..……………………. 104
Epistaxisul ………………...……………...................... 105
Corpii străini intranazali ……………………………. 107

TRAUMATISMELE AURICULARE ..................... 109

Contuziile pavilionului ………………..……………... 109
Pericondrita cartilajului auricular ……..…………... 109
Plăgile pavilionului ……...…………………………… 110
Arsurile pavilionului ……………..……...................... 110
Traumatismele urechii medii …………...................... 110
Corpii străini auriculari …………….…...................... 112

6
ACCIDENTE VASCULARE CEREBRALE ............ 115

CONVULSIILE ………………………………………………. 121

COMELE ........................................................... 123

ÎNECUL ............................................................ 128

SUPRAEXPUNEREA LA CĂLDURĂ ………………… 131

Crampele de căldură .................................................... 131
Deshidratarea ............................................................... 131
Insolaţia ......................................................................... 132

SUPRAEXPUNEREA LA FRIG ……………………..… 134

Hipotermia …………………………………………… 134
Degerăturile ...................................………................... 135

ELECTROCUTAREA .......................................... 137

ARSURILE ....................................................... 139

COLICA BILIARĂ ............................................ 143

PANCREATITA ACUTĂ .................…................ 145

OCLUZIA INTESTINALĂ ................................. 148

PERITONITA ACUTĂ ....................................... 153

HEMORAGIILE DIGESTIVE SUPERIOARE ..... 157

ŞOCUL ............................................................. 161

Şocul hipovolemic ……………………………………. 162
Şocul cardiogen ………………...…………………….. 164
Şocul anafilactic …………...…………………………. 165

INTOXICAŢIILE ACUTE .................................. 168

Intoxicaţia cu monoxid de carbon ………….……….. 168

7
Intoxicaţia cu acizi corozivi ……………..…………... 170
Intoxicaţia cu baze tari ………….…………………... 172
Intoxicaţia cu detergenţi …………….………………. 173
Intoxicaţia cu insecticide organo-fosforate ………… 174
Intoxicaţia cu alcool etilic ………………………….... 176
Intoxicaţia cu alcool metilic ……………………..…... 177
Intoxicaţia cu benzină ……………………..………… 178
Intoxicaţia cu acid cianhidric şi cianuri ……………. 180
Intoxicaţia cu barbiturice ………….…....................... 182
Intoxicaţia cu acid acetilsalicilic (aspirina)… ……… 184
Intoxicaţia cu paracetamol …………………………. 185
Intoxicaţia cu cafeină ………………........................... 186
Intoxicaţia cu ciuperci …………………..………........ 187

MUŞCĂTURA DE ANIMALE ............................. 189

Muşcăturile de animale ……………………………… 189
Înţepăturile de himenoptere ………………………… 189
Muşcătura de şarpe ………………………………….. 191

INSUFICIENŢA RESPIRATORIE ACUTĂ ......... 194

PRIMUL AJUTOR ÎN SPORT ………………………… 197

Manifestări patologice în practicarea gimnasticii …. 197
Umărul ……………………………………………….. 202
Cotul ………………………………………………….. 206
Mâna ………………………………………………….. 207
Şoldul …………………………………………………. 208
Genunchiul …………………………………………… 209
Piciorul ……………………………………………….. 213
Spatele ………………………………………………... 219

BIBLIOGRAFIE …………………………………………….. 221

8
 EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE

Educaţia pentru sănătate reprezintă o serie de măsuri tehnico-

organizatorice care urmăresc creşterea gradului de cultură sanitară a
individului, în vederea însuşirii şi practicării unor comportamente
capabile să asigure păstrarea şi îmbunătăţirea stării sale de sănătate.
Educaţia pentru sănătate se referă la însuşirea cunoştinţelor şi
deprinderilor necesare îngrijirii bolilor, ca şi acordării primului ajutor
medical.
Pentru a fi eficientă, educaţia pentru sănătate trebuie să se adapteze
problemelor medicale ale individului, nivelului său de cultură şi de
înţelegere.
Educaţia pentru sănătate trebuie să înceapă cât mai timpuriu în
copilărie, prin însuşirea de către copiii mici a deprinderilor de igienă
personală, igiena alimentaţiei: spălatul pe mâini, ritmul de alimentaţie,
ritmul de odihnă, continuând la copilul mai mare, apoi la tineri, adulţi,
bătrâni (tabelul 1).

Tabelul 1
Conţinutul educaţiei pentru sănătate în funcţie de vârsta
individului (A. Restian)
Vârsta Conţinutul
Copii preşcolari - însuşirea deprinderilor de igienă personală,
- spălatul mâinilor,
- spălatul pe dinţi,
- pieptănatul,
- baia,
- alimentaţia,
- îngrijirea generală,
- prevenirea accidentelor,
- mişcarea fizică şi jocul;
Copii şcolari - aprofundarea deprinderilor de igienă personală,
- igiena şcolară,
- învăţatul,
- alimentaţia,
- sportul,
- odihna,
- călirea organismului,
9
 - programul zilnic,
- prevenirea bolilor infecţioase,
- importanţa vaccinărilor;
Tineri - respectarea măsurilor de igienă personală,
- alimentaţia,
- practicarea sportului,
- călirea,
- antrenamentul,
- noţiuni de sexologie, igiena intimă,
- prevenirea bolilor cu transmitere sexuală,
- graviditatea, avortul,
- evitarea consumului de droguri,
- evitarea fumatului,
- evitarea consumului de alcool,
- importanţa stilului de viaţă;
Gravide - igiena sarcinii,
- alimentaţia în timpul sarcinii,
- igiena sexuală,
- dezvoltarea intrauterină a fătului,
- tulburările din timpul sarcinii,
- evitarea factorilor de risc,
- regimul de viaţă şi de muncă,
- medicamentele şi sarcina,
- pregătirea pentru naştere,
- lehuzia,
- îngrijirea noului-născut,
- alimentaţia sugarului,
- importanţa alimentaţiei la sân

Adulţi - respectarea normelor de igienă personală,

- combaterea factorilor de risc,
- combaterea fumatului,
- combaterea consumului de alcool,
- combaterea sedentarismului,
- exerciţiul fizic, antrenamentul,
- alimentaţia raţională,
- stilul de viaţă sanogenetic,
- primele semne de îmbolnăvire,
- depistarea precoce a unor boli,
- prevenirea şi combaterea cancerului;
Bătrâni - combaterea unor factori de risc,
- combaterea procesului de îmbătrânire,
- manifestările clinice ale bolilor cronice,
- tratamentul bolilor cronice,

10
 - prevenirea complicaţiilor,
- educaţia terapeutică a pacientului,
- programul de viaţă al bătrânului.

Educaţia pentru sănătate trebuie să se facă în unităţi preşcolare,

unităţi şcolare, în internate, în întreprinderi, în spitale, în cabinete
medicale, individual sau pe grupuri de bolnavi, prin şedinţe individuale,
conferinţe, simpozioane, prin mass-media, prin ziare, broşuri, pliante,
prin cărţi destinate pacienţilor.
În afara acţiunii de identificare şi combatere a factorilor de risc şi
patogeni este necesară creşterea capacităţilor de apărare ale organismului,
lucru posibil prin cultivarea factorilor sanogenetici: adoptarea unui stil de
viaţă corespunzător, respectarea unui regim alimentar sănătos, evitarea
stresului etc.

Modul de viaţă

Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului, la

condiţiile materiale, economice şi sociale ale vieţii oamenilor.
Principalii indicatori ai modului de trai ar fi:
- natura muncii (ocupaţie, profesiune) şi durata ei;
- învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea
formelor acestora;
- rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de
locomoţie disponibile şi utilizate);
- locuinţa (m2/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de
confort);
- condiţiile de igienă şi asistenţă sanitară – accesibilitatea;
- mijloacele de comunicare, telecomunicare;
- informaţiile şi cultura;
- timpul liber, durata şi folosirea acestuia;
- tradiţiile;
- obiceiurile;
- configuraţia profesională a populaţiei etc.
Fiecare societate are un mod specific de viaţă, în funcţie de istoria,
cultura şi tradiţiile acesteia.
Se poate distinge un mod de viaţă specific societăţii tradiţionale,
agrare, rurale, industriale, de tip urban, postindustrial.
În ultimul timp modul de viaţă preponderent şi care are tendinţa de
a se generaliza la nivel planetar este cel postindustrial. Este un mod de
viaţă construit în jurul automobilului, al echipamentului domestic, al

11
echipamentului electronic, al telecomunicaţiilor şi mediilor de informare,
care construiesc viaţa în timpul liber, relaţiile sociale, practicile de
cumpărături şi educaţie.

Stilul de viaţă

Stilul de viaţă se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă.

Stilul de viaţă reprezintă o strategie de viaţă pentru care optează
individul şi care orientează toate manifestările sale particulare. Are la
bază anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume
şi viaţă, în virtutea cărora el alege, se comportă, acţionează, face opţiuni,
care-l pot conduce spre reuşită sau la eşec.
Exemple: ascetismul, activismul social, trăirea clipei.
Sunt strategii de viaţă care generează „stiluri de viaţă specifice”.
Stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care
afectează sănătatea persoanelor. Este vorba de riscuri autoasumate, cum
ar fi:
- tabagismul;
- abuzul de droguri;
- alimentaţia excesivă sau subnutriţia;
- alcoolismul;
- promiscuitatea sexuală;
- practicile sexuale riscante (homosexualitatea etc);
- stilul de conducere auto imprudent;
- neutilizarea în trafic a centurilor de siguranţă, caschetelor de
protecţie;
- sedentarismul;
- lipsa timpului liber;
- incapacitatea de a se sustrage presiunilor excesive la locul de
muncă (împătimiţii în muncă);
- stresul profesional şi tracasările cotidiene;
- sărăcia;
- şomajul;
- discriminarea socială, sexuală şi etnică.
Stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual,
condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de trai, aflat totuşi sub
controlul limitat al familiei şi individului în cadrele impuse de resursele
lor economice.
Discipolii lui Alfred Adler propun 14 tipuri generale ale stilului de
viaţă:
- descurcăreţul;
12
 - controlorul;
- conducătorul;
- corectul;
- superiorul;
- simpaticul;
- binevoitorul;
- opozantul;
- victima;
- martirul;
- copilărosul;
- neadaptatul;
- pasionatul;
- placidul.
Fiecare individ este protagonistul unui anumit stil de viaţă propriu
şi constant, precum şi al unor „subvariante” proprii fiecărei etape de viaţă
parcurse. Stilul de viaţă propriu se conturează odată cu adolescenţa, pe
care tinereţea şi maturitatea îl vor desăvârşi, sub influenţa familiei, şcolii,
altor instituţii educative, literaturii, televiziunii, mass-mediei, care pot
oferi tipologii diferite ale stilurilor de viaţă, care pot fi copiate, refuzate,
prelucrate critic şi valorizate de către individ.
Alături de stiluri de viaţă defavorabile pentru sănătate există şi
stiluri de viaţă favorabile sănătăţii:
- evitarea factorilor de risc şi a factorilor patogeni;
- respectarea normelor sanitare de igienă;
- respectarea măsurilor de igienă personală;
- respectarea măsurilor de igiena locuinţei;
- practicarea sistematică a exerciţiilor fizice (fitness, mers alert,
înot, mers pe bicicletă etc);
- abstinenţa tabagică;
- consumul moderat de alcool;
- dietă echilibrată şi variată, bogată în legume şi fructe proaspete,
săracă în grăsimi animale şi colesterol, adaptând valorile calorice
la nevoile organismului, respectând piramida alimentară;
- asigurarea nevoilor de fibre alimentare;
- reducerea consumului de sare;
- prepararea corespunzătoare a alimentelor;
- evitarea alimentelor iritante;
- respectarea ritmului şi orelor de masă, odihnă activă;
- respectarea perioadelor de odihnă şi a orelor de somn;
- atitudine optimistă;
- stabilirea unor proiecte de viitor;
13
 - evitarea izolării;
- cultivarea relaţiilor de prietenie;
- atitudine de înţelegere şi toleranţă;
- trăirea bucuriilor simple;
- aprecierea frumuseţilor naturii;
- cultivarea factorilor spirituali, artei, muzicii, literaturii, religiei;
- evitarea consumului de droguri;
- prevenirea accidentelor de circulaţie;
- prudenţa în alegerea partenerilor sexuali;
- adaptarea nivelului de aspiraţie la posibilităţile individuale;
- evitarea stresului;
- efectuarea controalelor medicale periodice.
Există boli care au luat naştere şi ca urmare a adoptării unor stiluri
de viaţă defavorabile sănătăţii: obezitatea, hipertensiunea arterială,
ateroscleroza. În acest sens, abandonarea sau corectarea acestora s-a
dovedit uneori mai utilă decât aplicarea unor tratamente allopate.
Doi cercetători americani – Nedra Belloc şi Lester Breslow, în
1972 au formulat cele şapte porunci ale unui stil de viaţă favorabil
sănătăţii:
1. Nu fumaţi.
2. Consumaţi alcool numai în cantităţi moderate.
3. Nu săriţi niciodată peste micul dejun.
4. Păstraţi-vă greutatea corporală în limite normale (±10% faţă de
normele ideale).
5. Serviţi trei mese pe zi, la ore fixe şi evitaţi gustările între mesele
principale.
6. Practicaţi exerciţii fizice moderate de 2-3 ori / săptămână
(alergatul, mersul pe bicicletă, plimbarea în ritm alert, înotul,
lucrul în grădină).
7. Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte, fără nopţi albe.

Alimentaţia

Alimentaţia joacă un rol foarte important în funcţionarea şi

dezvoltarea organismului uman, respectarea unei alimentaţii
corespunzătoare, ducând la îmbunătăţirea stării de sănătate a acestuia.
Alimentaţia are rolul de a asigura nevoile substanţial-energetice ale
organismului, ca şi rolul de prevenire a unor boli. Astfel, pentru a
corespunde nevoilor reale ale organismului, valoarea calorică a raţiei
alimentare se va stabili în funcţie de vârsta şi de activitatea prestată de
către individ; în condiţii bazale raţia trebuie să aducă un aport de 20
14
kcal/kg/zi, în activităţile fizice uşoare – 25 kcal/kg/zi, în activitatea fizică
moderată – 30 kcal/kg/zi, proporţia principiilor nutritive fiind
următoarea: 50 – 60 % din nevoile calorice ar trebui aduse de glucide
(pâine, paste, orez, mămăligă, cereale, cartofi, apoi fructe şi legume), 20
– 30 % de lipide (mai ales uleiuri vegetale, mai puţin grăsimi animale) şi
10 – 15 % de proteine (produse animale, carne, lactate, ouă).
O raţie alimentară corectă, pentru a corespunde nevoilor
organismului, ar trebui să conţină mai puţine zaharuri rafinate, mai puţină
sare, mai puţin colesterol, mai multe fibre alimentare, mai multe fructe şi
legume.
De asemenea, hrana trebuie să fie administrată într-un ritm
corespunzător, în funcţie de vârstă, de starea de veghe şi somn, să fie
prezentată în mod plăcut, pentru a stimula funcţiile aparatul digestiv, să
nu conţină microbi sau substanţe toxice.
Conform piramidei alimentaţiei, la bază se află cerealele, pâinea,
orezul şi pastele făinoase, urmate de legume şi fructe, apoi de carne şi
lapte, iar la sfârşit se află grăsimile şi dulciurile.
Astăzi se vorbeşte de alimentaţie funcţională, sanogenetică sau
citoprotectoare.
Ø Produsele vegetale conţin săruri minerale, vitamine,
bioflavone, carotenoizi, lecitine, fitosteroli, fibre alimentare, antioxidanţi,
având astfel rol plastic şi energetic, ca şi rol de prevenire şi tratare a unor
boli.
Ø Peştele oceanic, prin conţinutul de acizi graşi polinesaturaţi,
proteine de calitate superioară, vitamine liposolubile şi bioelemente,
contribuie la scăderea colesterolului şi creşterea fracţiunii HDL.
Ø Produsele lactate, prin conţinutul de proteine de calitate
superioară, fosfolipide, factori hipocolesterolemianţi, substanţe minerale
şi vitamine previne osteoporoza, scad colesterolul şi inhibă secreţia de
acid clorhidric, iar produsele lactate fermentate (iaurt, kefir, brânzeturi
fermentate), prin conţinutul lor în germeni biologici rezistenţi la enzimele
intestinale, au o acţiune antiinfecţioasă, o acţiune trofică asupra mucoasei
intestinale, modulează metabolismul lipidic şi stimulează apărarea
imunitară, au un efect antimutagenic şi anticanceros.
Ø Cerealele germinate au rol sanogenetic prin conţinutul crescut
de minerale, vitamine, enzime şi antioxidanţi.
Ø Fibrele alimentare – celuloza, hemiceluloza, lignina –
influenţează tranzitul intestinal, secreţiile digestive, reduc colesterolul,
absorb toxinele intestinale.
Alte alimente au o acţiune terapeutică.

15
 Ø Orezul, morcovii, afinele, chimenul, ceaiul negru şi menta au
acţiune antidiareică.
Ø Cafeaua, usturoiul, ceapa, ardeiul, piperul, stafidele, prin
conţinutul în capsaicină, au acţiune antialgică.
Ø Ţelina, usturoiul, ceapa, grepfrutul, peştele oceanic au acţiune
antihipertensivă.
Ø Ceapa, piperul, ananasul, ghimberul, peştele oceanic au
acţiune antiinflamatoare.
Ø Vinul roşu, strugurii, ceaiul negru, pepenele, peştele oceanic
au acţiune anticoagulantă.
Ø Fructele de mare, ceaiul negru, ciocolata, salata, sunătoarea,
nucile, cerealele au acţiune antidepresivă.
Ø Vinul roşu, strugurii, merele, afinele, menta, salvia, lămâia,
ceapa, usturoiul au o acţiune atiinfecţioasă.
Ø Vinul roşu, ceaiul negru, varza, brocoli, conopida, sfecla,
ceapa, usturoiul, roşiile, soia, citricele au o acţiune anticanceroasă.
Consumul de sare reprezintă un factor de risc pentru apariţia
hipertensiunii arteriale şi simpla reducere a aportului cu 50% duce la
normalizarea valorilor tensiunii arteriale; omul consumă de obicei 10–12
g/zi clorură de sodiu, iar necesarul zilnic este de 2-3 grame.

Stresul şi sănătatea

Conceptul de stres a fost introdus în limbajul medical de către Hans

Selye, desemnând prin el acţiunea de suprasolicitare a organismului de
către un evantai de factori fizici, chimici, biologici etc, capabili să
producă un ansamblu de modificări morfo-funcţionale, care îmbracă
forma „sindromului general de adaptare”.
Stresul este definit drept ansamblul răspunsurilor nespecifice date
de organism la orice solicitare, răspunsuri care evoluează în trei stadii
distincte.
a) Stadiul de alarmă, când se acţionează asupra sistemului nervos
vegetativ simpatic, pregătind organismul pentru acţiune, situaţie numită
„fugi ori luptă”, când:
- creşte glicemia;
- pulsul se accelerează;
- pupilele se dilată;
- sângele se coagulează mai repede;
- muşchii se contractă;
- digestia se întrerupe;
- creierul se activează.
16
 b) Stadiul de rezistenţă reprezintă consecinţa răspunsului
organismului la stresul prelungit când, starea fiziologică revine la
parametri normali – pulsul şi respiraţia – persistând modificările
înregistrate în stadiul de alarmă. Glicemia şi catecolaminele fiind
crescute, scade funcţia de apărare a organismului, putând apare infecţii:
gripă, viroze.
c) Stadiul de epuizare – se caracterizează prin:
- fenomene de uzură şi distrofie;
- scăderea capacităţii de rezistenţă a organismului;
- adaptare fragilă;
- glanda hipofiză şi suprarenalele îşi reduc funcţiile;
- scade capacitatea organismului de a lupta cu stresul;
- persoana devine bolnavă;
- dacă stresul continuă poate surveni decesul.
Nimeni nu poate şi nu trebuie să evite stresul, el reprezintă viaţa
însăşi, eliberarea de stres se face prin moarte.
Există două forme de stres: stres negativ sau distres şi stres pozitiv
sau eustres.
Distresul generează „maladia de adaptare” sau „boala de stres”, dar
şi eustresul poate fi dăunător în anumite condiţii. Orice emoţie (dragoste,
ură, teamă, frustrare) sau experienţă de viaţă (căsătorie rapidă sau divorţ,
angajare sau şomaj) solicită mecanismele adaptative ale organismului.

Clasificare
Ø Dacă agenţii stresori sunt fizici, psihologici (mentali), sociali şi
stresul poate fi clasificat la fel:
- fizic;
- psihic;
- social.
Ø După durata de acţiune a agentului stresor, stresul poate fi:
- acut, atunci când agentul stresor acţionează minute – ore;
- cronic, atunci când agentul stresor acţionează zile – luni.
Ø După continuitatea şi frecvenţa factorilor stresanţi, putem avea
stresori:
- continui / discontinui;
- unici / repetaţi.
Ø După gradul de stimulare, putem întâlni:
- stres prin substimulare;
- stres prin suprastimulare.
Ø După consecinţele produse, după cum am amintit deja, putem
avea:
17
 - distres;
- eustres.
Principalele forme de stres cu care ne putem întâlni sunt prezentate
în tabelul 2:

Tabelul 2
Forme de stres (I. Lupu, I. Zanc)
Denumire Tip Factori Manifestări şi efecte
principali
Ambiental Predominant Zgomot Efecte neurofiziologice
fizic Căldură/frig vegetative, metabolice
Trepidaţii şi comportamentale,
Poluarea aerului inclusiv deteriorarea
performanţei
Gravitaţional Radiaţii Experimental, efecte
Imponderabilitate cu consecinţe asupra
Acceleraţie reproducerii,
sistemului sanguin,
aparatului digestiv,
SNC, endocrin
Urban Fizic Zgomot Dificultăţi de adaptare
Psihosocial Aglomeraţie şi disconfort prin
Poluare urbanizare, mai ales la
grupuri populaţionale
nou-venite; astenie,
depresie etc
Hiperbar Fizic Presiune Emoţionale, în condiţii
Psihoemoţional atmosferică de imersie corectă,
ridicată altfel – discoordonarea
Hiperoxie mişcărilor, dureri,
nevroze
Tehnostres Mental Exces Primează factori
informaţional decizionali,
răspunderea şi
suprastimularea
informaţională, legate
de ultratehnologizare
Prenatal şi Hipoxie Activarea
neonatal simpatoadrenală
protejază organismul
fetal de hipoxie în
timpul naşterii şi
declanşează reflexul

18
 respirator. Stresul
prenatal intens
afectează maturaţia
sistemului nervos şi
endocrin şi procesele
metabolice
Sportiv Fizic Efort fizic Componenta
Psihoemoţional Supraantrenament emoţională,
anticipativă cu
manifestări
neuroendocrine,
cardiovasculare,
metabolice şi efecte
neuromotorii

Nivelul redus de stres duce la performanţe scăzute, stresul moderat

stimulează personalitatea şi conduce la îmbunătăţirea performanţelor, iar
nivelurile foarte ridicate ale stresului diminuează performanţele.
Nivelurile scăzute de stres determină o slabă motivare,
subsolicitare, neimplicare, plictiseală, performanţe scăzute; nivelurile
foarte ridicate de stres determină anxietate, teamă de eşec, suprasolicitare
care de asemenea, diminuează performanţele.
Deci, pe termen scurt, nici foarte frecvent, nici foarte intens, stresul
este stimulativ, este un factor de dinamism, combativitate şi creativitate;
pe termen lung, stresul intens conduce la pierderea capacităţilor creative,
a randamentului.
Numeroase studii au pus în evidenţă boli şi sindroame asociate cu
stresul sau generate, direct sau indirect, de către stres:
- boli de adaptare la stres:
o boli cardio-vasculare,
o afecţiuni renale,
o afecţiuni reumatismale,
o boli alergice,
o astmul bronşic,
o diabetul zaharat,
o dislipidemii,
o alcoolismul,
o tuberculoza ş.a.;

- afecţiuni legate de stres:

o cifoza,
o constipaţia,
19
 o diareea,
o insomniile,
o anorexia,
o disfuncţiile sexuale,
o transpiraţia palmelor,
o strănuturi repetate,
o dilatarea pupilelor,
o hiperactivitatea,
o hiperventilaţia,
o oboseala cronică etc;
- tulburări emoţional-comportamentale:
o agitaţie nefirească,
o izolare,
o supărare,
o comportamet defensiv,
o furie,
o accese de plâns,
o consum excesiv de alcool şi/sau tutun,
o rosul unghiilor,
o lipsa de satisfacţie în urma unor activităţi plăcute,
o atitudine critică şi autocritică exagerată,
o stări panicarde,
o afectivitate tulburată,
o certuri dese cu cei din preajmă,
o labilitate emoţională etc;
- tulburări ale activităţii intelectuale:
o capacitate de imaginaţie redusă,
o lipsa concentrării,
o lipsa atenţiei la detalii,
o orientarea temporală preponderent spre trecut,
o creativitate redusă,
o capacitate de memorare scăzută,
o persoana stresată este distrată şi neatentă.
Iată şi câteva exemple de stresori (factori stresanţi):
- suprasolicitarea în muncă fizică sau mentală),
- periculozitatea muncii,
- corelaţia scăzută dintre muncă şi abilităţile cerute de ea,
- ambiguitatea rolului (ce şi de către cine este cerut),
- munca în arii nefamiliarizate,
- accent prea mare pe perfecţiune,
- neparticiparea la decizii şi la elaborarea planurilor,
20
 - responsabilitatea pentru ceilalţi oameni,
- ambiţii nesatisfăcute,
- conflicte interpersonale,
- schimbări tehnologice rapide,
- expunerea constantă la riscuri.
Strategiile de ajustare la stres coincid cu stilurile de viaţă favorabile
sau dimpotrivă, nefavorabile sănătăţii.

21
 MENŢINEREA UNEI FORME FIZICE BUNE

Mintea umană şi corpul evoluează împreună, capacitatea de a

înţelege ce este necesar pentru hrană sau adăpost este acompaniată de
puterea fizică, perseverenţa, abilitatea şi curajul de a le obţine.
Exerciţiul fizic îmbunătăţeşte şi menţine starea de sănătate prin
multiple căi.
Ø Reduce grăsimea organismului şi controlează obezitatea.
Exerciţiul fizic stimulează producerea enzimelor care ard grăsimile în
muşchi, în paralel masa musculară creşte şi necesită mai multă energie
pentru menţinere.
Ø Creşte puterea şi eficienţa inimii. Prin exerciţii potrivite se
poate creşte masa musculară, volumul cameral şi eficienţa cordului,
inima pompând astfel mai mult sânge, deci ritmul scade. Un atlet antrenat
are un puls de 35 bătăi/minut; pe de altă parte, dacă un sedentar face
exerciţii fizice timp de 20 minute zilnic, alura ventriculară va scădea cu
cca o bătaie/minut pentru fiecare săptămână de program, iar debitul
cardiac maxim pe minut poate fi dublat, până la 40 litri.
Ø Îmbunătăţeşte circulaţia miocardică. În tipul efortului fizic
arterele coronare, împreună cu toată reţeaua de capilare, se deschid larg,
miocardul fiind foarte bine irigat şi oxigenat.
Ø Îmbunătăţirea lipidelor sanguine. Exerciţiul fizic creşte
fracţiunea dorită a colesterolului – HDL şi scade forma nedorită – LDL,
împiedicând formarea plăcilor de aterom.
Ø Preântâmpină formarea cheagurilor de sânge, exerciţiul fizic
crescând fibrinoliza, prevenind astfel accidentele vasculare cerebrale,
infarctul de miocard.
Ø Monitorizează presiunea arterială.
Ø Îmbunătăţirea toleranţei la glucoză. Diabeticul îţi poate ţine
sub control glicemia prin dietă adecvată şi exerciţii fizice.
Ø Dezvoltarea sistemului osteo-muscular. În timpul exerciţiilor
fizice creşte nivelul sanguin al hormonului de creştere şi testosteronului,
crescând libidoul şi scăzând riscul de osteoporoză.
Ø Beneficiile psihologice sunt multiple: creşterea încrederii în
sine, stabilitate emoţională, reducerea anxietăţii şi a încrederii în sine,
creşte puterea de concentrare, memoria, creativitatea, ca şi vitalitatea.

22
Toate acestea s-ar datora creşterii nivelului de endorfine (hormoni
cerebrali) şi a circulaţiei cerebrale.
Ø Creşterea rezistenţei la stres – organismul antrenat este mai
puţin vulnerabil la factorii stresori.
Ø Scăderea riscului de cancer genital şi mamar la femeile
antrenate.
Ø Creşterea poftei de viaţă, beneficiu major al omului antrenat.
Ø Scăderea vitezei de îmbătrânire, efect sigur al exerciţiilor
fizice.
Antrenamentul fizic trebuie făcut ponderat, fără exagerări: mersul
pe jos, mersul pe bicicletă constant, alergatul; regula de bază ar fi
vorbitul neprecipitat după efort sau să te simţi bine după efort, nu
epuizat.
Pentru a putea fi benefic pentru organism, antrenamentul zilnic nu
trebuie să depăşească 15-20, maxim 30 minute pe zi.
Exerciţiul fizic excesiv poate dăuna grav sănătăţii, prin următoarele
posibile efecte:
- pierderea masei musculare;
- precipitarea unui infarct de miocard;
- scăderea imunităţii;
- infertilitate;
- risc de osteoporoză şi distrugere osoasă;
• Regulă: în timpul unei boli sau în convalescenţă, antrenamentul
fizic se va întrerupe!
O condiţie fizică bună se menţine prin următoarele activităţi
(enumerate aproximativ în ordinea valorii lor aerobice, eficacităţii lor):
- schi-fond;
- săritul corzii;
- alergatul pe loc şi săriturile în foarfece;
- alergarea şi joggingul;
- mersul pe jos;
- ascensiunea montană sau pe dealuri;
- dansul aerobic;
- dansul;
- vâslitul;
- ciclismul;
- înotul.
Exerciţiul fizic dinamic ritmic, neântrerupt, moderat în intensitate
şi prelungit are cea mai bună valoare aerobică şi este cel mai util pentru
îmbunătăţirea condiţiei fizice. De asemenea, pentru a fi util, exerciţiul
trebuie să fie plăcut, astfel va fi efectuat corect şi cât mai des.
23
 Prevenirea şi tratamentul leziunilor frecvente în sport

În timpul exerciţiilor fizice există posibile riscuri, în general

cauzate de suprasolicitarea muşchilor, tendoanelor, ligamentelor, oaselor,
care pot fi prevenite prin respectarea unor principii:
- hidrataţi-vă din plin, beţi suficient de multa apă pentru a vă
menţine urina clară sau galbenă-deschis;
- evitaţi o masă grea următoarele 2 ore după un exerciţiu (indigestie,
crampe intestinale, junghiuri intercostale, risc de precipitare a unui
infarct miocardic, prin concentrarea sângelui în organele digestive);
- încălziţi-vă gradual înaintea unui exerciţiu intens, pentru a evita
leziunile de efort: crampele musculare, durerile, întinderile;
- elongaţiile muşchilor şi tendoanelor, pentru prevenirea leziunilor
de efort, mai ales ruptura de tendon, mai ales dimineaţa, când
muşchii sunt mai vulnerabili;
- încetarea treptată a antrenamentului – este poate cea mai
importantă regulă: după terminarea antrenamentului se continuă
mişcarea câteva minute; nu se face imediat duş sau baie, sângele
stagnând în muşchii mari de la picioare; de asemenea, hormonii
constrictori ai vaselor sanguine (epinefrina, norepinefrina) pot
induce aritmii la organismul care stă nemişcat după efort.
Exerciţiile de întindere a muşchilor şi ligamentelor se încep
dimineaţa, după trezire, când muşchii sunt rigizi, „reci”, uşor de lezat,
eventual după mers sau după un duş cald.
Se aleg acele exerciţii care sunt mai plăcute sau mai necesare.
Fiecare exerciţiu de încălzire trebuie să dureze 2-5 minute, cu
prelungirea timpului de elongaţie staţionară, mai ales pentru gambă şi
genunchi.
Exerciţiile trebuie făcute până în punctul de elongaţie cu uşor
disconfort sau oboseală musculară, nu cu durere sau epuizare.

24
 PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE PRIMULUI AJUTOR

Într-o situaţie de urgenţă, necunoaşterea procedurilor de

resuscitare, nestăpânirea deprinderilor de bază, pot transforma dorinţa de
a face bine, de a oferi îngrijire, într-o situaţie de panică nedorită. Nici un
tratament nu trebuie administrat fără o evaluare justă, bazată în primul
rând pe cunoştinţe şi experienţă.
Urgenţele, accidentele au loc în general în situaţii aflate la distanţă
de unităţile spitaliceşti, de serviciile de ambulanţă, în locuri de multe ori
greu accesibile, iar clipele pot fi numărate, distanţa dintre viaţă şi moarte
depinzând de prezenţa celui care intervine cu calm şi fermitate, ca şi de
viteza de acordare a primului ajutor.
Primul ajutor include totalitatea procedurilor care ne dau
posibilitatea să oferim un ajutor prompt şi eficient oricui este rănit sau
bolnav, cu un echipament medical minim, indiferent de loc sau timp.
Indiferent de natura urgenţei, principiile de bază în acordarea
primului ajutor rămân aceleaşi:
- evaluaţi cu atenţie situaţia;
- sunaţi repede ambulanţa;
- asiguraţi locul accidentului, protejându-vă victima, ca şi pe
Dumneavoastră;
- stabiliţi contactul cu victima;
- alinaţi durerea;
- preveniţi complicaţiile.

Ø Evaluarea situaţiei
Înainte de a întreprinde vreo acţiune pripită, trebuie evaluată
obiectiv situaţia, cu calm. Spre exemplu, dacă un accident a fost soldat cu
două victime, una cu o fractură şi politraumatism, care se vaită zgomotos,
creând panică în jur, iar cea de-a doua calmă, cu o hemoragie internă ca
urmare a unei rupturi de organ, va trebui să decidem cui acordăm primul
ajutor mai întâi. Nu totdeauna, cei care atrag cel mai tare atenţia prin
ţipete sau plânsete sunt şi cel mai grav afectaţi.
Ø Solicitarea ajutorului
Atunci când locul accidentului este greu accesibil, atunci când
agentul cauzator sau gravitatea cazului nu sunt sigure, sau atunci când
suntem depăşiţi pur şi simplu (victima sângerează abundent, este

25
inconştientă, respiră dificil), în timp ce acordăm primul ajutor,
prietenul/partenerul/o persoană serioasă va apela telefonic ambulanţa,
serviciul de pompieri, serviciul de urgenţă spitalicesc, un prieten medic;
dacă suntem singuri vom telefona chiar noi, înainte de a începe acordarea
primului ajutor.
Ø Asigurarea locului victimei
Niciodată nu se va pune în pericol viaţa victimei sau pe a
salvatorului atunci când se acordă primul ajutor: se asigură accesul în
siguranţă la locul accidentului/victimei, nu se pune în pericol viaţa cuiva
în defavoarea altei persoane.
Ø Stabilirea contactului cu victima
Persoana care acordă primul ajutor nu va acorda asistenţă inutilă
sau exagerată, constrânsă de spectatorii prezenţi, dar nici nu va evita
acordarea primului ajutor de teama de a nu reuşi. Va acţiona cu calm,
hotărâre şi încredere. De cele mai multe ori acordarea primului ajutor
este dificilă, victima având o stare psihică bulversată, o gândire şi un
comportament haotic. Este preferabil să se acţioneze de maniera
următoare:
o Ţineţi mâna accidentatului pentru a stabili un contact fizic,
iar cu cealaltă mână va examina accidentatul, pentru a
putea fi urmărită mai uşor;
o Atitudinea salvatorului va fi întotdeauna optimistă, să
arate că deţine controlul asupra situaţiei până la sosirea
unui personal calificat/specializat;
o Cel care acordă primul ajutor va proteja victima faţă de
mediul înconjurător, victima are nevoie în acele momente
de cineva apropiat, care să-i acorde ascultare.
Ø Alinarea durerii
Durerile se ameliorează prin:
- aplicarea de bandaje;
- imobilizare;
- transport corespunzător;
- administrarea de antialgice (antinevralgic, algocalmin, piafen etc).
Atenţie: atunci când suspicionăm un abdomen acut, nu se
administrează antialgice!
Ø Prevenirea complicaţiilor
Pentru a preveni agravarea traumatismelor/bolii, persoana care
acordă primul ajutor va trebui să examineze cu atenţie victima, să
evalueze situaţia şi să înţeleagă cauzele care au provocat-o. Tratamentul
aplicat sau manevrele efectuate nu vor agrava în nici un fel situaţia.

26
 După ce victima a fost consultată cu atenţie, cel care intervine va
solicita ajutor în următoarele situaţii:
- respiraţia victimei se face cu dificultate sau nu există;
- victima prezintă arsuri extinse;
- victima prezintă plăgi multiple, răni ale capului sau spatelui;
- victima prezintă hemoragii abundente;
- victima este dezorientată sau inconştientă;
- există suspiciunea de intoxicaţie sau otrăvire;
- nu stăpâniţi situaţia;
- există mai multe victime.
În situaţii de urgenţă se pot contacta următoarele servicii/instituţii:
- serviciul de urgenţă 112 / ambulanţa;
- spitalul;
- medicul;
- poliţia;
- pompierii;
- jandarmeria;
- şcoala;
- compania de asigurări;
- locul de muncă;
- farmacia;
- rudele;
- vecinii;
- orice altă instituţie.
Înainte de a telefona trebuie să dispunem de unele informaţii
minimale, să vorbim clar, precizând:
- numele persoanei care solicită ajutorul;
- numărul de telefon;
- o descriere scurtă şi clară a ceea ce s-a întâmplat;
- locul în care ne aflăm, eventuale repere, trasee etc;
- alte informaţii cerute de dispecerul/medicul/persoana apelată.

Asigurarea protecţiei salvatorului/victimei

Atunci când se acordă primul ajutor, atât salvatorul cât şi victima

trebuie protejate de riscul unei infecţii, cum ar fi: HIV/SIDA, hepatita cu
virus B, transmise prin contactul cu sângele sau fluidele persoanei
infectate.

27
 Pentru a reduce riscul infectării, salvatorul trebuie să-şi însuşească
măsurile de bază în controlul infecţiilor, cunoscute ca „precauţii
standard”:
- purtaţi mănuşi de protecţie, curate şi neperforate, chiar dacă nu sunt
sterile;
- purtaţi masca de protecţie pentru resuscitare;
- dacă acestea nu există, spălaţi-vă totdeauna pe mâini imediat după
terminarea manevrelor de prim ajutor;
- dacă aveţi suspiciuni, consultaţi un medic.

Trusa de prim ajutor

Atunci când se pleacă în excursii, drumeţii, trusa de urgenţă trebuie

să fie totdeauna la îndemână.
Trusele de prim ajutor sunt completate standard atunci când se
achiziţionează din comerţ sau prin servicii specializate, se pot completa
după o schemă adecvată scopului sau se pot suplimenta conform vârstei
şi necesităţilor.
Iată şi câteva sfaturi pentru păstrarea şi folosirea trusei de urgenţă:
- asiguraţi-vă că medicamentele sunt etichetate cu doza şi utilitatea
clară a acestora;
- verificaţi periodic data expirării conţinutului;
- afişaţi vizibil o listă cu telefoane utile;
- păstraţi în trusă un manual/broşură de prim ajutor;
- locul de păstrare a trusei să fie bine ştiut şi acelaşi;
- păstraţi trusa într-un loc răcoros şi uscat;
- păstraţi ambalajul original şi prospectul medicamentelor şi
materialelor de prim ajutor;
- nu păstraţi medicamente neidentificate;
- feriţi trusa şi conţinutul acesteia de copii.

