INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

TEMATICA PRELEGERILOR
ANUL II SEMESTRUL II

Titular curs: Prof.dr.Eva Mârza

OBIECTUL DISCIPLINEI
Ştiinţele auxiliare ale istoriei s-au dezvoltat prin intermediul diferitelor faze evolutive
ale cercetărilor istorice. Istoria în evoluţia ei a utilizat diferite discipline secundare –
ajutătoare care acum la rândul lor formează Ştiinţele auxiliare ale istoriei. Având în vedere
metodele de cercetare, dar şi realitatea istorică, izvoarele istorice care au dat naşterea ştiinţelor
auxiliare ale istoriei se împart în două grupuri mari: cele orale şi cele de cultură materială. În
contextul de faţă ne interesează izvoarele având la bază cultura materială între care şi
izvoarele scrise.
Ştiinţele auxiliare ale istoriei s-au dezvoltat o dată cu progresul metodelor de lucru ale
istoriei, îmbunătăţindu-şi treptat şi propria metodologie. Principalele ştiinţe auxiliare ale
istoriei sunt: Paleografia, Bibliologia, Codicologia, Arhivistica, Diplomatica, Epigrafia,
ocupându-se de izvoarele scrise pe diferite materiale suport de la cele adiacente moi până la
suportul litic. Sigilografia, Heraldica şi Genealogia sunt discipline înrudite cu mai multe
dintre Ştiinţele auxiliare (Arhivistica, Diplomatica, Istoria cărţii etc.). Numismatica se află la
intersecţia intereselor specialiştilor în numismatică, arheologie, dar şi celor ce studiază
evoluţia scrisului. Urmează Muzeologia şi Arheologia, prima ocupându-se de ocrotirea
patrimoniului descoperit de cea de a doua, dar şi de celelalte preocupări ale istoricilor.
Cronologia şi Metrologia stau la baza cercetării istorice şi contribuie la investigarea şi
sistematizarea vechilor sisteme de măsurare.
Între Ştiinţele auxiliare ale istoriei de care nu ne vom ocupa în contextul de faţă fac
parte Papyrologia, Cripotgrafia, Grafologia, Filigranologia, dar şi Geografia istorică,
Demografia istorică ş.a.
CONTINUTUL DISCIPLINEI
Introducerea în Ştiinţele auxiliare ale istoriei este un curs obligatoriu cu durata de un semestru
şi 7 seminarii. Cursul este conceput în 14 teme principale, câte un curs este dedicat câte
unei discipline auxiliare pe care trebuie să le parcurgă studenţii de la cele trei specializări
în istorie (arheologie, politologie, muzeologie). Cursurile sunt ordonate conform
materialului suport, de la cele care se ocupă de materiale scrise sau păstrate pe suport
adiacent moale până la materialele litice. Fiecare disciplină are o prolegomenă care
priveşte formarea ei, istoricul şi istoriografia problemei respective. Ştiinţele auxiliare au
drept obiectiv contribuţia la formarea concepţiei istorice a studentului.
Principalele ştiinţe auxiliare studiate sunt: Bibliologia (istoria scrisului, a cărţii,
biblioteconomia şi bibliografia), Codicologia, Paleografia, Arhivistica, Sigilografia,
Heraldica, Diplomatica, Muzeologia, Arheologia, Epigrafia, Numismatica, Genealogia,
Metrologia, Cronologia.

Test de autoevaluare la Ştiinţele auxiliare ale istoriei An. II, sem.II.

1. Istoria suportului de scriere (papirus, pergament, hârtie).

2. Evoluţia tehnicii tiparului până la Gutenberg.
3. Enumeraţi principalele tipuri de bibliografie. Daţi 5 titluri de bibliografii.
4. Descrieţi Codex Aureus din Biblioteca Batthyaneum de la Alba Iulia.
5. Care este ordinea operaţiunilor în activitatea arhivistului.
6. Ce este IDR-ul, care este modul de organizare, cu ce se ocupă.
7. Ce reforme ale calendarului cunoaşteţi?
8. Care sunt cele 5 pricipale obiective ale studiului numismaticii? Scurtă descriere.
9. Numiţi părţile documentului istoric.
10. Numiţi 10 tipuri de muzee. Exemplele din ţară sau din străinătate.

Fiecare răspuns se punctează cu 1 punct. Total 10 puncte.

Bibliografia: (edficatoare pentru toate discipline studiate)

Dicţionar al Ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie,
heraldică, paleografie, sigilografie, Bucureşti, 1982.
Edroiu, Nicolae, Introducere în Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, 1992.

2
L`Histoire et ses methodes, Paris, 1971.
Olteanu, Virgil, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon. Vadamecum pentru editori, ziarişti,
tipografi, bibliotecari, librari, documentarişti, arhivişti, muzeografi, profesori şi studenţi,
/Bucureşti/, 1992.

Bibliologia (istoria scrisului şi a tiparului, a suportului de scriere, bibliotecile

Antichităţii).
Bibliologia (biblioteconomia, bibliografia, bibliofilia, clasificarea zecimală).
Codicologia.
Paleografia.
Arhivistica.
Diplomatica.
Sigilografia.
Heraldica. Genealogia.
Epigrafia.
Cronologia.
Arheologia.
Numismatica.
Metrologia.
Muzeologia.

TEMATICA SEMINARIILOR

Primele biblioteci şi primii bibliofili. Scrierile antichităţii: fazele premergătoare ale

scrierii, scrierea pictografică, ideografică, fonetică. Istoria suportului de scriere. Istoria
descoperirii tiparului (Johanes Gutenberg).
Bibliografie:
Matei, H.C.: Cartea un călător milenar, /Bucureşti, 1964/.
Duţă, Victor, Călătorie în lumea scrierii şi tiparului, Bucureşti, 1988.
Olteanu, V., Din istoria şi arta …, passim.
Flocon, Albert, Universul cărţilor, Bucureşti, 1976.
Dâmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, /Bucureşti, 1964/.
Geck, Elisabeth, Gutenberg şi arta tiparului, Bucureşti, 1979.

3
În cadrul prelegerii nr.2: vizitarea unei biblioteci publice (universitare, municipale,
şcolare), urmărirea din punct de vedere tehnic ale fişierelor bibliotecii, fişei propriu-zise
de catalog. În lucrări de specialitate sunt publicate bibliografii selective sau exhaustive
pe teme diferite. Trebuie urmărit sistemul de bibliografiere abordat de specialişti.
Dicţionar al Ştiinţelor speciale …, passim.
Olteanu, V., Din istoria şi arta …, passim.

Codicologia; Codexul – cartea manuscrisă europeană şi slavo-română. Manuscrisele

medievale din Biblioteca Batthyaneum, Alba Iulia, din Biblioteca Brukenthal, Sibiu;
manuscrise româneşti.
Bibliografie:
Olteanu, V., Ibidem;
Damian P.Bogdan, Despre codicologie, în Revista arhivelor, IX, 1966, nr.1, p.63-89; nr.2,
p.49-65.
Simonescu, Dan, Codex Aureus, Bucureşti, 1972.
Idem, Codex Burgundus, Bucureşti, 1975.
Flocon,A., Ibidem.
Biblioteca Batthyaneum, Bucureşti, 1957.
Ştrempel, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti, 1959.
Evoluţia paleografiei. Bazele paleografiei latine şi chirilice care vizează alfabetele
fonetice latin şi chirilic.
Bibliografie:
Jakó, Sigismund, Manolescu, Radu, Scrierea latină în evul mediu, Bucureşti, 1971.
Bogdan, P.Damian, Din paleografia slavo-română, în Documente privind istoria României.
Introducere I, /Bucureşti/, 1956, p.81-168.
Vârtosu, Emil, Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, 1968.
Puia, Daniel, Fonturile true type. De la hieroglife la scrierile digitale, Bucureşti, 1996, p.16-
59.

Arhivistica. Istoricul arhivisticii universale şi româneşti. Activitate în arhivele naţionale,

organizarea, ocrotirea, valorificarea fondurilor arhivistice.
Bibliografie:
Sacerdoţeanu, Aurelian, Arhivistica, Bucureşti, 1971.

4
Idem, Arhivistica de peste hotare de după al doilea război mondial, în Revista arhivelor,
1958, nr.2, p.117-159.
Revista arhivelor 1990-2000.
Diplomatica. Istoricul diplomaticii. Actul diplomatic cu valoare juridică. Forma actelor.
Analiza documentului.
Bibliografie:
Documente privind istoria României. I, II, Bucureşti, 1956 (DIR). (Francisc Pall, Damian
P.Bogdan
Albume de documente editate de Arhivele Naţionale ale României sau de alte instituţii
păstrătoare.

Sigilografia. Istoricul sigilografiei. Descrierea sigiliilor. Sigilografia transilvană.

Bibliografie:
Jakó, Sigismund, Sigilografia cu referire la Transilvania (până la sfârşitul secolului al XV-
lea), în DIR, Introducere, II, p.561-619.
Vârtosu, Emil, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în DIR, Introducere, II, p.333-
537.
Dogaru, Maria, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor Statului, Bucureşti, 1984.
Heraldica. Istoricul şi periodizarea heraldicii. Colecţionari.
Bibliografie:
Cernovodeanu, Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti 1977.
Theodorescu, Răzvan, Întrepătrunderea dintre istorie, artă şi cultură reflectate de izvoarele
heraldice şi sigilare, în Revista arhivelor, 1982, nr.2, p.184-185.
Sturdza-Săuceşti, Marcel, Heraldica. Tratat tehnic, Bucureşti, 1974.
Genealogia. Importanţa şi istoricul disciplinei.
Bibliografie:
Sion, Constantin, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contemporane. Boierii Moldovei,
Bucureşti, 1973.
Gorovei, Ştefan, Cantemireştii. Eseu genealogic, în Revista arhivelor, 1973, nr.3, p.481-512.

Epigrafia. Istoricul epigrafiei. Epigrafia romană. Epigrafia medievală.

Inscripţiile Daciei Romane, în colecţia Inscripţiile antice din Dacia şi Scithia Minor,
Bucureşti, 1975 - (în special Russu, I.I., Însemnătatea şi dezvoltarea epigrafiei, în Dacia,
vol.I, p.33-63.)

5
Elian, Alexandru, Introducere la Inscripţiile medievale ale României, Bucureşti, 1965
Pippidi, Andrei, Alţi anticari şi epigrafişti români din din secolul XIX-lea: de la
Kogălniceanu la Bălcescu, în Studii clasice, XII, 1970, p.241-246.
Edroiu, Nicolae, Note de epigrafie româno-chirilică. I-II, în AMN, 1975, XII, p.259-263;
1976, XIII, p.393-397.
Cronologia. Cronologia istorică. Sărbătorile religioase fixe şi mobile. Datarea textelor
scrise.
Drimba, Constantin, Timpul şi măsurarea lui, Bucureşti, 1952.
Ionaşcu, Ion, - Páll, Francisc, Elemente de cronologie, în DIR, Introducere I, …, p.387-481.

Arheologia. Istoricul şi istoriografia disciplinei. Ramurile principale ale arheologiei.

Choay, Françoise, Alegoria patrimoniului, Bucureşti, 1998.
Rachet, Guy, Universul Arheologiei, I-II, Bucureşti, 1977.
Ceram, C.W., Zei, morminte, cărturari, Bucureşti, 1968.
Numismatica. Istoricul monedei şi al numismaticii. Cercetare numismatică şi
valorificarea ei.
Kiriţescu, C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Bucureşti, 1964.
Preda, Constantin, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973.
Cataloage numismatice.

Metrologia. Sisteme de măsurare în diferite perioade istorice.

Stoicescu, Nicolae, Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României,
Bucureşti, 1971.
Valeriu, Ruxandra, Metrologie, I, Bucureşti, 1983.
Muzeologia. Istoricul muzeelor şi a muzeologiei. Legislaţia românească. Muzeografia.
Nicolescu, Corina, Muzeologia generală, Bucureşti, 1975.
Opriş, Ioan, Protejarea mărturiilor cultural artistice, din Transilvania şi Banat după Marea
Unire, Bucureşti, 1988.
Idem, Istoria muzeelor din România, Bucureşti, 1995.
Petranu, Coriolan, Muzeele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Trecutul
prezentul şi administrarea lor, Bucureşti, 1922.
Revista muzeelor.

Prelegerea nr.1.

6
Bibliologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul cărţii ca fenomen al vieţii
sociale. În cadrul bibliologiei regăsim două grupuri de discipline:
Cele care au ca obiect istoria cărţii: istoria scrisului, a tiparului.
Discipline ce se ocupă de biblioteconomie, clasificarea cărţilor în scopul catalogării,
bibliografie, informatică.
Termenul de bibliologie derivă din limba greacă biblos şi logos (carte şi vorbire).
Gândul ne duce şi la Cartea Cărţilor – la Biblia. Despre preocupări în bibliologie aflăm de la
Gabriel Peignot din lucrarea sa Dictionnaire raisonné de bibliologie apărută la Paris în anul
1802-1804. Dar, încă în secolul al XIV-lea, Richard de Bury se apropie de termenul analizat
prin tipărirea tratatului numit Philobiblon (a circulat mai întâi în forma de manuscris) tipărit
în perioada incunabulară la Köln în anul 1473.
Din secolul al XIX-lea cartea şi preocupările legate de carte, mai ales cea tipărită, erau
tema principală a primei conferinţe de specialitate organizate la Bruxelles în anul 1895. Cu
aceeaşi ocazie a fost înfiinţat şi Institutul internaţional de bibliografie condus de renumitul
specialist Paul Otlet. El este şi autorul unui ghid destinat bibliotecarilor Manuel de la
bibliothèque publique. Specialiştii vremii caută în secolul al XIX-lea terminologia corectă în
domeniu, deocamdată confundându-se termenul cu cel de bibliografie. Erudiţii români au
întrebuinţat termenul de bibliografie prin B. P. Haşdeu în sensul bibliologiei la 1863 la Iaşi.
Bibliologia ca ştiinţa şi-a câştigat un loc important între ştiinţele auxiliare şi se
studiază la toate nivelele în lume. Dintre cele mai vechi şcoli amintim École des chartes din
Paris înfiinţată la 1880 sau alta de la Göttingen din anul 1886.
Cronologic abordând problematica bibliologiei ne vom ocupa pe scurt şi selectiv de
istoria scrisului. (Istoria scrisului, a cărţii manuscrise şi a tiparului face obiectul unui curs
special.)
La originea scrisului stă omul, vorbirea şi activitatea organizată – munca. Scrierea a
apărut în epoca paleoliticului, omul crezând că ea este un dar al zeilor. În ţările scandinave
patronul scrierii a fost zeul Odin, la egipteni Thot, chiar zeiţa Seşat, la greci, pe urmă la
romani Hermes – Mercur. În această fază omul desena imagini din viaţa sa, animale, arme, pe
pereţii peşterilor, pe piatră, os, coajă de copac şi pe alte materiale. Acest demers nu era
altceva, decât o înşirare a obiectelor cu scopul de a reda imaginea lor, o reprezentare
artistică.
O fază premergătoare a scrierii persistă adesea în domeniul comunicării şi în
timpurile apropiate nouă. Atunci, când omul doreşte să transmită o informatie, un gând, el va

7
folosi obiectele simbol: creangă verde ca simbol al prieteniei, porumbelul alb – pacea, steag
alb – armistiţiu. Semnele mnemotehnice reprezintă o altă metodă de transmitere a mesajelor
sau de ţinere a socotelilor: noduri pe fâşii de piele pentru măsurarea timpului, răbojurile
pentru ţinerea socotelilor, marcarea animalelor de către proprietari. Indienii din America de
Nord şi Sud au folosit aşa numitele quipu sau wampumuri – coliere din scoici sau mărgele
colorate, curele împletite în diferite culori, toate reprezentând obiecte, simboluri, mesaje.
Prima fază a scrierii a fost numită pictografia sau scriere figurativă. Această scriere se
remarcă atunci, când scopul artistic se îndepărtează suficient de cel de comunicare. Prin
desene reprezentând o succesiune de idei se redă, de fapt, o succesiune de substantive. Nu
există o legătură – un verb între ele. Scrierea pictografică este una subiectivă, sensul
mesajului poate fi “tradus” în mai multe sensuri. Conţinutul mesajului va fi dedus, mai puţin
citit.
Scrierea ideografică reprezintă o fază intermediară de exprimare în scris, între
pictografie şi scriere fonetică. Scrierea ideografică (Ideenschrift) se exprimă în ideograme:
cuvinte, noţiuni, idei. Evoluţia scrierii este direct proporţionată cu dezvoltarea societăţii, vieţii
economice. Sistemele ideografice stabilesc o legătură directă între semnul scris şi vorbire.
Scrierea ideografică cuprinde tot mai numeroase grafeme, ceea ce face tot mai greu accesibilă
această scriere. Din forma sa iniţială de desen, ideogramele se dezvoltă în silabe, primind
treptat valoarea fonetică a primei silabe a cuvântului pe care îl reprezenta (exemple teoretice:
silaba “şa” s-ar fi putut dezvolta din desenul şarpelui, silaba “ca”, din desenul unei case,
silaba “to”, din desenul unui toiag etc.). Cu scrierea se ocupau preoţii şi scribii, scrierea
devenind treptat o meserie. Scrierea chineză sau japoneză a rămas la nivelul scrierii
ideografice, la fel ca şi scrierea aztecă care se opreşte la momentul descoperirii Americii.
În viaţa noastră de zi cu zi se utilizează de asemenea multe semne ideografice. Le
găsim în mersul trenurilor, semnele de circulaţie, în geometrie, fizică, pe hărţile geografice
etc.
Faza superioară a scrierii este scrierea fonetică. În scrierea fonetică fiecare grafem
reprezintă un sunet al vorbirii. Scrierea fonetică s-a dezvoltat lent sub influenţa fenicienilor.
La ei se dezvoltă mai întâi scriere protofeniciană în jurul anului 1600 a. Ch. şi va ajunge la
apogeu în jurul anului 500 a. Ch. Scrierea feniciană a fost o scriere consonantică din care au
lipsit vocalele. Numărul grafemelor din scrierea feniciană nu era unic pentru diferite perioade
şi zone, se mişca între 35 – 22 de grafeme.
Fenicienii au fost mari navigatori şi negustori, ei au contribuit la răspândirea scrierii în
zone de contact ale civilizaţiei lor. Cei mai apropiaţi şi primii care au preluat acest sistem de

8
scriere au fost grecii care vor adăuga acestei scrieri vocalele şi de la ei scrierea fonetică se va
răspândi prin Imperiul roman în întreagă lume.
În paralel cu evoluţia scrierii se dezvoltă şi suportul purtător de scriere care a
influenţat în toate epocile forma scrierii. Unul dintre cele mai vechi suporturi de scriere a fost
materialul litic – piatra. Durabilităţii pietrei îi datorăm păstrarea informaţiilor despre cele mai
vechi popoare. Piatra poartă inscripţii pictografice şi ideografice (babiloniene, egiptene:
hieroglifice şi hieratice etc.), dar şi cele scrise cu alfabetul grecesc sau latin. Textele cioplite
în piatră sau marmură ar putea acoperi mii de pagini de carte, dar nu au putut suplini cartea.
Inscripţiile pe piatră sau epigrafice cuprind decrete, legi, imnuri, texte votive sau funerare, se
află în cele mai multe cazuri într-un singur exemplar şi pot fi citite de trecători.. Chiar dacă
ele nu îndeplinesc condiţiile de bază care definesc cartea, trebuie să le avem în vedere, ele
aflându-se în locurile publice puteau fi citite de toţi. Istoria scrisului nu se ocupă, însă, de
inscripţii cioplite în piatră, de acestea se ocupă epigrafia.
Un alt material folosit drept suport pentru scriere a fost lutul din Mesopotamia.
Popoarele care au trăit pe acest teritoriu îşi confecţionau din lut mici tăbliţe, pe care, după ce
le umpleau cu texte scrise, le uscau la soare sau le ardeau în cuptoare. Lutul a fost, după
piatră, cel mai popular şi ieftin suport de scriere, de aceea cărţile de lut s-au păstrat într-un
număr impresionant pe teritoriul aflat între Eufrat şi Tigru. Scrierea cea mai răspândită în
această zonă a fost scrierea cuneiformă (cuneus în limba latină înseamnă cui).
Tăbliţele din lemn sau metal, tăbliţele cerate s-au folosit în cadrul multor culturi, în
diferite perioade. Un suport de scriere special a fost realizat din frunze de palmier special
preparate, lustruite, tăiate şi cusute, acestea primeau în final forma unor jaluzele ori evantaie.
Papirusul – charta papyri a fost un material folosit pentru scriere în Egipt, unde, în Delta
Nilului creştea această plantă care se exporta şi din care se prepara, mai ales, papirusul, încă
din mileniul IV a.Ch. Tehnologia confecţionării papirusului a descris-o amănunţit Plinius cel
Bătrân în Istoria naturală. Interesant este, că un cercetător francez, Auguste Dureau a
confecţionat după reţeta dată de Plinius foile de papirus care semănau cu cele egiptene. Foile
de papirus aveau de obicei 20-25 cm lăţime şi 30 cm lungime. Aceste foi se lipeau în fâşii
care puteau ajunge la lungimea de 18–20 m. Papirusul era de culoare alb-gălbuie şi se scria,
de regulă, numai pe o faţă. Foile scrise se rulau şi se păstrau în suluri. Cărţile scrise pe papirus
aveau multe din însuşirile cărţii.
O dată cu apariţia noului suport pentru scriere, moale şi perisabil, papirusul, pergamentul şi
hârtia, scrierea îşi va schimba ductul. Se va rotunji treptat şi va primi aspectul scrierii de
astăzi.

9
 Pergamentul (membrana) apare ca o necesitate, în momentul în care Egiptul va opri
exportul de papirus. Pergamentul se obţine din pielea animalelor (măgar, oaie, viţel, iepure),
special prelucrată, cel mai scump şi în acelaşi timp şi cel mai fin pergament rezulta din
prelucrarea pielei obţinute din animale nenăscute. Pergamentul a fost un material de scriere de
lux, înbunătăţindu-se mereu metodologia prelucrării pieilor de animale. Pergamentul se
foloseşte în plin Evul Mediu pentru scrierea celor mai preţioase codexuri sau acte oficiale.
Iniţial, el apare în Asia Mică în jurul anului 190 şi primeşte denumirea localităţii Pergam.
Legenda despre hârtia de China indică ţara de care se leagă invenţia fabricării hârtiei.
Numele inventatorul care a intrat în istorie prin invenţia sa este Ţai Lun şi data este cca. anul
105. După izvoarele chinezeşti Ţai Lun a realizat hârtia sa prin prelucrarea cârpelor vechi,
cânepei destrămate, plaselor vechi de pescar etc. Ţai Lun a perfecţionat, de fapt, doar un
procedeu mai vechi de confecţionare a hârtiei de mătase cunoscute în China încă în secolul II
a. Ch. Arabii au fost aceia care au transmis Occidentului meşteşugul producerii hârtiei.
Una din preocupările importante ale erudiţilor, filologi sau istorici a fost descifrarea
scrierilor vechi. Dintre aceştia trebuie menţionat francezul François Champollion care la
începutul secolului al XIX-lea a reuşit să descifreze o parte din hieroglifele egiptene. O
contribuţie la descifrarea hieroglifelor a constituit descoperirea celebrei pietre de la Rosette cu
cele trei inscripţii în scriere hieroglifică, demotică şi greacă. Existenţa textului grecesc a
contribuit la descifrarea numelor regilor aflate în cartuşe. În aceeaşi situaţie se află textul
bilingv de pe obeliscul de la Philae.
La descifrarea scrierii cuneiforme au luat parte numeroşi savanţi, începând cu Pietro
della Valla, la 1621, Carsten Niebuhr, la 1765 vizitând capitala Persiei, Persepolis şi nu în
ultimul rând profesorul de limbi clasice Georg Friedrich Grotefend.
Putem pune şi problematica privind istoria scrierii chineze care este cea mai trainică
scriere cu o reală continuitate în timp.
Istoria cărţii manuscrise va fi tratată în capitolul dedicat codicologiei.
Istoria tiparului.
Tradiţia istorică îl aşează pe Johanes Gutenberg pe postamentul inventatorului
tiparului. Istoricul trebuie să aibă, însă, în vedere şi existenţa unor matriţe primare cu care
meşterii îşi imprimau sigla proprie pe obiecte ieşite din ateliere meşteşugăreşti încă din
vremurile antice (Mesopotamia, Egipt, China şi altele). Aceste matriţe, sigle, ştampile
autentificau originalitatea produsului, se aplicau, spre exemplu, în lutul moale al vaselor de
olari, pe cărămizi romane, pe opaiţe etc. În China se imprimau prin presare ornamente

10
colorate pe mătase, dar se şi ciopleau în piatră ornamente sau mici texte care se imprimau pe
foi de hârtie.
Din Orient se aduce în Europa xilogravura (xilon=lemn, graphein=scriere). Placa de
lemn se sculptează cu cele mai diferite imagini în negativ (în oglindă), după aceea se întinde
tuşul peste imagine şi se imprimă pe hârtie. Foile volante astfel realizate puteau fi legate în
mici caiete şi formează primul nucleu de carte. Astfel de procedeu se numeşte tipar în bloc
sau tipar tabelar şi se folosesc pe parcursul Evului Mediu. Foarte răspândite în epocă erau
cărţile de joc, care în prima fază se foloseau pictate de mână, după răspândirea tiparului în
bloc sau a xilogravurii ele vor fi tipărite prin această nouă metodă. Cărţile de joc tipărite în
Evul Mediu nu s-au păstrat până la noi, dar se vorbeşte despre ele în documente
contemporane prin care se interzicea imprimarea lor, jocul de cărţi fiind interzis în diferite
perioade ale acestei epoci.
Atestate documentar sunt câteva produse realizate prin intermediul xilogravurii din
regnul bisericesc, imaginile sfinţilor, scene biblice. Până astăzi s-au păstrat datorită faptului că
au fost închise în coperţile cărţilor două imagini din această categorie, Madonna din Bruxelles
datată cu anul 1418 şi Sfântul Christophor din 1423 care conţine şi un scurt text tipărit.
Aceste gravuri au fost imprimate pe hârtie.
Hârtia s-a folosit la început numai pe o faţă, mai târziu, pe ambele feţe. În prima fază
xilogravurile se executau numai în alb şi negru, mai târziu ele vor fi policrome. Din aceeaşi
categorie a foilor volante face parte Biblia pauperum sau Biblia săracilor. Această Biblie într-
o foaie sau două înlocuia în casele oamenilor de rând luxoasele Biblii manuscrise sau tipărite
şi erau gustate de populaţie.
Din domeniul ştiinţific, prin tipar în bloc s-a imprimat spre exemplu Gramatica limbii
latine lui Aelius Donatus care va cunoaşte ulterior zeci de ediţii tipărite.
Aceste proceduri de cioplire a matriţelor în piatră sau în lemn erau imprecise,
complicate şi imprimarea a durat mult, mai ales, dacă ne gândim la nevoia stringentă a
multiplicării cărţilor. Copierea de mână a cărţilor era scumpă şi dura de asemenea prea mult,
nu mai corespundea nevoilor evoluţiei ştiinţei şi tehnicii.
Johanes Gensfleisch numit Gutenberg s-a născut în oraşul german Mainz sau Maienţa,
nu cunoaştem anul naşterii, probabil în 1397 sau 1399. Un centru comercial şi meşteşugăresc,
Mainz-ul a adăpostit şi susţinut, cel puţin la început, una din cele mai revoluţionare invenţii
din evoluţia omenirii, descoperirea tiparului cu litere mobile.
Este sigur, că Gutenberg a cunoscut mai vechile şi mai primitive tehnici de imprimare
a imaginilor şi a textelor scurte. El era de profesie bijutier, meseria care a contribuit la

11
preocuparea lui de viaţă – tipărirea cărţilor. Johanes Gutenberg a descoperit metodologia
turnării literelor metalice printr-o procedură complicată care s-a folosit în multe tipografii
până nu de mult. La aceasta se adaugă o nouă reţetă de cerneală sau deja tuş tipografic,
pentru că vechea cerneală folosită în arta scrierii cu mâna nu era compatibilă cu metalul
literelor. În final el va adapta teascul în presă tipografică. (De consultat bibliografia indicată
pentru seminarii.)
Literele metalice puteau fi turnate într-un mare număr, ele erau aşezate în cutii de zeţar
(Setzkasten), zeţarii sau culegătorii aşezau litere conform textelor manuscrise în matriţe care,
acoperite cu tuş, se imprimau cu ajutorul presei pe hârtie. Cu cât mai multe prese avea o
tipografie, cu atât mai repede putea tipări un număr mai mare de exemplare de carte.
Gutenberg a dat forma literelor foarte asemănătoare celor din manuscrise care au
circulat la începutul secolului al XV-lea în Germania, neştiind care va fi poziţia Bisericii faţă
de produsele sale. Avantajul pe care l-a prezentat tipărirea cărţilor în tipografia sa a convins
repede, şi în foarte puţini ani, tiparul va pătrunde în Europa Centrală. Aspectul primelor
tipărituri – incunabule, cărţi tipărite până în ziua Paştilor anului 1500 nu diferă de
aspectul codicelor. Incunabulele nu au foaie de titlu, încep cu incipit-ul care cuprinde numele
autorului, titlul cărţii, comanditarul, mai rar anul de tipărire şi şi mai rar numele tipografului.
Incunabulele ca şi codicele se încheie pri explicit-ul care repetă informaţia din incipit şi în
cazul incunabulelor va indica marca tipografului sau chiar numele lui. Paginile nu sunt
numerotate, apare doar numerotarea caietelor tipografice prin literele alfabetului. Ca şi în
cazul codexurilor, incunabulele au fost adesea ilustrate cu mână sau cu ajutorul xilogravurii
care pe urmă a fost colorată de mâna artistului.
Incunabulele tipărite de Johanes Gutenberg nu sunt ilustrate, apar doar unele iniţiale
ornamentale care în unele exemplare au fost iluminate (colorate). Istoriografia problemei
discută la 1444 tipărirea de Gutenberg a unei Biblii din care într-o copertă de carte s-a păstrat
un fragment ce reprezintă Judecata de Apoi. O datare mai corectă o permite un Calendar
turcesc tipărit pentru anul 1448, ceea ce înseamnă, că el a fost tipărit în anul 1447. Până la
apariţia capodoperelor lui Gutenberg, mai sunt semnalate câteva tipărituri de mai mici
dimensiuni cu o datare nesigură: Cartea Sibilelor, Gramatica latină a lui Aelius Donatus.
Activitatea sa culminează prin tipărirea Bibliei cu 42 de rânduri, aşa numitei B-42.
Imprimarea B-42 a început, probabil, în anul 1452 şi din cauza problemelor materiale
a durat 3 ani, poate chiar până la anul 1456. Pe lângă Johanes Gutenberg apare şi un Johanes
Fust, mai întâi ca mecena, dar mai târziu chiar tipograf şi proprietar al tipografiei lui
Gutenberg. Este de menţionat că tipografia lui Gutenberg nu a putut funcţiona cu un singur

12
tipograf, mai ales atunci, când este vorba de B-42 care este o capodoperă a artei tipografice.
Cuprinde 2 volume, cu peste 740 de pagini împreună şi se presupune, că s-a tipărit în 200 de
exemplare, cele mai multe pe hârtie, dar, probabil, 35 de exemplare pe pergament. În
bibliotecile lumii se mai păstrează astăzi cca 40 de exemplare.
Uneori i se atribuie lui Gutenberg şi tipărirea B-35, apărută mai târziu, cu litera lui
Gutenberg, dar este posibil că nu el a fost tipograful.
Foamea de carte specifică Renaşterii a contribuit la rapida răspândire a tiparului.
Curentele religioase ce au urmat, mai ales Reforma şi Contrareforma au produs o adevărată
explozie de carte tipărită. Din perioadă incunabulară se păstrează cca 40 000 de titluri de
carte, dintre care cca 10 000 de foi volante. Astăzi sunt minuţios inventariate toate
incunabulele în Katalog der Wiegendrucke, Catalogul incunabulelor care apare în Germania.
Trebuie menţionate şi legendele conform cărora se contestă prioritatea lui Gutenberg
în prepararea literelor mobile şi în acest context se menţionează numele lui Laurenz Janszon
Coster din Harlem, Olanda care ar fi descoperit literele mobile înaintea lui Gutenberg, cam în
jurul anului 1440. Literele lui ar fi fost din lemn, tăiate în relief cu scopul de a-i învăţa pe
copii alfabetul. Lucrarea Speculum humanae salvationis pe care ar fi tipărit-o Coster nu s-a
păstrat. În alt context mai sunt menţionaţi şi alţi potenţiali inventatori, ca Jean Britto din
Brugge, Prokop Waldvogel din Praga şi alţii, însă, de la nici unul dintre cei numiţi nu s-au
păstrat lucrări tipărite doveditoare şi nici unul dintre ei nu a finalizat invenţia la nivelul lui
Gutenberg.

