UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE – specializarea GEOGRAFIA TURISMULUI

I. INTRODUCERE

Dezvoltarea umană reprezintă capacități și îndreptățiri ale oamenilor de a-și alege și urma
propriile opțiuni relaționate calității vieții (cf. Programului națiunilor Unite pentru Dezvoltae
PNUD).
În accepțiunea globală, acest concept integrează: îngrijirea sănătății, educația, religia,
participarea la viața economică, socială și politică.
În acest context, se recunosc drept cerințe fundamentale următoarele: o viață lungă și
sănătoasă, dobândirea de cunoștințe, acces la resurse pentru un nivel de trai decent,
accepțiune convenită la nivel internațional și nu determinată exclusiv în funcție de
posibilitățile economice ale unei anumite perioade a dezvoltării comunității din care fac parte.
Indicele Dezvoltării Umane a fost creat la initiațiva membrilor P.N.U.D. în anul 1990 ca
măsură a dezvoltării umane.
Acesta a fost definit în primul Raport al Dezvoltării Umane (1990) ca un indice agregat
(compozit) pe baza celor trei componente esențiale ale dezvoltării umane: longevitatea
(speranța de viață la naștere), educația și standardul de viață.
Primele două componente sunt considerate variabile de 'stoc' (indică acumulările obținute în
domeniul sănătății și educației).
Standardul de viață este considerat o variabilă de 'flux' care caracterizează gradul în care
oamenii au acces la resursele necesare pentru o viață decentă.
Indicele dezvoltării umane este utilizat pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare
a unei țări, folosind indicatori sociali și economici. Până în 1990 pentru a cuantifica nivelul de
dezvoltare a țărilor se folosea exclusiv indicatorul economic PIB pe locuitor care măsoară doar
prosperitatea materială.
Metodă de calcul al IDU
Indicele dezvoltării umane este o măsură relativă și comparativă rezultată dintr- un set de
norme cu valori minime și maxime (tabel nr. 1).
Indice Unitatea de măsură Valoare minimă Valoare maximă*
Sanatate Speranța de viață 20 85
Educatie Rata de 0 15
alfabetizare/Anii medii
de școlarizare 18
Durata așteptată a 0
educației
Standard de viata Venit național brut per
capita (2011 exprimat 100 75,000
la Paritatea Puterii de
Cumpărare PPC$)
*tinte-propuse pentru
a fi indeplinite pana in
2030
Sursa: Raportul Dezvoltării Umane, 2016, PNUD

Conform calculului indicelui IDU, performanța unei țări este cuprinsă între 0 și 1. Valoarea se
calculează pentru fiecare indice în parte, folosindu-se formula generală:

Valoare nominală -Valoare minimă

Dimensiunea valorii = --------------------------------------------
Valoarea maximă - Valoare minimă

Numărătorul este dat de diferența dintre valoarea atinsă în domeniul specific înregistrată de
țara analizată și valoarea minimă înregistrată la nivel unei unități teritoriale superioare (în
cazulde față valaorea minimă înregistrată la nivel mondial).
Numitorul are o dimensiune normativă, reflectând distanța de parcurs între valoarea minimă și
cea maximă pentru indicatorul respectiv.
Longevitatea (Speranța de viață) reprezintă durata medie a vieții unei persoane. Utilizarea
acestui indice la calcularea IDU reflectă situația domeniului sănătății pentru țările analizate.

Valoare nominală -Valoare minimă

 Isv = --------------------------------------------
Valoarea maximă - Valoare minimă

Valoarea speranței de viață este puternic influențată de nivelul de dezvoltare al statelor

(ex. țări cu valori foarte ridicate: Japonia: 83,9 ani, Elveția: 83,5 ani; țări cu valori foarte
scăzute: Sierra Leone 52,2 ani, Nigeria 53,9 ani, Lesotho 54,6 ani, Guineea Ecuatorială 57,9
ani).
Nivelul de educație este calculat prin intermediul a doi indici: rata de alfabetizare a
populației peste 15 ani (populația care a efectuat învățământul obligatoriu) și respectiv durata
așteptată a școlarizării (rata populației care urmează studii universitare).
Pentru cei doi indici se aplică aceeași formulă.
Calculul final al indicelui educației este media aritmetică a celor două componente:
valoare rată alfabetizare + valoare durata așteptată a școlarizării
---------------------------------------------------------------------
2