Componenţa trusei
În general o trusă de prim ajutor conţine următoarele componente
(fig. 1):
- materiale generale:
o 2-3 perechi mănuşi chirurgicale,
o mască de protecţie pentru resuscitare,
o soluţii/şerveţele dezinfectante, soluţii antiseptice,
o cremă/unguent antiseptic,
o substanţă emolientă / cremă hidratantă,
o cremă antihistaminică sau loţiune antiprurit,
28
 o garou,
o foarfecă cu vârf bont,
o pensă, pensetă,
o ace de siguranţă.
o termometru/bandă senzitivă,
o tampoane de vată,
o şerveţele de hârtie,
o beţişoare pentru ureche,
o soluţie pentru ochi, salină,
o lingură/pipetă pentru dozare;

Fig. 1 – Componenţa trusei de urgenţă (4)

- bandaje şi pansamente:
o role de bandaj adeziv impermeabil, lat de 75-100 mm,
o plasturi impermeabili de diferite forme şi mărimi, inclusiv
leucoplast,
o bandaje de tifon,
o pansamente pentru arsuri,

29
 o bandaje de tifon,
o comprese sterile,
o pansamente/feşi elastice,
o pansamente oculare sterile,
o feşi triunghiulare;
- medicamente necesare:
o antipiretice: aspirină, algocalmin, paracetamol,
o antialgice: piafen, algocalmin, antinevralgic, nurofen,
o antispastice: no-spa, papaverină, scobutil, debridat,
o antidiareice: imodium, furazolidon, smecta, loperamidă,
o antitusive: tusin, codeină,
o antiinflamatorii: ibuprofen, aspirină,
o antihistaminice: clorfeniramin, tavegyl, nilfan etc;
- alte materiale utile într-o maşină:
o o pătură, un prosop,
o lanternă şi baterii de rezervă,
o recipient cu apă,
o şerveţele umede,
o şerveţele/hârtie igienică.

Atunci când salvatorul este singur este bine să mai solicite ajutorul
altei persoane; atunci când un accident se soldează cu mai multe victime,
prima atenţie se îndreaptă asupra celor care nu respiră.

30
 TRAUMATOLOGIE GENERALĂ

Prin traumatism înţelegem totalitatea fenomenelor patologice

generale şi locale pe care le prezintă organismul în urma acţiunii violente
a unei forţe externe (agent traumatic sau vulnerant).

Traumatismele părţilor moi

Contuziile
Traumatismul produs prin acţiunea unui agent traumatic care
determină leziuni tisulare dar păstrează integritatea pielii se numeşte
contuzie.
Contuziile se produc:
- prin izbirea de un zid, căderea pe caldarâm;
- printr-o lovitură puternică de pumn, de autovehicul;
- prin suflul provocat de o explozie.
Contuziile pot fi:
- superficiale;
- profunde;
- mixte.
Gravitatea leziunilor depinde de:
- forţa cu care acţionează agentul vulnerant;
- tipul agentului vulnerant;
- starea generală şi locală a organismului.
Adeseori contuziile simple pot fi însoţite de leziuni profunde grave.
În contuzie, ţesutul contuzionat este prins, de cele mai multe ori,
între forţa traumatizantă şi un plan dur (coaste, coloană vertebrală, oase
lungi, perete sau un alt corp tare).
Contuziile superficiale se manifestă clinic astfel:
a) echimoza – se produce prin ruperea unor vase sanguine din piele
sau din ţesutul celular subcutanat şi revărsarea sub piele a unei cantităţi
foarte mici de sânge. Echimoza este cunoscută şi sub numele de vânătaie,
deoarece are o culoare roşie-vânătă. Pe măsură ce hemoglobina din
sângele existent sub piele se transformă, echimoza are o culoare albastră,

31
deschis-verde şi apoi devine galbenă. Excepţie face echimoza
conjunctivei (oculare), care rămâne roşie până la resorbire.
Echimoza poate fi cantonată strict la locul unde s-a produs
traumatismul sau poate fi localizată la distanţă, ca de exemplu:
- în fractura stâncii temporalului echimoza apare în regiunea
mastoidiană;
- în fractura bazei craniului echimoza apare în regiunea palpebrală
(bilaterală);
- în cazul fracturii pubisului sau ischionului echimoza apare în
regiunea perineală.
O echimoză mai întinsă şi de mai lungă durată care apare în special
la nivelul membrelor poate releva o fisură osoasă, o fractură, o ruptură
ligamentară. În acest caz echimoza este rezultatul unei leziuni profunde,
nu superficiale. De obicei, o echimoză care apare imediat după
traumatism este determinată de o leziune superficială, iar cea care apare
mai târziu (câteva zile) este determinată de o leziune profundă.
Echimoza este însoţită şi de durere determinată de excitarea
terminaţiilor nervoase senzitive de către agentul vulnerant şi revărsatul
sanguin.
Pentru o echimoză simplă determinată de o contuzie superficială nu
este nevoie de tratament.
Modul de manifestare clinică a contuziilor profunde va fi tratat în
celelalte capitole.
b) seromul – apare datorită unei rupturi a vaselor limfatice de sub
piele, datorită unei dezlipiri traumatice a pielii de ţesutul subiacent. Sub
piele se acumulează un lichid seros de culoare galbenă. Acest lichid, de
obicei, se resoarbe. În cazul în care lichidul din serom este foarte
voluminos, sau cu risc de infectare, se recomandă evacuarea prin incizie.
c) hematomul – apare datorită unui traumatism, în general foarte
puternic, cu ruperea unor vase sanguine şi acumularea de sânge sub piele.
Hematoamele superficiale (subcutanate)
Apar în urma ruperii unor vase mici, cu acumularea unei cantităţi
reduse de sânge sub piele. Hematomul se evidenţiază prin faptul că pielea
care este în contact direct cu un plan osos bombează iar la palpare, sub
piele se simte o formaţiune tumorală uşor fluctuentă. După traumatism, la
scurt timp, se constată la locul lovit o colorare roşie-vânătă a
tegumentului, cu evoluţie ulterioară a culorii spre albastru-verzui şi apoi
galben.

32
 Hematoamele intraparenchimatoase (ficat, splină, creier etc) vor fi
tratate în capitolele următoare.
Hematoamele mici nu necesită tratament special.
În hematoamele mari sângele se adună în cantitate mare sub pielea
decolată (dezlipită) de ţesuturile subiacente. După reechilibrarea
circulatorie este necesar să se intervină chirurgical pentru a evacua
hematomul, deoarece acesta se poate infecta sau resorbţia să se facă
extrem de lent, transformându-se adesea într-un ţesut dur, scleros.
Intervenţia chirurgicală este necesară deoarece în timpul decolării pielii
se pot rupe vase mari, a căror sângerare nu se opreşte spontan, putându-
se realiza astfel o hemostază chirurgicală.
În cazul existenţei unor hematoame mari la nivelul membrelor este
indicată intervenţia operatorie de urgenţă, deoarece hematomul poate
proveni dintr-un vas mare, iar sângerarea nu se opreşte spontan.
Acumularea de sânge sub pielea unui membru poate avea rol de garou
ştrangulant al circulaţiei şi devitalizant al nervilor. Sub nivelul
hematomului membrul are o culoare mai închisă, bolnavul simte
furnicături, amorţeli sau dureri, pulsul superficial dispare sau devine mai
slab, iar mişcările sunt diminuate.

Plăgile
Prin plagă (rană) înţelegem o lezare (rănire) a ţesuturilor, începând
cu pielea şi ajungând la profunzimi diferite.
Agenţii traumatici care pot determina apariţia plăgilor sunt
mecanici, fizici, chimici.
Există şi plăgi ale organelor interne în care pielea rămâne intactă,
ca de exemplu:
- plăgi ale plămânilor, splinei, ficatului, prin înţeparea acestora de
coastele fracturate;
- plăgi ale rinichilor, ficatului, splinei, intestinului etc, în urma unor
lovituri puternice în regiunea lombară şi/sau abdomen.
Simptomatologia
Plaga se caracterizează prin:
- lipsa de continuitate la nivelul pielii (pielea putând fi lezată,
ruptă, secţionată). Majoritatea plăgilor sunt necomplicate şi au un
tratament simplu. În unele plăgi însă, pot exista leziuni mari, atât
ale pielii cât şi ale muşchilor, vaselor, nervilor sau diferitelor
organe situate profund;

33
 - sângerarea este simptomul prezent întotdeauna şi poate fi mai
mică sau mai mare, în funcţie de dimensiunile plăgii şi de felul
agentului vulnerant;
- durerea este mai mică sau mai mare, în funcţie de dimensiunile
plăgii şi de echilibrul psihic şi biologic al accidentatului;
- impotenţa funcţională, dată de:
o scoaterea din funcţiune a unor grupe musculare;
o distrugerea unor tendoane, a integrităţii osoase sau a unor
nervi.
Semne generale
În cazul existenţei unei plăgi se vor urmări:
- tensiunea arterială – dacă este scăzută poate indica prezenţa unei
hemoragii interne sau externe şi, de asemenea, existenţa unui şoc
traumatic;
- pulsul – dacă este rapid şi de amplitudine redusă indică
hemoragie sau şoc traumatic;
- hemoglobina, hematocritul, numărul de eritrocite scad în
hemoragii importante;
- temperatura creşte în plăgile infectate ca şi leucocitoza.
Examenul obiectiv al plăgii
În cazul unei plăgi se urmăreşte:
- dacă leziune a depăşit sau nu pielea;
- dacă în afara pielii mai sunt lezate şi alte organe de dedesubt;
- dacă plaga este unipolară (agentul traumatic are numai un loc de
intrare);
- dacă plaga este bipolară (agentul traumatic are loc de intrare şi de
ieşire);
În cazul examinării unui accidentat cu o plagă se urmăresc toate
posibilităţile de lezare a organelor existente sub locul de pătrundere a
agentului traumatic, ca de exemplu:
- la nivelul capului pot fi interesate: pielea, oasele craniului,
creierul;
- la nivelul membrelor pot fi interesate: pielea, muşchii, tendoanele,
vasele, nervii, oasele;
- la nivelul toracelui pot fi interesate: pielea, muşchii, pleura,
plămânii, inima, aorta, venele cave etc.
- la nivelul abdomenului pot fi interesate: pielea, muşchii,
stomacul, ficatul, pancreasul, peritoneul, intestinul, aorta, vena
cavă inferioară, rinichii.

34
 Clasificarea plăgilor
a) în funcţie de straturile anatomice interesate:
- plăgi nepenetrante;
- plăgi penetrante;
- plăgi perforante.
b) în funcţie de agentul cauzal:
- plăgi prin înţepare;
- plăgi prin tăiere;
- plăgi prin muşcare;
- plăgi prin lovire, zdrobire;
- plăgi determinate de agenţi termici (căldură, frig);
- plăgi provocate de electricitate;
- plăgi provocate de arme de foc sau de corpi străini.
Primul ajutor
- scoaterea accidentatului din mediul în care s-a produs
traumatismul (în cazul în care este nociv);
- oprirea provizorie a hemoragiei dacă este nevoie;
- zona afectată a corpului se ţine pe cât posibil ridicată;
- aplicarea unui pansament protector după toaleta plăgii;
- prevenirea întreruperii circulaţiei;
- transportarea accidentatului la spital pentru tratamentul definitiv
al plăgii.
Tratament
Înainte de începerea tratamentului trebuie să se ştie:
- cum s-a produs accidentul;
- care a fost agentul cauzal;
- modul în care s-a acordat primul ajutor;
- felul şi gradul leziunilor.
Tratamentul plăgilor este următorul:
- în cazul în care este nevoie să se facă explorarea, toaleta şi sutura
plăgii se va face anestezie generală sau locală;
- se va face toaleta locală minuţioasă astfel:
o dacă zona este păroasă se rade părul până la o distanţă de
aproximativ 10 cm de marginile plăgii;
o se spală pielea cu apă şi săpun sau cu o soluţie detergent;
o se spală pielea cu apă sterilă şi se curăţă cu soluţii
degresante;

35
 o se badijonează cu soluţie de tinctură de iod, alcool iodat,
începând circular din jurul plăgii, până la aproximativ 10-
15 cm distanţă de plagă;
o se curăţă plaga cu un antiseptic (apă oxigenată,
cloramină, rivanol);
- se va explora plaga cu minuţiozitate şi se vor extrage corpii
străini;
- ţesuturile devitalizate (fără vitalitate) se excizează şi se
debridează (se îndepărtează);
- dacă plaga sângerează se poate face o hemostază chirurgicală,
ligaturând vasul;
- se va face inventarul plăgii urmărindu-se dacă sunt secţiuni de
nervi, vase, tendoane, rupturi musculare pentru îndrumarea către
un specialist în intervenţie reparatorie.
Plăgile recente (până la 6 ore de la accident) se pot închide printr-o
sutură primară.
Plăgile care depăşesc 6 ore de la accident se consideră infectate,
plaga nu se suturează decât dacă a fost pansată steril după accident.
Accidentatul va fi urmărit în continuare, se indică antibioterapie şi se va
reinterveni urgent prin redeschiderea plăgii dacă aceasta dă semne de
inflamare sau supuraţie locală.
Plăgile nesuturate vor fi urmărite zilnic şi dacă evoluează bine se
vor sutura.
Se va face injecţie cu anatoxină tetanică (ATPA) sau cu vaccin
tetanic, 0,5 ml în toate cazurile.
Atenţie: este interzisă extragerea corpilor străini din plagă,
îndepărtarea obiectului poate agrava hemoragia; se aşează bandaje în
jurul plăgii astfel încât corpul străin să nu se poată mişca, nepresându-l
mai adânc în rană şi provocând leziuni suplimentare. Folosiţi mănuşile
chirurgicale pentru a preveni infecţiile.

Crampa musculară
Crampa musculară apare în timpul contracţiei muşchiului într-o
activitate sportivă continuă, când:
- muşchiul epuizează rezervele de oxigen şi glicogen;
- se produce un dezechilibru electrolitic;
- apa din organism este insuficientă pentru îndepărtarea produşilor
toxici rezultaţi în timpul efortului.

36
 Crampele pot să apară în orice regiune a corpului. Cele mai afectate
în sport sunt picioarele, la nivelul ischiogambierilor, cvadricepsului,
musculaturii posterioare a gambei (Fig. 2).
Cel mai adesea, crampele musculare apar după suprasolicitarea
muşchilor în timpul unui meci de tenis, într-o cursă lungă de ciclism, în
timpul unei curse de maraton.
Crampa musculată constă în contracţii involuntare spasmodice ale
muşchiului scheletic afectat, care apar în timpul sau imediat după efortul
fizic.

Fig. 2. Cele mai frecvente crampe musculare [3]

Simptomatologie
Durerea este simptomul principal. Ea se însoţeşte de o contracţie
involuntară deosebit de puternică a unui singur muşchi sau a unui grup de
muşchi, ducând la impotenţă funcţională completă.
La examinarea bolnavului, la inspecţie se poate constata:
- o scurtare a muşchiului afectat;
- repetate zvâcnituri contractile şi ondulări lente ale suprafeţei
tegumentului.
Primul ajutor
Constă în:
- alungirea pasivă lentă a muşchiului;
- se masează muşchiul cu blândeţe până la dispariţia crampei;
- se pun comprese calde pe muşchiul contractat pentru relaxarea
acestuia ;

37
 - se administrează aspirină, paracetamol, ibuprofen pentru
reducerea durerii şi inflamaţiei.
Pentru prevenirea recidivelor crampelor musculare se recomandă:
- un program de întindere „stretchinig”;
- dietă bogată în calciu şi potasiu (vegetale proaspete, cereale,
lactate, banane),
- consumarea unei cantităţi mari de apă înainte şi în timpul
activităţilor sportive de lungă durată.

Contractura musculară
Contractura este scurtarea muşchiului sau menţinerea unei tensiuni
musculare, dureroasă sau nu, reversibilă sau fixă, paroxistică sau
permanentă.

Simptomatologie
Simptomul principal este durerea, care se instalează progresiv,
insidios, pe măsura continuării efortului.
Examenul clinic:
- la inspecţie se poate observa o tumefiere moderată şi difuză a
segmentului de membru interesat;
- la palpare se simte un fascicol muscular indurat şi dureros.
Primul ajutor
Constă în efectuarea următoarelor măsuri:
- se pune în repaus zona afectată;
- se aplică comprese reci sau gheaţă pe zona respectivă, pentru
prevenirea măririi de volum;
- după 24 de ore se pot aplica comprese umede, călduţe;
- dacă există posibilitatea, se poate ridica zona sau extremitatea
respectivă.
Atunci când durerea este intensă şi zona afectată se măreşte în
volum se recomandă solicitarea asistenţei medicale.
Contractura musculară netratată corespunzător poate constitui
punctul de plecare al unei leziuni musculare.

Leziunile musculare
Leziunile musculare sunt determinate de o contracţie bruscă a unui
muşchi în anumite situaţii predispozante şi favorizante.

38
 Factorii predispozanţi sunt:
- spasmofilia;
- existenţa unor deficite umorale;
- existenţa unei circulaţii sanguine locale deficitare.
Factorii favorizanţi sunt:
- efortul brusc şi violent, fără încălzire prealabilă, realizat într-un
mediu umed şi rece;
- greşeli metodice ce constau în antrenarea inegală a anumitor
grupe de muşchi;
- scăderea elasticităţii musculare datorită acumulării produşilor de
catabolism rezultaţi din travaliul muscular.
Întinderea musculară – reprezintă cea mai uşoară formă a leziunii
musculare. Se produce atunci când ţesutul muscular este întins excesiv.
Leziunile sunt microscopice, interesând doar formaţiunile intracelulare,
iar continuitatea ţesutului muscular este păstrată.
Ruptura musculară poate să apară în următoarele condiţii:
- lipsa de sinergism între munca agoniştilor şi antagoniştilor;
- echipament sportiv necorespunzător;
- excesele şi viaţa nesportivă;
- condiţii meteorologice deosebite.
Ruptura musculară poate fi:
- fibrilară (în care sunt lezate câteva fibre musculare);
- fasciculară (când sunt lezate câteva fascicule musculare);
- fibriofasciculară;
- totală (când leziunea interesează o bună parte sau în totalitate
corpul muscular)
Cei mai des afectaţi sunt muşchii membrelor inferioare:
cvadricepsul femural, adductorii coapsei, tricepsul sural şi
ischiogambierii.
Simptomatologie
În cazul rupturii fibrilare şi fasciculare apar:
- durerea vie cu caracter de arsură;
- impotenţa funcţională relativă a segmentului anatomic din care
face parte muşchiul respectiv;
La inspecţie se constată:
- tumefierea regiunii;
- apariţia echimozei locale, hematomului;

39
 - atitudinea antalgică.
La palpare se constată prezenţa unui punct dureros. În cazul
rupturii musculare totale durerea este vie, ca o tăietură de cuţit, iar prin
palpare poate fi pusă în evidenţă o denivelare (depresiune) a regiunii,
ambele fiind semne patognomonice.

Primul ajutor
În primele 48 de ore se recomandă:
- repaus segmentar;
- crioterapie (masaj cu gheaţă, comprese reci după ce tegumentul a
fost protejat cu un unguent);
- administrare de calmante (Algocalmin), antiinflamatorii
(Aspirină, Paracetamol) şi relaxante musculare (Midocalm,
Clorzoxazonă).
Temperatura scăzută ajută la oprirea microhemoragiilor şi a
acumulării de lichid în jurul leziunii, determinând reducerea edemului.
Rupturile totale, ca şi cele care interesează mai multe fascicole, au
indicaţie chirurgicală.

Miozitele

Miozitele sunt leziuni degenerative. Ele sunt consecinţa

traumatismelor.
Simptomatologie
Simptomul principal este durerea, care are un debut lent şi care
uneori creşte în intensitate şi persistă şi după terminarea efortului.
La palpare durerea este difuză. Se constată o creştere a temperaturii
locale, o hipotonie sau, uneori, o contractură.
În stadiul cronic, corpul muscular este transformat într-un cordon
fibros, dureros.
Primul ajutor
În primele 48 de ore se recomandă:
- repaus segmentar;
- masaj cu gheaţă;
- administrare de antiinflamatorii, calmante şi relaxante musculare.

40
 Entezitele
Entezitele sunt afecţiuni ale inserţiilor musculare determinate de
suprasolicitare. Microleziunile se produc în porţiunea miotendinoasă sau
tendoperiostală.
Simptomatologie
Simptomul principal este durerea, însoţită uneori de un discret edem
şi de foarte discrete fenomene inflamatorii.
Primul ajutor
În primele 48 de ore se recomandă:
- repaus segmentar;
- masaj cu gheaţă;
- administrare de antiinflamatorii şi calmante.

Tendinita
Inflamaţia sau ruptura microscopică a fibrelor ce alcătuiesc
tendonul se numeşte tendinită.
Tendinita poate apare în urma unui traumatism sau este cauzată de
mişcări repetate în timp.

Fig. 3. Apariţia tendinitei în cazul jucătorului de golf [3]

Simptomatologie
- simptomul principal este durerea care este accentuată de mişcare;
- realizarea unei manevre de întindere activă sau pasivă a
tendonului produce durere localizată şi iradiată;

41
 La inspecţie se observă o deformare a regiunii prin tumefacţie.
La palpare se decelează o zonă dură, dureroasă, însoţită uneori de
crepitaţii.
Sporturile în care poate apare această leziune sunt badmincton,
canotaj, tir cu arcul, ski nautic, haltere, tenis de câmp, golf (Fig. 3).
Primul ajutor
În primele 48 de ore se recomandă:
- repaus segmentar;
- masaj cu gheaţă;
- antalgice;
- antiinflamatorii.

Rupturile de aponevroză
Rupturile de aponevroză sunt determinate de suprasolicitări.
Cele mai frecvente localizări sunt:
- aponevroza plantară la săritorii în lungime;
- aponevroza fasciei lata la gimnaşti, fotbalişti, halterofili;
- aponevroza soleară la voleibalişti, handbalişti, baschetbalişti;
Aponevrozita plantară se manifestă clinic prin dureri şi noduli la
nivelul aponevrozei plantare, în special pe partea internă.
Primul ajutor
În primele 48 de ore se recomandă:
- repaus segmentar;
- masaj cu gheaţă;
- administrarea de antiinflamatoare şi miorelaxante.

Ruptura de tendon
Leziunea poate apare după:
- mişcări repetate în timp (alergare);
- solicitare îndelungată a tendonului.
Leziunea poate apare în orice tip de sport, dar în mod deosebit în:
fotbal, baschet, alpinism, rugbi, cros, tenis, gimnastică aerobică.
Simptomatologie
Simptomul principal este durerea violentă apărută în plin efort
fizic, însoţită de impotenţă funcţională.
Examenul local evidenţiază întreruperea continuităţii reliefului
tendonului şi zone cu edem la nivelul celor două capete ale acestuia. Se

42
poate întâmpla ca ruptura să fie în apropierea unei inserţii osoase,
producându-se smulgere osoasă. Se recomandă intervenţie chirurgicală
de urgenţă în primele 24 de ore.

Traumatismele articulaţiilor

Luxaţiile
Luxaţia este o afecţiune traumatică ce constă în deplasarea
permanentă a extremităţilor articulare sub acţiunea unui agent traumatic
(suprafeţele articulare pierzându-şi raporturile normale între ele).
Clasificare
Luxaţiile pot fi:
- complete, când cele două suprafeţe articulare nu au nici un
contact între ele;
- incomplete (subluxaţie), când mai există un oarecare contact.
Luxaţia se numeşte diastazis sau disjuncţie atunci când se produce
deplasarea între două suprafeţe articulare foarte strânse – o sinartroză.
Din punct de vedere anatomo-patologic se disting:
- luxaţii realizate pe articulaţii normale;
- luxaţii produse pe articulaţii bolnave (de exemplu, displazia
subluxantă de şold).
Din punct de vedere al vechimii leziunii avem:
- luxaţii recente;
- luxaţii vechi;
- luxaţii recidivante.
Luxaţiile pot fi:
- închise, când pielea nu este lezată;
- deschise, când extremitatea osoasă se vede în plagă.
Mecanism de producere
Pentru producerea unei luxaţii este nevoie de un traumatism
violent.
Luxaţiile pot fi produse prin:
a) mecanism direct de acţiune a agentului traumatic (Fig. 4.a);
b) mecanism indirect de acţiune a agentului traumatic (Fig. 4.b);
c) mecanism de acţiune internă (de exemplu, contracturile musculare)
(Fig. 4.c).

43
 Luxaţiile traumatice sunt întâlnite des în accidentele rutiere,
accidente de sport şi de muncă. Cele mai frecvente luxaţii sunt întâlnite la
nivelul membrului superior (luxaţia scapulo-humerală, luxaţia cotului –
fig. 5).

a. b. c.

Fig. 4. Mecanisme de producere a luxaţiilor [30]

Fig. 5. Luxaţia cotului [32]

a) aspectul oaselor luxate b) aspectul exterior al cotului luxat

Simptomatologie
- durerea determinată de excitaţiile puternice care pornesc din
terminaţiile nervoase existente în capsulă şi ligamentele întinse
sau rupte şi care nu cedează la calmantele obişnuite;
- tumefacţia locală dată de edem sau hematom care poate masca
deformaţia regiunii;
- deformarea regiunii – din cauza poziţiei diferite a extremităţii
osoase se modifică relieful normal al regiunii articulaţiei;

44
 - impotenţă funcţională;
- atitudine vicioasă (poziţie vicioasă) determinată de modificările
de poziţie ale capetelor osoase;
- hemartroza, hidrartroza – prezenţa de lichid sanguinolent sau clar
în articulaţie;
- datorită unor compresiuni nervoase sau vasculare pot apare
parestezii, paralizii, uşoară cianoză.
Primul ajutor
- se administrează calmante pe cale injectabilă;
- se face imobilizarea cu atelă sau eşarfă în poziţia în care a fost
găsit membrul;
- se aplică pungă cu gheaţă;
- nu se va realiza reducerea luxaţiei (nu se va încerca punerea în
poziţia anatomică a oaselor).
În cazul unei luxaţii deschise se face mai întâi toaleta plăgii, după
care se acoperă cu un pansament steril şi se face profilaxia antitetanică.
Accidentatul va fi transportat într-o unitate spitalicească.

Entorsele
Entorsa face parte din categoria traumatismelor articulare închise.
Este un complex de leziuni traumatice capsulo-ligamentare de diferite
grade, determinate de un agent traumatic direct sau indirect.
Raporturile între suprafeţele articulare rămân normale.
Mecanism de producere
Entorsa este provocată de executarea bruscă şi violentă a unei
mişcări care depăşeşte amplitudinea fiziologică a acesteia.

a. b. c.

Fig. 6. Mecanisme de producere a entorselor [30]

45
 Mecanism indirect:
– prin hiperextensie ligamentară (Fig. 6.a);
– prin suprasolicitarea gleznei în lateralitate (Fig. 6.b);
Mecanism direct (Fig. 6.c)
Leziunile capsulare şi ligamentare pot fi însoţite şi de leziuni ale
cartilajului articular, ale sinovialei, tendonului, planului osos.
În entorse, cel mai des sunt întâlnite leziunile ligamentare care apar
în:
- alungiri sau întinderi de ligamente;
- ruptura sau dezinserţia totală sau parţială a ligamentului;
Dezinserţia unui ligament se poate asocia cu smulgerea unui
fragment osos.
Părţile moi periarticulare (tendoane, muşchi, vase, nervi) pot suferi,
de asemenea, diferite grade de leziuni traumatice (întinderi, rupturi,
hematoame).
La nivelul genunchiului, meniscurile articulare pot fi contuzionate,
decolate, fisurate sau rupte.

a. b. c.
Fig. 7. Tipuri de entorse ale genunchiului [30]

Fig. 7.a. arată o entorsă cauzată de o simplă elongaţie ligamentară

internă a genunchiului.
Fig. 7.b. descrie entorsa genunchiului cu distrugerea ligamentului
colateral intern.
Fig. 7.c arată entorsa gravă a genunchiului cu complexe leziuni
ligamentare, capsulare, meniscale, periarticulare.

Clasificare
Din punct de vedere clinic, entorsele se clasifică în:
- entorse uşoare;
- entorse moderate;
46
 - entorse grave.
În entorsele uşoare se produc doar întinderi ligamentare şi distensii
capsulare, articulaţia rămânând stabilă.
În entorsele moderate rupturile ligamentare sunt doar parţiale.
În entorsele grave se produc rupturi capsulo-ligamentare, cu sau
fără smulgerea unui fragment osos, iar articulaţia este instabilă.
Simptomatologie
- durerea cu debut imediat este intensă; se poate diminua după
producerea entorsei, apoi se accentuează, odată cu accentuarea
edemului (la o examinare atentă se pot găsi locuri mai intens
dureroase care corespund locurilor de inserţie a ligamentelor care
au fost traumatizate);
- impotenţa funcţională (imposibilitatea parţială sau totală a
executării unei mişcări în articulaţia respectivă) depinde de gradul
distrugerilor tisulare;
- poziţia antalgică a segmentului de membru respectiv (Fig. 8) este
dată de necesitatea blocării regiunii într-o poziţie de relaxare
articulară în care durerea este mai mică;
- mărirea de volum a articulaţiei este determinată de revărsatele
interstiţiale (edem) şi de cele intraarticulare (hemartroza –
prezenţa de sânge în cavitatea articulară, hidrartoza – prezenţa de
lichid seros în cavitatea articulară);
- mişcarea anormală a articulaţiei apare în distrugeri totale
ligamentare.

Fig. 8. Poziţia antalgică în cazul unei entorse [30]

Primul ajutor
- combaterea durerii cu antalgice (Algocalmin, Myalgin, Tador,
Tramadol);
- se aplică comprese locale cu apă rece sau gheaţă;

47
 - se face imobilizarea articulaţiei cu faşă elastică.
Sunt contraindicate: mobilizarea forţată, masajul sau căldura.

Bursita
Bursita apare după traumatisme repetate.
Examenul clinic local
La inspecţie se observă o formaţiune proeminentă circumscrisă.
La palpare se decelează o formaţiune tumorală, nedureroasă, cu
pereţii îngroşaţi şi cu conţinut fluctuant.
Fenomenele inflamatorii lipsesc.
Primul ajutor constă în:
- repaus segmentar;
- funcţie evacuatoare şi instilaţii cu hidrocortizon;
- bandaje compresive.

Ruptura de menisc
Leziunea se produce la nivelul cartilajului meniscului.
Leziunea poate fi determinată de:
- o răsucire brutală;

Fig. 9. Ruptura de menisc [3]

- o lovitură puternică în picior când acesta este în hiperextensie

(Fig. 9);
Sporturile în care apare ruptura de menisc sunt: lupte, fotbal,
hochei, cros, golf, ski, rugbi etc.
Factorii favorizanţi şi predispozanţi pentru ruptura de menisc sunt:

48
 - preexistenţa unui proces reumatismal degenerativ;
- deformaţii congenitale;
- execuţii tehnice incorecte;
- suprafaţa de joc necorespunzătoare;
- un joc dur al adversarilor.
Simptomatologie
- durere la nivelul meniscului traumatizat;
- blocarea temporară sau definitivă a genunchiului;
- edem;
- hidrartroză persistentă;
- hipotrofia şi hipotonia coapsei;
Primul ajutor
- repaus segmentar;
- aplicarea locală a unei pungi cu gheaţă;
- solicitarea asistenţei medicale.

Artrozele
Artrozele sunt artropatii ce se caracterizează prin leziuni distructive
ale cartilajului şi de leziuni proliferative osoase în vecinătate.
Leziunile cartilaginoase constau în eroziuni şi ulceraţii.
Leziunile osoase prezintă osteoscleroză subcondrală în zonele de
sprijin şi osteofitoză, ce apare la marginea suprafeţelor articulare.
Factorii care determină artrozele la sportivi sunt:
- microtraumatisme repetate;
- traumatism major;
- supraîncărcarea;
- o statică deficitară;
- leziuni circulatorii.
Sporturile în care apar artrozele sunt: haltere, fotbal, box, volei,
tenis de câmp etc.
Simptomatologie
- durerea articulară care creşte în intensitate cu timpul;
- hidrartoză;
- limitarea progresivă a mişcării;
- crepitaţii specifice;
- discretă „împăstare” a formaţiunilor capsulo-ligamentare.

49
 Primul ajutor
- medicaţie antalgică;
- medicaţie antiinflamatorie;
- măsuri igienico-dietetice;
- balneo-fizio-kinetoterapie.

Traumatismele oaselor

Apofizitele
Apofizitele sunt inflamaţii ale suprafeţelor proeminenţelor osoase
(apofize) pe care se inseră muşchii.
În sport, cel mai frecvent apar la nivelul apofizelor tibiale
anterioare, calcaneu, rotulă.

Periostitele
Periostitele sunt de două feluri:
a) periostitele cu evoluţie lentă, interesând de obicei creasta
anterioară şi faţa internă a tibiei. Durerile care apar sunt determinate de
forţele ce se transmit prin inserţiile musculaturii coapsei pe extremitatea
proximală a tibiei care se încrucişează pe tăblia tibială.
Sporturile în care apar aceste periostite sunt: baschet, handbal, la
alergătorii de fond etc.
b) periostitele acute determinate de un traumatism direct
(autolovirea de un plan dur sau lovirea cu bocancul de către adversar).
Zonele cele mai expuse sunt regiunea tibială anterioară şi maleolele
tibioperoniere.
La palpare apar dureri şi se decelează o tumefiere, o „împăstare”
profundă.
Primul ajutor constă în:
- repaus segmentar;
- crioterapie;
- fizioterapie.

Fracturile
Prin fractură înţelegem întreruperea totală sau parţială a
continuităţii unui os în urma unui traumatism.

50
 Clasificarea fracturilor
i) În funcţie de mecanismul de producere a fracturilor avem:
a) fracturi directe, care se produc la locul unde a acţionat agentul
traumatic, mai frecvent acolo unde oasele sunt acoperite numai de piele
(Fig. 10.a).
b) fracturi indirecte, care se produc la distanţă de locul unde a
acţionat agentul traumatic. Aceste fracturi se produc prin următoarele
mecanisme:
- de flexie (Fig. 10.b), întâlnit frecvent în fracturile oaselor lungi şi
ale coloanei vertebrale;
- de torsiune (răsucire) (Fig. 10.c), întâlnit în fracturile colului
femural, tibiei, gleznei;
- de tasare (presiune în ax) (Fig. 10.d şi e), întâlnit în fracturile
coloanei vertebrale, bazinului, platoului tibial, calcaneului;
- de tracţiune (Fig. 10.e şi f), întâlnit în fractura de rotulă, a
apofizelor spinoase ale coloanei vertebrale.
ii) După aspectul fracturii faţă de ţesuturile care acoperă osul:
a) fractură închisă, în care fragmentele osoase sunt acoperite cel
puţin de piele;
b) fractura deschisă, în care pielea este lezată, iar osul ajunge în
contact cu exteriorul.
iii) După tipul fracturilor, putem avea:
a) fracturi incomplete, în care linia de fractură nu interesează toată
circumferinţa osului:
o fisura - este o simplă plesnitură limitată a osului;
o fractura în lemn verde – apare la copii şi seamănă cu modul
incomplet în care se rupe o creangă verde;
o înfundarea - apare de obicei la cavitatea cotiloidă a osului
coxal şi la oasele craniului.
fracturile complete – când osul se rupe în două segmente (cel mai
frecvent), sau în mai multe fragmente osoase, numindu-se în acest caz,
fractură cominutivă.
b) fracturi complete – când osul se rupe în două segmente (cel
mai frecvent) sau în mai multe fragmente osoase, numindu-se în acest
caz, fractură cominutivă.

51
 a. b.

c. d.

e. f.
Fig. 10. Mecanisme de producere a fracturilor [30]

Întreruperile osoase totale presupun o variată gamă de traiecte

fracturale (Fig 11):
- transversal (1);
- longitudinal (2);
- oblic (3);
- spiroid (4);
- în formă de T, V, Y (5, 6, 7);
Fracturile produse prin acţiuni traumatice masive prezintă adesea
fragmente multiple:
- fractură cu trei fragmente osoase (8);
- fractură cominutivă (9);
- fractură dublă sau multiplă (10).
52
 Fig. 11. Tipuri de fracturi complete [30]

b) fracturi fără deplasare – atunci când fragmentele osoase sunt

bine angrenate între ele, cu posibilitate de vindecare şi refacere
funcţională mai mare faţă de cele cu deplasare;
c) fracturi cu deplasare, în care capetele osoase sunt deplasate între
ele într-o serie de direcţii (Fig. 12):
- deplasare longitudinală (1);
- încălecare (2);
- unghiulaţie (3);
- deplasare laterală (4);
- diastaza (5);
- rotaţia sau decalajul (6).

Fig. 12. Tipuri de fracturi cu deplasare [30]

Părţile moi din jurul focarului de fractură pot suferi leziuni:

- la nivelul tegumentului putem avea: echimoze, plăgi, necroze;
- la nivelul periostului se pot întâlni: dezlipiri periostale, distrugeri
parţiale sau totale;
- la nivelul muşchiului putem avea: dilacelare, distrugere parţială
sau totală, străpungere, interpoziţii musculare între fragmentele
osoase;
- distrugere capsulară şi sinovială, evidenţiată prin hemartroză;
- leziuni vasculare – contuzii, hematoame, hemoragii masive,
embolii arteriale sau venoase, anevrisme arteriale, anevrisme
arterio-venoase;
- leziuni nervoase: parestezii, pareze, compresiuni, zdrobiri.

53
 Examenul clinic
Anamneza precizează:
- ora, locul şi data accidentului;
- tipul accidentului (de sport, prin agresiune, rutier etc);
- mecanismul de producere al accidentului (traumatism direct sau
indirect, contracţie musculară violentă, cădere de la înălţime etc);
- cine a acordat primul ajutor şi în ce a constat acesta;
- antecedentele personale fiziologice şi patologice;
Examenul general urmăreşte:
- dacă există sau nu o stare de şoc (traumatic, hemoragic);
- existenţa unei disfuncţii respiratorii;
- afecţiuni cardio-respiratorii, renale;
- diabet zaharat;
- afecţiuni hepatice, endocrine.
Traumatizatul poate avea:
- o stare generală mai mult sau mai puţin alterată;
- prezenţa frisoanelor şi temperaturii ridicate.
Examenul local
Inspecţia poate evidenţia:
- atitudinea generală a membrului:
o în fracturile membrelor toracice traumatizatul se prezintă
într-o poziţie antalgică, caracteristică, numită DESAULT
(traumatizatul îşi susţine membrul lezat cu mâna şi
antebraţul de partea sănătoasă);
o în fracturile membrelor pelviene apare scurtarea lor şi
rotirea externă;
- aspectul tegumentelor – într-o serie de fracturi pot apărea:
echimoze, contuzii, plăgi, flictene;
- fracturile sunt însoţite de edem, care maschează reliefurile osoase;
La palpare se caută:
- punctele dureroase şi raporturile osoase anormale;
- mobilitatea anormală şi sensibilitatea în aval;
- crepitaţii osoase;
- temperatura cutanată, pulsul periferic.
Pentru diagnosticul de fractură este important să depistăm durerea
în punct fix, pipăind regiunea cu un deget, din aproape în aproape. Când
degetul ajunge la locul fracturat accidentatul acuză o durere mai vie.

54
 Depistarea unei fracturi se poate realiza şi prin presiune la distanţă
(vezi fractura de metatarsian din Fig. 13).

Fig. 13. Fractură de metatarsian [32]

Simptomatologie
Semne generale:
a) semne locale de probabilitate a fracturii:
– durerea spontană sau provocată. În fractură durerea este
puternică, într-un punct fix şi creşte în intensitate când mişcăm
fragmentele osoase. Ea poate declanşa şocul traumatic;
– echimoza apare imediat în fracturile oaselor superficiale şi mai
tardiv când osul fracturat este acoperit de oase mari musculare;
– hematomul este de obicei redus, putând fi voluminos când s-a
rupt un vas mare de sânge, determinând şoc hemoragic;
– flictenele apar tardiv şi rezultă din decolarea epidermului de către
sângele ieşit din focarul de fractură;
– edemul apare prin vasodilataţie şi tulburări circulatorii locale;
– deformarea regiunii se poate observa uşor la oasele care se găsesc
direct în contact cu pielea;
– scurtarea regiunii este evidentă la oasele lungi şi este comună
fracturilor şi luxaţiilor;
– impotenţa funcţională totală sau parţială - se datorează lipsei de
continuitate a pârghiei osoase;
– temperatura ridicată locală - se datorează vasodilataţiei.
b) semne clinice de certitudine:
- mobilitatea anormală;
- întreruperea continuităţii osului;

55
 - crepitaţia osoasă (frecătura osoasă) - este zgomotul caracteristic
care apare când mobilizăm foarte blând fragmentele osoase.
Complicaţiile fracturilor pot fi:
- generale:
o şocul traumatic,
o şocul hemoragic,
o embolia (se datorează mobilizării unui embol din focarul
de fractură),
o hemoragia internă,
o sincopa, asfixia,
o agravarea unor stări biologice deficitare (diabet zaharat,
uremie);
- locale:
o distrugerea părţilor moi din jurul focarului de fractură
(piele, muşchi, tendon),
o leziuni vasculare (se cercetează pulsul periferic, humeral,
radial, femural, popliteu, pedios, culoarea şi temperatura
cutanată),
o leziuni nervoase:
§ în paralizia de nerv radial atitudinea caracteristică
este de „mână în gât de lebădă” (Fig. 14),
§ în paralizia de nerv cubital, caracteristică este
deviaţia mâinii „gheară cubitală” (Fig. 15),
§ în paralizia de nerv median, mâna îmbracă forma
de „mână de maimuţă” (Fig. 16);
o hematomul perifocal,
o hemartroză – apare când fractura este în vecinătatea unei
articulaţii,
o artritele traumatice.

