5 Încercările Maşinilor Sincrone

236 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ELECTRICE
CAPITOLUL 5
ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR SINCRONE

Datorită particularităţilor constructive şi funcţionale prezentate de
maşinile sincrone, tehnologiile încercărilor, prelucrarea rezultatelor şi
determinarea caracteristicilor acestor tipuri de maşini vor ţine cont de o serie de
prevederi, după cum urmează:
- pentru maşinile trifazate, determinarea tuturor parametrilor se face
conform schemei de conexiuni în stea a înfăşurării indusului;
- toţi parametrii se vor calcula pe fază, iar la exprimarea lor în unităţi
relative se vor lua ca mărimi de raportare, valorile nominale ale tensiunii şi
puterii aparente. Valorile nominale ale curentului şi impedanţei vor fi:
SN
IN = [A] (5.1)
3U N
U N2 S
ZN = = N2 [Ω] (5.2)
S N 3I N
unde: UN - este tensiunea de linie nominală, în [V]; SN - este puterea
aparentă nominală, în [VA]; IN - este curentul de linie nominal, în [A]. Pentru
raportarea curentului de excitaţie, ca mărime de raportare se utilizează valoarea
curentului de excitaţie corespunzătoare tensiunii şi turaţiei nominale, la
funcţionarea în regim de generator în gol.
- în cazul în care parametrii ce se măsoară depind de temperatura
înfăşurărilor, se impune ca aceasta să fie măsurată;
- valorile parametrilor maşinii se vor determina atât pentru regim
saturat cât şi pentru regimul nesaturat, deoarece valorile acestora depind de
saturaţia circuitului magnetic.
Programul încercărilor, pentru maşinile trifazate şi monofazate, poate fi
extins şi la maşinile cu orice alt număr de faze şi nu face deosebire între
construcţia directă şi cea inversată. Ordinea de succesiune a încercărilor se
stabileşte în general după posibilităţile laboratorului de încercări şi după criterii
de operativitate. Standardele în vigoare prevăd ca încercarea de determinare a
rigidităţii dielectrice a izolaţiei înfăşurărilor faţă de corpul maşinii şi dintre ele,
precum şi a izolaţiei dintre spire, să fie precedată de încercarea la încălzire, de
Capitolul 5 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR SINCRONE 237
verificarea rezistenţei de izolaţie a înfăşurărilor, de încercarea la supraturaţie şi

încercarea la suprasarcină de scurtă durată.
Exceptând determinarea caracteristicilor de pornire ale motoarelor,
toate încercările pot fi efectuate cu maşina în regim de generator.
Programul de încercări pentru maşinile sincrone

1. Verificarea tehnică generală.
2. Măsurarea rezistenţei de izolaţie între înfăşurări şi faţă de masa
maşinii, cu maşina în stare caldă. Ca încercare de lot, se execută cu maşina în
stare rece.
3. Determinarea rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu, cu maşina
în stare rece. Ca încercare de lot, se execută numai dacă este prevăzută în
documentele tehnice normative.
4. Determinarea sensului de rotaţie.
5. Ridicarea caracteristicii de funcţionare în gol.
6.Determinarea curentului de excitaţie la funcţionarea în gol, în regim
supraexcitat (corespunzător tensiunii şi curentului nominal în indus) şi
determinarea caracteristicii în "V".
7. Ridicarea caracteristicii de scurtcircuit simetric trifazat permanent.
8. Ridicarea caracteristicilor de pornire la motoare.
9. Încercarea la încălzire.
10. Determinarea curentului nominal de excitaţie şi a variaţiei nominale
de tensiune.
11. Încercarea sistemului de excitaţie. Se execută conform
documentelor tehnice normative.
12. Determinarea experimentală a reactanţelor înfăşurărilor la maşinile
sincrone cu putere mai mare de 100 kVA.
13. Determinarea pierderilor şi randamentului.
14. Încercarea la suprasarcină de curent.
15. Încercarea la suprasarcină de cuplu la motoare.
16. Încercarea la supraturaţie.
17. Încercarea la tensiune a izolaţiei între înfăşurări şi faţă de masa
maşinii.
18. Încercarea izolaţiei între spire.
19. Determinarea vitezei nominale de creştere a tensiunii excitatoarei
generatorului sau compensatorului sincron la funcţionarea în gol. Pentru
maşinile sincrone cu puteri până la 3000 kVA inclusiv, încercarea se execută

numai dacă este prevăzută în documentele tehnice normative.
20. Determinarea coeficientului de deformare a curbei tensiunii la
generatoare.
21. Determinarea factorului armonic telefonic (FAT) la generatoarele
cu puterea egală sau mai mare de 300 kVA.
22. Măsurarea nivelului de vibraţii. Ca verificare de lot se execută prin
eşantionare. Numărul de motoare supuse încercării se stabileşte în documentele
tehnice normative.
23. Măsurarea nivelului de zgomot.
24. Verificarea gradului normal de protecţie. Este suficientă verificarea
unei singure tipodimensiuni pentru toate maşinile similare din punct de vedere
al gradului normal de protecţie.
La cererea beneficiarului se determină şi momentul de inerţie al
rotorului şi constantele de timp precum şi încercarea la scurtcircuit brusc
(STAS 1893/1-87).
Pentru maşinile cu puteri peste 10MVA programul de încercări se
stabileşte în documentele tehnice normative. Pentru generatoare, circuitul
asupra căruia debitează este considerat practic simetric. Generatoarele şi
compensatoarele cu puteri mai mari de 1000 kVA trebuie să producă, la
funcţionarea în gol ca generatoare, o tensiune practic sinusoidală.
Generatoarele şi compensatoarele cu puteri între 100 şi 1000 kVA, cu frecvenţa
50 Hz, trebuie să producă la funcţionarea în gol o tensiune la care nici una din
valorile instantanee să nu difere de valoarea instantanee a undei fundamentale a
aceleiaşi faze cu mai mult de 10% din valoarea instantanee a undei
fundamentale. Pentru generatoarele cu puteri sub 100 kVA nu se prescrie nici o
condiţie referitoare la forma curbei tensiunii. Asemenea condiţii pot fi însă
stabilite prin documentele tehnice normative.
5.1 PARTICULARITĂŢILE ÎNCERCĂRILOR COMUNE
Măsurarea rezistenţei de izolaţie a înfăşurărilor Această încercare
nu are particularităţi specifice faţă de încercarea de măsurare a rezistenţei de
izolaţie a maşinilor electrice rotative. În plus, datorită capacităţii foarte mari a
înfăşurărilor statorului turbogeneratoarelor, hidrogeneratoarelor şi ale
compensatoarelor sincrone de mare putere şi de înaltă tensiune, este necesar ca
după fiecare măsurare, acestea să fie descărcate atent prin corpul maşinii.
Măsurarea rezistenţei în curent continuu a înfăşurărilor Încercarea

nu comportă particularităţi deosebite faţă de cele cunoscute. La maşina
sincronă de putere, înfăşurarea indusului (statorului) are scoase la placa de
borne începuturile şi sfârşiturile tuturor fazelor, ceea ce permite măsurarea cu
uşurinţă a rezistenţei fiecărei faze. Pentru maşinile de mică putere, unde există
posibilitatea ca înfăşurarea indusului să aibă fazele deja conectate, cu sau fără
nul accesibil, măsurarea rezistenţei se va face conform celor expuse în capitolul
cuprinzând încercările comune maşinilor electrice rotative.
Încercarea la supraturaţie Această încercare se va face conform
standardelor în vigoare (STAS 1893-65 şi 8211-68), pentru maşinile sincrone.
Creşterea turaţiei se va face fie prin mărirea turaţiei motorului de antrenare,
pentru regim de generator, fie prin mărirea corespunzătoare a frecvenţei de
alimentare, pentru regimul de motor. În acest sens, toate maşinile sincrone vor
trebui să suporte timp de 2 minute următoarele sporuri de turaţii:
-pentru turbogeneratoare: 25% peste turaţia nominală;
-pentru hidrogeneratoare: 80% peste turaţia nominală;
-pentru toate celelalte tipuri de maşini sincrone: 20% peste turaţia
nominală. Viteza de rotaţie se va mări lent, iar după menţinerea ei constantă la
valoarea prestabilită şi în timpul corespunzător, se va reduce la zero în acelaşi
mod. După efectuarea încercării, se va controla cu atenţie starea părţilor ce s-au
aflat în mişcare şi se măsoară bătaia inelelor de contact. Încercarea la
supraturaţie a maşinilor cu poli înecaţi se face numai în stare caldă în timp ce la
maşinile cu poli aparenţi se poate face atât în stare rece cât şi caldă la o
temperatură apropiată de cea de lucru.
Determinarea rigidităţii dielectrice a izolaţiei înfăşurărilor
Încercarea de determinare a rigidităţii dielectrice a izolaţiei înfăşurărilor
faţă de corpul maşinii şi între înfăşurări, cu tensiune alternativă, necesită
prezenţa unor instalaţii mari de încercare, datorită valorilor mari ale tensiunii
nominale ale maşinilor. Referitor la încercarea cu tensiune redresată, aceasta
prezintă o mare importanţă pentru maşinile sincrone, iar valoarea tensiunii
redresate se creşte până la de (2,2-2,5) ori tensiunea nominală a maşinii.
Conform standardelor (STAS 8211-68), la încercarea cu tensiune redresată,
pentru maşinile sincrone cu tensiuni nominale peste 3 kV şi puteri peste 1000
kVA, se va măsura concomitent cu tensiunea aplicată şi curentul de scurgere.
Creşterea tensiunii se va face în cel puţin trei trepte, din care una să corespundă
la jumătate din valoarea tensiunii de încercare şi alta la valoarea tensiunii de
încercare. Tensiunea fiecărei trepte (se creşte lin în 10 s), se va menţine timp de
1 minut, iar curentul de scurgere se va măsura în acest timp la intervale de 15
secunde. Calitatea izolaţiei în funcţie de tensiunea aplicată treptei este
caracterizată de variaţia curentului de scurgere, măsurat după 1 minut pe
fiecare treaptă a tensiunii de încercare. După deconectarea instalaţiei de
încercare de pe partea tensiunii joase, înfăşurarea încercată se va descărca
obligatoriu la masă timp de 5 minute. Determinarea rigidităţii dielectrice dintre
spirele înfăşurărilor de curent alternativ, pentru toate maşinile sincrone, cu
excepţia hidrogeneratoarelor, se face conform standardelor în vigoare, cu o
tensiune corespunzătoare curentului de excitaţie nominal dar nu mai mică decât
1,3 ori valoarea tensiunii nominale a maşinii. Această încercare se poate face
atât prin forţarea excitaţiei cât şi prin creşterea frecvenţei tensiunii (această
creştere nu trebuie să fie mai mare de 15% peste valoarea nominală şi se
utilizează la hidrogeneratoarele unde prin scăderea sarcinii se poate creşte
turaţia). Tensiunea de încercare se creşte lin şi se menţine la valoarea prescrisă
a încercării timp de 5 min după care se descreşte în acelaşi mod. Deoarece
maşinile sincrone de putere foarte mare (peste 10MVA) au secţiile bobinei
indusului formate din câte o singură spiră, scurtcircuitarea între spire ia forma
unei duble străpungeri a izolaţiei la corpul maşinii. Producerea scurtcircuitării
spirei în crestătură, sau chiar la partea frontală, este însoţită de o topire intensă
atât a oţelului cât şi a miezului, constituind o avariere gravă a maşinii. Din
acest motiv, la încercarea unor astfel de maşini, trebuie luate măsuri
corespunzătoare de protecţie ce vor acţiona în sensul dezexcitării rapide a
maşinii de încercat.
5.2 VERIFICAREA SIMETRIEI TENSIUNILOR ÎN ÎNFĂŞURAREA
INDUSULUI
Conform standardelor în vigoare (STAS 1893-65), această verificare
este obligatorie pentru maşinile trifazate. Prin această încercare se verifică
corectitudinea conectării bobinelor din componenţa unei faze. Încercarea
constă în măsurarea tuturor tensiunilor între faze, turaţia şi curentul de excitaţie
fiind constante. Diferenţa dintre valorile măsurate nu trebuie să depăşească
suma erorilor voltmetrelor la măsurare. Dacă suma acestor erori nu poate fi
cunoscută, se poate adopta diferenţa maximă admisibilă dintre cele mai mari şi
cele mai mici valori măsurate şi 1% din media acestor valori. Pentru a nu
influenţa rezultatele măsurătorilor, este raţional a se folosi unul şi acelaşi
aparat, care să fie comutat pe fiecare circuit, direct la borne pentru tensiuni sub
600 V şi cu transformatoare de tensiune, peste această valoare. Se poate
verifica simetria tensiunilor fără a excita maşina, măsurându-se doar tensiunea
datorată magnetismului remanent. Concomitent cu verificarea smietriei
tensiunilor, se determină şi succesiunea fazelor, după care se marchează
bornele înfăşurării indusului în conformitate cu prescripţiile din standarde
(STAS 3530-67, tabelul 1). Pentru maşinile având înfăşurări compuse, bornele
maşinii se vor nota cu aceleaşi litere ca şi în cazul înfăşurărilor simple, dar cu
cifre suplimentare înaintea literelor (de exemplu lU1; lU2; 2U1; 2U2).
Înfăşurarea indusului maşinilor sincrone monofazate va avea bornele notate cu
U1 (început) şi U2 (sfârşit), alegerea lor fiind arbitrară.
Tabelul 1
Denumirea şi
Notarea bornelor
modul Numărul Denumirea
deconectare a bornelor bornelor
Începutul Sfârşitul
bobinelor
A.Bobina Prima fază U1 U2
statorului Faza a doua V1 V2
6
(indusului): Faza a treia W1 W2
Fazele separate
Conectarea în Prima fază U1
stea Faza a doua V1
3 sau 4 Faza a treia W1
Punctul N
neutru
Conectarea în Prima fază U1
triunghi 3 Faza a doua V1
Faza a treia W1
B.Bobinele de
excitaţie ale
(inductorului) 2 – K1 K1
maşinilor
sincrone
5.3 STUDIUL FUNCŢIONĂRII MAŞINII SINCRONE ÎN REGIM DE