Standardul de viață (componenta economică) este exprimat prin venitul pe cap de locuitor
(exprimat în dolari internaționali) și se calculează utilizându-se metoda logaritmului deoarece
un venit nelimitat (mai mare de 75.000 dolari internaționali) nu este absolut necesar pentru a
atinge o creștere deosebită a nivelului dezvoltării umane.
Ln (valoare actuală) – Ln (valoare minimă mondială)
-------------------------------------------------------------------------
Ln (valoare maximă mondială) – Ln (valoare minimă mondială)

-acest indice reflectă capacitatea de cumpărare a populației.

În final, valoarea IDU va fi egală cu media aritmetică a celor trei indici calculați în prealabil:

(Indice Sănătate + Indice Educație + Indice venit)

IDU = -----------------------------------------------------------------------
 3

La nivel mondial, anual este elaborat un clasament al țărilor pe baza calculării indicelui IDU.
Astfel, în funcție de nivelul de dezvoltare umană, țările sunt grupate în 4 categorii (cf.
clasamentului aferent anului 2017):
-țări cu dezvoltare umană foarte ridicată (IDU: peste 0,800): 58 state: ex. Norvegia, Germania,
Japonia, Australia, Brunei etc.
-țări cu dezvoltare umană ridicată (IDU:0,799-0,701): 53 țări: ex.:Belarus, Oman, Mexic.
-țări cu dezvoltare umană medie (IDU: 0,699-0,550): 39 state: ex.: Rep. Moldova, Gabon,
Paraguay, Egipt etc.
- țări cu dezvoltare umană scăzută (IDU: sub 0,550): 38 state: ex.: Ciad, Siria, Angola, Tanzania,
Nigeria etc.