Fracturile deschise
Fracturile deschise sunt acele fracturi în care segmentele osoase iau
contact cu exteriorul, pielea fiind lezată de agentul traumatic (Fig. 17).
Acest lucru determină infectarea fragmentelor osoase. În fracturile
deschise se produc distrugeri masive de părţi moi şi astfel se creează un
mediu de cultură pentru dezvoltarea microbilor aduşi din afară.
Simptomatologia fracturilor deschise se aseamănă cu a celor închise, în
plus existând plaga.

56
Fig. 14. Paralizie de nerv radial [30] Fig. 15. Paralizie de nerv cubital [30]

Fig. 16. Paralizie de nerv median [30]

Fig. 17. Deschiderea focarului de fractură din interior spre exterior, leziunea fiind
determinată de capetele fracturale mai tăioase [32]

57
 Primul ajutor
Dacă viaţa accidentatului nu este pusă în pericol, atunci, în cazul
unei fracturi deschise se va face toaleta plăgii şi se va acoperi cu un
pansament steril, apoi va fi imobilizată provizoriu. Se face de asemenea
şi profilaxia antitetanică.
Dacă fractura este închisă se face doar imobilizarea provizorie.
Se administrează accidentatului calmante pentru înlăturarea durerii.
În timpul transportului vor fi luate măsuri pentru ca fragmentele
osoase să nu rănească formaţiunile din jur.

58
 TRAUMATISMELE CRANIO-CEREBRALE

Prin traumatism cranio-cerebral se înţeleg totalitatea fenomenelor

clinice care apar ca urmare a acţiunii unui agent traumatic asupra cutiei
craniene şi a conţinutului acestuia.
Taumatismele cranio-cerebrale se clasifică astfel:
- traumatisme cranio-cerebrale închise;
- traumatisme cranio-cerebrale deschise.
Traumatismul poate produce leziuni de diferite grade:
- contuzii;
- plăgi ale părţilor moi;
- fracturi osoase;
- distrugeri (dilacerări) ale creierului şi ale vaselor intracerebrale.

Traumatisme cranio-cerebrale închise

Prin traumatism cranio-cerebral închis înţelegem orice traumatism

în care nu există o comunicare a conţinutului cutiei craniene cu
exteriorul, chiar dacă plaga a descoperit cutia osoasă craniană.
Formele (aspectele clinice) sub care se prezintă traumatisme
cranio-cerebrale:

Comoţia cerebrală

Constă într-o alterare de scurtă durată a stării de conştienţă, cu

durata de câteva minute şi reversibilitate completă. Când traumatizatul îşi
revine din starea de inconştienţă, nu ştie cum s-a produs accidentul şi nici
ce s-a petrecut din momentul accidentului până când el şi-a revenit. De
asemenea, el poate să întreţină limitat o conversaţie, fiind uşor confuz
(obnubilat), somnolent, acuzând cefalee, greaţă, putând chiar să şi verse.
După o perioadă scurtă de timp (câteva minute) îşi revine complet,
deoarece nu există leziuni anatomo-patologice ale creierului.
Primul ajutor
În cazul unei comoţii cerebrale simple se recomandă repaus fizic şi
psihic şi transport corespunzător cu autosanitara deoarece, la toţi

59
traumatizaţii cranio-cerebrali există riscul instalării unei come. Nu este
nevoie de nici un tratament, doar dacă avem un bolnav labil psihic este
util să îi administrăm două - trei zile somnifere, sedative sau
tranchilizante (Romergan, Diazepam, Bromazepam).
Se poate întâmpla ca accidentatul să aibă o leziune intracraniană
gravă, care se poate manifesta după câteva ore sau zile. La apariţia
oricărui semn ca, de exemplu: pierdere de conştienţă, cefalee persistentă,
vertij, vărsături etc, se recomandă prezentarea de urgenţă la un serviciu
de neurochirurgie.

Contuzia cerebrală

Spre deosebire de comoţia cerebrală, contuzia cerebrală este o

afecţiune cranio-cerebrală în care există leziuni anatomo-patologice.
După gravitate, contuzia cerebrală poate fi:
- minoră,
- medie,
- gravă.
a) Contuzia cerebrală minoră – în cazul acestei contuzii se produc
distrugeri ale unor vase sanguine mici şi ale unor fibre nervoase pe o
zonă redusă. Datorită distrugerilor vasculare apar hemoragii. Adeseori,
hemoragia din vasul lezat provoacă un hematom care determină lezarea
centrilor nervoşi compresaţi. Întrucât creierul este închis într-o cutie
craniană rigidă, orice revărsat sanguin va exercita presiune asupra
substanţei cerebrale, producând distrugeri ale zonei respective şi tulburări
nervoase. Întotdeauna, o compresiune care se exercită asupra creierului
determină şi un edem cerebral, care contribuie la creşterea compresiunii
intracraniene.
Simptomatologie
- simptomul cel mai frecvent este pierderea conştienţei care poate
să dureze câteva ore, uneori mai mult (circa una - două zile).
După revenirea din starea de inconştienţă, bolnavii sunt apatici,
somnolenţi, confuzi, prezintă tulburări de vorbire şi amnezie
(pierderea memoriei), de obicei numai pentru perioada din timpul
accidentului, până la trezirea completă;
- uneori accidentatul poate fi febril;
- pulsul şi tensiunea arterială sunt normale;
- poate prezenta greţuri, vărsături, fotofobie;

60
- cefaleea apare precoce şi durează mult timp, rămânând deseori ca
o sechelă a acestui tip de traumatism, pentru toată viaţa.
Examenul neurologic evidenţiază:
- o redoare de ceafă, uneori foarte accentuată;
- reflexele osteo-tendinoase încetinite;
- reflexul Babinski pozitiv.
Lichidul cefalorahidian este sanguinolent, mai rar acesta este clar.
Examenul fundului de ochi poate pune în evidenţă un edem papilar.
b) Contuzia cerebrală medie
Simptomatologie
- există o stare comatoasă cu durata de câteva ore, urmată de
modificări ale conştienţei cu durata de câteva zile;
- confuzie cu dezorientare temporo-spaţială;
- stare de agitaţie sau somnolenţă;
- traumatizatul poate prezenta cefalee, ameţeli, vărsături;
- tulburări respiratorii discrete;
- modificări discrete ale pulsului şi tensiunii arteriale.
Examenul neurologic evidenţiază:
- redoarea cefei;
- asimetria reflexelor osteo-tendinoase;
- semnul Babinski intermitent;
- lichidul cefalorahidian sanguinolent.
c) Contuzia cerebrală gravă
Simptomatologie
- pe primul plan se situează pierderea conştienţei care, în astfel de
forme este de lungă durată, are o profunzime accentuată, mergând
până la stări foarte grave de comă profundă;
- accidentatul reacţionează greu şi numai la excitaţii puternice:
înţepături, strângeri ale pielii între degete, având de asemenea şi
mişcări involuntare ale extremităţilor;
- reflexul de deglutiţie dispare în cazul unor leziuni foarte grave;
- accidentaţii nu-şi pot înghiţi secreţiile din regiunea nazo-buco-
faringiană, care ajung în trahee, determinând o respiraţie greoaie,
specifică, foarte zgomotoasă (stertoroasă, de tip Cheyne-Stokes);
- pulsul este de obicei rapid (90-100 bătăi pe minut), uneori poate
apare bradicardia, iar tensiunea arterială este normală cu excepţia
cazurilor grave, terminale, în care ea scade;

61
 - traumatizaţii pot prezenta o temperatură foarte ridicată
determinată de o dereglare a centrului termoreglării, având un
prognostic grav;
- accidentatul are retenţie de urină şi constipaţie rebelă.
Examenul neurologic
Semnele neurologice depind de profunzimea comei precum şi de
lezarea anumitor formaţiuni encefalice. Contuziile cerebrale grave pot fi
cu afectarea emisferei cerebrale sau cu afectarea dominantă a trunchiului
cerebral.
Se întâlnesc constant:
- semne piramidale bilaterale cu Babinski bilateral, uneori
asimetrice;
- tulburări de tonus muscular (hipertonie piramidală, rigiditate prin
decerebrare, iar în comele profunde, terminale - hipotonie
globală):
În contuzia emisferică edemul cerebral accentuat poate determina
suferinţă secundară de trunchi cerebral unilaterală. Contuzia gravă a
trunchiului cerebral se caracterizează prin semne focale de trunchi
cerebral, pareze asimetrice de nervi oculomotori.
Lichidul cefalorahidian este sanguinolent.

Dilacerarea cerebrală

Atunci când traumatismul a determinat distrugeri importante ale

substanţei cerebrale (dilacerări) apar fenomene clinice extrem de grave,
care pot determina chiar moartea accidentatului. Dilacerarea cerebrală
apare în traumatisme cranio-cerebrale deschise, dar în unele cazuri poate
exista şi în traumatismele închise.
În funcţie de zona cortico-subcorticală lezată pot exista semne de
focar sau, dacă sunt lezate zone cortico-subcorticale asociate există doar
o suferinţă cerebrală de ansamblu.
Simptomatologie
În traumatismele închise dilacerarea este asociată cu contuzie şi
edem cerebral.
În funcţie de sediul leziunii putem avea:
- afazie (tulburare de limbaj);
- hemianopsie (modificări de câmp vizual);
- hemipareză sau hemiplegie, monopareză sau monoplegie;

62
 Primul ajutor
Se face un examen rapid, urmărindu-se starea de conştienţă,
funcţiile vitale şi dacă există alte leziuni.
Se asigură respiraţia prin control digital al permeabilităţii căilor
respiratorii şi îndepărtarea corpilor străini, dacă există, din cavitatea
bucală.
Poziţionarea traumatizatului se face în decubit lateral sau ventral
(Fig. 18) asigurându-se astfel:
- permeabilitatea căilor respiratorii;
- împiedicarea aspirării conţinutului sucului gastric în timpul
vărsăturilor;
- prevenirea asfixierii victimei prin inundarea căilor respiratorii.
Traumatizatul cranio-cerebral va fi ridicat de la locul accidentului
cu multă grijă şi aşezat pe o targă rigidă (Fig. 19). Transportul bolnavului
şi manipularea capului acestuia trebuie făcute cu grijă, ţinând seama de
existenţa posibilă a unor leziuni traumatice vertebro-medulare cervicale
precum şi a leziunilor traumatice ale membrelor şi viscerelor.

Fig. 18. a) Poziţionarea pe timpul transportului a unui traumatizat cranio-cerebral în

stare de comă, dar cu respiraţie eficientă
b) Poziţie de amplasare şi transport a unui accidentat cranio-cerebral
c) Poziţia de „semipronaţie” în care se transportă accidentatul cranian comatos
[32]

63
 În ambulanţă se face intubaţia şi aspiraţia secreţiilor şi se instituie
perfuzii.
Pe parcursul transportului se vor urmări:
- modificările tensiunii şi pulsului;
- modificările pupilei;
- felul dispneei;
- instalarea unei rigidităţi;
- apariţia unor tulburări psihice;
- apariţia afaziei;
acestea având o mare importanţă pentru neurochirurgi.

Fig. 19. Decubit ventral sau lateral cu fruntea sprijinită pe antebraţ [32]

Ø Tensiunea arterială normală, tahipneea şi hipertermia indică o

leziune cerebrală profundă.
Ø Tensiunea arterială normală şi bradicardia indică o compresie
cerebrală.
Ø Dacă starea de comă se accentuează progresiv se suspectează un
hematom subdural sau extradural care difuzează rapid şi impune
evacuarea chirurgicală de urgenţă.
Ø Tensiunea arterială normală cu stare de obnubilare, midriază
unilaterală şi pareză indică un hematom extradural sau subdural.
Tratament
În contuziile minore şi moderate tratamentul este simptomatic:
- repaus la pat 7-15 zile, pentru contuzia minoră;
- repaus la pat 2-3 săptămâni, pentru contuzia moderată;
- antalgice, mici doze de tranchilizante, la bolnavii anxioşi;
- pentru reducerea edemului se administrează în perfuzie soluţie de
glucoză hipertonică 33%, la care se asociază soluţie de manitol
20% şi sulfat de magneziu 15%;

64
 - se face concomitent şi un tratament antihemoragic cu vitamina C
sau vitamina K;
Contuzia cerebrală moderată este frecvent asociată cu alte leziuni
intracraniene, de tipul hematoamelor şi edemului cerebral progresiv.
Edemul cerebral poate transforma o contuzie cerebrală minoră într-
una medie şi aceasta, la rândul ei, se poate transforma într-una gravă.
În contuziile grave se recomandă:
- asigurarea unei ventilaţii optime (intubaţie orotraheală, aspiraţie)
deoarece obstrucţia căilor respiratorii întreţine şi amplifică
edemul cerebral;
- intubaţia nu se menţine mai mult de 36-48 ore;
- în caz de stop respirator se utilizează ventilaţia pulmonară
asistată;
- oxigenoterapie;
- combaterea edemului;
- rehidratarea bolnavului;
- tratament chirurgical la nevoie.

Traumatismele cranio-cerebrale deschise

Traumatismele cranio-cerebrale deschise pot fi:

- plăgi cranio-cerebrale nepenetrante;
- plăgi cranio-cerebrale penetrante;
- plăgi cranio-cerebrale perforante.
Plaga nepenetrantă este acea plagă care interesează părţile moi,
precum şi oasele craniului care sunt fracturate, dar nu este distrusă dura-
mater şi astfel nu se evacuează lichid cefalorahidian. Deoarece nu a fost
deschis meningele posibilitatea de infecţie meningiană nu există.
Plaga penetrantă este aceea plagă care a depăşit dura-mater şi a
deschis spaţiul subarahnoidian.
Plaga perforantă este aceea plagă care merge şi mai în
profunzime, interesând creierul. Deoarece spaţiul dintre dura-mater şi
creier este foarte mic, o plagă penetrantă este aproape întotdeauna şi o
plagă perforantă.
Plăgile penetrante-perforante sunt plăgi foarte grave. Prin
deschiderea meningelui ele pot determina infecţii grave: meningite,
meningo-encefalite.

65
Primul ajutor
Plaga cranio-cerebrală se consideră de la început infectată,
deoarece agentul penetrant a antrenat fie corpi străini, fie piele sau păr.
Tratamentul plăgii la locul accidentului se face astfel:
- se îndepărtează părul din jurul plăgii, iar tegumentul din jur se
curăţă şi se dezinfectează;
- se pune pansament de protecţie, dar nu compresiv;
- în plaga cranio-cerebală nu se introduc antibiotice sau antiseptice;
- nu se îndepărtează fragmentele osoase care nu sunt libere;
- transportul se va face foarte repede la spital şi cu mare grijă.

Fracturile bazei craniului

Fracturile bazei craniului sunt fracturi craniene grave care se

produc:
- fie prin iradierea unei fracturi de la boltă, linia de fractură
interesând şi oasele de la baza craniului,
- fie numai prin fracturarea oaselor bazei craniului.
Aceste fracturi pot fi:
- închise, dacă nu au fost lezate membrane sau mucoase de la
nivelul urechii, nasului şi gurii;
- deschise, dacă au fost lezate aceste membrane sau mucoase.
Simptomatologie
- scurgeri de lichid cefalorahidian amestecat cu sânge sau substanţă
cerebrală prin urechi, nas sau gură. Aceste scurgeri apar numai în
cazul fracturilor de bază deschisă, când s-a produs o leziune a
durei-mater şi a mucoaselor. Uneori este greu de spus dacă
lichidul care se scurge prin nas sau urechi este numai sânge
rezultat din traumatismul acestora sau este amestecat şi cu lichid
cefalorahidian. Deosebirea constă în faptul că sângele amestecat
cu LCR provenit dintr-o fractură a bazei craniului este mai apos,
curge continuu şi nu coagulează.
- echimozele apar de obicei la pleoape, bilateral şi tardiv (la 2-4
zile după accident), fiind un semn caracteristic pentru fractura de
bază craniană, închisă sau deschisă;
- pot să apară infecţii ale meningelui şi creierului;
- leziunile nervoase apar în ambele tipuri de fracturi şi pot merge
până la paralizii ale nervilor cranieni.

66
 Primul ajutor
În cazul fracturii de bază craniană cu leziuni grave cerebrale se
aplică tratamentul menţionat la contuziile grave.
Dacă avem hemoragie intracraniană manifestată prin epistaxis sau
otoragie este contraindicat orice tamponament al acestor orificii,
deoarece putem mării retrograd hematomul intracranian.

Traumatismul cerebral grav

Stabilirea diagnosticului se face pe baza:

a) Anamnezei care cuprinde informaţii despre:
- antecedentele accidentatului;
- tratamentele pe care le urmează;
- circumstanţele în care s-a produs traumatismul;
- mecanismul lezional;
- modul în care s-a instalat coma.
b) Bilanţului lezional care urmăreşte:
- locul unde apare leziunea:
o leziuni cutanate: contuzii, hematoame, plăgi;
o scurgeri de lichid cefalorahidian, rinoree, otoree;
o leziuni cerebrale ce se manifestă clinic astfel:
§ accidentat conştient fără deficit neurologic;
§ accidentat conştient cu deficit focal;
§ accidentat comatos cu sau fără definit neurologic;
o dacă există semne de suferinţă cerebrală – urmărindu-se
tulburări de conştienţă: agitaţie, convulsii, obnubilare,
tulburări de comportament;
- existenţa semnelor de suferinţă axială:
o prezenţa răspunsului motor la un stimul dureros;
o prezenţa tulburărilor de tonus;
- prezenţa semnelor de localizare:
o diametrul şi reactivitatea pupilară: mioză (micşorarea
pupilelor), midriază (dilatarea pupilelor), reactivitatea
pupilelor la lumină;
o tulburări ale motricităţii oculare;
o abolirea reflexelor oculo-cefalice;
o modificarea reflexelor osteo-tendinoase;
o prezenţa reflexului Babinski;
- se va urmări existenţa altor reflexe ale trunchiului cerebral:
o corneean;

67
 o oculo-cardiac;
o fronto-palpebral;
o cilio-spinal.
c) Funcţiilor neorovegetative – urmărindu-se dacă apar:
- tulburări ale respiraţiei;
- modificări ale pulsului şi tensiunii arteriale;
- transpiraţii;
- vomismente.
d) Prezenţa semnelor de traumatism care pot apare:
- fractură cu înfundare;
- existenţa unei paralizii faciale.
Elementele de gravitate în aceste traumatisme sunt:
- vârsta accidentatului şi bolile de care acesta suferă;
- timpul scurs până la acordarea primului ajutor;
- existenţa semnelor de suferinţă axială sau de localizare;
- detresă respiratorie acută;
- leziuni asociate,
- tulburări neurovegetative;
- convulsii, comă;
- stare de şoc;
- stop cardiorespirator.
Important de ştiut:
- orice traumatism cranian trebuie suspectat ca având şi o leziune
a rahisului cervical. Este nevoie de instalarea unui guler
cervical, cu respectarea axului cap-gât-trunchi;
- agitaţia în cazul unui traumatizat cranio-cerebral poate fi de
origine centrală, dar poate fi dată şi de o hipoxemie, un
fenomen dureros sau de un glob vezical;
- o midriază areactivă poate fi secundară unui traumatism al
globului ocular sau a nervului optic, unei anomalii existente
sau a instilării unui colir;
- după un traumatism cranian vomismentele sunt frecvente şi
există riscul aspiraţiei.
A se evita:
- sedarea accidentatului fără controlul ventilaţiei;
- sedarea accidentatului fără efectuarea unui bilanţ neurologic;
- intubaţia traheală pe cale nazală;
- punerea unei sonde gastrice pe cale nazală;

68
- reumplere vasculară importantă în caz de traumatism cranian
izolat;
- administrarea de diuretice, corticoizi.

69
 TRAUMATISMELE VERTEBRO-MEDULARE

Fracturile coloanei vertebrale rezultă în urma unor traumatisme

violente exercitate indirect sau direct asupra acesteia. Deoarece este
interesată şi măduva spinării se numesc traumatisme vertebro-medulare.
În condiţiile existenţei unui proces patologic: osteoporoză,
afecţiune tuberculoasă, procese tumorale fractura coloanei vertebrale,
fracturile se pot produce şi dacă traumatismul este de intensitate mică.
Leziunile vertebrale pot fi întâlnite la toate nivelele, dar cel mai
frecvent sunt la nivelul coloanei cervicale şi lombare, deoarece aceste
segmente sunt mai mobile.
Mecanisme de producere a fracturilor coloanei vertebrale1:
- compresiunea survenită prin presiunea bruscă ce se exercită în
sens vertical asupra coloanei vertebrale care se află într-o
extensie mai puţin rigidă – căderea pe picioare, aşa - numita
„fractură a paraşutiştilor”;
- hiperextensia brutală produce ruperea ligamentelor vertebrale
longitudinale, determinând o deplasare a corpurilor vertebrale,
lezând măduva spinării; vertebrele cele mai expuse la
traumatisme sunt cele situate în segmentele cu mobilitate
maximă;
- hiperflexia forţată a rahisului combinată cu mişcarea de rotaţie
şi înclinare laterală a coloanei vertebrale se întâlnesc în cazul
izbirii de un corp greu.
Clasificarea fracturilor după Arseni:
a) Fracturile de corp vertebral în cadrul cărora se deosebesc:
- tasarea, înfundarea de platou;
- fractura parcelară;
- fractura cominutivă.
b) Fracturile arcului vertebral:
- fractura de lamă;
- fractura de apofize articulare;
- fractura de pedicul;

1
după Watson-Iones, Matzen, Nicoll, Rieunau
70
 - fractura de apofize spinoase.
În cazul leziunilor medulare deosebim următoarele forme:
- comoţia medulară – este o leziune simplă, nu implică
modificări evidente anatomo-patologic la nivelul măduvei
spinării. Clinic, pot apare parestezii care dispar complet în
scurt timp după accident;
- contuzia medulară – este o leziune mai gravă, implică leziuni
vasculare şi ale neuronilor. Apar hemoragii care se întind
uneori la distanţă de locul unde s-au produs, ori formează
hematoame care, prin compresie, produc distrugeri ale
segmentului respectiv din măduvă. Cu cât leziunea este mai
sus situată, cu atât efectul nociv poate fi mai grav;
- compresiunea medulară – aceasta se produce atunci când prin
fractură se deplasează un fragment osos în canalul medular sau
prin procese cicatriciale (arahnoiditele traumatice);
- dilacerarea medulară – este o leziune foarte gravă ce se
produce atunci când sunt distrugeri masive ale vertebrelor în
urma accidentului. Distrugerea măduvei se produce prin
pătrunderea unui fragment osos în canalul medular, secţionând
măduva sau prin alunecarea uneia sau mai multor vertebre
distruse sau tasate care, părăsind poziţia normală, comprimă
măduva.

Simptomatologie
a) Simptomul principal este durerea, localizată la nivelul unei
vertebre sau al unui grup de vertebre, putând fi evidenţiată prin presiunea
exercitată pe vertebra respectivă.
În cazul existenţei unei leziuni la nivelul coloanei cervicale,
accidentatul, pentru a diminua durerile declanşate de mişcare ce se
realizează în focarul de fractură, îşi susţine capul flectat cu ambele mâini.
Această atitudine caracteristică, patognomonică, trebuie remarcată,
luându-se imediat măsuri de imobilizare. În fractura de atlas
traumatizatul adoptă poziţia de torticolis.
Localizarea durerii este dificilă la traumatizaţii inconştienţi sau la
cei care acuză dureri în alte zone ale corpului.
Atunci când traumatizatul prezintă leziuni mult mai grave şi mai
urgente de tratat (plagă abdominală, traumatism toracic grav) este
obligatoriu însă ca, după ce au fost rezolvate aceste leziuni, să fie
investigată şi integritatea coloanei vertebrale deoarece, o leziune
vertebrală poate produce mai târziu grave tulburări (exemplu: sindromul
71
Kummell-Verneuil – în acest sindrom este vorba de o spondilită
posttraumatică ce constă în dureri la nivelul vertebrei traumatizate,
tulburări motorii şi senzitive, nevralgie intensă, ca şi o gibozitate
accentuată care determină pe bolnav să meargă cu capul şi trunchiul mai
aplecate înainte).
b) Deformarea locală, care poate apare în cazul tasării unei vertebre
şi a alunecării posterioare a acesteia, determină apariţia unei proeminenţe
osoase care se poate evidenţia prin inspecţie şi palpare, bolnavul acuzând
durere la acest nivel. Se pot fractura numai apofizele vertebrale (spinoase
sau transverse). Acestea se pot evidenţia prin faptul că, sub piele se simt
fragmente osoase mobile.
c) Contractura şi rigiditatea grupurilor de muşchi din zona
segmentului fracturat, care poate fi pusă în evidenţă la inspecţia coloanei
vertebrale sau la palpare.
d) În jurul focarului de fractură se pot vedea echimoze şi tumefieri
ale pielii, din cauza revărsării subcutanate a sângelui.
În cazul fracturilor vertebrale cu secţiune totală de măduvă (Fig.
20) poate apărea paralizia şi pierderea sensibilităţii în regiunile
subiacente focarului de fractură:
- o leziune la nivelul coloanei cervicale determină tetraplegie
(paralizia membrelor inferioare şi superioare), iar dacă la
aceasta se adaugă şi tulburări respiratorii, înseamnă că leziunea
este localizată la primele vertebre cervicale;
- o leziune la nivelul vertebrelor cervicale 6 şi 7 determină
paraplegie (paralizia membrelor inferioare).

Fig. 20. Secţionări ale măduvei spinării prin fracturi cu deplasări mari ale inelelor
osoase vertebrale [32]

72
 Primul ajutor la locul accidentului
Accidentatul găsit într-un autovehicul va fi degajat fără să se
exercite tracţiuni pe membre, fără să i se flecteze sau torsioneze trunchiul
şi extremitatea cefalică.
În cazul necesităţii unei mişcări de rotaţie a accidentatului, aceasta
trebuie să fie executată în acelaşi timp de mai multe persoane, pentru a
evita torsiunea trunchiului.
Este foarte important ca în timpul degajării, victima să fie
menţinută în bloc, cu menajarea raporturilor dintre craniu şi trunchi, iar
după degajarea accidentatului să se menţină o poziţie de axare a
segmentelor anatomice.
Examinarea accidentatului se va efectua în poziţia de decubit
dorsal, urmărindu-se:
- localizarea topografică a principalelor leziuni;
- funcţiile vitale (puls, tensiune, mişcări respiratorii);
- culoarea şi temperatura tegumentelor;
- investigarea reflexelor pupilare.
Se remediază tulburările generale ce caracterizează şocul traumatic,
deoarece traumatizatul se află aproape întotdeauna în stare de şoc.
În cazul în care manifestă tulburări respiratorii, i se va asigura
permeabilitatea căilor respiratorii şi se va realiza respiraţia artificială cu
ajutorul trusei de respiraţie artificială tip Ruben sau a dispozitivului de
respiraţie artificială cu burduf.
În cazul traumatizatului vertebral se va urmări dacă acesta are sau
nu o leziune medulară evidenţiată printr-o paralizie a membrelor. Aceasta
se va face prin zgârierea sau înţeparea uşoară a extremităţilor, la care
traumatizatul, chiar dacă este inconştient, trebuie să reacţioneze. Dacă
accidentatul este conştient îl vom pune să facă mişcări simple ale
membrelor inferioare.
Deplasarea la spital a unui accidentat care are o fractură de coloană
vertebrală se va face cu o deosebit de mare precauţie, pentru a nu
provoca o leziune medulară acolo unde ea nu se produsese sau pentru a
nu agrava una produsă deja. Astfel, se va interzice traumatizatului să se
mişte şi nici nu se va permite unor persoane neavizate să-l ridice şi să-l
introducă într-o poziţie necorespunzătoare într-un autovehicul.
Traumatizatul va fi aşezat cu faţa în sus, pe un brancard tare (Fig.
21). Se aşează targa acoperită cu o pătură lângă bolnav. Ridicarea şi
aşezarea pe targă va fi executată de patru persoane sau trei (dacă nu se
suspectează o fractură de coloană cervicală). Cele trei persoane
îngenunchează (pe un genunchi) cât mai aproape de traumatizat şi
introduc în acelaşi timp mâinile sub el. Punctele de ridicare sunt: cap şi
73
torace, bazin, membre inferioare. Corpul traumatizatului se ridică în
totalitate în acelaşi timp. În cazul existenţei fracturii la nivelul coloanei
cervicale, tehnica manevrării segmentului cefalic este de hiperextensie şi
tracţiune continuă a capului traumatizatului (Fig. 22). Traumatizatul se
aşează pe targă prin coborâre lentă şi se imobilizează cu benzi
transversale.
În cazul fracturilor coloanei cervicale, capul şi gâtul traumatizatului
vor fi imobilizate între două pături rulate.
În cazul fracturilor coloanei toracale sau lombare, în dreptul locului
în care urmează să se aşeze pe targă zona fracturată se pune o a doua
pătură rulată în întregime - când

Fig. 21. Imobilizarea fracturilor de coloană vertebrală pe un plan tare (targă) [32]

fractura este la nivelul coloanei lombare, sau pe jumătate - când fractura

este la nivelul coloanei toracale, asigurând astfel hiperextensia corpului
vertebral fracturat.

Fig. 22. Fixarea capului şi gâtului între două pături rulate, pentru transportul unui
accidentat cu fractură cervicală [32]

Dacă nu avem la dispoziţie o targă, transportul este admis pe o

pătură. În acest caz, traumatizatul ca fi aşezat culcat cu faţa în jos, cu
excepţia celor suspectaţi de fractură a coloanei cervicale, asigurând
poziţia de extensie a coloanei şi capul rotit pe o parte pentru a uşura
respiraţia (Fig. 23).

Fig. 23. Tehnica imobilizării fracturilor de coloană vertebrală, pe o pătură [32]

74
 Diagnosticul în traumatismul coloanei vertebrale se stabileşte pe
baza:
A) Anamnezei pacientului, aflând informaţii despre:
- antecedentele fiziologice şi patologice;
- circumstanţele în care s-a produs accidentul;
- modul în care s-a instalat simptomatologia;
- mecanismul prin care s-a produs leziunea.
B) Bilanţului lezional, care urmăreşte prezenţa:
- unei dureri rahidiene;
- unei contracturi musculare;
- tulburărilor de sensibilitate;
- modificărilor reflexelor;
- unor leziuni în alte teritorii: craniu, membre, torace, abdomen,
bazin.
C) Bilanţului funcţional care urmăreşte:
- starea de conştienţă;
- tulburările respiratorii;
- modificări ale pulsului şi tensiunii arteriale;
- modificări ale coloraţiei tegumentare.
Elementele de gravitate sunt următoarele:
- vârsta accidentatului şi bolile asociate;
- timpul scurs până la acordarea primului ajutor;
- existenţa deficitului motor sau senzitiv;
- prezenţa leziunilor asociate;
- existenţa bradicardiei, colapsului;
- existenţa stării de şoc, stopului cardiorespirator.

75
 TRAUMATISMELE TORACICE

Traumatismele peretelui toracic

Toracele poate prezenta leziuni ale peretelui sterno-costal, ale

diafragmului şi ale viscerelor (plămâni, cord, vase mari, esofag).
Clasificarea fracturilor1 toracelui:
a) după criteriul patogenic, traumatismele pot fi:
- închise, provocate prin:
• compresiune (strivirea toracelui între două corpuri dure);
• decelerare (strivirea toracelui de volanul maşinii în timpul
unei coliziuni);
• prin leziuni interne mecanice, termice sau chimice;
• prin mecanisme mixte:
- deschise – se caracterizează prin prezenţa unor soluţii de
continuitate a tegumentelor, ce pot varia de la o simplă
excoriaţie şi până la plăgi transfixiante. Ele sunt provocate de:
• corpuri ascuţite (tablă, sticlă, aşchii);
• arme albe (cuţit, baionetă, topor);
• arme de foc;
b) după criteriul aspectului anatomo-patologic al leziunilor, avem:
- leziuni mono-organice: parietale, pleurale, pulmonare,
pericardice, rupturi cardiace, rupturi ale aortei, ale esofagului,
ale canalului toracic, ale diafragmului;
- leziuni bi-organice:
• parieto-pleurale;
• pleuro-pulmonare;
• toraco-pulmonare;
- leziuni pluriorganice - atunci când, pe lângă leziunile
parietopleuropulmonare, se adaugă leziuni ale unuia sau mai
multor organe viscerale.

1
Caloghera C. – „Chirurgie de urgenţă”, Editura Antib, Timişoara, 1993, p. 79
76
 Plăgile toracice deschise se împart în:
- plăgi toracice nepenetrante, care afectează numai peretele, fără
să atingă pleura;
- plăgi toracice penetrante, care străbat, fie numai pleura
parietală şi produc o comunicare între cavitatea pleurală şi
mediul extern, fie şi pleura şi plămânul, când leziunea este mult
mai gravă.
Plăgile toracice penetrante se numesc oarbe, atunci când au numai
orificiul de intrare şi transfixiante, când au şi orificiu de ieşire.
c) după criteriul fiziopatologic, traumatismele pot fi:
- traumatisme toracice fără tulburări ale funcţiilor vitale;
- traumatisme toracice cu tulburări ale funcţiilor vitale;
- traumatisme toracice cu oprirea temporară a funcţiilor vitale
(stop cardiac sau respirator).
Majoritatea traumatismelor toracice nu pun probleme vitale, dar pot
exista şi traumatizaţi toracici care pot avea insuficienţă respiratorie acută,
insuficienţă circulatorie acută sau pe amândouă, necesitând un tratament
specializat imediat.
Pentru stabilirea unui diagnostic corect, important este să
cunoaştem:
- antecedentele bolnavului;
- circumstanţele în care s-a produs accidentul;
- mecanismul lezional;
- tipul durerii.
Traumatizatul va fi examinat, făcându-se un bilanţ lezional:
a) la inspecţie se urmăreşte:
- existenţa leziunilor parietale:
o echimoze, hematoame;
o deformaţii, fracturi costale;
o limitarea mobilităţii unui hemitorace;
o plăgi;
- prezenţa unor anomalii ale cineticii parietale:
o tiraj;
o respiraţie paradoxală;
o balans toraco-abdominal;
- dacă există semne de pierdere sanguină:
o hemoptizie;
o hemoragie exteriorizată;
o paloare cutaneo-mucoasă;
- prezenţa unor tulburări ale hematozei (transpiraţii, cianoză).

77
b) la palpare căutăm existenţa:
- unei dureri;
- asimetriei pulsului şi tensiunii arteriale la cele patru membre;
- unor fracturi costale, volet toracic;
- unui emfizem subcutanat;
c) la percuţie căutăm existenţa:
- unei matităţi (în cazul unui hemopneumotorax);
- unui timpanism (în cazul unui pneumotorax).
d) la auscultaţie cardio-pulmonară căutăm existenţa:
- unei asimetrii auscultatorii;
- unui suflu apărut recent;
- unei frecături pericardice sau pleurale;
- diminuarea sau abolirea murmurului vezicular;
- zgomote hidroaerice toracice.
În cazul bilanţului funcţional se urmăresc:
- starea de conştienţă a accidentatului;
- existenţa tulburărilor ventilatorii;
- modificările pulsului şi tensiunii arteriale;
- modificarea coloraţiei tegumentelor.
Elementele de gravitate sunt:
- vârsta accidentatului şi bolile asociate;
- timpul scurs până la acordarea primului ajutor;
- existenţa unor tulburări ale hematozei;
- prezenţa emfizemului subcutanat;
- dacă bolnavul prezintă tulburări ale conştienţei;
- existenţa unei plăgi toracice;
- prezenţa tamponadei, contuziei miocardice;
- prezenţa convulsiilor, colapsului;
- prezenţa stării de şoc;
- existenţa stopului cardio-respirator.

Insuficienţa respiratorie
prin obstrucţia căilor respiratorii

Obstrucţia căilor respiratorii se poate produce prin:

- inundarea căilor respiratorii cu sânge, secreţii bronşice sau
conţinut gastric;
- corpi străini aspiraţi în timpul accidentului.

78
 Obstrucţia căilor respiratorii se manifestă prin:
- mişcarea amplă a toracelui cu respiraţie ineficientă;
- existenţa cianozei;
- prezenţa unui zgomot strident caracteristic.

Primul ajutor
Ø Dacă bolnavul este conştient:
- se aşează în poziţie semişezândă (deoarece această poziţie
asigură o mai bună ventilaţie);
- se administrează calmante pentru durere;
- se indică bolnavului să tuşească, deoarece îşi poate elimina
secreţiile bronşice.
În timpul transportului, accidentatului i se va administra oxigen şi i
se vor asigura alte îngrijiri, în funcţie de starea bolnavului.
Ø Dacă bolnavul este inconştient se realizează eliberarea căilor
respiratorii prin aşezarea capului în hiperextensie şi deschiderea gurii,
urmată de tracţiunea limbii. Se va face curăţirea digitală a cavităţii
bucale, se vor aspira secreţiile cu ajutorul unei sonde şi se instalează o
pipă Guedel.
La bolnavii comatoşi, datorită persistenţei încărcăturii bronşice, se
face intubaţia traheală şi se continuă aspiraţia secreţiilor.

Insuficienţa respiratorie
prin instabilitate toracică

Instabilitatea toracică apare în fracturile pluricostale cu volet costal.

Prin volet costal se înţelege fracturarea mai multor coaste deodată,
coastele fiind fracturate în câte două sau mai multe puncte distanţate între
ele. Se creează astfel o suprafaţă (volet) care nu mai este intim legată de
restul grilajului costal şi nu mai execută în timpul inspiraţiei mişcările de
extensie obişnuite. Sub presiunea aerului atmosferic voletul se adânceşte
în torace, exercitând o compresie a organelor de aici, diminuând mult
capacitatea de oxigenare a sângelui.
Mişcarea voletului determină apariţia unei respiraţii paradoxale, a
cianozei accentuate şi a tahipneei (peste 20-25 respiraţii pe minut),
simptome care sunt cu atât mai accentuate cu cât voletul costal are o
întindere mai mare.

79
 Primul ajutor
- traumatizatul se aşează în poziţie semişezândă;
- pentru durere se administrează calmante (Algocalmin, Piafen,
Tador). Este contraindicată administrarea morfinei,
myalginului sau preparatelor similare, deoarece acestea
deprimă centrul respirator;
- se va face imobilizarea fracturilor şi a voletului costal, astfel:
o victima se va culca pe partea lezată sau se fixează voletul,
fie prin compresiune manuală, fie prin feşi rulate aplicate
pe volet şi fixate cu bandă adezivă;
o este contraindicată imobilizarea fracturilor costale prin
bandaje circulare, deoarece se reduce capacitatea de
expansiune a hemitoracelui sănătos;
o dacă bandajarea este efectuată prea strâns atunci există
pericolul ca vârful ascuţit al coastei fracturate să poată
leza pleura;
- în timpul transportului i se va administra accidentatului oxigen
şi se combat fenomenele patologice asociate (scăderea tensiunii
arteriale, vărsături, şoc etc)

Pneumotoraxul traumatic

Pneumotoraxul este afecţiunea în care cavitatea pleurală normal

virtuală se transformă într-o cavitate reală prin prezenţa aerului între cele
două foiţe pleurale, viscerală şi parietală.
În cazul pneumotoraxului traumatic produs printr-o plagă
penetrantă a toracelui, pătrunderea de aer între cele două foiţe pleurale
este bruscă, masivă şi însoţită de devieri ale mediastinului.

Simptomatologie
La bolnavii cu pneumotorax toracic se remarcă:
- fenomene de insuficienţă respiratorie acută;
- tuse chinuitoare;
- emfizem subcutanat (bule de aer sub piele).
Aerul pătrunde sub piele prin plaga creată de coastele fracturate,
care lezează atât părţile moi, foiţele pleurale, cât şi plămânul şi căile
aeriene.