GENERATOR ÎN GOL
Studiul experimental privind funcţionarea maşinii sincrone în regim de
generator în gol presupune determinarea unor caracteristici ce vor permite
analiza comportării funcţionale a maşinii.
Caracteristica de mers în gol Această caracteristică reprezintă
dependenţa dintre tensiunea indusă în funcţie de curentul de excitaţie, la turaţie
nominală constantă şi sarcină nulă [Eo=f(Ieo) pentru n=nN=ct. şi I=ct.] (figura
5.1). Tensiunea electromotoare Eo, indusă de câmpul magnetic învârtitor la
turaţie constantă, este proporţională cu fluxul maxim Φom respectiv, acesta este
funcţie de curentul de excitaţie Ieo. Cu alte cuvinte, tensiunea indusă Eo este
funcţie de curentul de excitaţie Ieo. Datorită faptului că traseul fluxului conţine
porţiuni feromagnetice, dependenţa Eo=f(Ieo) nu este liniară, intervenind
fenomenul de histerezis. Astfel, caracteristica de mers în gol va prezenta două
ramuri distincte, una pentru sensul crescător al curentului de excitaţie şi alta
pentru sensul descrescător. Se va adopta curba medie a caracteristicii de mers
în gol, cea obţinută ca medie a ordonatelor celor două ramuri. La curent de
excitaţie nul şi rotorul în rotaţie se va obţine la bornele indusului o tensiune
indusă remanentă Eorem.
E0 E0
1,3UN UN
E0rem ∆Ie0
2
Ie0 Ie0
e0max Ie0N
∆Ie0
Figura 5.1 Figura 5.2
Experimental, determinarea caracteristicii se face antrenând rotorul la
turaţia de regim, crescând progresiv curentul de excitaţie de la zero până când
tensiunea obţinută la bornele indusului depăşeşte cu 30% tensiunea nominală a
maşinii (Eo=l,3UN), după care se reduce în acelaşi mod curentul de excitaţie la
zero. Se măsoară în fiecare punct considerat curentul de excitaţie Ieo, tensiunea
la borne Eo, turaţia n şi frecvenţa, cu datele obţinute trasându-se caracteristica
Eo=f(Ieo). Dacă frecvenţa diferă de frecvenţa nominală se va recalcula tensiunea

indusă cu relaţia:
f
E 0 = E 0' ⋅ N [V] (5.3)
f
unde: Eo' - este tensiunea măsurată [V]; f- este frecvenţa măsurată [Hz];
fN - este frecvenţa nominală [Hz].
Determinarea curentului de excitaţie nominal După determinarea
caracteristicii de mers în gol, se trasează curba medie a acesteia, care se
deplasează în originea axelor de coordonate şi prin extrapolarea porţiunii
liniare, la intersecţia cu axa absciselor se obţine mărimea ∆Ieo (figura 5.2).
Astfel, pentru o ordonată dată de pe curba medie a caracteristicii de mers în
gol, se adaugă mărimea ∆Ieo determinându-se abscisa acestei ordonate, ce va
reprezenta de fapt un punct de pe caracteristica de mers în gol ce trece prin
originea axelor de coordonate. Pe această caracteristică medie, deplasată în
originea axelor de coordonate, pentru o tensiune indusă egală cu tensiunea
nominală (Eo=UN) se va determina valoarea nominală a curentului de excitaţie
la funcţionarea în gol IeoN.
5.4 STUDIUL REGIMULUI DE SCURTCIRCUIT LA
GENERATORUL SINCRON
Realizarea regimului de scurtcircuit la generatoarele sincrone nu
presupune dificultăţi deosebite, singura condiţie ce trebuie îndeplinită fiind
aceea ca, impedanţa exterioară de închidere a circuitului în scurtcircuit să fie
minim posibilă (atât ca rezistenţă cât şi ca reactanţă).
A A A A A A A A A
A
A
a. b. A
Figura 5.3 Figura 5.4 Figura 5.5

Scurtcircuitul la un generator trifazat este simetric, dacă se
scurtcircuitează toate bornele de linie ale înfăşurării, în caz contrar
scurtcircuitul este nesimetric. Când se urmăreşte măsurarea curenţilor de

scurtcircuit pe toate trei fazele, circuitul se va forma astfel încât să se obţină un
punct exterior pentru fiecare din cele două conexiuni stea (figura 5.3 a), sau
triunghi (figura 5.3 b).
Atunci când simetria fazelor a fost verificată, se va măsura un singur
curent de scurtcircuit (figura 5.4 a,b), pentru cele două conexiuni.
În unele cazuri speciale, când punctul neutru este accesibil, se adoptă
varianta de scurtcircuitare a tuturor fazelor la punctul neutru (figura 5.5). În
aceasta situaţie, fiecare fază se scurtcircuitează separat, scurtcircuitul
diferenţiindu-se de cel simetric normal (figura 5.3), prin aceea că, curenţii
conţin armonici superioare multiplu de trei.
Caracteristica de funcţionare în regim de generator la scurtcircuit

simetric permanent Încercarea generatorului sincron în acest regim este una
din cele mai importante încercări datorită fenomenului de reacţie a indusului,
ce joacă un rol determinant la acest tip de maşină. Deoarece la maşina sincronă
componenta curentului de excitaţie care compensează reacţia indusului este
semnificativă, aceasta are ca rezultat un curent redus de scurtcircuit stabilizat şi
o dependenţă puternică a tensiunii în funcţie de sarcină, la excitaţie constantă.
La scurtcircuit, partea curentului de excitaţie necesară acoperirii căderii de
tensiune din circuitul de scurtcircuit este mult redusă. Dacă reactanţa indusului
(cu mult mai mare decât rezistenţa) rămâne constantă, independentă de curent,
atunci caracteristica de scurtcircuit Isc=f(Iesc) reprezintă o dreaptă ce va trece
prin origine, dacă maşina nu prezintă magnetism remanent. În cazul în care
maşina prezintă magnetism remanent, aliura caracteristicii suferă modificări şi
nu porneşte din origine (figura 5.6). Pentru ca această caracteristică, de
scurtcircuit, să treacă prin origine vor fi necesare unele corecţii. Se
extrapolează caracteristica de scurtcircuit până la intersecţia cu axa absciselor
obţinându-se mărimea ∆Iesc. Pentru o ordonată dată a caracteristicii de
scurtcircuit ridicată experimental, se adaugă mărimea ∆Iesc, obţinându-se
abscisa acestei ordonate, ce va reprezenta un punct de pe caracteristica de
scurtcircuit ce trece prin originea axelor de coordonate. Dacă înainte de
realizarea încercării maşina se demagnetizează până la anularea totală a
magnetismului remanent, corecţiile nu vor fi necesare, caracteristica de
scurtcircuit trecând prin origine. Considerând cele două caracteristici ale
generatorului sincron, de mers în gol şi de scurtcircuit simetric, raportate la
originea axelor de coordonate, prin compararea acestora se poate determina o

mărime foarte importantă: raportul de scurtcircuit (RSC), definit ca raportul
dintre curentul de scurtcircuit Isc (curentul de excitaţie Ieo corespunzător
tensiunii nominale de mers în gol) şi curentul nominal IN (RSC =Isc/IN). Acest
raport poate fi înlocuit cu curenţii de excitaţie corespunzători, Isc/IN=Ieo/Iesc.
(figura 5.7).
Isc E0, Isc
IN
UN
1
2 IN
Iesc I`sc Isc
Ie
IescN I`e0 Ie0 Iesc

∆Iesc
Astfel, raportul de scurtcircuit RSC=Ieo/Iesc, reprezintă valoarea
calculată pentru starea saturată a maşinii. Dacă se adoptă curentul de excitaţie
Ieo corespunzător tensiunii nominale, de pe prelungirea porţiunii liniare a
caracteristicii de mers în gol, valoarea raportului de scurtcircuit va corespunde
stării nesaturate a maşinii.
I sc' I N = I eo' I esc (5.4)
RSC = I eo' I esc (5.5)
5.5. STUDIUL REGIMULUI DE FUNCŢIONARE ÎN SARCINĂ LA

PARAMETRII NOMINALI
Stabilirea performanţelor maşinilor sincrone, cât şi a comportării în
sistemul energetic sau realizarea unor servicii auxiliare care să-i asigure o
exploatare cât mai eficientă, impune cunoaşterea unor mărimi de natură
electrică, magnetică, termică sau mecanică, specifice. Acestea pot fi
determinate, de regulă, prin încercare directă sau prin metoda indirectă. Practic,
prezintă interes determinarea pe cale experimentală a mărimilor necesare
studiului comportării maşinii în serviciul nominal tip.
Determinarea curentului nominal de excitaţie
Curentul nominal de excitaţie reprezintă valoarea curentului din
circuitul inductor care asigură la tensiune nominală, frecvenţă nominală şi
factor de putere nominal, valoarea nominală a curentului de sarcină. Acesta

poate fi determinat prin încărcare directă, maşina sincronă fiind conectată la
reţea sau funcţionând ca generator sincron autonom debitând pe o impedanţă
adecvată, sau prin metode indirecte.
Metode directe de determinare a curentului nominal de excitaţie
1. Metoda încărcării în serviciul nominal tip Maşina sincronă se
conectează la reţea şi se aduce la parametrii nominali: tensiune, frecvenţă,
curent de sarcină şi factor de putere, corespunzători serviciului nominal tip.
Valoarea curentului de excitaţie care asigură parametrii nominali menţionaţi,
reprezintă valoarea sa nominală.
2. Metoda caracteristicilor în "V" Curbele în "V" reprezintă
dependenţa dintre curentul I din indus şi curentul Ie de excitaţie, I=f(Ie), la
tensiune şi frecvenţă constante cât şi putere utilă constantă pentru generatoare
respectiv, cuplu util constant pentru motoare [I=f(Ie) la U=ct., f=ct., P2=ct. sau
M2=ct.]. Pentru determinarea experimentală a acestor caracteristici, se
conectează maşina sincronă la reţea şi se aduce la regimul impus din punct de
vedere al tensiunii, frecvenţei, puterii, precum şi al sensului de circulaţie a
energiei, reglând în aceste condiţii valoarea corespunzătoare a curentului de
excitaţie. În timpul încercării, ce se realizează distinct pentru sarcină inductivă
şi capacitivă, se măsoară curentul prin înfăşurarea indusului şi curentul de
excitaţie (tensiunea, frecvenţa, puterea şi cuplul fiind constante), trasându-se
grafic dependenţa I=f(Ie). Se vor trasa mai multe caracteristici, din care una
corespunzătoare puterii sau cuplului nominal, figura 5.8.
I Ie
1 2 3 cosφ=1
IeN
2
IeN
I 1
IN P2N=ct e0
IeN 3
Ie I
Ie0 IeN IN
Pe caracteristicile în "V" determinate experimental, ducând o paralelă la axa
absciselor, de ordonată IN, aceasta va intersecta caracteristica în "V"
corespunzătoare puterii nominale sau cuplului nominal într-un punct a cărui
abscisă reprezintă valoarea curentului nominal de excitaţie IeN.
3. Metoda caracteristicilor de reglaj Caracteristicile de reglaj