Dacă analizăm valorile indicelui dezvoltării umane la nivel mondial, constatăm că statele care
au I.D.U. cel mai ridicat sunt acelea care au şi o economie puternic dezvoltată, precum : S.U.A.,
Canada, Japonia, Australia şi majoritatea ţărilor din Europa Occidentală, Centrală şi de Nord,
precum Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Benelux, Austria, Elveţia, Danemarca,
Norvegia, Suedia, Finlanda etc. La acestea, I.D.U. este peste 0.900, componentele indicelui
(Indicele speranţei de viaţa, Indicele educaţiei şi Indicele de venit) având deasemenea valori
ridicate.
Cel mai ridicat I.D.U. îi revine Norvegiei, ce înregistrează 0.953, Elvetiei cu 0.944 şi Australiei,
cu 0,939.
Statele din această categorie au înregistrat o creştere progresivă încă din anul 1975
până în prezent, nesuferind deloc descreşteri în ceea ce priveşte Indicele Dezvoltării Umane.
De exemplu, Norvegia, Elvetia si Liechtenstein sunt state care se remarcă prin Indicele
de Venit, înregistrând valori maxime, egale cu 1,000. Aceste state au deasemenea cele mai
mari valori ale PIB-ului/locuitor. Astfel, Norvegia are 68.012 $/loc, Elvetia înregistrează 57.625
$/loc, iar Liechtenstein depăşeşte orice altă valoare înregistrată la nivel mondial, de 97.336
$/loc.
În ceea ce priveşte Indicele Speranţei de Viaţă se remarcă Hong Kong, China cu 0,933 şi
o speranţă de viaţă de 84,1 ani, apoi Japonia cu 0,909 şi o speranţa de viaţă de 83,9 ani şi
Elveţia cu 0,944 cu o speranţă de viaţă de 83,5 ani.
 Indicele de Educaţie înregistrează cele mai ridicate valori în state precum Australia,
Irlanda, Belgia, Danemarca, Noua Zeelanda unde atinge valori de 0,939.
Raportul Mondial al Dezvoltării Umane are în vedere Hong Kong-ul, interpretat separat
de China, care reuşeşte să pătrundă în lista ţărilor cu I.D.U. ridicat, având un indice de 0,933.
Ţări precum Coreea de Sud sau Singapore au înregistrat o creştere evidentă a Indicelui
Dezvoltării Umane, de la 0,713 respectiv 0,729 la 0,903 respectiv 0,932, între anii 1975-2005,
în schimb ce restul statelor înregistrau peste 0,800 încă din 1975.
Tot în categoria ţărilor cu Indicele Dezvoltării Umane ridicat intră şi acele state care au
indicele cuprins între 0,800 şi 0,899.
Aici întâlnim restul ţărilor din Europa (mai puţin Ucraina şi Republica Moldova, ce se
încadrează în lista ţărilor cu I.D.U. mediu), Mexicul, ţări din America de Sud (Brazilia, Argentina,
Chile, Uruguay), Arabia Saudită, Rusia, Libia (este singurul stat din Africa cu I.D.U. ridicat) etc.
În această categorie, aproximativ 30% dintre state au fost introduse pentru prima oara
în Raportul Mondial al Dezvoltării Umane, după anul 2004. Printre acestea se numără Brunei,
Qatar, Saint Kitts si Nevis, Tonga şi altele.
Majoritatea ţărilor cu Indicele Dezvoltării Umane cuprins între 0,800 şi 0,899 au
înregistrat creşteri progresive din anul 1975 până în zilele noastre, dar sunt şi state care, după
ce au înregistrat valori ridicate ale I.D.U., au decăzut treptat de la an la an (din anul 1985) şi
abia după 2000 au revenit la valori ridicate ale indicelui. Printre aceste se numără cele 3 Ţări
Baltice, Estonia, Letonia şi Lituania, Croaţia, Bahamas, Bulgaria, România, Belarus şi Federaţia
Rusă.
De exemplu, Estonia înregistra în anul 1985 un indice egal cu 0,820, iar în 1990 şi 1995 s-
a sesizat o scădere a acestuia până la 0,813 respectiv 0,792, iar în anul 2000, aceeaşi ţară avea
I.D.U. de 0,829, crescând până la 0,860 în anul 2005.
Şi ţara noastră, România, are aceeaşi soartă. De la I.D.U. de 0,792 în anul 1985, scade până la
0,777 în 1990 şi până la 0,772 în 1995, iar în anul 2000 înregistrează o creştere până la 0,780.
În 2005 România se număra printre ţările cu un Indice de Dezvoltare Umană ridicat, ocupând
locul 53, la nivel mondial, cu 0,811.
Printre ţările care au progresat evident în ceea ce priveşte Indicele Dezvoltării Umane,
se numără Mexicul, care de la 0,694 în anul 1975 ajunge la 0,829 în 2005, Omanul, de la 0,487
în 1975 creşte până la 0,814 în 2005, Arabia Saudită, de la 0,611 în 1975 ajunge până la 0,812,
Malayezia, de la I.D.U. în 1975 de 0,619 pâna la 0,811 în anul 2005 şi Brazilia, care în 1975
înregistra un indice de 0,649 şi reuşeşte să crească până la 0,800 în anul 2005, fiind la limita
dintre I.D.U. ridicat şi mediu.
 Federaţia Rusă, în ciuda dezvoltării evidente din ultimii ani si a statutului de mare putere
pe care l-a căpatat de-a lungul anilor, are un Indice destul de scăzut, din cauza speranţei de
viaţă reduse la naştere, de 65 ani şi a PIB-ului relativ scăzut,de 10.845 $ americani. Valoarea
PIB-ului este relativ scăzută deoarece suprafaţa ţării este foarte mare şi deasemenea sunt
foarte mulţi locuitori.