80
 Primul ajutor
În cazul unei plăgi toracice în care cavitatea pleurală comunică cu
exteriorul şi plămânul este compresat masiv de către presiunea
atmosferică, acoperirea acesteia fiind un gest de maximă urgenţă. Peste
plagă se aplică comprese sterile sau câteva straturi de tifon peste care se
pune vată sau chiar bucăţi de pânză curată, împăturită, care trebuie cusute
la pielea din jur pentru a nu fi aspirate în interiorul toracelui. Peste
comprese se aplică un strat impermeabil (naylon) care se fixează cu benzi
de romplast. Astuparea breşei trebuie să se facă semiocluziv, pentru a
permite, până la un punct, ieşirea aerului dacă presiunea din pleură
creşte. Dacă este posibil, la locul accidentului se poate face o sutură
provizorie a plăgii pentru a nu permite aerului atmosferic să exercite
presiune asupra plămânilor.
Accidentatul este trimis urgent într-o unitate spitalicească. În
timpul transportului, pentru a uşura activitatea toracelui, poziţia este
semişezândă sau şezândă. La spital plaga va fi suturată ermetic.
Există şi situaţia în care, în urma unor plăgi pleuropulmonare, apare
pneumotoraxul compresiv (sufocant), în care aerul pătrunde în cavitatea
pleurală, dar nu poate ieşi. Aerul poate proveni:
- dintr-o leziune pleuro-pulmonară sau a conductelor aeriene, din
rupturi ale bronhiilor, traheii;
- din afară, pătrunzând în pleură prin peretele toracic.
Pneumotoraxul compresiv apare în cazul unor plăgi toraco-pleurale
cu pleură pulmonară intactă şi plăgi pleuro-pulmonare cu torace închis.
Simptomatologie
Accidentaţii sunt cianotici, au o respiraţie rapidă şi superficială,
prezintă o tuse chinuitoare.
În pneumotoraxul compresiv se produce:
- comprimarea vaselor mari şi deplasarea inimii;
- comprimarea plămânilor cu suprimarea funcţiei de hematoză;
- devierea traheii, distensia jugularelor, emfizem subcutanat.
Dacă există rupturi ale pleurei mediastinale se produc emfizemul
mediastinal cu comprimarea vaselor gâtului, apariţia dispneei, cianozei
extremităţii cefalice, colapsului cardiac şi chiar decesul.
În forma gravă a unui pneumotorax compresiv se poate produce un
emfizem subcutanat gigant, în care aerul pătrunde şi sub pielea gâtului, a
feţei.

81
 Primul ajutor
Primul gest care trebuie făcut este introducerea unui ac în pleură
(numai pe marginea superioară a coastei), scăzând astfel presiunea
intrapleurală şi reducând deplasarea mediastinală.

Hemotoraxul

Prin hemotorax se înţelege prezenţa de sânge în cavitatea pleurală,

datorită ruperii de vase sanguine din plămâni, pleură, muşchii intercostali
sau prin ruperea vaselor mamare interne ori a vaselor intercostale.
Simptomatologie
În cazul unui revărsat sanguin în cantitate mică, semnele clinice
sunt foarte reduse. Prezenţa revărsatului poate fi pusă în evidenţă prin
examen radiologic sau puncţie exploratorie.
În cazul unui revărsat sanguin în cantitate medie sau mare apar
semne de:
- insuficienţă circulatorie acută (scăderea tensiunii arteriale, puls
accelerat, stare lipotimică, scăderea hemoglobinei şi a
hematocritului etc);
- insuficienţă respiratorie acută (cianoză, respiraţii frecvente etc)
datorită scăderii masei de sânge circulant şi comprimării
plămânului de către sângele din cavitatea pleurală, scăzând
astfel capacitatea de oxigenare a sângelui.
Hemotoraxul poate produce o deplasare bruscă şi masivă a
organelor mediastinului spre hemitoracele sănătos, cu consecinţe vitale
grave.
• La inspecţie se observă un hemitorace bombat şi asimetric.
• La percuţie constatăm matitate în hemitoracele respectiv.
• La auscultaţie nu se mai aud zgomote respiratorii normale.

Primul ajutor
- primul gest care se face este evacuarea sângelui prin puncţie-
aspiraţie, pentru a evita comprimarea plămânului;

82
- dacă sângerarea continuă este indicată intervenţia chirurgicală:
se execută toracotomie şi se tratează leziunea care determină
hemoragia;
- în caz de hemoragie mare se compensează cantitatea de sânge
pierdut prin perfuzie cu sânge sau substituenţi plasmatici
macromoleculari;
- de asemenea, sunt obligatorii: oxigenoterapia, vitaminoterapia
şi antibioterapia.

83
 TRAUMATISMELE ABDOMINALE

Traumatismele abdominale se clasifică în:

- traumatisme abdominale închise (contuziile);
- traumatisme abdominale deschise (plăgile).

Contuziile abdominale

Contuziile abdominale sunt leziuni determinate de un traumatism

care nu a produs nici o plagă peretelui abdominal.
Contuziile pot interesa:
- numai peretele abdominal (echimoze, hematoame);
- peretele şi viscerele abdominale (contuzii parieto-viscerale);
- numai viscerele abdominale.
Mecanismele de producere a leziunilor viscerale:
- în cazul organelor cavitare putem avea: smulgerea, zdrobirea,
explozia;
- în cazul organelor parenchimatoase se pot întâlni: smulgerea
prin contralovitură şi zdrobirea;
- leziunile viscerale sunt amplificate de asocierea fracturilor
osoase;
- în cazul accidentelor de circulaţie pot apare următoarele
situaţii:
o decelerarea bruscă (vehicul oprit brusc de un obstacol) ce
proiectează organele interne pe peretele corpului,
determinând fisurarea sau ruperea lor prin contralovitură;
o centurile de siguranţă pot şi ele produce leziuni
abdominale, cu ocazia coliziunii.
Leziunile peretelui abdominal pot fi: echimoze, hematoame, supra-
şi subaponevrotice, rupturi musculare şi aponevrotice.
Leziunile organelor parenchimatoase (splină, ficat, pancreas,
rinichi) pot fi:
- simple – mici hematoame periviscerale (hematoame în loja
organului respectiv);

84
 - complexe – rupturi parţiale sau totale ale organului (splină,
ficat, pancreas, rinichi), hematoame sub capsula sau fasciile de
înveliş ale organului). Aceste hematoame se pot resorbi sau pot
sparge învelişul respectiv (foiţele mezourilor, capsula hepatică,
capsula splenică), declanşând o hemoragie internă. Această
hemoragie se numeşte hemoragie internă „în doi timpi”
deoarece în timpul întâi se produce hemoragia intra- sau
subcapsular, iar în timpul al doilea se rupe capsula şi sângele se
evacuează în cavitatea abdominală. Această hemoragie este
adeseori gravă, chiar fatală.
Leziunile organelor cavitare (stomac, intestin) pot fi:
- simple contuzii ale peretelui, cu sufuziuni sanguine subseroase
(echimoze, hematoame);
- perforaţii urmate de peritonită.
Este foarte important de reţinut:
- o contuzie abdominală poate să fie banală, constând doar în
leziuni ale peretelui (echimoze, hematoame);
- o contuzie abdominală poate determina moartea:
o în câteva minute, prin hemoragie masivă sau şoc, în cazul
lezării unui vas mare;
o în câteva ore, prin hemoragie internă lentă produsă de
rupturi ale organelor parenchimatoase;
o în câteva zile, prin peritonită sau hemoragie „în doi
timpi”.
Pentru un diagnostic corect sunt importante de ştiut:
- date despre pacient – vârstă, boli asociate;
- circumstanţele în care s-a produs accidentul;
- mecanismul lezional;
- localizarea durerii: abdominală, lombară, pelviană.
În timpul examinării se urmăreşte:
o starea de conştienţă;
o prezenţa tulburărilor respiratorii;
o tensiunea arterială, pulsul;
o coloraţia cutaneo-conjunctivală.
La examenul abdominal căutăm:
• la inspecţie:
- o echimoză, un hematom;
- abdomen imobil în timpul respiraţiei – semn de peritonită;

85
 - perete abdominal meteorizat – semn de iritaţie peritoneală
moderată, care creează o distensie a anselor intestinale;
- perete abdominal contractat, uneori chiar excavat, reprezentând
un semn de iritaţie peritoneală puternică.
• la palpare:
- o durere provocată la nivelul abdomenului;
- o contractură abdominală.
• la percuţie:
- dispariţia matităţii hepatice datorită prezenţei aerului în
cavitatea peritoneală, provenind din ansele intestinale sau
stomac;
- un glob vezical;
- matitate deplasabilă în flancuri – dacă în abdomen există lichid
(sânge, puroi) acesta se adună în partea pe care este culcat
bolnavul, depistându-se matitate în flancul respectiv şi
sonoritate în flancul opus. Acest semn îl căutăm aşezând
bolnavul succesiv pe cele două flancuri.
• la auscultaţie: un suflu pe traiectul axei aortice.
De asemenea vor fi examinate şi celelalte teritorii: craniul, coloană
vertebrală, torace, bazin, membre.
Simptomatologie
Semne generale:
- starea de şoc traumatic se caracterizează prin paloare, puls
rapid cu amplitudine mică, tensiune arterială scăzută,
transpiraţii reci, respiraţii frecvente şi superficiale, vărsături,
diureză scăzută.
Şocul traumatic poate fi deosebit greu de cel hemoragic, ele se pot
combina sau se succed în cazul unui traumatism abdominal.
Semne locale:
- durerea apare precoce, iniţial în locul unde s-a produs leziunea,
apoi se poate extinde şi la alte teritorii. Durerea poate fi:
o moderată – în ruptura de organ parenchimatos;
o violentă – în perforaţie de organe cavitare (anse
intestinale, stomac). Durerea în cazul rupturii de ansă
intestinală este mai puţin intensă din cauza alcalinităţii
conţinutului intestinal, în comparaţie cu durerea din
ruptura de stomac. Peritonita pe care o declanşează
ruptura intestinală este mai gravă decât cea rezultată din
ruptura gastrică;

86
 - contractura musculară – o contractură care transformă peretele
abdominal într-o suprafaţă rigidă, aşa numitul „abdomen de
lemn”, este semn de iritaţie peritoneală;
- alte semne:
o meteorism, pneumoperitoneu;
o vărsături;
o hematurie în traumatismul vezical, renal.
Primul ajutor
- bolnavul cu traumatism abdominal se va transporta la spital
aşezat pe o targă în decubit dorsal;
- pentru a relaxa musculatura abdominală poziţia cea mai
indicată este cu membrele inferioare uşor flectate, iar sub
genunchi se aşează o pătură rulată sau o pernă;
- pe zona dureroasă a abdomenului se poate aplica o pungă cu
gheaţă;
- pentru a împiedica revărsarea unui conţinut prea mare de lichid
gastro-duodenal în peritoneul liber se poate realiza o aspiraţie
gastrică, astfel uşurându-se respiraţia şi reducându-se distensia
abdominală (meteorismul);
- nu se administrează antalgice puternice deoarece pot fi mascate
semne abdominale importante (durerea şi contractura
musculară);
- este interzisă administrarea de lichide sau medicamente pe cale
bucală;
- în caz de şoc (hemoragic sau traumatic) se instalează o perfuzie
cu sânge sau soluţii macromoleculare.
În timpul transportului se va urmări:
- starea de conştienţă;
- frecvenţa respiratorie;
- tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă;
- coloraţia tegumentelor;
- asigurarea oxigenoterapiei pe mască, la nevoie.

Plăgile abdominale

Plăgile abdominale sunt leziuni determinate de un traumatism care

interesează şi deschid abdomenul (abdomen acut chirurgical prin
traumatism deschis).

87
 Plăgile abdominale pot fi:
- nepenetrante – care interesează parţial sau total peretele
abdominal (piele, aponevroze, muşchi) şi se opresc la
peritoneu;
- penetrante – în care agentul traumatic a lezat toate structurile
peretelui abdominal, inclusiv peritoneul şi a penetrat şi în
cavitatea peritoneală, dar fără să lezeze vreun organ al cavităţii
peritoneale;
- perforante – în care agentul traumatic, după ce a depăşit toate
structurile peretelui abdominal, a lezat şi unul sau mai multe
organe.
Mecanismul de producere al plăgilor:
- arme albe (pumnal, sabie, baionetă, cuţit);
- corpuri metalice sau nemetalice (gloanţe, schije de obuz,
cioburi de sticlă);
Pentru un diagnostic corect este important de ştiut:
- vârsta bolnavului şi bolile asociate;
- modul în care s-a produs accidentul;
- cu ce corp vulnerant a fost efectuat traumatismul şi dacă
respectivul corp a ieşit sau a rămas în abdomen;
- ora exactă la care s-a produs accidentul;
- fenomenele pe care le-a prezentat accidentatul după
traumatism:
o dacă a prezentat pierdere de conştienţă;
o vărsături;
o urină sanguinolentă.
Examinarea accidentatului se va face cu multă blândeţe. Se
examinează funcţiile vitale: frecvenţa respiratorie, pulsul, tensiunea
arterială.
• La inspecţie se caută:
- locul, mărimea, numărul orificiilor existente în peretele
abdominal;
- dacă există orificii de ieşire şi la ce distanţă sunt situate acestea
faţă de orificiul sau orificiile de intrare;
- în cazul plăgilor penetrante se verifică dacă în plagă se văd
fragmente din marele epiplon;
- în cazul plăgilor perforante se observă scurgerea conţinutului
gastric sau intestinal, sângelui, bilei;
- în plăgile abdominale mari se pot vedea organele şi de multe
ori acestea se pot exterioriza (evisceraţie).

88
 • La palpare se urmăreşte găsirea unui focar dureros la distanţă
de plagă, care poate arăta existenţa unei iritaţii peritoneale generale.
• La percuţie se poate depista o matitate deplasabilă.
Se vor căuta de asemenea şi leziuni asociate: leziuni toracice,
vezicale, uterine etc.
Primul ajutor
- dacă funcţiile vitale nu sunt deficitare ne ocupăm de îngrijirea
plăgii;
- nu se administrează opiacee pentru calmarea durerii.
În cazul plăgilor nepenetrante:
- se face curăţirea mecanică a tegumentului din jurul plăgii, prin
spălare;
- se dezinfectează cu alcool, alcool iodat sau tinctură de iod
(aceste substanţe antiseptice nu trebuie să atingă plaga),
circular şi centrifug, din apropierea plăgii spre exterior, pentru
a împiedica infectarea plăgii cu germenii de pe piele;
- se curăţă plaga cu un antiseptic: rivanol, cloramină, apă
oxigenată;
- se curăţă plaga de corpuri străine şi ţesuturi distruse, cu
instrumente sterile;
- plaga este acoperită cu comprese sterile care trebuie să
depăşească marginile plăgii, peste care se pune o compresă de
tifon care să depăşească marginile pansamentului şi se fixează
cu leucoplast;
- dacă plaga sângerează, peste comprese se pune vată şi se face
un pansament compresiv prin înfăşare;
În cazul plăgilor penetrante:
- pansarea plăgii se va executa la fel ca şi în cazul plăgilor
nepenetrante dar nu se va introduce în plagă nici un fel de
instrument pentru explorarea ei, ci se aplică doar un pansament
uscat de protecţie;
- în cazul în care plaga penetrantă este cu evisceraţie
posttraumatică (ieşirea viscerelor afară din abdomen) este
interzisă executarea unor manevre de readucere a anselor în
interior. Se recomandă aplicarea de câmpuri mari îmbibate cu
soluţie călduţă izotonică, menţinute de o faşă necompresivă sau
prosop;

89
 În timpul transportului se vor urmări: starea de conştienţă, funcţiile
vitale, coloraţia tegumentelor şi se vor lua măsuri dacă apar fenomene
patologice.

90
 TRAUMATISMELE BAZINULUI

Bazinul reprezintă un segment osos important prin rolul său în

locomoţie şi statică, precum şi prin protecţia pe care o oferă viscerelor şi
formaţiunilor vasculo-nervoase de la acest nivel (Fig. 24).
Clasificarea anatomo-patologică a fracturilor bazinului1:
- fracturi parcelare (fig. 25-26):
o ale osului iliac, cu smulgeri sau decolări ale spinelor,
fracturi ale aripii sau crestelor;
o ale corpului pubelui sau ramurii pubo-iliace;
o ale ischionului;
o ale sacrului;
o ale coccisului;
- fracturile centurii pelviene;
- fracturile articulare:
o fractura cotilului;
o disfuncţiile pubiene.

Fig. 24. Bazinul osos [32]

Fig. 25. Fracturi de bazin care interesează un singur os [32]

1
C. Caloghera – „Chirurgie de urgenţă”, Editura Antib, Timişoara, 1993
91
 Fig. 26. Fracturi de bazin care interesează numai două oase [32]

Mecanismele de producere pot fi:

- mecanism direct:
o ca urmare a unei forţe puternice de izbire ce acţionează
dintr-o singură parte;
o prin comprimarea între două forţe opuse (de exemplu
strivirea între două vehicule). Aceste forţe acţionează
asupra zonelor cu rezistenţă scăzută:
§ zona centrală a aripii iliace;
§ zona orificiilor sacrate;
§ zona găurii obturatoare;
§ fundul cavităţii cotiloide;
- mecanism indirect: la sportivi, fracturile de bazin se pot
produce prin contractură musculară violentă.
Examinarea accidentatului:
La examinarea accidentatului se urmăresc următoarele aspecte:
- starea de conştienţă;
- frecvenţa respiratorie;
- pulsul, tensiunea arterială;
- coloraţia cutaneo-conjuctivală.
Importante sunt informaţiile despre:
- vârsta accidentatului, antecedentele şi bolile de care acesta
suferă;
- circumstanţele în care s-a produs traumatismul;
- mecanismul lezional.
• La inspecţie vom căuta:
- o echimoză, un hematom;
- o impotenţă funcţională a membrelor inferioare;
- o deformare a bazinului.

92
 • La palpare căutăm:
- o durere provocată la nivelul foselor lombare; abdomenului, a
organelor genitale externe;
- o contractură abdominală;
- o asimetrie a pulsului femural.
• La percuţie urmărim:
- prezenţa unui meteorism;
- un eventual glob vezical;
- existenţa matităţii în flancuri.
Vor fi examinate şi celelalte leziuni ale corpului.
În fracturile de bazin se urmăreşte aspectul urinii şi posibilitatea
micţiunii spontane, pentru depistarea unei rupturi de uretră sau vezică
urinară.
Dacă accidentatul prezintă ruptură de vezică, acesta nu poate urina,
deoarece urina s-a revărsat în cavitatea peritoneală sau extraperitoneală.
În cazul rupturii de uretră apare retenţia de urină, dificultate la
micţiune, uretroragie.
Deseori, aceşti traumatizaţi au semne evidente de şoc traumatic.
Simptomatologie
Simptomul principal este durerea, situată la nivelul focarului de
fractură. Această durere se poate evidenţia prin presiune pe spinele iliace,
crestele iliace, arcada inghinală, pube.
În cazul fracturii de bazin avem impotenţă funcţională relativă a
membrelor inferioare. Această impotenţă este determinată de durere, de o
luxaţie sau înfundare a capului femural. Bolnavul poate să-şi mişte
genunchii, degetele de la picioare dar, din cauza durerilor, el nu poate
merge. De asemenea, mobilizarea coapselor unilateral sau bilateral este
foarte dureroasă.
Deformarea bazinului apare îndeosebi în fracturile unilaterale cu
disjuncţie pubiană (desfacerea celor două oase pubiene), cu ascensiunea
uneia dintre jumătăţi. Poate fi pusă în evidenţă prin palparea simfizei
pubiene, când se simte un spaţiu gol creat de îndepărtarea oaselor
pubiene, bazinul în acest caz, lărgindu-se.
În fracturile inelului pelvian (fracturi totale de bazin) poate apărea
scurtarea falsă a membrului inferior corespunzător părţii fracturate,
precum şi rotarea externă a acestuia. Datorită tracţionării membrului
inferior împreună cu osul iliac de către muşchii peretelui abdominal,
apare falsa scurtare.

93
 Pot apărea tumefieri şi echimoze în regiunea fesieră, scrotală,
perineală. Intensitatea lor este în concordanţă directă cu gradul fracturii.
Contractura muşchilor abdominali poate apărea în cazul existenţei
unui hematom retroperitoneal şi în cazul unei rupturi de organ abdominal
(colon, intestin subţire, vezică urinară).

Primul ajutor
- combaterea stării de şoc traumatic;
- sedarea bolnavului cu sedative obişnuite, fără opiacee.
La fel ca şi în cazul fracturii de coloană vertebrală, accidentatul
este ridicat de către patru persoane şi pus pe o targă tare în decubit dorsal
cu membrele pelviene uşor flectate din articulaţia şoldului şi a
genunchiului.
În cazul existenţei unei fracturi a cotilului se realizează
imobilizarea pe o targă tare cu membrul inferior în poziţia iniţială de
abducţie, fără a se încerca axarea membrului.
În cazul unor deviaţii mari ale osului iliac se poate realiza o
extensie folosind eşarfe la diferite nivele, în timpul unui transport
îndelungat.
Transportul unui accidentat cu fractură de bazin pe o pătură este
interzis.
În timpul transportului vor fi urmărite: starea de conştienţă,
funcţiile vitale, coloraţia tegumentelor.

94
 TRAUMATISMELE OCULARE

Afectarea ochiului în activităţile sportive se poate produce prin:

- traumatism direct asupra globului ocular şi a anexelor sale;
- traumatism indirect, prin lovirea părţilor învecinate şi
transmiterea prin intermediul pereţilor osoşi.
Lovirea se poate produce cu mingea, capul, pumnul, cotul,
genunchiul etc.

Traumatismele pleoapelor

Pleoapele, constituind cel mai important element protector al

ochilor, sunt expuse traumatismelor.
Pleoapele pot prezenta: contuzii, plăgi, arsuri.

Contuziile pleoapelor

Gravitatea accidentului ocular depinde de forma agentului

contuzional şi de intensitatea contuziei.
Contuziile pleoapelor se manifestă în special prin apariţia rapidă a
echimozelor subcutanate sau hematoamelor, ce dau aspectul cunoscut de
ochi vânăt. Sângele poate difuza şi la ochiul opus pe sub piele.
Echimozele pleoapelor dispar după 8-10 zile, după ce şi-au
schimbat culoarea albastră în verde, apoi galben.
Hematomul palpebral este produs de zdrobiri şi rupturi tisulare mai
intense, datorate unei contuzii mai puternice şi apare, de obicei, în box şi
rugbi.
Pleoapele sunt edemaţiate (umflate), echimotice, dureroase la
palpare, iar fanta palpebrală este închisă.

Primul ajutor:
- repaus sportiv, minim 10 zile;
- examenul fundului de ochi şi a acuităţii vizuale;
- aplicarea de comprese reci;

95
 - hemostatice (vitamina C, vitamina K, calciu).

Plăgile pleoapelor
Plăgile pleoapelor sunt produse prin:
- înţepare;
- tăiere;
- rupere.

Simptomatologia este legată de întinderea şi direcţia plăgilor.

Dacă ele nu interesează toate straturile şi dacă direcţia lor este
orizontală, au tendinţa de a se cicatriza spontan.

Tratamentul plăgilor palpebrale constă în:

- curăţirea lor;
- profilaxia antitetanică;
- realizarea unei suturi (chiar şi după 24 de ore);
- administrarea de antibiotice.

Traumatismele conjunctivei

Echimozele conjunctivei
Pot să apară în urma traumatismelor locale sau de vecinătate. Nu
necesită un tratament special, se resorb în câteva zile.
Echimozele pot să apară în baschet, box, handbal, rugbi, volei,
lupte etc.

Plăgile conjunctivale
Plăgile conjunctivale pot apărea în timpul unor jocuri sportive:
volei, baschet, rugbi etc.
Primul ajutor
- curăţirea plăgilor;
- profilaxia antitetanică;
- realizarea unei suturi;
- administrarea de antibiotice.

96
 Traumatismele corneene

Contuzia corneană determină apariţia unui proces edematos sau

hemoragic, datorită lezării membranelor Bawmann şi Descemet printr-un
traumatism direct antero-posterior.
Plăgile corneene determinate de instrumente ascuţite interesează
deseori cristalinul.
Dacă plaga este paracentrală, cicatricea nu va afecta decât parţial
vederea.
În cazul unei cicatrice centrale cu periferia corneană clară, vederea
se poate recupera numai prin keratoplastie.

Traumatismele scleroticei

Se produc prin perforarea ei de către un corp ascuţit sau prin rupturi

datorită contuziei.
Rupturile sclerei se produc prin lovirea ochiului cu pumnul,
mingea, bulgărele de zăpadă sau cu orice corp contondent.
În momentul ruperii accidentatul simte o durere extrem de vie,
vederea i se tulbură profund sau dispare complet. Adeseori, ruptura este
mascată de o hemoragie conjunctivală şi locul rupturii este semnalat de o
linie negricioasă. Odată cu ruptura sclerei se produc leziuni intraoculare
grave.
Prognosticul rupturilor prin inclavarea şi hernierea părţilor
interioare este foarte grav.
Tratamentul rupturilor recente ale sclerei se face chirurgical, prin
sutura plăgii.
Plăgile neperforante ale sclerei, care apar rar, se vindecă fără
complicaţii, împreună cu vindecarea conjunctivei supraadiacente.
Plăgile perforante ale sclerei sunt mai grave, prin lezarea straturilor
interne şi prin inflamaţiile provocate de acestea.
Pentru plăgile sclerale neperforante este suficientă sutura
conjunctivei, pentru a preveni infecţia ulterioară.
Plăgile dehiscente trebuie suturate după rejecţia prealabilă a părţilor
inclavate. Plaga conjunctivală se suturează separat.

97
 Traumatismele cristalinului

Cataracta traumatică se poate produce prin:

- contuziile globului ocular;
- ruptura capsulei cristaliniene;
- corpi străini intracristalinieni;
- agenţi fizici:
o electricitate;
o căldură;
o radiaţii ionizante (raze X).

Corpii străini oculari

Corpii străini conjunctivali şi corneeni

Corpii străini sunt de natură variată:
- ace;
- sticlă;
- aşchii de lemn;
- fragmente de plante;
- bucăţi de piatră etc.
Corpii străini neinfectanţi, netoxici, inoxidabili sunt bine toleraţi
timp îndelungat.
Corpii străini infectanţi, corpii oxidabili, spinii vegetali, insectele,
menţin o stare de iritaţie permanentă.
Corpii străini mici ajunşi în sacul conjunctival, dacă nu se fixează,
cad în fundul de sac inferior sau, prin clipire, ajung în unghiul intern al
fantei palpebrale, de unde pot fi îndepărtaţi.
Simptomatologie
Corpii străini mici se fixează de obicei sub pleoapa superioară,
producând lăcrimare, fotofobie, dureri înţepătoare.
Corpii străini mai lungi şi subţiri (spini, paie, aşchii de lemn) se
fixează prin cele două capete în fundul de sac superior şi provoacă o
congestie conjunctivală difuză, cu secreţie abundentă şi cu edem
palpebral pronunţat.
Când corpul străin este implantat în cornee provoacă iritaţii,
durere, lăcrimare abundentă, fotofobie. Mai pot să apară edem cornean,
ulcer cornean, suprainfectarea corneei, scăderea acuităţii vizuale.

98
 Primul ajutor
Corpii străini conjunctivali, dacă nu sunt implantaţi, vor fi
îndepărtaţi prin spălare abundentă a sacului conjunctival cu apă sau
soluţie dezinfectantă.
Dacă corpii străini conjunctivali sunt inclavaţi, îndepărtarea lor se
va face după răsfrângerea pleoapei superioare cu un tampon de vată
plasat pe o baghetă de sticlă, înmuiat în apă. Dacă nu se reuşeşte
extragerea corpului străin, bolnavul va fi trimis la medicul specialist.
Corpii străini implantaţi în cornee vor fi extraşi de medicul
specialist.
Corpii străini conjunctivali neglijaţi pot determina apariţia
conjunctivitelor şi lezarea corneei în timpul clipitului.

Corpii străini intraoculari

După natura lor, aceşti corpi străini pot fi:

- metale:
o magnetice (din oţel sau în aliaj cu fier, nichel, crom);
o nemagnetice (zinc, cupru, magneziu).
- lemn;
- sticlă;
- piatră etc.
Localizarea corpului străin în interiorul globului ocular poate fi
situat în:
- camera anterioară;
- cristalin;
- corpul ciliar;
- corpul vitros;
- peretele globului ocular.
Simptomatologia pe care o produce un corp străin intraocular este
asemănătoare cu cea produsă de o plagă corneană sau sclerală perforantă.
Primul ajutor
Corpii străini intraoculari sunt o urgenţă majoră.
La locul accidentului se recomandă:
- instilarea de soluţii dezinfectante;
- aplicarea unui pansament steril;
- realizarea profilaxiei antitetanice.
Accidentatul va fi transportat de urgenţă la spital.

99
Important de ştiut:
- neglijarea unui corp străin intraocular magnetic determină
pierderea ochiului prin sideroză (alterarea degenerativă a
coroidei, retinei, prin impregnarea lor cu săruri de fier, crom sau
nichel) rezultată din procesul oxidării;
- corpii străini din cupru sunt foarte toxici. Neglijarea lor
determină apariţia oxalcozei (afecţiune similară siderozei dar
determinată de sărurile de cupru).

Arsurile oculare

Arsurile oculare pot fi provocate de:

- agenţi chimici:
o baze (sodă caustică, var nestins);
o acizi (sulfuric, clorhidric etc);
o substanţe corozive (clor, sulf);
o detergenţi;
o substanţe lacrimogene;
o solvenţi organici.
- agenţi fizici:
o termici (flacără, lichide sau gaze fierbinţi);
o electrici;
o radiaţii:
§ ultraviolete (soare, lămpi cu vapori de
mercur);
§ infraroşii (soare, fulger, explozii).
În funcţie de gravitatea lor, arsurile oculare pot fi:
- de gradul I:
o leziunile sunt numai la nivelul pleoapelor,
conjunctivei şi corneei;
o accidentatul prezintă dureri reduse, senzaţie de
„nisip sub pleoape”, lăcrimare, fotofobie;
o la examenul local se observă congestia pleoapelor,
conjunctiva hiperemiată şi corneea dezepitelizată.
- de gradul II:
o leziunile sunt mai profunde;
o bolnavul prezintă dureri mai intense, lăcrimare,
fotofobie, scăderea acuităţii vizuale;
o la examenul local pleoapele sunt congestionate,
edemaţiate, prezentând eventual şi flictene.

100
 Conjunctiva prezintă zone de ischemie sau
necroză, corneea este tulbure, opacă.
- de gradul III:
o leziunile sunt grave;
o accidentatul prezintă dureri oculare intense,
fotofobie pronunţată;
o la examenul local se constată zone întinse de
necroză profundă la nivelul pleoapelor,
conjunctivei, corneea este ulcerată, edemaţiată, cu
opacifiere.
Primul ajutor
Ø În cazul arsurilor chimice se realizează:
- spălarea repetată, abundentă, cu apă de la robinet, apă
distilată, ser fiziologic;
- aceste lichide se toarnă pe globul ocular şi în sacul
conjunctival;
- curăţirea cu tampoane de vată înmuiate în aceste lichide a
fundului de sac conjunctival de resturile de substanţe toxice;
- se administrează bolnavului un calmant (Fenobarbital);
- dacă este posibil, se administrează antidotul:
o pentru arsurile cu baze – soluţie de acid boric 3%
sau apă acidulată (1 litru de apă distilată sau apă
fiartă şi răcită în care s-a dizolvat o lingură de
oţet);
o pentru arsurile cu acizi – bicarbonat de sodiu (1-2
linguri bicarbonat la 1 litru de apă fiartă şi răcită).
- accidentatul va fi transportat de urgenţă la spital.
Ø În cazul arsurilor determinate de agenţi fizici se realizează:
- îndepărtarea urgenţă a bolnavului de la locul accidentului;
- sedarea accidentatului;
- spălarea, ca şi în cazul arsurilor chimice;
- aplicarea unui pansament steril;
- transportul accidentatului de urgenţă la spital.
Ø În cazul arsurilor determinate de radiaţii se administrează:
- calmante (Fenobarbital);
- anestezice locale (Xilină 2%);
- antiseptice.

101
 TRAUMATISMELE NAZALE

Traumatizarea nazală este inerentă în anumite sporturi: box, rugbi,

lupte, fotbal etc.
Traumatismele nazale diferă prin forţa care le-a produs, gradul
leziunilor fiind de cele mai multe ori direct proporţionale cu această
forţă.

Contuziile piramidei nazale

Se caracterizează prin:
- durere vie;
- congestia piramidei nazale;
- epistaxis;
- echimoze.
Se recomandă:
- evitarea accidentelor locale;
- comprese reci sau aplicaţii cu gheaţă;
- administrarea de antiinflamatoare (Aspirină).

Fracturile oaselor nazale

Se produc în urma unor traumatisme mai puternice.

Ø Dacă fractura este incompletă („în ramură de salcie”)
tegumentele sunt integre, forma piramidei nazale este modificată,
deplasându-se în direcţia loviturii primite. Acest semn se poate observa
în primele ore după accident, înainte de apariţia edemului care duce la
mascarea totală a deplasării.
Accidentatul prezintă:
- o durere vie;
- jenă respiratorie nazală de partea afectată;
- deformarea regiunii.

102
 Primul ajutor
- accidentatul va fi transportat la spital;
- rinoscopia efectuată cu un specul nazal poate pune în evidenţă
îngustarea fosei nazale de partea lezată;
- tratamentul este mixt:
o medical, constă în realizarea unei dezinfecţii nazale
riguroase, comprese locale reci, administrarea de
antialgice şi antibiotice;
o chirurgical, care realizează redresarea fosei nazale
accidentate.
Ø În cazul fracturilor grave în care are loc deplasarea întregii
piramide nazale, accidentatul prezintă:
- durere violentă;
- epistaxis abundent pe nas şi pe gură;
- obstrucţie nazală;
- deformarea vizibilă, ca şi asimetria nazală;
- crepitaţii;
- mobilitate anormală;
- echimoze;
- leziuni cutanate.
Primul ajutor
- transportul de urgenţă la spital al accidentatului;
- tratamentul este chirurgical şi constă în redresarea piramidei
nazale şi aplicarea unei atele metalice pentru 7-8 zile.
Dacă ramura sportivă pe care o practică este traumatizantă pentru
nas (spre exemplu, box) se pune problema renunţării la această activitate
sportivă.

Hematomul septului nazal

Este o colecţie de sânge ce se adună sub foiţele mucoase şi

pericondrale ale septului, apărând în urma unui traumatism local.
Simptomatologie
Bolnavul acuză:
- dureri vagi la nivelul nasului;
- obstrucţie nazală;
- cefalee.

103
 Simptomele se accentuează pe măsură ce hematomul creşte.

Tratamentul este chirurgical şi constă în incizie şi drenaj,

tamponament nazal pentru a preveni reacumularea.
Acest hematom al septului nazal, dacă nu se tratează, poate evolua
către:
- abces septal;
- necroză de cartilaj;
- nas în şa.

Abcesul septului nazal

Se produce prin infectarea pe cale locală sau sanguină a

hematomului septului nazal nedrenat.
Simptomatologia este asemănătoare cu cea care apare în
hematomul septal, adăugându-se:
- alterarea stării generale,
- frisoane,
- febră.
Tratamentul este chirurgical, asemănător cu cel al hematomul
septal, la care se adaugă antibioterapia.

Deviaţia de sept nazal

Deviaţia şi dislocarea septului nazal poate apărea în urma unui

traumatism sau prin dezvoltarea anormală.
Deviaţia de sept apărută în urma unui traumatism se clasifică în trei
subgrupe:
- tipul lateral – apare în urma unei fracturi laterale a nasului, cu
deplasarea şi dislocarea septului în lateral, din inserţiile sale
(vomerul şi creasta septală);
- tipul frontal – apare în urma fracturilor frontale,
- tipul latero-frontal - este o combinaţie a celor două tipuri
anterioare.
Simptomatologie
Bolnavul prezintă dificultăţi respiratorii permanente, în funcţie de
gradul deviaţiei şi afecţiunile endonazale acute supraadăugate (rinite)

104
care printr-o minimă îngroşare de mucoasă obstruează complet fosa
nazală deja îngustată de septul nazal deviat.
Tratamentul
Este chirurgical şi constă în:
- rezecţii subpericondro-mucoase de sept;
- repoziţii;
- septoplastii.
Această intervenţie chirurgicală este indicată tuturor sportivilor,
deoarece practicarea sportului, în special a celui de performanţă, este
greu compatibilă cu existenţa unei deviaţii de sept nazal şi cu dificultăţi
respiratorii marcate.

Epistaxisul

Prin epistaxis (rinoragie) se înţelege orice hemoragie care ia naştere

în fosele nazale (pierdere de sânge prin nas).
În funcţie de sediul epistaxisului, distingem:
- epistaxis anterior – se produce la nivelul petei vasculare
Kiesselbach;
- epistaxisul superior – se produce din arterele etmoidale
anterioară şi posterioară;
- epistaxisul posterior – se produce din artera sfenopalatină.
Peste 90% din toate epistaxisurile se produc la nivelul petei
vasculare.
Tinerii în special, fac foarte uşor epistaxis, datorită fragilităţii
vasculare exagerate sau discraziei sanguine, putând exista şi cauze locale.
Cauzele epistaxisului pot fi:
- locale:
o grataj digital,
o tuse,
o strănut,
o ulceraţii,
o afecţiuni inflamatorii (viroze),
o corpi străini,
o tumori benigne sau maligne,
o polip sângerând al septului;
- generale:
o hipertensiune arterială,
o ateroscleroză,
105
 o boli cardiovasculare (stenoză mitrală,
o insuficienţe hepatice şi renale,
o avitaminoze (lipsa vitaminei C şi K),
o boli contagioase (gripă, scarlatină etc);
- traumatice:
o traumatisme accidentale,
o traumatisme chirurgicale;
- hematologice:
o anemia;
o leucemia,
o hemofilia şi alte hemopatii,
o purpura,
o policitemia vera,
o limfoame,
o tratament anticoagulant, inclusiv cu aspirină.

Tabloul clinic
În epistaxisul benign hemoragia este de obicei unilaterală, bolnavul
este agitat, speriat.
Prin anamneză se stabileşte în ce condiţii a apărut hemoragia:
grataj, tuse, strănut, efort fizic, traumatism extern etc.
În epistaxisul grav hemoragia nazală este abundentă, adesea pe una
din fosele nazale, rar pe ambele fose nazale.
Manifestările generale sunt:
- starea generală a bolnavului este alterată;
- bolnavul este palid, transpirat;
- pulsul este accelerat;
- tensiunea arterială este prăbuşită;
- apare setea, lipotimia.
Dacă sângerarea este posterioară sau prea abundentă bolnavul va
elimina sânge şi pe gură dând impresia unei hemoptizii sau unei
hematemeze.
Primul ajutor
Hemostaza locală în cazul hemoragiilor simple se poate realiza
astfel:
- bolnavul va fi aşezat pe un scaun;
- se va face compresiune cu degetul pe aripa nasului care
sângerează, cel puţin 10 minute;

106
 - această compresiune se poate realiza şi după ce au fost introduse
tampoane narinare îmbibate cu soluţii hemostatice (trombină,
apă oxigenată);
- se vor aplica comprese reci pe regiunea fronto-nazală.
Dacă hemoragia continuă se va încerca realizarea unui
tamponament anterior al fosei nazale astfel:
- bolnavul va fi pus să-şi sufle nasul forţat într-o tăviţă pentru a
elimina toate cheagurile ce s-au format;
- se introduc în fosele nazale comprese sterile aşezate în straturi
suprapuse şi tasate după ce au fost îmbibate cu substanţe
lubrifiante (ulei de parafină);
- bolnavul va fi transportat la spital.
În cazul epistaxisului grav se indică internarea de urgenţă a
bolnavului în spital. Până la internare se realizează hemostaza locală, ca
şi în cazul hemoragiilor simple.
Transportul bolnavului se va face în poziţie semişezândă sau culcat,
cu capul uşor ridicat.
Aceste hemoragii de intensitate mai mare, care apar la persoanele
vârstnice, la hipertensivi, necesită realizarea unui tamponament posterior,
ce trebuie făcut de către medicul specialist.