Prelegerea nr.2

Bibliologia.
Biblioteconomia. Ştiinţa organizării unei biblioteci este tot atât de veche precum şi
bibliotecile înseşi. Fiecare etapă din evoluţia cărţii a marcat evoluţia sistemului de prelucrare
în bibliotecă. De la cărţile de lut din biblioteca lui Assurbanipal descoperită la Ninive, prin
bibliotecile de papirusuri descoperite la Marea Moartă, până la bibliotecile medievale în care
cărţile se aflau legate cu lanţuri de pupitre de citire sau de rafturi (libri catenati), timpuri din
care s-au păstrat evidenţe, cataloage de bibliotecă. Ultimele decenii au adus un nou suflu în
bibliotecile lumii prin utilizarea computerelor, care uşurează semnificativ munca
bibliotecarului, care trebuie să stăpânească şi să ocrotescă toată cartea care s-a păstrat până la
noi în decurs de cinci secole, dar mai ales explozia informaţională din ultimele decenii.

13
 Principiile biblioteconomiei moderne le-a stabilit bibliotecarul cardinalului Mazarin,
Gabriel Naudé prin lucrarea sa intrată în istoriografia problemei: Advis pour dresser une
bibliothèque (Sfaturi pentru alcătuirea unei biblioteci). Termenul de biblioteconomie a
apărut în anul 1839, lansat de bibliograful – librarul Leopold Hesse: Bibliothéconomie:
instruction sur l’arrangement, la conservation et administration des bibliothèques. Autorul
delimitează biblioteconomia de bibliografia şi pune accent pe cunoştinţe practice din
domeniu.
Biblioteconomia s-a constituit în trei segmente principale:
Colecţiile (constituirea lor, creşterea, clasificarea, catalogarea, conservarea).
Utilizatorii (personal şi publicul cititor, accesul la cărţi, împrumutul).
Organizarea serviciului (regulament de funcţionare, personalul tehnic, contabilitate, local,
mobilier.
Cel de al patrulea segment ar putea fi reprezentat de colaborarea interbibliotecară la toate
nivelele.
Activitatea de bibliotecar într-o bibliotecă modernă nu este o activitate de loc întâmplătoare.
Toate muncile de bibliotecă au o ordine dinainte stabilită şi neîndeplinirea lor ar produce un
haos. O dată intrată în bibliotecă, cartea urmează o cale complexă de prelucrare. Fiecare carte
va fi înregistrată într-un registru de intrări în ordinea intrării în bibliotecă.
Pasul următor va reprezenta catalogarea, ceea ce înseamnă că, specialiştii de bibliotecă vor
crea o fişă a cărţii pentru care exemplarul va primi o cotă ( o signatură ) care stabileşte locul
cărţii în bibliotecă (N VI 5 = Raftul N rândul VI cartea are nr.5; A 1234 = Domeniul
arheologiei nr. de ordine al cărţii este 1234; Ms. R. 12 = manuscris românesc cu nr. de ordine
12). Catalogarea se va face în concordanţă cu domeniul căruia îi aparţine. O fişă de carte
(dacă biblioteca nu este computerizată) va fi aşezată în fişier. Fişa de catalog va cuprinde
numele autorului, titlul cărţii, subtitlul, coordonatorii de ediţii, traducătorii, şi impressumul
(locul apariţiei, editura şi an de apariţie). În final se introduce şi preţul la care s-a cumpărat
cartea.
După importanţa şi mărimea bibliotecii, aceasta îşi va organiza fişierele. Ele pot fi alfabetice
după autori, tematice, organizate în ordinea temei principale reprezentate printr-o scurtă
lozincă sau sistematice, unde cărţile vor primi notarea după clasificarea zecimală
universală. În marile biblioteci se organizează câte un catalog general în care vor fi cuprinse
toate cărţile aflate în bibliotecă, în general accesibil numai personalului bibliotecii.
O organizare superioară a cataloagelor, gândită pentru o mai bună orientare a
cititorilor în fondurile de carte (spre exemplu dintr-un oraş) este oferită de cataloage

14
cumulative. Fiecare bibliotecă posedă cataloagele celorlalte biblioteci din localitate în
totalitate sau parţial. Bibliotecile trebuie să deservească cititorii prin punerea la dispoziţie a
tuturor informaţiilor deţinute de ea prin cărţi tipărite, periodice, stampe sau microfilme, casete
video, CD etc.
Constituirea şi îmbogăţirea fondurilor este una din principalele sarcini ale
bibliotecii. Ca şi în alte domenii, principala sursă de îmbogăţire a fondurilor bibliotecii este
achiziţia prin intermediul cumpărării de la instituţiile specializate (centrele de librării,
colectura bibliotecilor sau direct din librării). Astăzi, completarea fondurilor de bibliotecă se
complică printr-un sistem stufos şi relativ dezorganizat de desfacere a cărţilor care generează
adesea lipsă de informare a bibliotecarilor şi fireşte şi lipsa cărţilor din biblioteci. Dintre
celelalte modalităţi de îmbogăţire a fondurilor este donaţia, schimb naţional şi
internaţional, mai ales în cadrul bibliotecilor din sistemul culturii sau al învăţământului
superior şi depozitul legal.
Depozitul legal reprezintă o reglementare instituţionalizată a asigurării unui număr de
exemplare din toată producţia de carte a unei ţări într-un număr dinainte stabilit de biblioteci.
Depozitul legal nu este o invenţie a contemporaneităţii, ci i se datorează lui Francisc I al
Franţei care prin ordonanţa de la Montpellier din decembrie 1537 a ordonat asigurarea unui
exemplar din producţia tipografiilor pentru biblioteca regală. Prin aceest demers s-a urmărit şi
controlul asupra activităţii tipografiilor (în vederea cenzurii, mai ales, a literaturii protestante).
Pentru a se asigura împotriva pirateriei, librarii sau chiar editorii solicitau acordarea unui
privilegiu “Cum privilegio et approbatione” sau autorizaţiei exclusive pentru tipărirea cărţilor,
direct de la suveran. Astăzi depozitul legal are o funcţie culturală – asigurarea unui număr
stabil al exemplarelor din fiecare titlu de carte în marile biblioteci ale ţării şi conservarea lor
pentru posteritate. Acest sistem funcţionează în România şi în ţările dezvoltate ale lumii.
În acelaşi context se poate discuta introducerea în sistemul editorial românesc din ultimii ani a
numărului standard internaţional ISBN – International Standard Book Number aflat pe
toate cărţile apărute în condiţiile legale indicând ţara editoare, codul editurii, domeniul tratat
conform clasificării ştiinţelor stabilite de UNESCO (pe cărţile tipărite după anul 1990 acest
cod poate fi găsit pe a doua copertă a cărţii). Mai există şi un alt sistem de codare
bibliografică prin ISBD – International Standard Bibliographie Description.
Deosebit de importantă, având în vedere creşterea anuală a numărului cărţilor, este
organizarea fondurilor de carte în bibliotecă. În general, toate bibliotecile, dar mai ales
cele mai vechi, care funcţionează în clădirile neadaptate special, se luptă cu spaţiul de
depozitare. În ţările Europei Occidentale, în Statele Unite ale Americii există de mult o

15
preocupare serioasă în vederea construcţiilor noilor edificii proiectate special pentru această
destinaţie. Acest lucru este deosebit de important şi din punct de vedere al conservării cărţilor.
La fel cum sunt ocrotite, conservate şi îngrijite colecţiile din expoziţiile şi depozitele unui
muzeu, şi bibliotecile îşi ocrotesc fondurile de carte. Depozitele trebuie să fie supuse unui
regim de curăţenie, dezinfecţie periodică, iar microclimatul trebuie să fie periodic verificat.
Cititorii permanenţi se vor înscrie în bibliotecă, vor primi o legitimaţie pe baza căreia vor
putea împrumuta cărţile conform regulamentului bibliotecii. Sunt unele biblioteci care nu
împrumută cărţile acasă şi oferă cititorilor suficiente săli de lectură. Sălile de lectură pot fi
specializate prin domenii de ştiinţe (colecţii speciale), prin gradul de pregătire a cititorilor
(sala de profesori, studenţi) şi există şi săli pentru periodice, unde ziare şi unele reviste se află
la raft liber. De asemenea, există săli speciale cu acces liber la raft, în care pot fi găsite
dicţionare, enciclopedii, compendii sau cursuri universitare etc.
Bibliotecile funcţionează după un regulament propriu care are în vedere specificul bibliotecii.
În România ne întâlnim în ordine hierarhică cu biblioteci naţionale (biblioteca Naţională a
României din Bucureşti), biblioteci universitare şi de învăţământ superior (Biblioteca Centrală
Universitară “Lucian Blaga” din Cluj, Biblioteca Universităţii “1 Decembrie 1918” din Alba
Iulia), biblioteci judeţene, municipale, comunale, biblioteci şcolare etc.
Între bibliotecile de toate tipurile poate exista o colaborare de schimb de publicaţii, împrumut
interbibliotecar prin care se pot împrumuta una sau mai multe publicaţii. Bibliotecile
universitare organizează cursuri de specialitate pentru pregătirea personalului de specialitate
din reţea (învăţământ). Bibliotecile judeţene au o strânsă legătură cu bibliotecile din reţea
aflate în subordine, orăşeneşti sau comunale.
Între bibliotecile din lume, mai ales cele occidentale există relaţii prin intermediul sistemelor
informatice internaţionale. Se simplifică mai vechea relaţie de schimb sau împrumut
internaţional printr-o legătură computerizată. Prin conectarea bibliotecilor la o reţea
internaţională, legătura între bibliotecile lumii nu mai cunoaşte graniţe.
Clasificarea zecimală universală a publicaţiilor.
Sistematizarea şi organizarea fondurilor de carte din biblioteci este o preocupare foarte veche
a bibliotecarilor. De la creşterea numărului manuscriselor şi mai ales după apariţia tiparului
cresc automat fondurile de carte. Bibliotecarii au apelat la numeroase sisteme de clasificare
filozofice şi ale ştiinţelor pentru a pune în ordine cărţile ce aparţineau tot mai multor ştiinţe.
S-au născut astfel diverse sisteme de clasificare bibliologică inspirate după moda vremii. Nici
un sistem nu a supravieţuit epocii care l-a creat. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea apare un
sistem de clasificare menit să reziste în timp care a pus bazele circulaţiei internaţionale a

16
informaţiilor. Acest sistem se numeşte Clasificarea zecimală universală (CZU) şi creatorul
ei a fost bibliologul american Melville Dewey (1851-1931). Lucrarea lui Dewey se numeşte
Clasificarea şi indexul pentru catalogarea şi ordonarea cărţilor şi broşurilor în bibliotecă şi
a apărut în anul 1876. Valoarea practică a CZU a fost foarte repede recunoscută de specialişti
şi în curând a pătruns în cele mai mari biblioteci ale lumii.
CZU se bazează pe 4 principii:
Clasificarea publicaţiilor se face numai pe baza analizei conţinutului fiecărei cărţi.
CZU cuprinde totalitatea cunoştinţelor umane într-un ansamblu de noţiuni legate unele de
altele şi constituie un sistem unitar şi indestructibil. Indicilor principali pot fi ataşaţi alţi indici
principali ori unii indici auxiliari.
Diviziunea indicilor şi a noţiunilor pe care aceştia le simbolizează se realizează de la general
la particular, de la noţiunile şi subiectele largi la cele mai restrânse, particulare.
Sistemul de notaţie este unitar şi inernaţional. Se folosesc cifre arabe în combinaţii.
CZU foloseşte 10 clase principale ce reprezintă fiecare un domeniu sau o sferă a
cunoştinţelor umane:
0 Generalităţi.
1 Filozofie.
2 Religie.
3 Ştiinţe sociale.
4 clasă liberă.
5 Matematică. Ştiinţe naturale.
6 Medicină. Agricultură. Tehnică.
7 Arte. Jocuri. Sport.
8 Filologie. Lingvistică. Literatură.
9 Geografie. Biografii. Istorie.
Fiecare dintre aceste grupe principale au fost împărţite la rândul lor după principiul
zecimal în zece subgrupe egale între ele, inferioare faţa de clasa principală, diviziuni şi
subdiviziuni. Legătura între diferite noţiuni privind cartea şi conţinutul ei se stabilesc cu
ajutorul tabelelor auxiliare sau indicilor auxiliari: de timp, formă şi loc.
Bibliografia.
Bibliografia este una din principalele ramuri ale biblioteconomiei şi prin aceasta şi ale
bibliologiei. Bibliografia se ocupă cu evidenţa, descrierea, clasificarea tipăriturilor şi a
manuscriselor.

17
 Primele informaţii despre o activitate de bibliografiere le deţinem din Antichitate. În
bibliotecile din Alexandria, Atena, Roma se elaborau instrumente bibliografice cum ar fi
indexuri, liste de cărţi care aveau drept scop înregistrarea documentelor, anume
manuscriselor. Despre o adevărată bibliografie putem vorbi din momentul apariţiei operei lui
Konrad Gessner Bibliotheca Universalis, Zürich, 1545. Opera lui Gessner este de fapt o
bibliografie ordonată după autori şi cuprinde 3000 de nume de autori cu 15 000 de lucrări ale
acestora, anume cărţi tipărite până la anul 1545 în limbile: latină, ebraică şi greacă. Termenul
tehnic de bibliografie poate fi întâlnit pentru prima oară în secolul al XVII-lea: Bibliographia
Gallica Universalis.
În cultura românească, înainte de apariţia noţiunii propriu-zise ne întâlnim cu
cataloage de biblioteci, liste editoriale sau listele de cărţi ieşite dintr-o tipografie, publicate în
primul rând cu scopul comercializării producţiei tipografice proprii (Sibiu, Braşov, Cluj,
Blaj). Drept prima lucrare tipografică românească este considerată cărticica lui Vasilie Popp,
Disertaţia despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări, apărută la Sibiu,
1838. Autorul a organizat materialul cunoscut lui în ordinea tipografiilor din Transilvania,
Ţara Românească şi Moldova, în ordine cronologică a apariţiei cărţilor. Nu a reuşit să
cuprindă toată producţia tipografică până la el din Ţările Române, dar el este considerat de
specialişti primul bibliograf român prin scopul pe care l-a urmărit. Vasilie Popp a încercat să
dea lista cât se putea de exhaustivă a publicaţiilor româneşti.
Iniţiatorul cercetărilor bibliografice în sensul lor adevărat este Ion Bianu şi Nerva
Hodoş care în cadrul Academiei Române de la Bucureşti au publicat 3 volume din
Bibliografia românească veche (BRV) apărută între anii 1901-1903. Misiunea celor doi autori
a fost simplificată prin apartenenţa la o instituţie naţională cu o bibliotecă foarte bine
înzestrată cu cărţile apărute pe teritoriul României. La cele 3 volume profesorul Dan
Simonescu a elaborat şi publicat cel de al patrulea volum cu adăugirile şi completările aduse
primelor trei. Ultimul volum a apărut în anul 1944. În această bibliografie naţională
retrospectivă (începe cu anul 1508, când a apărut prima carte tipărită pe teritoriul României şi
se încheie în anul 1830 considerat de atunci anul cu care se încheie valoarea de patrimoniu în
domeniul cărţii româneşti) sunt cuprinse toate tipăriturile ce aparţin culturii româneşti tipărite
în limba română, slavonă, greacă şi mai rar şi în alte limbi. Autorii au ordonat BRV în ordine
cronologică.
În anul 1903 începe să apară Revista bibliografică şi se afirmă bibliografii interbelici
Ilarie Chendi, Alexandru Sadi-Ionescu, Ioachim Crăciun. Barbu Theodorescu va publica
pentru prima dată în anul 1945 Istoria bibliografiei române, ed. a II-a a apărut în 1972.

18
 Una din marile realizări ale domeniului bibliografic este Bibliografia istorică a
României care apare ca o bibliografie analitică şi cuprinde studii şi cărţi privind întregul
domeniu al istoriei româneşti. Primul volum a apărut în anul 1970. Bibliografia este editată de
Academia Română şi în prezent se află la volumul VIII.
Continuarea Bibliografiei româneşti vechi se află în Bibliografia românească
modernă şi cuprinde producţia tipografică românească din anul 1831 până la 1918. Este opera
unui colectiv mai vast care lucrează sub patronajul Academiei Române şi materialul este
ordonat în ordine alfabetică şi este cuprins în 4 volume.
Bibliografia are o latură teoretică şi cea practică. Practic se ocupă de întocmirea listelor
bibliografice conform unor reguli stricte şi dinainte stabilite. Bibliografia este lista de
lucrări referitoare la un anumit subiect, domeniu sau persoană obţinută ca urmare a
culegerii, descrierii şi clasificării documentelor.
Având în vedere scopul final urmărit de bibliograf, bibliografia poate fi generală sau
specială. Se pot elabora numeroase tipuri de bibliografie, exhaustivă naţională (poate să
apară în timp), exhaustivă pe o temă dată sau selectivă pe o temă dată; cronologică, în
ordinea anilor de apariţie a cărţilor, pe o perioadă limitată; de recomandare, curentă,
cumulativă etc.
Superioară unei bibliografii este bibliografia bibliografiilor care au început să apară în
Europa atunci când a crescut numărul bibliografiilor naţionale (spre ex. Ioachim Crăciun,
Bibliografia la români. O încercare de bibliografie a bibliografiilor româneşti, Bucureşti,
1928).
Catalog sau bibliografie? Prin catalogare se caracterizează un exemplar, o carte, un
periodic aflat în fondurile unei biblioteci cu particularităţile lui (ex libris, dedicaţia autorului,
elemente de bibliofilie) şi locul în care poate fi găsit în fondurile acelei biblioteci iar scopul
unei bibliografii este ca pe baza unei cărţi sau a unui periodic să fie stabilite proprietăţile
ediţiei sau tirajului întreg din publicaţia respectivă (tirajul, preţul). Fişe de catalog sunt aşezate
în fişierele bibliotecilor (cuprind şi cota cărţii), fişele bibliografice sunt ordonate în liste
bibliografice şi sunt publicate independent sau în cadrul unor lucrări de specialitate
(bibliografii ascunse).
Bibliofilia este o ramură a bibliologiei care scoate în evidenţă raritatea exemplarelor,
valoarea lor artistică. Bibliofilia apare o dată cu colecţionarea cărţilor de iubitorii rarităţilor.
Din acest punct de vedere sunt urmărite manuscrise, incunabule, cărţi tipărite în tipografii
celebre, cărţi manuscrise sau tipărite care conţin ex librisuri, adnotări ale personalităţilor sau
colecţionarilor, ediţii cenzurate, interzise, cărţi cu ilustraţii aparţinând artiştilor celebri, cărţi

19
valoroase prin vechimea lor, ediţii princeps, cărţi legate în coperte deosebite din punct de
vedere artistic sau a materialului folosit. Dintre marii colecţionari şi bibliofili face parte Jean
de France ducele de Berry, care la începutul secolului al XV-lea poseda o însemnată colecţie
de codexuri iluminate special pentru el. Matei Corvin a fost de asemenea un mare colecţionar
de carte manuscrisă, dar şi tipărită în prima perioadă a tiparului (Biblioteca Corviniana).
Charles Brunet a publicat o lucrare care poate fi numită manual al bibliofilului şi al
bibliotecarului: Le Manuel du libraire et de l’amateur des livres, Paris, 1810.
În cultura românească pot fi menţionate nume de colecţionari de cărţi mai ales din
rândul domnitorilor, capilor bisericii şi erudiţilor cum ar fi spre exemplu: Constantin
Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Sava Brancovici, mitropolitul Dosoftei,
Ignatius Batthyany, Samuel Brukenthal şi alţii. În anul 1923 a fost fondată Asociaţia
Bibliofilă Română care avea şi un periodic Tiparniţa apărut o singură dată în anul 1925 şi o
editură Bibliofilia. Asociaţia a funcţionat şi după anul 1950 şi în anul 1972 a fost înfiinţată la
Târgovişte Societatea Română de Bibliofilie.

Prelegerea nr.3.

Codicologia. Denumirea disciplinei derivă de la termenul codice sau codex (forma iniţială
caudex) = carte. Acest termen a însemnat iniţial câteva tăbliţe cerate legate sau carte
manuscris. Codicillus, pl. codicilli erau tăbliţe de scriere, foi de scriere ş.a. Termenul a fost
preluat pentru a numi carte manuscrisă medievală care treptat a înlocuit sulul de papirus la
începutul erei noastre. Se cunosc, în istorie şi informaţii despre câteva codexuri de papirus,
însă, atunci când se vorbeşte în concepţie modernă despre codex, este vorba întotdeauna
despre o carte legată manuscrisă, materialul suport de scriere fiind pergament şi mai târziu
hârtie. Perioada de maximă efervescenţă a codexului este începutul secolului al XIII-lea –
XV-lea. Codexul de hârtie apare în secolul al XIV-lea. Forma primelor cărţi legate era pătrată,
cu timpul codexul îşi va schimba forma în cea apropiată cărţilor tradiţionale cunoscute astăzi,
unde raportul între laturi este 3 : 2 (înălţime : lăţime).
Codicologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care studiază manuscrise care nu sunt de
origine oficială, ci au aspect literar în cel mai larg sens al cuvântului. Se ocupă de codex din
toate punctele de vedere în toate relaţiile lui, subliniază proprietăţile lui interne şi externe, se
ocupă de evoluţia codexului şi locul său în evoluţia culturală a societăţii.
Codicologia răspunde la 2 întrebări fundamentale, cum şi de ce a apărut codexul. A
fost numită şi “arheologia cărţii”. Codicologia este şi ştiinţa despre manuscrise

20
(Handschtiftenkunde în germană, kodikologija în rusă, codicologie în franceză). Codicologia
se intersecteaza şi cu alte ştiinţe auxiliare: bibliologia, istoria artelor, paleografia, filologia,
dar şi cu ştiinţele în general. Istoria cărţii manuscrise nu se va încheia cu dispariţia codexului
medieval, luxos decorat, scris caligrafic şi legat în coperţi scumpe. Cartea manuscrisă
continuă să se dezvolte până în contemporaneitate, având în vedere importante opere ale
clasicilor literaturilor naţionale sau alte opere manuscrise. Însă, codexul, în toată frumuseţea
lui se va simplifica şi chiar va dispare treptat spre sfârşitul secolului al XVI-lea. La retragere
codexului din centrul atenţiei iubitorilor de carte frumoasă a contribuit şi apariţia tiparului la
jumătatea secolului al XV-lea.
Din istoriografia codicologiei trebuie făcută referire la câteva lucrări europene de
specialitate: Ludwig Traube (1861-1907) numeşte Handschriftenkunde disciplina care se
ocupa de studiul cărţii manuscrise; V.Gardthausen publică lucrarea Griechische
Paläographie, Leipzig, 1911-1913, însă încă nu face diferenţiere între paleografie şi
codicologie; fondatorul codicologiei este considerat filologul, clasicistul Alain Dain prin Les
manuscrits, Paris, 1949; ed.II, Paris, 1964; trebuie manţionat şi Karl Löffler, Einführung in
die Handschriftenkunde, 1929 şi altele. O importanţă deosebită pentru cercetările
codicologice europene o reprezintă periodicul Scriptorium cu subtitlul Revue international
des ètudes relatives aux manuscrits care apare începând cu anul 1946. Din anul 1959 în
buletinul său Bulletin codicologique este publicată bibliografia analitică privind studiile
codicologice din întreagă lume.
În evoluţia sa ca ştiinţă auxiliară a istoriei şi-a definitivat conceptul şi a stabilit
teritoriul de interes destul de târziu, cca la jumătatea secolului al XX-lea. Confuziile
proveneau mai cu seamă din definirea diplomaticii şi paleografiei, fiindcă şi aceste discipline
îşi stabileau doar treptat graniţele şi domeniile de interes. Codicologia se ocupă de cărţi
manuscrise care au un conţinut literar, scrise cu scopul practicii literare, chiar dacă codexul
medieval poate reprezenta şi o operă din diferite ramuri ale ştiinţelor, operă filosofică,
teologică sau juridică. Din domeniul codicologic fac parte, spre exemplu, şi matricolele
oraşelor, având iniţial un caracter juridic.
În Europa apuseană care aproape în tot evul mediu se afla sub influenţa limbii latine se
vorbeşte despre codicologie latină, în sensul scrierii latine, chiar dacă fenomenul limbii se
suprapune cu scrierea. Din secolele XII-XIV apar codexurile în limbile naţionale, se vorbeşte
despre apariţia codicologiei germane, franceze, irlandeze etc.
Pe lângă răspunsurile la cele două întrebările: unde şi cum a apărut codexul,
codicologia se ocupă şi de problematica legată de funcţia cărţii manuscrise în societatea

21
medievală, urmând şi circulaţia ei în diferite medii ale societăţii. Circulaţia cărţii se află şi în
strânsă legătură cu comerţul cu cartea, participarea cărţii la apariţia şi evoluţia bibliotecilor
medievale.
Codexul medieval este legat de utilizarea, în general, a două suporturi de scriere, mai
întâi a pergamentului, pe urmă a hârtiei. Codexul apare în momentul în care textul este
scris pe mai multe foi care sunt cusute în fascicole, fascicolele în carte şi cartea va fi
închisă între două coperţi solide care de obicei sunt confecţionate din lemn îmbrăcat în
diferite materiale, ca piele sau stofe.
Din secolul al IV-lea P.Ch. începe un declin vizibil al papirusului. O dată cu apariţia literaturii
creştine sulul de papirus devine mai puţin practic. Cartea primeşte forma nouă, forma
codexului, care va îndeplini mai bine nevoia de lectură discontinuă cu completări în text,
comentarii şi alte intervenţii. Codexul scris pe papirus din secolul al II-lea P.Ch. era casant,
fragil, papirusul nu se preta la îndoirea foilor şi va fi înlocuit repede cu pergamentul. Printr-o
lentă evoluţie, biserca va contribui la formarea unui public cititor cultivat. Cartea manuscrisă
în sensul codicologic îşi are începuturile în scriptoriile medievale care se aflau în principiu pe
lângă mănăstiri. Dintre ordinele călugăreşti preocupate de copierea cărţilor trebuie numit
ordinul benedictinilor (al sfântului Benedict). Scriptoriile se aflau şi pe lângă capitlurile.
Scribii erau călugării din mănăstiri care copiau cu precădere cărţile din propriile biblioteci sau
pe baza cărţilor împrumutate. Cel mai curent, până la sfârşitul secolului al XII-lea se copiau
cărţile de rit, texte biblice, în general literatura teologică. Literatura autorilor clasici greci şi
latini se păstrează până la noi datorită copiilor databile între secolele VIII-X. Opere juridice se
copiau la cererea persoanelor interesate. La sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul celui
următor se remarcă personalitatea unui mare patron al scriptoriilor care a fost Carol cel Mare
care susţine colecţionarea şi copierea manuscriselor, critica operelor mai vechi, spre exemplu
a Sfintei Scripturi (Codex aureus – Biblioteca Batthyaneum, Alba Iulia).
Interesul faţă de copierea cărţilor a dat naştere la un întreg sistem de scriptorii
(ateliere de copiere a textelor) prin toată Europa, totodată şi şcoli de scriere. Scriptoriile erau
de dimensiuni diferite. În unele lucrau 1-2 călugări, altele erau ateliere cu o armata întregă de
copişti, decoratori şi legători de carte. Activitatea într-un scriptoriu mai mare se împărţea în
trei etape:
 În prima etapă se pregăteau substanţele de scriere – cernelurile, instrumentele de scriere –
pene (de gâscă sau de alte păsări mai mari). Mai complicată era pregătirea pergamentului,
care se confecţiona de multe ori la faţa locului, de la sacrificarea animalului (asin, oaie, capră,
ied, miel, iepure sau cele mai scumpe foi de pergament se confecţionau din pielea animalelor

22
nenăscute) şi până la finalizarea suportului de scriere. Procedurile durau mai multe zile.
Pentru cărţi de valoare deosebită foile de pergament se colorau în întregime, spre exemplu în
roşu. Astăzi distingem pergamentul de origine sudică – italiană sau cel central-european care
era prelucrat pe ambele feţe, deci se putea scrie pe faţa şi pe versoul foii. Din dimensiunea
rezulta şi dimensiunea codexului pieii. Dintr-o simplă împăturire rezulta un in folio (in 2 o).
Dintre cele mai importante centre de scriere în evul mediu amintim: mănăstirea saint Martin
de Tours în Franţa centrală, mănăstirea din Reichenau lângă Bodensee, Fulda In Hessen,
capitlul din Verona în Italia de nord, Bobbio în Italia de nord, altele în Anglia, Irlanda.
 În a doua etapă se desfăşura copierea în sine a operei. (Atmosfera unui scriptoriu medieval
ca şi a unei biblioteci mănăstireşti sunt descrise foarte plastic în câteva capitole al cărţii lui
Umberto Eco, Numele trandafirului.) Într-o fază înaintată s-a renunţat la copiere şi se proceda
la dictare. În această situaţie se puteau scrie câteva exemplare în paralel. După încheierea
scrierii sau copierii textului, corectorii verificau corectitudinea lui. Fiind încheiată copierea
începe a treia etapă.
 În a treia etapă a activităţii într-un scriptoriu călugării – artişti vor completa textul scris, în
locurile dinainte stabilite de copişti, cu ornamente. Artiştii lucrau după modele, aveau
cataloage cu decoraţii. Unii pictori erau ambulanţi, se mutau din lo în loc, unde era nevoie de
ei. Scriptoriile mari aveau proprii decoratori şi pictori. Scrierea şi decorarea unui codex dura
şi câteva luni. Durata era legată de anotimpuri, de starea vremii, de clima, fiindcă în scriptorii
se lucra numai la lumina zilei. Călugării ca şi oamenii medievali erau înspăimântaţi de
incendii, de aceea nu se lucra la lumina lumânărilor. Direct legat de această stare de lucruri
era şi preţul codexului medieval.
Situaţia se va schimba spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi în timpul secolului
următor. O dată cu apariţia universităţilor din Italia, Franţa, Anglia (sfârşitul secolului al XII-
lea şi începutul lui XIII), va creşte nevoia de carte în multiple exemplare – în tiraje mari. De
la copişti – caligarfi din scriptorii, copierea de texte se va muta şi la tinerii studenţi care îşi
copiau singuri cărţile de care aveau nevoie sau apare scriere la comandă în scriptorii laice. Şi
aceste noi locuri de scriere produc manuscrise de bună calitate, se copiază astfel multe cărţi de
rugăciune, manuale de studiu. Astfel de codexuri, pe lângă cele produse în scriptoriile
mănăstireşti vor face obiectul colecţionării unor mari colecţionari ca regele Franţei Carol
Quintul sau Matei Corvin.
La cele trei etape mai sus menţionate se mai poate adăuga şi a patra, în unele scriptorii
funcţionân şi legătorii care se ocupau de înzestrarea cărţilor cu coperţi. Legătoria în evul
mediu este o artă, coperţile fiind decorate prin colţare metalice, caboşoane sau suporţi de