Din categoria ţărilor cu Indicele Dezvoltării mare, fac parte ţări care au indicele cuprins
între 0,700 - 0,799.
Prima categorie, cu I.D.U. cuprins între 0,700 - 0,799 cuprinde majoritatea ţărilor din
Asia precum Mongolia, Albania Turcia, Iran etc, dar şi Ucraina şi Republica Moldova din
Europa, state din America de Sud precum Columbia, Peru, Venezuela, Ecuador etc, şi state din
Africa, precum Algeria, Tunisia şi Egipt.
La ţările cu I.D.U. mare, valoarea cea mai mare a acestuia o are Iran, din Asia, cu o
valoare de 0,798, urmată de Palau, cu 0,798 şi Seychelles, cu o valoare apropiată de 0,797.
În ceea ce priveşte Indicele Speranţei de Viaţă, în fruntea listei se află Costa Rica cu
0,794 şi 80,0 ani speranţă de viaţă la naştere, urmată de Cuba, cu 0,777 şi 79,9 ani speranţă de
viaţă la naştere, şi Lebanon, cu 0,757 şi 79,8 ani speranţă de viaţă la naştere.
După Indicele de Educaţie, cele mai dezvoltate sunt Palau cu 0,798, Iran cu 0,798 şi
Seychelles cu 0,797.
După Indicele de Venit, în fruntea clasamentului întâlnim in Trinidad si Tobago cu 0,784
şi un PIB/loc de 28.622 $ americani, urmată de Seychelles cu 0,797 şi un PIB/loc de 26.077 $
americani şi Turcia cu o valoare a Indicelui de venit de 0,791 şi un PIB/loc de 24.804 $
americani.
În cadrul clasamentului cu I.D.U. mediu între 0,700 şi 0,799 am putut observa că
majoritatea statelor au înregistrat o creştere progresivă indicelui, dar deasemenea, s-au
produs şi scăderi bruşte ale acestuia, de-a lungul anilor.
Este cazul Ucrainei, stat european, care în 1990 a înregistrat un indice de 0,809, ceea ce
o clasa printre statele cu I.D.U. ridicat, iar în anul 1995 a scăzut până la 0,756, ca după 5 ani să
crească numai până la 0,761, iar în anul 2005 să aibă 0,788, urmand ca in 2018 sa scada iar la
0,751.
Şi Republica Moldova a avut o situaţie asemănătoare, în 1990 având un I.D.U. de 0,740,
care după 5 ani a scăzut până la 0,684, în 2000 a mai scăzut încă un pic până la 0,683, iar în
2005 a înregistrat 0,708. In prezent a scazut iar la 0,700.
 Tot în categoria ţărilor cu I.D.U. mare intră şi statele cu I.D.U. cuprins între 0,600 şi
0,699, care sunt mult mai puţine. Astfel de state sunt India şi alte câteva din Asia, Bolivia şi ţări
din Africa de Sud, dar şi Marocul, Gabonul şi Guineea Ecuatorială.
Acestea sunt ţări care au progresat de-a lungul anilor, cu excepţia a 3 state, Africa de
Sud, Tadjikistan şi Bostwana, care, de la valori ale I.D.U. de 0,745 respectiv 0,705 şi 0,674 au
ajuns în 2005 la valori de 0,674, respectiv 0,673 şi 0,654.
Africa de Sud şi Bostwana, deşi sunt ţări destul de dezvoltate din punct de vedere economic,
cu o valoare a PIB-ului/loc mare, de 11.110 $ americani respectiv 12.387 $ americani, sunt
incluse în aceasta categorie medie datorită Indicelui Speranţei de Viaţă care este foarte scăzut,
de 0,430 şi 50,8 ani speranţa de viaţă la naştere, respectiv 0,385 şi 48,1 ani speranţa de viaţă la
naştere.

Din categoria ţărilor cu Indicele Dezvoltării mediu, fac parte ţări care au indicele cuprins între
0,550 - 0,700.
La ţările cu I.D.U. mediu, valoarea cea mai mare a acestuia o are Filipine, cu o valoare de 0,699,
urmată de Africa de Sud, cu 0,699 şi Egipt, cu o valoare apropiată de 0,696.
În ceea ce priveşte Indicele Speranţei de Viaţă, în fruntea listei se află Vietnam cu 0,694 şi 76,5
ani speranţă de viaţă la naştere, urmată de Morocco, cu 0,667 şi 76,1 ani speranţă de viaţă la
naştere, şi Nicaragua, cu 0,658 şi 75,7 ani speranţă de viaţă la naştere.
După Indicele de Educaţie, cele mai dezvoltate sunt Bolivia cu 0,693, Kyrgyzstan cu 0,672 şi
Africa de Sud cu 0,699.
După Indicele de Venit, în fruntea clasamentului întâlnim in Guineea Ecuatoriala cu 0,591 şi un
PIB/loc de 19.513 $ americani, urmată de Irak cu 0,685 şi un PIB/loc de 17.789 $ americani şi
Indonezia cu o valoare a Indicelui de venit de 0,694 şi un PIB/loc de 10.846 $ americani.
Tot în categoria ţărilor cu I.D.U. mediu intră şi statele cu I.D.U. cuprins între 0,600 şi 0,699,
care sunt mult mai puţine. Astfel de state sunt India şi alte câteva din Asia, ţări din Africa de
Sud, dar şi Marocul si Gabonul.

