SherwoodAnderson

S î n t un nătărău
Traducere și prefață de
Ion Caraicn
București — 1 9 6 R
Editura pentru Literatură Universală
prefață
Cu excepția ivirii, unică în mai multe privințe, a lui Edgar Allan Poe în prima
jumătate a secolului al XÎX-lea, majoritatea marilor personalități, contribuții și
succese ale literaturii americane sînt opera ultimei sute de ani. Spațiu temporal ce
include și pe Emily Dickinson, care, deși se născuse în 1830, începe să existe abia
postum, către confluența ultimelor două veacuri și mai ales în cel de al XX-lea.
Tot amalgamul de origini ce au format poporul american era imposibil să nu
ducă la rezultate și direcții noi în orice domeniu, deci și în literatură. Puritani
englezi ori scoțieni, profesori nemți, preoți olandezi, hidalgos spanioli, rătăcitori ai
ghetourilor, aventurieri, disperați, posaci, idealiști, soiuri peste soiuri de certați cu
legile și cu rigorile, cu asuprirea și lîncezeala, curioși, neliniștiți, pani câți — toți s-
au contopit într-o plasmă generatoare de oroare, de dîrzenie și de opoziție față de
orice siluiri, interziceri și false rușini.
Deceniul ce a precedat primul război mondial e — în mod unanim —
considerat deceniul unei puternice renașteri literare, și într-ade- văr, mergînd numai
pe proeminențe, numai pe valori, fără a comenta direcțiile și modurile artistice (de
la realism la imagism), perioada aceea se dovedește de o fertilitate fără precedent și
fără repetări în toată literatura americană de pînă azi. Dacă prozatori de talia lui
Stephen Crane și Mark Twain dispar — primul în 1900, iar celălalt în 1910 ; dacă
Frank Norris — abia trecut de treizeci de ani — murise în 1902 ; dacă Henry James
și Jack London închid ochii în 1916, în schimb, vigorii unor Theodore Dreiser,
Sinclair Levvis, James Farrell și Sher- wood Anderson i se auzea din ce în ce mai
tare pulsul, în timp ce poezia se mîndrca cu profiluri de talia, răsunetul și
autoritatea lui Cari Sandburg, Vachel Lindsay, Ezra Pound, Edgar Lee Masters, Ed-
win Arlington B.obinson, Wallace Stevens, Robert Frost, Conrad Ai- ken,
Robinson Jeffers, Amy Lowell, Marianne Moore.
Accidentata biografie a lui Sherwood Anderson se aseamănă așa de izbitor cu
a atît de multora dintre scriitorii americani, încît nu l-am individualiza aproape cu
nimic, aglomerînd aici profesiile și îndeletnicirile sale de o viață întreagă. Au fost
diverse. Au fost multe. Și totuși...
Puzderia de ocupații succesive ori simultane a scriitorilor de peste ocean,
acceleratele lor treceri dintr-o incertitudine materială într-alta, variatul registru de
stare civilă cu care ne-au obișnuit atîția dintre confrații de breaslă de acolo, tocmai
fiindcă nu e un semn distinctiv doar al cîtorva, capătă o temperatură a neliniștii și a
cheltuirilor de energii îmbibată de sugestii, vecină cu interogațiile, semnificativă ca
și literatura lor. Iar asta, fără a pleca de la prezumții laterale. Robert Frost a fost
cizmar, profesor, fermier și ziarist. Vachel Lindsay era vagabond și predicator.
Upton Sinclair a candidat pentru un post de guvernator. Cari Sandburg ar putea să-
și calculeze cu zecile îndeletnicirile spre care l-a împins viața. Să continuăm ?
Originar din Vestul-Mijlociu al Statelor Unite, mai tînăr decît Dreiser cu cinci
ani, Shervzood Anderson s-a născut în 1876 în Camp- den (Ohio), dintr-o familie
săracă însă numeroasă și — asta nu neapărat pentru că totul ar trebui să
strălucească, de la zdrențe la aur, în vreun fel, în patria sa, ci fiindcă pur și simplu
ai lui se zbăteau în crunte nemulțumiri și lipsuri — de copil a cunoscut luciul
mizeriei. Tatăl său încerca și încercase — ca și fiul mai tîrziu, o să vă dați seama —
tot felul de soluții de ieșire la liman, făcînd pe zugravul (iar Sherwood îi va fi
ucenic), pe pielarul, pe fermierul etc., în timp cc mama — ca să-și poată încropi
nevoile gospodărești — spală rufe prin vecini. Și familia întreagă are o existență
cvasinomadă, mutîn- du-se de ici-colo, dintr-o locuință proastă într-alta și mai
proastă. De fraged, copilul acesta care nu va avea posibilitatea să meargă să învețe
carte, însă care va ajunge să scrie cărți de unde alții vor învăța ce poate să însemne
năzuința către o lume mai bună, trebuie să trudească pentru cîștigarea existenței. El
e pe rînd comisionar, păzitor de vite, vînzător de ziare, hamal la Chicago, agent —
foarte mulți ani — la un birou de reclame, soldat în războiul hispano-american din
1898—1899, conduce o firmă de expediții, devine directorul „unei fabrici de lacuri
și vopsele", ajunge proprietar a două ziare, în sfîrșit scriitor, conferențiar apoi, și în
1937 membru al Institutului Național de Artă și Literatură. Era un fel de
recunoaștere oficială. Peste încă patru ani (murea dintr-o peritonită !), va înceta din
viață, lăsînd în urmă șapte romane (Windy McPherson’s Son — Fiul lui Windy
McPherson; Marching Men — Oameni în marș; Poor White — Alb sărac ; Many
Marriages — O mulțime de căsătorii; Dark Laughter — Rîsul întunecat; Beyond
Deșire — Dincolo de dorință și Kit Brandon), cîteva culegeri de nuvele (amintim :
Winesburg, Ohio, The Triumph of the Egg — Triumful oului, Horses and Men —
Cai și oameni și Death in the Woods — Moartea in pădure), memorii publicate
postum, un soi de autobiografie, A Story-Teller’s Story — Istoria unui povestitor, în
care pleda pentru realism, articole, reportaje, dramatizări, versuri, poeme în proză,
note critice, corespondență. Cu ecouri din precursori și contemporani (Mark Twain,
Herman Melville, Theo- dore Dreiser, Upton Sinclair), cu o largă receptivitate față
de realiștii ruși (Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Cehov), pe care-i admira ca și
Hemingway mai tîrziu, bogata sa operă exercită la rîndu-i hotărîtoare înrîuriri
asupra prozei lui Hemingway, Thomas Wolfe, Scott Fitzge- rald, Erskine Caldwell,
John Steinbeck, Saroyan sau mai tinerilor J. D. Salinger și John Updike. Și asupra
prozei lui Faulkner, care va și mărturisi-o răspicat : „Cred că Sherwood Anderson
este părintele tuturor lucrărilor mele."
Sherwood Anderson debuta cam în aceleași zile ale lui 1914, cînd lui Edgar
Lee Masters îi apăruse esențiala sa operă poetică Spoon River Anthology, care în
trei ani avea să ajungă la un tiraj de 50.000 exemplare. Dacă protestele foarte
lapidar și concentrat schițate de acesta în amintitul volum — niște acide proteste,
prinse „din aer“, împotriva urîciunii, monotoniei, trivialității, violenței, minciunii și
conveniențelor — n-ar fi transmis nuvelistului și romancierului ce urma să fie
Sherwood AndersonI cîteva obsesii, cîteva sugestii, adinei și fructuoase indicii

I Doar una singură dintre bucățile acestui scriitor care a iubit democrația, dar n-a putut-o găsi
la el acasă (Nu există democrație americană; America este condusă de un mic grup de oameni) ; care a
fost pasionat de scris, dar a constatat — alături de cunoscutul critic american Van Wyck Brooks —
că : In America omul nu poate fi artist; care ar fi vrut să nu fie singur, dar luciditatea i-a arătat că : In
asupra realității de sub machiaj, de dincolo de aparențe, și dacă ele nu l-ar fi
orientat spre o anume viziune a societății, bineînțeles ca apropierea de față ar fi fost
poate fără obiect.
Enumerasem cîțiva scriitori care-și recunosc în Anderson succesorul, ucenicul
sau măcar confratele aceleiași optici, uneori chiar al acelorași procedee, viziuni și
interpretări. Lor lî-1 adăugăm pe Edgar Lee Masters.
încărcat de complexele unei vieți pe care o hărțuiau penuriile, autodidact,
revoltat parțial, parțial înțelegînd, începîndu-și cariera literară către vîrsta de
patruzeci de ani, rîvnind după o stabilitate de ordin material, însă detestînd oarba și
meschina fugă după bani, el concentrează dintr-o dată asupră-i, între 1916—1920,
atențiile criticii și curiozitatea publicului, înaintea cărora apare cu un ciclu de trei
romane (Windy McPhersords Son, Mar chin g Men, Poor White), cu volumul de
nuvele Winesburg, Ohio și cu o culegere de versuri care se chema Mid-American
Chants, îmbinare lină de gravități și fragilitate. Asupra sa, ca poet, vom reveni.
Practic, la ieșirea lumii din încleștările primului conflict mondial, ce adusese
pe scena istoriei întîia oară un stat socialist, Anderson devenise cunoscut și era o
personalitate. Legat ideologic de grupul tinerilor lite- rați din Chicago (Dreiser,
Sandburg, Waldo Frank, Ben Hecht, Floyd Dell), care la acea dată acordau viziunii
realiste și criticiste a lucrurilor o indiscutabilă adeziune, o dăruire deplină și care
încercau să dejoace și să împiedice succesul furnizorilor de literatură sentimentală,
poleită, mioapă, în 1921 Sherwood Anderson primește premiul revistei The Dîal II.
Tot în 1921 îi apare al doilea volum de nuvele — The Triumph of tbe Egg. Și tot în
1921 merge să vadă Europa. N-am spune neapărat ca s-o și cunoască...
E anul în care, plecînd la Paris, se va duce s-o viziteze pe Gertrude Stein,
regina ,, generației pierdute", prietena lui Picasso, a lui James Joyce și a
suprarealiștilor, partizana lui Freud și a adevărului total, de la care și Hemingway
cu soția lui — ne-o va mărturisi în A Moveable PcLZSt, carte apărută după
sinuciderea sa — învățaseră că tot ceea ce nu înțelegeau „avea fără îndoială o
legătură cu sexualitatea". Fîemingway locuia într-o cameră de la ultimul etaj al
hotelului în care altădată murise Paul Verlaine.
Să nu ne îndepărtăm însă.
Pe Gertrude Stein, confesoarea generației pierdute, Sherwood Anderson a
frecventat-o asiduu (ca aproape toți artiștii americani fascinați de europeismul ei și
fascinați — acum aproape o jumătate de secol — de Europa), i-a admirat bogata
colecție de tablouri, și influențat de ea, adeptă pasionată a psihanalizei, a scris

America te simți îngrozitor de singur..., doar una singură dintre bucățile sale — Oul — a mai văzut pînă
acum, în limba română, lumina tiparului, integrata unei selecții de nuveie americane din „Biblioteca
pentru toți“.