23
susţinere ale volumelor. Pietre semi – sau preţioase împodobeau codexurile elegante. Având
în vedere valoarea lor, în bibliotecile, cărţile erau prinse de pupitre sau de rafturi cu lanţuri,
atunci vor fi numite “libri catenati”.
Spre sfârşitul secolului al XII-lea se reînviorează comerţul cu cartea. În Grecia antică,
sau la Roma funcţionau librării. Comerţul cu cartea s-a oprit în evul mediu timpuriu sau se
făcea doar întâmplător, între persoanele interesate. Diferite evenimente istorice, războaie au
distrus mănăstiri, o dată cu ele şi bibliotecile acestora. Astfel, pe piaţa europeană pătrunde un
număr mai mare de cărţi care se vindeau la preţuri relativ scăzute.
Situaţie specială apare la momentul când unele texte mai vechi scrise pe pergament se
vor reutiliza din diferite motive. Se răzuia textul iniţial, foile find folosite ca un nou suport de
scriere. Astfel apar cărţile numite palimpseste. Uneori pergamentul rezista şi la două
proceduri de radere. Astăzi, cu metode moderne aceste texte pot fi reînviate şi citite.
Hârtia va pătrunde cu greu din China în Europa. Prin intermediul arabilor ajunge mai
întâi în Sicilia, Spania (cel mai vechi document care atestă utilizarea hârtiei este datat cu anul
1090). În secolul al XII-lea va fi utilizată tot mai des în Italia, Franţa şi aievea.
Cerera crescândă de informaţie, apariţia scribului laic nu a însemnat încă diminuarea
sensibilă a importanţei scriptoriilor monastice. Pe lângă ordinul benedictinilor, încep să se
ocupe cu copierea cărţilor vechi cartuzienii sau augustinienii.
Aspectul interior al codexului.
Codexul medieval nu reprezenta întotdeauna o singură lucrare al unui singur autor. De
multe ori, la cererea proprietarului într-un volum au fost legate mai multe opere (colligate,
colligo = a lega) cu conţinut apropiat. Uneori puteau fi compactate şi la întâplare unele lucrări
fără să fie legate prin conţinut. Fiecare operă scrisă Avea un “incipit” – început şi un
“explicit” sfârşit. Prin această formulă era introdus titlul operei, autorul şi în explicit, uneori,
şi-a trecut şi scribul numele sau iniţialele, ev. data începerii şi încheierii lucrării.
Spaţiile lăsate neocupate de scribi pentru iniţiale de la începutul capitolelor s-au
completat prin iniţiale ornamentate în culori, spaţiul dintre oglinda exterioară a cărţii şi
oglinda textului s-a completat de asemenea cu ornamente pictate, personaje pitoreşti, animale
fantastice, ori simple chenare. Textul era scris cu cerneala neagră sau maro; propoziţiile sau
frazele se marcau cu rubricatura (rubor=roşu) – semne (linii paralele sau mici ornamente)
colorate roşu sau albastru ori în ambele culori. Atunci când era cazul artistul - iluminatorul
lucra o ilustraţie pe întreagă pagină care adesea sunt opere de artă în sine.
Un important capitol al cercetării manuscriselor medievale o reprezintă circulaţia lor
în diferite pături sociale, prezenţa în biblioteci istorice. Acest aspect se poate urmări prin

24
studierea notelor manuscrise aflate ori în interiorul copertelor, pe foile de gardă (foile ce
ocrotesc prima foaie a cărţii) ori ele se află pe locurile lăsate libere de scribi şi de ilustratori.
(Din lipsa suportului de scriere sau din cauza preţului ridicat al hârtiei, cărtîle manuscrise şi
tipărite s-a folosit adesea drept suport pentru însemnări manuscrise având cel mai divers
caracter. De la însemnări de familie până la informaţii meteorologice, etc.) Cele mai
interesante din însemnările aflate pe marginile cărţilor vechi sunt cele de proprietate numite
ex libris. Ex librisurile ajută la urmărirea diferiţilor proprietari de cărţi în timpul secolelor,
ajută la recosnrituirea bibliotecilor istorice, contribuie la studierea mentalităţilor etc.
Asemenea ex librisului, pe coperta de carte este imprimat sau pictat supralibrosul
care este tot un însemn de proprietate, uneori marcat prin iniţialele proprietarului, prin
blazonul de familie (Matei Corvin a folosit pentru marcarea supralibrosului blazonul familiei
Corvineştilor).
Alte intervenţii exterioare sunt reprezentate de glosele marginale. Cititorii cărţilor au
glosat, au comentat textul cărţii prin propriile idei care de multe ori aparţin unor erudiţi,
oameni de ştiinţă şi intervenţia lor contribuie la creşterea valorii documentare a codexului.
În perioada de maximă efervescenţă a codexului se pot caracteriza patru tipuri mari de
codice, după utilizarea lor.
Primul grup este format din codexurile destinate ritului. Acestea au un aspect omogen,
reprezentând o singură lucrare într-un volum.
Al doilea grup este format din codexurile destinate studiului indiferent dacă este vorba de
ştiinţele exacte, filosofie, teologie sau alte discipline. Unele au fost scrise la cerere, altele au
fost copiate de utilizatorii lor, de studenţi.
A treia grupă a apărut ca urmare a dorinţei de a citi o carte, aceste texte destinate lecturii
încep să apară la momentul fixării limbilor naţionale.
Ultima grupă reprezintă manuscrise cu caracter de reprezentare, bibliofil. Aceste codexuri au
fost scrise adesea la cerere pentru colecţionari de cărţi preţioase şi aspectul lor este deosebit
de elegant. Nu se disting, în acest caz, domeniile cunoaşterii umane, ele pot aparţine oricărei
ştiinţe.
Cărţile liturgice se aflau în bibliotecile parohiale, doar mai târziu, când ele nu mai erau
în uz şi au fost înlocuite cu cărţile mai moderne, vor intra în fondul bibliotecilor. Cărţile
destinate iniţial studiului se aflau pe la diferiţi proprietari, vor intra în bibliotecile
universităţilor sau ale colecţionarilor de cărţi rare. În cultura europeană se cunosc numeroase
biblioteci istorice, multe dintre ele s-au risipit altele s-au păstrat, din altele cunoştem
inventarele şi le putem reconstitui cel puţin scriptic. Se poate da ca exemplu biblioteca

25
mănăstirii carolingiene din Fulda fondată la 744 care în 150 de ani de funcţionare a avut în
fondul său 1000 de exemplare de carte (de provenienţă irlandeză, italiană sau unele scrise în
propriul scriptoriu). Biblioteca era considerată ca una dintre cele mai mari ale vremii şi
conţinea colecţii de scriitori antici greci şi latini. În evul mediu a început să decadă, în
războiul de 30 de ani dispare şi astăzi se mai cunosc doar 50 de exemplare din fondul iniţial.
Un alt exemplu de bibliotecă risipită este cel a bibliotecii lui Matei Corvin care după moartea
lui a fost împrăştiată în toată lumea, astăzi cărţile cu ex librisurile şi supralibrosurile regelui se
află în bibliotecile şi în fondurile particulare din întreagă lume.
Scopul studierii vechilor manuscrise este elaborarea cataloagelor, urmărirea circulaţiei
lor, studiul filologic şi nu în ultimul rând conţinutului lor, unele codexuri contribuind la
cercetarea istoriei unor domenii ale ştiinţei. În cazurile deosebite s-a procedat şi la faximilarea
unor codexuri de o valoare deosebită pentru cultură, istorie şi artă.
Biblioteci posesoare de carte europeană manuscrisă în România sunt: Biblioteca
Batthyaneum din Alba Iulia, Biblioteca Brukenthal de la Sibiu, Biblioteca Academiei din
Bucureşti şi din Cluj şi alte biblioteci de mai mici proporţii.

Prelegerea nr.4

Paleografia. Paleografia este una dintre cele mai vechi discipline auxiliare ale istoriei, chiar şi
a filologiei. Se ocupă de descifrarea, transcierea şi studierea izvoarelor scrise vechi. Termenul
provine din limba geacă (palaios = vechi şi grafein = scriere) şi se foloseşte pentru numirea
disciplinei care studiază scrierile vechi numai de sorginte fonetică. În evoluţia civilizaţiei
umane s-au dezvoltat atât de multe sisteme de scriere, încât în scopul studiului istoric
românesc în cadrul paleografiei se are în vedere paleografia latină, chirilică, dar şi germană,
maghiară, turco-osmană, greacă şi altele. Pentru studiul paleografiei este important şi
studiul limbii în care se scriau acele texte.
Sub paleografie nu trebuie înţeleasă şi istoria scrisului care se ocupă de geneza scrisului, de
multe ori folosind şi scrierile fixate pe alte materiale decât cele moi (pergamentul, hârtia). De
asemenea scrisul tipărit se află la marginea intereselor paleografiei doar atunci, când scrierea
de mână a influenţat forma literelor de tipar.
Paleografia poate fi definită din două puncte de vedere principale:
Menirea paleografiei este descifrarea corectă cu accent pe aspecte locale ale scrisului şi
textului, încadrarea corectă cronologică a textelor scrise;

26
Ca disciplina de sine stătătoare descrie, evaluează şi sistematizează scrierea; Stabileşte locul şi
funcţia pe care a avut-o scrierea în evoluţia istorică a societăţii.
Paleografia cercetează şi descrie scrierea în timp şi spaţiu, contribuie la corectă citire şi
interpretarea a izvoarelor scrise, atribuie evoluţia scrisului condiţiilor culturale, politice şi
economice unei societăţi anume. Ne gândim aici la scrierea creată de mâna omului prin
pictare, gravare, desenare, scriere etc.
Paleografia a trecut printr-o evoluţie care a însemnat şi evoluţia conceptului acestei
discipline ajutătoare. Este important de subliniat că paleografia se intersectează cu multe
discipline auxiliare ale istoriei, mai ales cu cele care fac parte din cultura materială.
Paleografia urmăreşte evoluţia scrisului în relaţia sa autonomă iar celelalte discipline auxiliare
au obligaţia să cerceteze produsele scrisului în complexitatea lor, analiza scrisului contribuind
la critica ma largă. Cele mai vechi materiale scrise păstrate până astăzi sun inscripţiile
epigrafice la care s-au adăugat mai târziu rezultatele săpăturilor arheologice în Egipt şi Italia –
papirusurile. Astăzi, inscripţiile epigrafice sunt studiate de epigrafie şi textele scrise pe
papirus de papirologie. În evul mediu creşte semnificativ producţia literară şi a textelor
oficiale, primele aparţinând, în fond codicologiei, ce le din urmă diplomaticii. Spre sfârşitul
evului mediu locul scriptoriilor medievale era ocupat de tipografii. Tipul literei imprimate
copia multă vreme scriere de mână, folosind chiar şi aceleaşi ligaturi sau prescurtări.
În secolul al XVII-lea, uneori şi mai târziu, codicologia se confunda cu paleografia şi
chiar cu diplomatica, de multe ori fiind tratate toate la un loc.
Bazele paleografiei au fost puse de Jean Mabillon în lucrarea De re diplomatica libri
VI, în cartea I şi V, apărută la Paris în anul 1681. Mabillon recunoaşte două tipuri de scriere:
de carte şi oficială. Un alt autor preocupat de locul ocupat de scriere în cultură a fost Scipione
Maffei (1675-1755) de la Verona care era preocupat de scriere latină şi a găsit trei subgrupe
principale: majuscula, minuscula şi cursiva. Între timp în anul 1708 paleografia îşi primeşte
numele de Bernard Montfaucon prin publicarea lucrării Paleographia graeca. Progresul
disciplinei a fost marcat prin înfiinţarea la 1880 la Paris a şcolii Ecole des chartes în care se
învăţau ştiinţele auxiliare ale istoriei între care şi paleografia. Ludwig Traube (1861-1907) a
fost un teoretician al disciplinei şi a indicat noi căi de cercetare în paleografie. Departajarea
codicologiei de paleografie a reprezentat posibilitatea unei dezvoltări independente ale acestor
două discipline.
Pentru o mai bună cunoaştere a domeniului scrierii este importantă cunoaşterea
modalităţilor de scriere, locurilor, în care s-a scris şi a materialelor utilizate pentru scriere.
Materiale folosite ca suport de scriere se împart în două categorii: arheologice (naturale) şi

27
paleografice (mai mult sau mai puţin artificiale). Materialele naturale sunt spre exemplu:
coaja de copac, lemnul, piatra, lut, metal. Materialele paleografice sunt acele la care mâna
omului a contribuit într-o măsură mai mare la confecţionarea lor şi ele sunt destinate în primul
rând scrierii; În ordine cronologică putem numi papirus, pergament şi hârtie, dar texte scrise
pe papirus vor face obiectul papirologiei (Papirusul se confecţiona în Egiptul antic din planta
numită “charta papyracaea”, Egiptul deţinând un monopol în domeniu. Mai târziu se va
cultiva şi în Sicilia. Se folosea cel mult până în secolul al X-lea.)
În paleografia europeană se studiază materialele scrise pe pergament care este un
suport de scriere confecţionat din piele de animale (oi, capre sau din pielea animalelor
nenăscute). A fost cunoscut deja în cel de-al doilea mileniu A.Ch. Pergamentul era destul de
scump şi nu putea concura cu mai ieftinul papirus, decât în evul mediu timpuriu şi se va folosi
masiv în evul mediu. Am mai discutat mai sus despre provenienţa pergamentului în evul
mediu, cel sud-european pregătit pentru scriere numai pe o parte şi cel central-european
prelucrat pe ambele feţe. În paralel cu folosirea pergamentului istoriografia menţionează
apariţia hârtiei de China în anul 105. Hârtia era cunoscută în China chiar înainte de Hristos
dar abia în secolul al VII-lea pătrunde la Arabi, de unde via Sicilia şi Spania va ajunge în
Europa medievală (sec.XI-XII). Hârtia se confecţiona în China din cârpe vechi, plase de
pescari vechi, mai târziu din celuloză.
Un domeniu legat de confecţionarea hârtiei este filigranologia. Filigranele au apărut
ca o modalitate de autentificare a producţiei de hârtie în câte o moară de hârtie. O dată cu
turnarea pastei din care se producea hârtia, pe plasă de sârmă se împletea câte un ornament
care în foia de hârtie apărea prin subţierea foii de hârtie în locul respectiv şi se poate urmări
contra luminii. Filigran este de fapt marca producătorului de hârtie care astfel îşi apăra
produsele sale de falsificatori (Se poate citi mai mult despre această problemă In Aurel
Dâmboiu, De la piatră … şi mai nou la Sofia Ştirban, Din istoria hârtiei şi filigranului:
Tipografia românească a Bălgradului (sec.XVII), Alba Iulia, 1999).
Descifrarea textelor vechi este legată de înţelegere a două elemente specifice scrierilor
istorice: 1. ligaturi; 2. prescurtări.
Ligatura apare din limba latină ligo = leg, a lega. Ligaturile se formează din legarea literelor,
două sau trei, mai ales în cazul scrierilor cursive. Ori poate fi vorba de suprascrierea unor
liniii din literele aflate alături, sfârşitul primei litere formează începutul celei următoare.
Prescurtările reprezintă în primul rând pentru economie de spaţiu şi timp în scriere.
~ ”
Prescurtarea se marchează prin titla “ aşezată deasupra locului din care lipsesc litere sau
deasupra literei care este suprascrisă. Există cinci tipuri principale de prescurtări:

28
 Prin suspensie, scurtarea unui cuvânt rămănând doar o parte tipică din el (spre exemplu
începutul): nume de persoane uzuale.
 Prin contracţie, se păstrează prima şi ultima literă, centrul cuvântului dispare: IHS, DS =
Dominus, Ss = Sanctissimus.
 Prin trunchiere în cazul funcţiilor, lunilor, monedelor: vist (vistier), gen (genuarie).
 Prin suprascriere, scoatere din rând a literelor şi scorerea lor deasupra cuvântului în spaţiul
dintre rânduri.
 Prin semne convenţionale: cruce ajută sau invocatio simbolica †; semnul degetului Ο (cei
care nu ştiau să scrie puneau pe acest semn umed de cerneală degetul şi îşi lăsau
amprenta); semnul pentru galbeni, creiţari #.
Scrierea latină şi scrierea chirilică au avut propriile semne pentru prescurtare sau suprascriere,
dar unele le erau comune.
Atât în antichitatea latină şi greacă, cât şi în veche scriere chirlică se foloseau
sistemele stenografice. A rămas antologică scrierea tironiană, o scriere stenografică
inventată de sclavul lui Cicero, M.Tullius Tiron. Alături de acestea se folosea şi
criptographia – scriere criptată sau cifrată.
Sisteme cifrice. În cultura latină exista sistemul cifric roman. Cifrele romane sunt
alcătuite din combinaţia următoarelor cifre: I = 1, V = 5, X = 10, L = 50, C = 100, D = 500,
M = 1000 (este obligatorie cunoaşterea sistemului cifric roman, descifrarea anilor romani şi
invers). Cifre arabe nu sunt o descoiperire a arabilor ci erau preluate din India. Arabii au fost
aceeia care au transmis cifrele în secolul al X-lea în Europa dar abia în secolul alXIII-lea
acestea încep să fie folosite masiv. Scrierea chirilică nu a avut propriul sistem cifric. Semnele
pentru cifre au fost preluate din alfabetul chirilic la care s-au adăugat semne din alfabetul
grecesc. Deasupra cifrelor chirilce se aşeza titla.
Scrierea greacă. Bernard de Montfaucon descoperă cultura vechii Grecii în faţa
Occidentului. Prin publicarea lucrării sale a oferit europenilor posibilitatea studierii istoriei
Greciei antice. Cunoaşterea limbii greceşti stă la baza studiului bizantinologiei.
V.Gardthausen publică lucrarea Griechische Paläographie, 2 vol, Leipzig, 1911-1913 una din
numeroasele lucrări ce au privit studiul paleografiei greceşti.
Scrierea greacă a cunoscut o evoluţie complexă şi o vom descrie schematic pentru
orientare. Prima fază a scrierii se leagă de epoca miceniană, anterioară lui Homer şi a fost
numită convenţional Scriere liniară A. Apare între anii 1700-1550 şi este încă o scriere
hieroglifică. A fost cercetată de arheologul englez Arthur Evans. Scrierea liniară B este o
scriere mai nouă, se foloseşte în jurul anului 1200 A.Ch. Această scriere a fost descifrată de

29
Michael Ventris şi John Chadwick în anul 1953. Grecii preiau scrierea fonetică de la fenicieni
aproximativ în secolul al XIII-lea A.Ch. Din scrierea feniciană au lipsit vocalele, a fost o
scriere consonantică. În Grecia antică se folosea în sistemul scrierilor vechi aşa numitul
bustrofedon sau scriere continuă: din stângă spre dreaptă, din dreaptă spre stângă şi aşa mai
departe (aşa cum trag boii la arat).Grecii vor adăuga la această scriere vocalele, rezultând
primul alfabet fonetic în sensul nostru. Evoluţia alfabetului grecesc a durat cca până în secolul
IV A.Ch.
Grecii au scris foarte mult, mai întâi pe piatră şi alte materiale arheologice, pe urmă pe
papirus şi pergament. O mare efervescenţă a scrierii se remarcă între secolele IV-III în vremea
domniei lui Alexandru Macedon. Scrierea se manifesta ca o profesie căutată în lumea greacă.
Cucerirea romană a întrerupt activitatea scribilor greci. Limba şi cultura greacă va rînvia într-
o haină nouă în epoca bizantină. Bizanţul a jucat un rol important în transmiterea culturii
antice greceşti Europei apusene. Renaşterea a izbutit să contribuie la cunoaşterea imenselor
bogăţii spirituale create de vechii greci.
Scrierea latină – alfabetul latin. Alfabet (alfa + beta = alfabet). În Italia pătrunde
alfabetul grecesc din vestul Greciei în zone locuite se poporul etrusc. Etruscii au fost cel mai
evoluat popor dintre cele care au locuit în vechea Italia.
Alfabetul latin este astăzi cel mai vechi alfabet folosit în Europa. Romanii ca şi grecii
nu au avut stabilită direcţia scrierii de la încput, folosind şi ei bustrofedon. Apariţia scrierii
latine nu este stabilită cu precizie, însă cel mai vechi monument de scriere este atestat pentru
perioada secolelor VII-V A.Ch. prin inscripţiie de pa o agrafă de la Praeneste şi de pe Lapis
Niger Romuli sau Piatra neagră a lui Romulus, fiind scrise încă într-un amestec de scriere
greacă şi latină în limba latină. Scrierea folosită este scriptura monumentalis.
Profesorul Sigismund Jakó a publicat cronologia alfabetului latin în concordanţă cu
teoria acceptată de specialiştii europeni, referindu-se la 6 mari perioade evolutive fiecare
dintre ele având legătură directă cu evoluţia societăţii.
Perioada arhaică. Începutul acesteia coincide cu perioada în care a apărut inscripţia de pe
Piatra lui Romulus. Scrierea din această perioadă se caracterizează prin folosirea tuturor
direcţiilor de scriere. Scrierea era o majusculă sau scriere capitală care se grava sau se săpa
în piatra şi marmora. Are forme diverse ca şi mărimi diverse:
 Scriptura monumentalis (sec.III A.Ch. – II P.Ch.) sau capitala arhaică.
 Scriptura elegans (sec.III-IX) este o scriere mai moale, de mână, se scria pe papirus,
literele nu sunt legate între ele, este o scriere caligrafică.

30
 Scriptura rustica – o scrierea mai puţin îngrijită, cu liniile orizontale mai scurte, avea
formă înaltă şi îngustă. Se folosea în paralel cu scriptura monumentală.
 Scrierea uncială apare o dată cu folosirea pergamentului în scriptorii romane.
Pergamentul permite rotunjirea literelor, este elegantă, dar tot o scriere majusculă este. Cu
unciala se scriau texte deosebite. Se formează cca în secolul al IV şi se foloseşte până în
sec. al VIII-lea pentru scriere de carte.
 Scrierea semiuncială este o uncială mai cursivă, este o scriere de tranziţie spre o scriere
minusculă. Va fi aplecată uşor spre dreaptă, va însemna trecere treptată de la sistemul de
scriere biliniar – literele sunt înscrise între două linii paralele - spre cel tetraliniar –
literele sunt aşezate între patru linii paralele.
 Scrierea cursivă – răsupnde nevoilor societăţii romane de scriere mai rapidă, nu se folosea
pentru scriere pe materiale dure. Este o scriere caligrafică parţial degenerată, simplificată.
Scrierile regionale apar în secolul al V-lea – IX-lea şi se află în directă legătură cu decăderea
şi treptată dispariţie a Imperiului roman. Stingerea culturii antice dă naştere la apariţia culturii
naţionale la popoarele aflate sub patronajul politic roman. Totodată apar primele elemente ale
culturii medievale. Scrierile apărute acum au formă mai puţin îngrijită şi se împart în cele
continentale aflate sub influenţa cursivei romane şi insulare – pe insulele britanice dar mai
ales în Irlanda unde se dezvoltă uncilală şi semiuncială. Pe continent se dezvoltă scrierile:
longobardă în Italia, merovingiană în Merovingia, vizigotă în Spania şi altele. Sub influenţa
mănăstiri Monte Cassino se dezvoltă o ramură a scrierii montecasineze cu aspect parţial gotic.
Scrierile carolingiene apar începând cu secolul al VIII-lea – XII-lea care se află sub semnul
personalităţii lui Carol cel Mare, perioada fiind numită şi renaşterea carolingiană. Se remarcă
influenţa unor mănăstiri cu şcoli de scriere caligrafică S.Martin de Tours, Corbie, Luxeuil. Se
tinde spre o scriere lizibilă. Scrierea devine acum minusculă şi este influenţată atât de scrierile
continentale cât şi de cele insulare, chiar ifluenţa irlandeză se remarcă destul de semnificativ.
Specific pentru această scriere este dispariţia diferenţelor dintre scriere de carte şi cea
utilitară. Există numeroase variante şi tipuri de scriere. Datorită formei sale scrierea a mai
primit nume de rotundă. (Perioadei carolingiene îi corespunde Codex Aureus, scris probabil
în capitala lui Carol la Aachen în anul 812, nefiind datat nici semnat de copist.)
Scrierea gotică este databilă în secolele XII-XIII. A fost o scriere greoaie, este o scriere
verticală, formele rotunde vor fi fracturate în vârf. Literele încep să fie legate între ele.
Leagănul acestei scrieri este Franţa şi apare şi în Anglia. Forma literelor scrierii gotice se
datorează şi modei noi în ascuţirea peniţelor de scriere, are aspect vertical, s-a dezvoltat atât în
forma scrierii de carte, cât şi diplomatică, utilitară cu forme cursive.

31
Scrierea umanistă (antiqua). S-a format în ţară de baştină a Umanismului şi Renaşterii în
Italia şi s-a folosit mai întâi în texte latine, mai târziu şi în texte scrise în limba italiană şi se
extinde în întreagă Europa. Scrierea de bază a fost scriere de carte rotundă numită
humanistica rotunda libraria italica saeculi XV. Minuscula acestui tip copiază minuscula
carolingiana. Această scriere de mână nu a avut în forma sa manuscrisă viaţa foarte lungă,
transformându-se în scriere copiată de tipografii secolului al XV-lea, formându-se aşa numita
italica (italic). Trăsătură tipică a semicursivei umaniste era încercarea de-a lega literele din
cuvinte (sec. al XVI-lea). În secolul al XVI-lea se dezvoltă humanistica semicursiva papalis,
o scriere caligrafică şi lizibilă, simplă şi precisă. Simplificarea scrierii mergea mână în mână
cu evoluţia ştiinţei. Scrierea umanistă a pătruns în Franţa deja în prima jumătate a secolului al
XVI-lea, fiind folosită mai mult de intelectualitate. În Germania se scriau cu scrierea umanistă
texte latineşti, altfel folosindu-se, în general, scrierea neogotică.
Cea mai importantă scriere din grupul scrierilor medievale, pentru teritoriul României
este scrierea chirilică. În România această scriere s-a folosit până la anul 1859 sau chiar
până mai târziu. Originea alfabetului chirilic trebuie căutată în cultura bizantină. La originea
lui stă scrierea minusculă greacă transformată de fraţii misionari Constantin - Chiril şi
Metodie în glagolitică (glagola = cuvânt). Ei traduc şi transcriu texte liturgice din limba
grecă în slavonă cu scriere glagolitică şi aduc aceste texte o dată cu scrierea în Moravia Mare
(Cehia şi Slovacia de astăzi) în anul 865. Scrierea glagolitică era o scriere greoaie care nu s-a
folosit multă vreme, Croaţia este ţara în care s-a folosit glagolitica, în unele locuri, şi în
secolul al XVIII-lea. După destrămarea Moraviei Mari sub inflenţa Imperiului franc,
discipolii lui Chiril şi Metodie se vor retrage în Europa de sud-est, mai ales în Bulgaria şi
chiar în Macedonia. Cel mai învăţat dintre ei, Climent, va crea din scrierea capitala greacă
scriere chirilică răspândită pe urmă de discipoli în ţările slave. Scrierea a primit numele după
dascălul Chiril – chirilică sau chiriliţa în limbile slave. România este singură ţară neslavă care
a preluat acest alfabet. Folosirea lui este atestată po teritoriul României încă în secolul al X-
lea prin inscripţii epigrafice din Dobrogea.
Scopul studierii paleografiilor de toate tipurile este oferirea cercetătorilor istorici dar şi
celor din alte domenii posibilitatea utilizării informaţiilor din contextul materialelor mai
vechi. Extrem de utilă este publicarea în corpusuri de documente, transcrise ori transliterate a
vechilor documente, publicarea albumelor cu documente faximilate. Toate acestea necesită o
vastitate de cunoştinţe de specialitate.

Prelegerea nr.5.

32
Arhivistica este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă de teoria şi practica muncii în arhive.
Arhiva este un depozit organizat de materiale documentare conţinând informaţii scrise pe
suport de scriere adiacent male – hârtia, pergament, materiale textile. Materialul concentrat în
depozitele arhivelor reprezintă rezultatul activităţii diplomatice sau de corespondenţă a
persoanelor particulare, oficiale sau instituţii, fiind susceptibile de a face parte din Patrimoniul
cultural naţional. Fondurile arhivelor devin în timp un preţios izvor de cercetare ştiinţifică
istorică.
Termenul arhiva are în concepţia specialiştilor români două sensuri principale: 1.
arhiva este locul de păstrare a documentelor, instituţia păstrătoare a inscrisurilor documentare.
2. arhiva poate fi un ansamblu de documente consituite organic referitoare la o problematică
istorică, economică, tehnică, referitoare la activitatea unei instituţii, persoane particulare sau
juridice, destinată pentru conservare în timp. Se mai foloseşte pentru numirea depozitului de
arhivă. 3. instituţie sau parte structurală a unei organizaţii care efectuează primirea şi păstrarea
documentelor.
Termenul arhiva, arhivistica nu diferă faţă de alte limbi europene şi se trage din limba
greacă, archeion fiind sediul înaltului magistrat numit archon care avea în grijă archeia –
actele rezultate din activitatea archonului. De la greci, terminologia a fost preluată în mod
firesc de romani – archivum, archivium – şi prin limba latină a intrat în limbile popoarelor
Europei.
Conform definiţiei consacrate, arhiva este locul de păstrare al actelor iar materialele
documentare păstrate sunt arhivele. Din domeniul arhivisticii fac parte termenii de
specialitate: fondul arhivistic, colecţia arhivistică, fiind rezultatul activităţii scrise a
instituţiilor şi persoanelor fizice sau juridice. In arhive lucrează arhiviştii şi arhivarii.
Arhivistul este specialistul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Arhivelor Statului şi al unor
instituţii centrale sau judeţene, având ca sarcina principală organizarea, conservarea şi
valorificarea documentelor din Fondul Arhivistic Naţional. Arhivarul este funcţionarul care se
ocupă cu munca de arhivă, executând operaţiunile de primire – predare a documentelor din
depozit, conform normelor tehnice, precum şi operaţiunile de ordonare, inventariere şi
păstrare a arhivei. În trecut arhivarul avea rolul de condicar sau registrator - era persoana care
se ocupa de scrierea condicilor şi registrelor(În Ţara Românească între anii 1831-1862 a
existat funcţia de “arhivar al statului” care era numit de domnul ţării şi răspundea de
activitatea instituţiei pe care o conduce şi o organiza, funcţia era transformată după 1862 în

33
director general al arhivelor). Din context rezultă că pentru funcţia de arhivist sunt necesare
studii superioare iar pentru cea de arhivar sunt necesare studii medii.
Istoria. Dezvoltarea arhivelor este în dependentă de dezvoltarea politică şi economică a
societăţii. Arhiva este un instrument important administrativ la îndemâna conducătorilor
statelor. În arhivele antice se colectau legile, decretele regale sau imperiale, cărţile de
judecată. Toate popoarele din vechea Mesopotamie, Asia Mică dar şi egiptenii îşi organizau
arhivele proprii. În perioada greco-romană se înmulţesc informaţii despre organizarea
arhivelor. Grecii îşi păstrau actele particulare şi publice în locurile sigure numite şi locuri
sacre. Arhivele romane erau date în grija colegiului de preoţi. Cea mai veche arhivă romană
atestată a fost arhiva senatului roman şi a fost adăpostită în Templul lui Saturn.
Tot aici se păstrau şi recensămintele populaţiei. Informaţii preţioase despre arhivele romane
s-au păstrat datorită scrierilor autorilor romani Catullus, Titus Livius, Cicero şi alţii.
Din istoria arhivelor la greci şi romani este important de menţionat că atât grecii, cât şi
romanii au apreciat importanţa acestor instituţii şi au construit pentru ele edificii speciale.
Iustinian a susţinut aceste noi construcţii pentru fiecare reşedinţă de provincie. Din secolul al
VI-lea încep să intre în arhive şi acte private clasificate ca: memoriae, epistolarum,
libellorum, dispositionum.
În evul mediu constată apariţia arhivelor particulare aparţinând populaţiei laice şi
membrilor bisericii, totodată încep să apară arhive mănăstireşti. Mai târziu vor începe să apară
arhivele notarilor care alcătuiau acte de drept privat şi aveau dreptul să autentifice copiile
documentelor. Cel mai important factor creator de arhivă devine statul. În ordine ierarhică pot
fi notate organele administrative locale, orăşeneşti, ale breslelor meşteşugăreşti, dar şi pătură
activă a populaţiei – nobilimea, boierii, orăşenii care toţi pot fi numiţi creatori de documente
sau destinatarii lor. În secolul al XV-lea intervine o încercare de îngrădire a consultării
arhivelor, ajungându-se la situaţia în care unele arhive vor deveni screte, ceea ce trebuie
înţeles ca semn de îngrădire a drepturilor personale. În timpul împăratului Maximilian al II-
lea (1562-1576) al Boemiei şi Ungariei s-a încercat centralizarea arhivelor în centrul de atunci
al imperiului la Innsbruck.
Renaşterea (sec.XV-XVI). Renaşterea este un fenomen european, o epocă
determinată a istoriei, a civilizaţiei şi culturii europene, ale cărei trăsături caracteristice s-au
definit pentru prima dată în Italia. În sfera noţiunii de Renaştere se înscriu trei mari
evenimente: mişcarea intelectuală a Umanismului, Reforma religioasă şi mişcarea artistică şi
literară. Renaşterea aduce cu sine refuzul autoritarismului dogmelor un interes deosebit faţă
de trecutul istoric şi se declară împotriva măsurilor prin care arhivele au devenit secrete.