Din categoria ţărilor cu Indicele de Dezvoltare Umană scăzut, fac parte tari care au indicele
cuprins intre 0,350-0,550. Cuprind numai ţări din Africa.
La ţările cu I.D.U. scazut, valoarea cea mai mare a acestuia o au Insulele Solomon, cu o valoare
de 0,546, urmată de Papua Noua Guinee cu 0,544 şi Tanzania, cu o valoare apropiată de 0,538.
În ceea ce priveşte Indicele Speranţei de Viaţă, în fruntea listei se află Insulele Solomon cu
0,546 şi 71,0 ani speranţă de viaţă la naştere, urmată de Senegal, cu 0,605 şi 67,5 ani speranţă
de viaţă la naştere, şi Tanzania, cu 0,538 şi 66,3 ani speranţă de viaţă la naştere.
După Indicele de Educaţie, cele mai dezvoltate sunt Benin cu 0,515, Togo cu 0,503 şi Uganda
cu 0,516.
După Indicele de Venit, în fruntea clasamentului întâlnim in Nigeria cu 0,532 şi un PIB/loc de
5311 $ americani, urmată de Sudan cu 0,502 şi un PIB/loc de 4119 $ americani şi Mauritania cu
o valoare a Indicelui de venit de 0,520 şi un PIB/loc de 3592 $ americani.
Ţările din aceasta grupă sunt state care au avut şi creşteri ale IDU de-a lungul anilor, dar şi
state ce au suferit descreşteri ale indicelui. Astfel de ţări sunt Zambia, care în 1985 avea un
indice al dezvoltării umane egal cu 0,489, iar în 2005 a scăzut până la 0,434, Coasta de Fildeş,
cu 0,453 în 1985 şi 0,432 în 2005 şi deasemenea şi Republica Congo, al cărei indice a scăzut de
la 0,430 în 1985 până la 0,375 în anul 2000 şi a crescut în 2005 până la 0,411.