reprezintă dependenţa dintre curentul de excitaţie şi cel de sarcină la tensiune,
frecvenţă, factor de putere constante, la valorile lor nominale [Ie=f(I) la UN=ct,
fN=ct., cosφN=ct.]. Determinarea experimentală a acestor caracterisdci se
realizează conectând maşina la reţea şi menţinând constante mărimile
menţionate, pentru diverse valori ale curentului de sarcină şi de excitaţie.
Maşina sincronă poate funcţiona în aceste condiţii în unul din regimurile
corespunzătoare de motor, generator sau compensator sincron. În timpul
încercării se măsoară tensiunea, curentul, puterea, frecvenţa, respectiv curentul
şi tensiunea din circuitul de excitaţie, după care se reprezintă caracteristicile
Ie=f(I), distinct pentru sarcină pur activă, inductivă şi capacitivă, curbele 1, 2
respectiv 3 din figura 5.9. Din aceste caracteristici pentru IN şi cos φN se
determină valoarea nominală a curentului de excitaţie IeN.
4. Metoda caracteristicilor externe
U E0 D`
φ=90˚
E0 Isc H
E0 φ=90˚ UN G A
F
UN D
E0
φ=−90˚
D C B Ie
0
I Iea
IescN
Caracteristicile externe reprezintă dependenţa dintre tensiunea la
bornele indusului şi curentul respectiv, pentru frecvenţă, factor de putere şi
curent de excitaţie constante [U=f(I) pentru f=ct., cosφ=ct., Ie=ct.] şi se ridică
pentru funcţionarea maşinii sincrone în regim de generator sincron autonom.
Generatorul sincron se aduce la parametrii săi nominali: tensiune, frecvenţă,
curent, factor de putere (U=UN, f=fN, I=IN, cosφ= cosφN), parametri asiguraţi de
valoarea nominală a curentului de excitaţie. Menţinând constantă valoarea
nominală a curentului de excitaţie şi factorul de putere, se modifică, prin
intermediul sarcinii, valoarea curentului de sarcină, măsurându-se tensiunea la
borne, curentul de sarcină şi celelalte mărimi electrice. Cu datele obţinute în
condiţiile menţionate, se trasează dependenţele U=f(I) pentru trei tipuri de
sarcină (figura 5.10).
5.6 DETERMINAREA PRIN METODE INDIRECTE A

CURENTULUI NOMINAL DE EXCITAŢIE
Încercarea în sarcină a maşinilor sincrone, chiar şi pentru maşinile
sincrone de mică putere, reprezintă adesea o probă greu de realizat, motiv
pentru care sunt indicate ca metode de încercare pentru determinarea
experimentală a mărimilor necesare verificării comportării acestora în serviciul
nominal tip, metodele indirecte. Astfel, se poate urmări determinarea printr-o
metodă indirectă a curentului de excitaţie nominal şi a variaţiei nominale de
tensiune.
Diagrama Potier Pentru maşinile sincrone cu poli înecaţi,
determinarea curentului de excitaţie se face printr-o metodă indirectă, cu
ajutorul diagramei fazoriale construită pe baza datelor încercărilor de mers în
gol şi de scurtcircuit, metoda fiind cunoscută sub denumirea de diagrama
Potier. Variaţia tensiunii la bornele generatorului sincron autonom este necesar
a fi cunoscută pentru urmărirea comportarii acestuia în situaţia limită în care
funcţionând la parametrii nominali UN, IN, nN, cosφN, IeN sarcina sa este
deconectată instantaneu. Variaţia nominală de tensiune poate fi exprimată în
unităţi fizice ∆U N = U eo − U N [V], în unităti relative ∆UN[u.r.] = (Ueo-UN)/UN
sau în procente ∆UN [%] = [(Ueo-UN)/UN]100, unde: Ueo -este tensiunea
electromotoare la funcţionarea în gol ca generator, corespunzătoare curentului
nominal de excitaţie IeN, determinată de pe caracteristica de mers în gol
Ueo=f(Ieo); UN - tensiunea nominală. Valoarea acestui raport depinde de
caracteristicile generatorului şi de natura sarcinii.
Metoda diagramei Potier pentru determinarea curentului nominal de
excitaţie şi a variaţiei nominale de tensiune necesită efectuarea încercărilor de
mers în gol şi de scurtcircuit simetric permanent, precum şi cunoaşterea
reactanţei Potier. Reactanţa Potier se determină cu ajutorul caracteristicii de
mers în gol, caracteristicii de scurtcircuit trifazat permanent şi cu ajutorul
curentului de excitaţie corespunzător valorilor nominale ale curentului şi
tensiunii indusului în regim supraexcitat, la factor de putere nul (figura 5.11).
Se figurează punctul A având drept ordonată tensiunea nominală UN şi drept
abscisă curentul de excitaţie corespunzător valorilor nominale ale curentului şi
tensiunii în regim supraexcitat şi factor de putere nul, pur inductiv.
La stânga punctului A, paralel cu axa absciselor, se reprezintă
segmentul AF, egal cu curentul de excitaţie IescN (segmentul OC),
corespunzător curentului nominal de scurtcircuit Isc=IN din indus, la scurtcircuit

trifazat permanent. Din F se duce o dreaptă paralelă cu porţiunea liniară a
caracteristicii de funcţionare în gol (D’| |D) pe care o intersectează în punctul
H. Perpendiculara din H pe AF (segmentul HG) reprezintă căderea de tensiune
pe reactanţa Potier, corespunzătoare curentului nominal al indusului (HG=
XpIN; Xp = HG/IN). Segmentele AG, respectiv BD reprezintă curentul Iea.
Pentru construirea diagramei Potier se consideră ecuaţia tensiunilor
maşinii sincrone, scrisă sub forma:
UN=Uep-R·IN-j·Xp·IN (5.6)
unde Uep- este tensiunea indusă de fluxul rezultant din întrefier; X-
reactanţa Potier; R- rezistenţa de fază a înfăşurării indusului determinată printr-
o metodă cunoscută şi recalculată la temperatura convenţională tN (tN=75°C).
Pe axa abscisei caracteristicii de funcţionare în gol (figura 5.12), se
trasează fazorul curentului nominal IN (în valori raportate), a indusului maşinii
încercate. La un unghi φN cunoscut, se trasează fazorul tensiunii nominale de
faza UN. Conform ecuaţiei tensiunilor, la fazorul UN se adaugă fazorul căderii
de tensiune jXpIN, obţinându-se fazorul tensiunii induse Uep (s-a neglijat
căderea ohmică de tensiune RIN). Pentru a se induce tensiunea Uep, la
funcţionarea în gol este necesară o tensiune magnetomotoare corespunzătoare,
respectiv la altă scară un curent de excitaţie Iep=IeoN, determinat din
caracteristica de funcţionare în gol.
E0
∆UN
UN
Iea jXpIN
Iep Uep
UN
IeN Ie
φN
IeN
Figura 5.12 IN
Deoarece Uep=-jωψop, rezultă că fazorul ψop respectiv curentul Iep sunt
defazaţi cu 90° în avans faţă de Uep, (se va reprezenta Iep, cu 90° în avans faţă
de Uep,). Dar tensiunea Uep este produsă de tensiunea magnetomotoare
rezultantă obţinută din tensiunea magnetomotoare inductoare şi cea a reacţiei
indusului. Astfel, pentru a compensa tensiunea magnetomotoare a reacţiei
indusului, inductorul trebuie să producă o tensiune magnetomotoare egală şi de

sens opus cu cea a reacţiei indusului. Curentul Ies se va trasa în continuarea
curentului Iep, paralel şi în sens opus curentului nominal IN din indus. Suma
geometrică a curenţilor de excitaţie (la altă scară, a tensiunii magnetomotoare
inductoare) este egală cu valoarea curentului nominal de excitaţie IeN, respectiv
cu tensiunea magnetomotoare rezultantă. Mărimea curentului IeN se rabate în
cadranul I, iar tensiunea indusă Eo-la gol se obţine de pe caracteristica de mers
în gol. Diferenţa EO-UN de pe axa ordonatelor reprezintă ∆UN.
La considerarea căderii ohmice de tensiune RIN, diagrama Potier se
construieşte asemănător. Pentru regimul de generator, căderea de tensiune se
trasează pe diagramă în sensul fazorului curentului din indus (figura 5.13).
Pentru regimul de motor rezultă diagrama din figura 5.14. Căderea nominală de
tensiune ∆UN, obţinută din diagramă, prin determinarea de pe caracteristica de
funcţionare în gol a tensiunii Eo, corespunzătoare curentului IeN, se poate
raporta la tensiunea nominală UN. La motorul subexcitat, ∆UN este o creştere de
tensiune.
U U
E0 UN
∆UN
∆UN UN
E0
UN
Iea jXpIN jXpIN
Uep Iea
Iep
Iep RIN
IeN Ie Uep
UN RIN
IeN IN IeN IeN

φN
Diagrama Potier poate fi utilizată pentru predeterminarea experimentală
şi prin calcul a caracteristicilor de funcţionare ale generatorului sincron
(caracteristica externă şi caracteristica de reglaj). Deşi această diagramă se
referă la maşina sincronă cu poli înecaţi (turbogeneratoare), erorile datorate
aplicării ei şi la generatoarele sincrone cu poli aparenţi (hidrogeneratoare) sunt
pe deplin acceptabile.
5.7 DETERMINAREA PIERDERILOR ŞI A RANDAMENTULUI LA

MAŞINA SINCRONĂ
Pierderile totale în maşina sincronă rezultă din însumarea următoarelor
componente:
- pierderi în circuitul de excitaţie
- pierderi în înfăşurările şi reostatele de excitaţie;
- pierderi în rezistenţa de contact a periilor;
- pierderi în excitatoare, când aceasta face parte integrantă dintr-un
ansamblu complet şi este folosită exclusiv pentru excitarea maşinii, fiind
antrenată mecanic de la arborele principal, precum şi pierderile în reostatul de
excitaţie al excitatoarei, cu excepţia pierderilor prin frecare şi a pierderilor prin
ventilaţie. Sunt de asemenea cuprinse pierderile în redresoare, în angrenaje,
curele sau alte transmisii analoage dintre arborele maşinii şi excitatoare şi în
toate aparatele de autoexcitaţie şi de reglaj care sunt alimentate din reţeaua de
curent alternativ legată la bornele maşinii sincrone. În cazul unei înfăşurări de
excitaţie separată alimentată de la o baterie, redresor, sau grup generator-
motor, nu se va ţine seama de pierderile în sursa de excitaţie şi în conexiunile
dintre sursă şi perii.
Pierderile constante sunt date de:
- pierderile în fier şi pierderi suplimentare în gol în alte părţi metalice.
- pierderile prin frecare (în lagăre şi perii), exclusiv pierderile din
sistemul independent de ungere. Pierderile în lagărele comune trebuie să fie
indicate separat, fie că aceste lagăre sunt furnizate sau nu împreună cu maşina.
Pentru hidrogeneratoare şi motoare sincrone, pentru pompe de acumulare,
pierderile în lagărele de împingere sau pierderile totale în lagăre (când lagărele
de împingere sunt combinate cu lagărele de susţinere), vor fi indicate separat.
Forţa de împingere, temperatura lagărelor şi calitatea uleiului pentru care este
valabilă valoarea pierderilor vor fi indicate de asemenea separat.
- pierderile prin ventilaţie incluzând puterea absorbită de ventilatoarele
care fac parte integrantă din maşină şi de maşinile auxiliare, dacă există şi fac
parte integrantă din maşină. După caz pot fi incluse şi pierderile în maşinile
auxiliare ca: ventilatoare exterioare, pompe de apă şi ulei, care nu fac parte
integrantă din maşină, dar sunt folosite exclusiv pentru maşina respectivă.
Pierderi variabile sunt date de:
- pierderile în înfăşurarea indusului;
- pierderile în înfăşurarea de pornire sau amortizoare;
- pierderile suplimentare în sarcină;

- pierderile suplimentare în sarcină, în fier, şi în alte părţi metalice
(altele decât conductoarele);
- pierderile prin curenţi turbionari în conductoarele indusului.
5.7.1Determinarea randamentului maşinii sincrone