34
Cărturarii preocupaţi de cercetarea trecutului istoric doresc să intre în arhive pentru studiu. În
context general al mişcării renascentiste se naşte conceptul “arhivei istorice” contrapus celui
de “arhiva curentă”. Arhiva istorică cuprinde documente de interes istorico-documentar
(economic, social, politic, cultural, ştiinţific) create în decursul vremii de instituţii de stat, de
alte instituţii, de persoane particulare şi care au termene de păstrare permanentă. Arhiva
curentă este arhiva de instituţie constituită din documente primite, expediate sau întocmite
pentru uz intern, rezultate din activitatea cotidiană şi se păstrează un tim limitat (1 sau 2 ani).
Revoluţia franceză (1789) a adus arhivelor două avantaje: toate arhivele ale
instituţiilor de stat de pe teritoriul Franţei au devenit bunuri ale statului, inclusiv arhivele
mănăstireşti secularizate şi ale nobilimii emigrate. În al doilea rând, a fost întemeiat un
serviciu special al arhivelor creindu-se totodată reţeaua naţională a arhivelor centrale şi
departamentale. La Paris a luat fiinţă arhiva centrală care funcţionează până acum sub
denumirea Arhivele Naţionale ale Franţei. Concepţia arhivistică franceză se va extinde în tot
mai multe ţări şi se vor crea arhivele naţionale cu propria reţea ale arhivelor de stat.
Primul şi al doilea război mondial au cauzat distrugerea totală sau parţială a foarte
multor edificii de arhivă cu fondurile lor. Pagubele sunt incalculabile şi ireversibile.
Arhivele României. Istoria arhivelor româneşti cuprinde un răstimp de aproximativ
şapte secole. Organizarea instituţiei este legată de interesul membrilor societăţii româneşti
faţă de dreptul la posesiune. Posesorii bunurilor de valoare îşi păstrează un exemplar al actului
de posesiune care se transcrie şi în registre. Astfel iau naştere arhivele cancelariilor în care se
concentreză actele emise de propriile birouri.
Cea mai timpurie atestare a unei arhive de registru în Transilvania o reprezintă
protocoalele dietelor şi hotărârile judecătoreşti. Menţiuni despre primele registre (catastife)
din Moldova provin din secolul al XV-lea şi poate fi menţionat Uricul lui Ştefan cel Mare din
anul 1458 în care se află menţiunea despre catastiful mănăstirii Moldoviţa. În Ţara
Românească se constituie în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) registre
(condici) de cancelarie şi vistierie. Tot atunci primesc dispoziţii mănăstirile să-şi copieze
actele în condici. Este un pas important pentru înfiinţarea şi păstrarea fondurilor arhivistice.
Pe lângă locurile sacre, socotite locuri sigure – care în Ţările Române se aflau la Mitropolii –
se înfiinţează arhiva generală. Din hrisovul lui Ştefan Cantacuzino (4 mai 1714) aflăm “Iară
hrisovul acesta îl lăsăm la sfântă Mitropolie ca să fie sub paza prea sfântului mitropolit”; altă
menţiune “Şi s-au scris hrisovul acesta şi s-au dat să stea la sfântă mitropolie”. Pentru
Transilvania nu se cunoaşte o arhivă generală. După întemeierea arhivei de la Viena (1749)
Hof und Staatsarchiv şi celei de la Budapesta (1756) acolo s-au primit depuneri de arhive şi

35
din partea familiilor nobiliare din Transilvania şi mai târziu li s-au integrat oficial unele
fonduri ale oficiilor ardelene.
Istoriografia problemei. Normele arhivistice sunt rezultatul unei practici neîntrerupte
a mai multor generaţii de arhivişti. Din secolul trecut se poate vorbi despre o adevărată
problemă arhivistică. În toată Europa apare un mare număr de reviste de specialitate.
În România, problematica legată de arhivistică era tratată în reviste istorice sau literare
Curierul românesc, Magazinul istoric pentru Dacia care au apărut în prima jumătate a
secolului al XIX-lea. Din anul 1869 s-a încercat editarea Revistei arhivelor statului român
care a ajuns numai la numerele 1 şi 2. Abia după anul 1924 va începe să apară cu regularitate
Revista arhivelor care tratează de la început şi alte probleme ale ştiinţelor auxiliare ale
istoriei. S-a marcat un hiarus între anii 1947-1958 şi de atunci se editează până acum. O bună
revistă de arhivistică a fost Hrisovul care a apărut între anii 1941-1947 şi a fost buletinul
Şcolii de arhivistică din Bucureşti.
În Transilvania, la Blaj, T.Cipariu a editat revista Archivu pentru filologie şi istorie iar
la Sibiu apărea o revistă de cultură Korespondenzblatt şi Magazin für Geschichte
Siebenbürgens (1844-1846), reviste au o apariţie limitată în timp.
Dintre primele lucrări monografice despre arhivistică face parte lucrarea lui Johann
Peter Zwengel din Heidelberg, Neu Gross Formular apărută la Frankfurt am Mein, 1568.
Este un tratat care tratează modul de organizare unei cancelarii. Contemporan cu Zwengel a
fost arhivistul transilvan Christian Pomarius care s-a ocupat de organizarea fondului de
documente în arhivele de la Sibiu (1546) şi Braşov (1552) întocmind inventarele lor. Erudiţii
români care au fost preocupaţi de problematica arhivisticii pot fi numiţi Nicolae Bălcescu,
B.P.Haşdeu, D.Onciul, Aurelian Sacerdoţeanu care a fost multă directorul Arhivelor statului
din Bucureşti şi care este şi autorul tratatului românesc despre arhivistică Arhivistica,
Bucureşti, 1970, 330 p. El este şi autorul unui vademecum (ghid) al arhivistului: Instrucţiuni
arhivistice, Bucureşti, 1948.
După anul 1918 se face un pas important în organizarea arhivelor româneşti prin
înfiinţarea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului cu filiale prin toată ţară, formându se astfel
o reţea de arhive. O importantă realizare de după Unire de la 1918 a fost înfiinţarea Şcolii de
arhivari şi paleografi în noiembrie 1924 care a format primii specialişti în domeniu, dar şi
bibliotecari şi bibliografi. Cursurile aveau durata de 2 ani. După anul 1938 Şcoala a fost
ridicată la nivel superior numindu-se Şcoala de arhivistică cu studii de 3 ani şi se studiau aici
aproape toate ştiinţe auxiliare ale istoriei. După anul 1950 Şcoala a fost încorporată în
Facultatea de istorie şi dispare treptat. Acum, pe lângă Direcţia Generală a Arhivelor

36
funcţionează o nouă Şcoală de arhivistică. În anul 1951 arhivele au trecut din subordinea
Ministerului Învăţământului în cea a Ministerului de Interne care a îngrijit construirea
numeroaselor clădiri noi pentru arhive. Direcţia Generală a devenit membra Asociaţiei
Internaţionale a Arhivelor.
Dreptul arhivistic. În România a existat o legislaţie arhivistică aflată la nivelul
dezvoltării societăţii româneşti. Arhivistica transilvană era mai avansată, existând
regulamnete din secolul al XVI-lea, ceea ce în Ţara Românească şi Moldova apare abia în
decursul secolului al XIX-lea. Legislaţia generală are drept scop asigurarea protecţiei actelor
ca instrumente juridice. La 1790 apare Pravilnicească condică şi stabileşte modul redactării şi
autentificării actelor, prevede şi modalităţile de transcrierea lor în condici “iar condicile
acestea să fie deosebite şi sub păstrarea pururea la mitropolie şi la episcopie, cu pecetea şi
iscălitura mitropolitului sau episcopului”.
O lege privind organizarea Arhivelor Statului a fost adoptată în anul 1925. Prin
această lege a fost fixată reţeaua arhivistică, s-au creat depozite de specialitate. În anul 1971
se crează Fondul arhivistic naţional. Se stabilesc 3 categorii de arhive:
 Arhiva curentă – acte utilizate curent
 Arhiva de depozit – arhiva predată de compartimentele unei instituţii în depozitul de
arhivă pe baza inventarului întocmit conform nomenclatorului instituţiei.
 Arhiva istorică (după 30 – 50 ani de păstrare a unor documente cu valoare istorică apare
arhiva istorică.
Arhivotehnia se ocupă de tehnica muncii în arhive. În discuţie intră toate cele 3 categorii de
arhive. Terminologia de specialitate: dosar, triajul actelor, repertoriul, registrul de evidenţă,
registrul mişcării dosarelor, fişier, inventar, clasarea actelor, arhiva de depozit.
Arhiveconomia este administrarea generală şi funcţionarea arhivelor. Edificiul arhivelor
trebuie să îndeplinească câteva condiţii de bază:
Clădirea ar trebui să fie plasată în zonele nepoluate ale oraşului. Trebuie avută în vedere
destinaţia clădirii de la faza proiectării în vederea organizării secţiilor şi serviciilor, pe lângă
depozite, birouri, săli de studiu, biblioteca, săli de expoziţii, laborator de restaurare şi nu în
ultimul rând depozite.
Din cadrul arhiveconomiei face parte prelucrarea fodului de arhivă: numerotarea,
înregistrarea, cotarea, ştampilarea (exercitarea proprietăţii), îndosarierea, ocrotirea, dar şi
cercetarea. Conservarea documentelor este una din preocupările principale, trebuie să fie
create condiţii de microclimat (lumina, temperatura, umiditatea relativă) şi igienă.

37
Finalitatea activităţii arhivelor este păstrarea documentelor în condiţii optime şi valorificarea
lor prin albume, corpusuri de documente sau pentru cercetarea în domeniile specifice.
De consultat Revista arhivelor.
Pentru paleografie, arhivistică, diplomatică, heraldică, sigilografie, cronologie este util
Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, 1982.

Prelegerea nr.6.

Diplomatica este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul documentelor de

provenienţă oficială. Diplomatica este preocupată de studiul intern şi extern al documentelor
ca produs al vieţii sociale, culturale şi juridice, fiind create de cancelarii. Diplomatica studiază
apariţia, forma şi tradiţia grafică a actelor scrise.
Termenul derivă din latinescul diploma = act care provine din termenul grecesc
diplóo = pliez, îndoi care au originea în forma antică a diplomelor, când două sau mai multe
plăcuţe ce conţineau un text continuu se legau şi formau un diptic. Practic, toate limbile
folosesc acest termen în acelaşi scop. În evul mediu termenul definea un act solemn,
privilegiu, hrisov, în contemporaneitate este în exclusivitate denumirea actelor de studii.
Iniţial, diplomatica era preocupată de studiul şi verificarea autenticităţii actelor în
scopurile juridice sau istorice, fiind o preocupare secundară. Cel mai repede s-a dezvoltat în
cercurile culturale latine, după care urmează diplomatica bizantină, slavă din estul Europei,
turco-osmană etc.
Primul nucleu de preocupare diplomatică, propriu-zis a criticii diplomatice poate fi
urmărit în evul mediu când era important de stabilit autenticitatea unor documente. Trebuie
menţionat că se practica falsificarea documnetelor la cerere. Cu ajutorul criticii diplomatice,
în cadrul disciplinei se cercetează conţinutul actelor, se verifică autenticitatea lor şi contribuie
la cercetarea istorică.
Cercetările de bază ale diplomaticii sunt dependente de mai multe discipline auxiliare
ca paleografia, cronologia, sigilografia, heraldica, genealogia, dar au o directă legătură şi cu
filologia. Pe când paleografia, care este disciplina cea mai implicată în cercetare diplomatică,
se ocupă de studiul caracteristicilor externe ale textelor (scrisului), diplomatica se ocupă de
studiul particularităţilor interne (al conţinutului) actelor.
Istoria diplomaticii. Naşterea diplomaticii are directă legătură cu apărarea proprietăţii, prin
dovedirea autenticităţii actelor de proprietate şi eliminarea falsurilor. De aceste elemente se
ocupa critica diplomatică (are în vedere concordanţă între emitent, datare, localizare

38
geografică, autenticitatea iscăliturii, studiul sigiliului etc). Preocupări de diplomatică au
existat şi în antichitate, dar critica diplomatică a apărut abia în evul mediu.
Fixarea unor reguli precise privind verificarea autenticităţii documentelor sunt legate
de numele papei Inocenţiu III (1198-1216). La 1440 Lorezo Valla dovedeşte prin intermediul
criticii diplomatice că aşa numită donaţie a lui Constantin din secolul al IV-lea pe care se baza
o parte a puterii şi proprietăţii bisericii era un fals diplomatic, documentul fiind databil cu
secolul al VIII-lea. În secolele XVI-XVII debutează aşa numitele BELLA DIPLOMATICA
FORENSIA, războaie pentru putere economică, bazate pe documente vechi sau aşa zise vechi
(de multe ori falsuri) prin care îşi asigurau instituţiile sau persoanele particulare proprietatea
care nu li se cuvenea. Se poate vorbi despre un război împotriva falsurilor diplomatice
(censura diplomatis).
Diplomatica se va dovedi a fi o ştiinţă prin BELLA DIPLOMATICA LITTERARIA –
“lupte” în vederea evaluării istorice a documentelor. Această mişcare va produce o polemică
între călugării benedictini de la Paris şi iezuiţii belgieni din Antverpia. Din această polemică
rezultă două lucrări de bază pentru ştiinţa diplomatică:
Daniel Papebrock (1628-1714), Propylaeum antiquarium, 1675 în care se analizează cele mai
vechi documente originale şi false privind mănăstirea Saint Denis de lângă Paris, cimitirul
regilor Franţei.
Jean Mabillon, (1632-1707), membrul congregaţiei benedictinilor stabileşte regulile
diplomatice pe baza studiului paleografic şi a criticii diplomatice pe care le publică în De re
diplomatica libri VI, 1681.
Cercetarea diplomatică se ocupă în continuare numai cu acte oficiale papale şi imperiale
ori regale. Pentru o corectă desfăşurare a activităţii era nevoie de un personal specializat şi
cunoscător al regulilor diplomaticii. Pornind de la activitate practică s-au formulat metodele
şi metodologia diplomaticii. Abia în secolul al XIX-lea vor interveni unele schimbări mai
semnificative, se cer publicate repertorii de documente, ceea ce a însemnat punerea în
funcţiune a unui studiu intedisciplinar. Se consolidează ştiinţa diplomatică, se acordă atenţia
documentelor emise în trecut şi astfel ia naştere diplomatica istorică. Este momentul
apariţiei acelei École des chartes de la Paris, amintite şi în contextul altor discipline sau al
Institut für österreichische Geschichtsforschung, înfiinţat de Theodor von Sickel la Viena în
anul 1854. La începutul secolului XX s-a lărgit sfera cercetării diplomatice şi la izvoarele
istoriei economice, evidenţe matricole ale instituţiilor de stat şi eckesiastice, documente
privind istoria oraşelor sau proprietăţilor particulare. Cel de al doilea război mondial a

39
demonstrat prin desfăşurarea sa că diplomatica trebuie să depăşească epoca clasică şi să se
ocupe şi de documente contemporane.
Din punct de vedere al diplomaticii latine (transilvane) a fost acceptată următoarea
cronologie:
Perioada antică – până în secolul V P.Ch. cu puţin material original. Este o perioadă în care se
nasc instituţi creatore de documente în evul mediu.
Evul mediu (500-1500-1526).
Evul mediu târziu – până la jumătatea secolului al XIX-lea, când după destrămarea vechilor
structuri feudale, statul va prelua majoritatea funcţiilor.
Perioada modernă, de la jumătatea secolului XIX până la zi.
Actul diplomatic (juridic) este un document independent care exprimă un fapt, o relaţie de
natură juridică, elaborat în scopul de a sta mărturia unui eveniment juridic ce reprezintă
obiectul actului. Diplomatica se ocupă cu texte scrise care se referă la acte juridice: acte
solemne, privilegii, acte private şi notariale, acte probatorii sau dispozitive.
Actele pot fi deschise sau închise (letterae apertae et clausae). Actele au avut
numeroase denumiri – pagina, scriptum, epistola, registrum, carta, diploma; în diplomatica
slavo-română – hrisov, pismo, list, uric, răvaş, kniga, zapis. Există o categorie de documente
care se află între acte şi corespondenţă particulară. Este vorba de corespondenţa între persoane
oficiale care prin scrisori stabileşte unele dispoziţii prin care aceste scrisori pot deveni acte
oficiale.
Forma actelor.
O formă de act premergător originalului este conceptul (conspectul, ciorna). Conspectele se
transcriau pe curat în originale. Probabil cca în secolul al XV-lea s-a recurs la păstrarea în
cancelariile ale ciornelor. Conceptele rezumative se redactau în registre – protocolla. În
cancelaria imperială actele se scriau fără concepte, fapt ce a generat multe greşeli sau
îndreptări.
Forma completă a actului este originalul (originale, autographum). Originalele se puteau
redacta în mai multe exemplare, pentru mai multe persoane participante la act (contracte,
tratate de pace, formulare, circulare). Bula de aur din 1222 a fost redactată în 7 exemplare
considerate originale, fapt fiind specificat în document. Exemple de formule: simili modo, in
eodem modo (deasemenea, în acelaşi fel).
Pentru secolele XIII-XIV în Transilvania apar chirografele care fac parte din categoria mai
multor originale. Se emitea de “loca credibilia” – locurile sigure. Pe o singură foaie de
pergament sau hârtie se scria de 2-3 ori acelaşi text al documentului. Între texte se marchează

40
prin primele litere ale alfabetului deviza. Documentul va fi tăiat în mijlocul devizei.
Împreunarea la loc a celor 2-3 părţi originale stătea dovada autenticităţii lor.
Copiile sunt forma documentelor elaborate după original prin a) transumpt sau transcrierea
(transcriptum) este forma obişnuită pentru Transilvania evului mediu emis de locurile de
adeverire, în ele erau transcrise documentele originale de un for oficial care adevereşte
legalitatea copiei prin pecete. Transumptul avea valoare de copie autentică. b) Confirmarea
textuală (confirmatio) a unui act anterior prin încadrarea lui într-un alt act nou. Se întăreşte
dreptul de posesie din partea urmaşului juridic al emitentului. Transumpturile şi confirmările
sunt acte – copii importante, fiindcă multe originale s-au pierdut iar aceste copii le pot înlocui
în cercetarea istorică. c) Multe din documente în copie s-au păstrat în culegerile oficiale –
registre. În cazurile fericite înregistrarea se făcea prin copierea în întregime a textului, ori prin
prescurtarea formulelor stereotipe sau cel puţin prin rezumat. În Transilvania s-au păstrat
asemenea registre medievale în locurile de adeverire la Alba Iulia (capitlul), Oradea, Cluj-
Mănăştur (convente). d) Formulare – formularia, circulare. e) Ultima formă de documente
copiate sunt cele neautentificate, copii simple – libere fără valoare juridică, cu valoare
istorică, documentară, filologică. Acestea s-au păstrat în colocţii de manuscrise sau culegeri
publicate: Pray, Cornides, Şincai, Kemény Hurmuzachi etc.
Cancelariile medievale. Dezvoltarea cancelariilor este condiţionată de atribuirea importanţei
tot mai mare a actelor oficiale în scopuri juridice. “Cancellarul” a fost o personalitate
importantă în cadrul curţii cu obligaţii de politică internaţională. Provenea din înaltul cler.
După importanţă cancelariile pot avea de la un notar cu funcţionare ocazională până la o
cancelarie cu înalt grad de organizare. În Sicilia a existat deja în secolul XII o puternică
cancelarie. Iniţial cancelaria îl însoţea pe proprietar în toate căloriile lui mai importante.
Dintre primele cancelarii stabile poate fi numită ce a curiei papale din timpul papei Inocenţiu
al III-lea (1198-1216). Mai târziu se organizează cancelariile oraşelor mai mari sau ale unor
instituţii economice. În Transilvania secolului al XIII-lea, întărindu-se treptat proprietatea
particulară feudală se trece spre folosirea actelor cu valoare juridică prin care se garantau
drepturile şi posesiunile.
Personalul cancelariilor depindea de dimensiunile activităţii lor. Cancelaria regală a
fost o instituţie organizată cu personalul stabil, instruit. Actele emise din aceste cancelarii au
avut un aspect uniform chiar stereotip.
Caracteristicile interne ale documentelor. Din analiza documentelor face parte limba
actelor şi stilul. Documentele au o legătură strânsă cu viaţa socială, sunt mai sărace în
conţinut, au un vocabular stereotip, unele apar mai puţin îngrijite.

41
 Ca forma de redactare actele transilvane sunt întocmite la persoana I al pluralului –
Pluralus Majestatis.
Schema împărţirii ideale a documentului cuprinde 3 părţi principale: protocolul
iniţial, textul – contextul, protocolul final – contextul.
Protocolul iniţial începe cu invocaţia: “In nomine sancte Trinitatis” (În numele sfintei
Treimi); intitulaţia: “ego” sau “nos” urmează titlul “rex”, “vaivoda”, “episcopus”; formula de
devoţiune: “Dei gratia” (din mila lui D-zeu); adresa – numele şi titlul destinatarului – oraş,
capitlu; salutaţia: “salutem in Domino”, “salutem et gratiam”.
Textul – contextul se compune din preambul – cu consideraţii generale, motivare, se
inspiră din Sf.Scriptură; notificaţia sau promulgaţia, aducerea la cunoştinţă: “notificamus”,
“damus pro memoria”; expoziţia – naraţia, arată motivele sau împrejurările care determină
darea actului; dispoziţia – este cea mai importantă secţiune a textului, exprimă voinţa,
hotărârea, porunca emitenrului: sacţiunea are menirea asigurării respectării dispoziţiei.
Protocolul final – eschatocolul este ultima parte de încheiere a documentului. Începe
cu data, locul şi timpul întocmirii actului. Aceste elemente au o importanţă deosebită şi din
punct de vedere a cercetării istorice. S-a păstrat un mare număr de documente nedatate sau
nelocalizate “sine data et loco”. Formulele utilizate: “Datum et actum” (dat şi întocmit),
“datum”. După data urmează aprecaţia – o scurtă formulă de satisfacţie pentru terminarea
fericită a actului “Feliciter, amen!”. Urmează urarea finală “vale”, “valete” şi subscripţia –
menţionarea persoanelor care adeveresc autenticitatea actului sau martorii care au participat la
semnarea lui.
Diplomatica slavo-română se dezvoltă pe teritoriul României din a doua jumătate a
secolului XV, prima atestare a criticii diplomatice se află într-un act al lui Ştefan cel Mare din
25 ianuarie 1472. Cel mai vechi act în limba slavonă menţionat în colecţiile arhivelor a fost
scris la 10 februarie 1388 în Moldova de Petru Muşat şi era adresat regelui Poloniei Vladislav
Jagellonski. Actul a dispărut în cel de al doile război mondial, fiind distrus o dată cu Arhivele
Cebtrale din Warşovia, dar anterior a fost publicat şi s-a păstrat textual. Cel mai vechi
document păstrat din Ţara Românească nu este datat, a fost emis de Vladislav I cu destinaţa
mănăstirea Vodiţa şi se păstrează la Arhivele Naţionale din Bucureşti. A fost publicat pentru
prima dată în anul 1840.
Regulile diplomatice slavo-române sunt asemănătoare cu cele latine, fiind chiar
influenţate de diplomatica latină prin care şi de cea europeană. Numeroase documente slavo-
române au apărut în corpusurile de documente ale Rusiei sau Bulgariei.

42
 Cercetătorii români au fost preocupaţi de publicarea vechilor documente: Gheorghe
Ghibănescu, Silviu, Dragomir, P.P.Panaitescu, I.Bogdan, I.Bianu şi mulţi alţii.

Prelegerea nr.7.

Sigilografia – Sfragistica. Sigillum – în limba lat. pecete; peciat – slav; inel-perstnic – slav;
engolpion – medalion.
Sigilografia se ocupă de cercetarea – descrierea, explicarea sigiliilor utilizate în
folosul autentificării documentelor publice şi private. Sigiliul reprezintă un semn probator al
actului. Simbolic îl reprezintă pe emitent – o persoană particulară sau o autoritate publică şi
este în măsură sa asigure păstrarea secretului corespondenţei. În acelaşi timp, sigiliul
marchează acordul emitentului cu conţinutul actului şi a ideilor principale cuprinse în el.
Actul se sigilează de emitent, în numele emitentului, de unul sau mai mulţi martori.
Semnătura domnească autografă apare în Ţările Române abia în secolul XVI. Spre a
avea o valoare probatorie necontestată, sigiliul trebuia să fie clar, bine reliefat şi bine fixat la
act. Sigilarea era considerată drept un obicei oficial, general răspândit şi unanim recunoscut.
Orice persoană fizică are dreptul să se folosească de un sigiliu.
Începuturile sigilografiei pot fi căutate în unele cercetări cu caracter ocazional şi
empiric care constau în verificarea autenticităţii documentelor nesigure – suspecte. Aceste
verificări nu erau făcute pentru sigiliu în sine, ci erau legate întotdeauna de stabilirea valorii
juridice a actului sigilat. Din acest context ne putem da seama că sigilografia este strict legată
de diplomaţie, în cele mai vechi faze, făcând chiar parte din ea. Pot fi amintite nume de autori
şi titluri de lucrări de la sfârşitul secolului care s-au ocupat şi de sigilografie. Spre exemplu
Jean. Mabillon, De re diplomatica.
În acelaşi timp există nişte legături strânse între sigilografia şi heraldică, stemele
având o valoare juridică şi în evul mediu. Există chiar părerea, că peceţile constituie cel mai
valoros material heraldic pentru Transilvania medievală.
Sigilografia are în vedere, pe lângă colecţionarea sigiliilor propriu-zise, ori mulajelor
acestora, cercetarea implicaţiilor istorice ale acestora, ele dând posibilitatea studierii pe baza
lor a problemelor juridice şi administrative din trecut, dar şi valorificarea din punct de vedere
al istoriei artelor.
Un sigiliu trebuie studiat sub câteva aspecte: textul, emblema, scutul, ornamentele,
folosirea. Textul gravat de jur împrejur al sigiliului este numit legendă. Legenda este
precedată adesea de invocaţia simbolică (invocatio simbolica): ⊥, la care i se mai spune şi

43
cruce ajută (în cazul sigiliilor Ţării Româneşti acest invocatio simbolica este reprezentat prin
crucea ţinută în cioc de corb). În secolul al XIX-lea, în locul crucii se aflase o rozetă sau stea.
Cele mai vechi legende de pe sigilii, din Ţara Românească sunt scrise în limba latină,
dar uneori apar şi în slavonă. Sigiliile Moldovei sunt scrise în limba slavonă. Spre exemplu
sigilii în limba latină foloseşte Constantin Brâncoveanu pentru scrisori trimise în exterior.
Se întâlnesc sigilii cu legende în limba greacă, turcă, şi spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea apar sigilii în limba română.
Legenda precedată de invocatie simbolică va cuprinde numele domnului precedat de
apelativul tipului sigilar, sigillum, peciat, hrisovul şi atributul teocratic: „Io” sau „Ioan”,
însoţit de titlul de voievod, evidenţiat de filiaţia şi numele ţării. Numele domnului este însoţit
de formula de definire: „Din mila lui Dumnezeu”,”Dei gratia”.
În câmpul sigiliului se găseşte stema sau emblema ţării sau imaginea unui important
monument istoric. Între legendă şi stemă rămâne un spaţiu liber care este ocupat de ornamente
vegetale, geometrice de pe matricea sigilară.
Legenda şi emblema sunt gravate în adâncime, în sens invers (negativ), pentru ca
imaginea ce va rezulta să iese pozitivă şi în relief urmând să fie citită corect din centru spre
exterior, de la invocaţia simbolică. Gravarea în adâncime permite folosirea sigiliului pentru
ceară. În secolul XVIII apar sigilii săpate în relief, destinate folosirii în combinaţie cu tuşul.
Tiparele sigiliilor erau confecţionate de meşteşugari specializaţi – gravorii. Materialul
de lucru era metalul – bronz, fier, chiar oţel. Tiparul – matriţa (matricea) este legat de un
suport de forme diferite, sau este fixat pe un inel, în acel caz vorbim de sigilii inelar.
Cercetarea sigiliilor domneşti şi clasificarea lor.Clasificarea după mărime, dimensiune:
a) Sigilii mari (sigillum maximus sau sigillum authenticum) cu diametru
între 7-11 cm
b) Sigilii mici (minimus sau sigillum mediocre) cu diametru între 3-4,5
cm
c) Sigilii inelare (annulus) cu diametrul între 2½ - 3 cm.
Dovada acestei clasificări o găsim lapidar într-un act de la începutul secolului al XVI-
lea. Radu cel Mare întăreşte pentru mănăstirea Cozia privilegiul acordat pentru vămile Cîineni
în ziua de 20 ianuarie 1505 astfel: „…De aceia nimeni să nu cuteze să oprească … nici boier,
nici dregător, nici curtean al domniei mele; chiar şi marfa domniei mele încă să plătească
nouă; … chiar să aibă carte pecetluită cu pecetea mea cea mare, sau cea mică, sau cu inelul de
la mâna domniei mele…” (şi mai există şi alte asemenea exemple).

44
 Din exemplul oferit deducem, că toate cele trei categorii de sigilii: mari, mici şi inelare
sunt folosite şi concomitent, dar şi independent.
Rezolvând problema clasificării – categoriilor putem trece la forma sigiliilor (vorbim
despre sigiliile domneşti) care sunt:
- rotunde
- ovale
- orizontale
- octogonale
De la aceste 4 forme de bază, cel mai des întâlnite, derivă şi altele spre exemplu: cu
forme de suveică, pară, inimă, triunghi, romb, pătrat, dreptunghi, pentagon, hexagon şi altele.
Sigiliile rotunde – sunt sigiliile mari, cele mai vechi sigilii în Moldova şi Ţara
Românească. Rotunde pot fi şi sigiliile mici şi unele sigilii inelare.
Sigiliile ovale – sunt spre exemplu sigiliile lui Vlad Dracul, Mircea cel Bătrân şi în
secolele XVIII-XIX se folosesc sigiliile ovale mici.
Sigiliile orizontale - sunt sigiliile oval-culcate sau inelare.
Sigiliile octogonale – sunt sigiliile inelare.
2. După tip sigiliile domneşti pot fi:
a) Heraldice – purtând o stemă domnească cu un blazon particular;
b) Iconografice – poartă portretele domnilor, voievozilor dar şi ale altor
persoane particulare. Aceste persoane au putut lua diferite poziţii: bust,
în picioare, pe tron, ecvestre cu echipament de război sau de vânătoare.
În cazul autorităţilor ecleziastice, vorbim despre sigiliu sacerdotal.
Municipiile sau unele aşezări mai mici puteau avea propriile sigilii, care
din nou puteau fi heraldice sau puteau înfăţişa unele construcţii
importante locale.
Unele sigilii pot fi impersonale redând o imagine oarecare selecţionată arbitrar –
motive florale, ornamentale, zoomorfe, geometrice, fără ca ele să fie blazon sau stema
oficială.
Conform procedeului de aplicare sigiliile vor fi:
- atârnate-legate;
- timbrate;
- aplicate.