II. ANALIZA TARII ALESE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL INDICELUI

DEZVOLTARII UMANE

FRANTA

Indicele Sperantei de Viata

Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția comunităților de peste
mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste
mări (inclusive Mayotte). Dacă sunt incluși și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia
Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie,
populația întregului teritoriu francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială.
Recensăminte naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar, din ianuarie 2004,
se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu excepția comunităților de
peste mări, și la fiecare cinci ani în rest. În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01 și 27,3% dintre nou-
născuții din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte
născut în afara Uniunii Europene. În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al
XXI-lea. Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se
bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume și de ajungerea la vârsta a treia a generației
baby boom — fenomen denumit acum papy boom . Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a
crescut, astfel, de la 17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o treime în 2050, conform INSEE. Conform
demografului Michèle Tribalat 14 milioane de persoane (adică un sfert din populația țării) aveau, în 1999, cel
puțin un părinte sau bunic imigrant. În 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de
ONU („persoane născute în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de imigranți, adică 11,1% din
populație, dintre care 5,1 milioane (7,8%) născuți în afara Uniunii Europene. Ea se clasează pe locul al șaselea
mondial, după Statele Unite (42,8 milioane), Rusia (12,3),Germania (9,8), etc. dar este înaintea Regatului Unit
(7,0), a Spaniei (6,4) și a Italiei (4,8). Franța este, în același timp, una dintre statele Uniunii Europene care
înregistrează procentajele cele mai mari de persoane provenite din familii de imigranți (din prima sau a doua
generație) în rândul persoanelor între 25 și 54 de ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel puțin unui
imigrant, dând un total de Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului),
Franța metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau cu 1.100.000 mai mulți decât în1999 și
8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate franceză, pe care au putut-o obține prin
naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții sunt, în principal, proveniți din Uniunea Europeană (34%), din
Maghreb (30%), din Asia (14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa subsahariană (11%). Copiii
imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi imigranți reprezentau, în 2008, 6,5 milioane de
persoane, adică 11% din populație. Trei milioane dintre aceștia aveau ambii părinți imigranți. În total, numărul
imigranților și copiilor de imigranți (a doua generație) se ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din
populație (dintre care puțin peste 5 milioane de origine europeană și 4 milioanede origine
maghrebiană).Imigranții obțin venituri, în medie, mai mici cu o treime decât neimigranții;în rândurile lor, cei
fără studii superioare sunt de două ori mai numeroși și cei care trăiesc sub pragul sărăciei sunt de trei ori mai
mulți Totuși, la persoane cu situație socială similară, accesul la procesul de învățământ și veniturile pe care le
realizează sunt apropiate de cele ale francezilor născuți în Franța. Populația de imigranți, împreună cu cei care
aparțin unor minorități vizibile, în Franța, sunt adesea victime ale discriminării. Pentru motive nedeterminate
și aflate încă în discuție, o partedin această populație recurge la fundamentalismul religios. Se observă, însă, și
o anumită convergență între modul de viață al populației imigrante și cel al vechilor francezi autohtoni.
Franța era, în 2009, cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda, cu o descendență finală a femeilor
născute în 1959 de 2,12 copii și cu un indicator conjunctural al fertilității de 1,99 copii pe femeie (1,98 în
Franța metropolitană).Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și
profunde.Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în urma dezvoltării contracepției și permiterii
avortului — peste 200.000 de întreruperi de sarcină sunt efectuate anual în Franța. Din ce în ce mai multe
cupluri preferă în locul căsătoriei uniunile libere saupactul civil de solidaritate (PACS), un contract de uniune
mai flexibil decât căsătoria.. În ceea ce privește divorțul, numărul lor s-a majorat de 3,2 ori între începutul
anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000.În ce privește alte forme de sexualitate, acestea sunt, în mare parte,
acceptate în Franța, deși legea, adesea, precede mentalitățile în ceea ce privește toleranța față de minoritățile
sexuale. Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii de aceste cupluri, este legală în Franța
începând cu 18 mai 2013. Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-
lea - evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de numeroase legi împotriva discriminării-, Franța
era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-femeie. Pentru o slujbă cu normă întreagă, femeile primeau, în
2008, un salariu în medie cu 19% mai mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7% -
conform Ministerului Muncii. La nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele conduc doar 8%
dintre întreprinderile care au mai mult de 200 de salariați, și nu reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în
2007 și 13,1% din consilierii generali aleși în 2008.

Indicele de Educatie
În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este laică și gratuită. Dacă
formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în sarcina statului, gestiunea
unităților școlare primare și secundare este în sarcina comunităților teritoriale locale. Învățământul primar se
desfășoară în două faze: 1) grădinița, la care merg copiii foarte mici, are ca scop învățarea primelor
cunoștiințe, socializarea și fixarea elementelor fundamentale de limbaj și numere; apoi, către vârsta de șase
ani, copiii învață în 2) școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii,
precum și o educație civică. Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în
colegii (școligimnaziale) și se încheie cu obținerea„diploma de brevet” A doua se desfășoară în licee și se
încheie cu examene finale și naționale: bacalaureatul (profesional, tehnologic și general), precum și cu
certificatul de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale agricole în învățământul agricol).
Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și sistemul grandes écoles, în care
se intră, în general, prin concurs, în urma absolvirii unor clase pregătitoare. Învățământul superior pentru
diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor,
sau în unități private. Grandes écoles sunt, adesea, considerate a fi mai performante și mai elitiste decât
universitățile.Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități private,
cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și, adesea, cu cultele religioase.Franța a cunoscut în
perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare. În 1936,mai puțin de 3% dintr-o promoție
obținea bacalaureatul; acest procentaj a depășit 30% în 1985 și 60% în 1995. Totuși, această democratizare a
învățământului nu a înlăturat și inegalitățile sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au
obținut diplome de învățământ superior, față de 75% din copiii proveniți din clase sociale mai înstărite. Aceste
inegalități sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la École nationale
d’administration în 2008 aveau vreun părinte muncitor. După programul PISA de comparare a sistemelor de
educație națională, rezultatele sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state
membre aleOECD, în special înce privește creșterea inegalităților, conform anchetei PISA pe 2003. În ciuda
planurilor de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane de persoane, adică 9% din populația
cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în Franța.