II The Dial — Cadranul (1S80—1929), important periodic literar american ; inițial a slujit drept
tribună grupului de tineri prozatori, poeți și critici din Chicago, dar, treptat, prestigiul revistei a
sporit, ea ajungînd să polarizeze, în jurul anului 1920, atenția țării întregi ți să atragă în rîndul
colaboratorilor permanenți scriitori ca Thomas Mann și T. S. Eliot.
romanele Many Marriages (1923) și Dark Laughter (1925).
Criza economică din 1929—1933, intervenită și în S.U.A., relevă în acest
scriitor cu o agitată conștiință cetățenească un combatant și un intelectual angajat :
Sherwood Anderson coboară în mijlocul greviștilor și aderă la temperatura și
rațiunile cauzei lor, pleacă la congresul antimilitarist de la Amsterdam, se pronunță
categoric împotriva fascismului, semnează manifeste mobilizatoare, scrie în
colaborare cu Dreiser despre minerii din Harlan. Nu degeaba William Faulkner va
spune mai tîrziu, referindu-se la niște familii de sensuri : Dreiser a fost fratele său
mai mare și Mark Twain tatăl amindurora.
în jurul persoanei și operei lui Anderson se organizează atunci pe de o parte
un boicot al tăcerii, pe de alta, zelatorii avangardismelor literare încep să-i laude
acele cărți în care dominau obsesii de tot felul. Societatea „subțire" din Boston
strîmbă din nas și-i condamnă noua literatură. Nu de acolo aștepta apoteoze și lauri.
Unele cărți îi sînt scoase din biblioteci, altele arse pe străzi — într-un oraș din
Noua Anglie. Demența făcea pui nu numai în piețele vechiului continent. Ne aflăm
în 1929, adică la un deceniu după publicarea volumului ^Wines- burg, Ohio și
(acum e în vîrstă de 53 de ani) Sherwood Anderson își amintește cum, la început,
nuvelele acestei cărți i-au fost acuzate de... pornografie ! O ridicare din umeri va
conecta stupoarea cu perplexitatea, ori de cîte ori gîndul i se mai întoarce la
„rațiunea" și practica unor atari judecăți de valoare. Dar ele s-au legat de profilul și
destinele unei opere și fac parte din corpul ei tot.
Se străbătea, după cum am mai spus, tocmai epoca marii crize capitaliste, ale
cărei valuri s-au propagat pînă la noi.
înainte de a ajunge, în 1933 (an al instalării lui Hitler la putere în Germania),
să-și împărtășească față de Dorothy Dudley, prietena lui Dreiser, convingerea că un
categoric dezechilibru se produsese în viața Americii și că firele nu se mai pot
nicicum reînnoda ca lumeaIII, publică romanul Beyond Deșire, de o manifestă
simpatie față de masele muncitorești și editează ultimul mănunchi de nuvele :
Death in tbe Woods and Other Stories.
Pe urmă, patosul scade. Pe urmă, relațiile cu cercurile progresiste încetează.
Avîntul s-a temperat. Fervoarea continuității de sentiment se suspendă.
Capitalismul își confecționase niște paleative. Cu sadismul și riscurile consemnate
de istorie.
Cel ce știuse ce se cade să nege și învăța ce trebuie să afirme e năpădit de
dezorientări și de scepticism. Gîndirea lui nu mai finalizează. Libertatea de a-și
duce nădejdea și concluziile pînă la capăt naufragiase în mlaștinile șovăielii.
Devine ezitativ și dezorientat. Viața se complica, înaintea ochilor lui, ca un labirint
cu cirezi de minotauri, și el oscila între două conștiințe egale cu doua nehotărîri și
la fel de informe : a aderării necondiționate și a extenuantei expectative. Con-
III Nu e vorba numai de foamete și de mizerie, i se adresează el, ci despre faptul ca a pierit ceva în
S.U.A. : o veche credință s-a sfărîmat și nu există alta în loc (vezi The Portable Sherwood Anderson, New
York, The Viking Press, 1949, p. 604),
centrarea de fier a unei concepții științifice severe și urmărite în ecuațiile ei de
esență, fără împiedicări în sentimentalisme și interogații dizolvatoare, vane, fără
bîjbîieli (fiindcă dreptățile sociale sînt drumurile cele mai scurte de la cauză la
efect), o astfel de concentrare scapă și fuge voinței lui Sherwood Anderson, care se
surprinde nepregătit și slab înaintea unor complexe probleme ce aveau nevoie de
voință, de bărbăție și de fermitate.
Dificultatea pentru mine rezidă în faptul că atunci cînd aud pe cineva luînd
apărarea capitalismului, devin comunist; iar atunci cînd aud argumente
comuniste, mă înmoi față de capitalism. Nu cred că există cineva care să poată
cunoaște cu adevărat pricina războaielor. Nu cred că poate emite cineva judecăți
clare asupra vreunei probleme impli- cînd soarta unor popoare întregi. Pasiunea
noastră actuală, gîmlesc, de a căuta să pătrundem în miezul lucrurilor prin
înțelegerea problemelor economice, este cam nesăbuită.IV
Din clipa temperării elanurilor sale de mai bine, a scufundării lente în
confuzionism și blazare, opera lui n-are a se mai îmbogăți cu contribuții nici
numeroase, nici de vreo valoare cu totul aparte. își adaptează scenic unele proze,
scrie cîteva eseuri, tipărește cel de al șaptelea roman, îngrijește de memoriile care îi
vor fi editate postum, gustă din deprimarea inadaptabilităților la absurd, la hilar, la
conformism, însă oaspete scepticismului, resemnat între pereții profesiei lui, se și
acomodează titlului de membru al Institutului Național de Artă și Literatură.
Cu toate că prodigioasă și diversă, cu toate că în bună măsură rezistentă încă,
opera lui Sherwood Anderson nu e totuși egală. Și la urma urmelor, despre care
operă nu se poate emite aceeași observație ? Numai că de fiecare caz sînt legate
niște condiții specifice, grație cărora eternele generalități capătă din timp în timp
culoare, parfum și neastîmpăr pro- ptiu, stîrnind evantaiele curiozității intrinsece
din totdeauna valorii. Personalitatea nuvelistului nostru o domină pe aceea a
romancierului, iar despre poet (cu ale cărui versuri ne întîlnim din ce în ce mai rar
în ultimele antologii de poezie americană) mare parte dintre biografii și criticii
recenți omit să discute, deși nedreptățesc astfel o sensibilitate.
Să încercăm conturarea celor trei aspecte, considerate de noi reprezentative.
Lucra într-un birou de vînzări și cumpărări. Dicta o scrisoare. S-a oprit.
întrerupsese nu numai o frază, întrerupsese un mod de existență și un lanț de
profesii, sesizînd în sine capacitatea altor avînturi și pasiunea de a povesti. Din
peniță, nu oral. Așa s-a născut nuvelistul.
Cu o educație discontinuă, la întîmplare, el avea să înțeleagă însă foarte sever
cît risc și cîtă rigoare, cîtă responsabilitate mai ales incumbă scriitorului contactul
cu viața, ciocnirea cu fantoșele închipuirii lui, a căror plămădire cerea îndemînări
cu totul dificile : Să luăm, pentru o clipă, în considerație materialele cu care
operează scriitorul în proză, naratorul de istorioare, propunea el într-un
eseuMaterialele lui sînt viețile oamenilor. Pentru aceste plăsmuiri ale fanteziei,
IV Dintr-o scrisoare adresată în iunie 1936, lui Henry Goddard Leach (vezi Ibe Portable
Sherwood Anderson, p. 614).
acești oameni care trăiesc în imaginația sa ar trebui să fie la fel de reali ca și
oamenii vii. Lui ar trebui să-i fie la fel de greu să-i trădeze — dintre bărbați —
prietenii sau pe femeia iubită. A lua viețile acestor oameni și a le mula, ca să se
supună nevoilor unui gînd sau ale unei acțiuni iscusite, pentru ca să dai cititorilor
tăi o falsă emoție, e la fel de meschin și de ignobil ca și cînd ai trăda bărbați vii și
femei vii. Pentru scriitor nu există nici o scăpare, după cum nici o scăpare reală
nu există pentru nici un fel de făurar. Dacă-ți mînuiești materialele în chip ieftin,
ieftin devii și tu. Nevoia de a-ți agonisi existența poate folosi drept scuză, dar ea
nu te va scuza ca meșteșugar. Nimic n-o să te salveze, dacă o iei prea ieftin cu
uneltele și materialele. Fă muncă ieftină, și atunci vei fi și tu însuți (n.n. — un
scriitor) ieftin. Acesta e adevărul.
După cum pomeneam, debutul său că nuvelist avusese loc în 1914, dar
Wmesburg, Ohio apare în 1919. Capitolul introductiv menționa a fi „despre oameni
grotești", noțiune largă, în cuprinsul cu abundente particularități al căreia Anderson
îi însuma pe cei ce, fiziologic ori psihic, deviaseră de la normal, din pricina cine
știe cărui detaliu biografic. Posibilitatea unui limbaj comun al acestora cu
societatea devine tot mai redusă, iar locul lor între semeni din ce în ce mai in-
comod. Firi sensibilizate, cu excese de individualism, inși goliți de
1
Sherwood Anderson, The Modern Writer (Scriitorul modern), 1925, p. 39. aproape orice
rază de bucurie, fericire ori dragoste, atari eroi alunecă dintr-un eșec în altul ca pe
tobogan, voința de luptă li-i absentă sau amputată, dezechilibrele îi copleșesc. Un
surplus de emotivități și un deficit de energie i-a transformat în niște izolați,
predispuși veșnic să generalizeze în sumbru ori să împingă la forme cu totul dispro-
porționate, explozive uneori, întîmplătoarelc lor moduri de protest. Reacțiile le sînt
permanent exagerate. Cîteodată pînă la comic și tragic. în tot cuprinsul primului
volum de nuvele (cu unitate de loc, de atmosferă și cu un erou comun : George
Willard) singur eroul principal n-a intrat încă în epiderma și sub negii grotescului,
dar el va părăsi orașul. Adică, într-un fel, va evada ; va fugi. Setea aceasta de
evadare e a mai tuturora. Căci stingheri și cariați de obsesii, de jinduiri mereu
neîmplinite, din cale-afară de pustii, de singuri, de fără dragoste, eroii lui Anderson
ajung să creadă că-n lume totul e minciună, ori că fiecare e un Hristos și că fiecare
Hristos va fi răstignit, ori că întreg pămîntul stă cuprins de un pîrjol dinaintea
căruia n-ai cum să dispari, de care n-ai cum să te ascunzi, ori că viața-i doar o vastă
închisoare, unde fiecare deținut — dacă mai ține la un rest de morală — se cade să-
și interzică orice pasiune, pentru a nu crea și altora închisori ș.a.m.d. Cauza care i-a
făcut grotești este indicată de Anderson : structura unei societăți bazate pe
obsedanta goană după cîștig. El suferă pentru și cu ei. Le caută un cer, un echilibru.