Randamentul maşinii sincrone poate fi determinat considerând una din
expresiile de definiţie ale acestuia:
P
η [% ] = 2 ⋅ 100 respectiv η [% ] = 1 −
∑p (5.7)
P1 P1
unde: P1 - este puterea absorbită; P2 - puterea furnizată (debitată); Σp-
reprezintă suma pierderilor de putere activă din maşină.
Cele două expresii ale randamentului definesc metodele prin care acesta
poate fi determinat şi anume:
- metoda directă;
- metoda indirectă (metoda pierderilor separate).
Metoda directă implică încărcarea în sarcină a maşinii sincrone şi
măsurarea celor două puteri, absorbită şi furnizată. Această metodă permite
determinarea randamentului pentru orice regim de funcţionare, în ceea ce
priveşte puterea. De asemenea, metoda prezintă avantajul luării în considerare
a stării reale a maşinii sub aspect termic precum şi sub aspectul pierderilor
mecanice şi suplimentare. Deoarece sunt foarte rare cazurile unor maşini
sincrone de putere mică, încât randamentul acestora să fie sub 70%, metoda
directă de determinare a randamentului pentru acest tip de maşini nu se
justifică a fi folosită.
Metoda indirectă, a separării pierderilor, impune, conform definiţiei,
determinarea pierderilor ce au loc în maşina, constituindu-se în metoda practică
de determinare a randamentului maşinii sincrone.
În timpul funcţionării maşinilor sincrone apar următoarele categorii de
pierderi: pierderi prin efect Joule în înfăşurările indusului şi inductorului,
pierderi la contactele inele-perii, pierderi suplimentare, pierderi mecanice şi
pierderi în fier. Pierderile în înfăşurările indusului şi inductorului, cât şi
pierderile la contactele inele-perii se determină analitic, în funcţie de regimul
pentru care se urmăreşte determinarea valorii randamentului. Pierderile
suplimentare, pierderile în fier şi pierderile mecanice se determină prin una din
metodele indirecte prevăzute de standardele în vigoare, şi anume: metoda

motorului tarat, metoda autofrânării, metoda calorimetrică, metoda antrenării
cu motor sincron supraexcitat. Pentru maşinile sincrone prevăzute cu
excitatrice, pierderile corespunzătoare acesteia pot fi determinate, de asemenea,
prin una din metodele enumerate mai sus.
5.7.2 Determinarea randamentului maşinii sincrone prin
metoda separării pierderilor
1. Determinarea experimentală a pierderilor prin efect Joule în
înfăşurările indusului si inductorului. Se determină rezistenţa unei faze a
înfăşurării statorice Rma, respectiv rezistenţa înfăşurării de excitaţie Rme, fie
prin măsurarea lor în curent continuu, folosind metoda ampermetrului şi
voltmetrului, fie cu puntea simplă sau dublă. Rezistenţele măsurate se
recalculează la temperatura convenţională de regim, conform clasei de izolaţie
şi anume: tN=75° C, pentru înfăşurări izolate cu materiale din clasele de izolaţie
A, E sau B, respectiv tN=115°C, pentru înfăşurările având izolaţia
corespunzătoare claselor F şi H. (Nu este admisă măsurarea cu puntea simplă a
rezistenţelor având valoari sub 1Ω).
Valorile recalculate ale rezistenţelor vor fi determinate cu relaţiile:
t N + 235 t N + 235
R = Rma ⋅ Re = Rme ⋅ (5.8)
t m + 235 t m + 235
unde se consideră tm ca fiind temperatura mediului ambiant la care a
avut loc măsurarea rezistenţelor Rma şi Rme. Cu valorile R şi Re calculate, se vor
determina, conform relaţiilor cunoscute, pierderile Joule prin înfăşurarea
statorului respectiv prin înfăşurarea de excitaţie.
2. Determinarea pierderilor la contactele inele-perii. Pierderile în
contactul perie-inel se determină cu relaţia:
p p = 2 ⋅ ∆U p ⋅ I (5.9)
unde: ∆Up - este căderea de tensiune prin rezistenţa de contact a unei
perii (se va considera în funcţie de calitatea şi materialul acesteia ca fiind
∆Up=lV, pentru perii din cărbune grafitat şi ∆Up=0,3V pentru perii din metal
grafitat); I - este curentul ce străbate peria respectiv curentul de excitaţie al
maşinii sincrone de încercat.
Aceste pierderi fiind proporţionale cu pătratul curentului ce le străbate,
pentru orice altă valoare a curentului faţă de valoarea nominală, pierderile în
contactele perii-inele se vor calcula prin raportare astfel:
2
⎛ I ⎞
p p = p pN ⎜⎜ ⎟⎟ (5.10)
⎝ IN ⎠
unde: ppN - sunt pierderile în contactele perii-inele corespunzătoare
curentului nominal din înfăşurarea de excitaţie a maşinii sincrone.
3. Determinarea pierderilor mecanice, în fier, suplimentare şi a
pierderilor în excitaţie. Una din metodele practice de determinare a acestor
pierderi este metoda motorului tarat. Motorul tarat este utilizat pentru
antrenarea maşini sincrone la viteză nominală (de sincronism), în vederea
determinării pierderilor mecanice, în fier, suplimentare şi dacă este cazul a
pierderilor în excitaţie. Puterea motorului tarat trebuie să fie mai mare, ca ordin
de mărime, decât suma pierderilor în maşina sincronă de încercat. Schema
electrică de principiu este reprezentată în figura 5.15. Pentru efectuarea
încercării necesare determinării pierderilor menţionate, înfăşurarea de excitaţie
a maşinii sincrone va fi alimentată de la o sursă separată de curent continuu.
= = =
K
A
A V A
Rp
Rc A inele
V
0 V
MCC A I
Ex.s. Ex.d. = Ex.
V C
V
A A A
Figura 5.15 Rs
Separarea pierderilor mecanice Se antrenează maşina sincronă,
neexcitată, cu ajutorul motorului tarat, la viteza de sincronism. Puterea
furnizată la arbore de motorul tarat serveşte acoperirii pierderilor mecanice din
maşina sincronă de încercat. Considerând P1, puterea absorbită de la reţea de
motorul tarat şi randamentul acestuia η, cunoscut, rezultă puterea furnizată la

arbore ca fiind: η·P1. Pierderile mecanice din maşina sincronă rezultă:
p1 = p m = η ⋅ P1 (5.11)
Separarea pierderilor în fier Se antrenează maşina sincronă în gol, cu
ajutorul motorului tarat, la viteza de sincronism, alimentând înfăşurarea de
excitaţie de la o sursă separată. Se modifică curentul de excitaţie, crescător de
la zero până la o valoare care să asigure tensiunea nominală la bornele maşinii
sincrone. Puterea absorbită pe la arbore, η·P1, de maşina de încercat, acoperă
pierderile în fier şi pierderile mecanice:
p 2 = p m + p Fe = η ⋅ P1 (5.12)
Cunoscând pierderile mecanice determinate anterior, obţinem pentru
pierderile în fier relaţia:
p Fe = p 2 − p m (5.13)
Separarea pierderilor mecanice de pierderile în fier se mai poate realiza
trasând caracteristica (pFe+pm)=f(U2) (figura 5.16).
Extrapolând curba (practic o dreapta) până la intersecţia cu axa
ordonatelor, ordonata la origine astfel determinată va reprezenta valoarea
pierderilor mecanice (pentru U=0 rezultă pFe=0).
p2 p3
pFe pj+ps
pm pm
U2 I2
0
= 2
Caracteristica (pm+pFe) f(U ) se recomandă a fi trasată pentru tensiunea
U variind între 0 şi 1,3 UN.
Separararea pierderilor suplimentare Pentru determinarea
pierderilor suplimentare ale maşinii sincrone de încercat, se conectează
înfăşurările statorului acesteia în scurtcircuit. Se antrenează maşina sincronă cu
ajutorul motorului tarat, la viteza de siacronism şi se alimentează înfăşurarea sa
de excitaţie cu un curent, preluat de la o sursă separată, crescător de la zero
până când curentul statoric atinge valoarea nominală. Se măsoară puterea P1
absorbită de motorul tarat şi curentul statoric respectiv. Puterea absorbită la
arbore de maşina de încercat, η·P1, acoperă pierderile în fier, pierderile

mecanice, pierderile în înfăşurarea statorică şi pierderile suplimentare:
p3 = p m + p Fe + pCu + p S = η ⋅ P1 (5.14)
Pierderile în înfăşurarea statorică datorate efectului Joule, pCu se
determină cu relaţia:
p j = pCu = 3RI 2 (5.15)
unde: R - este rezistenţa unei faze statorice recalculată la temperatura
convenţională de regim; I - este curentul ce străbate înfăşurarea statorică (I=IN).
Pierderile în fier pot fi neglijate deoarece câmpul magnetic rezultant al
maşinii este slab, iar pierderile în fier depind de pătratul inducţiei, deci pFe=0,
încât se poate scrie:
p3 = p m + p j + p S (5.16)
Astfel, pierderile mecanice şi cele suplimentare se determină cu relaţia:
p m + ps = η ⋅ P1 − 3RI 2 (5.17)
Pierderile mecanice fiind deja cunoscute din determinarea anterioară, se
separă pierderile suplimentare din maşina sincronă de încercat cu relaţia:
p s = η ⋅ P1 − 3RI 2 − p m (5.18)
Separarea pierderilor mecanice de pierderile suplimentare se mai poate
realiza ridicând caracteristica p3=f(I2), adică:
p m + p s = η ⋅ P1 − 3RI 2 = f (I 2 ) (5.19)
Extrapolând această curbă până la intersecţia cu axa ordonatelor,
ordonata în origine va reprezenta valoarea pierderilor mecanice, pierderi a
căror valoare este independentă de curent (I=0; pCu + ps = 0) (figura 5.17).
Cele două metode de separare a pierderilor mecanice, analitică şi
grafică, trebuie să conducă la rezultate care să nu difere cu mai mult de 10%.
Se va considera pentru pierderile mecanice valoarea medie a celor două
determinări. Dacă diferenţa depăşeşte procentul de 10%, se vor reface
încercările şi calculele. La maşinile cu puterea nominală mai mică de 100 kVA,
evaluarea pierderilor suplimentare poate fi aproximată ca fiind 1% din puterea
nominală a maşinii sincrone. Pentru alte sarcini decât cea nominală, pierderile
suplimentare ce depind de pătratul curentului de sarcină se vor raporta la
curentul nominal astfel:
2
⎛ I ⎞ UN IN
p s = p s [% ] ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ [W] (5.20)
⎝ IN ⎠ 100
Separarea pierderilor în excitatrice Pierderile în excitatricea montată

pe acelaşi ax cu maşina sincronă de încercat, inclusiv cele din circuitul de
excitaţie al maşinii sincrone, pot fi determinate, de asemenea, cu ajutorul
motorului tarat. Excitatricea, constituind un generator de curent continuu cu
excitaţie separată, se antrenează la viteza de sincronism cu ajutorul motorului
tarat. Se reglează curentul prin înfăşurarea de excitaţie, crescător de la zero
până când curentul debitat de excitatrice pe rezistenţa de sarcină Rs din
circuitul indusului (figura 5.15), de valoare egală cu cea a înfăşurării de
excitaţie a maşimi sincrone, atinge valoarea nominală. Puterea furnizată de
motorul tarat la arborele maşinii sincrone, η·P1, va servi acoperirii pierderilor
mecanice pm şi a celor din înfăşurarea de excitaţie:
p 4 = p m + pex = η ⋅ P1 respectiv: pex = η ⋅ P1 − p m (5.21)
În cazul excitatricei montate pe arborele maşinii sincrone, pierderile
mecanice determinate, pm, reprezintă suma pierderilor mecanice ale maşinii
sincrone de încercat şi a pierderilor mecanice ale excitatricei. Pierderile în
înfăşurarea de excitaţie a maşinii sincrone mai pot fi determinate cu relaţia:
p ex = Re ⋅ I e2 = U e ⋅ I e (5.22)
unde: Re - este rezistenţa înfăşurării de excitaţie recalculată la
temperatura convenţională de regim ; Ie - este curentul prin înfăşurarea de
excitaţie.
4. Calculul randamentului
Considerând suma tuturor pierderilor din maşina sincronă de încercat ca
fiind:
∑ p = p m + p Fe + pCu + pex + p p + p s (5.23)
randamentul nominal se determină cu relaţia:
P2
η= (5.24)
P2 + ∑ p
unde: P2 - reprezintă puterea nominală a maşinii sincrone de încercat
considerată cunoscută (putere indicată pe plăcuţa maşinii).
Caracteristica randamentului, η=f(P2) se va trasa calculând suma
pierderilor de putere activă din maşină pentru diverse valori ale factorului de
încărcare β=(0÷1,25); β=I/In . Se va ţine cont de faptul că pierderile mecanice
şi pierderile în fier sunt constante (nu variază cu sarcina), urmând ca pentru
fiecare punct în parte să se determine pierderile în înfăşurări, pierderile
suplimentare şi pierderile la contactele inele-perii (pierderi variabile cu