45
 Sigiliu atârnat este cel mai vechi sigiliu românesc cunoscut (1368). Numele lui indică
modul de folosire – el este legat într-un mod anume de act. Sigiliul atârnat este alcătuit din
trei părţi:
1. piesa propriu-zisă, din ceară roşie, rar din ceară naturală sau altele (în
Moldova în cea mai veche perioadă se folosea ceara verde).
2. un bulgăre sau o turtă de ceară de albine – un înveliş de ceară albă (capsulă
protectoare). Această capsulă are pe suprafaţa orizontală de deasupra o
excavaţie mediană, de adâncime circa 1-2 cm. Fundul acestei excavaţii este
zgâriat în forma unor romburi. În mijlocul suprafeţei astfel zgâriate este lăsată
o adâncitură. Această suprafaţă se acoperă cu un strat subţire de ceară roşie pe
care se apasă tiparul sigilar. Zgârieturile romboidale fixează ceara roşie având
o aderenţă, iar capsula face serviciu protector. Capsula protectoare este cu mult
mai mare decât sigiliul propriu-zis. Câteodată este lucrată cu ajutorul unei
forme, altă dată este lucrată cu mâna, uneori cu ceară naturală folosită ca bază
materială este amestecată cu unele substanţe răşinoase pentru ca să se obţină un
suport mai rezistent.
3. legătura sigiliului de act se face prin plicatură, şnur şi ţăncuşă. Se ştie bine că
sigiliul cu capsula cu tot este legat de act printr-un şnur. Actele medievale fiind
scrise pe pergament de cele mai multe ori se pliau în partea inferioară (se
îndoiau înăuntru) formând un fel de manşetă lată de câţiva centimetri. Această
manşetă se numeşte plicătură. Prin pergament şi această plicătură se fac 4 găuri
în cruce prin care se trece un şnur de mătase (sericum) din două sau mai multe
şuviţe, la început numai răsucite, mai târziu şi împletite, conţinând chiar şi un
fir de aur sau argint. Şnurul este înnodat prin cele 4 găuri şi lăsat să atârne
peste plicătură. El va avea o lungime totală între 10-30 centimetri. Mijlocul
şnurului este fixat în capsula de ceară, iar cele două capete se fixează în
plicătură. În unele cazuri sigiliile se păstrează într-o teacă de dimensiuni
potrivite.
Un caz mai rar şi deosebit sunt bulele. Ele sunt realizate în aur şi argint. De aici Bula
de aur din anul 1222. Executarea acestor bule metalice era un meşteşug de sine stătător, în
acest caz şi capsula şi matriţa şi pecetea erau executate din metale. În general, sigiliile
metalice – bulele erau aşezate şi ele în nişte cutiuţe protectoare.

46
 Sigiliul timbrat – se efectua cu ajutorul cerii calde peste care se aplica o foiţă mică
numită timbru şi peste care se aplica matricea sigilară. Tehnica aplicării sigiliului timbrat este
asemănătoare cu sigilarea din zilele noastre.
Sigiliul aplicat – foloseşte cerneala sau tuşul roşu (chinovarul). Se întâmplă ca acesta
să fie mai greu lizibil din cauza calităţii proaste a cernelii sau să aibă altă culoare decât cea
roşie, din cauza lipsei acesteia. Sigiliul aplicat este predecesorul ştampilei din zilele noastre.
Fiind o metodă practică, sigiliul aplicat se foloseşte (din sec. XVI) tot mai des. Poruncile, alte
acte obişnuite ale cancelariilor se sigilează cu sigiliul aplicat cu chinovarul. Sigiliile atârnate
şi timbrate au rămas folosite în cazurile rare pentru sigilarea documentelor de o deosebită
importanţă.
Cosigilarea actelor domneşti. Prin cosigilarea actelor înţelegem întărirea sigiliului,
cel mai des sigiliului domnesc prin asocierea câtorva sigilii, cel mai des aparţinând unor boieri
din anturajul domnitorului. Cosigilarea actelor este o practică medievală. Sigiliul domnesc, în
asemenea cazuri, ocupă locul central, este legat cu şnur de mătase, iar sigiliile însoţitoare-
boiereşti sunt legate frecvent prin nişte fâşii de pergament numite ţăncuşe. Câteodată sigiliul
domnesc este atârnat în partea stângă a actului, iar după el spre dreapta sunt orânduite sigiliile
boiereşti în ordinea ierarhică.
Cosigilarea actelor trebuia să dea o mai mare autoritate actului emis. Prin aplicarea
sigiliilor boiereşti, aceştia îşi exprimau asentimentul faţă de hotărârea luată de domnitor. S-a
emis o ipoteză care oferă locul superior în istorie, actelor cosigilate, întrucât asemenea acte nu
au fost falsificate în timp. Actele sigilate cu un singur sigiliu au oferit un câmp mai liber
falsificatorilor de documente. În concluzie, proceduri de cosigilare a documentelor se practică
aproape în exclusivitate în diplomaţia moldovenească şi cele mai vechi acte cosigilate aparţin
sfârşitului secolului XIV, sub influenţa cancelariei regale a Poloniei. (Vrem să se ofere un
exemplu de formulă prin care se anunţă sigilarea: „12.06.1459, Iar pentru mai mare întărire a
tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan Dobrul logofăt să scrie şi
să atârne pecetea noastră de această carte a noastră”; dar de fapt de actul respectiv sunt
atârnate alături de sigiliul domnului încă 6 sigilii boiereşti). Pentru exemplificarea legării
sigiliului domnesc de act: se fac la plicătură patru găuri în formă de cruce, şnurul se înnoadă
tot în cruce. La sigiliile arhiereşti şi boiereşti forma de bază este triunghiul.
Alte sigilii. În interesul nostru intră şi sigiliile oraşelor şi comunelor. Problema
sigiliilor folosite de vechile târguri şi oraşe din Moldova şi Ţara Românească este strâns
legată de întemeierea, organizarea şi dezvoltarea lor. Târgurile şi oraşele din Moldova şi Ţara
Românească apar de la început în acte drept proprietatea domnitorului – suveran feudal asupra

47
întregii ţări. Datorită privilegiilor, mai târziu încep să apară pe lângă aşezările domneşti
târguri mănăstireşti şi boiereşti. În prima fază veniturile erau percepute de domn, în cazul al
doilea, veniturile erau percepute de mănăstiri şi boieri.
Evoluţia oraşelor şi satelor în conformitate cu apartenenţa lor la un stăpân sau altul,
este foarte uşor de urmărit pe sigiliile lor. Având o organizare proprie, târgurile şi oraşele
posedă dreptul de a emite acte proprii.
Asemenea procedurii fiscale au avut şi drept de sigiliu propriu care se schimba în
paralel cu evoluţia târgului identificându-se prin iconografia lor proprietarul. În cancelaria
municipală se foloseşte un singur sigiliu, în general de mărime mijlocie. Aceste sigilii sunt
rotunde. Limba celor mai vechi sigilii municipale este limba latină, limba slavonă şi limba
română. Spre sfârşitul actelor sigilate se aminteşte sigilarea.
Legenda sigiliilor municipale mai vechi este alcătuită, de obicei dintr-un text religios,
sau cuprinde menţiunea sumară cu numele târgului sau oraşului. Însă, sigiliile oraşului
Bucureşti care pot fi urmărite pe un timp îndelungat prezintă o mare varietate iconografică.
Aceasta depinde de schimbările funcţionarilor cu drept de sigilare – sigiliul fiind proprietatea
lor particulară.
După tip, sigiliile municipale sunt cel mai des heraldice, emblema - stema târgului
fiind fixată de conducerea lui.
(Sigiliul-deget pentru garantarea îndeplinirii unei obligaţii contractuale şi pentru
garantarea autentificării actului al celor ce nu ştiau carte. Scriitorul actului le scria numele
însoţit de o cruce cu cerneală, încă umedă, se apasă degetul mare al mâinii drepte lângă
numele său: „Şi am rugat pe scriitor de ne-au scris numele mai jos ca să se crează”).
Sigilografia - sau sfragistica, deci domeniul care se ocupă de sigilii-peceţi, are şi el o
istorie proprie. Teoria sigilografiei, principalele metode de cercetare, compunerea sigiliilor,
folosirea lor, nu se deosebeşte pentru Transilvania şi celelalte două ţări. Trebuie adăugat că în
Transilvania se cunoştea obiceiul trimiterii peceţii pentru chemare în judectă. Peceţile
metalice cu figura regelui purtate de judecătorii regali dovedea procedura legală şi din voinţa
regelui. În afară regelui, folosirea sigiliilor se remarcă la biserici şi alte instituţii eclesiastice,
bresle şi particulari.
Folosirea în modul aşa de vast a sigiliilor se datorează preferinţelor societăţii
medievale în prezentarea simbolurilor. Pecetea reprezenta plastic persoana posesorului,
suplinea scrierea, întruchipa voinţa posesorului şi întărirea autenticităţii documentelor emise
de proprietarul ei.

48
Prelegerea nr.8.

Heraldica esta ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul regulilor de alcătuire ale
stemelor şi blazoanelor, cu apariţia, folosirea şi evoluţia lor în timp.
Termenul se trage din cuvântul german Herold prin care în vechea germană era numită
persoana cunoscătoare a simbolisticii privind zeităţile păgâne. În evul mediu Herold era
persoana cunoscătoare a obiceiurilor legate de confecţionarea blazoanelor, avea dreptul să
verifice autenticitatea blazoanelor, putea influenţa confecţionarea şi evoluţia lor. Participa la
turnirurile şi alte festivităţi mondene la care se cerea cunoaşterea blazoanelor şi a familiilor
deţinătoare. Herold organiza ceremoniile de la curţile regale sau ale nobilimii, mai târziu pot
fi identificaţi şi în serviciile oraşelor. În unele ţări s-au înfiinţat şi serviciile de Herolzi care
aveau obligaţia se vegheze asupra păstrării regulilor de alcătuire ale blazoanelor (în Anglia la
1484 şi funcţionează şi astăzi). Herolzii păstrau cataloagele cu blazoane care se aflau în uz şi
familiile deţinătoare. Blazoanele de familie era prezentate drept însemne de recunoaştere în
timpul întrecerilor, participanţii se înfăţişau publicului spectator purtântd scuturile cu
blazoane.
Heraldica se află în strânsă legătură cu sigilografia, istoria artelor, genealogia, arta
militară. Din punct de vedere a sigilografiei şi a istoriei artei, heraldica contribuie la
identificarea unor instituţii şi familii din trecut. În folosul genealogiei identifică relaţii de
familie şi în folosul artei militare oferă informaţii privind aspectul harnaşamentului. Studiul
stemelor se sprijină pe vechile hrisoave şi diplome, serveşte la descrierea obiceiurilor,
moravurilor şi a legilor contribuiau la conducerea războaielor sau întrecerilor cavalereşti.
Tot de Germania este legată cea mai veche reprezentare heraldică despre care se
păstrează informaţii, databilă cu secolul X. La concursurile care au avut loc la Göttingen în
anul 943 au apărut primele steme de familie. Această practică se extinde repede prin Europa,
urmând Franţa, Spania, însă simboluri quasi heraldice sunt cunoscute chiar din antichitate,
însă figurile simbolice de pe steagurile grecilor sau romanilor nu erau decât ornamente.
Periodizarea evoluţiei blazonului.
1. Prima fază a heraldicii se leagă de secolele X-XIII, numită perioada scutului – stema este
prezentată doar prin scut şi imaginea de pe el.
2. A doua fază este databilă între secolele XIII=XV când scutului i se mai adaugă coiful
împreuna cu ornamentele lui. Este epoca cruciadelor şi aduce cu sine generalizarea
stemelor şi apariţia unor reguli fixe de alcătuire ale blazoanelor.

49
3. Următoarea etapă este etapa decăderii importanţei blazoanelor şi a heraldicii – secolul
XVI. În urma schimbării metodelor de luptă şi a descoperirii prafului de puşcă instituţia
feudală a cavalerilor decade şi se apropie sfârşitul heraldicii ca o practică medievală. Se
dezvoltă, însă, teoria şi studiul heraldicii, care va deveni o importantă preocupare a
medieviştilor.
4. Există şi a patra etapă, heraldica modernă, chiar contemporană. Blazonul familial decade
şi apar stemele statale care de multe ori s-au dezvoltat din blazonul suveranului. Apar
steme de oraşe, instituţii etc.
Arta heraldică. Obiectul heraldicii este analiza, descrierea, dar şi alcătuirea materialului
decorativ, de aceea heraldica este strâns legată de aspectul estetic. Din punc de vedere artistic,
în domeniul artei heraldice se descriu blazoanele. Arta heraldică urmăreşte evoluţia
iconografică a stemelor în diferite perioade cronologice. Alcătuirea blazonului se făcea după
regulile heraldice foarte stricte. (Blazon este cuvânt de origine franceză – blason iar limba
franceză a contribuit într-o mare măsură la formarea vocabularului de specialitate a heraldicii.
În limba germană blazon = Wappen care vine de la armă Waffen).
Ştiinţa heraldicii. Studiază trăsăturile de bază ale stemelor – scut + ornamente interioare
şi exterioare şi istoricul alcătuirii stemelor. Din preocuparea contemporanilor, mai ales ai
herolzilor face parte alcătuirea cataloagelor de blazoane care s-au păstrat în destul de multe
exemplare până astăzi – 350; 130 pentru Anglia, 80 pentru Franţa, 60 pentru Germania, 30
pentru Olanda, 20 pentru Italia şi Spania.
Dreptul heraldic. În cele mai vechi etape de evoluţie a blazonului, dreptul de a obţine un
blazon nu era îngrădit. În evul mediu târziu, dreptul de a acorda blazoane a aparţinut
suveranului. Dreptul de a deţine blazon au primit numai membrii păturii superioare ale
populaţiei, mai cu seamă aflaţi în serviciile statului. Însemnele familiale au fost la început
proprietatea exclusivă a persoanei, mai târziu dreptul de folosire s-a extins şi la familia lui.
Istoriografia. Heraldica apare ca o preocupare teoretică la începutul secolului al XV-lea
prin Clément Prinsault (1416). Jérôm de Bara este autorul lucrării Les blasons des armoirs,
Lyon, 1579; francezii erau preocupaţi mai mult de stabilirea nomenclatorului heraldicii, a
limbajului, terminologiei. Germanii s-au ocupat de practica folosirii stemelor. Încă la
jumătatea secolului al XIV-lea a scris Bartholomeo de Saxoferrato, Tractatus de insignii et
armis. Între anii 1854-1961 au apărut 101 volume deespre blazoane: J.Siebmachers, Grosses
und allgemeines Wappenbuch care tratează blazoanele tuturor ţărilor europene.
Compoziţia stemei:

50
Stemele – blazoanele s-au dezvoltat în timp de la cele simple la foarte complicate. Cu cât este
stema mai complicată cu atât este mai tânără. Cele mai vechi steme sunt cele mai simple.
Pentru descrierea lor se foloseşte o terminologie specifică din care vom spicui aici doar câteva
exemple dintre cele mai uzuale.
O stemă se compune din:
SCUT – circular, oval, triunghiular, pătrat, rombic, patrulater cu baza curbată. După forma pe
care o are scutul a primit o denumire de: francez vechi sau modern, germanic, englez,
elveţian, italian etc. Câmpul scutului poate fi liber sau poate fi împărţit în compartimente
numite cartiere, forme la care s-a ajuns prin divizarea scutului prin linii drepte sau curbe,
plasate în diferite sensuri. Scutul poate fi împărţit simplu sau multiplu:
 despicat (printr-o linie mediană verticală), tăiat (printr-o linie mediană orizontală),
 tăiat în bandă (din colţul superior dextru spre senestru),
 tăiat în bară (din colţul superior senestru spre cel inferior dextru),
 scartelat sau sfertuit (în patru cartiere în cruce),
 scartelat în curmeziş (se crează 4 cartiere printr-o tăiere în diagonală),
 gironat (se combină scartelatul în cruce cu scartelatul în curmeziş), rezultând 8 cartiere
sau compartimente, 6, 9, 12, 16 etc cartiere (divizarea scutului în aceste rezultă din
intersectarea liniilor verticale şi orizontale).
Cartierele pot conţine în interiorul lor colorat sau necolorat, diverse personaje naturale ori
himerice, aştri animale, flori, arme şi altele care se numesc mobilele scutului. Scuturile erau
apoi vopsite cu culori heraldice sau smalţuri. Culorile specifice heraldicii erau: roşu care a
însemnat curajul, albastru sau azuriu – speranţa, verde – tinereţea, negru – ştiinţa, purpuriu şi
portocaliu bogăţia. Se adaugă aurul şi argintul, transformate în galben – suveranitatea,
dreptatea şi alb – puritatea, nevinovăţia. Smalţurile formează fondul scutului. Fondul mai pute
fi format din blănuri – hermină albă sau cenuşie.
Pe parcursul evoluţiei heraldicii şi a stemelor, s-au stabilit nişte semne convenţionale
pentru indicarea smalţurilor – liniaturi şi puncte: linii paralele verticale pentru roşu, linii
paralele orizontale pentru albastru, linii paralele în diagonală din stânga spre dreaptă pentru
verde, invers pentru purpuriu, spaţiul punctat pentru auriu şi câmp liber şi necolorat pentru
argintiu.
Mobilele scutului se împart în figuri naturale, himerice, artificiale.
 Figurile naturale pot fi reprezentate de: personaje umane (de ambele sexe, din profil, faţa,
bust, ochi, membrele umane, îmbrăcate, încoronate etc.); animale (patrupede, păsări,

51
 reptile, peşti, insecte); plante (flori, arbori); aştri (soare, lună, stele, comete); elemente ale
naturii (nori, curcubee, foc, flăcări, fântâni, râuri, valuri, dealuri).
 Figurile himerice (centauri, sirene, dragoni, hidre, păsări fenix, acvile bicefale,
salamandre).
 Figurile artificiale (instrumente de cult, mitre, cârje, cruci, arme de vânătoare, nave,
construcţii, castele, turnuri).
ORNAMENTELE EXTERIOARE ale scutului se compun din:
 Timbru alcătuit din coif (plasat în faţă, ¾ din profil, ½ din profil, încoronat sau nu, cu
viziera închisă, deschisă, pălăria de cardinal etc.) şi lambrechin (alcătuit din fâşii de stofă
sau vrejuri vegetale care cad din vârful scutului pe laturile lui, mantale).
 Coroana de rang de felurite tipuri.
 Sprijinitori formaţi din suporţi, susţinători (copaci cu ramuri, zei care ţin scutul, mauri).
 Mantou şi pavilion.
 Deviză (strigătul de arme, citate).
În secolul al XVI-lea blazonul de familie va decade. Centrul atenţiei se va muta spre
confecţionarea stemelor oraşelor, a instituţiilor, statelor etc. Revoluţia franceză a interzis
utilizarea stemelor de familie, au fost şterse de pe clădiri şi monumente. Sub Napoleon
Bonaparte stemele au reapărut cu câteva elemente moderne. Napoleon a creat o nouă nobilime
care trebuia să se distingă faţă de cea veche prin steme noi. Noile steme le vor imita treptet pe
cele vechi.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea apare interesul colecţionarilor faţă de blazoane
medievale. În toata Europa s-au publicat şi se publică colecţii de blazoane de familie prin
albume heraldice sau prin intermediul unor periodice specifice. În Elveţia apare un periodic
internaţional de heraldică Archivum heraldicum.

Prelegerea nr. 9

Epigrafia. Ştiinţa înscrisurilor – inscripţiilor.

Epigrafike – termen grecesc – antic EPI + GRAFI – scriere sau zgâriere a unor semne sau
litere pe un obiect sau material (Inschriftenkunde).
Pentru teritoriul pe care trăim are o importanţă deosebită Epigrafia greco-romană.
Epigrafia se ocupă de totalitatea materialelor şi obiectelor scrise pe materie dură –
piatră, marmură, metale, ceramică, tăbliţe cerate pe lemn, unelte produse din piele etc., graffiti

52
pe ziduri sau vase, cărămidă după ardere. Nu intră în sfera epigrafiei monedele şi medaliile –
numismatica, textele pe papirus, pergament şi hârtie.
Există unele păreri conform cărora textele brodate pe materiale textile sau textele
pictate pe ziduri fac, de asemenea, parte din domeniul epigrafiei.
Inscripţiile antice sunt o importantă sursă documentară, abordabilă din două puncte de
vedere.
1) Textele latineşti (greceşti) ca produs şi formă de expresie a limbii având şi o
semnificaţie social-istorică, o mărturie a epocii, economică, demografică,
filologic-lingvistică.
2) Piesa arheologică în sine, având un rost politic, militar, ca monument arhitectonic,
ornamental, votiv, religios, funerar, unealtă de producţie, obiect casnic, podoabă.
Publicarea pieselor epigrafice izolate sau în colecţii din ultima vreme pune în lumină
în chip natural ambele aspecte, nu numai inscripţia (textul cu grafia şi stilul său) cum se făcea
mai demult până în secolul al XIX–lea şi cum a făcut aproape în general Corpus
Inscriptionum Latinarum.
În ceea ce priveşte Dacia Romană – mai mult decât oricare altă provincie romană –
este necesar să fie subliniat faptul că în cadrul restrâns de spaţiu şi timp (106-271/2) al
ocupaţiei romane epigrafia constituie modul principal, adesea şi singurul al documentării
directe asupra realităţilor care se reflectă cel mai mult în inscripţiile antice. Remarcabile
monumente epigrafice împreună cu produse de tehnică şi artă meşteşugărească oglindesc
nivelul dezvoltării culturale, prin scriere a scrisului indicând şi pătrunderea limbii latine în
provincie.
Din punct de vedere paleografic – forma literelor, stilul – ductul scrierii, elemente
locale specifice, inscripţiile Daciei au fost prea puţin sau deloc studiate pentru a se analiza
toate aspectele, elementele şi dezvoltarea scrisului la romani, nu numai a celui corect, urban şi
monumental, artistic şi elegant, dar şi a nuanţelor pe care le ia în păturile mai de jos ale
societăţii. La periferia provinciei apar produse epigrafice cu litere deformate, adesea confuze,
numeroasele abrevieri rămânând neînţelese – nedezlegate.
Din bibliografia cunoscută legată de epigrafia latină în provincia Dacia Romană
rămâne de referinţă studiul lui Theodor Mommsen din primul volum al CIL, De Dacicarum
inscriptionum auctoribus, p.153-160, caracterizat de specialistul român, dispărut acum câţiva
ani, I.I. Russu, ca „strălucită analiză migăloasă, făcută de un prestigios maestru ...”

53
 Începuturile epigrafiei constau în simpla copiere şi eventual adunare şi punere la
adăpost a pieselor litice, ceramice ori metalice ce purtau inscripţiile vechi, găsite întâmplător
la suprafaţa pământului, neluate în seamă de sute, poate mii de ani.
Conform informaţiilor provenind de la călătorii străini (spre exemplu diplomatul
francez J. Bongars), în Transilvania secolului al XVI-lea inscripţiile romane se aflau risipite în
câmpurile cu ruine antice sau câteva, puţine, în colecţii particulare. Altele au dispărut sub
vegetaţia naturală, culturile agricole, sub clădiri şi aşezări medievale. Localnicii au explorat şi
exploatat în decursul secolelor ruinele romane pe care le găsim încastrate în monumentele
romanice şi gotice: Densuşi, Strei-Sîngiorgiu, Alba Iulia etc. Multe piese arheologice, între
ele şi epigrafice au fost transportate la castele, palate în Transilvania, dar şi în afara ei, la
Viena şi Buda. (Prunksaal de la Osterreichische National Bibliothek de la Viena, fondată de
împăratul Karol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza).
Colectarea, încadrarea tematică, cronologică, deci descifrarea şi traducerea textelor
păstrate în condiţii bune sau fragmentar, întregire şi restaurare, în fine publicare a materialului
sunt sarcinile de bază ale epigrafiei.
Colectarea – culegerea textelor epigrafice antice este îndeplinită de nişte entuziaşti
sau cărturari ai vremii, care pregătesc culegeri de texte copiate de pe monumente epigrafice.
Cel mai vechi „copist” de inscripţii romane de pe teritoriul Daciei se pare a fi fost un autor
anonim, numit convenţional „Antiquissimus”, care în secolul al XV-lea adună o serie de
inscripţii din Pannonia; 8 provin din Dacia, anume din Apulumul antic. Câteva piese din
Dacia au fost copiate şi de cronicarul aulic al regelui Matei Corvin, Antonius Bonfinius.
O primă culegere epigrafică sistematică în Transilvania a întocmit-o la începutul
secolului al XVI-lea clericul Ioannes Mezerzius, arhidiacon la Cojocna (Cluj) şi canonic de
Alba Iulia. Culegerea întocmită cuprinde 120 de texte din Apulum, Ulpia Traiana, Cluj,
Turda, Aiud, Zlatna, Abrud şi din Oltenia – Orşova, Caransebeş. Corpusul lui Mezerzius,
fiind apreciat, a circulat şi în străinătate, a fost cuprins şi într-o altă lucrare, a lui Stephanus
Taurinus, apărută la Viena, în anul 1519. Philippus More de Csula (Ciula HD), „praepositus
Agriae, protonotarius apostolicus”, consilierul regelui Ungariei Ludovic, în anul 1521 a dus la
Veneţia un exemplar din corpusul epigrafic a lui Mezerzius. Th. Mommsen a apreciat că
autorul a copiat inscripţiile cu deosebită acribie.
Fondul epigrafic studiat de Mezerzius a fost reluat şi de un croat erudit Antonius
Verancici 1504-1573, scriitor, poet, istoriograf, episcop în Ungaria. El este autorul unei
monografii De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, Pesta, 1857. Lucrarea

54
cuprinde, pe lângă materialul manuscris provenit din fondul epigrafic al lui Mezerzius, şi
propriile cercetări asupra textelor epigrafice din Dacia.
Din multitudinea epigrafiştilor apuseni care au poposit, cercetând monumentele daco-
romane de pe teritoriul celor 3 provincii istorice, am mai ales trei personalităţi. Francezul
Pierre Lescalopier, student la Padova, a făcut în anul 1574 o călătorie de la Veneţia la
Constantinopol. La întoarcere, el s-a oprit în Ţara Românească şi Transilvania. Despre voiajul
său, Lescalopier a redactat un interesant jurnal Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’au
1574 de venise a Constantinople ... at retour par Thrace, Bulgarie, Walachie, Transilvanie ou
Dace, Hongrie, Allemagne ... Lescalopier a fost atras de materialul epigrafic aflat în Dacia
transilvană. Jurnalul său a fost publicat abia în anul 1921. Partea privind istoria veche a
Ţărilor Române, materiale epigrafice şi informaţii arheologice cuprinse în lucrarea lui
Lescalopier nu i-au fost cunoscute lui Th. Mommsen sau lui Domaszewski, prin urmare, ele
nu sunt cuprinse în CIL. Materialul lui Lescalopier provine din 4 localităţi ardelene: Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, Zlatna, Alba Iulia, Cluj. Întâmplarea a dat că între piese citate de
tânărul francez a fost şi una inedită, necunoscută, alta numai pe jumătate cunoscută, el fiind
primul care le-a citat. Piesa inedită a fost găsită într-o casă din Zlatna, invocându-l pe
împăratul Hadrian.
Un loc de frunte în etapa începuturilor epigrafice din Dacia îi aparţine lui Stephanus
Zamosius sau Szamosközy, cronicar-istoric ardelean (1565-1612). Scrierile lui istorice sunt
redactate, în cea mai mare parte în limba latină şi parţial în limba maghiară. Dintre primele
sale lucrări face parte studierea antichităţilor Daciei Romane, domeniul în care face
importante servicii epigrafiei latine (Annalecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia
antiquitatum, Padova, 1593). Cu toate că la universitate, la Padova a studiat dreptul şi ştiinţe
politice, istoria îl pasiona mai mult. Opusculul despre istoria Daciei într-o latină elegantă şi
corectă, oferă publicului cititor o imagine geografico-istorică şi culturală a Daciei Romane pe
bazele studiului epigrafic, arheologic şi numismatic. Este de adăugat că Zamosius, conform
obiceiului vremii, a publicat şi texte elaborate de el - fictive. Până la Mommsen, toate au fost
preluate de diferiţi autori, până când Th. Mommsen a selecţionat piesele veritabile dintre cele
publicate de Zamosius. Mommsen recunoaşte, însă, că unele inscripţii, dintre cele false,
puteau avea la bază fragmente epigrafice cu textul completat cu fantezie şi cunoştiinţe de
Zamosius.
După vremea studiilor în Italia, având în faţă suficient material, cronicarul Zamosius a
renunţat la creaţia proprie şi în diferite lucrări privind istoria românilor reproduce un valoros
material epigrafic, contribuind la intrarea acestuia în circuitul ştiinţific în următoarele secole.

55
 Din pleiada cărturarilor europeni care au contribuit la evoluţia arheologiei şi în acelaşi
timp şi a epigrafiei în România, menţionat deja în prelegerea anterioară, a fost Martin Opitz
(mort la 1639). Profesor la Colegiul lui Gabriel Bethlen în Alba Iulia, a ţinut cursuri de
literatură în anii 1622-1623. În acest timp a copiat inscripţii la Alba Iulia şi Zlatna, la care
s-au adăugat altele trimise de prieteni după ce a părăsit Transilvania. Copiile lui au fost
folosite, reproduse de mai mulţi erudiţi apuseni şi apreciate inclusiv de Th. Mommsen.
Ar mai putea fi enumerate multe personalităţi ca Josephus Ariosti, Francisc Fasching,
iezuitul Ioannes Fridvalsky, Ioan Seivert, colecţionari şi autori care publică texte epigrafice
provenind mai ales de pe teritoriul Transilvaniei: Samuel Brukenthal (1721-1803), Ignatius
Reinhold, medic la Zlatna, Iosif Kemeny (1795-1855) şi alţii.
Începuturile cercetărilor epigrafice, după cum este uşor de stabilit în urma celor spuse
până aici, se datorează cercetătorilor străini sau transilvăneni de limba latină. Secolul XIX
cunoaşte şi primele contribuţii româneşti în acest domeniu. Cunoscutul filolog şi istoriograf,
om politic şi de cultură Aug. Treboniu Laurian (1810-1881), prof.univ., membru al
Academiei la Bucureşti, reprezentant de frunte al curentului latinist, este prezent în
istoriografia domeniului cu materialul epigrafic din Oltenia şi Banat. Peregrinările sale
arheologice sunt publicate spre exemplu în articolul Istria din revista Magazin istoric pentru
Dacia, Bucureşti, II, 1846, P.65-128. Pe Treboniu Laurian îl preocupă vestigii antice, cetăţi,
materiale arheologice, copiază inscripţii. Munca sa fiind din nou apreciată de Th.Mommsen în
CIL.
Revista braşoveană Foaia pentru minte, inima şi literatura, 1853 passim, 1854 –
passim, publică un serial al autorului Ştefan Moldovan, numit Annotaţiuni despre Ţara
Haţegului, care aduce contribuţii valoroase la arheologia şi epigrafia Ulpiei Traiana –
Sarmisegetusa, cuprinzând aşa zisele „reportaje arheologice despre cetăţi, mine antice,
biserici, din timpul „vizitaţiunilor” vicarului în vicariatul său – Ţara Haţegului.”
Pe lângă Ştefan Moldovan, mai trebuie amintiţi şi alţi cărturari români care, chiar dacă
marginal, s-au ocupat de probleme de arheologie, implicit de epigrafie pe teritoriul Olteniei şi
vestul Munteniei – banul Mihalache Ghica – colecţionar, maiorul D.Papazoglu, publicistul
C.Bolliac, A.I. Odobescu, Antichităţile judeţului Romanaţi. Prin anii 60-70 ai secolului XIX,
începe să se desfăşoare primele săpături sistematice din Transilvania şi Banat, prin care
sporeşte materialul epigrafic. Dintre exploratorii epigrafiei a făcut parte şi Timotei Cipariu
care a publicat rezultatele cercetărilor proprii în Anuarul gimnaziului de la Blaj şi revista sa
Archivu pentru filologie şi istorie (1867-1870).