Dar ieșirile din mîlul pesimismului, unica modalitate de protest, soluțiile sale se
opresc doar la ideea de evadare, deci a unei duble însingurări : Propriile mele
povestiri, cele istorisite și neistorisite, sînt pline de evadări — noaptea, pe fluviu,
într-o barca ce merge în voia curentului, evadări din situația creată, evadări din
plictiseală, dintre pereții pretențiilor, din seriozitatea greoaie a pretinșilor artiști.
Care scriitor nu visează la evadări ? Ele-s aerul pe care-l respirăm.
Imagiștii vociferaseră și au pledat pentru abolirea limbajului literar, pentru
introducerea în scris a vorbirii curente — reușită ilustrată în poezie de Robert Frost,
un exemplu al concentrării. Pe linia aceasta, experimentaliștii au ținut (ulterior)
cont de sugestiile lui William McFee, care, negînd orice canon, orice corset, orice
regulă, emitea la rîndul său una : în ce privește regulile referitoare la construcție,
dacă ar fi să dau un sfat bazat pe propria mea experiență, aș spune că mijlocul cel
mai indicat de a plasa o povestire este să încâlci orice regulă din orice manual
apărut vreodată.V
Căutîndu-și haina care i se potrivea cel mai bine, Sherwood Anderson a fost
printre cei dinții adepți ai frazei necoafate, ai adevărului sec, transferînd accentul
pe forța, nu pe frumusețea formală a cuvîntului și înlocuind acțiunea, intriga,
dialogul prin atmosferă, sondaj psihologic și monolog interior. Surpriza a constat în
faptul că, asemuit cu Cehov, pe care de altminteri avea să-1 guste mai tîrziu și chiar
să-1 iubească, Sherwood Anderson nici nu-1 citise încă la data cînd critica
întreprindea comparații și stabilea — științific — afinități. Dar, în sfîrșit, dacă ar fi
asta ultima dintre curiozitățile istoriei literare...
Următoarele trei volume de nuvele, din care au și fost alese cele ce figurează
în paginile de față, nu-și vor mai plimba atenția în jurul unui personaj comun.
Piesele la care ne-am oprit poate că vin chiar în oarecare contradicție cu și poate că
nici nu prea au o desăvîrșită condescendență față de dezideratele autorului, care
pleda pentru genul de nuvelă fără subiect, fără conflict, circumscrisă doar la crearea
elementelor de atmosferă și a redării intenselor stări de spirit. Ele-s între și între. S-
a remarcat, ca o notă specifică a sa, lipsa aproape completă, din proza lui
Anderson, a dialogului. Dialogul n-apare nici aici. Dar, față de altele, aceste bucăți
vin cu o notă suplimentară de omenie, nu economisesc finețea observațiilor, au o
tehnică a disocierii și contururilor pregnant picturală și conțin, comparativ, multă
mișcare. De aceea pot fi și au fost scenarizate. Apoi, drept trăsătură comună, toate
trei sînt scrise la persoana întîi. Criteriu, poate, și de concentrare a atenției
cititorului, des întrebuințat de Anderson, care nu lasă detaliile să se disperseze, nici
nu aglomerează cu ele liniile epice cardinale. Povestește un copil, povestește un
tînăr îngrijitor de cai, povestește autorul. Partiturile se pot întrepătrunde și
completa. Oamenii se agită, coboară și urcă pe scările din ei, narează, freamătă —
și neîntrerupta lor prezență în prim-plan are emanațiile unei mișcări continui, de
aceeași substanță cu optimismul, cu o necurmată participare la fenomenul
existențial. De eroii lui Anderson te desparți ca de niște ființe vii, dinamice, care
perpetuează forma de viață (sau de neliniște) chiar atunci cînd din considerente și
necesități artisice autorul retrage cîte unuia (vezi Moartea în pădure) palpitațiile
inimii, respirația, mișcarea. îi auzi, cu propriul glas ori cu glasul mandatarului lor,
istorisind. Uneori cu umor negru, uneori cu candoare reflexivă, uneori... grotesc.
Surîzi, ascultîndu-i ? Parcă nu. Tehnica monologului dramatic, fluxul de ipostaze,
dinamismul, cîteodată duioșia, cîteodată argoul, totdeauna fluența și absențele
oricărei lungimi, ale oricăror prisosuri, ca și remarcabila știință a economiei

V Citat de Jay B. Hubbel, American Life in Literaturi^ Harper & Brothers, 1936, p. 457.
vorbelor subliniază nivelul artistic. Cuvintele, gesturile și observațiile îngăduie în
orice caz mai puțin diseminarea întunericului, a singurătății.
Povestitorul, un fel de nou Huck Finn, dă spuselor sale, bunăoară în Oul, o
autentică naivitate și un fir subțire de disimulant umor al durerii. Bucata face parte
dintr-o culegere asupra căreia Virginia Woolf, întreprinzînd largi incursiuni în
beletristica americană, scria : In Triumful Oului există în oarecare măsură o
rearanjare a vechilor elemente ale artei, care ne face să ne frecăm la ochi.
Senzația ne-o amintește pe aceea cu care l-am citit pe Cehov întîia oară... Ander-
son a sfredelit în acel strat mai adînc și mai cald al naturii umane pe care ar fi
ușuratic să-l categorisim de vechi, nou, american sau european. VI
Dacă e să-i spunem anecdotă, anecdota nuvelei e simplă și capătă, prin
aceasta, semnificație simbolică. Amintind ariile sale epice, o facem îndeosebi spre
a deschide peluze către diversa puzderie de lumi în care și planeta eroului de aici se
însumează, pornind a se învîrti din ce în ce mai amețitor. Un mic fermier ruinat
încearcă deznădăjduit la poarta norocului, a îmbogățirii. Dar încercarea lui de a se
căpătui prin creșterea unor pui de găină eșuează lamentabil. Mizeria i se deschide
înaintea ochilor. Nu mai știe către ce mreje să întindă mîna. Nenorocirea cu puii și
cu ouăle l-a îmbătrînit, l-a îndepărtat de lume, de lumea care totuși poate că surîde
omului : ...drumul cel neted care trecea peste creștetul capului său mi se părea a fi
o șosea largă, de felul celor pe care le-ar fi putut construi Cezar pentru a-și
deplasa legiunile de la Roma către minunățiile unei lumi necunoscute. Pentru
mine, smocurile de păr care creșteau deasupra urechilor tatii erau ca niște păduri.
Și cădeam într-o stare de semiadormire și se făcea că eram un prichindel și că
înaintam de-a lungul șoselii într-o țară depărtată și frumoasă, unde nu existau
ferme de creșterea puilor și unde viața se desfășura fericită, fără ouă.
Eroul nostru se improvizează restaurator lingă o gară. Și pentru a atrage
clienții, încearcă să-i distreze. Dar oul e totuși un element fatidic pentru el. Vrînd să
arate că „oul lui Columb“ n-a fost nimic altceva decît o șarlatanie, încearcă, la
rîndul său, să introducă unul într-o sticlă. Nereușita îl surpă interior. Și e luat drept
nebun.
Sensul profund al povestirii — tema predilectă autorului — e zădărnicia
eforturilor omenești în cadrul social dat. Lumea ajunge să-i fie străină, vitregă.
Totul îl copleșește pe individ, spulberîndu-i nădejdile de fericire modestă.
Realitatea specifică geografiilor în care a evoluat Sherwood Anderson nu poate
justifica (pare-se) vise, speranțe, nici chiar viață.
Sînt un nătărău face parte dintr-un volum închinat lui Dreiser, în prezența
căruia — mărturisea Anderson — simțea aceeași senzație înviorătoare ca în fața
unui cal pursînge. Autorul ne plasează la un hipodrom. Iată un tînăr îngrijitor de cai
istorisind o întîmplare, anodină în fond, dar care pentru sensibilitatea lui a

VI Vezi The Portable Sherwood Anderson, p. 449.

constituit o zguduitură amară. încă o dată eroul are umor. Și are exuberanță. Sau,
măcar, pare. Dar suferă.
Cunoscînd în tribuna hipodromului o fată din lumea bună, pentru a o cuceri, el
își ascunde numele și originea, dîndu-se (complexe !) drept Jiul unor oameni
bogați. La despărțire, își dă seama însă că fusese o gafă din partea lui, deoarece fata
n-o să poată nici măcar să-i scrie, adresa indicată de dînsul fiind și ea tot aiurea.
Dar pentru torentul sentimental ce l-a încercat, o astfel de neputință de a se realiza,
datorită minciunii sale, îi apare ca o dramă. Ai crede că zîm- bește și de fapt poate
că plînge. E total zdrobit. Dar... și total tînăr ! Durerea lui nu doare. îngîndurează.
Ca de foarte multe ori, în diverse alte nuvele.
Măiestria monologului (care va influența pe alți tineri prozatori americani și
mai ales pe Salinger — De veghe în lanul de secară) tulbură și captivează în
același timp prin delicatețea evoluării de la pestriț-colorata descriere a
hipodromului la descrierea personajelor, și apoi la frugalele trăsături de impulsuri
interioare — totul e conturat ca o emoționantă miniatură lirică. Agitat și tonic —
acesta e tonul.
Henry Miller, la sfîrșitul unui lanț de considerațiuni analitice, spunea :
Rezumînd totul, marea umanitate în Anderson este aceea care te impresionează și
face ca uneori să-l preferi chiar celor care îi sînt, ca artiști, net superiori. Această
umanitate am simțit-o imediat ce l-am cunoscut. Felul său de a combina cuvintele
între ele, de a întrerupe, de a dibui și șovăi, de a căuta și a se poticni — toate erau
exact așa cum i le cunoscusem din operă. Cuvintele lui, așa de naturale și de
curgătoare, de calme și bine dispuse, izvorau din gura unui om care iubea
oamenii. în acele cuvinte nu există răutate, supărare, josnicie sau meschinărie.
Identitatea aceasta dintre insul zilnic și scriitor scutea de complicații o artă
care nu-și căuta chipurile în oglinzi confuzionale.
Moartea în pădure are ceva din atmosfera depresivă a nuvelelor, tot cu
provincie, ale unui Brătescu-Voinești, în călimara căruia — peste blajinătatea de
acasă — cineva a turnat foarte mult frig, cerneală neagră și suflet cenușiu.
Condensată ca un proiect de scenariu de scurt metraj, ea creionează în cîteva
secvențe viața dură a unei biete femei, soția și mama unor certați cu instituțiile
societății. Munca și viața au abrutizat-o. Zilele ei : zile de luptă asiduă, sordidă, ca
să găsească hrană pentru ai săi. Bătrîna (de fapt nici nu știe cînd ori de ce atît de
repede a îmbătrînit !) nu mai este om, e o jivină hărțuită de goana după mîncare.