sarcina).
5.8 DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A UNGHIULUI INTERN
LA MAŞINA SINCRONĂ
Utilizarea generatoarelor sincrone în energetică impune acordarea unei
atenţii deosebite funcţionării acestora şi, în special, informaţiilor despre
unghiul intern şi a semnalelor adiţionale, provenite din acesta. Cunoaşterea
unghiului intern θ, la diferite sarcini şi diferiţi curenţi de excitaţie, este foarte
importantă pentru cercetările experimentale privind maşinile sincrone
(determinarea capacităţii de supraîncărcare, determinarea coeficienţilor de
formă kad, kaq, etc.). Unghiul intern poate fi determinat ca unghiul geometric
între axa câmpului magnetic învârtitor inductor (axa polului rotoric) şi axa
câmpului magnetic rezultant sau ca unghi electric între tensiunea indusă Eo şi
tensiunea la borne U. Aceste două posibilităţi impun metodele de determinare a
unghiului intern la maşina sincronă.
5.8.1 Determinarea unghiului intern ca unghi geometric între
axa câmpului învârtitor inductor şi axa câmpului magnetic
rezultant
1. Metoda maşinii auxiliare alimentate prin regulator de fază
Metoda foloseşte schema de principiu din figura 5.18. Maşina sincronă MS, al
cărei unghi intern se determină, este cuplată mecanic cu o maşină sincronă
auxiliară A, alimentată de la aceeaşi reţea prin intermediul unui regulator de
fază R.F. Succesiunea fazelor celor două maşini sincrone în raport cu reţeaua
este aceeaşi. Atât maşina sincronă de încercat cât şi maşina sincronă auxiliară
vor fi antrenate de motorul de antrenare M.
- Prin intermediul motorului de antrenare se aduce maşina sincronă de
încercat, având înfăşurarea de excitaţie alimentată, la regimul de funcţionare în
gol, situaţie în care curentul prin maşină este nul. În acest caz tensiunea indusă
Eo, este în fază cu tensiunea U a reţelei, respectiv unghiul intern al maşinii de
încercat este nul (θ=0).
- Se alimentează înfăşurarea de excitaţie a maşinii auxiliare şi se
acţionează asupra regulatorului de fază, modificând faza tensiunii aplicate
acestei maşini până când curentul statoric al acesteia este nul, respectiv şi
unghiul său intern θA este zero.
R.F.
MA MS
3~ 3~
M
Figura 5.18
- Se încarcă maşina de încercat la o sarcină oarecare astfel încât între Eo
şi U să apară un unghi θ oarecare (θ≠ 0).
- Se modifică cu unghiul θA poziţia rotorului regulatorului de fază,
respectiv cu pAθA, faza tensiunii aplicate, prin regulator, maşinii auxiliare până
când curentul statoric al acesteia se anulează. În acest moment tensiunile EA şi
U ale maşinii auxiliare sunt în fază, iar unghiul intern θ al maşinii de încercat,
fixat de sarcină, este:
θ = p A ⋅θ A (5.25)
unde: pA este numărul de perechi de poli ai regulatorului de fază. Pentru
maşinile sincrone având un număr mare de poli, unghiul intern θ se va
determina cu atât mai precis cu cât regulatorul de fază are un număr mai mic de
poli, deoarece va creşte unghiul θA necesar de rotire a regulatorului de fază.
2. Metoda maşinii sincrone auxiliare separate mecanic Metoda
foloseşte schema de principiu din figura 5.19 a, unde maşina auxiliară A se
roteşte ca motor în gol, separat de maşina de încercat MS care funcţionează în
regim de generator fiind antrenată de motorul M. Pe fiecare din arborii celor
două maşini sunt fixate discuri din materiale izolante. Pe una din feţele discului
mare este o rază metalică ce vine în contact cu peria care alunecă pe periferia
acestuia. Discul mic are periferia metalizată şi în contact cu raza metalică.
Contactele discurilor sunt conectate în serie cu un telefon T şi o sursă de ton
- Se reglează curentul de excitaţie şi debitul agentului motor la motorul
de antrenare al maşinii de încercat astfel încât aceasta să fie în gol, deci
curentul statoric să fie nul. În acest caz unghiul intern θ este zero.
- Se decalează peria care alunecă pe periferia discului mare solidar cu
arborele maşinii auxiliare până când contactele ambelor discuri se închid
simultan, fapt constatat de tonul ce apare în telefon.
- Se încarcă maşina de încercat cu un unghi oarecare (θ≠0) situaţie în

care tonul din telefon dispare deoarece contactele pe cele două discuri nu se
mai fac simultan.
θ
MA MS
MA MS
3~ 3~ M T
T
a. b.
Figura 5.19
- Se deplasează cu un unghi θA peria de pe discul maşinii auxiliare până
când se obţine din nou ton în telefon. În acest caz unghiul intern al maşinii de
încercat va fi:
θ = p A ⋅θ A
unde: pA -este numărul de perechi de poli ai maşinii auxiliare.
5.8.2 Determinarea unghiului intern ca unghi electric între
tensiunea indusă şi tensiunea la borne
Metoda oscilografului foloseşte schema din figura 5.20 în care maşina
sincronă de încercat MS funcţionând în regim de generator este antrenată de un
motor M. Pe arborele maşinii de încercat este fixat un magnet permanent
rotindu-se solidar cu acesta, ce trece prin faţa unei bobine în care se induce o
tensiune care se oscilografiază odată cu tensiunea de fază u a maşinii de
încercat.
- Se realizează oscilograma acestor tensiuni pentru situaţia de
funcţionare ca generator în gol a maşinii de încercat, unde to este decalajul în
timp a celor două tensiuni u şi e. (figura 5.20 b)
- Se încarcă maşina de încercat la o sarcină oarecare ce va corespunde
unui unghi intern θ≠0 şi se oscilografiază decalajul în timp dintre tensiunile u şi
e care este t (figura 5.20 c).
- Considerând perioadele T0 şi T ale tensiunii u în cele două situaţii,
unghiul intern θ se determină cu relaţia:
⎛t t⎞
θ = ⎜⎜ 0 − ⎟⎟2π (5.26)
⎝ T0 T ⎠
u,e T0 T
t0 t
N MS
b. c.
S 3~ M
θ
a. d.
Figura 5.20
Aşadar, dacă bobina se poziţionează astfel încât la θ=0 cele două
tensiuni să treacă prin zero, decalajul introdus între acestea la încărcarea
maşinii de încercat determină mărimea unghiului intern θ (figura 5.20.d).
5.8.3 Determinarea unghiului intern la maşina sincronă prin
metoda stroboscopică
Această metodă, deşi este mai puţin precisă, datorită simplităţii ei, este
utilizată destul de frecvent. Metoda are la bază efectul stroboscopic creat de o
lampă cu descărcare cu neon, la care se ştie că în fiecare semialternanţă a
curentului de alimentare iluminarea trece prin maxim. Pe axul motorului se
fixează un ac indicator reflectorizant (ca un ac magnetic), iar pe partea fixă a
statorului maşinii, în preajma acului indicator, în planul de rotire a acului, se
fixează un sector circular gradat direct în radiani sau grade electrice (este
expusă metoda folosită la maşina bipolară). Iluminând acul şi sectorul cu un
bec cu descărcare în gaze, cu razele luminoase pe direcţia longitudinală a
maşinii, se constată că la rotirea rotorului la sincronism (becul fiind alimentat
de la tensiunea care se aplică maşinii sincrone), poziţia acului apare fixă în
raport cu sectorul gradat (fenomenul se datorează persistenţei pe retină a
imaginii acului în momentele de iluminare maximă de către sursă).
Procedeul de măsurare a unghiului intern este următorul: Se antrenează
maşina la sincronism şi, pentru mersul în gol, se roteşte sectorul circular în aşa
fel încât acul indicator de pe rotor să aibă imaginea proiectată pe sector în
dreptul diviziunii 0, adică în această situaţie θ=0. Dacă maşina funcţionează în
sarcină, ca motor de exemplu, există tendinţa rămânerii în urmă a rotorului,

deci proiecţia acului indicator pe sectorul fix statoric se va obţine în altă
poziţie, unghiul intern putând fi astfel evaluat prin citirea indicaţiei de pe
sectorul gradat. În regim de generator, rotorul va avea tendinţa de a avansa în
sensul de rotaţie, deci unghiul intern va rezulta de semn contrar celui din
regimul de motor. Erorile care pot apărea se datorează în primul rând
impreciziei de apreciere a unghiului de pe sector, precum şi a stabilirii situaţiei
de gol ideal pentru θ=0. Metoda se poate utiliza şi pentru maşini multipolare,
dar în locul acului indicator se foloseşte un disc divizat în porţiuni
reflectorizante şi opace, numărul lor crescând o dată cu numărul de poli ai
maşinii, iar erorile vor fi mai mari.
5.9 DETERMINAREA CARACTERISTICII UNGHIULARE A
MAŞINII SINCRONE PRIN METODA INDIRECTĂ
Exploatarea raţională a maşinilor sincrone presupune cunoaşterea
dependenţei dintre putere, respectiv cuplu electromagnetic şi unghiul intern θ,
dependenţă dată de relaţiile:
Eo ⎛ 1
U2 1 ⎞⎟
P = mU sin θ + m ⎜ − sin 2θ
Xd ⎜X
2 ⎟
⎝ q Xd ⎠
(5.27)
E U 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟
M = mU 0 sin θ + m − sin 2θ
ΩX d 2Ω ⎝ X q X d ⎟⎠
⎜
Unghiul intern θ reprezintă, aşa cum s-a mai notat anterior, defazajul
dintre tensiunea indusă la mersul în gol Eo şi tensiunea la borne U, respectiv
defazajul dintre fluxul inductor util de mers în gol Φo care induce tensiunea Eo
şi fluxul rezultant Φ din înfăşurarea statorului, care, în ipoteza neglijării căderii
de tensiune pe rezistenţa statorului, produce tensiunea la borne U. Când maşina
sincronă funcţionează în regim de generator, rotorul ei antrenează după sine
coroana de poli ai fluxului rezultant învârtitor Φ din stator, iar fluxul rotoric Φo
va fi decalat cu unghiul θ>0 înaintea fluxului rezultant. Pentru regimul de
motor, fluxul rezultant învârtitor Φ al statorului antrenează după sine rotorul,
respectiv unghiul intern este negativ, θ<0. Cu alte cuvinte, la schimbarea
semnului unghiului intern θ se schimbă atât sensul puterii electromagnetice cât
şi sensul cuplului electromagnetic. Expresiile date sunt valabile pentru cazul
maşinii sincrone cu poli aparenţi, iar mărimile considerate sunt mărimi de fază
ale maşinii. Atât puterea electromagnetică, cât şi cuplul electromagnetic au doi

termeni: un termen proporţional cu sinθ şi altul cu sin2θ.
Referindu-ne la cuplul electromagnetic, primul termen reprezintă cuplul
de excitaţie, sau principal:
mUE0
M e = M pr = sin θ (5.28)
ΩX d
proporţional cu mărimea curentului de excitaţie prin Eo, iar cel de-al doilea
termen cuplul de reluctanţă sau auxiliar:
mU 2 ⎛ 1 1 ⎞⎟
M x = M aux = ⎜ − sin 2θ (5.29)
2Ω ⎜X ⎟
⎝ q Xd ⎠
fiind dependent de diferenţa reluctanţelor maşinii după cele două axe
(longitudinală şi transversală).
Valorile maxime ale acestor două cupluri sunt:
mUE0 mU 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟
M e max = şi M x max = − (5.30)
ΩX d 2Ω ⎜⎝ X q X d ⎟⎠
Pentru oricare din cele două regimuri, reprezentând caracteristica
M=f(θ) (figura 5.21), (θ>0 cadranul -I- generator şi θ<0 cadranul -III- motor),
se observă că pentru θ∈(0, π/4) cele două cupluri se sumează, astfel încât
cuplul rezultant are valoarea maximă mai mare decât valoarea maximă a
cuplului de excitaţie. M
Mmax M
Mpr
-π -π/2
-π/4 π/4 π/2 π
Maux
-Mmax
Figura 5.21
În scopul aflării valorii maxime a cuplului rezultant este suficientă
cunoaşterea valorilor maxime ale celor două cupluri Me şi Mx sau cel puţin a
raportului acestor valori. Cunoaşterea raportului valorilor maxime ale celor
două cupluri permite aflarea unghiului θmax care impune limita de funcţionare
stabilă a maşinii. Determinarea raportului celor două cupluri se poate realiza