56
 Din istoriografia problemei ne vom opri asupra a două lucrări de referinţe, valabile în
timp şi pentru teritoriul României. Prima şi mai veche este cea menţionată deja CIL, Corpus
Inscriptionum Latinarum, cealaltă IDR, Inscriptiones Daciae Romanae. Ambele repertorii
cuprind rezultatul cercetărilor de câteva secole ale unor oameni mai întâi bine intenţionaţi,
arheologi amatori şi până la specialişti.
CIL – reprezintă o imensă operă a unor specialişti – istorici, filologi, jurişti,
epigrafişti, numismaţi. Corpusul începe să apară în anul 1863 în mai multe etape, în totalitate
10 volume. Iniţiator, îngrijitor de ediţie, dar şi cel cu deosebit de multe contribuţii a fost
„nestorul epigrafiei latine” Theodor Mommsen. CIL-ul analizează toate zonele – provinciile
Imperiului Roman din punct de vedere epigrafic. Colectivul de colaboratori a determinat o
uriaşă cantitate de muncă îndreptată în două direcţii:
a) studierea, confruntarea şi copierea tuturor materialelor cu inscripţii, ce au fost
descoperite în cursul secolelor pe fostele teritorii romane.
b) colectarea şi controlul textelor epigrafice ştiute din copiile manuscrise din arhive,
ori din bibliografie (începând cu Renaşterea).
Era nevoie de o riguroasă confruntare şi selecţionare, sistematizare a materialului
colecţionat şi publicat de către nişte amatori de antichităţi, erudiţi ai vremii, preluate fiind de
la unii la alţii cu erori şi confuzii. Chiar mai mult, se pune şi problema falsurilor, inscripţiilor
confecţionate ori parţial confecţionate pe bazele unor fragmente reale.
Având la bază un bagaj informaţional bogat, Mommsen şi colaboratorii lui erau în
măsură să determine texte epigrafice corecte şi să le excludă pe cele mistificate.
CIL marchează o cotitură istorică în dezvoltarea epigrafiei şi a întregii istoriografii a
lumii romane, inclusiv a provinciei Dacia Romană. CIL reprezintă un întreg care poate fi
depăşit numai prin publicarea corpusurilor provinciale, pe zone, aşa cum există deja pentru
Bavaria, Britannia, Austria, Ungaria, Italia, etc. şi acum deja şi pentru Dacia.
Inscriptiones Daciae Romanae. Asemenea corpusului de mai sus şi IDR este o
culegere epigrafică, în care sunt introduse inscripţiile accesibile din manuscrise, bibliografie,
din colecţiile muzeelor. IDR-ul nu poate fi considerat exhaustiv, ştiind că în cursul secolelor
unele inscripţii au dispărut, au fost îngropate şi nu au ajuns să fie copiate vreodată sau copiate
de mult, nu puteau fi verificate, confruntate.
Conform exemplului dat de Th. Mommsen în CIL, în IDR vor intra toate inscripţiile
provinciei (deci important este aspectul geografic), litice (piatră şi marmură), tegulare-
ceramice, metalice. Trebuie ştiut că epigrafia romană, dar nici epigrafia în general nu se
limitează la texte festive, juridice, religioase-votive. Dimpotrivă, există numeroase inscrisuri –

57
nume proprii, marca oficinei, unităţile militare imprimate pe produse ceramice – opaiţe - terra
sigilata, amfore, ţigle, sau ştampile pe obiecte metalice. Prin urmare trebuie luată în
considerare orice piesă din antichitate purtătoare de text, litere, formule. Nu trebuie renunţat
la un material autentic, chiar dacă aparent este de interes „minor”, el purtând implicaţii
serioase în viaţa social-economică sau politic-culturală a provinciei.
Materialul este organizat în ordine geografic-topografică, în ordinea localităţilor
romane. Unele piese s-au rătăcit în timp, au fost deplasate la construcţii de mari proporţii,
acestea, pe cât posibil se restituie locului antic original. În rest, piesele rămân ordonate după
locul descoperirii. Fiecare localitate este introdusă cu un scurt istoric, cu cele mai importante
date asupra aşezării romane. Volumul I cuprinde DIPLOME MILITARE ŞI TĂBLIŢE
CERATE.
În următoarele volume materialul este dispus într-o ordine strictă:
INSCRIPŢII DE CARACTER PUBLIC, OBŞTESC, ACTE
INSCRIPŢII PE CLĂDIRI
INSCRIPŢII DE ONOARE PENTRU ÎMPĂRAŢI, MAGISTRAŢI, PATRONI
INSCRIPŢII VOTIVE, RELIGIOASE
INSCRIPŢII FUNERARE
INSCRIPŢII CU CARACTER NESIGUR
INSCRIPŢII PE CĂRĂMIZI, MATERIAL TEGULAR, VASE INSTRUMENTUM
de fabricaţie locală ori din „import” (lucerne-opaiţe).
IDR-ul a fost pregătit de un colectiv de autori, patronat de distinşii profesori D.M.
Pippidi şi I.I. Russu.
Deşi o ramură a epigrafiei cu numeroase piese şi un spectru larg, epigrafia medievală
nu acoperă mai mult decât, poate 5% din studiile şi cărţi privind epigrafia, epigrafiştii români
dedicându-se cu predilecţie epigrafiei antice.
La începutul secolului nostru a acordat un mare interes acestei ramuri văduvite de
cercetători, nu de piese importante, N. Iorga, publicând Scrisori şi inscripţii ardelene şi
maramureşene II, Bucureşti, 1905. Aceste volume şi alte studii publicate de N. Iorga sunt
rezultatul peregrinărilor sale pe la bisericile din Ardeal, unde a copiat inscripţii de pe biserici
(pisanii), prin clopote, icoane şi cărţi româneşti vechi, publicând câte un mic corpus pentru
fiecare loc vizitat.
După un lung hiatus în această activitate, abia după cel de al II-lea război mondial se
acordă un interes oarecare studierii inscripţiilor medievale. Sub egida Academiei Române
apare o colecţie numită Inscripţii medievale ale României I. Oraşul Bucureşti, Bucureşti,

58
1965; E. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România,
Bucureşti, 1976. În afară de acestea, istoria medie a României sau epigrafia medievală nu se
poate lăuda cu prea mulţi cercetători preocupaţi de problematica discutată. Sunt cunoscute
preocupările a doi cercetători contemporani, dr.Ioana Cristache-Panait de la Bucureşti şi
dr.Marius Porumb de la Cluj. Contribuţiile epigrafice ale acestor cercetători nu se pot numi
corpusuri de epigrafie, aşa cum le cunoaştem din preocupările epigrafiştilor ai antichităţii.
Stilul lor de muncă se aseamănă mai curând cu cel de al lui N.Iorga (ceea ce nu doreşte să fie
critică adusă la adresa lor, ci este o pură constatare a situaţiei). D-na Cristache-Panait este
autoare a mai multor contribuţii publicate în decursul anilor prin numeroase periodice de
specialitate, în care, în cadrul cercetărilor sale de istoria artelor, istoria arhitecturii bisericilor
de lemn a publicat numeroase inscripţii de pe biserici şi icoane. O lucrare de mai mari
proporţii se numeşte Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii
de continuitate şi creaţie românească, Ed. Episcopiei Ort.Rom. a Albei Iuliei, 1987. La Cluj
în cadrul Institutului de artă, dr. M.Porumb are preocupări consacrate artei medievale,
pregătind o Enciclopedie a artei transilvane, presupunem că aceasta va cuprinde şi inscripţii
medievale culese de autor.
În concluzie, epigrafia se ocupă de texte scrise în antichitate şi evul mediu pe
materiale diferite, începând cu piatra şi marmură, cărămidă şi ceramică, metal, ziduri, lemn
dar şi pe materiale textile. O inscripţie nu este de obicei un monument independent, ea
formează adesea un întreg cu alt moment istoric sau de artă şi, în final, trebuie studiată ca
atare.
Metodele folosite pentru fixarea inscripţiei sunt: cioplire, sculptare sau modelare,
pictare ori ţesere. Specific textelor – inscripţiilor epigrafice, îndeosebi celor cioplite sau
sculptate în materiale tari – este prescurtarea cuvintelor. În texte scurte – lapidare se
intervenea şi prin prescurtarea cuvintelor, ceea ce a creat în unele cazuri dificultăţi în
transcrierea lor sau chiar greşeli de lectură. Inscripţiile în metale pot fi săpate în adâncime sau
lăsate în relief, pot fi incizate sau gravate în metale, pictate sau sculptate pe lemn, ţesute,
brodate în materiale ţesute. Dalta, punctoriul, pensula, cuţitaşul, acul sunt instrumente de
bază. Recunoaşterea urmei instrumentului folosit pentru săpare în piatră poate ajuta la datarea
aproximativă a piesei epigrafice. Pe când în antichitate litera era redată prin săparea unui
canal cu baza ascuţită, în evul mediu se folosea şi o daltă cu vârful rotunjit şi atunci şanţurile
săpate au forma rotundă şi nu ascuţită ca cele antice.
Studierea şi valorificarea inscripţiilor sunt sarcinile principale ale epigrafiei.
Cercetarea pieselor epigrafice descoperite se bazează pe cunoştinţele multilaterale ale

59
epigrafistului. Principalele direcţii de analiză ale pieselor epigrafice sunt două: FORMA şi
CONŢINUT.
În ce constă studierea formei monumentului epigrafic? Dimensiuni, materialul din
care a fost executat, uneltele şi tehnica folosită nu numai pentru executarea textului, ci şi a
suportului. În acelaşi context se descifrează textul inscripţiei şi se identifică reprezentările
figurative care pot însoţi textul. În cazul altor materiale decât piatra şi marmura se vor face
analize chimice urmând să fie aduse la cunoştinţă: compoziţia chimică în cazul metalelor-
metalografia. De asemenea se va analiza şi pictura şi materialele textile.
În cazul conţinutului: se întregeşte textul descifrat şi copiat; de asemenea se
interpretează scenele însoţitoare, textul se traduce, interpretează, clasifică sau se compară.
Rămâne să ne mai ocupăm de unul din elemente, dintre cele mai importante din
categoria inscripţiilor, numele. În inscripţii care reprezintă acte publice – legi, decrete emise
de împăraţi sau alte persoane administrative, diplome militare având în context nume de
guvernatori sau alţi conducători, în inscripţii onorifice, votive, dedicate divinităţilor, înscrisuri
funerare şi altele apar o sumedenie de nume, importantă componentă a studiului epigrafic. Din
acest punct de vedere specialistul se ocupă de prenumele, numele şi supranumele (praenomen,
nomen, cognomen), indicaţia de filiaţie, domiciliu şi ţară, cursus honorum – urmărirea
treptelor ierarhice. În cazul epigrafiei romane este nevoie de cunoaşterea numelor de împăraţi,
consuli, evoluţia unor membri din familiile acestora.
Rezultatul final al cercetării epigrafice este valorificarea prin publicare a rezultatelor.
Poate fi vorba despre publicarea unor piese singuratice sau grupurilor de piese epigrafice,
ieşite dintr-o săpătură. Cel mai important moment este publicarea unor corpusuri valabile
pentru zone sau teritorii mai mari.

Prelegerea nr.10

Cronologia. Necesitatea datării conform sistemului calendaristic actul a evenimentelor ori

documentelor istorice a cauzat apariţia cronologiei. Termenul derivă din grecescul chrónos =
timp şi lógos = cuvânt. Practic, în toate limbile se foloseşte pentru denumirea cronologiei un
derivat din termenul grecesc, doar limba germană foloseşte termenul Zeitrechnung,
Zeitrechnungslehre. Cronologia poate fi şi totalitatea datelor istorice aşezate într-o
succesiune.
Cronologia este ştiinţa despre măsurarea timpului, modurile acesteia şi modalităţile
folosite. Cronologia ca ştiinţa auxiliare a istoriei are ca obiect principal stabilirea datelor

60
evenimentelor istorice, succesiunea lor, implicit şi a datei documentelor şi studierea diferitelor
sisteme supă carea oamenii au măsurat şi socotit timpul, raportându-le la sistemul
contemporan. Baza cronologiei o formează calendarul, perioadele şi orele.
Timpul ca o categorie filosofică este forma existenţei materiei care are aspectul trecut,
prezent şi viitor şi curge obiectiv, trece din prezent în viitor, dar şi din trecut în prezent, de
aceea era nevoie să se stabilească o unitate cât de cât obiectivă pentru măsurarea lui. În ştiinţă
se discută două tipuri de cronologii, una matematică sau astronomică, ambele se bazează pe
ştinţele exacte şi cronologia istorică – cea care urmăreşte modul împărţirii şi calculării
timpului la diferite popoare, la diferite nivele ale evoluţiei culturale.
Cronologiile vechi au în cea mai mare parte a lor aspect de cult, religios. Treptat, în
mod spontan, ritmul vieţii s-a subordonat ritmului naturii care a devenit punctul de bază a
celor mai importante categorii cronologice. Cronologia creştină se află în directă legătură cu
cronologia popoarelor antice, orientale.
Cercetarea ştiinţifică a cronologiei îşi are baza în lucrarea episcopului Isidor din
Sevilia (570-636) care, în De natura rerum şi Etymologiae, a prelucrat izvoare mai vechi şi a
pus problema socotirii timpului. Beda Venerabilis (672-735) din Anglia de nord a continuat
disertaţia lui Isidor din Sevilia, Până la reforma gregoriană din anul 1582 există o bogată
literatură de specialitate, de multe ori cu caracter polemic şi uneori tratată din punct de vedere
a diplomaticii, depinde şi de religia autorului. Din operele semnificative ale perioadei
următoare trebuie menţionat Gilles Bouchier, De doctrina temporum, Antverpiae, 1633.
Principalele elemente de cronologie astronomică se bazează pe mişcarea sau mişcarea
aparentă a aştrilor. Timpul necesar deplasării lor le era cunoscut deja erudiţilor antichităţii. În
cronologie este vorba, în principiu, de trei elemente de bază: ziua, luna, anul. Ziua reprezintă
timpul necesar pentru rotirea Pământului în jurul propriei axe, luna reprezintă timpul necesar
rotirii Lunii în jurul globului pământesc şi anul este intervalul necesar pentru rotirea
Pământului în jurul Soarelui. Pe când ziua este o unitate închisă şi limitată, lunile şi anii nu
sunt multipli ale zilei, de unde rezultă mici diferenţe anuale care sunt perceptibile pe parcursul
secolelor şi care condiţionează aplicarea reformelor calendarului. Anul civil trebuie să se afle
în concordanţă cu ritmul naturii, cu anul astronomic.
Cel mai vechi criteriu de măsurare a timpului a fost schimbarea pricinuită de repetată
mişcare a soarelui şi fenomenul legat de această – lumina şi întunericul, ziua. Acest fenomen
este cunoscut omului primitiv. Partea luminoasă şi partea întunecată, răsăritul şi apusul
soarelui – 24 de ore. Rotirea vest-est a Pământului în jurul propriei axe este cea mai regulată
mişcare din universul nostru. Egiptenii, chinezii şi romanii au considerat că ziua începe la

61
miezul nopţii. Babilonienii au considerat începutul zilei la răsăritul soarelui, evreii, arabii şi
grecii au stabilit începutul zilei la apusul soarelui. Începutul zilei trebuia, astfel, mereu adaptat
anotimpurilor, zilele din toamnă şi iarnă, fiind cu mult mai scurte, apusul soarelui venea mai
devreme, decât în vară sau privăvară. Începutul şi sfârşitul zilei, fiind supus în evul mediu
vieţii religioase, era marcat prin tragerea clopotelor.
În Europa modernă, până în anul 1925 au considerat astronomii începutul zilei la
amiază, atunci, când razele soarelui cădeau perpendicular pe pământ. Era o împărţire care nu
corespundea nevoilor vieţii umane, de aceea s-a hotărât ca ziua astronomică să înceapă la
miezul nopţii, ora 24 egală şi cu ora 0. (În privinţa împărţirii zilei s-ar mai putea discuta
despre fusurile orare, tema care nu face parte din problematica noastră.)
Luna reprezintă o rotire a Lunii în jurul Pământului. Evoluţia lunii calendaristice până
la soluţia cunoscută nouă a durat secole, chiar milenii. Babilonienii, chinezii, arabii, grecii şi
romanii au considerat începutul lunii calendaristice la apariţia lunii (în prima faza de creştere
a ei – are forma “ ) “ ). La romani prima zi a luni se numea calende – faza în care Luna nu se
vede din cauza Soarelui. De la latinescul calende derivă verbul caloare – a chema a anunţa,
ziua în care preoţii romani anunţau de la Forul sărbătorile lunii respective. De la aceşti
termeni derivă termenul calendar. Datarea romană în “none” şi “ide” este specifică textelor
latineşti, mai cu seama celor bisericeşti. Lunile iulie şi august în sistemul calendaristic roman
au primit numele de la îmăraţii Iuliu Cezar şi Augustus. Luna, în sensul nostru modern, are
baza în sistemul oriental, dar a început să se folosească abia în evul mediu târziu. Numărul
zilelor într-o lună a trecut prin diferite faze, de la 28 la 30.
Săptămâna a avut în fazele ei de început 8 zile – octada sau 10 zile – decada, de la
care s-a trecut la şapte zile de la septimana (de la septem), denumirile zilelor derivă de la
numele planetelor: luni – dies lunae, marţi – dies martis, miercuri – mercurii, joi – Juppiter,
vineri – Veneris, sâmbătă – dies Saturni sau Sabbat. Duminica a primit numele său de la
momentul în care în anul 321 p.Ch. Constantin cel Mare a fixat dies Domini, dominica –
duminica, ziua Domnului, zi de odihnă şi în acelaşi timp începutul săptămânii. Sistemul
săptămânal a fost preluat de la romani de germani, slavi şi alţii. Germanii au numit zilele
săptămânii cu propriile denumiri (Montag, Dienstag, Mittwoch, Donnerstag, Freitag,
Samstag, Sonntag) la fel ca şi slavii (ponedelnik, vtornik, sreda, cetverc, piatniţa, subota,
nedelia).
Anul este intervalul în care se roteşte globul pământesc în jurul soarelui. Până în anul
1512 s-a crezut că Pământul este centrul sistemului nostru solar, că şoarele se roteşte în jurul
ôământului. Astronomul polonez Jan Kopernik a răsturnat la 1512 ipotezele anterioare.

62
Durata unei rotiri a Pământului reprezintă un an care astăzi are 365 zile, 5 ore, 48 minute şi
46 secunde. Pentru echilibrarea calendarului civil, la patru ani , în luna februarie se adaugă o
zi, se formează astfel anul bisect. Stabilirea duratei unui an a creat în secolele trecute o
mulţime de probleme.
Egiptenii au folosit primii un calendar solar începând cu anul 4241 a.Ch. Calendarul
egiptean este cel mai vechi cunoscut, având 12 luni cu câte 30 de zile + 5 zile suplimentare =
365 de zile. Diferenţa produsă după 1461 de ani ar fi fost de 365 de zile, ceea ce ar fi
condiţionat mişcarea sărbătorilor religioase prin toate anotimpurile. Egiptenii şi-au dat seama
de greşeală şi din anul 239 a.Ch. au început să folosească anul cu 365 ½ de zile. Experienţa
egipteană a servit pentru perfecţionarea calendarului roman. Fiecare popor (babilonienii,
evreii, perşii arabii etc.) a încercat să soluţioneze în felul său problema calendarului, a orelor,
minutelor şi secundelor rămase, într-un mod propriu adăugând la câte un an zile sau chiar luni
în plus ca să echilibreze diferenţele dintre calendarul astronomic şi cel civil.
Baza calendarului creştin şi astfel şi calendarului de astăzi se află în calendarul numit
iulian, perfectat în timpul lui Iulius Cezar în anul 46 a.Ch. Astronomul grec Sosigene şi
Marcus Flavius Scriba sunt autorii reformei iuliane a calendarului. Anul reformat avea 365,
25 zile. Echilibrarea rezulta din stabilirea anului bisect, la fiecare 4 ani anul avea 366. Practic,
după 23 februarie anului 46 a.Ch. (în anul 708 de la fondarea Romei), s-au adăugat la 23
februarie 67 de zile. Şi din reforma iuliana a rezultat diferenţa de 11 minute şi 14 secunde pe
an. Neglijate fiind, anul calendaristic era mai lung decât cel astronomic. Într-un timp de 128
de ani, diferenţa era de o zi. Această diferenţa s-a rezovat prin altă reformă, anume aceea
gregoriană.
Corectarea calendarului se datorează papei Gregoriu al XIII-lea şi a avut loc în anul
1582, când eroarea a ajuns la 10 zile. Reforma gregoriană a fost iniţiată de Conciliul
Tridentin, cu concursul astronomului Aloisius Lilius. S-a suprimat decalajul celor 10 zile,
după 4 octombrie s-a trecut direct la 14 octombrie şi s-a stabilit un criteriu mai exact cu
privire la anii bisecţi seculari. Astfel, prin suprimarea zilei a 366-a din anumiţi ani bisecţi,
eroarea calendaristică va fi eliminată pentru aproximativ 3400 ani. Din motive confesionale,
ţările răsăritene n-au acceptat reforma gregoriană o perioadă lungă de timp. În secolul al XX-
lea, diferenţa între calendarul corectat, gregorian, numit şi de stil nou şi cel necorectat, iulian
– stil vechi, ajunsese la 13 zile. Reforma gregoriană a fost acceptată de Italia, Spania,
Portugalia, Polonia, în Ungaria a fost acceptat în anul 1587, 21 octombrie devenea 1
noiembrie. În Transilvania s-a acceptat reforma, parţial, în anul 1590. Japonia a acceptat
reforma gregoriană în anul 1872, Turcia şi Egiptul în 1927, China, în 1949.

63
 Anii se socoteau în diferite sisteme calendaristice în mod diferit. În Roma antică
timpul s-a socotit după ordinea consulilor, a papilor, împăraţilor, olimpiadelor, de la fondarea
Romei (754). Se mai folosea datarea după sistemul creştin, de la naşterea lui Isus care se
datorează lui Dionisius Exiguus, stabilită în anul 525, dar era recunoscută abia în secolul VII,
în documentele oficiale abia în secolele IX-X. Sistemul de la crearea sau facerea (zidirea)
lumii sau era bizantină care se socotea de la anul 0 înapoi cu 5508 ani. Anul bizantin începea
cu 1 septembrie, de aceea şi anul bisericesc ortodox începea cu aceeaşi dată. Din anul de la
facerea lumii, dacă documentul este datat între 1 ianuarie – 31 august se vor scade 5508 ani
iar dacă data se află între 1 septembrie – 31 decembrie, se va scade cifra 5509. (Exemplu: “La
anul de la zidirea lumii 7321, martie 12” – 7321-5508=1813; 7321, octombrie 28 – 7321-
5509=1812.)
În afară de aici menţionate sisteme de calcularea anilor a mai existat o mare
diversitate, mai ales în evul mediu care funcţionau într-o ţară sau într-o dimensiune mai mică
(statul Veneţia, Vatican, în unele perioade în Franţa).
Sărbătorile religioase. În rânduiala Bisericii există sărbători cu dară fixă (Crăciunul,
Boboteaza, Sf.Gheorghe etc.) şi sărbători cu dată variabilă (Floriile, Paştile, Rusaliile etc.).
Sărbătoarea Paştilor are data variabilă, aşa cum a hotărât Conciliul ecumenic de la Niceea din
anul 325: Paştile vor fi sărbătorite întotdeauna duminica; această duminica va fi prima după
prima lună plină după echinocţiul de primăvară (21 martie); dacă prima lună plină de după
echinocţiul de primăvară cade duminica, Paştile vor fi sărbătorite în duminica următoare.
Luna plină pascală face ca data Paştilor să se mişte în fiecare an, deoarece ea apare în unii ani
mai aproape de echinocţiu, altădată mai departe. Dacă prima lună plină de după echinocţiul
cade sămbătă, Paştile se sărbătoresc imediat în duminica următoare, a doua zi. Dacă însă luna
plină a avut loc cu o zi înainte de echinocţiu (20 martie), trebuie aşteptată următoarea luna
plină care va apărea abia după 29 de zile, în 19 aprilie şi dacă aceasta cade pe luni, se va
aştepta duminica următoare – 25 aprilie care va deveni cea mai târzie data a Paştilor. Data
Paştilor poate varia astfel între 22 martie şi 25 aprilie.
În România, Biserica ortodoxă a acceptat calendarul gregorian – stilul nou în anul
1924, când toate sărbătorile şi calendarul propriu-zis s-a avansat cu 13 zile. Între anii 1924 –
1927 s-au sărbătorit Paştile în acelaşi timp atât de Biserica romano-catolică cât şi de Biserica
ortodoxă. Din anul 1927, Bisericile răsăritene au hotărât că sărbătorile fixe vor rămâne după
calendarul gregorian – stil nou, dar cele mobile se vor socoti după stilul vechi, calendar iulian.
Paştile după stilul nou pot avea loc între 22 martie şi 25 aprilie iar după stilul vechi între 4

64
aprilie – 8 mai (adăugând cele 13 zile ale stilului vechi). Coincidenţe între sărbătorirea Paştlor
celor două biserici deodată au avut loc în anii 1966, 1974, 1980 etc.

Prelegerea nr. 11.

Arheologia.
I. Istoric. Timp de mai multe secole, istoricul nu a fost decât un analist care a raportat faptele
contemporane. Studierea materialelor vechi intervine târziu, atunci când din sfera de
interes al istoricilor încep să facă parte documente vechi, bazându-şi cercetările pe texte
vechi sau pe materiale găsite în pământ. Asistăm, treptat, la o diviziune: istoricul va
rămâne în continuare istoric şi nu se mai ocupă de descoperiri din adâncurile
pământului iar arheologul este cel care se va ocupa de acestea. Arheologul este, dintr-un
punct de vedere, tehnician, dar totodată trebuie să fie şi un bun cunoscător al istoriei şi
să deţină cunoştinţe din domeniile filologiei, antropologiei, etnologiei, numismaticii,
epigrafiei etc.
Arheologia cuprinde, aşadar, studiul tuturor obiectelor vechi păstrate în pământ până
la monumente mari şi complexe, dezvelite, conservate şi valorificate prin publicare.
Arheologul, după cum mărturiseşte Guy Rachet „redă viaţa civilizaţiilor trecute şi apare prin
excelenţă ca un umanist integral al epocii sale” (Universul arheologiei, p. 42).
Etimologic termenul arheologie derivă din limba greacă (arhaios- vechi şi logos-
ştiinţă sau cuvânt). Este folosit de Platon şi preluat de istoricii bizantini; în perioada
Renaşterii dezvăluindu-şi întreaga complexitate. De fapt, Renaşterea rămâne epoca în care se
facilitează cercetarea istorică dar şi cea arheologică. Interesul acordat antichităţilor greco-
romane aduce în atenţia publicului inscripţiile, statuile, monumentele iar călătorii mai mult
sau mai puţin cunoscători ai istoriei întocmesc liste de inventar ale obiectelor descoperite.
În secolele XVIII-XIX arheologia devine o tot mai preţioasă completare a ştiinţei
istorice contribuind la cunoaşterea epocilor vechi atingând cu tot mai mult curaj perioadele de
dincolo de bariera cronologică a scrisului. Descoperirea oraşelor Herculanum şi Pompei (în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea), cercetările egiptologice (după anul 1789) şi altele la
fel de spectaculoase, au întreţinut o continuă curiozitate faţă de lucrurile vechi la nivelul
publicului larg. Toate acestea au făcut posibilă apariţia, la jumătatea secolului al XIX-lea,
unui ghid de arheologie, este vorba de lucrarea Abécédaire ou rudiment d’archeologie a lui
Arcisse de Caumont editată la Caen în 1850.

65
 Continuarea cercetărilor arheologice în secolul al XIX-lea, descoperirile de la Ninive,
Troia şi Micene au menţinut şi în continuare treaz interesul pentru arheologie care s-a impus
ca ştiinţă, dezvoltându-se în paralel şi metodele proprii de investigare. Astfel, izvoarelor scrise
li se adaugă acum materiale preţioase provenind din cercetarea arheologică ce contribuie la
elaborarea studiilor istorice tot mai complexe.
Izvoarele istorice, pe lângă cele scrise, se formează din toate rezultatele activităţii şi
vieţii umane, toate artefactele aduse la lumina zilei prin activitatea arheologică. Prin demersul
arheologic creşte substanţial numărul izvoarelor istorice care dau posibilitatea unor studii
incomparabil mai complexe decât metodele folosite înainte de introducerea cercetărilor
arheologice în preocuparea istorică.
Despre perioada romantică a arheologiei din România ne informează Alexandru
Odobescu, autorul primului Curs de arheologie având subtitlul Istoria arheologiei, apărut la
Bucureşti în anul 1877, reeditată de Dumitru Tudor în 1961. În secolele XVI-XVIII nu se
poate vorbi, în mod cert, despre săpături arheologice sistematice. Este vorba, mai degrabă, de
periegheze, recunoaşteri, identificări de cetăţi, ocazii cu care se adună materialul de
suprafaţă, se copiază inscripţiile latineşti (în acest caz poate fi amintit J. Mezerzius în
Transilvania secolului XVI). Preocupări de acest gen constatăm la Dimitrie Cantemir, la
reprezentaţii Şcolii Ardelene care culeg informaţii cu ajutorul unui modest demers arheologic.
În continuare ne vom opri asupra unor intelectuali care şi-au desfăşurat activitatea pe
tărâmul cultural albaiulian şi blăjean şi a căror preocupări arheologice nu au făcut încă
obiectul cercetărilor asupra istoriografiei. Exemplare sunt preocupările lui Ioan Iacob Aron un
destoinic om de cultură de formaţie europeană născut la Roşia Montană din Munţii Apuseni la
începutul secolului XVIII – mort 1788. Ca urmare a activităţii desfăşurate în părţile Haţegului
şi a originii sale din Roşia Montană (vechiul Alburnus Maior roman), zone bogate în
monumente romane, dar şi ca mărturie a orizontului livresc ales, este uşor de înţeles interesul
lui I.I. Aron pentru alcătuirea unei colecţii arheologice de inscripţii daco-romane. Lucrare cu
atât mai preţioasă cu cât despre unele inscripţii întâlnite de I.I. Aron la Roma unde a studiat la
Colegiul „De Propaganda Fide”, nu se ştie la acest moment nimic. Există o ipoteză:
inscripţiile amintite sunt acelea pe care le-a întâlnit Gheorghe Şincai, în timpul studiilor sale
la Roma. O altă personalitate cu preocupări în domeniu a fost episcopul romano-catolic
Ignatius Batthyany care a cuprins în proiectul instituţiei sale enciclopedice de la Alba Iulia şi
constituirea de colecţii arheologice şi numismatice din piese descoperite întâmplător pe
teritoriul fostului Apulum roman. Suntem, deci, martorii unei preocupări conştientizate ce
necesită cunoştinţe specializate la nivelul epocii.