După ce reușise să cerșească niște resturi de carne de la un măcelar, într-o zi, pe
drumul către casă, în pădure, la înapoiere, o ajunge oboseala și, adormind, moare
înghețată. Ca o prelungire a unui destin, cîinii ce o însoțiseră îi dau tîrcoale și apoi
mănîncă proviziile abia căpătate. Laitmotivul povestirii pare banal și concomitent
dramatic : Să crape de foame, hm ? Ușor de spus, toți și toate trebuiesc hrănite.
Trebuiesc hrăniți bărbații, și caii, care nu mai fac două parale, dar care totuși
poate că s-ar putea vinde, de asemeni și biata vacă slabă, ce nu mai dăduse lapte
de trei luni. Cai, vaci, porci, ciini, bărbați.
Asta a fost toată viața ei. O viață de om. De om fără viață. Numai cu griji. Și
îndeosebi cu grija de a da hrană. De a da hrană chiar și după moarte. Atît. Cai...
vaci... porci... cîini... bărbați... Poate că și densitatea nuvelei, dincolo de fragila
compasiune cu care — dinafară — autorul o înconjură discret, face ca ea să fie o
pilulă amară. Dar, spre a o cita iarăși pe Virginia Woolf — A te naște din nou, a
înfățișa lucrurile printr-o nouă prismă, aceasta este o realizare atît de măreață,
încît de dragul ei putem ierta amărăciunea, sfiala și acel ceva colțuros-aspru ce ar
putea rezulta de aici. Mai ales că — în povestirile lui Anderson vechile elemente
de artă sînt combinate din nou în- tr-un mod care ne uimește.
Din cele șapte romane cîte numără opera lui Sherwood Anderson,
mai bun se consideră a fi Poor White. în ordine cronologică, el vine
altreilea. Primul, Windy ' McPherson9s Son, proiectează în prim-plan
un businessman cu oarecare probleme, cu unele interogații, vizitat — în apogeul
bunăstării sale materiale — de un moment de conștiință.
Atunci, privind în sine, dintr-o dată își surprinde vidul intelectual. Cît de numeroși
vor fi fost cei care se încumetau la asemenea intros- pecțiuni riscant-cutezătoare e
dificil de exprimat, însă afaceriștii acelei vremi, ori și ai acelei vremi, nu erau
puțini — asta e sigur. Nota polemică a autorului nu intervine însă în vreo fasonare
a portretului. Nicidecum. Vreme îndelungată n-avem de-a face decît cu o vietate
inumană, mereu într-o avidă sete de acumulare, de cîștig. Etică și probleme ? N-au
ce să caute la el și aici. Singurele tangențe sînt doar cele cu ideea de forță. Iată
etalonul : forța. Din ea va pui o mitologie întreagă de zeități ale cinismului,
cruzimii și aberației. Pînă cînd (și insinuarea e strecurată abia către final), ajuns la
un fel de stație terminus a prosperității sale burgheze, eroul are (totuși...) o criză, de
luciditate și își dă seama că banul nu te realizează ca om, atîta vreme cît ești ori ai
devenit un iremediabil și întins pustiu sufletesc. Dar, în schimb, te usucă și coboară
asupra conținutului noțiunilor un cerc definitiv absurd.
în Maxching Men, scriitorii de peste apele Atlanticului, care nu se
surprinseseră atrași niciodată de viața muncitorilor, descoperă un Sherwood
Anderson despicînd cărări către durerile proletariatului american, căruia îi și este
dedicat romanul ; McGregor, personajul reflexiv și (pînă la un punct) dinamic al
acestor pagini, e un intelectual revoltat, care constată că prima consecință a
vertiginoasei industrializări la care asista e pauperizarea muncitorilor. El vede
haosul, vede injustiția, vede racilele. Și se află de partea victimelor, a
persccutaților, de partea celor ce au jurat exploatării pieirea. Dar lupta lui rămîne
ineficientă. Căile protestului său umblă confuze. E un izolat care va îngenunchea
sub legile de fier ale mitologiei forței, opacă și brutală cu oricine o înfruntă
neorganizat. Maxilarelor acesteia nu li se pot opune sentimentalisme și proclamații,
ci numai replici în oțelul cărora abuzul, violența, terfelirea nobleții omului să-și
rupă dinții.
 Many Marriages și Dark Laughter au mai fost menționate de noi cînd am
pomenit de călătoria lui Sherwood Anderson în Europa și de vizita făcută Gertrudei
Stein la Paris. Primordiala atenție a acestor două cărți se îndreaptă către explorarea
meandrelor abisale, a junglei subconștientului, a zonelor de primitivitate ce-și
revarsă generos magmele. Obsesii freudiste limitau însă orizontul amîndurora. Și
totuși gustul pentru noutăți în artă, care bîntuia după primul război mondial, ba
poate chiar pentru excentricități și extravaganță, a ajutat peste așteptări succesului
lor comercial. Ba mai mult decît atît, cînd în 1932 Sherwood Anderson va tipări
acel Beyond Deșire, unde n-avea să se mai mărginească doar la indicarea
protestului ineficient și izolat al unui intelectual de teapa lui McGregor, ci va
azvîrli în prim-plan pichete organizate de muncitori încleștați în luptă cu patronii și
cu susținătorii acestora : polițiștii, — atunci o anumită presă va găsi de cuviință să
amintească elogios tocmai de romanele anilor 1923—1925. Ca din întîmplare...
Fiindcă o eminentă schimbare de planuri, fiindcă o radicală răsturnare de lucruri i
se părea lui Anderson scadentă în acele momente pe meridianele capitaliste. O va și
mărturisi : Putem spune cu curaj că în America trebuie sa se producă în scurt timp,
poate în cel mai scurt timp, ceva. Și același lucru trebuie să se întîmple în întreaga
Europă Occidentală. Ceva s-a frînt, ceva trosnește din toate încheieturile...
Trebuie să se întîmple ceva...
Și ca nici el să nu fie cumva profet în țara lui, a fost echipat urgent fascismul
și opus (cu toate cizmele, tancurile, avioanele și camerele sale de gazat oameni)
revendicărilor populare din acea parte a lumii unde era așteptată întîmplarea !
Trecînd peste Kit Brandon, care nu marchează neapărat un moment esențial în
dezvoltarea literară a autorului nostru, iată-ne analizînd Poor White... Mai mult
decît în oricare dintre cărțile sale celelalte, aici optica social-politică a lui
Sherwood Anderson e mai limpede, mai precisă. Cît despre mijloacele de realizare
artistică, romanul nici nu se compară cu precedentele.
Tînărul Hugh McVey, născut în 1866, deci în ultima perioadă a Americii
patriarhale, copil de alb sărac *, izbutește după continue eforturi să învețe să
citească, sa pătrundă în tainele mecanicii, să inventeze în 1892 o mașină de răsădit,
apoi și alte mecanisme și aparate într-ajutorul trudei omului. Născocirea sa va
prilejui micului orășel Bidwell din Ohio — unde ea duce inițial la înființarea unei
fabrici construite pentru a produce în serie mașini de răsădit — o dezvoltare
industrială din ce în ce mai mare, cu perspective de-a dreptul panoramice. Cînd a
sosit în Vestul-Mijlociu, Hugh ducea în sîngele său tarele strămoșești, n-avusese
încă parte de nici un soi de educație și aproape că numai strădaniilor unei familii la
care ajunge să lucreze i se vor datora descotorosirea de oblomovismele ce-1
sechestrează complet, insuflarea dorului de viață și, ulterior, încrederea în sine.
Trezirea lui se petrece lent. Un lung proces de gestație precede descîlcirea trep-
1
Sub denumirea de albi, săraci, destul de frecvent întîlnită în literatura de peste Atlantic, e
cuprinsă o întreagă categorie socială de albi aparținînd Sudului Statelor Unite, însă care n-au fost
niciodată nici posesori de sclavi, nici dotați cu minimale măcar îndemînări de ascensiune socială și
economică ; dimpotrivă, ei s-au caracterizat prin delăsare, șovăială, înfrîngeri continue, continuă lipsă
de perspicacitate, stări abulice, moleșeli ale minții, viduri de inițiativă și mai ales de perseverență,
trîndăvie. Cel puțin cîndva asta a fost accepția termenului, folosit mai tîrziu — fără pricepere și fără
justificare — în sens ofensator și abuziv, la adresa tuturor albilor săraci. (Cf. A. Dictionary of Modern
American Usage by H. W. Hor- will, Oxford University Press, 1954, articolul : poor, pp. 237—238).
tată a creierului său. Dar perseverența omului acestuia greoi, apăsat de atavisme,
atestă totuși o noblețe, deși în mare măsură inconștientă, deși confuză în bună
parte.
Industrializarea Americii a fost un proces complex. Acest proces complex a
modificat multe dintre raporturile existente între oameni și i-a modificat pe ei
înșiși, transformînd concomitent și nu mai puțin orașe, moravuri, aspirații,
atmosferă, tot.
în Alb sărac se arată cum, asemenea unei simfonii într-un crescendo perpetuu,
romanul pornit pe o notă armonizează în admirabile contrapuncte torente de
acorduri, transpunînd fantastica răsturnare de viață, de valori materiale și morale,
datorită noilor relații de producție, întregul capătă altă semnificație. De către noi
stăpîni, bancheri și industriași începe să fie condus orașul. Mulți meșteșugari și
fermieri vor îngroșa rîndurile proletare. Necesitatea brațelor de muncă determină,
cheamă și aduce, cu năzăririle lor cu tot, cu vise și calabalîcuri, mase de muncitori
străini. Vechiul orășel de provincie, altădată calm, devine sau va deveni un moloh.
Și iată și halta la care înțelegerea mai departe a lui Sherwood Anderson
stopează !
Atitudinea autorului față de această înlănțuire de prefaceri, deși realismul său
e ceva organic, nu indică totuși nici un echivoc : el se declară fățiș contra
industrializării. Ne izbim de limitele unei concepții. Anderson nu realizează
spontan și nu realizează nici mai tîrziu că noul stadiu al societății, privit comparativ
și în perspectivă, dinafara duioșiilor mărunte și în ciuda contradicțiilor brutale din
propriu-i pîntec, era de departe superior stărilor de lucruri ce-1 precedaseră ; ca
distrugînd ceva, el grăbea — nu fără sacrificii — altceva, o altă societate,
indiscutabil superioară. Anderson e însă nostalgic față de vechiul patriarhalism și
caustic față de noile dinastii ale dolarului, criticînd cu vigoare, de aceeași bună-
credință, tarele capitalismului, care (intuițiile sale-s blocate) considera că nu a adus
oamenilor nimic din fericirea presupusă, ci le-a terfelit doar curățenia morală,
nostalgia de mai bine, năzuința de mai frumos, prefăcîn- du-i în niște altfel de
sclavi.