Corpii străini intranazali

De obicei copiii îşi introduc în nas diverse obiecte: boabe de

porumb, fasole, nasturi, mărgele, bile etc.
La adulţi, corpii străini sunt introduşi cu scop terapeutic (tifon,
tampoane de vată uitate).

Simptomatologie
În cazul unui corp străin introdus recent simptomatologia este de
obstrucţie nazală unilaterală. Bolnavul acuză:
- senzaţie de înfundare a nasului;
- lăcrimare;
- strănut;
- hidroree (secreţie nazală apoasă).
În cazul unui corp străin care stagnează de mai mult timp apare
infecţia, care se manifestă prin rinoree mucopurulentă (secreţie nazală
gălbuie purulentă) uneori sanguinolentă.

107
 Primul ajutor
Când corpul străin este mobil şi situat în partea anterioară a foselor
nazale acesta poate fi extras cu uşurinţă cu ajutorul unei pensete.
În toate celelalte cazuri bolnavul va fi trimis la un medic specialist
ORL.
Este interzisă extragerea corpilor străini situaţi mai profund,
deoarece se pot produce accidente grave, ca de exemplu:
- inclavarea corpului în treimea posterioară a fosei nazale;
- căderea corpului în faringe, putând fi aspirat în laringe sau
trahee cu ocazia unei inspiraţii adânci, în timpul plânsului la
copii.

108
 TRAUMATISMELE AURICULARE

Traumatismele auriculare se întâlnesc destul de frecvent, izolate

sau în contextul unor politraumatisme, putând interesa izolat urechea
externă, urechea medie sau urechea internă.
În traumatismele auriculare grave pot fi afectate toate segmentele
analizatorului acustico-vestibular.
Traumatismele auriculare sunt secundare accidentelor de muncă,
accidentelor de circulaţie şi sportive.

Contuziile pavilionului

Prototipul contuziei pavilionului auricular îl constituie

othematomul.

Othematomul este o colecţie serohematică situată pe faţa externă a

pavilionului între cartilaj şi pericondru.
Othematomul apare ca o formaţiune netedă, fluctuentă,
nedureroasă, care nu determină modificări funcţionale.
Othematomul apare:
- secundar unor traumatisme auriculare – este frecvent întâlnit la
boxeri, luptători etc;
- datorită unor fragilităţi vasculare, fiind întâlnit în gripă sau în
alte afecţiuni cu caracter general.
Tratamentul este chirurgical.
Hematoamele mici se pot resorbi spontan sau pot fi evacuate prin
puncţie şi pansament compresiv permanent.
Hematoamele mari au nevoie de incizie, urmată de aplicarea unui
pansament compresiv.
Othematomul se poate infecta, dând pericondrita de pavilion.

Pericondrita cartilajului auricular

Poate apare în următoarele cazuri:

- după intervenţii chirurgicale;

109
 - arsuri;
- degerături;
- infectarea unui othematom etc.
Germenii microbieni cel mai frecvent întâlniţi sunt pseudomonas şi
stafilococul.
Tratamentul este chirurgical şi constă în incizie şi drenaj local,
antibioterapie şi în unele situaţii, îndepărtarea cartilajului necrozat.

Plăgile pavilionului

Pot interesa numai tegumentul sau şi cartilajul.

Plăgile tegumentare se tratează după regulile chirurgicale
cunoscute.
Plăgile liniare se suturează după o prealabilă dezinfecţie cu apă
oxigenată şi alcool.
Plăgile anfractuoase vor fi excizate cu mare economie şi apoi vor fi
suturate.
La toţi accidentaţii se va efectua seroterapia antitetanică şi
tratamentul cu antibiotice, deoarece plăgile care interesează cartilajul şi
pericondrul se pot complica cu pericondrită.

Arsurile pavilionului

Sunt secundare accidentelor de muncă, unor activităţi casnice.

Conductul auditiv este rar interesat.
Tratamentul se face în funcţie de gradul arsurii şi urmăreşte
principiile terapeutice ale arşilor.

Traumatismele urechii medii

Perforaţia timpanului

Perforaţiile timpanului apar frecvent în urma unor lovituri cu palma

peste ureche, introducerii de corpi străini ascuţiţi în ureche sau în urma
spălăturilor auriculare intempestive, după o tehnică incorectă.
Perforaţia timpanului poate fi:
- punctiformă;
- liniară;
- ovalară;

110
 - cu distrugerea completă a timpanului.
Simptomatologia este următoarea:
- otalgie;
- otoragie minimă;
- hipoacuzie.
Primul ajutor
Urmăreşte în primul rând prevenirea apariţiei infecţiei secundare
(otita supurată posttraumatică).
Se vor aspira cheagurile de sânge din ureche, pentru refacerea
timpanului se practică miringoplastia cu peliculă de fibrină. Concomitent,
se administrează antibiotice pe cale generală.

Traumatismele labirintice

Se întâlnesc în traumatismele cranio-cerebrale acute care

interesează baza craniului.
Stânca temporalului poate fi fracturată longitudinal sau transversal,
cu lezarea nervului facial, a labirintului şi a altor structuri anatomice de la
acest nivel.
Simptomatologia este următoarea:
- vertij;
- acufene (zgomote, ţiuituri „în urechi”);
- otoragie;
- hipoacuzie de percepţie;
- comă etc.

Hemoragiile auriculare (otoragiile)

Prin otoragie se înţelege scurgerea de sânge prin conductul auditiv

extern.
Cauzele otoragiilor sunt:
- traumatice:
o leziuni traumatice produse de manevrele de
scoatere a corpilor străini;
o plăgi înţepate, tăiate sau zdrobite ale pavilionului
urechii;
o în urma unor perforaţii traumatice ale timpanului;

111
 o în traumatisme cranio-cerebrale cu fractura stâncii
temporalului;
o în fracturile peretelui anterior al conductului
auditiv extern, în căderile pe bărbie;
o apariţia accidentală, în cursul intervenţiilor
chirurgicale la nivelul timpanului;
o apariţia în fracturile sau leziunile regiunii
otomastoidiene;
- hemoragii apărute în cursul bolilor infecţioase:
o otită medie;
o otomastoidită supurată cronică.
Primul ajutor
În cazul otoragiilor posttraumatice simple de la nivelul pavilionului
urechii sau conductului auditiv extern, la locul hemoragiei se va aplica un
tampon, apoi un pansament auricular steril.
Instilaţiile auriculare şi spălăturile auriculare sunt contraindicate.
Accidentatul va fi trimis la un serviciu ORL.
În cazul otoragiilor apărute în cursul unui proces inflamator se va
aplica un pansament steril auricular şi bolnavul va fi trimis la spital.

Corpii străini auriculari

Corpii străini auriculari sunt de două feluri: exogeni şi endogeni.

Corpii străini exogeni

Aceştia pot fi:
- neanimaţi (inerţi):
o boabe de vegetale,
o fragmente de plastic,
o bile,
o gumă,
o hârtie,
o fragmente metalice;
- animaţi (vii):
o insecte (purici, ţânţari, larve de muşte, fluturi),
o viermi,
o urechelniţe, păianjeni etc.

112
 Corpii străini vegetali higroscopici se pot umfla mărindu-şi
volumul, obstruând astfel în totalitate conductul auditiv extern, putându-
se infecta dând astfel, otite.
Conductul auditiv extern este lezat prin:
- introducerea brutală a corpilor străini în ureche;
- prin tehnici necorespunzătoare de extragere a corpilor străini din
ureche;
- prin stagnarea timp îndelungat a corpilor străini în ureche.
Simptomatologie
În cazul în care conductul auditiv extern nu este lezat, bolnavul
acuză:
- senzaţie de jenă;
- senzaţie de înfundare a urechii;
- acufene;
- hipoacuzie (scăderea acuităţii auditive).
În cazul în care conductul auditiv extern este lezat, bolnavul
prezintă:
- excoriaţii sau plăgi la nivelul conductului auditiv extern,
timpanului;
- otalgie (durere la nivelul urechii externe);
- tumefierea tegumentului conductului auditiv extern.
În cazul corpilor străini animaţi bolnavul acuză:
- zgomote auriculare insuportabile (determinate de mişcările
insectei);
- durere (uneori);
- ameţeli.
Înainte de efectuarea tratamentului trebuie stabilit corect
diagnosticul şi natura corpului străin.
În majoritatea cazurilor este suficientă spălătura auriculară.
Dacă corpul străin este o graminee, aceasta va fi deshidratată
înainte de extragere prin instilarea în conductul auditiv extern de alcool.
Corpii străini animaţi trebuie în prealabil omorâţi prin instilare în
conductul auditiv de alcool, ulei comestibil, ulei de parafină, glicerină,
care asfixiază insecta sau prin menţinerea în conductul auditiv a unui
tampon îmbibat cu eter timp de 3-10 min.
Spălătura se realizează numai după ce s-a precizat că nu s-au
produs leziuni ale timpanului sau ale conductului auditiv extern, iar
corpii străini nu sunt inclavaţi.

113
 În caz de eşec se poate extrage corpul străin cu instrumente
speciale.
În cazuri speciale, când corpul străin a depăşit istmul conductului
auditiv extern sau a pătruns în casa timpanului prin perforarea acestuia se
realizează extracţia chirurgicală sub anestezie locală sau generală.

Corpii străini endogeni

Dopul de cerumen se constituie din secreţia glandelor ceruminoase

din conductul auditiv extern.
Factorii predispozanţi sunt:
- configuraţia anormală a conductului auditiv extern;
- mărimea acestuia;
- hipersecreţia ceruminoasă etc.
Dopul de cerumen este higroscopic manifestându-se brusc, după
baie, prin:
- disconfort;
- acufene;
- hipoacuzie de transmisie.
Diagnosticul se pune prin otoscopie.
Îndepărtarea dopului de cerumen se realizează prin spălătura
auriculară cu seringa Guyon sau instalaţie specială cu jet continuu şi
presiune constantă şi controlată. Dacă dopul de cerumen este prea uscat
se recomandă înmuierea lui cu două-trei zile înainte de spălătura
auriculară.
În cazul în care există o perforaţie a timpanului, dopul de cerumen
se îndepărtează prin aspiraţie sau cu instrumente speciale.
Dopul epidermic este constituit din lamele de descuamaţie din
pielea conductului auditiv extern. Dopul epidermic este aderent la
peretele conductului auditiv extern, putând să-l erodeze şi să pătrundă în
urechea medie.
Tratamentul constă în instilare zilnică, timp de câteva zile, de
alcool salicilic soluţie 3%, după care se face spălătura auriculară.
Dacă nu se reuşeşte îndepărtarea dopului prin spălătură auriculară
atunci se recurge la îndepărtarea lui cu ajutorul instrumentelor speciale.

114
 ACCIDENTE VASCULARE CEREBRALE

Cele mai multe boli cerebrovasculare au un debut brutal, cu deficit

motor focal. Acest deficit poate rămâne fix, se poate ameliora rapid sau
se poate agrava progresiv. Acest debut brusc al unui deficit neurologic
este cunoscut ca atac vascular cerebral, accident vascular cerebral sau
apoplexie (lovitură, suprimarea bruscă a funcţiilor unui organ).

Clasificarea bolilor cerebrovasculare:

a) Ischemie:
- infarct cerebral;
- ocluzie trombotică;
- ocluzie embolică;
- ischemie arterioarterială;
- ischemie cardiogenică.
b) Hemoragie:
- intracraniană;
- intracerebrală;
- subarahnoidiană;
- subdurală (de obicei traumatică);
- epidurală (traumatică).
Ischemia cerebrală apare datorită reducerii fluxului cerebral de la
câteva secunde, până la câteva minute. Dacă suprimarea durează mai
mult de câteva minute, se produce infarctizarea ţesutului cerebral
(necroza unei părţi din ţesutul cerebral).
Hemoragia intracraniană poate să apară în:
- parenchimul cerebral;
- spaţiul subarahnoidian;
- spaţiul subdural;
- spaţiul epidural.
Majoritatea hemoragiilor intracerebrale sunt asociate
hipertensiunii; malformaţiile arterio-venoase, hemoragiile spontane şi
sângerările intraneoplazice sunt cauze mai rare. Hemoragia
subarahnoidiană apare de obicei datorită rupturii unui anevrism.

115
 Cauzele accidentelor vasculare cerebrale:
- ateroscleroza;
- vasculitele;
- bolile hematologice;
- hipertensiunea arterială;
- valvulopatiile reumatismale;
- tulburările de ritm cardiac;
- infarctul miocardic;
- consumul de cocaină şi amfetamină;
- diabetul zaharat;
- etilismul acut;
- traumatismele craniene.

Ischemia cerebrală acută

Principalele forme clinice ale ischemiei cerebrale acute sunt:

- atacul ischemic tranzitor;
- infarctul cerebral.
Cea mai frecventă cauză de ischemie şi infarct cerebral o reprezintă
ateroscleroza cu tromboembolism şi embolismul cardiogen.
Plăcile de aterom se formează în anumite zone ale sistemului
arterial cerebral, la nivelul joncţiunilor şi bifurcaţiilor unde există
vârtejuri turbionare. La nivelul plăcilor de aterom, iniţial se formează
trombi albi plachetaţi care au tendinţa de a migra, embolizând arterele în
aval pentru o scurtă durată de timp, apoi dezagregându-se.
Ulceraţia plăcilor de aterom determină formarea unor trombi
parietali roşii mai aderenţi, care uneori migrează, embolizând arterele în
aval pentru o perioadă mai lungă de timp, determinând infarcte embolice.
De obicei, trombii parietali se dezvoltă în continuare pe loc şi
determină ocluzia completă, urmată de apariţia infarctului cerebral
trombotic (Fig. 27).
Hipertensiunea arterială determină extinderea centrifugă a
aterosclerozei pe arterele cerebrale mijlocii şi mici.
Emboliile cardioarteriale apar frecvent în:
- stenoza mitrală;
- cardiopatia ischemică cu fibrilaţie atrială;
- infarctul miocardic cu tulburare de ritm.

116
 Fig. 27. a) Tromboza arterelor cerebrale
b) Embolia arterelor cerebrale
c) Hemoragia cerebrală [32]

Infarctul cerebral poate apărea şi consecutiv unui infarct miocardic

cu hipotensiune arterială şi tulburări de ritm (mecanism hemodinamic).

Simptomatologie
În atacul ischemic tranzitor simptomatologia debutează brusc, cu
tendinţă de retrocedare în câteva minute sau câteva ore (24 ore).
Se poate produce prin mecanism embolic sau mecanism
hemodinamic.
Simptomatologia se poate repeta după acelaşi model.
Ø Dacă este afectat teritoriul carotidian putem avea următoarele
manifestări clinice:
- afazie (tulburare de limbaj, cu pierderea totală sau parţială a
facultăţii de a vorbi şi a înţelege limbajul articulat);
- cecitate mono-oculară tranzitorie (pierderea vederii);
- hemipareză (paralizia parţială a jumătăţii de corp afectată);
- hemihipoestezie (diminuarea sensibilităţii în jumătatea de corp
afectată).
Ø Dacă este afectat teritoriul vertebro-bazilar avem următoarele
manifestări clinice:
- vertij;
- diplopie (vedere dublă);
- disfonie (răguşeală);
- disfagie (senzaţie de jenă la înghiţire);
- hemipareze alternante.
Ø În hemoragia cerebrală manifestările clinice depind de:
- localizarea hemoragiei;
- dimensiunea hemoragiei;
- gradul de afectare a ţesuturilor din jur;
- viteza producerii sângerării.

117
 Pacienţii pot prezenta la debut:
- cefalee violentă;
- vărsături;
- convulsii, care pot apărea la debut sau în primele 24 de ore, pot
fi generalizate sau parţiale, focale, şi sunt mai frecvente în
hemoragiile lobare;
- în hemoragiile mari, voluminoase, cu debut brutal, bolnavul îşi
pierde cunoştinţa şi evoluţia este rapidă spre comă profundă;
- în hemoragiile de dimensiuni mai mici debutul este brusc,
simptomatologia se dezvoltă gradat în minute, ore, în funcţie
de sediul arterei şi de viteza de sângerare.
Semnele neurologice:
- hemipareză sau hemiplegie cu sau fără tulburări de
sensibilitate. Hemiplegia (Fig. 28) înseamnă paralizia unei
jumătăţi a corpului. Dacă se ridică ambrele membre superioare
de pe planul patului şi sunt lăsate apoi să cadă, cel de partea
paralizată cade mai repede, membrul inferior de partea
paralizată este rotat în afară;

Fig. 28. Hemiplegie dreaptă. [32]

Membrul inferior drept este rotat în exterior iar laba piciorului în extensie. Braţul
paralizat este în adducţie, mâna este rotată spre dreapta.

- afazie;
- tulburări oculomotorii;
- reflexele osteo-tendinoase sunt absente;
- semnul Babinski (Fig. 29, 30) este prezent (la excitarea
marginii externe a tălpii cu un ac, apare ca răspuns ridicarea
degetelor şi răsfirarea lor);
- redoarea de ceafă poate să apară uneori;

118
 - o parte din bolnavi pot prezenta stări de agitaţie psiho-motorie.
Hemoragia subarahnoidiană se caracterizează printr-un debut
brusc, în plină stare de sănătate, cu cefalee atroce (ca o lovitură de cuţit)
de obicei occipitală, dar şi generalizată.

Fig. 29. Reflex cutanat plantar Fig. 30. Reflex cutanat plantar:
normal [32] semnul Babinski prezent [32]

Bolnavul prezintă un sindrom meningian de intensitate diferită, cu:

- cefalee;
- greţuri;
- vărsături;
- fotofobie;
- redoare de ceafă.
Starea de conştienţă variază de la nemodificată la obnubilare sau
chiar comă de profunzime diferită.
De asemenea, pot apare crize convulsive majore.
Sindromul meningian poate fi evidenţiat clinic cu următoarele
manevre:
- Brudzinski – flectarea puternică la un membru inferior a gambei
pe coapsă şi a coapsei pe bazin determină, în mod reflex, o
mişcare similară la membrul opus;
- Kernig – flexia coapselor pe bazin şi a gambelor pe coapse, la
încercarea de ridicare a trunchiului în poziţie semişezândă.
Este foarte important de reţinut faptul că:
- tomografia computerizată sau RMN este cea mai precisă
metodă care poate diferenţia hemoragia cerebrală (revărsatul
sanguin difuz sau hematom) de infarctul cerebral (ischemia
cerebrală);
- tomografia computerizată sau RMN poate releva de asemenea
o hemoragie subarahnoidiană.

Primul ajutor
119
Ø dacă victima este conştientă:
- liniştiţi victima;
- evitaţi efortul fizic, menţineţi calmitatea;
- nu administraţi medicamente;
- supravegheaţi victima în permanenţă;
Ø dacă victima este inconştientă:
- sunaţi după ajutoare, chemaţi ambulanţa;
- urmăriţi respiraţie, asigurând:
o permeabilitatea căilor respiratorii;
o menţinerea unei bune ventilaţii şi oxigenări;
- dacă victima nu respiră, se începe resuscitarea;
- nu se oferă victimei mâncare sau băutură, mecanismele de
deglutiţie fiind de obicei parelizate;
- măsuraţi tensiunii arteriale – prezenţa unei hipertensiuni
arteriale asociată cu bradicardie indică o hipertensiune
intracraniană;

Prevenţie
- duceţi o viaţă sănătoasă;
- consumaţi alcool cu măsură;
- nu fumaţi;
- faceţi multă mişcare;
- trataţi hipertensiunea sau dislipidemiile;
- peste 40-45 ani efectuaţi un control medical anual.

120
 CONVULSIILE

Deoarece evoluţia crizei convulsive nu poate fi întreruptă, aceasta

putând fi alarmantă pentru cei prezenţi, nu putem face nimic decât să
privim, să aşteptăm terminarea ei (de la 30 secunde la câteva minute) şi
să prevenim eventualele accidente posibile.
Dacă urmează o nouă criză (crize subintrânde) sau dacă criza
durează mai mult de două minute, suntem în faţa unei urgenţe medicale.

Cauze posibile:
- intoxicaţie acută (alcool, droguri, medicamente, otrăvire);
- infecţii cerebrale;
- leziuni craniene;
- sufocare;
- electrocutare;
- febră la copii mici;
- hipertensiune/eclampsie gravidică;
- hipoglicemie;
- epilepsie;
- contuzii/politraumatism.

Simptomatologie
Criza propriuzisă poate fi precedată de anumite senzaţii: fosfene,
acufene, teamă, anxietate, greaţă, ameţeli care, formează aşa-numita
aură, recunoscută de către bolnavi, moment în care ei aşteaptă criza
punându-se la adăpost.
În timpul crizei putem întâlni:
- pierderea conştienţei şi căzătură;
- confuzie;
- incoerenţă în limbaj;
- apnee temporară sau respiraţii anevoioase;
- secreţii orale şi periorale;
- contracţii musculare tonico-clonice;
- mişcări neregulate ale capului şi globilor oculari;
- pierderea controlului asupra aparatului excretor.

121
Primul ajutor
- protejarea victimei de o eventuală rănire în cădere;
- lărgirea hainelor strâmte, mai ales în jurul gâtului;
- în caz de vărsătură, capul se întoarce pentru a nu fi înghiţite
secreţiile;
- în caz de febră mare la un copil mic, se procedează la
coborârea febrei: împachetări cu gheaţă, comprese reci cu apă;
- la persoanele diabetice, după momentul crizei, se dă apă
îndulcită sau se aplică câteva granule de zahăr sau glucoză
sublingual;
- persoanele care continuă criza cu somn adânc se protejează,
acoperindu-le cu o pătură;
- verificarea continuităţii căilor respiratorii.

Atenţie:
- nu se ţine victima cu forţa, doar se protejează;
- nu se intercalează obiecte între dinţii victimei în timpul crizei;
- nu se încearcă oprirea convulsiilor victimei;
- nu se mută victima decât dacă se află într-un loc periculos;
- nu se efectuează respiraţie artificială victimei în timpul crizei;

Prevenţie
- administrarea medicaţiei la timp;
- tratarea febrei ridicate la copiii mici;
- persoanele bolnave de diabet sau epilepsie, pe lângă
administrarea la timp a medicaţiei, vor purta la vedere sau în
acte etichete vizibile cu boala de care suferă.

122
 COMELE

Coma este o stare patologică caracterizată prin pierderea parţială

sau totală a cunoştinţei, mobilităţii şi sensibilităţii (funcţii de relaţie) şi
conservarea funcţiilor vegetative (respiraţie, circulaţie etc).
Diagnosticul diferenţial al stării comatoase se face cu:
a) sincopa - este pierderea bruscă şi de scurtă durată a
cunoştinţei cu abolirea totală a funcţiilor vegetative totale
(circulaţie, respiraţie), determinată de oprirea trecătoare şi
reversibilă a circulaţiei cerebrale;
b) stuporul - este o stare de imobilitate în care bolnavul nu
răspunde la stimuli verbali sau nociceptivi, apare în
intoxicaţii, traumatisme cranio-cerebrale, psihoze;
c) obnubilarea - este o stare de apatie cu tulburarea stării de
conştienţă în care funcţiile psihice sunt încetinite, iar pragul
percepţiei este crescut;
d) letargia - se manifestă prin somn anormal, profund şi
prelungit, din care bolnavul poate fi trezit prin excitaţii foarte
puternice;
e) narcolepsia - este o criză exprimată prin nevoia imperioasă şi
ireversibilă de somn;
f) catatonia - este o stare de imobilitate cu areactivitate, bolnavul
adoptă posturi incomode pe care le păstrează o perioadă lungă
de timp (apare în encefalite, schizofrenie);
g) afazia mixtă sau motorie asociată cu starea de obnubilare - se
manifestă prin areactivitate la stimuli nociceptivi, fixitatea
privirii şi absenţa răspunsurilor verbale.

Stadiile clinice ale comelor

Stadiul (gradul) I (coma vigilă):
– în acest stadiu există o inhibiţie parţială a cortexului;
– bolnavul este reactiv la stimuli nociceptivi şi pronunţă cuvinte
izolate sau scurte propoziţii incoerente;
– se apără la stimuli nociceptivi cu mişcări bine coordonate;

123
– semnele neurologice determinate de comă nu apar în acest stadiu,
sunt prezente doar semnele neurologice ale bolii de bază.
Stadiul (gradul) II (coma diencefalică):
- în acest stadiu avem o inhibiţie parţială diencefalo-striată şi
inhibiţie completă a cortexului;
- la stimularea nociceptivă bolnavul geme, încearcă să se apere
dar mişcările nu sunt coordonate, apărând tremorul, coreea,
atetoza;
- uneori apar mişcări pendulare orizontale ale globilor oculari;
- în acest stadiu apar semnele neurologice determinate de starea
comatoasă:
o piramidale;
o extrapiramidale;
o vegetative:
§ tahi- sau brahicardie;
§ variaţii tensionale;
§ congestia feţei;
§ transpiraţie.

Stadiul (gradul) III (coma mezencefalică):

- în acest stadiu avem o inhibiţie completă în partea superioară a
mezencefalului, cortexului, striatului şi diencefalului;
- bolnavul este nemişcat;
- într-un stadiu superficial al comei mezencefalice pot exista
mişcări haotice, complet disociate ale globilor oculari, pe când
în coma profundă, globii oculari sunt imobili;
- reflexul cornean este prezent;
- reflexul fotomotor este absent;
- hipertonia este accentuată;
- reflexele osteo-tendinoase sunt accentuate;
- tulburările vegetative în acest stadiu sunt mai accentuate decât
în stadiul II;
- la stimularea nociceptivă apare o mişcare stereotipă de extensie
şi pronaţie a braţului în stadiul mai superficial al comei
mezenterice, iar în coma profundă nu apare nici o reacţie.
Stadiul (gradul) IV (coma pontină):
- bolnavul este nemişcat;
- la stimularea nociceptivă bolnavul nu răspunde;
- reflexul cornean este absent bilateral;
- uneori apare alternanţă de midriază cu mioză;
124
 - hipertonia este accentuată;
- reflexele osteo-tendinoase sunt accentuate;
- tulburările vegetative sunt mai accentuate decât în stadiul III,
apărând:
o un ritm respirator neregulat;
o tahipnee;
o aritmii cardiace;
o variaţii tensionale.

Stadiul (gradul) V (coma bulbară):

- în acest stadiu hipertonia este înlocuită de hipotonie;
- dispar toate reflexele şi semnul Babinski (ultimele reflexe care
dispar sunt cel de tuse şi deglutiţie);
- tulburările vegetative sunt foarte grave, existând:
o ritm respirator neregulat cu tendinţă la stop
respirator;
o hipotensiune cu tendinţă la colaps;
o aritmii cardiace cu tendinţă la stop respirator.
Coma depăşită (ireversibilă) se caracterizează prin inhibiţia
completă a bulbului şi dispariţia funcţiilor cardio-respiratorii. Această
comă coincide cu moartea creierului, în care dispare orice activitate
electrică a creierului.

Clasificarea comelor
A. Come primare – de origine cerebrală;
B. Come secundare – de origine extracerebrală.
A. Comele primare sunt determinate de:
- traumatisme cranio-cerebrale (comoţie, contuzie, hematoame);
- accident vascular cerebral (hemoragie cerebrală, infarct
cerebral, hemoragie subarhnoidiană şi encefalopatie
hipertensivă);
- neuroinfecţii (abcese, tromboflebite cerebrale, meningite,
meningo-encefalite);
- procese expansive intra-craniene (tumoră, abces, chist);
- epilepsie (criză epileptică majoră, status epilepticus).
B. Comele secundare pot fi:
- come metabolice: diabetică, hipoglicemică, uremică, hepatică;

125
 - come endocrine: mixedematoasă, tireotoxică (Basedowiană),
coma suprarenală (boala Addison) etc;
- come determinate de intoxicaţii exogene: barbiturice, cianuri,
dioxid de carbon, alcool, ciuperci etc;
- come determinate de tulburări hidroelectrolitice şi acido-
bazice: hiperhidratare, deshidratare, hipercapnie cu acidoză
gazoasă etc;
- come determinate de hipotermie sau hipertermie.

Comele vasculare
Acestea apar în următoarele conjuncturi:
a) starea comatoasă este determinată cel mai frecvent de hemoragia
cerebrală.
Dacă coma este superficială, aceasta se instalează brusc, însoţită
de:
- apariţia hemiplegiei;
- devierea ochilor şi a capului în sensul opus părţii paralizate
(bolnavul îşi priveşte leziunea);
- semnul Babinski este prezent;
- imobilitatea membrelor şi feţei de partea hemiplegică la
stimularea nociceptivă;
- tulburările vegetative sunt accentuate.
Lichidul cefalo-rahidian este hemoragic sau clar (în hemoragiile
cerebrale mai puţin întinse)
b) coma determinată de un infarct cerebral embolic se instalează
brusc, pe când cea determinată de un infarct cerebral trombotic are un
debut lent şi evoluţie progresivă.
Apare hemiplegia, cu aceleaşi caracteristici ca şi în cazul comei din
hemoragia cerebrală.
Lichidul cefalo-rahidian este de obicei limpede, mai rar este discret
hemoragic.
c) în cazul unei hemoragii subarahnoidiene, debutul comei este
brutal. Coma este superficială, manifestându-se clinic prin:
- redoarea cefei;
- semnele meningeene Kerning şi Brudzinski;
- deficitul motor de obicei este absent (uneori discret).
Lichidul cefalo-rahidian este intens hemoragic.
La examenul fundului de ochi se constată abundente hemoragii
retiniene.

126
 d) encefalopatia hipertensivă se manifestă clinic prin:
- hipertensiune intracraniană;
- confuzie agitată;
- crize convulsive,
după care bolnavul, în jumătate din cazuri, poate intra în comă
superficială.
Primul ajutor
Aşezarea bolnavului în poziţie de decubit lateral pentru:
- uşurarea eliminării secreţiilor nazofaringobronşice;
- favorizarea respiraţiei;
- uşurarea eliminării conţinutului vărsăturilor;
- diminuarea tensiunii intracraniene.
Manipularea bruscă a bolnavului este interzisă.
Bolnavul va fi transportat de urgenţă la spital.

127
 ÎNECUL

Înecul este o stare de extremă urgenţă şi constă în inundarea căilor

aeriene cu apă.
Decesul apare prin:
- înecul propriu-zis prin submersie (acoperirea completă a unui
corp cu apă);
- hidrocuţie (moartea subită la contactul cu apa);
- traumatisme grave la suprafaţa apei sau sub apă;
- accidente acute mortale care apar întâmplător în timpul înotului
(accident cerebral vascular, infarct miocardic).
Înecul propriu-zis este determinat de apariţia unei stări de panică
sau prin epuizare fizică.
Se manifestă prin:
- apnee reflexă produsă prin închiderea glotei, însoţită de
bradicardie;
- dispnee însoţită de tahicardie, hipertensiune arterială, pierderea
cunoştinţei;
- şocul respirator însoţit de hipotensiune arterială, hipotonie;
- stopul cardiac, ce apare datorită anoxiei determinată de stopul
respirator.
Există o diferenţă între efectele apei dulci faţă de apa sărată, în
înec.
Ø Dacă înecul se produce într-o apă sărată (având o concentraţie
în săruri mai mare decât sângele – hipertonă) atunci apa din circulaţie va
fi absorbită la nivelul alveolelor pulmonare, determinând apariţia
hemoconcentraţiei, hipovolemiei şi a edemului pulmonar acut.
Ø Dacă înecul s-a produs într-o apă dulce (hipotonă) atunci apa
din alveolele pulmonare trece în marea circulaţie producând
hipervolemie şi hemoliză intravasculară (distrugerea masivă a
eritrocitelor).
Hidrocuţia este un accident care apare datorită contactului brusc cu
apa rece, determinând oprirea bruscă a inimii (sincopă cardio-respiratorie
înaintea înecului propriu-zis). Odată cu apariţia sincopei se produce şi
spasmul laringian, prevenind inundarea căilor respiratorii.

128
 Primul ajutor
După scoaterea din apă a accidentatului se va realiza examinarea
rapidă a acestuia urmărindu-se dacă:
- este conştient;
- respiră;
- există puls la nivelul arterei carotide.
Dacă victima nu respiră, se începe imediat respiraţia gură la gură
sau gură la nas. Dacă după prima insuflaţie nu se observă expansiunea
inspiratorie a toracelui se trece la eliberarea căilor respiratorii superioare,
prin curăţirea orofaringelui (de apă, secreţii, nisip etc).
Eliberarea apei din căile aeriene se face aşezând accidentatul în
poziţie ventrală sau laterală, cu trunchiul şi capul ceva mai jos decât
restul corpului. Poziţionarea capului se face în hiperextensie, cu
mandibula proiectată înainte. Corpul accidentatului poate fi aşezat în
poziţie îndoită pe genunchii salvatorului, cu trunchiul şi capul în jos.
Copiii pot fi ţinuţi complet cu capul în jos. Pentru evacuarea apei sunt
utile câteva lovituri date cu mâna între omoplaţi. Nu este voie ca aceste
manevre să dureze mai mult de câteva secunde.
Accidentatul se aşează apoi cu faţa în sus şi se realizează respiraţia
artificială gură la gură, fără masaj cardiac dacă inima funcţionează sau cu
masaj cardiac, în cazul în care avem un stop cardiac.
Respiraţia artificială se poate realiza cu ajutorul unei pipe
faringiene Gueddel sau cu un aparat de respiraţie artificială de tip Ruben,
dacă le avem la dispoziţie.
Accidentatul va fi transportat apoi urgent la spital.
Important de ştiut:
- dacă se suspectează o leziune la nivelul gâtului sau spatelui
accidentatului este important ca acesta să fie scos din apă aşezat pe o
scândură, tăblie de masă sau planşă de surf. Orice mişcare a capului
victimei înainte, înapoi sau lateral poate determina apariţia paraliziei sau
chiar a morţii.
Accidentatul nu se va scutura sau învârti cu capul în jos.
- la accidentaţii care au înghiţit multă apă există pericolul
inundării căilor respiratorii prin vărsături;
- pentru scoaterea apei din stomacul victimei se ridică abdomenul
acestuia cu două mâini(Fig. 31);

129
 Fig. 31. Scoaterea apei din stomacul unui înecat [3]

- în cazul în care este nevoie să se repete manevrele de

dezobstrucţie, acestea se vor realiza dar cu condiţia să nu depăşească 5
secunde.

130
 SUPRAEXPUNEREA LA CĂLDURĂ

Crampele de căldură

Desfăşurarea unei activităţi fizice extenuante în condiţii de

temperaturi înalte determină apariţia crampelor. Aceste crampe apar
datorită pierderii sărurilor minerale, printr-o transpiraţie abundentă.
Muşchii abdominali şi ai picioarelor sunt, de obicei, primii afectaţi.

Simptomatologie
În cazul apariţiei crampelor musculare putem avea următoarele
simptome:
- dureri şi spasme ale musculaturii;
- transpiraţii abundente;
- posibile convulsii.

Primul ajutor
- victima se aşează într-un loc răcoros;
- se masează zona de deasupra muşchiului cu crampe;
- în cazul în care victima nu varsă, aceasta poate consuma sucuri
de fructe sau apă rece sărată (o linguriţă de sare dizolvată într-
un pahar cu apă) în înghiţituri mici. Se indică cam jumătate de
pahar de lichid la fiecare 15 minute, timp de o oră. Dacă apar
vărsături se opreşte administrarea de lichide;
- se indică supraveghere medicală.

Deshidratarea

Expunerea prelungită la temperaturi ridicate şi umiditate mare

determină apariţia deshidratării.

131
 Simptomatologie
Simptomele care pot apărea sunt următoarele:
- dureri de cap;
- greţuri;
- vărsături;
- oboseală;
- ameţeli;
- leşin;
- crampe musculare;
- transpiraţii abundente.
Temperatura corpului poate fi normală sau uşor ridicată, iar pielea
este palidă şi lipicioasă.

Primul ajutor
- se aşează victima într-un loc răcoros;
- se ridică picioarele victimei cu 20-30 cm deasupra solului;
- se pun comprese reci pe frunte şi pe suprafaţa corpului;
- dacă victima nu varsă, aceasta poate consuma sucuri de fructe
sau apă rece sărată (o linguriţă de sare dizolvată într-un pahar
cu apă) în înghiţituri mici. Se indică cam jumătate de pahar de
lichid la fiecare 15 minute, timp de o oră. Dacă apar vărsături
se opreşte administrarea de lichide;
- se indică supraveghere medicală.

Insolaţia

Insolaţia apare datorită expunerii prelungite şi necontrolate la soare

a capului neprotejat.
Simptomatologie
- starea generală alterată;
- cefalee;
- ameţeli;
- fotofobie (incapacitatea de a suporta lumina);
- congestia feţei;
- senzaţie de greaţă;
- vărsături;
132
 - inapetenţă.
În cazurile grave pot apărea:
- rigiditatea cefei;
- convulsii;
- comă.
Expunerea prelungită la soare determină o congestie a vaselor
meningeale şi cerebrale însoţită de edem cerebral sau hemoragii
cerebrale.
Primul ajutor
- aşezarea victimei într-un loc răcoros, cu capul ridicat faţă de
trunchi;
- se pun comprese reci sau pungă cu gheaţă pe capul bolnavului;
- dacă apare stopul respirator sau cardiac se vor executa
manevrele de respiraţie artificială şi masaj cardiac extern;
- se indică transportul de urgenţă la spital, în cazuri severe.

133
 SUPRAEXPUNEREA LA FRIG

Hipotermia

Hipotermia apare atunci când organismul pierde căldură excesiv,

mai multă decât generează, producându-se de obicei prin expunerea la
rece timp îndelungat.
Temperatura corpului scade sub 35 oC, mai expuse fiind persoanele
bolnave (cardiacii), obosite, malnutrite, consumatorii de alcool sau
droguri, vârstele extreme.

Simptomatologie
Simptomele apar lent, sunt dificil de depistat, afectând starea fizică
şi mentală:
- paloare;
- tegumente reci;
- slăbiciune;
- apatie, letargie, epuizare;
- vorbire incoerentă;
- confuzie;
- şoc;
- bradipnee, bradicardie;
- comă;
- stop cardiac;
- frisoane care, la temperaturi foarte scăzute dispar.
Se descriu trei grade ale hipotermiei:
- hipotermie uşoară - temperatura corpului de 35-32 oC:
o senzaţie intensă de frig,
o iritabilitate, confuzie,
o frison necontrolabil,
o tulburări de vorbire,
o extremităţi reci, albastre,
o rigiditate musculară,
o micţiuni frecvente, care duc la deshidratare;
- hipotermie moderată - temperatura corpului de 35-32 oC:
o tulburări de conştienţă,
o musculatură încordată şi rigidă,
o tulburări de ritm cardiac;

134
 - hipotermie severă - temperatura corpului mai mică de 28 oC:
o inconştienţă,
o respiraţie slabă,
o aritmii cardiace, posibil stop cardiac.

Primul ajutor
- transportaţi victima într-un loc cald şi solicitaţi ambulanţa;
- îndepărtaţi hainele ude;
- descheiaţi manşetele, mânecile, gulerele;
- acoperiţi victima cu o pătură călduroasă, inclusiv capul şi gâtul;
copilul mic se poate acoperi împreună cu salvatorul, ţinându-l
în braţe;
- aplicaţi comprese calde pe gât, piept şi zona inghinală;
- dacă victima este conştientă, daţi-i să bea lichide calde,
îndulcite şi nealcoolice;
- nu părăsiţi victima până la revenire sau până la sosirea cadrelor
specializate.

Degerăturile

Degerăturile apar în cadrul hipotermiilor accidentale. Sunt leziuni

datorate expunerii prelungite la frig.
Apar mai frecvent la extremităţi (mâini, picioare, urechi), deoarece
circulaţia sanguină este mai slabă şi pierderile calorice sunt mai mari.
Clasificarea degerăturilor
În funcţie de aspectul leziunilor, degerăturile se clasifică în patru
grade:
a) Degerăturile de gradul I se caracterizează prin eritem (înroşirea
regiunii), uşor edem, prurit local foarte supărător. Sensibilitatea tactilă
este diminuată sau complet abolită, bolnavul acuză dureri.

Fig. 32. Degerături de gradele II-III ale picioarelor [21]

135
 b, c) Degerăturile de gradul II şi III (Fig. 32) se caracterizează prin
apariţia flictenelor (vezicule cu conţinut clar – în cazul degerăturilor de
gradul II, sau sanguinolent – în cazul celor de gradul III).
d) Degerăturile de gradul IV se caracterizează prin apariţia
cangrenei ischemice, deoarece frigul alterează vasele şi toate ţesuturile.
Simptomatologie
Semne generale:
- depresie;
- somnolenţă;
- puls la început rapid, apoi bradicardic;
- tensiune arterială scăzută;
Simptomele apar într-o anumită ordine, având valoare prognostică:
- senzaţie de frig;
- durere, eritem;
- scăderea mobilităţii voluntare;
- parestezii;
- pe măsură ce degerătura avansează pielea devine palidă sau
galben-cenuşie şi are un aspect ceruit;
- rigiditate.