Indicele de Venit
Veniturile francezilor ș i puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-lea șide-a lungul anilor
2000, dar într-o manieră inegală, care a accentuat inegalitățile economice între gospodării. În medie, salariile
persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă au atins în 2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro
net pe lună, față de 31.266 euro brut, adică 2.182 euro net lunar pentru bugetari. Veniturile provenite din
proprietatea mobiliară sau imobiliară nu reprezentau decât 9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar
această parte este deosebit de variabilă de la o gospodărie la alta. În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un
venit cu 50% mai mic decât venitul median (pragul de sărăcie definit în Franța), deși jumătate din ei erau
angajați, adesea,cu jumătate de normă și pe baza salariului minim interprofesional garantat (SMIC). SMIC
privește 3,4 milioane de persoane în iulie 2008 și era echivalent cu 9,40 euro brut pe oră în 2012). De la 200 la
300.000 de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal, în Paris și în marile orașe. În 2007,
Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe locul al optulea în lume.[158] Totuși,
în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între țările Uniunii Europene după PIB pe cap de locuitor în
dolari americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică, în
principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.
Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, lanivelul economiei
naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% dinPIB și79% din exporturi. Franța este țara
cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de viziteprimite în 2007, dar numai a treia
din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale.Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape
900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot atâțiaangajați indirecți. Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost
efectuate de turiști în Franța, în2007, din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară.
Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în
special,către Paris), cel balnear (în special pe Coasta de Azur, cel natural, turismul de afaceri (Parisuleste
principala destinație mondială pentru acest tip de turism, de recreere (Disneyland Paris este de
departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa și de practicarea sporturilor de iarnă (în
special, în Alpii de Nord). Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, înmarea lor majoritate, situate în Île-de-
France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, TurnulEiffel, Palatul de la Versailles …); dar și câteva obiective din
provincie atrag și ele numero și turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei ,mont Saint-Michel, Rocamadour,
Castelul Haut-Kœnigsbourg (fr),muzeul Unterlinden(fr) din Colmar, Centrul Pompidou-Metz(fr) sau
parculFuturoscope(fr) Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr) (2,02% în
2009), dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de sectorul public (41% în 2008) și sunt dedicate cercetării
fundamentale mai mult decât în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză
se află la originea a numeroase descoperiri și a fost răsplătită în numeroase rânduri, numărul debrevete
deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut, mai ales că relațiile între întreprinderile private și
cercetarea publică sunt, adesea, considerate mediocre. Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice
de cercetare, cum ar fi CNRS (Centre national de la recherche scientifique). Începând cu 2002, majoritatea
acestor centre de cercetare sunt organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli
de competitivitate (71 în 2007).

Locul Franței în economia mondială

În 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal sau a noua în termenii parității
puterii de cumpărare. Ea este pe locul al patrulea în lume, în 2010, după numărul de întreprinderi clasate în
primele 500 din lume. Economia franceză este foarte deschisă, mai ales către partenerii europeni (65% din
exporturile franceze). Această situație se leagă, parțial, de epuizarea sau de insuficiența resurselor miniere și
energetice, care o obligă să importe, și de dimensiunile relativ reduse ale țării. Ea se explică, însă, și prin
importanța exporturilor. Cu o cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator de produse
agroalimentare realizate intern, datorită, în special, exporturilor de alcool. Totuși, Comerțul exterior al Franței
întâmpină și importante dificultăți. Din 2004, Franța cunoaște un deficit al balanței comerciale(fr) din ce în ce
mai crescut (−75,4 milliards de dolari în 2009), situație ce se explică parțial prin nivelul ridicat al monedei euro
în raport cu dolarul. Între 1990 și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în ceea ce privește
exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%; Franța nu mai era, în 2009, decât al cincilea importator și al
șaselea exportator mondial. Conform Eurostat, această scădere a comerțului exterior francez este cauzată,
parțial, de o creștere a costurilor salariale pe oră.La 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a
anunțat scăderea ratingului Franței,care avea AAA, cea mai bună cotație. Acum, ea nu mai are decât AA+, cu
perspectivă negativă. Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat, însă, cotația triplu A.
III. CONCLUZII