în critica întreprinsă de Anderson și-n caracterizarea fără menajamente a
lăcomiei proaspeților acaparatori ai banului și ai cîrmelor, ai forței, se găsesc
necurmat părțile cele mai durabile, armătura cea mai de preț a acestui scriitor căruia
i se pot regreta perimetrele, dar nu marile direcții de sens. Fiindcă din sentimentele
lui cele mai bune el n-a făcut morișcă, opțiunea sa pentru cei ce nu asupresc, nu
fură și nu calcă pe alții în picioare este ireversibilă și totală.
Valoarea romanului Poor White constă în primul rînd în clara viziune cu care
sînt descrise uriașele treceri de la faza agrară a societății la capitalism.
Ulterioritatea și ipostazele viitorice ale fenomenului nu mai e și nu mai sînt
realizate de Anderson. Prezumțiile asupra lor apucă poteci eronate. Ceea ce nu ne
va îndemna însă nici un moment să omitem calda omenie cu care autorul pipăie
totdeauna fră- mîntările sufletești ale eroilor, de la fiorul cel mai delicat pînă la
stările de convulsie. Procesul prefacerii e zugrăvit realist, cu siguranță de mijloace,
puternic.
Deopotrivă bătrîn și deopotrivă tînăr, deopotrivă tonic și deopotrivă trist, Alb
sar ac reconstituie fidel atmosfera epocii de tranziție a S.U.A. de la faza patriarhală
ce a urmat descălecatelor pionierilor către începuturile societății capitaliste.
Un ev nou, dinamic, disperat, categoric, acela al industriei, mătura pămîntul
dintre cele două oceane. Se îneca, apunea o lume, pentru ca ape-le să scoată
deasupra o alta. Superioară ? Bușelile, turtirile de idealuri, șiragurile de drame
mărunte și imposibilitatea (ea mai ales) a privirilor sale de a escalada zidurile cele
mai din preajmă, spre a cuprinde cu ochiul minții întreaga morfologie și panoramă
a fenomenului, îl ajută pe Sherwood Anderson să răspundă că... nici pomeneală.
Din pricina copacilor, el nu mai vedea pădurea. Dar din pricina aceasta, totuși n-a
încetat niciodată să iubească nesățios portretele dimineților la care aderase. E de
părere că echilibrul, frumusețea, liniștea au dispărut o dată cu dispariția micilor
meșteșugari, o dată cu naivitățile și aptitudinile vechilor fermieri, o dată cu ivirea
mașinismului. Avea sau n-avea, desigur, și el dreptul la nuanța sa de naivitate... cert
ră- mîne însă că marginile acestei viziuni nu izvorau din rea-credință. Și
rectitudinea conturează omul, atestă esența caracterului. Impecabile sînt numai
idealurile. Sau, cine știe... Dacă s-ar realiza, n-ar mai fi poate nici ele. Căci și legea
trecerii de la ipotetic, abstract și teoretic la practic ține de consumuri și se freacă de
varul sau de pulberea diferitelor obstacole cu pereți mai curați sau cu pereți mai
murdari.
Contradictoriu, așadar, și la îndemîna atitudinilor fragmentare și inegale în
viață (iar de inegalități nu-i este dispensată nici opera), Sherwood Anderson a
marcat aceleași trăsături nu numai în beletristică, dar și în corespondența sa. Dar
capitolul acesta ține mai puțin de dezvoltarea noastră. Să repetăm că, deschizînd
ferestre translucide spre problemele sociale ale timpului, ei nu a avut și suficienta
luciditate de a sesiza morbul generator al răului și implicit soluțiile de rezolvare a
contradicțiilor capitaliste. Această lacună i-a imprimat patina unui nihilism
filozofic, fără orizonturi, fără nădejdi, închistîndu-1 într-o abatere infructuoasă, ce
sfîrșește stringent cu însingurare și pesimism. Deasupra tuturor acestora, trebuie
consemnat însă sensibilul său aport în voința de a da la o parte vălul unei literaturi
superficiale, rod al supraproducției comerciale, și de a proiecta pe ecran o lume vie,
o lume care se zbuciumă și suferă, îmbrățișată cu emoție, căldură și cu vădită
înțelegere. El biografa tocmai acea perioadă de adolescență americană, tocmai acea
vîrstă tulbure pe care fiorii surprinzători și trepidanți ai mașinismului, ai
industrializării începeau s-o dilate și s-o cutreiere.
 între ele, reacțiile individuale de la confluența a două moduri de viață atît de
diferite s-au deosebit, bineînțeles, pe lîngă altele, după temperament. Mulți dintre
foștii mici fermieri sau din înde- mînatecii meșteșugari au văzut în propulsiile
industriei care se revărsa — pentru optica cugetelor lor simple — ca molima, un
monstru antitradițional, ce-i va nărui. Și pe unii i-a năruit. Alții, dimpotrivă, și-au
legat de ea speranțe pentru o viață mai bună, mai ușoară, dar s-au văzut violent și
repede dezamăgiți, au fost pauperizați. Mai ușor betegi, mai puțin slăbănogi, totuși
ei s-au adaptat, rezervînd surprize și disponibilități. în sfîrșit, nu e de loc de trecut
cu vederea categoria celor ce s-au adaptat și integrat din plin noii vieți, renunțînd la
principii etice, cîteodată și la principii elementare, și ajungînd să trăiască trepidant
proaspăta religie a banului, egoistă și murdară, cu cariul pieirii în propria-i carne.
Anderson a observat cu atenție toate mișcările delicate ale sufletelor luate de
iureș, le-a urmat ca un fidel cronicar meandrele ce le călăuzeau spre îmbogățiri și
bogăție sau — în majoritatea cazurilor — către resemnare, sleire și dramă, le-a
consemnat procesele, a întocmit pentru ele fișe de temperatură. Iar în ceea ce l-a
privit pe el, de realismul strict exterior și rece al celor ce l-au precedat, îl
deosebește tocmai temperatura sensibil umană ce vibrează în largul prozei sale.
Există lucruri, spunea despre dînsul Malcolm Cowley, în lumea americană pe care
nu numai că el le-a exprimat primul, ci și în mod definitiv. în scurtă vreme el a
devenit un exemplu de urmat pentru scriitori, singurul povestitor al generației sale
care a creat în mod durabil stilul și concepția de viață a generației următoare.
Heming- way, Faulkner, Wolfe, Steinbeck, Caldwell, Saroyan, Henry Miller — toți
îi datorează lui Anderson o recunoștință netăgăduită și numele lor nu-s decît
cîteva din citeva duzini.
în 1920, cînd amîndoi locuiau la Near North Side din Chicago, Hemingviay
era privit ca elevul său. Despre sineși, Faulkner spune că scrisese foarte puține
„poezii și nu fără diletantism" înainte de a-l cunoaște, în 1925, pe Anderson și de a
deveni tovarăși nedespărțit Văzîndu-l pe Anderson, în sinea sa gîndea atunci: „Ce
minunată trebuie să fie viața unui scriitor!"
Așa cum se întîmplă îndeobște cu orice artist adevărat, care nu îndeplinește
doar stereotipul serviciu de fotograf al realității, ci creează, redă și va fasona el
realități, care zămislește personaje într-a- devăr viabile, fiecare dintre eroii lui
Anderson — pe lîngă dominantele modelelor din viață, pe lîngă detalii din fel de
fel de observații asupra altor oameni, complinite cu fantezia — însumează și
elemente de ordin autobiografic, destul de ușor de depistat. Bunăoară inventatorul
McVey, originar din același stat cu autorul, este (ba încă într-o apreciabilă
proporție și vizibil !) purtătorul convingerilor acestuia, rătăcind pe drumuri pe care
știm că a rătăcit și Sherwood Anderson, oprindu-se sub poduri și prin orașe unde s-
a oprit și autorul ; Jim Priest trage pe sfoară războiul, care nu-i plăcuse și nu-i va
plăcea nici lui Anderson ; fermierul iar apoi restauratorul din Oul n-are nevoie să
mai facă dovada al cui părinte real este ; nici copilul diferitelor ipostaze din cele
trei nuvele nu va tăgădui că răspunde în mare măsură particularităților copilăriei lui
Sherwood ; după cum geologiile sufletești din care izvorăsc la Kate Chanceller
atîtea din hățișurile și tenebrele straniei sale senzualități, ori confuzia de senzații
întîlnită la Clara Butterworth, soția lui Hugh McVey, își pot găsi preludiul în
scrierile din jurul anului 1920 ale autorului nostru, cînd el era obsedat de anumite
curente filozofice obscurantiste. Ceea ce a contat însă este că Anderson n-a zăbovit
mult sub razele mirajului lor, ci a aderat la realități, înțelegîndu-le pînă unde le-a
putut el înțelege...
Ca poet, Sherwood Anderson surprinde printr-un lirism fluent, viguros fără a
brutaliza, ușor meditativ și melancolic. El cîntă prototipuri cîntîndu-se pe sineși, în
dubla ipostază de tînăr locuitor al unui continent virgin și de străvechi vîslaș prin
scorburoasele oceane ale timpului, în ipostaza de copil și de bătrîn. Pe deoparte, nu
e haină făcută să i se potrivească. Pe de alta, mătură țărîna ce-i va adăposti
mormîntul :
Uită-te la mine, dragul meu, iubitul meu care nu vii. Sînt un rudiment, sîngerez,
ceva nou într-o lume nouă. Gonesc peste cîmpiile goale. Ascultă... e zgomotul
mulțimii de picioare ce merg. Viața moare în mine. Sînt bătrîn și paralizat. Mă aflu
chiar la începutul vieții mele.
Mu vezi, o! dragul meu, că sînt bătrîn ? Nu înțelegi că nu pot să cînt, că mă
înnăbușă cîntecele ?
Nu vezi că-s așa de tinar incit nu pot găsi cuvintul în vălmășagul de cuvinte ?
VII

Un amestec bizar ele oboseli cumulate de milenii, zăcînd în memoria și în

intimitatea celulelor, niște poveri de o vîrstă cu însuși omul, cu dreptățile și
nedreptățile sale, cu gingășiile și mocirlele lui, cu dezgusturile și așteptările din el
— iată ce poetizează Sherwood Anderson în Mid-American Chants (1918). E
amestecul de greață și prospețimi în care sînt ademenite valențe inexplorate, în care
plutesc frăgezimi latente și miracole în stare să declanșeze surpriza și este ozonul
purității din fiecare, lingă spaima propriilor reverse :
Doresc răgaz ca să mă prefac în frumusețe, dar răgaz nu e.
Oamenii m-ar scălda în rugăciuni și lacrimi, dar oameni nu sînt.
Iar lingă atîta zgură, nedumerire ori dificultate și de a intui soluții, și de a găsi
echilibre cîte l-au caracterizat pe Anderson, cusut pe biografia înțelesurilor cele
mai senine din el, poemul cel mai elevat aî scriitorului, care încetă să mai scrie
după aceea poeme, este poate acel final de cîntec al solidarității, ce sună astfel :
Și apoi, vezi, era primăvară.
Și blîndul amurg se strecura printre crăpăturile podului,
Fusesem multă vreme singur, într-un loc straniu, unde nu venea nici un zeu.