66
 Pentru secolul al XIX-lea, din multitudinea preocupărilor intelectuale ale blăjenilor a
făcut parte şi arheologia manifestându-se mai ales prin colecţionarea pieselor arheologice.
Afirmaţia de mai sus o argumentăm prin două nume: Ştefan Moldovan şi Timotei Cipariu.
Primul preocupat de domeniul epigrafiei, iar al doilea, a fost un mare colecţionar al pieselor
numismatice preocupat şi de valorificarea prin publicare în periodice blăjene (Arhivu, Anale)
ale bunurilor culturale achiziţionate. La marginea preocupărilor noastre se află profesorul
german Martin Opitz care a făcut un scurt popas la colegiul din Alba Iulia, invitat de
principele Gabriel Bethlen. A rămas în conştiinţa istoricilor nu numai prin poemul său dedicat
oraşului Zlatna, dar şi ca unul care, printre primii, a descifrat inscripţiile romane de la Apulum
(1597-1643)
Peregrinările locale le vom încheia cu Adalbert Cserny fondatorul Societăţii de istorie,
arheologie şi ştiinţe naturale de la Alba Iulia (1887); în strânsă legătură cu acesta apar şi
primele colecţii arheologice muzeale. Este considerat de specialişti primul arheolog al
oraşului antic Apulum; cercetările sale, rămân valabile până astăzi, le-a publicat fapt ce a
contribuit la intrarea lor în circuitul ştiinţific european.
După acest succint istoric, suntem în măsură să efectuăm o definire a arheologiei care
este o ştiinţă ce descoperă, studiază şi interpretează cu metode şi tehnici speciale
resturile materiale ale activităţii umane din trecut care devin preţios izvor pentru
cunoaşterea realităţilor istorice.
II. Ramurile arheologiei
1. Arheologia preistorică. Până la mijlocul secolului al XIX-lea a aparţinut arheologiei
clasice. Prin contribuţia arheologilor europeni în decursul secolelor XVII-XVIII se desprinde
ca urmare a depistării diferenţelor semnificative în calitatea pieselor descoperite atribuindu-le
unor epoci anterioare. Intervine o strânsă colaborare între paleontologi (paleobotanişti,
paleozoologi, paleogeologi, paleoantropologi) şi arheologi. Din momentul în care a intrat în
conştiinţa specialiştilor existenţa unei epoci anterioare celei clasice, stratigrafia va juca un rol
tot mai important în condiţiile în care urmele scrise lipsesc. Cultura materială, modul de viaţă,
credinţele religioase din paleolitic şi neolitic nu se pot urmări decât cercetând modul de
locuire, aşezările, necropolele şi nu în ultimul rând folosind metode de comparare.
2. Arheologia clasică (antică). Poate fi considerată cea mai veche ramură a arheologiei
privind, însă, nu obiectul cercetării ci ca preocupare. Primele cercetări arheologice
întâmplătoare sau sistematice au vizat, în general, monumentele antice orientale şi greco-
romane. Se organizează cercetarea arheologică sistematică, cu metodologia de lucru proprie.
Arheologia antică a contribuit la descoperirea celor mai bogate şi valoroase - istoric şi artistic

67
– vestigii istorice. În contextul ei s-au exprimat şi noile tehnici de cercetare aeriană şi
submarină şi cele electrice şi electromagnetice.
3. Arheologia medievală. Este cea mai tânără dintre ramurile arheologiei. Se ocupă de
cercetarea monumentelor istorice medievale folosind metoda inversă, de la ceea ce se află
deasupra solului înspre adâncime, de la cercetarea istorică a monumentelor – stilul
arhitectonic, istoriografie, starea de conservare – la probleme arheologice. În raza cercetărilor
arheologiei medievale intră monumente ecleziastice, fortificaţii civile, militare, cetăţi, castele.
Tehnicile de lucru sunt cele generale ale arheologiei având în vedere problemele legate de
unele monumente aflate încă în funcţiune. Disciplinele auxiliare implicate în arheologia
medievală sunt istoriografia, arhitectura, istoria artelor, conservarea, restaurarea. O interesantă
problemă a arheologiei medievale este studiul urbanistic, dar şi a satului medieval dispărut.
II. Metode de lucru
Principalele tipuri de descoperiri arheologice, funcţie de condiţiile exterioare ale ei
sunt: întâmplătoare, săpătura de salvare şi cercetarea sistematică.
1. Descoperirea întâmplătoare – este rezultatul unui demers nepregătit anterior şi poate fi
datorată acţiunii umane (agricultură, modernizări urbane etc) sau dependent de factori natural
(inundaţii, schimbarea cursurilor apelor etc).
2. Săpătura de salvare – organizată de specialişti în urma unor descoperiri întâmplătoare.
Acţiunea de salvare nu permite o pregătire minuţioasă şi se execută în viteză sub ameninţarea
factorului distructiv. În urma efectuării primelor cercetări, în cazul unor construcţii noi sau
altor intervenţii ale omului, acestea pot fi oprite în favoarea cercetării arheologice dacă
rezultatele se arată importante.
3. Cercetarea arheologică sistematică – este cel mai corect demers arheologic reprezentat
prin mai multe faze de lucru: - preliminară; - săpătura propriu-zisă; - studierea şi interpretarea
materialelor rezultat din cercetarea arheologică. Toate necesită respectarea regulilor ştiinţifice.
Istoria bazându-se, în primul rând, pe cercetarea arheologică sistematică metodologia
acesteia i-a preocupat pe teoreticienii arheologiei în cea mai mare măsură. Faza preliminară
necesită, în primul rând, cunoaşterea istoriografiei locului, într-un cuvânt, se adună toată
informaţia cunoscută legată de locul ce urmează a fi supus săpăturii arheologice. O egală
importanţă o are periegheza la faţa locului, este nevoie de identificarea locului ce a intrat în
centrul atenţiei arheologilor. Ea se poate completa cu cercetarea aeriană, o metodă care a
început să fie utilizată din vremea primului război mondial, dar mai ales ultimele decenii au
contribuit la evoluţia ei. Anglia, Belgia, Italia sunt ţările în care s-a dezvoltat puternic această
metodă relativ nouă. Imaginea de ansamblu de la înălţime oferă posibilitatea „citirii” unor

68
detalii importante în cercetarea arheologică care nu pot fi observate de la nivelul solului. Jocul
liniilor şi umbrelor văzute din diferite unghiuri (shadow–marks); variaţia culorilor de
vegetaţie (crop-marks) vizibilă din cauza că la o adâncime oarecare există o întrepătrundere a
continuităţii straturilor de pământ (condiţionate de existenţa ruinelor); distingerea de culoare a
solului (soil-marks) sunt aspecte care reflectă importanţa metodei aeriene. Tehnica este
importantă, dar rolul specialistului- arheolog bine pregătit este inadmisibil, baza constând tot
într-o săpătură arheologică.
Opusul cercetării aeriene este cea submarină care a atras interesul specialiştilor în
ultimii ani (dar şi a unor aventurieri dornici de descoperirea comorilor). Cu ajutorul
cercetărilor submarine urmează se fie scoase la lumina zilei, însă cu mare trudă, tezaure cu
valoare istorică, artistică, dar nu în ultimul rând economică ajunse în secolele trecute pe
fundul mărilor şi oceanelor, mai ales în zona porturilor maritime.
Folosind tehnicile moderne în prospecţiuni arheologice a prins viaţa în anii şaizeci ai
secolului trecut. Cercetarea arheologică, cu ajutorul detectorului electromagnectic, localizează
obiecte metalice aflate în sol. Adâncimea nu este mare, doar 1 – 1,5 m. Această metodă nu se
soldează întotdeauna cu succes pentru arheologi, fiindcă prin ea pot fi descoperite şi
zăcăminte metalice ori obiecte noi.
Prospecţiunile electrice permit cercetarea conductibilităţii electrice a solului cu
ajutorul potenţiometrului. Rezultatele notate cu ajutorul unor grafice în funcţie de variaţiile
electrice indică rezistenţa creată prin rămăşiţe aflate în sol – ziduri, morminte, cele mai
diferite obiecte.
Celor două metode mai sus amintite li se adaugă şi cea numită a periscopului Nistri.
C.M. Lerici, un cercetător italian de la Milano care a studiat cu ajutorul metodei electrice
necropolele etrusce (1955-1957), pentru a evita costisitoarele săpături ale mormintelor jefuite
a trecut la folosirea periscopului Nistri. O sondă cu motor execută un puţ de formă circulară
ce penetrează în interiorul mormântului. Prin el se introduce un aparat special de fotografiat
care rotit se declanşează de mai multe ori, înregistrând situaţia existentă în încăpere. Pe baza
acestor fotografii arheologul hotărăşte dacă săpătura trebuie efectuată, ori dacă nu prezintă
interes ştiinţific.
După toate aceste faze de pregătire, urmează câteva demersuri administrative –
obţinerea acordului proprietarilor terenului, constituirea echipei de arheologi, adunarea
uneltelor; cea mai importantă este deschiderea finanţării şi în sfârşit angajarea lucrătorilor.
Săpătura arheologică poate fi începută. Echipa de arheologi împreună cu lucrătorii urmează să
atace terenul ales. Se orientează în teren şi trasează secţiunile cu ajutorul busolei şi al hărţilor.

69
Aici este nevoie şi de contribuţia topografului care efectuează măsurătorile terenului cu
aparate specifice. Săpătura propriu-zisă se realizează cu unelte tradiţionale, atunci când este
cazul intervenindu-se cu mecanizate. După decuparea stratului superior de pământ, se ajunge
la straturile de cultură. O dată cu adâncirea săpăturii, descoperirile sunt tratate, prin şpăcluire
ele vor fi scoase în relief. Concomitent descoperirile se înregistrează în fişe, se desenează
profilul săpăturii, planul la diferite nivele, urmează fotografierea, în sfârşit, rezultatele de la
cele parţiale până la atingerea ultimului strat de cultură, stratul virgin, eventual se deschid
nişte casete de urmărire. După încheierea săpăturii urmează studiul atent al stratigrafiei
locului prin care se urmăreşte succesiunea verticală a straturilor geologice, trebuie accentuat
că cele mai vechi culturi se află la baza secţiunii. Din experienţa arheologilor reiese că într-o
săpătură pot exista mai multe straturi de cultură, un exemplu întâlnit în lectură, este cel al lui
Heinrich Schlliemann care a pătruns prin 9 straturi de cultură în timpul săpăturilor efectuate la
Troiei.
Am vorbit până aici despre cercetarea pe verticală, studiindu-se profilul secţiunii.
Stratigrafia orizontală cercetează complexul arheologic pe orizontală, urmărindu-se studierea
necropolelor, locuinţelor, construcţiilor civile sau militare etc.
În ultima fază se efectuează un studiu sistematic al vestigiilor descoperite fiind foarte
importantă consemnarea amănunţită a tuturor detaliilor întâlnite pentru ca după astuparea
şanţurilor rezultatele să fie verificabile. Materialul arheologic recuperat prin săpătură urmează
să fie studiat, desenat, comparat (prin literatura de specialitate sau cu alte piese asemănătoare)
avându-se în vedere şi analiza stratigrafică. În acelaşi timp, obiectele care necesită intervenţia
restauratorilor sunt trimise la laborator (monede, obiecte metalice, ceramica) unde specialiştii,
prin metode specifice le vor conserva ori restaura.
III. Metode de datare a materialului arheologic: relative şi absolute
Materialele arheologice se datează folosindu-se instrumentele cronologiei relative şi
ale celei absolute care uzitează de o serie de metode.
1. Cronologia relativă
a. Metoda stratigrafică – pune în evidenţă succesiunea straturilor de cultură
având în vedere locul descoperirii (stratul de cultură).
b. Metoda tipologică – încadrează piesele în lanţul unei serii tipologice
existente. Arheologia şi-a creat, în timp, preţioase instrumente de lucru ce
înlesnesc clasarea obiectelor descoperite într-o anume cronologie.

70
 c. Analiza polenului – se utilizează mai ales în arheologia preistorică. Cu
ajutorul unei diagrame polenice se studiază vegetaţia şi clima, informaţii ce
permit o datare relativă a culturii materiale cercetate.
d. Metoda comparativă – se bazează pe analogie şi este una dintre cele mai
simple şi utile metode de datare.
e. Metoda cartografică – dispunerea pe hartă a rezultatelor dintr-o cercetare
arheologică oferă adesea informaţii cronologice.
2. Cronologia absolută. Se obţine prin metode tehnice, fizico-chimice. Piesele
descoperite se supun unor teste, analize care pot indica aproape precis datarea.
a. Metoda dendrologică – se bazează pe analiza inelelor de vârstă ale
copacilor.
b. Metoda radiocarbonului (Carbon 14) – cu ajutorul ei se pot efectua
materialelor organice (perioada de înjumătăţire).
c. Metoda potasiu-argon – utilizează radioactivitatea potasiului şi se foloseşte,
mai ales, în cercetarea paleoliticului.
d. Metoda arheomagnectică – se bazează pe schimbarea direcţiei câmpului
magnetic al Pământului.
e. Metoda hidratării obsidianei – aceasta ne priveşte mai puţin. Are la bază
hidratarea obsidianei din care au fost confecţionate unele unelte în alte zone
geografice (S.U.A.).
Încheierea unei cercetări arheologice constă în pregătirea unui memoriu arheologic
prin care se aduc la cunoştinţa specialiştilor rezultatele dobândite. În aceste memorii sau
rapoarte de săpătură (care adesea se comunică la sesiuni ştiinţifice sau/şi se publică în
volume) se urmăresc următoarele probleme: istoricul cercetării respective, descrierea
săpăturii, a obiectelor descoperite (inventarul – enumerarea lor), detalii şi observaţii de
stratigrafie, datare, atribuirea unor culturi materiale a complexului arheologic. Memoriul este
însoţit de materialul anexă: fotografii, hărţi, desene şi schiţe, liste de descoperiri, fişe
descriptive, diapozitive.
Faza superioară a memoriului arheologic este monografia arheologică, o lucrarea de
sinteză, complexă în care materialul este prelucrat din punct de vedere istorico-arheologic. Ea
poate fi abordată şi pe categorii de descoperiri arheologice, monografii ale unor tezaure
monetare, ale obiectelor de podoabă, ale uneltelor, ale ceramicii (terra sigilata, opaiţe etc).
Toate informaţiile arheologice sunt preluate de ştiinţa istorică în vederea realizării sintezelor.

71
Prelegerea nr.12

Numismatica. Termenul provine din latinescul nummus – monedă sau din limba greacă
numisma. Numismatica este o ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu cercetarea funcţiilor
pe care moneda le-a ocupat pe parcursul evoluţiei societăţii, cum a reacţionat la schimbările în
societate din cele mai vechi răstimpuri şi până în epoca modernă.
Moneda a parcurs un proces evolutiv îndelungat condiţionat de situaţia economică.
Mijloacele de plată se împart în: 1.mijloace premonetare; 2. mijloace monetare; 3. mijloace
postmonetare. Din alt punct de vedere numismatica poate fi împărţită şi geografic (după
continente şi alte unităţi geografico-politice), cronologic (perioada premonetară, antică,
medievală, modernă) şi divizarea după sistemele valutare şi în interiorul lor în categoriile ce
formează un sistem monetar.
Numismatica este una dintre cele mai vechi ştiinţe ajutătoare ale istoriei, dintre cele
mai vechi preocupări ale ei face parte ca şi în cazul epigrafiei, spre exemplu, colecţionarea
pieselor numismatice. Primul stadiu al acestei preocupări poatre fi constatat în secolele XIV-
XV şi primii colecţionari erau interesaţi doar de monedele antice. În secolele XVI-XVII se
colecţionau şi monedele medievale şi s-au fondat primele colecţii oficiale spre exemplu la
Paris a luat fiinţa în anul 1652 cabinetul regal de monede, mai târziu apar astfel de cabinete şi
la Londra, Viena etc., de multe ori piesele numismatice se colecţionau alături de manuscrise şi
cărţi vechi. În secolele XVII-XVIII începe să apară şi un interes istoric în sensul propriu al
numismaticii ca o ştiinţă istorică. Se cerceta imaginea de pe monedă, textul şi materialul.
Rezultatul este reprezentat de primele cataloage ale colecţiilor numismatice cum ar fi:
catalogul colecţiei numismatice ale lui Petru cel Mare apărut la 1719; Joseph H.Eckhel,
Doctrina nummorum veterum, Viena, 1754-1815 în 8 volume şi de acelaşi autor o trecere în
revistă a bazelor numismaticii antice publicată în anul 1786. J.H.Eckhel a fost numit şi
părintele numismaticii pentru rezultate dobândite prin organizarea şi sitematizarea colecţiilor
monetare de la Viena. În atenţia omului de ştiinţa Theodor Mommsen, specialist în istoria
Imperiului roman a stat şi domeniul înrudit – numismatica. Th.Mommsen a pus bazele
numismaticii ca ştiinţă prin lucrarea sa Geschichte des römischen Münzwesens, Berlin, 1862.
Începuturile preocupărilor numismatice pe teritoriul României se pot data aproximativ,
ca şi în restul Europei, pentru perioada Renaşterii. Este interesant un episod (o aventură
numismatică) legată de descoperirea unui tezaur monetar antic lângă Sebeş, databil pentru
anul 1491 (de cercetarea lui s-a ocupat Judita Winkler, în Apulum, IX, 1971, p.527-529).

72
După descoperire, la un moment dat acest tezaur, cuprinzând monede de aur, a ajuns în mâna
principelui Ştefan Bathory, care nu intenţiona să-l predea curţii imperiale, fapt pentru care a
fost chemat la ordine şi tras la răspundere. Nicolaus Olahus a folosit piese numismatice
pentru argumentarea teoriei sale despre originea latină a poporului român. Totodată, Miron
Costin, Dimitrie Cantemir, membrii Şcolii ardele, au apreciat monedele la justa lor valoare
pentru cercetarea istorică. D.Sturdza a elaborat la 1878 Bibliografia numismaticii româneşti.
În anul 1903 a fost înfiinţată Societatea Numismatică Română cu sediul la Muzeul Naţional
de Antichităţi din Bucureşti şi în anul 1974 a început să facă parte din Comisia Internaţională
Numismatică.
Numismatica a devenito ştiinţă istorică în sensul metodologic la începutul secolului al
XX-lea, când cercetătorul austriac Arnold Luschinen a formulat la 1904 funcţia principală a
monedei în istorie. Într-o polemică de specialitate a începutului secolului XX se descută doi
termeni Münzgeschichte (istoria monedei) şi Geldegeschichte (istoria banilor în general). În
acest sens a apărut în anul 1931 o definiţie a numismaticii: ”Numismatica este ştiinţa care se
ocupă de proprietăţile interne şi externe ale monedei în relaţie cu alte evenimente, cele
economice şi sociale, elucidează evoluţia istorică şi rolul banului”.
Numismatica este într-o legătură strânsă cu arheologia (cele mai multe colecţii
numismatice provin din săpături arheologice), heraldica (din punct de vedere al stemelor care
apar pe reversul monedelor), cu metrologia (se ocupă cu cercetarea valorică a pieselor
numismatice – de consultat C.C.Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, I,
Bucureşti, 1964).
Numismatica sistematizează 5 mari probleme:
1. Istoria monedei;
2. Descrierea monedei;
3. Metrologia numismatică;
4. Circulaţia monetară;
5. Dreptul monetar.
Istoria monedei. În istoria sa moneda a cunoscut 3 mari perioade evolutive:
 antică
 medievală
 modernă.
În perioada premergătoare a apariţiei monedei umanitatea recurgea la schimbul de valori,
produse ori în natură (turme de animale, pecus = turmă, pecunia = monedă; în sare, salariu =
retribuţia). Într-o altă fază sau chiar în paralel, schimbul se făcea prin intermediul metalelor

73
preţioase care a reprezentat un pas hotărâtor pentru apariţia monedei în sensul medieval sau
modern. Sub termenul de monedă trebuie înţeleasă o bucată de metal (aur, argint sau aliajele
acestora). Moneda transmite peste veacuri un mesaj artistic, reprezentările de pe ea (figurile
de zei, eroi, împăraţi) reflectând estetica epocii. Evoluţia tehnică şi artistică subliniază gradul
de dezvoltare al societăţii umane şi al formaţiunilor politice care au emis-o şi care au folosit-
o. Graţie şi a monedei s-au putut studia începuturile şi evoluţia artei clasice antice şi s-au
identificat şi reconstruit unele opere de artă, statui, monumente, portrete de mult dispărute (o
monedă întregeşte imaginea uneia dintre cele şapte taine ale lumii antice – statuia lui Zeus din
Olimp, descrisă odinioară de Strabo şi Pausanias; o altă situaţie se remarcă pe o monedă
emisă de Marcus Aurelius păstrează imaginea farului din Alexandria, de asemenea dispărut).
Formele premonetare se atestă în Europa încă şi în secolul al X-lea. Primele monede
apropiate civilizaţiei europene au fost atestate între secolele VI-VII în Asia Mică de unde au
pătruns în Grecia. Începând cu secolul IV a.Ch. a pătruns moneda prin intermediul grecilor în
Mediterana. (Grecii folosesc halcous, obolos, drahma, talantul şi multipli lor.)
Aproximativ în paralel cu evoluţia monedei în Grecia s-a format şi moneda romană.
Romanii au folosit iniţial lingoul – o bucată de metal preţios turnat în forma de lingou.
Moneda de bază romană a evoluat spre o formă foarte bine conturată. La 187 a.Ch. este atestat
denarius de aur, în curând şi a unui de argint (de la zece, un dinar valora 10 asi care era
moneda de aramă). Prin reformele lui Constantin cel Mare între anii 309-324, monetăria
romană s-a consolidat definitiv rezistând şi peste perioada bizantină până în secolul al XV-lea,
în restul Europei Până în secolul al VII-lea. Prin imperiu circulau monede de aramă libra şi
uncia cu subdiviziunile lor. Toto din aur era aureus.
După căderea Imperiului roman, sistemul monetar roman era preluat de noile
formaţiuni rupte din imperiu prin sistemele: merovingian, reformele lui Carol cel Mare, când
libra romană a crescut în greutate, devenind libra carolingiană – carolipondus şi s-a folosit
până în secolul al XI-lea. De o altă valoare era doar libra engleză. Comerţul din Europa de
nord (Marea Baltică şi a Nordului) a contribuit la apariţia mărcii nordice, cam ½ din libra
carolingiană. Utilizarea ei se cunoaşte în toată Europa până în secolul al XVIII-lea.
Pe teritoriul Daciei au circulat monedele greceşti, macedoniene, romane, bizantine.
descoperite prin cercetările arheologice. Începând cu secolul al V-lea a.Ch. au fost emise
monede autohtone şi pe acest teritoriu, mai întâi de către oraşele de pe coastă dobrogeană a
Mării Negre şi apoi de triburile geto-dacice de la nord de Dunăre.
În Europa medievală evoluţia monedelor este subordonată evoluţiei comerţului. De la
sfârşitul secolului al XII-lea se diferenţiază monedele naţionale. La Veneţia apar matapane,

74
din care vor evolua denarii, groşii care au pătruns în întreagă Europa. În Germania se bate
Pfenigul (se trage de la celticul peun), în Anglia penny-ul; cca în secolul al XV-lea apare în
Europa centrală groşul de aur (Guldengroschen), cu ceva mai târziu talerul. Toate aceste
monede erau din aur sau argint utilizate mai ales în comerţul internaţional. Pe piată internă se
folosea monedă de argint inferior sau din aramă. În Austria se bate kreutzer-ul – creiţarul
(purta o cruce dublă pe revers). Florenţa are florinul (stema oraşului pe avers) şi era de aur; în
Olanda se folosea guldenul care era tot de aur; la Veneţia se bătea zechinul de aur (Zecca era
numele monetăriei veneţiene); în Ungaria se bătea ducatul de aur.Emisiunile monetare
medievale din Ţările Române sunt legate de influneţele europene. În secolul al XIV-lea sub
Vlaicu - Vladislav I şi Petru Muşat apar ducaţii care nu erau de aur, groşii de argint şi
bronz .
Evoluţia monetară este un capitol vast care prezintă un interes deosebit de câteva
secole. Numismatica este o disciplină cu o bibliogrfafie foarte bogată nu numai în Europa şi
în lume, dar şi în România.
Pe continentul american se poate vorbi despre evoluţia monedei de la începutul
secolului al XVI-lea, fiindcă civilizaţiile băştinaşe nu au ajuns să dezvolte schimbul monetar
până la sfârşitul secolului al XV-lea. Cele mai vechi monede au fost bătute după anul 1535 în
Mexic şi Peru având valoarea monedelor spaniole coloniale. Emisiuni monetare proprii nu au
apărul în America centrală şi de sud înainte de începutul secolului al XIX-lea, de la sfârşitul
secolului precedent evoluând dolarul. Regiunile americane se aflau sub influenţa puterilor
coloniale.
Descrierea monedei. La descrierea monedei specialistul este preocupat de iconografia
reprezentată pe avers şi revers. Reprezentarea poate fi de tip heraldic (steme, blazoane) sau
protrete (regii, şefii de stat etc.). Inscripţia care era legenda în cazul sigiliilor conţine numele
şi titlul persoanei de pe porteret, numele ţării. Aproximativ de la începutul secolului al XVII-
lea începe să apară pe monede marca meşterului (iniţialele acestuia) sau a monetăriei. Pe cele
mai vechi monede nu apare valoarea lor.
Monedele apar monofaciale ori bifaciale. La acest capitol al numismaticii se
cercetează pe lângă reprezentări dimensiunea, forma, greutatea şi se analizează metalul din
care s-a confecţionat moneda. În urma acestor cercetări moneda se va data.
Astăzi, în Europa există un mare număr de corpusuri monetare care înafara faptului că
reprezintă un stadiu de cercetare încheiat, contribuie şi la identificarea altor monede la care
cercetătorii întâmpină greutăţi la identificare, folosind metoda de analogii – comparaţii. Toate
corpusurile importante prezintă şi imaginea ambelor feţe ale monedelor. (O posibilă

75
bibliografie în plus, O.Luchian, G.Buzdugan, C.Oprescu, Monede şi bancnote româneşti,
Bucureşti, 1977.)
Metrologia numismatică. În Europa medievală se practicau diferite sisteme monetare
ce diferau de la o ţară la alta. Metrologia numismatică se ocupă de măsură valorică a
monedelor. Este o cercetare complexă şi dificilă, existând o mare varietate de sisteme pe ţări
şi perioade cu sbdiviziunile monetare proprii.
Abia în secolul al XIX-lea s-a adoptat sistemul zecimal. Cu epoca modernă a dispărut
treptat metalul preţios din componenţa monedelor. Aproximativ din secolul al XIV-lea începe
să apără valoarea bătută pe una din feţele monedei. Termenul de valoarea reală dispare o dată
cu diminuarea metalului preţios şi apare valoarea nominală. Această evoluţie generează
apariţia bancnotei spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Circulaţia monetară este legată de schimbul de mărfuri, de valori economice. În
cadrul circulaţiei monetare se urmăreşte raportul între mărfuri şi bani. Pe teritoriul Daciei –
Romane se marchează mare circulaţie monetară şi a multor monede străine. De asemenea în
Europa medievală, cât circulau mărfurile, legat de dezvoltarea comerţului, atât au circulat şi
monedele, mai ales cele de valoare recunoscută. În acest context mai poate fi subliniat faptul
că în diferite perioade de pericol, războaie, jefuiri, tezaurele monetare erau îngropate, astfel,
astăzi încă mai există posibilitatea descoperirii altor tezaure din diferite perioade şi de diferite
mărimi.
Dreptul monetar (Jus monetae). Pentru emiterea – confecţionarea monedelor
trebuiau să fie îndeplinite trei condiţii principale:
1. baza materială – existenţa metalului
2. existenţa atelierului, a monetăriei
3. dreptul legal de emitere.
Monedele s-au confecţionat în epocile trecute din aur, argint, aramă, bronz şi diferite aliaje ale
acestora. Pentru confecţionarea unei emisiuni monetare era nevoie de o mare cantitate de
metal. Exploatarea se afla în mâna suveranului, a puterii. Împăraţii romani, regii greci şi
suveranii europeni în evul mediu au bătutu monede proprii. Monedele se băteau cu ajutorul
matriţelor confecţionate din metale mai dure, mai rezistente. În evul mediu au funcţionat
monetăriile la Alba iulia, Baia Mare, Târgovişte, Iaşi, Bucureşti etc. După anul 1918 această
întreprindere a fost preluată de statul român.
Finalitatea cercetării constă în publicarea rezultatelor care au forma de studii de
specialitate, cataloage sau corpusuri. Catalogul de monede conţine suma monedelor aflate în
colecţiile unui muzeu, instituţie sau aparţine unui tezaur descoperit etc. Corpusurile

76
numismatice cuprind, de obicei, colecţiile numismatice de pe un teritoriu mai extins, se doresc
a fi exhaustive dintr-un anume punct de vedere; spre exemplu o ţară cum sunt spre exemplu:
Corpus nummorul Italicorul (19 vol., Roma 1910 – 1940); Corpus nummorum Hungariae (2
vol., Budapesta, 1899 şi 1907); Osterreichische Münzprägungen 1519-1938, Viena, 1948 etc.
În Ţările Române au fost publicate: A. Resch, Siebenbürgische Münzen und Medaillen
von 1538 bis zur Gegenwart, Sibiu, 1901; Constantin Moisil, Istoria monedei în România şi
multe alte lucrări de specialitate.
Dezideratul numismaţilor români este elaborarea unui Corpus nummorum Romaniae
care ar însuma toate monedele şi toate tezaurele numismatice descoperite pe teritoriul
României şi ar însuma toate cunoştinţe acumulate în decursul secolelor privind evoluţia
monedelor pe teritoriul ţării.