În urma analizării hărţii Indicelui Dezvoltării Umane, am putut observa faptul ca cele mai
dezvoltate ţări din punct de vedere uman sunt acelea care au şi o economie dezvoltată, cum ar
fi statele Americii de Nord, ale Europei, Australia, doar un stat din Africa şi un număr redus de
ţări din Asia.
Deasemenea, ţările cu dezvoltarea umană cea mai scăzuta sunt cele din Africa, deoarece
acolo gradul de educaţie este foarte mic si deasemenea sunt state sărace din punct de vedere
economic, şi nu pot asigura un PIB/loc. cu valori ridicate.
Acest indice nu poate defini singur limitele categoriei ţărilor. Este necesar să se ia în
considerare criteriile istorice, analiza gradului de inegalitate în privinţa repartiţiei resurselor,
existenţa sau amploarea formelor de sărăcie profundă, prezenţa sau absenţa infrastructurilor
sociale.
Speranţa de viaţă este foarte importanta, deoarece acest factor poate modifica foarte mult
Indicele Dezvoltării Umane. De exemplu, un japonez are speranţa de viaţă mult mai mare
decât a unui african din Zimbabwe, deoarece intervin neajunsurile din domeniul alimentaţiei şi
îngrijirile medicale. În ţările industrializate există în medie, un medic la circa 285 de locuitori, în
schimb ce în Africa, unui medic îi revin aproximativ 20.000 de locuitori.
 De asemenea, în numeroase state din Asia, doar 56 % din populaţia adultă ştie să
citească şi să scrie, în timp ce rata alfabetizării la aceeaşi categorie este de aproape 90 % în cea
mai mare parte a Americii Latine şi de 86 % în China, fără a aminti cele mai dezvoltate ţări la
nivel mondial, precum S.U.A., Canada, Norvegia etc.

În concluzie, variaţia Indicelui Dezvoltării Umane este strâns legată de valorile

componentelor acestuia (Indicele Speranţei de Viaţă, Indicele Educaţiei, Indicele de Venit).
-IDU – o măsură cantitativă a gradului de dezvoltare al unei țări/regiuni/județ prin raportarea
la capitalul uman

-Introducerea acestui indice la începutul anilor '90 cauzată de necesitatea de a măsura

progresul uman

-oferă explicaţii asupra cauzelor diferenţierilor în clasamentul mondial al ţărilor

-reflectă priorităţile naţionale, pune în evidenţă disparităţile

-indicator stabil: mai multe încercări de a calcula ( schimbarea ponderilor), valoarea ( respectiv
ierarhia ) IDU pe ţări nu s-a schimbat

-IDU nu este un indicator perfect, dar este considerat util, deoarece are un grad mai mare de
cuprindere decât PIB, măsurând şi alte elemente relaționate dezvoltării umane alături de
componenta economică (veniturile)

-Indicele Dezvoltarii Umane la Franta a scazut simtitor din 2016 pana in 2018, de pe locul 21 pe
locul 24
 -tari cu Indicele Dezvoltarii Umane ridicat
- tari cu Indicele Dezvoltarii Umane mare
- tari cu Indicele Dezvoltarii Umane mediu
- tari cu Indicele Dezvoltarii Umane slab
-alte teritorii
-date indisponibile
 BIBLIOGRAFIE

1. GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ, Seminar şi Lucrări practice, Daniel

Peptenatu, Cristian Draghici, Andreea-Loreta Cepoiu, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
2. http://ro.wikipedia.org
3. https://vdocuments.site/indicele-dezvoltarii-umane-in-franta.html
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_dezvolt%C4%83rii_umane