VII Din poemul Chicago (vezi New Poetry, an Anthology of Twentieth-Century Verse in Englisb,
edited by Harriet Monroe and Alice Corbin Hendcrson, The MacMillan Company, New York, 1929, p.
20).
1
Din poemul American Spring Song (vezi New Poetry, p. 22).
 Tîrîți-vă, oameni, și sărutați schimonositul chip al zeului de mii. Nu vă voi
lovi cu pumnii mei ce sîngeră...
Eu însumi sînt un Dumnezeu schimonosit.
E primăvară și dragostea a venit la mine.
Dragostea a venit la mine și la oamenii mei. 2
Pentru că, pe parcursul întregii sale opere, ceea ce surprinde la
Anderson e nu numai o personalitate artistică plină de nerv și de nuanțe
psihologice, dar mai ales omul care tindea, așa cum
lavele vulcanilor își visează erupțiile,
către o lume posibilă, în locul alteia cu
neputință.
Desigur, n-a izbutit să treacă dincolo de cadrul umanismului
burghez. Dar a marcat o onestitate și o modestie care doar ele
pot explica fierbintea lui apropiere de masele muncitorești și vehementul spirit
critic față de capitalism. Ca și față de modul de viață american, din al cărui mit n-ar
fi dorit în ruptul capuluiVIII să rămînă doar banala poveste a unui ou — generatoare
și ea de drame.
Va consider — i se adresa Thomas Wolfe — unul dintre cei mai importanți
scriitori ai acestui secol. Ați dezvăluit o nouă frumusețe, despre care noi știam că
există, dar nimeni n-o exprimase vreodată. Cînd vă citesc, gîndul îmi zboară la
Whitman și Twain — deci la bărbați care au văzut America în viziunea unui poet și
cu o viziune poetică a vieții, iar acesta este — mi se pare — pînă la sfirșit, singurul
mod de a putea vedea America.
Din păcate, scriitorii nu sînt ascultați totdeauna înainte de a fi prea tîrziu. Iar
de înțeles, asta — după cum știți — se întîmpla și mai rar.
Dacă, prin aceste cuvinte vrem să sugerăm mai mult decît ele cuprind ? Nu.
însă măcar atît cît cuprind.
Ion Caraion
— scria el, pradă entuziasmului, la un oneste de provincie — că foițele acestea de tineri plini de avint,
ar putea face

VIII Am un fel de convingere crescîndă moment dat, în legătură cu unele gazete provinciale, o
dată preluate de tinere și minuni.
trei nuvele
oul
Sînt convins că natura a avut de gînd să facă din tatăl meu un om
vesel și binevoitor. Pînă la treizeci și patru de ani a lucrat ca muncitor
agricol pentru un om cu numele de Thomas Butterworth, a cărui fermă
se afla în apropierea orașului Bidwell, din statul Oliio. Avea pe atunci
un cal al lui, și sîmbătă seara se ducea la oraș să petreacă și el cîteva
ceasuri laolaltă cu aîți muncitori agricoli. La oraș bea cîteva pahare de
bere și mai zăbovea nițel prin crîșma lui Ben Head, ticsită sîmbătă
seara de muncitori agricoli. Oamenii cîntau și izbeau paharele de
tejghea. La zece, tata pornea spre casă, de-a lungul unui drum
singuratic de țară, băga calul în grajd și îngrijea să nu-i lipsească
nimic pe timp de noapte, și apoi se vîra și el în pat, deplin mulțumit cu
soarta care-i fusese hărăzită pe lumea asta. Nici prin gînd nu-i trecea
pe atunci să se înalțe pe scara socială.
în primăvara celui de-al treizeci și cincilea an al vieții lui, tata s-a
căsătorit cu mama, învățătoare la țară pe vremea aceea, iar în
primăvara următoare, smucindu-mă și plîngînd, am sosit și eu pe
lume. Atunci s-a întîmplat ceva cu ei doi. Au devenit ambițioși. Setea
de parvenire, pe care o au americanii, a pus stăpînire pe ei.
S-ar putea ca vina să fi fost a mamei. în calitatea sa de
învățătoare, citise desigur cărți și reviste. Citise, bănuiesc, cum
Garfield\ LincolnIX X și aîți americani săltaseră din sărăcie, ajungînd la
faimă și Ia măreție, și se prea poate ca în timpul lehuziei — cînd
stăteam culcat lîngă ea — să fi visat că într-o bună zi voi ajunge să
cîrmuiesc oameni și orașe. în orice caz, l-a convins pe tata să renunțe
la slujba lui de muncitor agricol, să-și vîndă calul și să întreprindă
ceva pe cont propriu. Era o femeie înaltă și tăcută, cu nasul lung și
ochi cenușii, tulburi. Pentru sineși nu-și dorea nimic. Pentru tata și
pentru mine era însă de o ambiție fără leac.
Prima afacere la care s-au înhămat a ieșit prost. Au luat cu arendă
zece acri de pămînt costeliv și pietros de pe Grigg’s Road, la opt mile
depărtare de Bidwell, și s-au apucat să crească pui. Acolo am început
să mă salt băiețel și acolo mi-am cules primele impresii despre viață.
De ia începutul începutului impresiile copilăriei au fost dezastruoase,
și dacă, Ia rîndul meu, sînt un om posomorit, pornit să văd părțile
întunecate ale existenței, apoi lucrul acesta se datorește, cred, faptului
că ceea ce s-ar fi cuvenit să fie pentru mine zilele fericite ale copilăriei
le-am petrecut pe o fermă unde se creșteau păsări.
IX James Abraham Garfield (1831—1881), președinte al S.U.A., și-a început cariera ca
luntraș și muncitor tîmplar în pădurile nedefrișate ale statului Ohio.
X Abraham Lincoln (1809—1865), în tinerețe a lucrat ca tăietor de lemne, pădurar și
dulgher.
 Cei care nu sînt familiarizați cu astfel de probleme nici nu-și pot
închipui numeroasele și tragicele lucruri ce se pot întîmpla în viața
unui pui de găină. El se naște dintr-un ou, trăiește vreme de cîteva
săptămîni sub forma unui ghe- muleț de puf de felul celor pe care le
vedem reproduse în culori pe felicitările de Paști, apoi rămîne
respingător de golaș, înghite uriașe cantități de porumb și de mălai
cumpărate cu prețul sudorii frunții propriului tău părinte, se
îmbolnăvește de boli purtînd numele de cobe, holeră și alte denumiri,
încremenește privind cu ochi blegi la soare, cade și moare. Cîteva
puici și ici-colo cîte un cocoș, meniți să slujească nepătrunsele căi ale
Domnului, se strecoară șl ajung pînă la maturitate. Găinile ouă, și din
acele ouă ies alți pui, și îngrozitorul ciclu este astfel încheiat. Totu-î
incredibil de complicat. Cei mai mulți filozofi, presupun, vor fi văzut
lumina zilei pe astfel de ferme pentru creșterea păsărilor. Omul își
pune atît de mari speranțe în pui și se alege cu dezamăgiri așa de
cumplite ! în clipa cînd pornesc în viață, puișorii par atît de ageri și
atît de vioi, și sînt de fapt atît de înspăimîntător de proști ! Seamănă
într-așa măsură cu oamenii, încît ne fac să ne încurcăm cu desă-
vîrșire în judecățile noastre asupra vieții. Dacă boala nu-i ucide,
așteaptă pînă ce nădejdile noastre prind aripi temeinice, și atunci se
vîră sub roțile unei căruțe, spre a fi striviți și a se întoarce în pulberea
din care îi scosese ziditorul. Viermii le bîntuie tinerețea și trebuie să
cheltuiești o avere pe prafuri curative. Mai tîrziu, în viață, am putut
vedea cum s-a făurit o întreagă literatură pe tema bogățiilor ce se pot
agonisi de pe urma creșterii puilor. Ea este destinată zeilor care tocmai
au gustat din pomul cunoașterii binelui și răului. Este o literatură
optimistă și susține că oamenii simpli și cu ambiție, care au și ei cîteva
găini, pot face multe. Nu vă lăsați amăgiți de ea. N-a fost scrisă pentru
dumneavoastră. Mergeți de căutați aur pe dealurile înghețate ale
Alaskăi, puneți temei pe cinstea unui politician, credeți — dacă țineți
morțiș — că lumea se face din zi în zi mai bună și că binele o să biruie
asupra răutății, dar nu vă apucați să citiți și să credeți în literatura
despre pui. N-a fost scrisă pentru dumneavoastră.
Iată însă că mă abat de la subiect. Povestea mea nu are ca temă
principală creșterea puilor. Dacă izbutesc s-o spun cum se cuvine, veți
vedea că în centrul ei stă oul. Timp de zece ani, tata și mama s-au
străduit să facă din ferma noastră pentru creșterea puilor o fermă
productivă, și apoi au abandonat această luptă și au început o alta. S-
<au mutat la Bidwell, în statul Ohio, și au deschis un restaurant. După
zece ani de necazuri cu incubatoare care nu voiau în ruptul capului să
scoată pui, și cu micile — dar în felul lor drăgălașele — ghemotoace
de puf care apoi treceau în rîndul puilor mărișori și golași, pentru ca în
cele din urmă să ajungă niște răposate găini, am lăsat totul baltă și
înghe- suindu-ne întreg avutul într-o căruță am pornit-o devale pe
Grigg’s Road, înspre Bidwell, o prizărită caravană însuflețită de
nădejdi, în căutarea unui loc nou de unde să ne începem ascensiunea
în viață.
Formam pesemne un cortegiu jalnic și presupun că arătam ca
niște fugari din zona frontului. Mama și cu mine mergeam pe jos.
Căruța în care ne încărcasem tot calabalîcul fusese împrumutată
pentru o zi de la domnul Albert Griggs, un vecin. De o parte și de alta
ieșeau la iveală picioarele unor scaune ieftine, iar îndărătul
mormanului de paturi, de mese și de lăzi pline cu obiecte de bucătărie,
se afla un coș cu pui vii, iar deasupra acestuia — căruciorul în care mă
plimbaseră în copilărie. De ce mai tîram căruciorul ăla după noi, nu
știu spune. Era puțin probabil să se mai nască alți copii în familia
noastră și roțile căruciorului erau rupte. Dar oamenii care n-au cine
știe ce lucruri țin cu cerul și cu pămîntul la cele pe care le au. Este
unul dintre factorii care fac viața atît de jalnică.