direct, printr-o încercare în sarcină a maşinii, trasându-se efectiv dependenţa
M=f(θ), metoda fiind însă neeconomică datorită consumului mare de energie
electrică şi a investiţiilor considerabile în instalaţiile necesare. O metodă care
nu necesită încărcarea în sarcină a maşinii sincrone pentru determinarea
raportului celor două cupluri, constă în încercarea de funcţionare în gol şi
alimentarea înfăşurării de excitaţie cu un curent continuu de polaritate inversată
faţă de cazul funcţionării în regim normal. În acest caz, la o anumită valoare a
curentului de excitaţie, se va produce "decroşarea" maşinii, evidenţiindu-se
unghiul θmax corespunzător limitei zonei de funcţionare stabilă (măsurarea
acestuia se va face cu o metodă cunoscută, de exemplu metoda stroboscopică).
Se va considera cazul funcţionării maşinii sincrone în regim de motor şi
în locul valorilor -θ (figura 5.21, cadranul -III-), în expresiile cuplurilor Me şi
Mx se vor considera valorile absolute θ.
La funcţionarea în gol cuplul Mo reprezintă cuplul rezistent şi are
expresia:
M 0 = M e max ⋅ sin θ 0 + M x max ⋅ sin 2θ 0 (5.31)
unde: θo=2° ÷5° este unghiul intern corespunzător acestui regim. În
cazul tensiunii de alimentare constante (U=ct.) Mx=ct. în timp ce Me se
modifică odată cu curentul de excitaţie, aproape liniar. Valoarea cuplului
rezistent Mo se determină pentru cazul particular când Ie=0. În acest caz, cuplul
de excitaţie este zero (Me=0), iar cel rezistent este:
M 0 = M x max ⋅ sin 2θ 0 (5.32)
Dând curentului de excitaţie o anumită valoare şi schimbându-i
polaritatea, unghiul intern va fi θe, iar cuplul de excitaţie îşi va schimba
semnul, existând egalitatea:
M 0 = − M e max (I e )sin θ e + M x max sin 2θ e (5.33)
respectiv, ţinând seama de (5.32):
M x max sin 2θ 0 = − M e max (I e )sin θ e + M x max sin 2θ e (5.34)
Valoarea acestui unghi intern θe trebuie aflată pentru diverse valori ale
curentului de excitaţie, trasându-se dependenţa Ie=f(θe).
În figura 5.22 s-a reprezentat Memax·sinθ (curba 2), Mxmax·sin2θ
(curba 1), M=Mxmax·sin2θ+Memax·sin2θ0 (curba 3), pentru curentul nominal de
excitaţie Ie=IeN, respectiv Mo=ct. (curba 4).
La întreruperea curentului de excitaţie punctul de funcţionare al

motorului se situează în Ao căruia îi corespunde un unghi intern θ0 ce verifică
relaţia (5.32):
M 0 = M x max ⋅ sin 2θ 0
3 M
3′′ 2
1
A′ 4
A A0
3′
θ
3′′ e θ0 θ
2′
2′′
Figura 5.22
Unghiul θ0 se poate determina în situaţia funcţionării în gol a motorului.
La inversarea polarităţii curentului de excitaţie, dar pentru Ie<IeN şi Ie<0; cuplul
de excitaţie îşi schimbă semnul (-Memax(Ie)sinθe, reprezentat prin curba 2’, iar
cuplul rezultant va avea expresia:
M = − M e max (I e )sin θ e + M x max sin 2θ e (5.35)
reprezentat prin curba 3'. Astfel, pentru acelaşi cuplu la gol, Mo, punctul
de funcţionare a trecut din Ao în A, respectiv la un unghi intern θe, cu
θ e > θ 0 . Funcţionarea la schimbarea polarităţii curentului Ie va fi stabilă
numai dacă curentul de excitaţie va avea o asemenea valoare astfel încât curba
rezultantă 3' să intersecteze dreapta 4, de cuplu constant Mo. Prin modificarea
valorii curentului de excitaţie punctul de funcţionare se va deplasa pe dreapta
AoA, valoarea unghiului θe modificându-se în funcţie de curentul de excitaţie.
Unghiul limită de funcţionare stabilă a motorului se determină din
condiţia anulării derivatei în raport cu θe a expresiei cuplului M, (5.35), adică:
− M e max (I e ) cosθ e + 2M x max cos 2θ e = 0 (5.36)
2
Considerând cos2θe = 2cos θe - 1 obţinem:
4 M x max cos 2 θ m − M e max (I e ) cosθ m − 2 M x max = 0 (5.37)
unde: θm -este valoarea unghiului intern din această situaţie limită:
⎛M (I e ) + M e2max (I e ) + 32M x2max ⎞⎟

θ m = arccos⎜ e max
(5.38)
⎜ 8M x max ⎟
⎝ ⎠
Pentru o valoare mărită a curentului de excitaţie (curbele 2" şi respectiv
3") punctul de funcţionare se deplasează în A' la intersecţia M(θ)(curba 3") cu
dreapta Mo=ct. (curba 4). Altfel spus, unghiul intern θe depăşind valoarea limită
θm rotorul rămâne în urmă cu π radiani şi "decroşează". Pentru determinarea
raportului celor două cupluri maxime, de reluctanţă Mxmax şi excitaţie Memax,
pentru un motor sincron cu poli aparenţi, se va proceda astfel:
- Se realizează schema electrică de montaj (figura 5.23). Motorul de
încercat, funcţionând în gol se sincronizează cu reţeaua.
R
S
T
A,V,W
AT
MS
Rr
1 2 ~
R I1 P.R.
I2 A
Figura 5.23
- Având inversorul I1 pe poziţia 1, respectiv înfăşurarea de excitaţie de
pe rotor închisă pe rezistenţa R, [R=(10-15)Re], se cuplează statorul la reţea
prin închiderea întrerupătorului K (pornire prin cuplare directă la reţea). Când
viteza rotorului (n) ajunge la aproximativ (80-90)% din viteza de sincronism
(n1) se trece inversorul I1 pe poziţia 2, înfăşurarea de excitaţie fiind conectată la
tensiunea continuă de la o sursă separată de tensiune reglabilă. Motorul se
sincronizează după câteva pendulări.
- Se întrerupe curentul de excitaţie prin deschiderea inversorului I1 şi se
măsoară unghiul intern θo (ce va corespunde punctului Ao din figura 5.22).
- Se alimentează înfăşurarea de excitaţie cu un curent de excitaţie de

polaritate opusă, obţinut prin intermediul inversorului I2, crescător de la zero,
determinându-se pentru fiecare valoare a curentului unghiul intern θe până când
motorul "decroşează" (moment în care θe=θm respectiv punctul de funcţionare
trece în A').
- Se trasează caracteristica Ie=f(θ’e), figura 5.24, unde θ'e=θe-θo , această
dependenţă trecând prin origine.
- Se determină raportul celor două cupluri maxime, de reluctanţă Mxmax
şi de excitaţie Memax din relaţia (5.34):
M x max sin (θ e' + θ 0 )
= (5.39)
M x max (I e ) sin 2(θ e' + θ 0 ) − sin 2θ 0
unde: θe' şi Ie iau valorile reprezentate în graficul din figura 5.24.
I subexcitat supraexcitat
Ie
D
Iem PN
3 P2
P1
2
1
P=0
θ`e Ie
θm Ie1 Ie2
Considerând o variaţie liniară a cuplului Memax=f(Ie), prin extrapolare se
poate obţine raportul cuplului maxim Mxmax/MemaxN unde MemaxN corespunde
curentului nominal de excitaţie IeN.
M x max sin (θ e' + θ 0 ) I
m xN = = ⋅ e (5.40)
M e max N sin 2(θ e + θ 0 ) − sin 2θ 0 I eN
'
- Se poate determina, pe baza datelor obţinute mărimea cuplului

rezistent la mersul în gol, în funcţie de valoarea maximă a cuplului de excitaţie
nominal, pornind de la:
M 0 = M x max ⋅ sin 2θ o (5.41)
Din relaţia (5.40) rezultă:
M x max = m xN ⋅ M e max N şi M o = m xN ⋅ M e max N sin 2θ 0 (5.42)
- Dacă încercarea se face la o tensiune de fază U1 a motorului diferită

de cea nominală (U1≠UN) se va introduce un factor de raportare a tensiunilor
ur=U1/UN, iar calculul raportului valorilor maxime a celor două cupluri se va
face cu relaţia:
m xN =
(
u r sin θ e' + θ 0 )
I
⋅ e
2
[ ( '
)
u r sin 2 θ e + θ 0 − sin 2θ 0 I eN ] (5.43)
- Se poate verifica analitic îndeplinirea condiţiei (5.38).
Considerând valorile maxime ala cuplurilor de excitaţie şi de reluctanţă
se poate trasa caracteristica unghiulară a maşinii sincrone (figura 5.21).
5.10 DETERMINAREA LIMITEI DE FUNCŢIONARE STABILĂ A
MAŞINII SINCRONE CU POLI APARENŢI
Funcţionarea stabilă în sarcină a maşinii sincrone corespunde situaţiei
în care cuplul rezistent static al maşinii este egal cu cuplul electromagnetic.
Expresia cuplului electromagnetic în funcţie de parametrii maşinii şi de
mărimile U şi Eo este:
M =−
m 1
[ ( )
{E0U (X q − X d ) X d X q − R 2 + X d X d X q + R 2 sin θ − ( )]
(
Ω X a X q + R2 2 )
[( )
− E0U R X d X q + R 2 + 2 RX q ( X q − X d ) cosθ ' + ]
(5.44)
[(X ( ) ( ) ]
2
− X d ) R 2 − X d X q sin 2θ ' + R X q2 − X d2 cos 2θ ' +
U
+ q
2
+
U2
2
R (X q − X d ) + E 02 R R 2 + X q2
2
( )}
Unde: θ’ este unghiul dintre Eo şi U în condiţia considerării rezistenţei
statorice (R1≠ 0). Considerând R2<<XdXq respectiv R2<<Xq2 expresia cuplului
electromagnetic devine:
m ⎡ E 0U U 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟ ⎤
M =− ⎢ sin θ ' + − sin 2θ ' ⎥ −
Ω ⎢⎣ X d 2 ⎜⎝ X q X d ⎟⎠ ⎥⎦
mR ⎡ E 0U ⎛ 1 1 ⎞⎟ U 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞
− ⎢ ⎜ − cosθ ' + − 2 ⎟ cos 2θ ' + (5.44’)
Ω ⎢⎣ X d ⎜X ⎟ 2 ⎜⎝ X d X q ⎟⎠
2
⎝ q Xd ⎠
2
U2 ⎛ 1 1 ⎞⎟ E2 ⎤
+ ⎜ − + 02 ⎥
2 ⎜X ⎟
⎝ q Xd ⎠ Xd ⎦
Pentru maşinile sincrone de mare putere, rezistenţa de faza statorică se