Prelegerea nr.13

Metrologia. Metrologia istorică este ştiinţă auxiliară a istoriei care studiază sistemele de
măsură din trecut exploatând informaţii documentare. Sarcina principală a metrologiei este
adunarea informaţiilor despre măsurile de lungime, de volum şi de greutate, sistematizarea lor
pe un teritoriu şi epoca dată. În cadrul metrologiei istorice se urmăreşte evoluţia sistemelor de
măsură şi adaptarea lor la sistemul modern. Este de reţinut o strânsă legătură între metrologie,
numismatică, existând chiar interferenţe între ele.
Faptul că societatea era preocupată de problematica măsurătorilor încă din secolele
trecute este dovedit şi prin apariţia unor tratate de specialitate: Agricola, De mensuribus et
ponderibus romanorum, 1550; Nenricus Buenting, Le monetis et mensuris Sacrae Scripturae,
Magdeburg, 1588. În secolele XIX-XX, preocuparea pentru această specialitate s-a
materializat în zeci de cărţi şi studii. Multe dintre acestea oferă spre comparaţie tabele cu
ajutorul cărora se pot treansforma măsurile de la cele antice până la cele medievale.
De la începuturile sale, societatea umană nu a ignorat măsurătorile, precizarea unor
dimensiuni. Elemente empirice ale unor măsurători au apărut încă din cele mai vechi
timpuri. Apariţia primelor unităţi de măsură ne duce înapoi în timp până aproximativ în
mileniul 4 – 3, având legătură cu lucrarea pământului. Agricultura de pe malurile Nilului, din
Mesopotamia. Primele măsuri sigure au apărut la începutul mileniului 2 în Sumer – pasul =
0,2645 m. Evoluţia matematicii în vechiul Babilon a dat naştere la măsurile ca mină (numită
şi mina grea), talant, drahmă. Acestea au fost preluate de Grecia antică unde s-au dezvoltat
şi au fost preluate de sistemul roman. Odată cu politica de expansiune a Imperiului Roman,

77
sistemul de măsuri romane a pătruns în provinciile romane, ele stau la baza măsurilor care s-
au dezvoltat şi după căderea Imperiului în statele feudale între secolele IV-VII.
Carol cel Mare a încercat să introducă un sistem unic de măsuri, adoptând măsurile de
lungime antice: pasul = 0,34 m; greutăţi: libra = 436,48 g; pentru volum: modius, sextarius
etc. Din secolele XII-XIII a intrat în obişnuinţă publicarea măsurilor corecte în pieţe, biserici,
primării ca: merţă, cot, chilă. În Anglia, Austria, Ungaria se atestă în secolul al XIII-lea
încercarea de-a unifica sistemul de măsuri pe plan statal.
Dintre primele unităţi de măsură întrebuinţate în lumea antică sunt cele exprimate prin
părţile corpului uman: degetul, palma, cotul, pasul. Pe teritoriul României nu sunt cunoscute
unităţi de măsură care ar putea fi numite autohtone. (Se presupune că unele vase preistorice,
neolitice ale culturii Cucuteni, spre exemplu, ar fi putut servi drept etalon al unităţilor de
măsură.) În societatea geto-dacă, în jurul primului secol după Hristos a fost utilizat sistemul
de măsuri grecesc şi roman, mai ales în zona Mării Negre, Histria, mai târziu Tomis, fiind
cele mai vechi colonii greceşti.
Pentru construcţii urbane şi pentru muncile agrare se impunea măsurarea terenurilor
potrivit obiceiului din lumea greacă în (română, greacă, latină):
deget – daktylos – digitus – 0,0185 m
palmă – palaisté – palmus – 0,0741 m (4 palme = 16 degete = 1 picior)
picior – pus – pes – 0,296 m
cot – péchys – cubitus – 0,444 m
pas - - passus – 1,48 m
600 picioare – 1 stadion – 184,98 m.
Pe lângă aceste lungimi relativ precise, se mai foloseau unele indicaţii de o mare
relativitate “mers de o zi”, “trei zile şi trei nopţi” citate de numeroşi autori antici. Pentru
măsurarea suprafeţelor se foloseau lungimile la pătrat.
Sistemul ponderal. Prin intermediul greutăţilor greceşti întrebuinţate în coloniile
pontice se poate reconstitui sistemul ponderal folosit de coloniştii greci din Pontul Euxin.
Unităţile ponderale greceşti provin din unitatea babiloniană mina grea întrebuinţată încă în
secolul VII a.Ch. Această unitate ponderală este în legătură directă cu unităţile monetare. Cele
mai vechi drahme histriene de argint cântăreau 8,40 g iar mina grea avea 840 g.
Greutăţile aveau forme diferite. În Histria se folosea forma pătrată, mai rar
treiunghiulară, la Callatis se foloseau greutăţi rotunde, la Tomis treiunghiulare. Pondurile
pătrate şi rotunde erau prevăzute cu mici mânere, cele treiunghiulare erau găurite pentru a

78
putea fi atârnate. Există şi o iconografie specifică (divinităţi, personaje mitologice, dar şi viţa
de vie, struguri etc.).
Pondurile romane pătrund o dată cu puterea militară romană, astfel şi în Dacia-
Romană. De acum pe punduri începe să apară valoarea ponderală, apar scurte inscripţii,
imagini simbolice: balanţă, bici, topor, corăbii, struguri. Romanii aduc cu ei libra romană =
327 g. Subdiviziunile librei sunt uncii. Sistemul roman ponderal va fi duodecimal, o libră se
împarte în 12 uncii – 327,45 g. 1 uncie = 27,28 g; 1 semiuncie = 2 sicilici. Greutăţile romane
cunoscute au fost confecţionate din plumb, aspectul lor este mediocru. În Dacia s-au
descoperit puţine ponduri romane, la Slăveni în Dolj, la Potaissa (Turda) a fost descoperită o
greutate cu inscripţia legiunii a V-a Macedonica.
Denumirile pentru diferitele măsuri utilizate în cele trei provincii istorice ale României
sunt în mare parte identice, chiar dacă valoarea lor diferă uneori de la o zonă la alta. S-au
utilizat măsurile de origine romană – latină: pas, palmă, deget, cot, funie, iugăr etc.; slavă:
stânjen, pogon, vadră, mertă; otomană (existând un schimb activ de produse, Ţara
Românească şi Moldova fiind nevoite să adopte o serie de măsuri turceşti) ocaua, chila, cotul
turcesc etc.
Documentele medievale româneşti nu conţin informaţii despre vechimea tuturor
măsurilor folosite pe teritoriul României în evul mediu. Multe dintre ele s-au folosit încă
înainte de constituirea statelor medievale, fiind recunoscute de domnie aşa cum se foloseau
ele de populaţie (în Constituţiile aprobate ale Transilvaniei, 1653, ed. Cluj, 1997, p.141 în
capitolul: Despre măsuri “Să se folosească la fel baniţele, câblele, fonturile, măjile şi alte
măsuri şi toate acestea să se potrivească cu cele de la Cluj”; “Oficialii comitatelor şi ai
scaunelor să fie atenţi şi să aibe grijă, dacă în oraşe se descoperă micşorarea măsurilor,
directorul fiscului să execute asupra lor 200 florini, iar dacă se observă la sate, cu 12 florini”.)
Cea mai veche informaţie despre folosirea măsurilor din Ţara Românească provine din
Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652 în care sunt ameninţaţi hoţii cu pedepse severe. Vasile
Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu au fost preocupaţi de fixarea corectă a
măsurilor, dar şi de verificarea lor: “ca să pună capăt abuzurilor cu hotărniciile, domnia a
simţit nevoia să pună cot şi stânjen domnesc în vistieria ţării, să-l sape pe turnul lui sf.Nicolae
cel domnesc şi să dea poronci pentru o dreaptă măsură, atât cât se putea cere de la vechile
măsuri, sprijinite pe palmă, pe pas şi pe funii”.
Austriecii (1718-1739) au încercat să introducă în Oltenia sistemul de măsuri din
Transilvania, urmărind şa lege această provincie mai puternic de imperiu, dar într-un timp atât
de scurt nu s-a putut realiza o sistematizare a măsurilor.

79
 În secolul al XIX-lea statul exercită un control sever al măsurilor folosite. S-au creat
comisii care au avut obligaţia şi dreptul de control. Sancţiunile pentru nerespectarea măsurilor
etalon erau severe. În aprilie 1831 s-au confecţionat etaloane de măsuri după care acestea au
fost cuprinse într-o hotărâre privitoare la reglementarea şi controlul măsurilor, fiind tipărită, s-
a citit în biserici unde era şi depusă pentru a putea fi consultată de oricine. În fiecare judeţ
trebuia să existe măsurile etalon, iar locuitorii ori negustorii aveau obligaţia să se prezinte la
verificarea propriilor măsuri. Măsurile corecte primeau o pecete de adeverire a exactităţii.
În cadrul metrologiei medievale se urmăresc următoarele elemente:
1. lungimea
2. suprafaţa
3. capacitatea
4. greutatea
5. volum.
Lungimea.
Cotul – distanţa dintre cot şi degete; palma; pumnul; latul de mână; pasul; stânjenul, ţolul.
Măsurile de suprafaţă.
Împărţirea pământului “pe bătrâni” (în Moldova) şi “moşi” (în Ţara Românească) nu avea o
valoare dinainte stabilită. “Bătrânii” şi “moşii” erau denumirile folosite pentru o parte de
pământ din vatra satului care aparţinuse unui fondator iniţial şi se împărţea treptat la membrii
familiei. Fiecare sat putea avea alt număr de moşi. O astfel de împărţire a satului se mai
întâlneşte şi în documente din anul 1915.
Alte forme de împărţire a pământului se făcea în delniţă, jirebia sau jireabă, nefiind
clar delimitate, la fel ca şi zi de coasă, zi de arătură care au fost mijloace de calculat suprafaţa
pământului. În Transilvania se măsura pământul spre exemplu şi după cantitatea de cereale
însămânţate sau recoltate. Alte măsuri folosite au fost plugul, iugărul, pogonul şi submultipli
lor.
Măsurile de capacitate.
Pentru lichide: butea, polobocul, giumătatea, ciubărul, vadra (10 l.), cupa, pinta, cofa.
Pentru materii uscate: câblă (cubulus în Transilvania), găleată, merţă = ferdelă, chila de
Constantinopol (diferă faţă de cea de Brăila sau Giurgiu), baniţa.
Volum.
Sstogul, claia, carul.
Măsurile de greutate.
Maja, povara (măsuri neprecise); cântarul, ocaua, livra, fontul (măsuri precise).

80
 Sistemul metric a fost introdus în România în 1/13 ianuarie 1866.

Prelegerea nr.14

Muzeologia. De la Museionul antichităţii până la conceptul contemporan de muzeu s-au

scurs câteva mii de ani, timp în care noţiunea de muzeu a evoluat din toate punctele de
vedere. Important rămâne faptul că ea şi-a păstrat, peste timp, esenţa: aceea de a fi
lăcaşul în care se conservă şi se cinstesc bunurile cu valoare culturală. Şi astăzi, la fel ca
şi în antichitate, noţiunea de muzeu se asimilează celei de respect şi grijă pentru tot ce
înseamnă trecutul uman în direcţia progresului, a artelor şi ocrotirii naturii.
Aşadar, muzeologia este ştiinţă auxiliară a istoriei care studiază, sub toate aspectele,
muzeul, este ştiinţa muzeului. Conform Consiliului Internaţional al Organizaţiei Muzeelor
(I.C.O.M.) ce funcţionează pe lângă U.N.E.S.C.O., ştiinţa muzeului cuprinde istoria
muzeului, rolul acestei instituţii în societate, teoria formelor sale de organizare, conservare şi
educare. În contextul mai larg al ştiinţelor au apărut şi s-au limpezit în secolul trecut termenii
muzeologie şi muzeografie pe care îi întâlnim, în mod curent, în literatura contemporană de
specialitate; primul suprapune îndeosebi înţelesul de „ştiinţa muzeelor”. Cercetători precum
Malraux, Cameron, Malinovski, Hugues de Varine-Bohan au propus soluţii noi, ce cuprind
atât „muzeul imaginar”, cât şi pe cel „total”. Muzeologia a fost definită ca ansamblul ordonat
şi sistematizat raţional al cunoştinţelor despre muzeu, în timp ce muzeografia se ocupă cu
descrierea istorică a muzeelor, fiind o parte a muzeologiei. Alexandru Tzigara-Samucarş
consideră muzeografia ca „fiind mai mult o artă decât ştiinţă, ea nu se poate învăţa decât în
limita în care îşi pot însuşi vre-o artă cei cari din fire nu au nici o dispoziţie într-acest sens” .
Oricum, obiectul de studiu rămâne muzeul definit, eficient şi corect, de acelaşi organism
internaţional ca „o instituţie permanentă, fără scoop lucrativ, în serviciul societăţii şi al
dezvoltării sale, deschisă publicului şi care face cercetări privind mărturiile materiale ale
omului şi mediului său ambiant, le achiziţionează, le conservă, le comunică şi, îndeosebi, le
expune, pentru studiu, educaţie şi delectare”.
Ca ştiinţă de sine stătătoare, muzeologia s-a constituit de aproape un secol, dar
preocupări de muzeografie, de organizare a unor colecţii de obiecte, expoziţii şi depozite, sunt
mult mai vechi.
Mărturii antice despre păstrarea obiectelor ce au valoare culturală şi artistică
deosebită, în lumea stinsă cu mii de ani, s-au găsit în Biblie, de unde aflăm că în Palestina se
păstrau, în camere speciale destinate tezaurelor, obiecte considerate foarte valoroase,

81
vestigiile trecutului, armele. Profetul Isaiia relatează că regele Ezechiel a arătat solilor din
Babilonia „casa cu obiectele sale preţioase, argintul, mirodeniile, unguentele rare, casa
armelor şi tot ce se găsea în tezaurele sale”. Chiar dacă obiectele colecţionate diferă, uneori,
de cele păstrate astăzi, scopul, dorinţa de a tezauriza piese cu valoare emoţională, culturală
sau istorică, nu s-a schimbat de milenii.
În Grecia antică, preocupările de tezaurizare nu au fost puţine. Aici a existat
Museionul, templu dedicat artelor şi ştiinţelor, sanctuar al muzelor-zeiţe, în număr de nouă,
ale artelor şi ştiinţei (Clio – istoria, Talia – teatrul de comedie, Urania – astronomia, Caliope
– poezia eroică etc.). Clio a ocupat un loc de cinste dovadă a respectului pe care-l aveau grecii
pentru trecutul lor. Dar preocupări de tezaurizare, la greci, sau constatat şi pe lângă temple
unde, în locuri speciale, se păstrau ofrandele, darurile închinate diferitelor zeităţi.
După cucerirea Greciei de armatele romane, grecii au devenit dascălii romanilor cel
puţin în domeniul artelor. Capodoperele artei greceşti au împodobit colecţiile de artă ale
Romei. Cu timpul, romanii reuşesc să-şi realizeze propria artă pentru care caută să identifice
modul de ocrotire. În timpul lui Augustus, arhitectul Vitruviu, în tratatul său De arhitectura,
recomandă ca edificiile în care sunt adăpostite pinacopecile (expoziţii de tablouri) să fie
construite la nord pentru a se evita lumina directă a soarelui, iar cele ale bibliotecilor să fie
aşezate spre răsărit pentru a se asigura lumină cititorilor. Ne aflăm, deci, nu numai la
momentul colectării-tezaurizării obiectelor istorice şi de artă, dar şi la acela al conştientizării
necesităţii protejării acestora.
În evul mediu, chiar dacă au existat tendinţe de distrugere ale artei antice –
fundamentate pe noua religie (creştinismul) ce s-a impus în toată plenitudinea ei – totuşi se
constată, timid la început, încercări de tezaurizare pe lângă catedrale şi mănăstiri. Spre
exemplu, la Milano se păstrează unul dintre cele mai vechi tezaure medievale constituit în
secolul al VI-lea ce cuprinde piese reprezentative pentru arta romano-bizantină. Europa
occidentală a depăşit stigmatul întunericului prin ilustra personalitate a lui Carol cel Mare,
iubitor de frumos şi colecţionar de obiecte preţioase ale artei romane şi bizantine, a creat la
Aachen (Germania) o curte unde arta şi ştiinţa au fost aşezate la locul care se cuvine
determinând declanşarea unei adevărate renaşteri culturale. Datorită impulsului dat de
renaşterea carolingiană creşte numărul colecţiilor organizate pe lângă mănăstiri, bibliotecile s-
au mărit achiziţionând manuscrise cu o valoare inestimabilă copiate în scriptoriile mănăstirilor
presărate pe cursul Rhinului. Chiar Carol cel Mare a adunat în biblioteca personală cele mai
frumoase manuscrise, având obiceiul a le dăruii. În testamentul său a dispus ca preţioasele
sale cărţi să fie vândute, iar sumele obţinute donate săracilor.

82
 Cu timpul, ca urmare a înrădăcinării obiceiului de colecţionare, în cadrul mănăstirilor
şi catedralelor europene s-au constituit locuri speciale, unde se păstrau aceste bunuri culturale,
numite „veşmintarii” sau „clisarniţe”.
Secolele următoare aduc o vizibilă intensificare a dorinţei de colecţionare ceea ce
determină apariţia primelor colecţii particulare (de familie). Exemplar, în această direcţie, este
cazul lui Jean de France duce de Berry care se remarcă printr-o atitudine de estet şi exigenţă
ştiinţifică; bijuteriile, tapiseriile, piesele preţioase şi le-a inventariat în anul 1413 mai complet
decât au făcut-o alţii în secolul următor când apare ideea muzeului de antichităţi şi muzeului
istoric. Sub regele Francisc I (secolul al XVI-lea) se constituie la Paris nucleul viitorului
muzeu Luvru; tot acum au luat naştere muzeele de la München, Praga, iar la Oxford fiinţează
un muzeu universitar.
Preocuparea generală de ştiinţă redeştepată de gânditorii Renaşterii se dezvoltă
vertiginos în secolul al XVIII-lea când se impune ideea caracterului didactic al muzeelor, dar
şi constituirea muzeografiei ca disciplină ştiinţifică. În anul 1727 apare primul tratat de
muzeografie datorat lui Gaspar Neickel editat la Hamburg în limba latină. Acesta pune în
discuţie probleme specifice muzeografiei precum modul de construire a localurilor,
organizarea expoziţiilor în muzeu. Pe parcursul secolului „luminilor” s-au remodelat şi
fundamentat cele mai importante muzee ale Europei afirmându-se, în opinia lui Ioan Opriş,
megamuzeografia: la Paris, Londra, Viena, Sankt Petersburg, Roma. Se constituie British
Museum pe baza colecţiilor lordului Cotton, Muzeul Ermitaj îşi are originea în achiziţiile
realizate sub Petru I şi Ecaterina II (ca fapt divers, în prima galerie de la Sankt Petersburg,
deschisă în 1717, se oferea fiecărui vizitator un pahar de votcă). La noi, călătorul Francesco
Griselini a admirat, în 1774, o „sală de arme” cu trofee luate de la turci dar şi un femur fosil
când vizitează castelul Huniade din Timişoara. Tot acum se înfiinţează, la Sibiu Muzeul
Brukenthal datorat baronului Samuel von Brukenthal care a mobilizat energii muzeistice ce-şi
găsesc sprijinitori în cadrul nobilimii ardelene.
Revoluţia Franceză de la 1789 a avut un profund impact, pe termen lung, şi la nivelul
muzeologiei ce reflectă, într-o manieră proprie, masivele transformări social-politice. Se
impune muzeul – instituţie de stat prin trecerea în proprietatea statului a colecţiilor regale,
nobiliare şi mănăstireşti constituite în muzee care-şi deschid porţile tuturor, înlocuindu-se –
cum spune Kenneth Hudson – „privilegiul” de a intra în muzeu cu „dreptul” de al vizita. Se
deschid porţile Muzeului Luvru (iniţial sub denumirea de Muzeul Republicii), se înfiinţează
Muzeul monumentelor franceze (cu rol de muzeu istoric), Muzeul artelor şi meseriilor
înfiinţat în mănăstirea St. Martin de Champs etc. Aşadar, Revoluţia Franceză aduce două idei

83
înnoitoare: - gruparea în instituţii de stat a tuturor bunurilor artistice şi culturale, muzeele
intră în sistemul organizării statale ca instrumente de educaţie patriotică şi estetică ; -
transformarea muzeului în centru de cercetare, mai întâi în domeniul istoriei şi apoi în cel al
artelor şi ştiinţelor.
Urmând exemplul Franţei şi în alte ţări ale Europei se vor naşte muzeele naţionale.
Astfel, în Cehia la Praga se înfiinţează Muzeul Naţional, în Suedia adunându-se importante
colecţii etnografice se organizează, la 1891, primul muzeu în aer liber numit muzeul Skanzen,
denumire ce au primit-o , în limbajul internaţional de specialitate, toate muzeele în aer liber;
în ţara noastră, la Bucureşti, este înfiinţat, din iniţiativa lui Alexandru Odobescu, sprijinit de
Al. Ioan Cuza, Muzeul Naţional de Antichităţi (1864), iar la Iaşi fiinţează o pinacotecă bazele
căreia le pune Gheorghe Asachi etc. Această inovaţie muzeistică are strânse legături cu
mişcarea de renaştere naţională ce marchează întreg secolul al XIX-lea numit, pe bună
dreptate, „secolul naţionalităţilor”. Conceptul de muzeu naţional se impune tot mai vizibil în
contrapondere cu cel de muzeu universal în care se reuneau obiecte adunate din întreaga lume
(British Museum, Pergamon din Berlin).
Pe continentul american, muzeele de interes ştiinţific au prins fiinţă încă din secolul al
XVIII-lea. Influenţată iniţial de muzeologia europeană, mişcarea muzeistică din America s-a
diferenţiat încă de la început prin tendinţa novatoare de a îmbina într-un ansamblu ştiinţa,
tehnica şi arta. Tipul modern de muzeu american este reprezentat de Brooklyn Museum,
transformat în 1891 în Institutul Brooklyn pentru artă şi ştiinţă. Muzeele sunt organic
integrate învăţământului universitar şi şcolilor de arte frumoase decât în Europa.
Apar câteva tendinţe noi în muzeologie precum: multiplicarea şi diversificarea
preocupărilor în acest domeniu, apariţia muzeelor regionale şi muzeelor tematice. Astfel, în
cadrul Muzeului Naţional al Scoţiei se înfiinţează o secţie tehnică, se constituie Muzeul
Tehnicii din Munchen, la Torino, în Italia este înfiinţat un muzeu al automobilismului, la
Bucureşti şi la Iaşi s-a creat un Muzeu al tehnicii.
Actualmente, în cercurile specialiştilor se vehiculează o nouă concepţie asupra
muzeului şi exponatului, modernă şi îndrăzneaţă ce consideră că muzeul trebuie să fie în
primul rând un centru de activităţi culturale. Se consideră că nici un exponat nu a fost gândit
pentru a fi aşezat în muzeu. Spre exemplu tablourile unei galerii nu au fost create pentru a fi
aşezate într-un cadru rece şi abstract cum este cel oferit de muzeu, ci pentru a decora o
locuinţă. Prin scoaterea lui din mediul său ambiant, iniţial, noi îl sacralizăm, îi luăm o parte,
dacă nu din valoare, cel puţin din funcţia lui umană. Este necesară reîntoarcerea sa la această
funcţie umană. Dar cum? Susţinătorii acestui curent, în frunte cu Guy Rachet identifică o

84
posibilitate: împrumutarea acasă, pentru o perioadă limitată, a unui tablou celebru sau a unui
al obiect de muzeu, mai ales că depozitele muzeelor gem de obiecte nevalorificate
expoziţional, sau chiar vânzarea unor piese dublete sau mai puţin reprezentative.
Muzeul este o instituţie ştiinţifică ce se ocupă de depistarea, colecţionarea, depozitarea
în condiţii optime, conservarea şi valorificarea bunurilor cu valoare istorică, culturală,
susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural naţional (obiecte istorice, etnografice, de
artă, aparţinând ştiinţelor naturale). În ultimii 10 ani s-au înfiinţat, pe lângă marile muzee,
laboratoare de restaurare cu personal specializat prin care s-a consolidat funcţia de
conservare-restaurare a muzeului.
În anul 1974 într-un moment de efervescenţă culturală a apărut Legea 63/1974 – lege a
patrimoniului pe baza căreia au funcţionat muzeele din ţara noastră şi nou înfiinţatele Oficii
pentru PCN. După 1989, această lege care nu permitea exportul obiectelor de patrimoniu, a
fost abrogată şi înlocuită, parţial, prin Legea privind protejarea patrimoniului cultural
naţional mobil (Legea182/2000). Şi activitatea de inventariere a obiectelor susceptibile de a
face parte din patrimoniul naţional s-a oprit în decembrie 1989. Este de adăugat că Anglia a
intrat în cel de al doilea război mondial având asemenea evidenţe încheiate.
Clasificarea muzeelor. În evoluţia muzeelor ultimei jumătăţi a secolului trecut se pot
deosebi două etape importante. În toată lumea se dezvoltă muzeele regionale şi muzeele
tematice care au ca obiect principal urmărirea unui domeniu – tehnice, ştiinţifice, artă.
Sublinierea particularităţilor locale se impune pretutindeni în lume ca o contrapondere a
uniformităţii. Astfel se poate pune mai bine în lumină contribuţia unei anumite zone la
dezvoltarea generală a ţării. Exemplar în această direcţie este cazul muzeelor etnografice
zonale reprezentative pentru un spaţiu anume. Dar locul muzeelor în reţeaua muzeală este
stabilit şi prin profilul tematic, prin caracterul colecţiilor (istorie, istorie naturală, artă,
arheologie, etnologie, istoria tehnicii etc). Radu Florescu distinge cinci tipuri de muzeu având
drept criteriu cuprinderea teritorială:
1. Muzeul de sit sau monument, casă-muzeu
2. Muzeul local – sătesc, comunal, orăşenesc
3. Muzeul judeţean
4. Muzeul provincial
5. Muzeul naţional (în unele cazuri au primit rangul de muzeu naţional şi cele cu un
patrimoniu valoros chiar dacă nu au o cuprindere teritorială naţională). În România
au fost declarate următoarele muzee ca naţionale:
- Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti

85
 - Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti
- Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca
- Complexul muzeal „Moldova”
- Muzeul Banatului din Timişoara
- Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia
- Muzeul Naţional Cotroceni din Bucureşti
- Muzeul Brukenthal din Sibiu
- Muzeul de Istorie şi Artă a municipiului Bucureşti
Funcţiile muzeului
1. Funcţia de cercetare în scopul constituirii şi completării patrimoniului muzeal
2. Funcţia de consevare - restaurare
3. Funcţia de valorificare educaţională
Funcţia de cercetare – are drept scop constituirea şi dezvoltare a patrimoniului muzeal şi
presupune patru tipuri de activitate: - cercetarea ştiinţifică; - colecţionarea ; - evidenţa
ştiinţifică a patrimoniului; - documentarea ştiinţifică în scopul cercetării.
Rezultatul cercetării ştiinţifice este cunoaşterea patrimoniului propriu şi alcătuirea
sistematică a colecţiilor muzeale care asigură o mai bună valorificare a lor. Există trei căi de
constituire şi dezvoltare a patrimoniului muzeal:
Achiziţia cu cele trei forme:
- liberă, ce are la bază contractul între două părţi interesate (muzeul în
calitate de cumpărătorul şi respectiv vânzătorul).
- condiţionată, este un demers în care se realizează un contract între două
părţi, însă una din părţi impune unele condiţii.
- forţată, intervine în cazul în care obiectele ce urmează a fi vândute au ajuns
sub incidenţa legii.
Donaţia are două forme:
- donaţia între vii
- testamentul
Ambele se realizează între persoana donatoare şi muzeu care este liber să hotărască dacă
acceptă sau nu acea donaţie (funcţie de valoarea donaţiei sau de condiţiile impuse de donator).
Colectarea în teren – se efectuează în timpul săpăturilor arheologice, dar şi în cazul altor
discipline precum: etnografia, arta plastică şi decorativă, ştiinţele naturii etc. Pe teren se
efectuează, mai întâi, o periegheză în vederea identificării obiectelor de valoare ce pot intra în
sfera de interes a instituţiei muzeale.

86
Funcţia de restaurare-conservare – cuprinde toate activităţile ce au drept finalitate păstrarea
patrimoniului muzeal. Importantă rămâne cea de conservare, ce presupune continuitate şi
stabilitate, ce are un caracter preventiv, creând condiţiile optime de păstrare a obiectelor ce
seamănă cu măsurile de igienă umană pentru a evita îmbolnăvirea şi răspândirea bolilor.
Restaurarea are un scop curativ, de însănătoşire, de înlăturare a bolilor în vederea prelungirii
vieţii obiectelor muzeale.
În activitatea de conservare a patrimoniului muzeal este vizibilă cercetarea
interdisciplinară fiind nevoie de cunoştinţe din variate domenii (fizică, microbiologie, chimie
etc) şi cunoaşte câteva forme în care se armonizează posibilităţile cu necesităţile: -
optimizarea condiţiilor de expunere
- optimizarea condiţiilor de depozitare
- optimizarea condiţiilor de filmare şi fotografiere
- optimizarea ambalării şi transportului
Conservarea trebuie să se plieze la natura materialului din care este confecţionat bunul
muzeal, la stabilitate sau instabilitatea lui, pentru aceasta trebuie să se cunoască: structura,
natura (organică, anorganică), proprietăţile materialelor, factorii care intervin asupra
obiectului, efectele acestei intervenţii. Funcţie de acestea se efectuează controlul
microclimatului urmărindu-se următorii factori: umiditatea, căldura, radiaţiile spectrului
vizibil şi invizibil (lumina), poluarea.
Funcţia de valorificare educaţională – se bazează pe organizarea expoziţiilor care reprezintă,
în fapt, finalitatea activităţii muzeale. În principal s-au dezvoltat trei tipuri de expoziţii:
- expoziţia de bază, cuprinde exponate autentice, auxiliare şi complementare
care ilustrează specificul respectivului muzeu.
- expoziţia tematică temporară, este limitată în timp şi se organizează cu
ocazia unor evenimente speciale (aniversări, descoperiri spectaculoase,
încheierea unei campanii de cercetare)
- expoziţia itinerantă, este una temporară organizată în afara sediului
muzeului. Se folosesc piese originale aflate într-o bună stare de conservare
şi rezistente la transport.
Subliniem că între cele trei funcţii există o strânsă legătură şi reciprocitate, nu se poate
stabili, în mod universal valabil, preponderenţa unei dintre ele. Se constată însă acordarea
unei importanţe sporite, la un moment dat, funcţie de necesităţile muzeului, uneia sau alteia
dintre acestea.
Cercetarea în muzeu

87
 În cadrul muzeului s-au identificat trei tipuri de cercetare:
- cercetarea specifică, în domeniile istoriei naturale, arheologiei, istoriei,
istoriei artei, etnografiei (etnologiei), memorialistică, istoria tehnicii.
- investigaţia de conservare, are în vedere conservarea şi restaurarea
obiectelor din patrimoniul muzeal (investigaţia fizică, chimică, biologică).
- cercetarea psiho-sociologică, se realizează de un personal specializat şi se
ocupă de studierea structurilor publicului, opţiunile şi comportamentul
acestuia.
Valorificarea cercetării muzeale se efectuează prin câteva instrumente ce reprezintă
finalizarea unei etape sau finalizarea unei teme de cercetare: raportul, monografia,
repertoriul şi catalogul (de semnalare, sumar, de colecţie, exhaustiv).
Muzeul şi publicul. Finalitatea muzeului ca instituţie trebuie să fie, fără îndoială, educarea
publicului fără de care şi-ar anula însăşi menirea sa. Iată de considerăm că muzeul ar trebui
să fie mai aproape de şcoală, deşi astăzi unele sunt adevărate instituţii de cercetare neglijând
funcţia educativă, relaţia lor cu publicul. Dacă în muzeele Europei Occidentale şi în cele
americane s-au făcut paşi considerabili în direcţia armonizării relaţiei cu publicul, la noi
lucrurile se află încă la început. Se impune realizarea unei strategii naţionale în acest sens care
să înceapă prin înfiinţarea, acolo unde nu există, a departamentelor de relaţii cu publicul şi de
pedagogie muzeală.
Pedagogia muzeală înseamnă aplicarea unui sistem coerent, ştiinţific menit de a
desăvârşi dorinţele de autoeducaţie a publicului de toate vârstele. Ea trebuie să fie direcţionată
spre eficientizarea culturală a instituţiei muzeale, calea spre acest scop trece prin mâinile
managerului şi presupune, printre altele, implicarea personalului muzeal în găsirea de soluţii
acceptabile în condiţiile date, de formare a unui public propriu. Fără îndoială că cel mai
interesat public rămâne cel şcolar, în condiţiile în care muzeul intră în categoria mijloacelor
de învăţământ cu un încărcat mesaj vizual constituind un ansamblu ce nu poate fi ocolit, căci
după cum constată Al. Tzigara-Samurcaş, muzeul întregeşte „învăţământul dat în şcoli şi
universităţi, căci orice învăţământ care pleacă de la obiecte chiar, este mult mai persuasiv şi
mai real decât teoria pură”. Dar aici intervine problema colaborării. Vom enumera mai jos
căile prin care muzeul se adresează publicului şcolar:
- vizita organizată la iniţiativa şcolii
- vizita pregătită de responsabilii celor două instituţii de regulă conform
programei şcolare.
- ora de curs desfăşurată în muzeu sub conducerea profesorului

88
 - cursuri suplimentare sau de iniţiere pe teme de istoria culturii şi civilizaţiei,
arheologie, tehnică, critică artistică, istoria artei etc.
- activităţi expoziţionale realizate prin colaborare la sediul şcolii sau al
muzeului în săli special afectate.
- participarea la activităţile muzeului (seri muzicale, concerte, spectacole,
concursuri, filme etc).
Muzeul ocupă un loc central în educaţia respectului faţă de patrimoniul cultural, el nu
ignoră noile tehnologii, dovedindu-se activ în propagarea acestora, explică schimbările sociale
profunde pe care le determină ajutând oamenii să-şi aprecieze mai corect valorile culturale. Se
observă nevoia intervenţiei instituţiilor culturale pentru a susţine pregătirea postşcolară într-o
lume a ofensivei informaţionale între aceste instituţii aflându-se şi muzeul ce se bucură de o
încredere tradiţională folosind drept mijloace experimentul, demonstraţia şi spectacolul.
Materiale complementare expoziţiei. Atragerea publicului spre expoziţiile muzeale este
strâns legată de sistemul publicitar, de popularizarea activităţii ce se efectuează prin
numeroase mijloace, asupra câtorva vom zăbovi în cele ce urmează.
1. Afişul – muzeul trebuie să aibă un afiş permanent cu un înalt nivel artistic, care să atragă
atenţia virtualilor vizitatori şi să le furnizeze informaţiile esenţiale (adresă, program de
vizitare, ofertă).
2. Ilustrata – cu imaginea edificiului muzeului sau a pieselor mai importante.
3. Pliantul – reprezintă mijloace prin care vizitatorii îşi pot reaminti, după părăsirea muzeului
a celor mai importante momente din expoziţiile sale.
4. Ghidul muzeului – prezintă muzeul, deseori exhaustiv, în direcţia firească de vizitare.
6.Catalogul de expoziţie şi catalogul de colecţie.
Astăzi, la început de mileniu III, într-o eră a comunicării se impune rediscutarea
locului şi rolului muzeului, al reţelei specializate, al conexiunilor şi personalului acestuia în
vederea identificării instrumentelor muzeale moderne necesare constituirii unui muzeu
deschis, comunitar, democratic şi, de ce nu, de anticipare.

89