Tata sta în căruță. Era pe atunci un bărbat de patruzeci și cinci de
ani, chel, mai mult gras decît slab, și care — din pricina unei lungi
conviețuiri cu mama și cu puii de găină — devenise îndeobște
mahmur și abătut. în tot cursul celor zece ani petrecuți la ferma aceea
pentru creșterea puilor argățise la fermierii din vecinătate și cea mai
mare parte a banilor cîștigați o cheltuise pe leacuri pentru tămăduirea
bolilor de care suferă puii, pe „Miracolul alb", leac împotriva holerei,
preparat de firma Wilmer, sau pe stimulentul pentru găinile ouătoare
inventat de profesorul Bidlow și pe alte preparate ale căror reclame
mama le întîlnea prin revistele de avicultură. Pe capul tatii nu mai
rămăseseră decît două smocuri de păr, deasupra urechilor. îmi
amintesc și azi că în anii copilăriei avusesem obiceiul să stau și să-1
privesc îndelung, cînd ațipea pe un scaun în preajma sobei, în după-
amiezile duminicilor de iarnă. începusem pe atunci să citesc cărți și
să-mi fac opinii personale, iar drumul cel neted care trecea peste
creștetul capului său mi se părea a fi o șosea largă, de felul celor pe
care le-ar fi putut construi Cezar pentru a-și deplasa legiunile de la
Roma către minunățiile unei lumi necunoscute. Pentru mine smocurile
de păr care creșteau deasupra urechilor tatii erau ca niște păduri. Și
cădeam într-o stare de semiadormire și se făcea că eram un prichindel
și că înaintam de-a lungul șoselei într-o țară depărtată și frumoasă,
unde nu existau ferme pentru creșterea puilor și unde viața se
desfășura fericită, fără ouă.
S-ar putea scrie o carte întreagă despre fuga noastră de la
crescătoria de pui la oraș. Mama și cu mine am parcurs pe jos întreaga
distanță de opt mile — dînsa pentru a fi convinsă că n-a căzut nimic
din căruță, iar eu ca să văd cu ochii mei minunile lumii. Pe leagănul
căruței sta, lingă tata, comoara lui cea mai de preț. Să vă spun în ce
consta.
La o crescătorie, unde sute sau chiar mii de pui ies din găoci, se
petrec uneori lucruri surprinzătoare. Din ouă, ca și din oameni, se nasc
și pocitanii. Accidentele nu se ivesc des — poate o dată la mia de
nașteri. Se nasc, vedeți dumneavoastră, pui care au cîte patru picioare,
cîte două perechi de aripi, cîte două capete sau mai știu eu ce. Dar
ăștia nu trăiesc. Se înapoiază la iuțeală în mîinile creatorului care a
tremurat o clipă. Pentru tata, faptul că aceste biete făpturi nu puteau
supraviețui era una din tragediile vieții. îi intrase lui în cap ca dacă ar
izbuti să ducă pînă la faza adultă, de găină sau de cocoș, un pui cu
cinci picioare sau cu două capete, ar da lovitura. Visa să-și plimbe
minunăția pe la bîlciurile comitatelor și să facă avere arătînd-o altor
muncitori agricoli.
Pentru orice eventualitate păstrase toți monștrii născuți în
crescătoria noastră. Erau conservați în spirt, fiecare într-un borcan de
sticlă separat. Borcanele fuseseră toate puse cu grijă într-o lădiță, și în
călătoria noastră spre oraș lădița a fost așezată lîngă tata, pe leagănul
căruței. Cu o mînă ținea hățurile cailor și cu alta, lădița. îndată ce am
ajuns la destinație, lădița a fost dată jos, iar borcanele au fost puse
bine. Toată vremea cît am ținut un restaurant la Bidwell, în statul
Ohio, monștrii aceia au rămas expuși în borcanele lor de sticlă pe o
poliță îndărătul tejghelei. Mama protesta uneori, dar în privința
comorii sale tata era neclintit ca o stîncă. Monștrii, declara el, aveau o
valoare. Și afirma că oamenilor le plăcea să se uite la lucruri stranii și
minunate.
Am spus cumva că ne-am apucat să deschidem un restaurant în
orașul Bidwell, din statul Ohio ? Am cam exagerat. Orașul e situat la
poalele unui delușor și pe malurile unui mic rîu. Calea ferată nu trecea
prin oraș, iar gara se afla într-un loc numit Pickleville, situat la
miazănoapte, la depărtare de o milă. în preajma gării fusese o
instalație pentru prepararea cidrului și o fabrică de murături, dar încă
înainte de venirea noastră încetaseră să mai funcționeze. Dimineața și
seara soseau la gară autobuze care porneau din fața hotelului situat pe
strada mare a orașului Bidwell, de unde urmau șoseaua zisă Turner’s
Pike Road. Ideea de a deschide un restaurant într-un loc peste mînă
aparținea mamei. Un an întreg a vorbit despre treaba asta și apoi, într-
o bună zi, s-a dus și a închiriat o prăvălie goală, în fața gării. Era
convinsă că restaurantul avea să meargă bine. Or să tot vină, susținea
ea, călători în așteptarea trenurilor ce pleacă din oraș și or să tot vină
oameni din oraș ca s-aștepte la trenurile care sosesc. Și vor intra la
restaurant să cumpere plăcinte ori să bea cafea. Acum, că am crescut
mare, îmi dau seama că adevăratul motiv pentru care părăsiserăm
ferma era altul. Mama nutrea ambiții în privința mea. Voia să-mi
croiesc drum în lume, să urmez la școală în oraș și să devin orășean.
La Pickleville, tata și mama au trudit din greu, așa cum trudiseră
întotdeauna. A fost mai întîi nevoie să amenajăm prăvălia în chip de
restaurant. Asta a durat o lună. Tata a meșterit o etajeră pe care a
înșirat cutii de conserve cu legume. A pictat o firmă pe care și-a scris
numele cu litere mari și roșii. Sub numele său se putea citi strașnica
poruncă : „MÎNCAȚI ACI", care avea să fie atît de rar luată în seamă.
S-a cumpărat o vitrină ce a fost umplută cu țigări și cu tutun. Mama a
frecat podeaua și a spoit pereții. Eu unul mergeam la școală în oraș și
mă simțeam fericit că scăpasem de fermă și de prezența puilor de
găină abătuți și nefericiți. Nu eram totuși prea vesel. Către seară, mă
întorceam pe jos de la școală, de-a lungul lui Turner’s Pike,
îndreptîndu-mă spre casă, și-mi aduceam aminte de copiii pe care-i
văzusem jucîndu-se în curtea școlii. Un cîrd de fetițe trecuse țopăind
și cîntînd. Am încercat să fac la fel. Am țopăit cu convingere într-un
picior pe tot parcursul șoselei înghețate. Cîntam pițigăiat : „Ala bala
portocala, ce-ai mîncat de te-ai umflat ? Șapte pite și-un pitoi și-un
cățel de usturoi." Apoi m-am oprit și m-am uitat neliniștit împrejur.
Mi-era teamă să nu fiu văzut prea peste măsură de bucuros. îmi
cășuna, pasămite, că făcusem ceva ce un copil — trăit, ca mine, într-o
crescătorie de pui, unde moartea era un statornic oaspete — nu se
cădea să facă.
Mama a luat hotărîrea ca restaurantul să rămînă deschis și
noaptea. La zece seara trecea spre nord, prin fața ușii noastre, un tren
de călători urmat de un mărfar. La Pickleville personalul mărfarului
avea de făcut manevră și, după ce-și terminau treaba, intrau în
restaurantul nostru să soarbă o cafea fierbinte și să îmbuce cîte ceva.
Uneori vreunul dintre ei comanda o porție de ochiuri. Dimineața la
patru se întorceau îndreptîndu-se spre nord și iar ne călcau. Am
început să facem nițel dever. Mama dormea în timpul nopții, iar în
cursul zilei vedea de restaurant și-i servea pe oamenii ce-i luasem în
gazdă, iar tata se odihnea. Dormea în patul pe care-1 ocupase peste
noapte mama, iar eu plecam în oraș la școală. Noaptea, în vreme ce
mama și cu mine dormeam, tata prepara carnea destinată sanvișu-
rilor, pe care oamenii ce-i aveam în pensiune le luau cu ei la lucru.
Atunci i se năzări tatii o idee cum să răzbească în lume. Spiritul
american puse stăpînire pe el. Și deveni și el ambițios.
 în cursul nopților lungi, cînd nu prea avea de lucru, tata se putea
gîndi berechet. Asta a fost nenorocirea lui. A ajuns la convingerea că
nu reușise pînă atunci deoarece nu fusese destul de vesel și de bine
dispus și a luat hotărîrea ca pe viitor să adopte o viziune optimistă
asupra vieții. Dimineața devreme venea sus și se băga în pat lîngă
mama. Dînsa se trezea și stăteau de vorbă. Din pătucul meu din colț, îi
ascultam.
Ideea tatii era că atît el, cît și mama trebuiau să încerce să distreze
clienții care veneau să mănînce la restaurantul nostru. Nu-mi mai
reamintesc întocmai vorbele lui, dar da impresia unui om hotărît să
devină, prin mijloace cunoscute numai «de el, un fel de măscărici. Ori
de cîte ori intrau în localul nostru clienți din Bidwell, și mai cu seamă
tineri — așa cum foarte rareori se întîmpla să intre — se cuvenea să
angajăm cu ei conversații spirituale și amuzante. Din cuvintele tatii
am înțeles că trebuia să îndeplinim rolul hangiului vesel de altădată.
Presupun că mama a avut îndoielile ei încă de la început, dar n-a făcut
nici o obiecție. Tata pornise de la premisa că în sufletele tinerilor din
Bidwell se va trezi o dorință irezistibilă de a petrece în tovărășia lui
și_a mamei. Că-n toate serile grupuri de tineri veseli și bine dispuși
vor porni cîntînd și chiuind pe Turner’s Pike, îndreptîndu-se spre
restaurantul nostru. Că vor da năvală Sndeolaltă, strigînd de bucurie
cît îi va ține gura și tăvălindu-se de rîs. Că localul nostru va răsuna de
cîntece și va fi mereu în sărbătoare. N-aș vrea să credeți că tata ar fi
intrat în asemenea amănunte. După cum am amintit, nu era un om
vorbăreț. „Au nevoie de un local unde să meargă și ei. Ți-o spun eu,
au nevoie de un local unde să meargă și ei“, repeta stăruitor. Atît a
spus și nimic mai mult. închipuirea mea a umplut golurile.
Timp de două sau trei săptămîni această idee a tatii puse stăpînire
pe casa noastră. Nu prea vorbeam noi mult, dar în viața de toate zilele
ne străduiam din răsputeri să înlocuim privirile posomorite, cu
surîsuri. Mama zîmbea chiriașilor, iar eu, molipsit, îi surîdeam pisicii.
în dorința lui de a fi tuturora pe plac, tata deveni cam neliniștit. Nu
încape îndoială că undeva, în ființa lui, sălășluia un pic de cabotinism.