poate neglija în comparaţie cu reactanţele maşinii Xq şi Xd, respectiv θ=θ’.
Considerând m=3, expresia cuplului devine:
m ⎡ E 0U U 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟ ⎤
M =− ⎢ sin θ + − sin 2θ ⎥ (5.45)
Ω ⎣⎢ X d ⎜
2 ⎝ Xq Xd ⎠ ⎟
⎦⎥
Astfel, în cazul maşinii sincrone trifazate cu poli aparenţi, când se
neglijează rezistenţa înfăşurării statorice, cuplul electromagnetic are în
principal două componente: una de excitaţie:
3E0U
Me = − sin θ (5.46)
ΩX d
şi una de reluctanţă:
3U 2 ⎛ 1 1 ⎞⎟
Mx =− ⎜ − sin 2θ (5.47)
2Ω ⎜X ⎟
⎝ q Xd ⎠
La întreruperea curentului de excitaţie (Eo=0) cuplul electromagnetic al
maşinii este egal cu cuplul de reluctanţă, M = Mx şi atinge valori cuprinse între
(25 - 40)% din cuplul nominal al maşinii. În această situaţie maşina poate
funcţiona stabil având sarcini reduse pe arbore. Determinarea limitei de
funcţionare stabilă a motorului sincron cu poli aparenţi se poate face, în cazul
absenţei excitaţiei, prin încărcarea motorului la platformă cu o sarcină de
aproximativ 40% din sarcina nominală, capabilă să producă decroşarea
motorului. În cazul excitării maşinii sincrone cu un curent de excitaţie de semn
schimbat, poate apărea situaţia ca cele două cupluri, de excitaţie şi de
reluctanţă, să se echilibreze Me=-Mx maşina atingând chiar regimul limită de
funcţionare stabilă.
Funcţionarea stabilă a maşinii sincrone cu poli aparenţi având
înfăşurarea de excitaţie alimentată cu un curent de polaritate opusă oferă
posibilitatea extinderii reprezentării "curbelor în V". Astfel, efectuând
încercare prin conectarea inversă a înfăşurării de excitaţie în regimul staţionar
de funcţionare a maşinii sincrone ca motor, poate fi determinată limita zonei de
funcţionare stabilă prin determinarea curentului de excitaţie Ie de semn contrar,
pentru care motorul decroşează.
Limita de funcţionare stabilă se fixează de regulă pe caracteristicile în
"V" ale motorului, caracteristici care reprezintă dependenţa curentului I
absorbit prin indus, de curentul prin înfăşurarea de excitaţie Ie. Această
dependenţă I=f(Ie) se trasează păstrând constante: tensiunea de alimentare U,
frecvenţa f şi puterea utilă P. Pentru diferite valori ale puterii utile P=ct. ca
parametru, se obţin diverse caracteristici. Conform acestor caracteristici în "V"
(figura 5.25), reprezentând funcţionarea motorului sincron cu poli aparenţi la
P=ct., se pune în evidenţă zona de funcţionare stabilă şi punctele de
desprindere (decroşare) ale maşinii, numai pentru valori pozitive ale curentului
de excitaţie. Astfel, la funcţionarea în sarcină, valoarea maximă a curentului I
cu care începe o caracteristică oarecare (1, 2 sau 3), ce corespunde situaţiei de
desprindere a maşinii, are loc pentru o anumită valoare a curentului de excitaţie
Ie, cu atât mai mare cu cât creşte puterea utilă (de exemplu: Ie2>Ie1 când P2>P1).
Curba punctată D reprezintă situaţiile în care are loc desprinderea maşinii, la
valorile minime pozitive ale curentului de excitaţie.
5.10.1 Extinderea limitei de funcţionare stabilă pentru maşina
sincronă cu poli aparenţi
În cazul maşinilor sincrone trifazate de mică putere, când se ia în
consideraţie şi rezistenţa de fază a înfăşurării statorice, expresia cuplului
electromagnetic va avea următoarea formă:
3U 2 (a − 1)
M = [(b 2
)
− a sin (− 2θ ) − b(a + 1) cos(− 2θ ) −
(
2ΩX d a + b 2 2
)
− b(a − 1)] +
3UE0
[(a 2
)
+ 2b 2 − ab2 sin(− θ ) +
(
ΩX d a + b )
2 2 (5.48)
(
+ b 2a 2 + b 2 − a cos(− θ )] − ) ( )
3E 02 b a 2 + b 2
ΩX d (a + b )2 2
unde: a=Xq/Xd; b=R/Xd.

Cuplul electromagnetic are trei componente ce depind de parametrii
constructivi ai maşinii (prin a şi b), de sursele de alimentare a înfăşurărilor
indusului şi excitaţiei (prin U şi Eo) şi de sarcina maşinii (prin θ). Cu
aproximaţie, cele trei componente ale cuplului pot fi denumite în ordine: cuplu
de reluctanţă Mx, cuplu de excitaţie Me şi cuplu de rezistenţă MR. Pentru R≠0
caracteristicile unghiulare ale maşinii sincrone M=f(θ) nu mai trec prin origine
ca în situaţia pentru care rezistenţa înfăşurării de fază a indusului a fost
neglijată (curba 3, figura 5.22), rezultând pentru θ = 0 un cuplu M=0 (curba 1,
figura 5.26), a cărei expresie este:
M (θ = 0 ) =
3U 2 (1 − a )ab
+
3UE 0 b
(2 a 2
+ b2 − a −) ( )
3 E 02 b a 2 + b 2
(
ΩX d a + b )
2 2
(
ΩX d a + b )
2 2
ΩX d (a + b ) (5.49)
2 2
La valori mari ale curentului de excitaţie, creşte ponderea cuplului de

rezistenţă MR, având ca efect o creştere în valoare absolută a unghiului intern al
motorului, la o anumită încărcare.
M
2(R=0)
1(R≠0)
M(θ=0)
Figura 5.26
Astfel, pentru maşina sincronă cu poli aparenţi la care nu se poate
neglija rezistenţa de fază a înfăşurării indusului, se extinde zona de funcţionare
instabilă datorită apariţiei termenului al treilea din relaţia 5.48. Deoarece
funcţionarea stabilă a maşinii sincrone cu poli aparenţi este posibilă şi pentru
valori negative ale curentului de excitaţie, prezintă interes practic extinderea
limitei de funcţionare stabilă a maşinii în domeniul curenţilor de excitaţie
negativi (punctul A, figura 5.28) (în mod deosebit, pentru trasarea cât mai
exactă a caracteristicii unghiulare a maşinii şi pentru separarea valorilor celor
trei cupluri din expresia 5.48).
Caracteristicile în "V" ale maşinii sincrone, în condiţiile încărcării
directe, se trasează urmând etapele:
- Se realizează montajul electric (figura 5.27), de pornire în asincron a
motorului sincron (metoda cunoscută de sincronizare a motorului sincron la
reţeaua de alimentare). Limitarea curentului de pornire se poate realiza
acţionând asupra statorului cu una din metodele cunoscute de la studiul pornirii
motoarelor asincrone. Cuplarea directă la reţea prezintă avantajul asigurării
unui cuplu suficient la pornire şi se poate aplica în cazul motoarelor de mica
putere. În timpul pornirii, înfăşurarea de excitaţie se va închide pe rezistenţa R
prin intermediul inversorului I1 care va fi pe poziţia 1.
- După încheierea procesului de pornire motorul sincron rămâne cuplat
la reţeaua de tensiune şi frecvenţă constantă, iar înfăşurarea de excitaţie va fi
alimentată de la sursa separată de tensiune continuă reglabilă. trecând

inversorul I1 pe poziţia 2.
R
S
T
A A,V,W
Rc AG
E
MS
AT
I1 I2 Rr
VG ~
R 1 2 P.R.
A
Rs
Figura 5.27
- Pentru încărcarea motorului şi evaluarea puterii utile la arbore se
utilizează un generator de curent continuu cu excitaţie separată ce debitează pe
o rezistenţă de sarcină Rs. Menţinând puterea utilă constantă (P2= UGAG = ct),
P2∈(0-l,5)Pn, curentul I absorbit de motor de la reţea se va modifica funcţie de
cel de excitaţie Ie (cu ajutorul reostatului de reglaj Rr) descriind caracteristicile
în "V" (figura 5.28).
Practic se vor impune valori constante ale puterii utile (P2/PN; 0,1; 0,2;
0,3; 0,4; 0,6; 0,8; 1) şi se va modifica valoarea curentului de excitaţie de la
valori pozitive egale cu aproximativ 2Ieopt în sens descrescător. Pentru puteri
mici (P2/PN = 0,3; 0,2; 0,1) se poate modifica curentul de excitaţie - negativ
(inversorul I, pe cealaltă poziţie) funcţionarea maşinii rămânând stabilă,
punctul de funcţionare aflându-se în triunghiul curbiliniu ACB, din cadranul al
II-lea (figura 5.28). Este de remarcat faptul că în condiţiile funcţionării la gol a
maşinii este posibilă obţinerea caracteristicii în "V" completă, EDCA. Dacă
prin trasarea porţiunii din primul cadran, EDC, unghiul intern θ variază puţin,
M≅0, fapt care nu permite obţinerea unor informaţii suficiente pentru
deducerea caracteristicii unghiulare M=f(θ), în schimb prin încercarea la curent
de excitaţie Ie negativ, porţiunea CA, unghiul intern variază într-un domeniu
larg de valori, θ∈(0°, ~30°) existând posibilitatea determinării, pe baza
dependenţei Ie=f(θ), a componentelor cuplului total, evidenţiate în relaţia
(5.48) şi a parametrilor de regim staţionar al maşinii.
Limita de stabilitate
I (p/pn)=1
A A` B 0,8
0,6
0,4
0,3
C 0,2
0,0 E
Ie
Iem Ieopt
Figura 5.28
Se consideră dependenţa Eo=f(-Ie) liniară, Eo=k-Io; se introduce în
relaţia (5.48), şi rezultă M=MO, unde Mo este cuplul la mers în gol, deocamdată
necunoscut. Prin introducerea dependenţei Ie=f(θ) în relaţia (5.48), se obţine un
sistem de ecuaţii din care se determină toate mărimile care intervin, considerate
iniţial necunoscute: a, b, Xa, Xq R, Mo, k precum şi valorile celor trei cupluri,
de excitaţie, de reluctanţă şi de rezistenţă, dacă se cunosc datele nominale ale
maşinii. Se pot repeta experimentele la gol, pentru altă tensiune de alimentare,
inclusiv la valori ridicate ale acesteia, când poate interveni saturaţia sau la alte
valori ale frecvenţei în condiţii, U/f - constant sau U=ct. şi f - variabil. În aceste
situaţii se alimentează motorul în gol printr-un convertor static de frecvenţă.
Aşadar, prin alimentarea maşinii sincrone cu poli aparenţi cu un curent
de excitaţie negativ este posibilă, la funcţionarea în gol, determinarea atât a
parametrilor maşinii în regim staţionar şi a dependenţei E0=f(Ie) cel puţin
pentru porţiunea liniară, cât şi a caracteristicii unghiulare M=f(θ).
5.11 ÎNCERCAREA LA ÎNCĂLZIRE A MAŞINII SINCRONE

Programul încercărilor de tip pentru toate tipurile de maşini sincrone
cuprinde şi încercarea la încălzire. Încercarea la încălzire a maşinii sincrone
poate fi făcută în principal prin două metode: încercarea la încălzire cu sarcină
directă şi încercarea la încălzire prin metode indirecte.
5.11.1 Încercarea la încălzire cu sarcină directă
În cazul încălzirii maşinilor prin încărcare directă, sarcina se menţine
constantă, la tensiunea nominală, cu succesiunea şi durata de aplicare conform
serviciului nominal al maşinii. Pentru maşinile cu mai multe servicii nominale,

încercarea se va efectua în serviciul care produce supratemperaturile cele mai
ridicate. În cazul în care nu se poate stabili acest serviciu, maşina va fi
încercată în toate serviciile nominale. Maşinile care funcţionează în serviciile
nominale S1÷S8 pot fi în stare rece sau caldă la începutul încercării. Pentru a
reduce durata încălzirii, la începutul încercării, maşina electrică poate fi
suprasolicitată cu circa 20% peste sarcina nominală un timp redus, astfel încât
diferitele sale părţi să nu depăşească supratemperaturile admise. Maşinile care
funcţionează în serviciul nominal S2, trebuie să fie în stare practic rece la
începutul încercării.
Pentru maşinile cu puteri sub 10 MVA, încercarea la încălzire se
efectuează numai la sarcină nominală, iar pentru maşinile de puteri peste 10
MVA încercarea trebuie efectuată la 3-4 sarcini diferite, în limitele de la 0,6
din sarcina nominală până la sarcina maximă posibilă în condiţii de exploatare.
Încercarea se va efectua de regulă la fabrica constructoare, iar dacă nu este
posibil, se va efectua în mod obligatoriu la locul de montare a maşinii.
Deoarece menţinerea tensiunii prescrise este dificil de realizat atunci când
maşina funcţionează în paralel cu un sistem energetic de mare putere, pentru
efectuarea încercării se va alege un interval de timp din zi în decursul căruia
sarcina sistemului nu variază. De asemenea, la maşinile de mare putere
funcţionând în bloc cu transformatoare, adaptarea la tensiunea sistemului se va
face prin alegerea corespunzătoare a bornelor de reglaj ale înfăşurării de înaltă
tensiune a transformatorului, care să permită obţinerea la maşina de încercat a
tensiunii prescrise pentru regimul de încercare. În cadrul încercării la încălzire
a maşinilor sincrone, se folosesc metodele cunoscute de măsurare a
temperaturii prevăzute în standard şi anume: metoda variaţiei rezistenţei cu
temperatura, pentru înfăşurarea inductorului; metoda indicatoarelor de
temperatură introduse, pentru înfăşurarea şi fierul indusului; metoda
indicatoarelor de temperatură montate, pentru elementele fixe ale maşinii
(active, constructive, ulei, apă şi mediu de răcire); metoda termometrului,
pentru măsurarea temperaturii lichidelor şi gazelor.
Conform standardelor în vigoare (STAS 1893-82), indicatoarele de
temperatură introduse se folosesc pentru măsurarea temperaturii înfăşurării
statoarelor (indusurilor) maşinilor cu puteri de 5 MVA sau indiferent de putere,
dacă lungimea miezului depăşeşte 1 m, iar numărul acestor indicatoare să fie
de minim 6.
În funcţie de numărul părţilor active ale secţiilor într-o crestătură, în