Primul ajutor
- îndepărtarea tuturor cauzelor de jenare a circulaţiei
(îmbrăcăminte, încălţăminte);
- victimei i se oferă băuturi calde (ceai, cafea, supă);
- masajul, frecatul cu zăpadă sau mersul sunt interzise;
- nu se aşează partea îngheţată lângă o sobă sau radiator;
- în degerăturile uşoare, pentru reîncălzire se recomandă
apropierea de un corp cu temperatură normală;
- în cazul degerăturilor grave este indicat transportul de urgenţă la
spital.

136
 ELECTROCUTAREA

Frecvenţa accidentelor prin electrocutare a crescut o dată cu

utilizarea pe scară largă a electricităţii în locuinţe şi industrie.
Gravitatea leziunilor produse de curentul electric depinde de:
- intensitatea curentului electric;
- tensiunea curentului electric;
- natura curentului electric (continuu sau alternativ);
- rezistenţa pe care o opune tegumentul (rezistenţa este scăzută
la umiditate).
Simptomatologie
Manifestările clinice în electrocutare depind de calea urmată de
curentul electric în organism.
Local apar:
- arsuri cutanate, în special în punctele de intrare şi ieşire a
curentului electric;
- arsurile mucoaselor (conjunctivă, cornee, buze);
- miozita necrozantă avasculară.
Semne cardiovasculare:
- hipertensiune arterială;
- tahicardie;
- colaps;
- stare de şoc.
Semne respiratorii:
- insuficienţa respiratorie acută;
- stop respirator de origine centrală.
Semne neurologice:
- deficit motor;
- sindromul extrapiramidal;
- convulsii;
- comă;
- tulburări de comportament.

137
Alte semne:
- fractură a coloanei vertebrale, traumatism cranian (dacă
victima a fost aruncată de la înălţime).
Primul ajutor
- nu se atinge victima direct, până ce curentul electric nu a fost
întrerupt, deoarece există riscul unei electrocutări;
- dacă acest lucru nu poate, se va îndepărta victima de sub
influenţa curentului electric cu ajutorul unei scânduri sau cu
mâna protejată (de o haină groasă şi uscată sau mănuşi de
cauciuc), stând pe un obiect care nu conduce curentul
(scândură, carte);
- dacă victima prezintă arsuri, se acordă primul ajutor specific;
- dacă victima se află în stare de şoc, se poziţionează cu capul
mai jos decât restul corpului, picioarele ridicate, acoperind-o cu
o pătură;
- dacă victima a căzut de la înălţime, se acordă primul ajutor în
caz de fracturi, răniri etc;
- se va realiza resuscitarea cardio-respiratorie (dacă este nevoie)
şi se va transporta victima la spital.

138
 ARSURILE

Arsurile sunt leziuni ale învelişului cutanat şi uneori ale structurilor

subadiacente determinate de agenţi traumatici specifici.
Ø Clasificarea arsurilor în funcţie de agentul traumatic:
- arsuri termice, produse de căldură;
- arsuri chimice, produse de substanţe chimice;
- arsuri electrice, produse de curentul electric;
- arsuri produse de radiaţii (raze X, radiaţii atomice).
Arsurile termice pot fi produse de:
- lichide fierbinţi şi corpuri solide lichefiate prin căldură;
- iradiere solară;
- flacără produsă de substanţe inflamabile sau curent electric;
- gaze şi vapori supraîncălziţi.
Ø Clasificarea arsurilor se mai poate face în funcţie de suprafaţa pe
care s-au produs.
Leziunea de arsură este o necroză de coagulare a proteinelor
tisulare, determinată de un anumit nivel termic şi după un anumit timp de
acţiune a agentului traumatic.
Estimarea suprafeţei arse se poate realiza în două feluri:
- folosind regula lui „9” (Wallace) – în cazul adulţilor (Fig. 33):
o cap şi gât - 9%;
o faţa anterioară sau posterioară a trunchiului- 18%;
o membrul toracic - 9%;
o membrul pelvian - 18%;
o perineu - 1%.
- estimarea suprafeţei arse cu ajutorul suprafeţei palmei
accidentatului, care se consideră 1% din suprafaţa corpului (fig.
34).
Ø Clasificarea arsurilor poate fi făcută şi în funcţie de profunzime.
Din punct de vedere al profunzimii, arsurile se clasifică în patru
grade:
a) Arsura de gradul I:
- este cea mai superficială;
- în această arsură sunt distruse părţi superficiale ale epidermului
(pătura cornoasă şi o parte din cea germinativă);
139
 - clinic, apare un eritem dureros;
- tipică este arsura produsă de razele solare.

Fig. 33. Regula lui „9” (Wallace) [8]

b) Arsura de gradul II (Fig. 35):

- în această arsură sunt distruse straturile epidermice, până la
membrana bazală;
- clinic, apar flictenele de aspectul unor pungi cu perete
transparent şi cu un conţinut de plasmă de culoare galbenă,
clară, serocitrină;
- dacă arsura este corect îngrijită se vindecă fără cicatrice.

Fig. 34. Estimarea suprafeţei arse comparativ cu palma (1% suprafaţă corporală) [8]

140
 Fig. 35. Arsură la mână, de gradul II, se văd flictenele [21]

c) Arsura de gradul III:

- în această arsură este distrus tot epidermul şi o parte din derm;
- clinic, avem flictene cu un conţinut serosanguinolent sau chiar
intens sanguinolent, datorită lezării vaselor de sânge;
- după vindecarea acestei arsuri rămân cicatrici vicioase.
d) Arsura de gradul IV:
- în această arsură este distrus în totalitate epidermul şi dermul;
- ţesuturile sunt necrozate şi dau naştere la escare;
- vindecarea acestor arsuri se însoţeşte de cicatrici vicioase, cu
invalidităţi grave.
Stadiile evolutive ale arsurilor:
1. Perioada primelor trei zile:
Este perioada şocului postcombustional, ce se caracterizează prin
mari pierderi şi dislocări hidroelectrolitice, anemie, suprasolicitarea şi
epuizarea funcţiilor respiratorii, cardiovasculare, renale, hepatice şi
digestive.
Evoluţia ulterioară a bolnavului depinde de corectarea tuturor
acestor dezechilibre.
2. Perioada primelor trei săptămâni, între a 4 –a şi a 21 –a zi:
În această perioadă pot apărea complicaţii, în funcţie de întinderea
şi profunzimea arsurii (septicemie, tromboze, embolii, bronhopneumonie,
insuficienţă renală acută, hemoragie digestivă superioară etc).
La sfârşitul acestei perioade, arsurile de gradul II şi III sunt
vindecate, iar escarele din arsurile de gradul IV sunt complet decapate.
3. Perioada a treia, între ziua a 21 –a şi două luni:
Este perioada chirurgicală, în care se aplică grefele.

141
 4. Perioada a patra – este perioada de convalescenţă.
5. Şocul cronic postcombustional:
În această etapă ajung bolnavii cu arsuri pe suprafeţe mari ale
corpului, la care resursele biologice s-au epuizat, cu tot tratamentul
susţinut pe care l-au urmat şi bolnavii incorect trataţi.

Primul ajutor
- îndepărtarea victimei de la locul accidentului;
- dacă victima este cuprinsă de flăcări se va înveli imediat într-o
pătură sau haină groasă;
- de cele mai multe ori accidentatul cuprins de flăcări intră în
panică şi fuge. În acest caz victima trebuie imobilizată
deoarece flacăra devine şi mai mare, iar arsura va fi mai
întinsă;
- se va evita rostogolirea pe pământ, prin nisip, deoarece plaga se
poate infecta îndeosebi cu bacili tetanici; aceasta se va face
numai dacă nu există altă posibilitate de stingere a flăcărilor;
- după stingerea flăcărilor victima va fi dezbrăcată şi învelită
într-un cearşaf curat;
- este interzisă îndepărtarea hainelor victimei dacă această
manevră nu se poate face cu uşurinţă (de exemplu în cazul
arsurilor cu bitum fierbinte);
- se va face resuscitarea cardiorespiratorie, dacă este nevoie;
- liniştirea şi calmarea durerilor se va face prin injectarea de
Myalgin, Piafen, Fortral sau alt analgezic, administrat de
preferinţă intravenos;
- nu este permisă nici o manevră de tratament local cu substanţe
grase (vaselină, untdelemn); cel mult arsura sau opărirea
minoră poate fi calmată prin poziţionarea sub jet de apă rece;
- arsurile vor fi acoperite cu pansament steril sau un prosop
curat;
- victima va fi transportată rapid la spital, sub supravegherea
continuă a semnelor vitale.

142
 COLICA BILIARĂ

Durerea acută, violentă, localizată în hipocondrul drept, cu iradiere

până la coloana vertebrală, umărul şi omoplatul drept se numeşte colică
biliară (veziculară sau hepatică).
Această colică apare în:
- colecistita acută, fiind o afecţiune caracterizată prin inflamaţia
veziculei biliare, determinată de:
o cauze mecanice – obstrucţia canalului cistic de către un
calcul (Fig. 36);

Fig. 36. Localizarea calculilor în căile biliare extrahepatice [32]

o cauze chimice – inflamarea veziculei biliare prin reflux

ascendent al sucului pancreatic;
o infecţioase – infecţia veziculei biliare producându-se cu
germeni care vin pe cale arterială, venoasă sau limfatică.
- colecistita cronică;

143
 - colangita (angiocolita) acută - este inflamaţia acută a căilor
biliare extra şi intra hepatice;
- diskineziile biliare - sunt tulburări ale motricităţii biliare;
- parazitozele intraveziculare (giardioza sau lambliaza);
- tumori biliare.
Simptomatologie
a) Durerea apare datorită unor contracţii spastice reflexe ale
veziculei biliare sau ale căilor biliare, urmată de creşterea presiunii în
arborele biliar.
Dacă vezicula biliară este inflamată, în inspiraţie profundă palparea
subcostală în hipocondrul drept produce de obicei creşterea durerii şi
oprirea respiraţiei în inspir (semnul Murphy prezent).
Durerea este foarte intensă după mese cu smântână, ouă, grăsimi de
porc, rântaşuri, ciocolată.
b) Greţuri şi vărsături cu conţinut alimentar sau bilios.
c) Frisonul este uneori discret, alteori extrem de violent, urmat de
transpiraţii abundente şi stare generală alterată.
d) Febra apare mai ales în colecistitele acute şi angiocolitele
secundare infecţiei cu germeni microbieni.
e) Coloraţia subicterică a sclerelor, mucoaselor şi tegumentelor
poate apărea datorită unui spasm reflex al sfincterului Oddi, fără să existe
un obstacol pe canalul coledoc. Dacă icterul se accentuează şi persistă
înseamnă că există un obstacol pe căile biliare principale care creează o
stază şi deci o mare tensiune intracanaliculară în tot arborele biliar
intrahepatic.
Primul ajutor
Colicile biliare de durată şi intensitate mică, fără complicaţii, pot fi
tratate la domiciliu, astfel:
- repaus la pat;
- administrarea de lichide (ceai de muşeţel, ceai hepatic,
biliohepatic, de sunătoare);
- regim alimentar;
- administrarea de antispastice (Papaverină, Scobutil);
- administrarea de antialgice (Algocalmin);
O evoluţie nefavorabilă necesită internarea de urgenţă pentru
investigaţii şi tratament medico-chirurgical.

144
 PANCREATITA ACUTĂ

Pancreatita acută reprezintă procesul inflamator acut al

pancreasului (fig. 37), care rămâne localizat la nivelul glandei sau se
extinde variabil la ţesuturile peripancreatice şi retroperitoneale şi la
organele situate la distanţă de loja pancreatică.
Pancreatita acută se produce printr-un proces de autodigestie a
glandei de către enzimele (tripsină, chemotripsină, amilază, lipază,
carboxipeptidază şi elastază) secretate de către pancreas, cu revărsarea
acestora în sânge şi urină.

Fig. 37. Pancreasul şi celelalte organe cu care se găseşte în raport.

În desen nu apare stomacul, care acoperă pancreasul, şi nici colonul transvers care se
găseşte în partea inferioară a pancreasului [21]

Principalele leziuni glandulare în pancreatita acută sunt:

- edemul;
- hemoragia;
- necroza.
Modificările structurale ale glandei pot fi grupate în două entităţi
morfoclinice:
- pancreatita acută edematoasă (forma uşoară);
- pancreatita acută necrotică (forma severă).
145
 Cauzele care determină apariţia pancreatitei acute:
- biliare:
o litiaza biliară;
o litiaza coledociană;
o angiocolita septică;
o colecistoze;
o paraziţi în căile biliare principale;
- consumul de alcool;
- traumatisme:
o abdominale cu lezarea pancreasului;
o operatorii;
- metabolice:
o hipertrigliceridemii;
o diabetul zaharat etc;
- consumul de medicamente:
o diuretice;
o corticosteroizi;
o citostatice etc;
- endocrine – hiperparatiroidism;
- infecţioase:
o parotidita epidemică;
o hepatita virală A;
o rubeola etc;
- boli sistemice:
o lupusul sistemic eritematos;
o boala Crohn etc;
- toxice:
o alcool metilic;
o insecticide organofosforice;
o venin de scorpion;
- congenitale:
o absenţa canalului pancreatic;
o stenoza ampulei Water etc;
- câştigate:
o tumori pancreatice;
o stenoze ductale etc.
Simptomatologie
a) Durerea este simptomul major. Ea este moderată în forma
edematoasă şi extrem de violentă în cazul formelor necrotice.

146
 La un pacient cu antecedente biliare, consumator de alcool sau fără
antecedente patologice, debutul clinic este brutal şi apare de obicei la 1-4
ore după o masă copioasă, bogată în grăsimi şi/sau consum excesiv de
băuturi alcoolice.
Durerea este intensă, continuă, rezistentă la antialgicele obişnuite şi
obligă bolnavul să adopte poziţii antalgice (flexia trunchiului şi
antebraţelor pe abdomen, apăsând regiunea dureroasă).
Sediul durerii este la nivelul abdomenului superior (epigastru,
periombilical şi hipocondrul drept) de unde iradiază caracteristic „în
bară” spre hipocondrul stâng şi/sau regiunea lombară stângă.
b) Greţurile şi vărsăturile acompaniază frecvent durerea.
Vărsăturile apar precoce, sunt abundente, la început alimentare, apoi
bilioase.
c) Meteorismul abdominal este un simptom constant. Frecvent
apare o distensie moderată a abdomenului, cu meteorism predominant
periombilical, la acest nivel palpându-se în 20% din cazuri o tumoră
alungită, sensibilă, imprecis delimitată. În formele severe meteorismul
este pronunţat şi difuz.
d) Tranzitul digestiv este frecvent suprimat.
Starea generală este relativ bună sau uşor alterată în pancreatitele
edematoase şi grav alterată în pancreatitele necrotice, când bolnavul este
agitat, confuz, prezintă eritem facial, dispnee astmatiformă şi semnele
şocului hipovolemic (hipotensiune arterială, puls frecvent şi filiform,
oligoanurie).
Primul ajutor
- bolnavului nu i se va administra nimic per oral;
- calmarea durerii se va face cu Algocalmin intramuscular;
- este interzisă administrarea de Mialgin sau morfină, deoarece
produc spasmul sfincterului Oddi şi maschează procesul
inflamator acut;
- se poate pune gheaţă pe abdomen;
- dacă bolnavul este în stare de şoc se poate pune o perfuzie cu
soluţie macromoleculară (Dextran 40) sau ser glucozat 5%,
dacă este posibil;
- bolnavul va fi transportat la spital, unde va fi internat şi
menţinut sub observaţie medico-chirurgicală.

147
 OCLUZIA INTESTINALĂ

Ocluzia intestinală este un sindrom caracterizat prin întreruperea

tranzitului intestinal pentru materiile fecale şi gaze cu consecinţele sale,
indiferent de cauze şi mecanisme.
Clasificarea ocluziilor intestinale
Din punct de vedere etiopatogenic, ocluziile intestinale se clasifică
astfel:
- ocluzii dinamice sau funcţionale, care nu au un obstacol în
lumenul intestinal,acestea fiind de două categorii:
o paralitice, care apar datorită inhibării peristaltismului
intestinal;
o spastice, care apar datorită spasmului musculaturii netede;
- ocluzii mecanice sau organice, care nu au lumenul intestinal
liber, datorită obstrucţiei sau strangulării acestuia:
o obstrucţia presupune existenţa unui obstacol (corpi străini,
intraluminali, compresiuni externe), fără existenţa unor
tulburări circulatorii datorate unor leziuni parietale;
o strangularea se produce pe segmentele mobile şi
presupune asocierea unui obstacol cu tulburări circulatorii
intestinale ce apare ca urmare a volvulării invaginaţiei sau
ştrangulării.
Din punct de vedere topografic, ocluziile intestinale pot fi:
- înalte, situate cât mai aproape de pilor;
- joase, situate la nivelul intestinului gros.
Din punct de vedere clinico-evolutiv, ocluziile intestinale pot fi:
- acute, care se instalează brusc şi au o evoluţie rapidă şi gravă;
- subacute, care au o evoluţie lentă;
- cronice, care se instalează lent şi au o evoluţie îndelungată.
Cauzele care determină ocluziile intestinale
a) Cauzele ocluziilor intestinale dinamice sau funcţionale:
- traumatisme:
o cranio-cerebrale,
o toracice,
o abdominale,

148
 o operatori,
o fracturi osoase;
- vasculare:
o infarct entero-mezenteric;
o hemoragii digestive sau peritoneale;
o flebita venei cave inferioare;
- infecţii:
o abdominale;
o toracice;
o retroperitoneale;
o generalizate;
- tulburări metabolice;
- intoxicaţii profesionale;
- diverse colici:
o biliară;
o renală;
b) Cauzele ocluziilor intestinale produse prin obstrucţie (Fig. 38):
- congenitale – leziuni parietale ale intestinului:
o stenoze;
o atrezii;
- inflamatorii – stenozele inflamatorii determinate de un proces
tuberculos care, în stadiul de cicatrizare, retractează pereţii,
stenozând lumenul intestinal;
- traumatice – stenozele cicatriciale post traumatice;
- postoperatorii –stenozele cicatriciale postoperatorii;
- tumori benigne sau maligne prezente în interiorul intestinului
sau în afara tractului intestinal, ce comprimă vasele;
- corpi străini (gheme de ascarizi, fecalom);
- compresiuni extrinseci ale lumenului intestinal produse de tumori
abdominale sau retroperitoneale;
- bride – apar datorită unui proces inflamator aparent, după
intervenţia chirurgicală, care comprimă lumenul intestinal.
c) Cauzele ocluziilor intestinale produse prin strangulare (Fig. 38,
39):
- volvulusul intestinal (torsiunea) - răsucirea ansei intestinale în
jurul axului său mezenteric sau în jurul unei bride;
- invaginaţia intestinală - telescoparea (intubarea) unui segment
intestinal în altul, ca un deget de mănuşă (frecvent întâlnită la
copiii foarte mici);

149
- hernii externe – strangularea se produce prin pătrunderea ansei
intestinale în inelul de hernie, nemaiputând să iasă;
- hernii interne – strangularea se produce prin angajarea peretelui
intestinal sau a unui segment de intestin într-un orificiu normal
sau anormal al cavităţii abdominale.
În ocluziile intestinale apar tulburări locale şi generale.

Fig. 38. Forme diferite de ocluzie mecanică a intestinului subţire [21]

Fig. 39. Modalităţi prin care se produce volvulusul de colon sigmoid [21]

150
 Obstrucţia lumenului intestinal produce întreruperea tranzitului
intestinal, ce poate apărea brusc sau lent, determinând distensia ansei de
deasupra obstacolului, datorită imposibilităţii evacuării conţinutului
intestinal şi acumulării de lichide şi gaze.
Datorită încetinirii circulaţiei, în ansa dilatată o parte din lichidele
plasmatice trec în lumenul intestinal. Odată cu pierderile de apă apare şi
un dezechilibru al conţinutului de săruri şi electroliţi din sânge.
În ocluziile prin strangulare, în afară de ocluzie, apare şi un proces
de ischemie a peretelui intestinal, care determină devitalizarea ansei
intestinale, necroza şi perforaţia acesteia.
Simptomatologie
a) Simptomul principal este durerea, care poate fi:
- bruscă, intensă, continuă, însoţită de anxietate, paloare şi
transpiraţii - în ocluziile prin strangulare;
- cu caracter colicativ, survenind la 10-20 minute, fiind foarte
intensă în momentul în care musculatura intestinală se
contractă şi creează mişcări peristaltice, prin care încearcă să
învingă obstacolul.
Durerea este localizată iniţial la nivelul obstacolului, apoi iradiază
în tot abdomenul şi poate ceda în timp, dar în acest caz se agravează
semnele generale.
b) Vărsăturile apar:
- precoce, în ocluziile prin strangulare şi în cele înalte;
- tardiv, în ocluziile joase, în cele paralitice şi în cele prin
obstrucţie.
La început sunt formate din conţinut alimentar, apoi devin bilioase,
ulterior fecaloide.
c) Întreruperea tranzitului intestinal (oprirea evacuării de materii
fecale şi gaze) este simptomul care etichetează o ocluzie.
Întreruperea tranzitului pentru fecale şi mai ales pentru gaze apare
precoce în ocluziile joase şi în cele paralitice şi este ulterioară durerii şi
vărsăturilor în ocluziile înalte.
Dacă sediul ocluziei este înalt, pe intestinul subţire sau pe prima
parte a colonului, este posibil ca bolnavul să aibă emisiune de gaze şi mai
ales de materii fecale din porţiunea inferioară a colonului
d) Meteorismul abdominal se datorează încetării peristaltismului şi
acumulării de gaze. Iniţial, distensia abdominală poate fi localizată
periombilical, subombilical sau asimetrică (volvulare), în raport cu locul
ocluziei, apoi se generalizează sau este de la început generalizată, în

151
cazul ocluziilor paralitice. Dacă ocluzia este înaltă, distensia abdominală
lipseşte.
e) Clapotajul intestinal este zgomotul caracteristic celui pe care-l
face lichidul amestecat cu aer (zgomot hidroaeric anormal) şi poate fi
pusă în evidenţă prin percuţia peretelui abdominal.
Semne generale
În faza de debut pot apărea:
- paloare, anxietate, hipotensiune arterială - în ocluzia produsă
prin strangulare;
- febră şi frisoane;
- scădere ponderală şi tulburări de tranzit, în cazul existenţei unei
tumori.
Odată cu apariţia vărsăturilor, starea generală se agravează:
- mucoasele şi tegumentele sunt uscate;
- se instalează setea, oliguria, astenia, hipotonia musculară;
- în cazul unui şoc toxico-septic apar frisoane, febră (39-400 C),
halucinaţii, somnolenţă.
Primul ajutor
- orice persoană suspectată de ocluzie intestinală sau cu ocluzie
intestinală trebuie internată de urgenţă într-un serviciu de
chirurgie pentru a se definitiva diagnosticul;
- bolnavului nu i se va administra nimic per oral;
- este interzisă administrarea de opiacee;
- este interzisă administrarea de purgative;
- se poate instala o sondă nazo-gastrică pentru combaterea
stazei.

152
 PERITONITA ACUTĂ

Inflamarea peritoneului urmată de dezvoltarea unui sindrom

patologic se numeşte peritonită. Peritonita acută este una din marile
urgenţe abdominale.
Peritonitele acute pot fi:
- localizate;
- difuze (generalizate).

Cauzele peritonitelor acute

Peritonitele primitive:
- au o sursă de contaminare extraperitoneală (focar infecţios),
transportul agentului patogen fiind pe cale circulatorie;
- apare la copii şi adulţi;
- agenţii microbieni care apar cel mai frecvent sunt E. colli,
streptococul, pneumococul etc.
Peritonitele secundare:
- au o sursă de contaminare intraperitoneală:
o perforaţia stomacului;
o perforaţia duodenului;
o perforaţia colecistului;
o perforaţia intestinului subţire;
o perforaţia colonului în afecţiuni inflamatorii (colite,
diverticulite) sau tumorale (perforaţii ale tumorii);
o peritonitele din pancreatita acută;
o peritonita apendiculară;
o peritonitele de origine genito-urinară;
o peritonitele posttraumatice determinate de un traumatism
închis, care poate produce ruptura unui organ din cavitatea
abdominală sau determinate de o plagă abdominală
penetrantă sau perforantă;
o peritonitele postoperatorii.

153
 Simptomatologie
a) Principalul simptom care apare este durerea abdominală.
Durerea spontană se poate instala brusc, brutal ( în cazul perforaţiilor de
organe) sau insidios.
Localizarea iniţială a durerii:
- corespunde organului afectat, când avem o perforaţie;
- este difuză la început, când contaminarea peritoneului s-a
produs prin alt mecanism decât perforaţia (de exemplu
apendicita acută).
În câteva ore durerea se generalizează, având maximum de
intensitate în zona organului cauzal:
- o durere violentă (ca o lovitură de pumnal), apărută brusc,
iniţial în epigastru, cu iradiere posterioară care, în minutele
următoare cuprinde tot abdomenul, fiind caracteristică
ulcerului gastric sau duodenal perforat. Durerea extrem de
vie care apare se datorează sucului gastric acid, care irită
mult mai puternic peritoneul decât o face lichidul care se
evacuează din intestinul subţire sau colon, acesta fiind
alcalin. Durerea iniţială este determinată de contactul
peritoneului cu sucul gastric care se revarsă în el apoi,
urmând infectarea peritoneului, producându-se peritonita
generalizată;
- o durere apărută iniţial în hipocondrul drept care coboară de-
a lungul flancului drept şi în fosa iliacă dreaptă,
generalizându-se apoi, este caracteristică peritonitei produsă
prin perforarea colecistului. Iniţial această durere este mult
mai puţin intensă, deoarece bila nu este prea iritantă pentru
peritoneu;
- o durere care apare în hipocondrul stâng şi se răspândeşte
apoi în epigastru – „durere în bară”, care mai târziu se
generalizează, caracterizând peritonita determinată de o
pancreatică acută necrotică;
- o durere apărută iniţial în fosa iliacă dreaptă care se
intensifică treptat şi permanent, generalizându-se mai târziu,
caracterizează peritonita produsă de o apendicită acută
perforată;
- o durere abdominală localizată în abdomenul inferior (în
flancuri), care apoi se generalizează, este caracteristică
peritonitei determinată de o sarcină ectopică, un chist ovarian
rupt.

154
 Dacă peritonita s-a declanşat ca urmare a unui traumatism
abdominal, procesul infecţios apare acolo unde s-a produs perforarea
organului cavitar şi se extinde repede în tot abdomenul.
Dacă peritonita este urmarea unei infecţii hematogene, ea poate să
apară de la început în tot abdomenul. Durerea este moderată iniţial şi se
intensifică în câteva ore.
b) Hiperestezia cutanată (durerea pielii la cea mai mică atingere)
este foarte importantă. Această durere provocată, ca şi cea spontană, arată
că punctul de plecare al peritonitei se găseşte în organul sau în organele
de sub acea zonă.
Hipersensibilitatea abdominală poate fi pusă în evidenţă prin
durerea determinată de decompresiunea bruscă a peretelui abdominal,
după o apăsare progresivă a acestuia (semnul Bloomberg).
c) Contractura abdominală (rigiditatea musculară), se poate pune în
evidenţă astfel:
- la inspecţie, abdomenul apare plat, imobil (nu urmează mişcările
respiratorii ale toracelui);
- la palpare, rigiditatea este maximă („abdomen de lemn”) în
primele ore ale peritonitelor determinate de perforaţii de organe.
d) Apărarea musculară apare atunci când nu avem o veritabilă
contractură (un „abdomen de lemn”), palparea punând în evidenţă
contractura reflexă a maselor musculare.
Durerea, contractura peretelui abdominal şi apărarea musculară
sunt semne patognomonice precoce ale peritonitei.
e) Meteorismul abdominal – umplerea cu gaze a intestinelor şi
creşterea în volum a abdomenului.
f) Greţurile şi vărsăturile sunt prezente frecvent, în primele ore de
debut ale peritonitei.
g) Retenţia de urină.
Semne generale
- alterarea stării generale;
- tensiunea arterială este normală în primele 24-48 de ore de
la debut, apoi ea scade;
- pulsul, pe măsură ce starea toxică peritoneală avansează, el
creşte, ajungând să depăşească 130-150 bătăi pe minut, apoi
devine filiform;
- temperatura este la început uşor ridicată, apoi creşte mai
mult, având şi o alură de proces septic (mari oscilaţii
termice);

155
 - faciesul bolnavului are un aspect caracteristic („facies
peritoneal”), palid, transpirat, înspăimântat, cu ochii
înfundaţi în orbite.
Primul ajutor
Orice bolnav care prezintă semnele unei iritaţii peritoneale trebuie
transportat de urgenţă la spital.
Până când se poate face transportul se recomandă:
- repaus absolut;
- evitarea administrării de analgezice majore, acestea
mascând semnele de iritaţie peritoneală;
- evitarea administrării de purgative sau efectuarea unei
clisme;
- interzicerea alimentaţiei, inclusiv apă;
- dacă este posibil, poate fi pusă o pungă cu gheaţă pe
abdomen.

156
 HEMORAGIILE DIGESTIVE SUPERIOARE

Prin hemoragii digestive se înţelege extravazarea sângelui la

nivelul tubului digestiv, de la esofag la anus, constituind o urgenţă
medico-chirurgicală.
Hemoragia digestivă superioară este sângerarea care are loc în
regiunile digestive situate deasupra unghiului Treitz (esofag, stomac,
duoden şi jejunul proximal) exteriorizându-se în principal prin vărsături
(hematemeză) şi/sau prin scaun (melenă).
Dacă hemoragia este:
- abundentă – vărsătura va conţine sânge roşu cu cheaguri;
- lentă – vărsătura capătă un aspect caracteristic de „zaţ de
cafea”, numindu-se hematemeză, datorită transformării
hemoglobinei de către acidul clorhidric în hematină.
Hematemeza apare brusc, fiind frecvent precedată de ameţeli,
slăbiciune, greaţă, transpiraţie.
Sângele eliminat prin intestin (melenă) este digerat în tubul digestiv
şi scaunul are un aspect caracteristic de „păcură”, moale, neformat, negru
lucios. Pentru ca melena să apară este necesară existenţa în tubul digestiv
a aproximativ 100-200 ml sânge.
Dacă hemoragia este fulgerătoare şi masivă, atât în cazul
hematemezei cât şi în cazul melenei, culoarea sângelui poate să fie roşie
deschisă. Şocul şi moartea, determinate de o hemoragie superioară
abundentă şi rapidă, pot apare înainte de exteriorizarea sângerării.

Cauzele hemoragiilor digestive superioare

a) Cauze digestive:
- afecţiuni esofagiene:
o varice esofagiene;
o ulcer esofagian;
o esofagite erozive;
o tumori benigne şi maligne;
o diverticuli esofagieni;
o traumatisme prin corpi străini sau iatrogeni
(dilataţie instrumentală, biopsii);

157
 o sindromul Mallory-Weiss (fisura longitudinală a
esofagului inferior după eforturi repetate de
vărsătură).
- afecţiunile stomacului şi duodenului:
o ulcer gastric şi duodenal;
o gastrite acute şi cronice hemoragice;
o tumori benigne şi maligne ale stomacului;
o duodenite;
o hernia hiatală;
o diverticuli;
o traumatisme prin corpi străini sau endoscopici;
o gastrita de iradiere;
o infecţii.
- alte afecţiuni digestive:
o ciroza hepatică;
o tromboza venei porte;
o tromboza venelor suprahepatice (sindromul Budd-
Chiari);
o splenopatii;
o tromboza arterei splenice;
o anevrism rupt de arteră hepatică;
o litiază;
o tumori ale căilor biliare;
o pancreatite acute şi cronice;
o tumori pancreatice.
b) Cauze extradigestive:
- hemopatii:
o hemofilia;
o purpura alergică;
o leucemii etc.
- vasculopatii:
o hipertensiunea arterială;
o anevrism de arteră mezenterică sau hepatică;
o vasculite etc.
- boli sistemice:
o lupusul eritematos sistemic;
o poliarterita nodoasă;
o amiloidoza etc.
Aprecierea gravităţii hemoragiilor digestive superioare este
descrisă în tabelul 3.
158
 Simptomatologie
În hemoragiile digestive mici, semnele clinice sunt, în general,
absente. Uneori pot apărea slăbiciune, hipotensiune arterială, transpiraţii
reci, lipotimie.
În hemoragiile digestive moderate, bolnavul este palid, are ameţeli,
apare lipotimia (pierdere bruscă şi de scurtă durată a conştienţei, datorită
irigării insuficiente cu oxigen a creierului). Paliditatea şi ameţelile apar
numai atunci când bolnavul stă în picioare (în ortostatism), ele dispărând
când bolnavul este culcat (în clinostatism). Bolnavul mai poate prezenta
tahicardie,hipotensiune arterială.

Tabelul 3
Clasificarea Orfanidi(1)
Clinic Laborator
HD mică TA şi AV normale Ht > 35%
pierdere < 500 ml Hb > 60%
(8-10% din volemie) (10-12 g %)
HD mijlocie pierdere între 500-1000 ml
(10-20% din volemie) Ht = 25-30%
TA sist. > 100, AV <100 Hb = 8-10%
Indice Algover (Puls/TA)<1
Vasoconstricţie periferică
(extremităţi reci, palide,
lipotimie în ortostatism)
HD mare pierdere 1500-2000 ml
(30-40% din volemie) Ht <25%
TA <100, cu tendinţă la Hb = 5-8%
scădere; AV >100-120,
lipotimie, transpiraţii reci,
tahipnee, oligurie
HD foarte gravă pierdere de 2000-3000 ml
(> 50% din volemie)
TA <70, puls filiform, slab
perceptibil; Puls/TA >1,5
HD cataclismică viteza şi volumul pierderilor
de sânge duc rapid la deces,
înainte de a se putea
interveni terapeutic

159
 În hemoragiile digestive masive apar semnele şocului hipovolemic:
- polipnee;
- paloare intensă;
- anxietate;
- puls rapid şi filiform;
- extremităţi reci;
- greţuri;
- adinamie;
- transpiraţii reci;
- sete intensă;
- hipotensiune arterială;
- tendinţa de pierdere a cunoştinţei.
Primul ajutor
Orice bolnav care prezintă hemoragie digestivă trebuie transportat
de urgenţă într-o unitate spitalicească.
Până când se poate efectua transportul, se recomandă:
- repaus la pat, în decubit dorsal, fără pernă;
- evitarea oricărui efort fizic, deoarece hemoragia se poate
accentua sau tabloul clinic se poate agrava;
- colectarea sângelui eliminat de bolnav într-un vas;
- curăţarea gurii bolnavului, cu capul aşezat într-o parte,
deplasarea lui fiind interzisă;
- deoarece evoluţia unei hemoragii digestive superioare este
imprevizibilă, se recomandă punerea unei perfuzii cu glucoză 5%
sau ser fiziologic.

160
 ŞOCUL

Şocul este un sindrom fiziopatologic sever, ce se caracterizează

prin scăderea sub nivelul critic al fluxului tisular de sânge oxigenat,
necesar desfăşurării normale a proceselor metabolice locale.
În stările de şoc consumul de oxigen este redus sau inadecvat
nevoilor tisulare, determinând hipoxia şi alte tulburări metabolice care
produc suferinţă celulară şi disfuncţia organelor vitale.
Reducerea consumului de oxigen este determinată de:
- o extracţie tisulară a oxigenului scăzută, în cazul şocului
septic;
- o aprovizionare cu oxigen scăzută,
o prin scăderea fluxului sanguin, în cazul şocului cardiogen
şi hipovolemic;
o prin maldistribuţia fluxului sanguin.
Formele clinice ale şocului sunt:
- hipovolemic;
- cardiogen;
- septic;
- anafilactic.
Stadiile evolutive ale şocului
Stadiul I: şoc compensat (reversibil):
- bolnavul este de multe ori agitat;
- respiraţia este normală sau uşor accentuată;
- pupilele sunt normale;
- pulsul este rapid;
- tensiunea arterială este normală apoi scade;
- pielea şi mucoasele sunt palide.
În acest stadiu, bolnavul poate să revină la starea normală, ajutat de
propriile forţe de apărare sau printr-o intervenţie promptă, medicală.
Stadiul II: şoc decompensat:
- bolnavul este adinamic, somnolent;
- răspunde numai la excitaţii puternice;
- este palid;
- extremităţile sunt cianotice;
- hiperpnee;

161
 - pupilele dilatate;
- pulsul accelerat şi slab;
- tensiunea arterială este scăzută;
- bolnavul este oliguric sau anuric.
În acest stadiu avem:
- o masivă pierdere de volum circulant în organele şi ţesuturile
organismului;
- o scădere a eficienţei pompei cardiace;
- o creştere a rezistenţei vasculare periferice;
- o slabă oxigenare a creierului;
- pierdere de electroliţi;
- o insuficientă filtrare renală, ceea ce determină o acumulare în
circulaţie de produşi nocivi metabolici.
Stadiul III: şoc grav, ireversibil:
- respiraţia devine agonică;
- tensiunea arterială scade progresiv;
- bolnavul intră în colaps, comă, survenind decesul.

Şocul hipovolemic

Este forma clinică de şoc cea mai frecvent întâlnită.

Cauzele care determină apariţia şocului hipovolemic pot fi
următoarele:
- hemoragiile;
- traumatismele;
- pancreatita;
- ocluzia;
- arsurile;
- deshidratarea prin vărsături, diaree;
- pierderi excesive de lichide pe cale renală.
În funcţie de lichidele pierdute (sânge, plasmă, lichide digestive),
putem avea:
- şoc hemoragic;
- şoc traumatic;
- şoc ocluziv;
- şoc prin deshidratare.
Şocul traumatic trebuie depistat precoce.

162
 Simptomatologia (după Schoemaker)
Pot fi evidenţiate următoarele semne:
a) Semne obţinute prin anamneza bolnavului:
- stare de rău;
- apatie;
- leşin;
- colaps.
b) Semne obţinute prin inspecţia bolnavului:
- paloare;
- agitaţie urmată uneori de torpoare;
- transpiraţii reci;
- răspuns cerebral întârziat (obnubilare).
c) Semne obţinute prin examen fizic:
- scăderea presiunii arteriale şi a amplitudinii pulsului;
- creşterea frecvenţei pulsului;
- creşterea iniţială a ratei frecvenţei respiratorii, urmată uneori
de scăderea frecvenţei respiratorii;
- scăderea temperaturii corpului;
- răceala extremităţilor;
- persistenţa palorii pielii după presiunea digitală (reumplere
capilară întârziată);
- reflexe întârziate (hiporeflexie).
La locul accidentului, aprecierea gravităţii şocului se poate face
măsurând valorile pulsului şi ale tensiunii arteriale. În funcţie de acestea
se pot distinge trei forme de şoc (E. Cosma):
- tensiunea arterială sistolică 100 mmHg cu puls 90-100 bătăi pe
minut, reprezintă o formă de şoc uşor;
- tensiunea arterială sistolică de 90-80 mmHg cu puls de 120-
140 bătăi pe minut, reprezintă forma de şoc mijlociu;
- tensiunea arterială sistolică de 70-60 mmHg cu puls de 140
bătăi pe minut, cu tendinţă de puls filiform, reprezintă şocul
grav.
Primul ajutor
- eliberarea accidentatului de sub acţiunea agentului traumatizat;
- se va aşeza accidentatul în decubit dorsal, cu capul întors uşor
spre dreapta şi membrele inferioare ridicate la 35-450 deasupra
planului toracic şi se va acoperi cu o pătură;
- se apreciază rapid starea funcţiilor vitale (puls, tensiune,
frecvenţă respiratorie):

163
 o se urmăreşte existenţa pulsului la arterele mari
(carotidă şi femurală);
o se controlează permeabilitatea căilor aeriene şi dacă
este nevoie se administrează oxigen pe mască sau sondă
nazofaringiană;
- se va efectua evaluarea rapidă a leziunilor, prin examinarea
craniului, toracelui, abdomenului şi membrelor;
- se va asigura o hemostază provizorie dacă accidentatul
sângerează;
- combaterea durerii se va face astfel:
o se imobilizează focarul de fractură;
o se administrează Myalgin - 60-100 mg (nu deprimă centrul
respirator bulbar) sau Fenobarbital - o fiolă intramuscular,
(are efect hipnotic şi sedativ la şocaţii decompensaţi);
o infiltraţii locale cu Xilină 1% sau Novocaină -0,5 ml;
- se instalează o perfuzie cu ser fiziologic sau ser glucozat 5%;
- în cazurile grave, pentru menţinerea tensiunii arteriale, se
recomandă administrarea de substanţe vasoconstrictoare de tipul
noradrenalinei - 0,5-1 mg sau hemisuccinat de hidrocortizon -
200-500 mg;
- bolnavii şocaţi trebuie transportaţi de urgenţă într-un serviciu
spitalicesc.

Şocul cardiogen

Este forma clinică de şoc în care hipoperfuzia tisulară este

determinată de scăderea debitului cardiac, datorită unei afecţiuni
intrinseci a cordului (alterarea funcţiei de pompă a cordului).

Etiologia şocului cardiogen

- infarctul miocardic acut;
- valvulopatiile:
o stenoza aortică,
o stenoza mitrală,
o insuficienţa aortică,
o insuficienţa mitrală;
- tamponada cardiacă;
- embolia pulmonară masivă;
- cardiomiopatiile;

164
 - miocarditele;
- contuziile miocardice;
- intervenţiile pe cord;
- transplantul cardiac.
Tabloul clinic
Este precedat sau însoţit de semnele bolii de bază:
- durere toracică (infarct miocardic acut);
- durere severă (edem pulmonar acut);
- tulburări nervoase:
o confuzie, agitaţie sau letargie,
o oboseală, slăbiciune,
o hipotensiune arterială, tahicardie,
o extremităţi reci, umede, cianotice,
o puls rapid, slab, absent,
o oligurie, anurie.
Primul ajutor
- bolnavul cu şoc cardiogen provocat de un infarct miocardic
acut va fi aşezat în decubit dorsal, cu membrele inferioare
uşor ridicate, la 150 faţă de orizontală;
- bolnavul cu şoc cardiogen provocat de un edem pulmonar acut
va fi aşezat într-o poziţie semişezândă;
- oxigenoterapie prin sondă nazofaringiană;
- se administrează sedative: o tabletă Diazepam sau Extraveral;
- se administrează analgetice, o fiolă sau o tabletă de Fortral;
- se transportă de urgenţă la spital;
- pe parcursul transportului se urmăresc permanent funcţiile
vitale.

Şocul anafilactic

Şocul anafilactic poate fi declanşat de:

- injectarea de medicamente (în mod deosebit antibiotice de tip
Penicilină, Ampicilină, Streptomicină);
- administrarea unor produse de sânge sau a substituenţilor de
plasmă;
- înţepături de insecte;
- chiar alergii alimentare: fructe de mare, alune, căpşune.

165
Tabloul clinic
Iniţial, bolnavul acuză:
- o senzaţie de slăbiciune;
- tuse;
- prurit;
- rigiditate toracică;
- crampe abdominale.
După 10-30 de minute, apar:
- manifestări cardio-vasculare:
o hipotensiune arterială brutală, urmată uneori de oprirea
cordului,
o tahicardie,
o extremităţile sunt iniţial calde şi colorate, apoi devin reci şi
cianotice, datorită vasoconstricţiei;
- manifestări respiratorii:
o dispnee expiratorie determinată de bronhospasm,
o edem laringian;
- manifestări digestive:
o greaţă,
o vărsături,
o diaree;
- manifestări neurologice:
o anxietate,
o vertij,
o convulsii (uneori),
o comă;
- manifestări cutanate:
o eriteme difuze,
o urticarie,
o edem al feţei şi al pleoapelor, limbii,
o albăstrirea pielii, buzelor, rădăcinii unghiilor.
Primul ajutor
- se anunţă ambulanţa;
- medicamentul de elecţie în şocul anafilactic este adrenalina.
În funcţie de situaţie, se administrează subcutanat 0,5-1 mg
(0,5-1 ml soluţie 1: 1000). Se poate administra şi
intramuscular. În cazurile grave, se injectează intravenos,
0,25-0,50 mg: 2,5-5 ml dintr-o fiolă de 1:1000 diluată de 10

166
 ori (în 10 ml ser fiziologic), se injectează într-un ritm lent de
1 ml pe minut;
- corticoizii se administrează după adrenalină – Hemisuccinat de
hidrocortizon;
- administrarea de oxigen este indicată de la început;
- în prezenţa stopului respirator se face resuscitare cardio-
respiratorie;
- în caz de bronhoconstricţie severă se administrează miofilin;
- corectarea hipovolemiei se face cu soluţii electrolitice
(Dextran 70);
- transportul de urgenţă la spital.

167
 INTOXICAŢIILE ACUTE

Prin intoxicaţie acută se înţelege pătrunderea în organism pe cale

respiratorie, cutanată sau digestivă a unor substanţe toxice (gaze, lichide,
solide) în mod voluntar sau involuntar, care determină tulburări grave,
uneori letale.
Altfel spus, intoxicaţia este îmbolnăvirea provocată de un toxic.
Intoxicaţia poate fi: voluntară, accidentală şi profesională.
Orice fel de substanţă care introdusă în organism determină
tulburări funcţionale sau leziuni organice se numeşte substanţă toxică.
Fabre şi Truhaut definesc toxicul ca fiind o substanţă chimică ce
pătrunde în organism, indiferent pe ce cale, într-o cantitate relativ mare,
în doză unică sau în doze repetate la intervale foarte scurte, sau în
cantităţi mici dar repetate în timp, ce provoacă, în mod tranzitoriu sau
durabil, tulburări mai mult sau mai puţin grave, a uneia sau mai multor
funcţii, putând provoca chiar decesul.

Intoxicaţia cu monoxid de carbon

Monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, care arde cu

flacără albastră. Sursa producătoare de monoxid de carbon este
combustibilul folosit în industrie pentru operaţii tehnice sau pentru
încălzirea locuinţelor (gaze naturale, lemn, cărbune), atunci când arderea
este incompletă.
Monoxidul de carbon se combină cu hemoglobina, formând
carboxihemoglobina. Consecinţa formării carboxihemoglobinei este
scăderea capacităţii de oxigenare a sângelui (capacitatea de a lega şi
transporta oxigen), ducând la apariţia unor perturbări ale proceselor de
oxidare celulară (hipoxia celulară).
Simptomatologie
În funcţie de concentraţia carboxihemoglobinei apar următoarele
simptome:
Iniţial (o concentraţie a carboxihemoglobinei de 18-20%), apar:
- ameţeli;
- cefalee violentă;
- senzaţie de oboseală;
- vasodilataţie cutanată;
- palpitaţii la efort;
168
 - acufene;
- tulburări de echilibru;
- senzaţie de constricţie toracică.
Aceste fenomene se agravează la concentraţii ale
carboxihemoglobinei de 18-20%, apărând:
- tulburări de vedere;
- confuzie mintală;
- greţuri;
- vărsături;
- hipotonie musculară;
- creşterea frecvenţei respiratorii;
- creşterea frecvenţei pulsului;
- creşterea tensiunii arteriale.
Când concentraţia carboxihemoglobinei este de 50%, apar:
- posibil sincopă;
- respiraţia este rapidă neregulată;
- puls rapid, tensiune arterială scăzută;
- cianoză;
- reducerea forţei de contracţie musculară la nivelul membrelor
inferioare (persoana expusă la CO nu mai poate părăsi locul,
chiar dacă conştientizează acest lucru).
La concentraţii ale carboxihemoglobinei de 60%, apar:
- pierderea conştienţei;
- în formele grave apare respiraţia Cheyne-Stokes şi edemul
pulmonar acut;
- convulsii intermitente.
Când concentraţia carboxihemoglobinei depăşeşte 60% moartea
este iminentă prin deprimarea activităţii cardiace şi respiratorii.
Primul ajutor
- scoaterea victimei din mediul toxic (atenţie la salvatori!);
- asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii;
- respiraţia artificială, la nevoie (interzisă dacă bolnavul respiră);
- oxigenoterapie prin mijloace imediat disponibile (sondă nazală,
mască facială);
- antidotul este oxigenul în concentraţie de 100%, acesta grăbind
descompunerea carboxihemoglobinei şi eliminarea gazului toxic
pe cale respiratorie; teoretic, se face un timp egal cu procentele
de carboxihemoglobină din sângele bolnavului şi încă 30 de
minute după;

169
 - victima va fi transportată la spital, internat într-o cameră cu un
climat cald, învelit, în decubit dorsal;
- perfuzie cu novocaină, 500 ml, o dată – de două ori pe zi.

Intoxicaţia cu acizi corozivi

Acizii tari (azotic, clorhidric, sulfuric etc) produc distrugeri parţiale

sau totale ale ţesuturilor cu care vin în contact.
Efectele locale depind de:
- natura acidului;
- timpul cât a stat în contact cu ţesutul;
- concentraţia acidului;
- cantitatea acidului.
Simptomatologie
Contactul tegumentului cu acidul determină apariţia:
- leziunilor de arsură de gradul I, II sau III;
- tulburări hidro-electrolitice;
- tulburări acido-bazice;
- leziuni viscerale (de obicei hepato-renale);
- stare de şoc.
Dacă vaporii de acizi tari sunt inhalaţi, aceştia determină leziuni ale
mucoasei respiratorii care constau în:
- congestie;
- edem;
- hipersecreţie.
Manifestările clinice sunt următoarele:
- tuse;
- strănut;
- senzaţie de arsură nazo-faringiană şi retrosternală;
- senzaţie de sufocare;
- edem laringian, cu dispnee şi cianoză;
- edem pulmonar acut, în formele severe.
În cazul ingestiei voluntare sau accidentale apar leziuni ulcero-
necrotice la nivelul cavităţii bucale, esofagului, stomacului, leziuni care,
în formele severe, pot produce perforaţii.
Manifestările clinice sunt următoarele:
- dureri intense buco-faringiene;
- disfagie;
- senzaţie de arsură la nivelul cavităţii bucale;

170
 - sialoree (exagerarea secreţiei salivare);
- vărsături sanguinolente, uneori negricioase;
- diaree;
- uneori hemoragie digestivă superioară cataclismică, ce
determină decesul.
Primul ajutor
Ø În cazul inhalării vaporilor de acizi tari se recomandă oxigen
umidificat în soluţie bicarbonatată.
Ø În cazul leziunilor cutanate determinate de acizii corozivi se
recomandă:
- îndepărtarea urgentă a hainelor îmbibate cu acizi;
- spălarea cu apă de la robinet sau cu apă cu sare (o linguriţă la
un litru de apă) a tegumentelor timp de 15 minute;
- spălături cu infuzie de muşeţel sau soluţie de bicarbonat de
sodiu, în cazul leziunilor cutanate de la nivelul cavităţii
bucale;
- spălătură oculară (dacă acidul a pătruns în sacul conjunctival)
cu ser fiziologic călduţ sau apă distilată (la nevoie se poate
folosi şi apă de la robinet).
Ø În cazul ingestiei de acizi tari se recomandă:
- administrarea urgentă de lichide pe cale orală (2-3 litri),
pentru diluarea soluţiei acide (apă, lapte, lapte cu ouă bătute);
- provocarea de vărsături în primele momente după ingestia de
acid, deoarece mai târziu deglutiţia este imposibilă şi
administrarea de lichide nu se mai poate realiza;
- administrarea de analgezice majore (Myalgin, Piafen,
Fortral) pe cale injectabilă, pentru calmarea durerilor;
- administrarea de sedative (Diazepam, 1 fiolă intramuscular);
- administrarea antidotului – oxidul de magneziu (Magnesia
usta) – 40g într-un litru de apă potabilă;
- se administrează antispastice (Scobutil, Papaverină).
Sunt contraindicate:
- spălătura gastrică, deoarece se poate produce perforaţia;
- administraţia de carbonat de calciu sau bicarbonat de sodiu.
Ø În intoxicaţiile cu acid oxalic se pot administra săruri de calciu
peroral (lactat de calciu, hidroxid de calciu, lactat de calciu), pentru
precipitarea acidului oxalic în tubul digestiv.
Ø În toate cazurile se recomandă transportul de urgenţă la spital.

171
 Intoxicaţia cu baze tari

Bazele tari (hidroxidul de potasiu, hidroxidul de sodiu - soda

caustică) determină distrugerea completă a ţesuturilor cu care vin în
contact (ulceraţii profunde, perforaţii).
Bazele foarte slabe (carbonatul de potasiu şi de sodiu) determină
iritaţii ale mucoaselor şi pielii, doar în cantităţi mari produc leziuni
ulcerative.
Simptomatologie
Manifestările clinice care apar sunt următoarele:
- arsuri grave bucale, faringiene, esofagiene, gastrice;
- dureri intense faringiene, retrosternale, epigastrice;
- sialoree (salivaţie abundentă) însoţită de striuri sanguine;
- disfagie (durere la deglutiţie);
- dureri abdominale intense, însoţite de scaune diareice
sanguinolente;
- hemoragie digestivă superioară;
- perforaţie esofagiană sau gastrică;
- insuficienţă respiratorie prin edem epiglotic, edem pulmonar;
- în intoxicaţiile grave apare colapsul, coma şi moartea.
Primul ajutor
Ø În cazul leziunilor cutanate se recomandă spălarea tegumentelor şi
mucoaselor (cel puţin 15 minute) cu apă de la robinet, apoi cu ser
fiziologic (30-60 minute).
Ø În cazul ingestiei de baze tari se recomandă:
- calmarea durerii (Myalgin);
- administrarea de antispastice (Papaverină, Scobutil);
- transportul de urgenţă la spital.
Atenţie:
- se administrează lichide (apă, lapte, suc de fructe) în cantităţi
mari (2 litri pentru 30 g substanţă ingerată), doar cu aprobarea
unui centru specializat;
- nu se face lavaj gastric, nu se pune sondă, nu se provoacă vomă;
- nu se încearcă neutralizare fără aprobarea unui centru
specializat;
- nu se provoacă vărsături.

172
 Intoxicaţia cu detergenţi

a) Detergenţii anionici
Sunt detergenţii folosiţi în gospodărie.
Ingerarea acestora în doze mari pot provoacă iritaţie gastro-
duodenală, manifestată clinic prin:
- vărsături;
- dureri abdominale;
- diaree.
Primul ajutor
- provocarea de vărsături;
- spălătură gastrică.
b) Detergenţii cationici
Detergenţii cationici (cu acţiune dezinfectantă, bactericidă),
ingeraţi în doze mari, pot determina următoarea simptomatologie:
- tulburări digestive manifestate prin:
o greţuri,
o vărsături,
o senzaţie de arsură la nivelul cavităţii bucale,
esofagului şi stomacului;
- tulburări respiratorii manifestate prin respiraţie dificilă, însoţită
de cianoză şi asfixie, datorită paraliziei muşchilor respiratori;
- tulburări nervoase manifestate prin:
o confuzie,
o anxietate,
o hipotonie musculară,
o convulsii,
o comă;
- tulburări hematologice:
o hemoliză,
o microembolie.
Primul ajutor
- provocare de vărsături;
- spălătură gastrică cu soluţie de săpun (câteva grame de săpun în
200 ml apă) ca antidot;
- oxigenoterapie;
- transportul de urgenţă la spital.

173
 Intoxicaţia cu insecticide organofosforate

Parathionul este substanţa organofosforată cea mai reprezentativă,

fiind larg utilizată.
Toxicele organofosforate pot pătrunde în organism pe diferite căi:
cutanată, digestivă sau inhalatorie.
Simptomatologie
Manifestările clinice apar destul de repede, cam la 30 de minute
după ingerarea unor cantităţi mari şi după câteva ore la cantităţile mai
mici sau la câteva ore de la ultima expunere.
În cazul intoxicaţiei cu insecticide organofosforate tabloul clinic
cuprinde trei sindroame: muscarinic, nicotinic şi sindromului nervos
central.
Sindromul muscarinic se manifestă clinic prin:
- mioză (micşorarea pupilelor);
- rinoree;
- lăcrimare;
- sialoree;
- transpiraţii abundente;
- vărsături;
- colici abdominale;
- diaree;
- hipersecreţie bronşită;
- dispnee;
- edem pulmonar acut;
- bradicardie;
- hipotensiune arterială.
Sindromul nicotinic se manifestă clinic prin:
- fasciculaţii musculare (contracţii) ale muşchilor motori oculari;
- crampe musculare;
- contracturi generalizate;
- convulsii;
- în cazuri grave - paralizii musculare, mai ales ale muşchilor
respiratorii.
Sindromul nervos central se manifestă clinic prin:
- anxietate;

174
 - cefalee;
- confuzie mintală;
- somnolenţă sau insomnie;
- disartrie;
- incoordonare cu tulburări de echilibru;
- în cazurile foarte grave apar:
o ataxia (tulburare a coordonării mişcărilor
voluntare),
o comă cu abolirea reflexelor,
o respiraţie Cheyne-Stokes,
o stop respirator.
Primul ajutor
- îndepărtarea toxicului de la poarta de intrare (cutanată,
digestivă) sau a intoxicatului din mediul toxic;
- în caz de stop cardio-respirator se vor lua măsuri de reanimare
cardio-respiratorie;
- este important de reţinut că există pericolul intoxicaţiei
salvatorului prin aplicarea metodei de respiraţie „gură la gură”
sau prin lipsa asigurării măsurilor de protejare.
Ø În cazul în care toxicul a pătruns pe cale cutanată se recomandă:
- îndepărtarea hainelor;
- decontaminarea pielii şi mucoaselor prin spălarea întregului corp
cu apă şi săpun cel puţin 15 minute;
- după spălare se poate şterge tegumentul cu tampoane cu alcool;
- administrarea antidotului fiziologic – Atropina, doza iniţială este
de 2-4 mg sulfat de atropină (2-4 fiole a un mg intravenos sau
intramuscular), apoi din 15 în 15 minute câte 1-3 fiole a 1 mg.
Administrarea atropinei se face până apar semnele de
atropinizare: midriază, tahicardie, uscăciunea gurii. La copii
doza iniţială de atropină va fi administrată în funcţie de vârstă
astfel:
- 0,2 mg sub vârsta de 2 ani;
- 0,5 mg la copii între 2 şi 10 ani;
- 1-2 mg la copii mai mari de 10 ani;
calea de administrare putând fi intravenoasă, intramusculară,
subcutanată, dozele repetându-se din 10 în 10 minute;
- administrarea antidotului specific - Toxogonin (pirangyn) se
realizează în asociere cu atropina, după administrarea acesteia.
Doza iniţială de Toxogonin este de 1-2 fiole intravenos (fiole de
1 ml cu 250 mg substanţă activă). Doza se repetă de două-trei
175
 ori în 24 de ore, în funcţie de evoluţie. La copii, doza de
Toxogonin este de 4-8 mg pe kg corp, intravenos (perfuzie
lentă).
Ø În cazul în care toxicul a pătruns pe cale digestivă, se recomandă
provocarea de vărsături, după spălătura gastrică cu suspensie de cărbune
activat în soluţie de bicarbonat de sodiu 4 - 10%.
Este contraindicată administrarea de lapte şi alimente ce conţin
lipide.
Se asigură transportul de urgenţă la spital.

Intoxicaţia cu alcool etilic

Alcoolul etilic (spirtul, etanolul) acţionează depresiv asupra

sistemului nervos central.
Simptomatologie
Tabloul clinic în cazul intoxicaţiei acute cu alcool etilic cuprinde
trei faze evolutive:
a) faza de excitaţie (alcoolemie aprox. 2g o/oo), în care:
- intoxicatul este logoreic;
- poate provoca scandaluri, acte violente;
- prezintă un facies congestiv, conjunctivele injectate;
b) faza denumită medico-legală (alcoolemie 3go/oo), în care se produc
cele mai grave accidente de maşină. În această fază apar:
- confuzia;
- agitaţia psihomotorie;
- vorbirea incoerentă;
- tulburare de coordonare şi echilibru;
c) coma alcoolică (alcoolemie 3-4g o/oo) în care apar:
- midriaza;
- relaxarea musculaturii corporale;
- relatarea sfincteriană (cu pierdere de urină şi fecale);
- reflexele osteo-tendinoase abolite;
- facies vultuos, uneori paloare cadaverică;
- hipotensiune arterială;
- puls tahicardic;
- halenă alcoolică.

176
 Este important de ştiut faptul că există pericolul aspiraţiei
traheobronşice a conţinutului gastric exprimat prin vărsătură, blocarea
căilor aeriene şi asfixie, urmată de deces.
Primul ajutor
În cazul intoxicaţiei cu etanol nu există antidot!
În formele uşoare, se recomandă:
- provocarea de vărsături;
- spălătură gastrică cu cărbune activat.
În formele severe, se recomandă:
- executarea reanimării cardio-respiratorii (la nevoie);
- montarea unei perfuzii cu glucoză 5% şi, eventual, bicarbonat
de sodiu;
- se va injecta vitamina B6 (3-4 fiole intravenos, fiole a 250 mg),
vitamina B1 (100 mg).
În comele profunde, tratamentul iniţial constă în administrarea de
urgenţă a 300-400 ml glucoză 33%.
Intoxicatul se va transporta de urgenţă la spital.

Intoxicaţia cu alcool metilic

Intoxicaţia cu alcool metilic (metanol) se caracterizează prin

fenomene grave, rapid mortale, cu sau fără fenomene oculare.
Fenomenele de intoxicaţie apar după o perioadă de latenţă de la 1 la 36
de ore.
Simptomatologie
În intoxicaţia cu metanol apar următoarele tulburări:
- alterarea stării generale;
- tulburări nervoase:
o vertij,
o cefalee,
o stare de agitaţie,
o convulsii,
o comă;
- tulburări oculo-vizuale:
o midriază,
o cecitate (orbire temporară sau permanentă);
- tulburări digestive:
o greţuri,
177
 o vărsături,
o dureri abdominale,
o diaree;
- tulburări respiratorii:
o dispnee,
o cianoză,
o insuficienţă respiratorie acută;
- tulburări cardio-vasculare:
o hipotensiune arterială,
o tahicardie,
o şoc;
- tulburări metabolice: acidoză;
- tulburări renale: oligoanurie.
Primul ajutor
- provocarea vărsăturilor;
- spălătură gastrică cu apă potabilă sau cu soluţie 4%, bicarbonat
de sodiu;
- administrarea antidotului, care este alcoolul etilic; acesta
blochează metabolismul metanolului şi favorizează eliminarea
acestuia din organism. După ce stomacul a fost golit se
administrează o soluţie de alcool etilic 50%, 0,75 ml pe kg
corp, la fiecare 6 ore, timp de câteva zile. În cazul în care
deglutiţia nu este posibilă, alcoolul etilic se introduce pe sondă
gastrică sau nasogastrică. Se va administra şi bicarbonat de
sodiu peroral, în doză de 5-10 g la fiecare oră.
Ø În cazurile grave (comă), în afara măsurilor de reanimare, se va
instala o perfuzie cu glucoză 5% (250 ml), la care se va adăuga 15-20 ml
alcool etilic pur (alcool de farmacie).
Se va transporta de urgenţă bolnavul la spital.

Intoxicaţia cu benzină

Intoxicaţia cu benzină se poate produce prin inhalarea de aer saturat

cu vapori de benzină în încăperi închise sau prin ingestie.
Simptomatologie
Manifestările clinice în cazul intoxicaţiei cu benzină prin inhalare
sunt asemănătoare cu cele din intoxicaţia cu alcool etilic:
- tulburări nervoase:

178
 o cefalee,
o ameţeli,
o euforie,
o pierderea conştienţei,
o convulsii,
o abolirea reflexului fotomotor,
o comă şi moarte, dacă bolnavul nu este scos la timp
din mediul toxic;
- tulburări digestive:
o greţuri,
o vărsături;
- tulburări respiratorii:
o respiraţii rare, superficiale;
- tulburări cardiace:
o palpitaţii,
o tulburări de ritm.
Manifestările clinice în cazul intoxicaţiei cu benzină prin ingerare
sunt următoarele:
- tulburări digestive:
o vărsături,
o diaree;
- tulburări nervoase:
o somnolenţă,
o stupoare,
o comă;
- tulburări cardiace: tahicardie;
- tulburări respiratorii:
o tahipnee,
o cianoză.
Atât în cazul intoxicaţiei prin ingestie, cât şi în cazul inhalării, se
poate instala edemul pulmonar acut, cu tuse, febră, spută hemoragică.
Dacă benzina este aspirată în căile aeriene inferioare se poate
produce pneumonia chimică, ce se poate infecta secundar.
Primul ajutor
Ø În cazul intoxicaţiei cu benzină prin inhalare se recomandă:
- scoaterea victimei din mediul toxic;
- reanimare cardio-respiratorie (dacă este nevoie);
- administrarea oxigenului prin sondă nazofaringiană sau mască.

179
 Ø În formele severe, cu comă şi insuficienţă respiratorie gravă, se
realizează intubarea traheeană şi ventilaţie mecanică, cu aport
suplimentar de oxigen.
Se abordează calea venoasă, pentru administrarea soluţiei de
glucoză 5% şi vitamina C 0,5-1 g.
Se transportă intoxicatul de urgenţă la spital.
Ø În cazul intoxicaţiei cu benzină prin ingestie se recomandă:
- administrarea imediată a 3 ml per kg corp de ulei de parafină
(sau alt ulei vegetal);
- spălătura gastrică cu soluţie de cărbune activat;
- administrarea unui purgativ salin (sulfat de sodiu 20 g sau sulfat
de magneziu 30 g).
Se va transporta intoxicatul la spital.

Intoxicaţiile cu acid cianhidric şi cianuri

Sărurile acidului cianhidric cele mai toxice sunt cianura de potasiu

şi cianura de sodiu, folosite în industrie şi agricultură.
Intoxicaţia poate fi accidentală la copilul mic, sau voluntară.
Simptomatologie
Manifestările clinice sunt următoarele:
În forma supraacută (fulgerătoare), prin inhalarea vaporilor de acid
cianhidric apar:
- pierderea stării de conştienţă;
- midriază;
- cianoză generalizată;
- dispnee;
- convulsii;
- edem pulmonar acut;
- stop cardio-respirator.
Moartea se produce în câteva minute, depăşind posibilităţile de
intervenţie medicală.
În forma acută, prin inhalarea unor concentraţii mai mici de acid
cianhidric sau prin ingestie (cianură de potasiu) apar:
- anxietate;
- vertij;
- cefalee puternică;
- senzaţie de constricţie toracică;
- dispnee;

180
 - spasm laringian;
- greţuri;
- vărsături cu miros de migdale amare;
- convulsii;
- comă;
- midriază;
- bradicardie;
- colaps.
Decesul poate apărea în maxim 10-15 minute dacă nu se intervine.
În forma subacută, prin ingestia în doze mici a sărurilor (cianură de
sodiu şi potasiu) apar:
- anxietate;
- vertij;
- cefalee;
- dispnee;
- greţuri;
- vărsături cu miros de migdale.
Coma şi cianoza se instalează lent, la fel şi prăbuşirea funcţiilor
vitale.
Primul ajutor
Se va realiza administrarea imediată a antidotului:
- nitrit de amil inhalat (o fiolă la fiecare 5 minute), se opreşte
inhalarea dacă tensiunea arterială maximă este mai mică de 80
mmHg;
- nitrit de sodiu soluţie 3%, se administrează 10 ml intravenos în
ritm de 2-5 ml pe minut (se opreşte administrarea dacă tensiunea
arterială maximă scade sub 80 mmHg);
- tiosulfatul de sodiu 25%, intravenos, în ritm de 3-5 ml pe minut,
până la doza totală de 50 ml;
- kelocyanor, se găseşte în fiole de 20 ml, se administrează
intravenos două fiole, urmate imediat de soluţie glucozată
hipertonică. Dacă starea intoxicatului nu se ameliorează
suficient, după 5 minute se administrează o nouă fiolă, urmată
de glucoză hipertonă.
Ø În cazul intoxicaţiei prin ingestie se face o provocare de vărsături
sau spălătură gastrică astfel:
- provocarea de vărsături – se administrează intoxicatului
permanganat de potasiu 1: 5000 sau apă oxigenată 3%, după
care se provoacă vărsătura;

181
 - spălătura gastrică se realizează cu soluţie 5% tiosulfat de sodiu,
din care se lasă 200 ml în stomac la terminarea spălăturii.
În intoxicaţia cu cianuri şi acid cianhidric administrarea
antidotului este cea mai importantă şi urgentă măsură care trebuie luată.
Ø În formele grave măsurile de reanimare nu sunt eficiente,
deoarece oxigenul nu poate fi utilizat de ţesuturi şi organe la presiunea
atmosferică, însă poate fi utilă oxigenoterapia hiperbară.
Şansa de supravieţuire a intoxicatului depinde de prezenţa
medicului şi administrarea antidotului la locul accidentului.
Toţi intoxicaţii salvaţi la locul accidentului vor fi transportaţi de
urgenţă la spital, sub controlul funcţiilor vitale.

Intoxicaţiile cu barbiturice

Barbituricele (derivate ale acidului barbituric) au un puternic efect

hipnotic şi sedativ. Efectul lor principal constă în deprimarea sistemului
nervos central.
După durata lor de acţiune, barbituricele se grupează astfel:
- barbiturice cu durată lungă de acţiune (6-12 ore): Barbital,
Fenobarbital;
- barbiturice cu durată medie de acţiune (4-8 ore): Dormital;
- barbiturice cu durată scurtă de acţiune (3-4 ore): Ciclobarbital.
Absorbţia barbituricelor se face în intestin (jejun), este lentă după
mese, rapidă pe nemâncate şi foarte rapidă când este asociată cu alcool.
Doza letală de barbiturice este de 65-75 mg pe kg corp, pentru cele
cu durată lungă de acţiune şi de 40-45 mg/kg, pentru barbituricele cu
durată scurtă de acţiune.
Simptomatologie
În afara efectului hipnotic, barbituricele produc:
- abolirea timpilor bucal şi faringian al deglutiţiei;
- deprimarea centrului respirator;
- reducerea tonusului şi peristaltismului musculaturii
gastrointestinale;
- hipotonie generalizată;
- hipotermie;
- vasodilataţie periferică;
- hipotensiune arterială până la colaps.
Manifestările clinice depind de:
- tipul de barbituric;

182
 - doza ingerată;
- asocierea cu alte medicamente;
- vârsta bolnavului.
Ingerarea toxicului în doze moderate determină:
- dificultate în vorbire;
- somnolenţă;
- slăbiciune musculară;
- stare de agitaţie (uneori).
Ingerarea toxicului în doze mari determină:
- pierderea cunoştinţei;
- cianoză;
- bradipnee cu respiraţie superficială;
- hipotensiune arterială;
- hipotermie.
În formele grave apare coma, care este profundă, cu:
- areflexie totală;
- tulburări sfincteriene;
- mioză;
- piele umedă şi rece;
- tulburări respiratorii;
- prăbuşirea circulaţiei.
Moartea apare prin insuficienţă respiratorie şi circulatorie.
Primul ajutor
În cazul intoxicaţiei cu barbiturice nu există antidot.
Ø La pacienţii cu starea de conştienţă păstrată sau în stare de
somnolenţă şi cu reflexe de vărsături păstrate, se recomandă:
- provocarea de vărsături;
- spălătură gastrică cu suspensie de cărbune activat şi puţină sare,
permanganat de potasiu 1:5000 sau numai apă simplă;
- administrarea unui purgativ salin (sulfat de sodiu 30 g în 200 ml
apă) per oral sau pe sondă gastrică;
Intoxicatul va fi transportat de urgenţă la spital, urmărindu-se:
- funcţiile vitale (puls, tensiune arterială, respiraţie);
- temperatura corpului;
- dimensiunile pupilelor;
- culoarea pielii.
Ø Dacă intoxicatul este în comă, se asigură permeabilitatea căilor
respiratorii superioare (curăţirea gurii, aspiraţia bucofaringiană a
secreţiilor) şi se transportă de urgenţă la spital.

183
 Intoxicaţia cu acid acetilsalicilic (aspirină)

La copil, ingestia unei doze de 150 mg/kg corp de aspirină

determină apariţia manifestărilor de intoxicaţie acută salicilică.
Simptomatologie
Tulburările digestive apar datorită acţiunii iritative a salicilatului
asupra mucoasei gastrice şi constau în:
- greţuri;
- vărsături (uneori cu striuri sanguinolente);
- dureri epigastrice.
Tulburările respiratorii apar precoce, uneori chiar înaintea celor
digestive. Iniţial intoxicatul prezintă polipnee, iar în formele avansate,
hiperventilaţia este înlocuită cu hipoventilaţie, datorită deprimării
centrilor respiratori.
Tulburările nervoase în formele uşoare se manifestă prin:
- vertij;
- cefalee;
- tremurături;
- scăderea acuităţii vizuale;
- ambliopie.
În formele grave, intoxicatul poate fi agitat sau somnolent,
prezintă:
- halucinaţii;
- convulsii;
- comă;
- pupilele pot fi midriatice sau miotice.
Tulburările vegetative constau în:
- vasodilataţie cutanată;
- hipertermie;
- transpiraţii, care pot determina deshidratarea intoxicatului.
Pot apare şi hemoragii, datorită disfuncţiei plachetare determinată
de aspirină.
Primul ajutor
În cazul intoxicaţiei cu aspirină nu există antidot şi astfel se va
realiza:
- provocarea vărsăturii;

184
 - spălătura gastrică cu cărbune activat (spălătura poate fi realizată
şi la 10 ore după ingestia salicilaţilor);
- administrarea unui purgativ salin (sulfatul de sodiu sau
magneziu).
Ø Pentru împiedicarea absorbţiei salicilatului care a trecut de pilor
se administrează per oral cărbune activat în doză de 1,5 g/kg corp.
Intoxicatul va fi transportat la spital.

Intoxicaţia cu paracetamol

Paracetamolul este larg utilizat pentru acţiunea lui antipiretică şi

analgezică.
Într-o intoxicaţie acută doza toxică este de 150 mg/kg corp sub
vârsta de 12 ani iar pentru un adolescent este suficientă o doză unică de
7,5 g.
Ingestia unei supradoze de paracetamol determină apariţia necrozei
celulare hepatice.
Simptomatologie
Manifestările clinice ale intoxicaţiei cu paracetamol evoluează în
trei stadii.
a) Stadiul I
După ingestie, în primele ore, intoxicatul prezintă:
- alterarea stării generale;
- somnolenţă (uneori);
- paloare;
- greţuri;
- vărsături;
- transpiraţii.
b) Stadiul II
Apare la una-două zile după ingestie, în care simptomatologia
iniţială se remite, durează una-două zile şi apoi apar manifestările
stadiului al III-lea.
c) Stadiul III
În acest stadiu intoxicatul prezintă:
- dureri în hipocondrul drept;
- dureri epigastrice;
- icter;

185
 - hepatomegalie;
- semne de insuficienţă miocardică;
- semne de insuficienţă renală (datorită necrozei tubulare acute).
Primul ajutor
Constă în:
- provocarea vărsăturii;
- efectuarea spălăturii gastrice cât mai repede posibil după
ingestie, deoarece paracetamolul este absorbit rapid în tubul
digestiv;
- spălătura se face cu cărbune activat, eficacitatea acesteia fiind
maximă în prima oră după administrare şi minimă după o oră;
- pentru prevenirea leziunilor hepatocelulare, antidotul este N –
acetilcisteină (Mucomyst, Fluimucyl), soluţie 20%. Aceasta se
administrează pe cale orală, pe stomacul gol (absorbiţia N –
acetilcisteinei este scăzută de cărbunele activat), diluată 25% în
suc de fructe sau apă (o parte antidot şi trei părţi diluant). Doza
de încărcare iniţială este de 140 mg per kg corp, urmată de doze
de câte 70 mg/kg corp, la interval de 4 ore, timp de două-trei
zile. Administrarea antidotului trebuie realizată în primele 16
ore, deoarece eficacitatea lui este nulă după acest interval.

Intoxicaţia cu cafeină

Ingestia unor mari cantităţi de cafeină (cafea) produce următoarele

manifestări clinice:
- insomnie;
- nelinişte;
- agitaţie;
- tremurături ale mâinilor;
- micţiuni imperioase;
- vertij;
- cefalee;
- tulburări de vedere (mioză, reducerea câmpului vizual,
ambliopie);
- tulburări cardiace:
o palpitaţii,
o tahicardie,
o tulburări de ritm cardiac.

186
 În formele grave apar convulsii.
Primul ajutor
În cazul intoxicaţiei cu cafeină nu există antidot specific.
Se recomandă:
- provocarea de vărsături;
- spălătură gastrică;
- administrarea de purgative;
- tratamentul convulsiilor cu Diazepam sau Fenobarbital.

Intoxicaţia cu ciuperci

Toxicitatea ciupercilor depinde de:

- zona de unde au fost recoltate;
- anotimp;
- vârsta lor;
- cantitatea ingerată;
- modul termic de preparare;
- particularităţile individuale ale persoanei care le consumă.

Simptomatologie
Manifestările clinice în intoxicaţiile cu ciuperci necomestibile pot fi
extrem de variate.
Clasificarea ciupercilor din punct de vedere al apariţiei
simptomatologiei:
- ciuperci cu perioadă scurtă de apariţie a simptomelor: buretele
pestriţ (Amanita muscaria), buretele panterei (Amanita
pantherina);
- ciuperci cu perioadă lungă de apariţie a simptomelor: buretele
viperei (Amanita phalloides).
În cazul intoxicaţiei cu ciuperci din primul grup, simptomele apar
după 15 minute, până la 3 ore de la ingestia lor, manifestările clinice care
apar fiind următoarele:
- tulburări digestive:
o hipersalivaţie,
o greţuri,
o dureri abdominale,
o diaree;
- tulburări respiratorii: dispnee ce respiraţie şuierătoare;
- lăcrimare, hipersudoraţie;
187
 - tulburări cardiace: bradicardie, hipotensiune arterială;
- tulburări nervoase:
o agitaţie,
o confuzie,
o tremurături,
o convulsii,
o comă.
În intoxicaţiile cu ciuperci din cel de-al doilea grup, simptomele
apar la 5-12 ore, până la 20 de ore de la ingestia ciupercilor.
Toxinele conţinute de ciuperci determină iritaţii ale mucoasei
digestive, leziuni hepatice şi renale degenerative grave.
Manifestările clinice care apar sunt următoarele:
- tulburări digestive:
o greţuri,
o vărsături,
o dureri abdominale,
o diaree sanguinolentă;
- tulburări nervoase:
o confuzie,
o cefalee,
o convulsii,
o comă;
- insuficienţă hepatică: icter, hepatomegalie;
- insuficienţă renală: oligoanurie.

Primul ajutor
- provocarea de vărsături;
- spălătură gastrică cu cărbune activat;
- transportul la spital.

188
 MUŞCĂTURA DE ANIMALE

Rănile provocate prin muşcături pot fi clasificate în două categorii:

- leziuni ale ţesuturilor moi, provocate de animale domestice sau
sălbatice (câine, pisică, vulpe), chiar muşcăturile umane;
- răni provocate de animale veninoase sau otrăvitoare (şerpi,
insecte, animale acvatice).

Muşcăturile de animale

Animalele pot provoca plăgi înţepate, zdrobite, excoriaţii,

echimoze.
Cei mai expuşi sunt copiii, prin dorinţa lor de a avea şi a se juca cu
animale sau păsări de casă. Muşcăturile sau zgârieturile de pisică pot fi
foarte grave, la fel muşcătura provocată de om.
Muşcăturile minore pot fi tratate prin spălare, curăţire, pansare,
vaccinare antitetanică.

Primul ajutor
- calmarea şi liniştirea victimei;
- spălarea rănii cu apă şi săpun, aplicarea unui unguent antiseptic
şi bandajarea rănii cu un pansament curat;
- dacă rana sângerează, se practică hemostază;
- administrarea vaccinului antitetanic/antirabic.

Prevenţie
- copiii vor fi instruiţi să trateze animalele cu respect şi blândeţe;
- ţineţi-vă la distanţă de animalele străine;
- cumpăraţi animalele/păsările de casă din unităţi specializate;
- vaccinaţi la timp animalele/păsările de casă pe care le îngrijiţi.

Înţepăturile de himenoptere

Majoritatea insectelor produc prin înţepare doar o reacţie locală

dar, dacă victima este alergică la veninul insectei, atunci viaţa acesteia
este pusă în pericol.