STAS 8211-68 se prevede ca indicatoarele destinate măsurării temperaturii
înfăşurărilor să fie distribuite astfel:
- la două părţi active ale secţiei în crestătură, înăuntrul crestăturii între
părţile active ale secţiei;
- la trei sau mai multe părţi ale secţiei în crestătură, între părţile izolate
ale secţiei, în locurile unde se preconizează a fi valoarea cea mai mare a
temperaturii.
Adeseori, din condiţiile sistemului energetic, nu se reuşeşte efectuarea
încălzirii în condiţiile regimului de funcţionare nominală. În aceste condiţii, se
vor efectua câteva încercări la încălzire cu diferite sarcini dar, pe cât este
posibil, la aceleaşi valori ale tensiunii şi factorului de putere.
Se va reprezenta creşterea de temperatură a înfăşurărilor în funcţie de
pătratul curenţilor corespunzători în punctele obţinute după care, prin
interpolare sau extrapolare, se determină încălzirea acestor părţi
corespunzătoare regimului de funcţionare nominală (figura 5.29).
θ
∆θN
I2
I2N
Figura 5.29
5.11.2 Încercarea la încălzire prin metode indirecte
Pentru cazurile în care încercarea la încălzire nu se poate efectua prin
încărcare directă, în serviciul nominal, condiţiile de încercare se vor stabili în
standardele sau normele tehnice de produs. Astfel, pentru maşinile sincrone a
căror încărcare în sarcină nu este posibilă, încercarea la încălzire se va face
printr-o metodă indirectă. Metoda indirectă de încercare la încălzire constă în
aceea că maşina având răcire normală va fi supusă succesiv la încălzire cu
diferite tipuri de pierderi existente în maşină la sarcina nominală,
predeterminându-se cu rezultatele de încălzire obţinute, regimul de funcţionare
normală. Astfel, încălzirea părţilor active ale maşinii se va determina cu
următoarele tipuri de pierderi:
- pierderile principale din înfăşurarea indusului şi pierderile

suplimentare la scurtcircuit, considerate proporţionale cu pătratul curentului
indusului;
- pierderile din fierul indusului şi pierderile suplimentare de pe
suprafeţele active ale fierului indusului şi inductorului la mers în gol,
considerate proporţionale cu pătratul tensiunii;
- pierderile în excitaţie, proporţionale cu pătratul curentului de excitaţie
şi cu rezistenţa înfăşurării de excitaţie (inductorului), în stare caldă;
- pierderile prin ventilaţie, constituind pierderile datorită frecării
rotorului cu mediul de răcire, a mediului de răcire cu statorul, a frecării
mediului de răcire cu ventilatoarele (în cazul răcirii în circuit închis) sau a
aerului cu ventilatoarele (în cazul răcirii forţate în circuit deschis);
- pierderile prin frecare în lagăre, inele de contact etc., a căror căldură
se poate transmite parţial părţilor active ale maşinii datorită
termoconductibilităţii sau convecţiei mediului de răcire.
1. Încercarea la încălzire în regimul de mers în gol cu curentul
nominal Pentru acest regim, încălzirea se datorează pierderilor totale de
scurtcircuit, pierderilor totale mecanice (ventilaţie şi frecare în lagăre) şi
pierderilor de excitaţie. Deoarece curentul de excitaţie la scurtcircuit este mai
mic decât cel corespunzător regimului de sarcină, pierderile de excitaţie vor fi
mult reduse.
2. Încercarea la încălzire în regimul de mers în gol la tensiune
nominală Pentru acest regim, încălzirea se datorează pierderilor totale din
fierul indusului (principale şi suplimentare), pierderile mecanice totale şi
pierderilor de excitaţie (de asemenea mult reduse din aceleaşi considerente ca
la punctul a).
3. Încercarea la încălzire în regimul de scurtcircuit cu curentul de
excitaţie nominală Încercarea în acest regim diferă de cea precedentă,
prezentată la punctul 2, prin aceea că, au loc pierderi mărite în fierul indusului
şi pierderi totale de excitaţie.
4. Încercarea la încălzire în regimul de mers în gol fără excitaţie
Pentru acest regim, încălzirea se datorează numai pierderilor mecanice totale,
celelalte tipuri de pierderi lipsind.
Nici una din încercările enumerate nu oferă posibilitatea determinării
încălzirii maşinii deoarece folosesc câte un singur tip de pierderi. Astfel,
metoda indirectă de încercare la încălzire se bazează pe următoarele premise:
încălzirea oricărei părţi a maşinii în raport cu temperatura mediului ambiant

este egală în orice regim de funcţionare cu suma încălzirilor create de fiecare
tip de pierderi separate şi nu depinde de temperatura acestuia.
Pentru determinarea supratemperaturilor înfăşurărilor statorice ale
maşinilor de tip turbo, cu puteri nominale egale sau mai mari de 5000 kW
(5000 kVA) sau la care lungimea axială a pachetului statoric este egală cu/sau
mai mare de 1 m, se utilizează fie metoda variaţiei rezistenţei, fie metoda
traductoarelor interne de temperatură, la înţelegere între producător şi
beneficiar. Pentru determinarea supratemperaturii înfăşurării de excitaţie se
recomandă metoda variaţiei rezistenţei.
Pentru încălzirile diferitelor părţi ale maşinii, pot fi utilizate
următoarele notaţii:
- ∆θsc - încălzire datorată pierderilor principale şi suplimentare din
înfăşurarea indusului la curentul nominal din indus;
- ∆θFe - încălzire datorată pierderilor în fier la tensiunea nominală;
- ∆θe-încălzire datorată pierderilor în excitaţie la curentul de excitaţie
nominal, înfăşurarea inductorului având temperatura de 15° C;
- ∆θmec - încălzire datorită pierderilor mecanice;
- ∆θin - încălzire admisibilă a înfăşurării inductorului în regimul
nominal de funcţionare;
- ∆θo - temperatura mediului de răcire din timpul încercării.
Considerând premisele enunţate anterior, încălzirea unei părţi date a
maşinii în regim de funcţionare nominal nu va depăşi valoarea dată de relaţia:
∆θ n = ∆θ sc + ∆θ Fe + β∆θ e + ∆θ mec (5.50)
unde: β - este un coeficient care ia în consideraţie creşterea rezistenţei
înfăşurării inductorului în stare caldă, dat de relaţia:
235 + θ 0 + ∆θ in
β= (5.51)
250
Dacă nu există alte indicaţii în standardul corespunzător tipului de
maşină dat, acest coeficient se calculează pentru încălzirea maximă admisibilă
a înfăşurării inductorului la temperatura mediului de răcire θo=+40°C, în
conformitate cu clasa de izolaţie a materialelor respective (tabelul 2).
Notând cu ∆θ1, ∆θ2, ∆θ3, ∆θ4, încălzirile unei părţi date a maşinii,
obţinute prin cele patru încercări menţionate, pentru fiecare din acestea pot fi
scrise relaţiile:
2
⎛I ⎞
∆θ 1 = ∆θ sc + ⎜⎜ sc ⎟⎟ β 1 ⋅ ∆θ e + ∆θ mec
⎝ I en ⎠
2
⎛I ⎞
∆θ 2 = ∆θ Fe + ⎜⎜ eo ⎟⎟ β 2 ⋅ ∆θ e + ∆θ mec
⎝ I en ⎠ (5.52)
2
⎛U ⎞
∆θ 3 = ⎜⎜ t ⎟⎟ ∆θ Fe + β 3θ e + ∆θ mec
⎝Un ⎠
∆θ 4 = ∆θ mec
Coeficienţii β1, β2, β3 iau în consideraţie temperatura înfăşurării
inductorului în timpul încercărilor considerate. De exemplu, dacă încălzirile
∆θ1, ∆θ2, ∆θ3, ∆θ4, sunt determinate pentru însăşi înfăşurarea inductorului
atunci:
235 + θ 0 + ∆θ 1
β1 = (5.53)
250
Rezolvând acest sistem de ecuaţii în necunoscutele ∆θsc, ∆θFe, ∆θe,
∆θmec se va determina încălzirea ∆θn.
Tabelul 2
Clasa de izolaţie
Tipul înfăşurărilor
A E B F H
Înfăşurările de excitaţie
∆θin - - 90 110 -
ale maşinilor cu poli
β - - 1,46 1,54 -
înecaţi
∆θin 65 80 90 110 135
într-un strat
β 1,36 1,42 1,46 1,54 1,64
cu suprafeţele neizolate
de rezistenţă mică, cu ∆θin 60 75 80 100 125
câteva straturi β 1,34 1,40 1,42 1,50 1,60
Temperatura celorlalte părţi ale maşinii, în afara înfăşurărilor, se
măsoară cu ajutorul termometrelor. La măsurarea temperaturii lagărelor cu
rulmenţi se măsoară temperatura inelului fix. La lagărele cu alunecare se va
măsura temperatura cuzinetului sau a uleiului de ungere.

5 Încercările Maşinilor Sincrone

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 Încercările Maşinilor Sincrone

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

236 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ELECTRICE

ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR SINCRONE

verificarea rezistenţei de izolaţie a înfăşurărilor, de încercarea la supraturaţie şi

Programul de încercări pentru maşinile sincrone

maşinile sincrone cu puteri până la 3000 kVA inclusiv, încercarea se execută

Măsurarea rezistenţei în curent continuu a înfăşurărilor Încercarea

5.3 STUDIUL FUNCŢIONĂRII MAŞINII SINCRONE ÎN REGIM DE

Eo=f(Ieo). Dacă frecvenţa diferă de frecvenţa nominală se va recalcula tensiunea

Figura 5.3 Figura 5.4 Figura 5.5

scurtcircuitul este nesimetric. Când se urmăreşte măsurarea curenţilor de

Caracteristica de funcţionare în regim de generator la scurtcircuit

originea axelor de coordonate, prin compararea acestora se poate determina o

IescN I`e0 Ie0 Iesc

5.5. STUDIUL REGIMULUI DE FUNCŢIONARE ÎN SARCINĂ LA

factor de putere nominal, valoarea nominală a curentului de sarcină. Acesta

3. Metoda caracteristicilor de reglaj Caracteristicile de reglaj

5.6 DETERMINAREA PRIN METODE INDIRECTE A

corespunzător curentului nominal de scurtcircuit Isc=IN din indus, la scurtcircuit

indusului, inductorul trebuie să producă o tensiune magnetomotoare egală şi de

IeN IN IeN IeN

5.7 DETERMINAREA PIERDERILOR ŞI A RANDAMENTULUI LA

- pierderile suplimentare în sarcină;

5.7.1Determinarea randamentului maşinii sincrone

metodele indirecte prevăzute de standardele în vigoare, şi anume: metoda

motorul tarat şi randamentul acestuia η, cunoscut, rezultă puterea furnizată la

arbore de maşina de încercat, η·P1, acoperă pierderile în fier, pierderile

Separarea pierderilor în excitatrice Pierderile în excitatricea montată

suplimentare şi pierderile la contactele inele-perii (pierderi variabile cu

- Se încarcă maşina de încercat cu un unghi oarecare (θ≠0) situaţie în

sarcină, ca motor de exemplu, există tendinţa rămânerii în urmă a rotorului,

ale maşinii. Atât puterea electromagnetică, cât şi cuplul electromagnetic au doi

stabilă a maşinii. Determinarea raportului celor două cupluri se poate realiza

La întreruperea curentului de excitaţie punctul de funcţionare al

⎛M (I e ) + M e2max (I e ) + 32M x2max ⎞⎟

- Se alimentează înfăşurarea de excitaţie cu un curent de excitaţie de

- Se poate determina, pe baza datelor obţinute mărimea cuplului

- Dacă încercarea se face la o tensiune de fază U1 a motorului diferită

Pentru maşinile sincrone de mare putere, rezistenţa de faza statorică se

unde: a=Xq/Xd; b=R/Xd.

La valori mari ale curentului de excitaţie, creşte ponderea cuplului de

alimentată de la sursa separată de tensiune continuă reglabilă. trecând

5.11 ÎNCERCAREA LA ÎNCĂLZIRE A MAŞINII SINCRONE

serviciului nominal al maşinii. Pentru maşinile cu mai multe servicii nominale,

În funcţie de numărul părţilor active ale secţiilor într-o crestătură, în

- pierderile principale din înfăşurarea indusului şi pierderile

încălzirea oricărei părţi a maşinii în raport cu temperatura mediului ambiant

S-ar putea să vă placă și