189
 Simptomatologie
Simptomele care apar la locul înţepăturii sunt:
- durere;
- eritem local;
- prurit;
- edem local;
- senzaţie de arsură.
Primul ajutor
- îndepărtarea acului prin răzuire uşoară cu lama unui cuţit sau cu
unghia;
- se spală zona respectivă cu apă şi săpun;
- se aplică comprese reci pe zona înţepată pentru a scădea
cantitatea de venin absorbită;
- se administrează un antihistaminic, care poate ameliora
simptomele.
În cazul apariţiei unei reacţii alergice la înţepătura de albină,
victima poate prezenta:
- umflarea masivă a zonei înţepate şi a altor părţi ale corpului
(ochi, limbă, buze);
- o erupţie urticariană;
- prurit intens;
- ameţeală;
- dureri abdominale;
- greţuri;
- vărsături;
- tuse;
- tulburări respiratorii;
- cianoză;
- colaps.
Primul ajutor
- efectuarea manevrelor de resuscitare cardio-respiratorie (dacă
este cazul);
- îndepărtarea acului;
- aplicarea unui garou la 5-10 cm deasupra înţepăturii, suficient
de larg încât să permită introducerea unui deget, pentru a nu opri
circulaţia arterială;
- se efectuează o injecţie cu adrenalină;
- se pun comprese reci pe locul înţepat;

190
 - se transportă de urgenţă victima la spital.

Muşcătura de şarpe

În ţara noastră, singurul şarpe veninos este vipera (fig. 40), care la
locul muşcăturii inoculează un venin cu acţiune hemolitică şi
hemoragică.
Şerpii neveninoşi au ochii rotunzi, nu prezintă adâncituri între ochi
şi nări şi nu au colţi.

Fig. 40. Caracteristicile şerpilor veninoşi [3]

Simptomatologie
Primul simptom care apare este durerea intensă, prezentă imediat
după muşcătură.
La locul muşcăturii se pot observa 2-4 înţepături (muşcătura
dinţilor veninoşi), apoi apare eritemul perilezional.
Edemul apare la 10 minute după muşcătură, se extinde foarte
repede, într-o oră cuprinzând membrul întreg.
Tabloul local se agravează progresiv, după 12-24 ore apar flictene,
echimoze, peteşii, care duc la necroza ţesutului şi apoi la cangrenă.
Fenomenele toxice se generalizează, apărând:
- senzaţie de leşin;
- ameţeală;
- greţuri;
- vărsături;
- dureri toracice;
- dureri musculare.
În 24-48 de ore apar:
- hemoragiile sub formă de epistaxis, melenă, hematemeză;

191
 - pupilele pot fi dilatate, cu tulburări de vedere, până la pierderea
vederii;
- obnubilare până la comă;
- stare de şoc.
În lipsa tratamentului moartea poate apărea în trei – patru zile prin
hemoragii, insuficienţă renală acută sau prin stop respirator.
Primul ajutor
1. Întârzierea absorbţiei veninului, manevră care se realizează
astfel:
- dacă muşcătura este la membrul superior, victima va fi culcată, i
se va aplica un garou la 5-10 cm deasupra muşcăturii, oprindu-se fluxul
venos şi limfatic, dar nu şi circulaţia arterială. Garoul trebuie să fie strâns
doar atât cât să permită introducerea unui deget sub el (fig. 41). Garoul se
poate ţine circa două ore;
- dacă muşcătura este la membrul inferior se procedează la fel.
2. Îndepărtarea a cât mai mult posibil din venin, astfel:
- se fac (în primele minute de la muşcătură) incizii liniare între
cele două puncte care marchează muşcătura. Incizia trebuie să aibă o
lungime de 1-2 cm, să fie orientată în axul longitudinal al membrului şi
să fie adâncă de 0,5 cm pentru a nu leza muşchii, tendoanele sau nervii;

Fig. 41. Garoul aplicat lejer [3]

- aspirarea lichidului (sânge şi venin) din plagă se poate face cu

orice mijloc, în funcţie de ce avem la dispoziţie: seringă, pompă de
- cauciuc specială sau sucţiune bucală (fig. 42) (cu condiţia să nu
existe leziuni la nivelul cavităţii bucale; veninul nu se absoarbe prin
mucoasa intactă, iar dacă este înghiţit din greşeală el este neutralizat de
sucurile digestive).

192
 Această manevră se realizează timp de 30 de minute. Această
metodă simplă asigură îndepărtarea a mai mult de 50% din venin dacă
este executată în primele 15 minute de la muşcătură;
- rana este apoi acoperită cu un bandaj steril;
- este contraindicată aplicarea de comprese reci cu gheaţă.

Fig. 42. Scoaterea veninului [3]

Bolnavul se transportă de urgenţă la spital, imobilizat pe o

brancardă.

Important de ştiut
- este interzisă mobilizarea inutilă sau fuga victimei deoarece se
grăbeşte resorbţia veninului;
- nu se va da accidentatului alcool, deoarece produce
vasodilataţie;
- întârzierea peste 20-30 de minute a primelor măsuri de ajutor
devine periculoasă;
- dacă dispunem de vaccin viperinic, acesta se poate administra,
funcţie de locul muşcăturii, cantitatea de venin injectată,
apreciate prin manifestările clinice apărute (se va citi cu atenţie
prospectul); atenţie: se chestionează persoana muşcată, ca nu
cumva să fie alergică la componentele vaccinului.

193
 INSUFICIENŢA RESPIRATORIE ACUTĂ

Insuficienţa respiratorie acută este un sindrom caracterizat prin

incapacitatea plămânilor de a face faţă schimburilor fiziologice de gaze
în condiţii de efort şi repaus. Se produce o scădere a oxigenului din sânge
(hipoxemie), asociată cu o creştere a dioxidului de carbon din sânge
(hipercapnie).
Cauze ale insuficienţei respiratorii:
a) de origine bronhopulmonară:
- stenoze funcţionale şi organice ale căilor respiratorii superioare:
o corpi străini,
o boli inflamatorii – laringita acută,
o traumatisme mecanice, chimice, termice;
- crize de astm bronşic;
- bronhoalveolite de deglutiţie (regurgitare în căile aeriene a
conţinutului gastric);
- reducerea acută a câmpului respirator – bronhopneumonie,
pneumotorax spontan etc;
- bronhopneumopatie obstructivă cronică acutizată;
b) de origine extrapulmonară:
- alterarea funcţiei centrului respirator:
o medicamente (anestezice, barbiturice sedative),
o tulburări metabolice (hipocalcemie, hipoglicemie, alcaloză
severă),
o neoplasme cerebrale,
o infecţii (encefalite, meningite),
o traumatisme,
o hipertensiune intracraniană;
- afectarea măduvei spinării:
o poliomielită,
o scleroză laterală amiotrofică,
o traumatisme,
o hemoragii medulare,
o neoplasme;
- afectarea muşchilor şi nervilor respiratori:

194
 o medicamente şi toxice (arsenic),
o tulburări metabolice (hipercalcemie, hipomagneziemie),
o tumori,
o infecţii (tetanos, botulism),
o traumatisme,
o alte afecţiuni (miastenie, polimiozită);
- boli ale cutiei toracice:
o toracoplastie,
o traumatisme,
o scolioză,
o cifoză;
- alte cauze: ascită, obezitate;
c) cauze de origine cardiacă:
- infarct miocardic;
- edem pulmonar acut;
- embolie pulmonară.
Simptomatologie
Manifestările clinice sunt produse de: hipoxemie, hipercapnie,
acidoză respiratorie.
i) Hipoxemia produce următoarele tulburări:
- tulburări respiratorii: dispnee, tahipnee;
- tulburări cardiovasculare:
o tahicardie, hipertensiune arterială sau bradicardie cu
hipotensiune arterială,
o aritmii cardiace,
o cord pulmonar acut;
- tulburări neuropsihice:
o instabilitate motorie,
o alterarea ideaţie,
o cefalee,
o apatie;
- tulburări digestive:
o dureri abdominale,
o senzaţie de plenitudine gastrică;
- tulburări generale:
o astenie fizică,
o scădere ponderală.
ii) Hipercapnia acută se manifestă clinic prin:
- sindromul neurologic:
195
 o encefalopatie hipercapnică,
o comă;
- efecte cardiovasculare:
o aritmii cardiace,
o vasodilataţie cerebrală,
o extremităţi calde şi umede (vasodilataţie locală),
o tensiune arterială sistemică variabilă (hipertensiune sau
hipotensiune);
- efecte respiratorii: tahipnee sau dispnee.
iii) Acidoza respiratorie produce:
- tulburări ale stării de conştienţă;
- hipertensiune pulmonară;
- aritmii cardiace;
- dispnee.
Primul ajutor
Insuficienţa respiratorie acută este o urgenţă medicală majoră,
intervenţia de reanimare respiratorie fiind uneori salvatoare numai în
primele minute.
Se recomandă:
- controlul şi asigurarea permeabilităţii căilor aeriene;
- dacă bolnavul nu are respiraţie spontană se asigură respiraţia
artificială;
- oxigenoterapie;
- transportul de urgenţă la spital.

196
 PRIMUL AJUTOR ÎN SPORT

Manifestări patologice în practicarea gimnasticii

Au fost descrise patru categorii de afecţiuni ale ţesuturilor, care pot

surveni în urma practicării gimnasticii:
1. Supraâncordarea şi supraantrenamentul;
2. Manifestari patologice traumatice;
3. Disfuncţii endocrino-metabolice;
4. Manifestări patologice cutanate.

Supraâncordarea

Supraâncordarea reprezintă o formă acută de oboseală patologică,

care apare ca urmare a unui decalaj între solicitările la care gimnastul
este supus şi posibilităţile de care dispune.
Supraâncordarea nu este un fenomen izolat în gimnastică, ci este
mai puţin depistat. O mare importanţă o are diagnosticarea la timp a
acestei stări şi luarea unor măsuri corespunzătoare.
Supraâncordarea se caracterizează printr-un polimorfism
simptomatic din sfera neuropsihică şi neuromotorie:
- senzaţie mare de oboseală;
- greutate în picioare;
- cefalee;
- ameţeli;
- dureri în membre;
- hepatalgii, precordialgii;
- necoordonarea mişcărilor;
- tulburări de echilibru;
- tendinţă la lipotimie;
- paloarea feţei;
- tulburări de conştienţă;
- cianoza buzelor şi extremităţilor;
- transpiraţii reci şi abundente;
- adinamie;
- tulburări de orientare temporo-spaţială;

197
 - scăderea reflexelor osteo-tendinoase;
- tulburări ale analizatorilor:
o de echilibru,
o de acuitate vizuală,
o de acuitate auditivă;
- tulburări cardio-respiratorii:
o tahipnee,
o tahicardie,
o palpitaşii,
o tulburări de ritm cardiac.
Rezultatul supraâncordării: numeroase accidente.

Tratamentul
Apariţia primelor semne va fi urmată de dozarea foarte atentă a
efortului sau întreruperea lui, ţinerea sub supraveghere medicală.
- Tratamentul profilactic:
o respectarea unui regim de viaţă sportivă (alimentaţie,
odihnă);
o dozarea corectă a efortului în antrenamente;
o planificarea bună a concursurilor;
o condiţii de mediu adecvate în antrenamente şi la concursuri.
- Tratamentul curativ:
o întreruperea temporară a efortului şi transportarea temporară
a gimnastului într-un mediu adecvat, ferit de umiditate,
soare, frig etc;
o administrarea unor medicamente: analeptice
cardiorespiratorii, calmante, oxigenare;
o internare într-un serviciu de specialitate.

Supraantrenamentul

Supraantrenamentul este o formă patologică de oboseală cu caracter

cronic. Este vorba de repetarea unei stări de supraâncărcare trecută cu
vederea.
Supraantrenamentul afectează profund întregul organism, toate
sistemele, cu precădere sistemul nervos central şi periferic şi reflectarea
vegetativă şi metabolică.
Specialiştii consideră că avem de-a face cu o suprasolicitare a
proceselor nervoase superioare, deci supraantrenamentul este considerat
o formă de nevroză.

198
 Supraantrenamentul mai poate apare atunci când, în cadrul
aceleeaşi lecţii de antrenament, se insistă prea mult pe diferenţierea
amănunţită a mişcărilor, a detaliilor de mişcare, a tehnicii de execuţie, a
greşelilor.
Supraantrenamentul mai poate apare în suprasolicitarea mobilităţii
proceselor nervoase superioare: este vorba de momentul modificării unor
stereotipuri dinamice formate în săptămâni, luni, ani de antrenamente,
cum este cazul schimbării compoziţiei exerciţiilor, mai mult la cele
impuse.
Mai există o importantă cauză declanşatoare a
supraantrenamentului: stările conflictuale care pot apare în relaţiile cu
antrenorii, coechipierii, adversarii sau în familie.

Simptomatologia este cea a nevrozelor:

- semne subiective:
o irascibilitate,
o reacţii puternice necontrolate la excitanţi minori sau
normali,
o dimpotrivă: apatie, indiferenţă, tendinţă la izolare,
o insomnii,
o cefalee, mai ales occipitală, matinală sau postefort,
o ameţeli sau senzaţie de înţepături,
o astenie,
o repulsie faţă de efortul specific,
o scăderea apetitului alimentar,
o scăderea funcţiilor specifice : memoria, atenţia, percepţia,
concentrarea ;
- semne obiective:
o transpiraţii abundente,
o paloarea sau roşaţa feţei,
o semne respiratorii, cardiovasculare, digestive, metabolice,
o scăderea excitabilităţii nervoase şi creşterea celei musculare,
o scăderea forţei şi vitezei de reacţie,
o scăderea rezistenţei musculare,
o tulburări de coordonare a mişcărilor,
o hipofuncţia glandelor corticosuprarenale şi hipertiroidism:
agitaţie, insomnii, scădere ponderală, tremurături,
o tulburări gonadice:impotenţă, tulburări menstruale,
o creşterea metabolismului bazal, cu predominanţa
catabolismului şi bilanţ azotat negativ, de unde scăderea
ponderală.
199
 Tratamentul
Tratamentul supraantrenamentului este de două feluri:
- profilactic, acesta fiind cel mai important:
o dozarea efortului,
o condiţii optime de mediu,
o obligativitatea controalelor medicale periodice,
o asigurarea timpului de odihnă necesar;
- curativ:
o scoaterea gimnastului din antrenament şi trimiterea lui într-o
zonă cu climă subalpină, timp de până la trei săptămâni,
o odihnă obligatorie,
o balneofizioterapie,
o plimbări în aer liber, spectacole,
o alimentaţie normocalorică, hidrozaharată, normoproteică,
hipolipidică, hiperglucidică, bogată în crudităţi şi fructe.
În formele severe gimnastul se dispensarizează şi i se administrează
medicaţie:
- tranchilizante şi neuroleptice,
- hipnotice şi sedative,
- medicaţie vegetativă,
- tonice şi reconstituante,
- hormonoterapie.

Manifestări patologice traumatice

Aceste manifestări se întâlnesc sub formă acută, mai ales

cronicizate, gimnastul fiind un « purtător cronic de microtraumatisme ».
Majoritatea traumatismelorsunt uşoare, predominând :
- echimozele (80%) ;
- întinderile musculo-ligamentare (10,7%) ;
- contuziile (6,8%).
La acestea se mai pot adăuga :
- rupturi musculare, mai rar totale;
- rupturi tendinoase;
- entorse;
- luxaţii traumatice;
- fracturi;
- leziuni microtraumatice.
Localizările cele mai frecvente ale acestor manifestări sunt:
- palmare (71%);
- umărul şi articulaţia scapulo-humerală (8,1%);
200
 - articulaţia metacarpiană (6%);
- gamba (3,4%);
- laba piciorului (3,3%);
- genunchiul (2,8%).

Disfuncţii endocrino-metabolice

Suprasolicitarea sistemului neuromuscular timp îndelungat va avea

implicaţii directe şi indirecte endocrino-metabolice.
În primul rând este afectată glanda corticosuprarenală, rezultând o
“suprarenală forţată”.
Apoi, mai pot apare:
- hipoparatiroidie cu spasmofilie manifestă;
- insuficienţă ovariană şi hipoplazii genitale, soldate cu:
o dismenoree,
o avorturi spontane;
- posibilă virilizare excesivă, ca urmare a surplusului de
corticostimuline şi lipsei de repaus;
- frecvente disfuncţii metabolice: Mg, Ca, K.

Manifestări patologice cutanate

Acestea pot fi:

- plăgi superficiale (rosături);
- plăgi şi contuzii.
Cele mai importante dintre acestea sunt bătăturile. Acestea se
formează prin dezvoltarea exagerată a celulelor dermului, cu necroză
ulterioară şi acumularea sub epiderm, într-un strat cornos.
Complicaţiile posibile sunt infectarea şi chiar necroza osoasă
subjacentă. De obicei bătăturile, în special la palme, nu ajung până la
acest stadiu, cel mult se rup sângerând, mai rar devin dureroase.
Pentru gimnaşti, bătăile palmare nu sunt un impediment, ci sunt
absolut necesare, deci problema esenţială nu este îndepărtarea lor, ci
păstrarea şi evitarea ruperii lor, lucru care ar genera şi apariţia fistulelor
palmare.
Pentru a preveni acest lucru, avem următoarele recomandări:
- după fiecare antrenament să se facă o baie caldă timp de 20
minute şi apoi frecarea palmelor cu piatră ponce;
- folosirea vitaminei F.

201
 Umărul

Dislocaţia de umăr (umărul iritabil)

Umărul iritabil reprezintă ieşirea umărului din articulaţie, prin

cădere sau lovitură directă în regiunea respectivă.
Humerusul iese din articulaţie, de obicei în faţa sau deasupra
articulaţiei umărului, la care se poate adăuga, în cazuri grave, strivirea
ligamentelor, tendoanelor, ţesutului conjunctiv, cu posibila paralizie a
mâinii prin leziuni ale nervilor şi vaselor sanguine (fig. 43).

Fig. 43. Dislocaţia de umăr [3]

Printre posibilele cauze, amintim:

- poziţia în timpul somnului;
- sporturi brutale, de contact corp la corp;
- schiatul;
- hocheiul;
- volaiul;
- rugbiul.

Simptomatologie
Printre simptome amintim :
- durere intensă;
- limitarea mişcărilorn de la nivelul umărului;

202
 - edem, echimoză şi hemoragie internă;
- umăr blocat, palpându-se o ridicătură proeminentă sub piele, pe
partea superioară.

Primul ajutor
- pungă cu gheaţă pentru reducerea edemului;
- administrarea de antialgice: codeină, paracetamol, combinaţii;
- imobilizarea umărului cu bandaj sau eşarfă;
- transportul la ortoped;
- evitarea reânceperii sportului timp de 3-6 săptămâni;
- fizioterapie pentru întărirea muşchilor din jurul umărului;
- prevenirea recidivelor:
o purtarea de perniţe sau umeraşi pentru amortizarea
traumatismelor,
o fizioterapie.

Desprinderea umărului

Desprinderea umărului se produce atunci când ligamentele care

susţin clavicula ataşată la umăr se rup (fig. 44).

Fig. 44. Desprinderea umărului [3]

Cauze
- traumatism prin cădere pe umăr sau pe mână şi braţ întinse;
- sporturi dure (ca şi la dislocaţianumărului).

203
 Simptomatologie
- durere puternică;
- limitarea mişcărilor;
- edem, echimoză, hemoragie internă;
- umăr blocat, cu aspect neobişnuit, deformat.

Primul ajutor
- gheaţă local;
- transport la ortopedie de urgenţă;
- antialgice, sedative;
- imobilizare în atelă sau bandaj;
- îngrijire timp de 2-10 săptămâni;
- fizioterapie ;
- prevenirea recidivelor :
o evitarea conjuncturilor de producere,
o fizioterapie.

Umărul înotătorului

Umărul înotătorului reprezntă o întindere, uneori o ruptură

microscopică a muşchiului supraspinos sau la nivelul coafei rotatorilor
(fig. 45).

Fig. 45. Umărul de înotător [3]

204
Cauze
- mişcări repetate în timp;
- creşterea distanţei, vitezei de înot sau a amândorura;
- folosirea unor tehnici incoecte;
- alte sporturi cauzatoare posibile:
o base-ball,
o pasele de rugbi,
o serviciul la tenis, badminton,
o volei,
o baschet,
o golf,
o canoe, caiac,
o tirul cu puşca,
o aruncarea suliţei,
o haltere,
o alpinism;
- alte servicii (vopsit, gletuit), cere necesită tinerea mâinii ridicată
deasupra capului mult timp.

Simptomatologie
- durere pe faţa superioară şi anterioară a umărului;
- durerea umărului în timpul nopţii:
- dureri şi scăderea forţei la ducerea braţului înaintea sau
deasupra capului;
- durere ascuţită şi limitarea mişcărilor la nivelul articulaţiei
umărului (coafa rotatorilor).

Primul ajutor
- oprirea activităţilor care produc durere;
- gheaţă aplicată pe umăr 2-4 zile, pentru reducerea edemului;
- antiinflamatoare, antialgice;
- repaus al braţului timp de 4-8 săptămâni;
- comprese calde după reducerea edemului (vasodilataţia creşte
aportul de nutrimente, ceea ce duce la grăbirea vindecării);
- reluarea activităţii numai după ce durerea a cedat complet;
- fiziokinetoterapie;
- consultarea ortopedului dacă durerea nu cedează.

205
 Cotul

Cotul jucătorului de tenis

Cotul jucătorului de tenis reprezintă o inflamaţie sau un

microtraumatism al tendonului (tendinita) ce prinde grupul muşchilor
extensori la epicondilul lateral (muşchii care acoperă partea externă a
antebraţului şi ajută la deschiderea şi extensia mâinii) (fig. 46).

Fig. 46. Cotul jucătorului de tenis [3]

Cauze
- mişcarea repetată şi incorectă a reverului;
- echipament necorespunzător:
o rachetă prea rigidă sau grea,
o mâner prea mic sau prea mare,
o cordaj prea strâns;
- mişcarea scurtă din pumn în timpul serviciului;
- alte sporturi:
o badminton,
o tenis de masă,
o popice,
o pescuit (aruncarea undiţei),
o tirul cu arcul,
o schiul,
o golful;

206
 - alte activităţi:
o munca în construcţii,
o munca manuală,
o vopsitul,
o scrisul,
o grădinăritul.

Simptomatologie
- durere pe marginea externă a cotului, intensă, limitând
mişcarea;
- durere foarte mare la următoarele activităţi:
o scuturarea mâinii,
o ridicarea unei ceşti de cafea,
o răsucirea mânerului de uşă,
o ridicarea unei coli de hârtie.

Primul ajutor
- gheaţă pe cot, minim o dată pe zi, 2-4 zile;
- se ia legătura cu un medic;
- tratament antiinflamator şi antialgic;
- repaus al antebraţului 4-8 săptămâni;
- căldură locală după 2-4 zile;
- fiziokinetoterapie;
- prevenirea accidentelor.

Aceleaşi cauze, simptomatologie şi conduită se întâlnesc în cotul

jucătorului de golf (inflamaţia tendoanelor muşchilor ce leagă muşchii
flexori de epicondilul intern al cotului).

Mâna

Policele schiorului

Reprezintă o întindere a ligamentului (chiar o rupere) care leagă

policele de osul metacarpian (fig. 47).

Cauze
- o cădere la schi, când unul din beţe forţează policele către
exteriorul mâinii;
207
 - prinderea mingii la base-ball, handbal sau baschet.

Fig. 47. Policele schiorului [3]

Simptomatologie
- durere instantanee la baza policelui;
- edem;
- posibilă echimoză după câteva ore.

Primul ajutor
- pungă cu gheaţă la baza degetului;
- consultarea medicului;
- posibilă atelă a policelui;
- antiinflamatoare nesteroidiene, antialgice;
- prevenirea recidivelor:
o reluarea activităţii numai după ce durerea a dispărut în
totalitate,
o fiziokinetoterapie.

Şoldul

Şoldul marcatorului

Şoldul marcatorului reprezintă o zdrobire sau răsucire a

musculaturii care se leagă de partea superioară a osului iliac, la nivelul
taliei (fig. 48).

Printre cauze, amintim:

- contact brutal corp la corp;
208
 - lovitură sau cădere pe şold.

Fig. 48. Şoldul marcatorului [3]

Simptomatologie
- durere la nivelul şoldului ;
- echimoză.

Primul ajutor
- gheaţă locală timp de 2-4 zile ;
- medicamente antiinflamatoare şi sedative ;
- căldură locală după 3-4 zile ;
- repaus timp de 3-6 săptămâni sau mai mult ;
- fiziokinetoterapie ;
- consultarea medicului.

Genunchiul

Genunchiul alergătorului

Genunchiul alergătorului sau condromalacia femuro-patelară este

lezarea cartilajului care acoperă faţa interioară a rotulei, rezultând
durerea deasupra sau în spatele genunchiului, posibil şi pe părţile laterale.
După cum arată şi numele, cei mai afectaţi sunt alergătorii, atleţii.
Cartilajul se deteriorează şi se transformă într-o suprafaţă rugoasă,
trecerea făcându-se direct pe suprafaţa femurului şi astfel apare durerea
(fig. 49).

209
 Fig. 49. Genunchiul alergătorului [3]

Cauze
- mişcări repetate în timp (alergare);
- suprasolicitarea bruscă a piciorului:
o schimbarea bruscă a direcţiei,
o o denivelare a solului;
- folosirea unei greutăţi mai mari la halterofili;
- predispoziţie genetică:
o rotulă cu sistem de inserţie mai larg,
o anomalie de format a rotulei;
- o lovitură directă în rotulă sau care forţează rotula;
- alte sporturi care pot afecta genunchiul:
o halterele,
o fotbalul,
o tenisul,
o gimnastica aerobică,
o ciclismul;
- alte activităţi:
o căratul greutăţilor mari,
o urcatul scărilor timp îndelungat;
- cauze necunoscute.

Simptomatologie
- durere de intensităţi diferite deasupra şi dedesubtul rotulei;
- dureri în poziţia şezând, cu genunchiul îndoit;
- dureri în poziţia de îngenunchere sau încălţare;

210
 - durere la urcarea sau coborârea scărilor;
- edem la nivelul genunchiului;
- slăbirea musculaturii cvadricepsului;
- cracmente (pocnete, scârţâituri) la nivelul genunchilor.

Primul ajutor
- odihnă, repaus timp de 3-6 săptămâni;
- gheaţă 2-4 zile;
- compresiune locală – genunchieră elastică;
- poziţie antideclivă – cu piciorul ridicat;
- antiinflamatoare nesteroidiene şi antialgice;
- fiziokinetoterapie;
- posibilă intervenţie chirurgicală (netezirea suprafeţei rugoase).

Ruptura de menisc (vezi şi traumatismele articulaţiilor)

Ruptura de menisc este determinată de o răsucire brutală sau de o

lovitură puternică în picior în poziţie de hiperextensie. Leziunea se
produce la nivelul cartilajului (fig. 9).
Ruptura completă impune intervenţie chirurgicală. O fisură sau o
ruptură microscopică poate evolua spre o ruptură macroscopică.

Cauze
- lovituri directe;
- răsuciri bruşte;
- baschet;
- coborârea în schi;
- atletism;
- fotbal;
- hochei;
- cros;
- golf;
- săritură pe plan dur;
- căderea în faţă pe genunchi.

Simptomatologie
- durere pe linia articulară;
- genunchi blocat temporar sau definitiv;
- se poate auzi o pocnitură;
- posibil edem.
211
 Primul ajutor
- interdicţia activităţii ce provoacă durere;
- pungă cu gheaţă pe genunchi;
- antiinflamatoare şi antialgice;
- consultarea medicului;
- posibilă intervenţie chirurgicală;
- fiziokinetoterapie.

Ruptura de ligament

Reprezintă lezarea ligamentului încrucişat anterior (cel care conferă

stabilitate genunchiului) (fig. 50).

Fig. 50. Ruptura de ligament [3]

Cauze
- traumatism la nivelul genunchiului cu membrul inferior în
hiperextensie;
- sporturi brutale, cu contact corp la corp;
- fotbal, cros;
- împiedicarea pe podele, duşumele.

Simptomatologie
- edem;
- durere;
- limitarea mobilităţii, cu blocarea genunchiului;
- se poate auzi zgomotul de ruptură a ligamentului;
212
 - posibil, modificarea axului genunchiului.
Primul ajutor
- oprirea activităţii care provoacă durere;
- gheaţă locală;
- antiinflamatoare şi antialgice;
- consultarea ortopedului, în vederea unei eventuale intervenţii
chirurgicale;
- fiziokinetoterapie pentru întărirea muşchilor şi ligamentelor.

Piciorul

Entorsa de gleznă (glezna scrântită)

Entorsa de gleznă apare la unul sau la ambele ligamente ale gleznei

şi constă într-o ruptură microscopică, până la ruperea şi desprinderea
totală a ligamentelor de pe oase (fig. 51).
Este foarte dureroasă.

Fig. 51. Entorsa de gleznă [3]

Cauza principală o reprezintă alunecarea pe partea laterală a

gleznei, determinând lezarea ligamentelor externe prin întinderea sau
ruperea lor. Se întâlneşte frecvent în toate sporturile:
- baschet,
- fotbal,
- rugbi,
- atletism,
- tenis,
- cros,

213
ca şi în multe alte activităţi.
Simptomatologie
- durere, edeme, echimoze pe partea externă a gleznei,
- gleznă fierbinte,
- impotenţă funcţională.

Primul ajutor
- oprirea activităţii;
- pungă cu gheaţă aplicată precoce (opreşte microhemoragiile
interne);
- antiinflamatoare, antialgice;
- consultarea ortopedului;
- posibil aparat gipsat;
- compresiune locală (bandaj elastic);
- poziţie antideclivă;
- fiziokinetoterapie.
Pe termen lung, pot apare recidive (ligamentele întinse nu-şi mai
revin niciodată), păstrându-se şi tendinţa la artroze ale gleznei; aceste
posibile urmări nedorite putând fi prevenite prin purtarea de pantofi
comozi şi fără uzură, ca şi prin legarea gleznei pentru a-i mări
stabilitatea.

Fasciita plantară (talalgia)

Fascia plantară este o formaţiune de ţesut conjunctiv care se întinde

de la baza piciorului (calcaneu), peste arcul plantar către degete, formând
baza tălpii.
Fascia plantară contribuie la susţinerea bolţii piciorului în timpul
alergării, căţăratului sau săriturii.
Fasciita plantară este o durere frecventă în sport, provocată de
lezarea fasciei plantare (microrupturi, rupturi) (fig.52).

Cauze
- efort excesiv;
- dezvoltarea insuficientă a muşchilor bolţii plantare;
- tocuri înalte sau carâmb rigid;
- alergarea pe teren impropriu (cum ar fi betonul);
- creşterea greutăţii corporale;

214
 Fig. 52. Fasciita plantară [3]

- practicarea unor sporturi:

o gimnastică aerobică,
o baschet,
o fotbal,
o alpinism,
o rugbi,
o tenis,
o cros.
Mersul poate produce leziuni, dar nu şi alergarea după o încălzire
prealabilă.

Simptomatologie
- dureri la nivelul călcâiului, mai ales la mers, survenite a doua zi
dimineaţa;
- posibilă echimoză şi edem la nivelul călcâiului.

Primul ajutor
- oprirea activităţii care produce durere;
- pungă cu gheaţă pe călcâi, o dată/zi, 2-4 zile;
- antiinflamatoare nesteroidiene şi antialgice;
- repaus 3-4 săptămâni;
- poziţie antideclivă;
- reluarea activităţii după ce durerea a dispărut complet;
- fiziokinetoterapie;
- posibilă intervenţie chirurgicală (decolarea fasciei de pe
calcaneu).

215
 Neurinomul Morton

Neurinomul Morton este reprezentat de creşterea în volum a unui

nerv aflat între două oase metatarsiene şi se traduce printr-o durere la
nivelul antepiciorului (fig. 53).

Cauze
- pantofii incomozi şi stresul repetat la nivelul piciorului prin
activităţi atletice extenuante;
- predispoziţia genetică (capetele oaselor metatarsiene sunt mai
mari decât în mod obişnuit);
- purtarea de pantofi cu tocuri foarte înalte.

Fig. 53. Neurinomul Morton [3]

Simptomatologia este reprezentată de durerea la vârful piciorului,

între degete sau în scobitura piciorului, uneori amorţeli ale degetelor.

Primul ajutor
- oprirea activităţii generatoare de dureri;
- pungă cu gheaţă pe locul dureros, o dată pe zi, 2-4 zile;
- schimbarea pantofilor;
- poziţia ridicată a piciorului;

216
 - antiinflamatoare nesteroidiene şi antialgice, uneori
antiinflamatoare steroidiene (infiltraţii locale cu hidrocortizon);
- repaus 3-6 săptămîni.

Fractura de stres

Fractura de stres este reprezentată de o ruptură de grosimea unui fir

de păr la nivelul unui os metatarsian sau la tibie (fig. 54).

Cauze
- alergarea;
- o apărare exercitată brusc pe un picior:
o schimbarea bruscă de direcţie,
o schimbarea bruscă a suprafeţei de alergare;
- reluarea activităţii după o pauză îndelungată;
- creşterea greutăţii corporale;
- practicarea anumitor sporturi:
o atletism,
o gimnastica aerobică,
o baschet,
o rugbi,
o cros;
în general, orice activitate prin care se exercită o presiune pe laba
piciorului sau pe gambă timp îndelungat.

Fig. 54. Fractura de stres [3]

217
 Simptomul principal este durerea intensă la nivelul fracturii, care
poate dispărea după încetarea activităţii.

Conduita terapeutică este aceeaşi ca în fasciita plantară.

Tendinita ahiliană

Este reprezentată de către o întindere sau o ruptură în tendonul lui

Ahile, cel care leagă muşchii gambei (gastrocnemian, solear, plantar) de
calcaneu (fig. 55).

Cauze
- mişcări repetate în timp (alergare);
- suprasolicitarea bruscă a piciorului (sprintul);
- tendonul obosit prin solicitarea îndelungată;
- absenţa încălzirii prealabile;
- încălţămintea neadecvată;
- alergarea pe teren dur.

Fig. 55. Tendinita ahiliană [3]

Simptomatologia
- disconfort, transformat în durere intensă;
- durere localizată în partea inferioară a gambei, deasupra
gleznei;
- durere intensă dimineaţa, care poate dispare peste zi;
- durere intensă în caz de ruptură;
- edeme la câteva ore de la ruptură.

218
 Primul ajutor
- repaus;
- gheaţă locală timp de 2-4 zile;
- antiinflamatoare nesteroidiene şi antialgice;
- fiziokinetoterapie;
- consultarea ortopedului;
- posibilă intervenţie chirurgicală.

Spatele

Nevralgia lombară

Nevralgia lombară este durerea care apare la nivelul regiunii

lombare (fig. 56).

Fig. 56. Durerea lombară [3]

Printre cauzele posibile putem nota:

- întinderea, răsucirea muşchilor sau ligamentelor;
- lezarea vertebrei sau discului intervertebral;
- compresiunea unui nerv;
- oboseala.

219
 Simptomatologie
- durere în lombe;
- impotenţă funcţionale, care poate merge până la blocare;
- contractură paravertebrală;
- parestezii pe traseul nervilor.

Primul ajutor
- pungă cu gheaţă o dată pe zi, timp de 2-4 zile;
- comprese calde aplicate local, după ce edemul dispare –
relaxează musculatura, dilată vasele sanguine, cresc aportul
sanguin şi grăbesc vindecarea;
- repaus în poziţia culcat, poziţia picior-peste-picior modifică
unghiul sacrului şi reduce unghiul lombar;
- antiinflamatoare nesteroidiene şi antialgice;

Atunci când durerea iradiază din spate pe ambele membre

inferioare, dacă apar parestezii la nivelul spatelui sau picioarelor sau dacă
apar probleme de contracţie a sfincterelor de eliminare, solicitaţi
neântârziat medicul.

220
 BIBLIOGRAFIE

1. Acalovschi, I., Ancăr, Patologie chirurgicală pentru admitere în

V., Andercou, A., ş.a. rezidenţiat, vol. I+II, Ed. Celsius, Bucureşti,
2003
2. Andreoli, Th., Bennett, Cecil - Esenţialul în medicină, Ed. M.A.S.T.,
J.F., Carpenter, Ch., Bucureşti, 1999
Plum, F.
3. Asociaţia Medicală Primul ajutor în urgenţele medicale, Ed. Lider,
Americană Bucureşti, 1997
4. Bass, D., Baker R. Primul ajutor în caz de urgenţe în familie, Ed.
Aquila’93, Oradea, 2007
5. Butler, K., Rayner, L. Medicina de familie. Ghidul omului sănătos şi
uneori bolnav, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
6. Borza, I. Elemente de examinare clinică a aparatului
locomotor, Litografia Universităţii de Medicină
şi Farmacie „Victor Babeş” Timişoara, 2004
7. Braun, J. Ghid clinic medicină internă, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1997
8. Caloghera, C. Chirurgie de urgenţă, Ed. Antib, Timişoara,
1993
9. Ciofu, E., Ciofu, C. Esenţialul în pediatrie, Ed. Medicală Amaltea,
Bucureşti, 2002
10. Collier, J.A.B., Manual de medicină clinică – specialităţi, Ed.
Longmore, J.M., Medicală S.A., Bucureşti, 1997
Hodgetts, T.J.
11. Coman, C. Gh., Urgenţele medico-chirurgicale toracice, Ed.
Coman, B.C.C. Medicală, Bucureşti, 1989
12. Dănciulescu, D., Primul ajutor în urgenţele medicale
Stuparu, Lia Gabriela prespitaliceşti, Ed. Universitaria, Craiova, 2007
13. Drăgan, I. Medicina sportivă, Ed. Medicală, Bucureşti,
2002
14. Fauci, A., Braunwald, Principiile medicinei interne, vol I+II, Ed.
E. Teora, 2003
15. Gherasim, L. Medicina internă, vol. I+II, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2000
16. Hope, R.A., Longmore, Oxford – Manual de medicină clinică, Ed.
J.M., Hodgetts, T.J., Medicală S.A., Bucureşti, 1995
Ramrakha, P.S.

221
17. Ionescu, D.D., Macarie, Urgenţe cardiace, diagnostic şi tratament, Ed.
C. Militară, Bucureşti, 1989
18. Isselbacher, Harrison – Principiile medicinei interne, Ed.
Braunwald, Wilson, Teora, 1998
Martin, Fauci, Kasper
19. Lupu, I., Zanc, I. Sociologie medicală. Teorie şi aplicaţii, Ed.
Polirom, Bucureşti, 1999
20. Marin, I. Îndreptar de lucrări practice O.R.L.,
Reprografia Institutului de Medicină Timişoara,
1996
21. Mihăilescu, I. Chirurgie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1991
22. Poenaru, D. Curs de traumatologie, Ed. Orizonturi
universitare, Timişoara, 1999
23. Popa, C. Neurologie, Ed. Medicală Naţională, 1999
24. Prejbeanu, R., Lucrări practice Ortopedie-Traumatologie,
Deleanu, B. Litografia Universităţii de Medicină şi Farmacie
„Victor Babeş” Timişoara, 2004
25. Rădulescu, P. Elemente de patologie terapeutică chirurgicală,
Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
26. Restian, A. Bazele medicinei de familie, vol.I, Ed. medicală,
Bucureşti, 2001
27. Restian, A. Bazele medicinei de familie, vol.I, Ed. medicală,
Bucureşti, 2003
28. Schäffler, A., Braun, J., Ghid clinic – explorări, diagnostic, terapie,
Renz, U. urgenţe, Ed. Medicală S.A., Bucureşti, 1995
29. Sepulveda, S., Ghid practic de medicină de urgenţă
Sauvageon, X., ş.a. prespitalicească, Ed. Libra, Bucureşti, 1995
30. Şora, T. Curs de traumatologie, vol. II, Litografia
Institutului de Medicină Timişoara, 1978
31. Tierney, L. M., Diagnostic şi tratament în practica medicală,
McPhee, St J., Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2001
Papadakis, A.M.
32. Titircă, L. Urgenţe medico chirurgicale, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2004
33. Toma, I. Medicina muncii, Ed. Sitech, Craiova, 2004
34. Vexler, L., Dănilă,N. Mica chirurgie, Ed.Junimea, Iaşi, 1984
35. Zolog, A., Curs de neurologie, Reprografia Institutului de
Matcău, L., ş.a. Medicină şi Farmacie Timişoara, 2000

222