Nu-și da prea multă osteneală cu feroviarii pe care-i servea în timpul
nopții, dar părea că de-abia așteaptă ca vreun tînăr sau vreo tînără din
Bidwell să intre în local, pentru a-și arăta întreaga măsură a
posibilităților. întotdeauna pe tejgheaua restaurantului se afla un
coșuleț plin cu ouă și pesemne l-a avut în fața ochilor, cînd s-a născut
în mintea lui ideea de a-și amuza clienții. Era ceva de predestinare în
felul cum ouăle au rămas întotdeauna legate de dezvoltarea pe care o
lua ideea lui. în orice caz, noul său elan de viață i-a fost zădărnicit de
un ou. într-o noapte, tîrziu de tot, am fost trezit din somn de un răcnet
de mînie pornit din gîtlejul tatii. Și mama și eu ne ridicarăm în capul
oaselor, în paturile noastre. Jos, în restaurant, ușa de la intrare fu izbită
cu putere și după cîteva clipe tata urcă apăsat treptele. Ținea un ou în
mînă și mîna îi tremura de parcă l-ar fi zgîlțîit frigurile. Din ochii lui
se revărsau licăririle unei uitături aproape nebune. Cît stătu și ne privi
țintă, sînt sigur că avu de gînd să ne arunce oul în cap, ori mamei, ori
mie. Apoi îl așeză cu băgare de seamă lîngă lampă și căzu în genunchi
la picioarele patului mamei, începu să plîngă ca un copil, iar eu,
pătruns de durerea lui, începui să plîng o dată cu dînsul. Umpleam
amîndoi odăița noastră de la etaj cu vaiere sfîșietoare. O fi caraghios,
dar din această scenă nu-mi pot reaminti decît faptul că mama îi tot
mîngîia chelia din creștetul capului. Am uitat ce i-a spus mama și cum
de a ajuns să-I facă să-i înșire ce se petrecuse jos. De asemeni mi-a
ieșit din minte explicația pe care i-a dat-o. îmi amintesc numai de
durerea și spaima care puseseră stăpînire pe mine și de fîșia lucie de
pe capul tatii, sclipind la lumina lămpii, în vreme ce el sta înge-
nuncheat lîngă pat.
Și acum, cît privește cele petrecute jos.
Nu-mi pot lamuri cum, dar cunosc întîmplarea de parcă aș fi fost
martor la pățania tatii. Cu vremea, omul ajunge să priceapă multe
lucruri de neînțeles. în seara aceea tînărul Joe Kane, fiul unui negustor
din Bidwell, a venit la Pickle- ville să-1 întîmpine pe tatăl său, care
urma să sosească la ora zece cu trenul dinspre miazăzi. Trenul avea o
întîrziere de trei ore, și Joe a intrat în local să mai omoare timpul și să
aștepte sosirea trenului. Mărfarul a intrat în stație și personalul lui a
fost servit. După aceea Joe rămase singur în restaurant cu tata.
Tînărul din Bidwell pesemne că va fi fost intrigat de purtările tatii
chiar din clipa în care intrase în local. I s-a părut că tata era supărat
fiindcă dînsul întîrzia fără rost în local. Băgînd de seamă că se arăta
stingherit de prezența lui, s-a pregătit să iasă. Dar cum tocmai
începuse să plouă, nu i-a prea venit să bată drumul pînă în oraș și
îndărăt. Cumpără o țigară de foi de cinci cenți și comandă o cafea. în
buzunar avea un ziar pe care-1 scoase și pe care începu să-1 citească.
„Aștept trenul de seară, întîrzie", rosti scuzîndu-se.
Vreme îndelungată tata, pe care Joe Kane nu-1 mai văzuse
niciodată, a rămas tăcut, cu privirea pironită asupra clientului său.
Avea, desigur, trac. Așa cum se întîmplă de nenumărate ori în viață, se
gîndise atît de mult și atît de des ia situația căreia urma să-i facă față,
încît acuma se simțea oarecum neliniștit.
Mai întîi și întîi nu știa ce să înceapă cu mîinile. întinse nervos o
mînă peste tejghea și-i strînse mîna lui Joe Kane.
 — ’nă seara ! îi spuse.
Joe Kane lăsă ziarul deoparte și se holbă la el. Ochii tatii se opriră
asupra coșulețului care se afla la locul său pe tejghea și începu să
vorbească.
— Ei, o rupse el nehotărît, ei, ia spune, ai auzit de Cristofor
Columb, ha ?
Părea supărat.
— Cristofor Columb ăsta a fost un escroc, declară el cu emfază.
Se tot laudă că știe să așeze un ou așa încît să stea în picioare. S-a tot
lăudat că știe, și pînă la urmă n-a făcut altceva decît să spargă oul ca
să stea.
Clientului i se păru că tata era indignat de vicleșugul lui Cristofor
Columb. Bombănea și înjura. Susținea că este o greșeală să li se spună
copiilor despre Cristofor Columb că a fost un om mare, cînd, de fapt,
trișase în momentul hotărîtor. Spusese sus și tare că știe să așeze un ou
să stea în picioare și, la o adică, a folosit un șiretlic. Bodogănind mai
departe pe seama lui Columb, tata scoase un ou din coșulețul de pe
tejghea și începu să umble în sus și în jos. învîrtea oul între palme.
Surîdea cu seninătate, începu să bolborosească ceva despre efectele
produse asupra unui ou de electricitatea izvorîtă din corpul omenesc.
Declară că, fără a-i sparge coaja și numai datorită învîrtirii oului între
palmele mîinilor, îl putea face să stea în picioare. Căldura mîinilor lui
și mișcarea domoală de rotație pe care i-o imprima oului creau, îi
explică el, un nou centru de gravitație, și Joe Kane păru oarecum
interesat.
— Am mînuit mii de ouă, spuse tata. Despre ouă nu știe nimeni
mai multe decît știu eu.
Așeză oul în picioare pe tejghea, dar se răsturnă într-o parte.
Repetă figura de nenumărate ori și de fiecare dată învîrtea oul între
palme și rostea cuvintele despre minunile electricității și despre legile
de gravitație. Cînd după o jumătate de oră de strădanie izbuti să facă
oul să stea într-adevăr o clipă în poziție verticală, ridicîndu-și privirea,
constată că mușteriul nu se mai uita la dînsul. Și, pînă să apuce să
atragă atenția lui Joe Kane asupra succesului ce-i încununase sfor-
țările, oul se răsturnase din nou și zăcea pe o parte.
Ros de patima exhibiționistă și, în același timp, tulburat de eșecul
primei strădanii, tata găsi de cuviință să ia borcanele cu monștrii de pe
polița unde se aflau și să le arate mușteriului.
—Cum v-ar plăcea să aveți șapte picioare și două capete, ca
specimenul ăsta ? întrebă tata, înfățișîndu-i comoara sa cea mai de
preț.
Un surîs binevoitor îi lumina fața. Se aplecă peste tejghea și dădu
să-1 bată pe umăr pe Joe Kane, așa cum văzuse că făceau oamenii în
crîșmă la Ben Head, pe vremea cînd era și el un tînăr muncitor agricol
și venea sîmbătă seara în oraș. Trupul groaznic de deformat al păsării,
plutind în spirtul din borcan, îi făcu greață mușteriului și el se ridică să
plece. Ieșind de după tejghea, tata îl apucă de braț și-1 trase îndărăt
către scaunul pe care șezuse. Era nițel înfuriat și fu nevoit, o clipă, să-
și întoarcă fața și să se silească a surîde. Apoi așeză borcanele la loc
pe poliță. într-o izbucnire de mărinimie, aproape că îl constrînse pe
Joe Kane să mai bea o cafea și să mai fumeze o țigară pe socoteala lui.
După aceea luă o cratiță și, umplînd-o cu oțet dintr-un ulcior de sub
tejghea, anunță că era gata să execute o nouă șmecherie.
—O să încălzesc oul ăsta în această cratiță cu oțet, zise.
Apoi o să-l vîr pe gîtul unei sticle, fără să-i sparg coaja.
Cînd oul o să fie în interiorul sticlei, o să-și reia forma normalăși
coaja lui se va întări din nou. Atunci o să vă dau
sticla cu ou cu tot. Puteți s-o luați cu dumneavoastră oriunde vă veți
duce. Oamenii or să vrea să știe cum de-ați băgat oul în sticlă. Să nu le
spuneți. Lăsați-i să ghicească singuri. Vă veți distra cu coțcăria asta.
Și tata rînji și-i făcu cu ochiul. Joe Kane ajunse la concluzia că
omul cu care avea de-a face era nițel cam scrîntit, dar inofensiv. Goli
ceașca de cafea care-i fusese oferită și se apucă din nou să citească
ziarul. După ce oul fu încălzit în oțet, tata îl luă cu lingura și-1 puse pe
tejghea și, repezindu-se în cămară, aduse o sticlă goală. Era supărat că
mușteriul nu-i acorda nici o atenție, în vreme ce el se pregătea să
execute șmecheria ; dar totuși se apucă de treabă, cu elan. O bună
bucată de vreme se căzni să vîre oul pe gîtul sticlei. Apoi puse din nou
cratița cu oțet pe sobă, cu gîndul de a încălzi încă o dată oul, apucă
după aceea cratița și-și fripse degetele. După o a doua baie în oțet
cald, coaja oului se muiase nițel, dar nu îndeajuns pentru scopul
urmărit. Lucra, lucra de zor, și un duh de Eotărîre deznădăjduită puse
stăpînire pe dînsul. Cînd, în cele din urmă, calculase că șmecheria va
putea fi executată, trenul cu întîrziere a intrat în gară, și Joe Kane se
îndreptă nepăsător spre ușă. T-ata făcu un ultim efort desperat de a
birui oul și de a-1 sili să realizeze performanța datorită căreia avea să-i
meargă faima că știa să-și distreze mușteriii. îndesă oul. încercă să fie
ceva mai brutal cu el. începu să înjure și broboane de sudoare îi
acoperiră fruntea. Oul i se sparse între degete. în clipa cînd conținutul
oului îi împroșcă hainele, Joe Kane, care se oprise în ușă, se întoarse
și rîse.
Un răcnet de mînie izbucni atunci din gîtlejul tatii. Sărea și țipa,
scoțînd sunete nearticulate. înșfăcînd un alt ou din coșulețul de pe
tejghea, îl azvîrli, fără să-și nimerească însă ținta, în capul tînărului
care, ferindu-se, tocmai ieșise pe ușă și fugise.
Tata veni sus la mama și la mine cu un ou în mînă. Nu știu ce
voia să facă. îmi închipui că urmărea oarecum să-1 nimicească, să
nimicească toate ouăle, și dorea ca mama și cu mine să-1 vedem
începînd năprasnica operație. Totuși, cînd s-a văzut în fața mamei, nu
știu ce i s-a întîmplat. Așeză cu grijă oul pe masă și se lăsă în
genunchi lîngă pat, după cum am mai spus. Apoi luă hotărîrea de a
închide restaurantul pentru restul nopții și de a veni sus, să se vîre în
pat. Cînd fu sub plapumă, suflă în lampă și, după o îndelungată con-
versație dusă în șoaptă, adormiră și el și mama. Cred că am adormit și
eu, dar somnul mi-a fost agitat. M-am trezit o dată cu zorile și vreme
îndelungată am privit la oul care zăcea pe masă. M-am întrebat de ce
or fi fost lăsate pe lume ouăle și de ce din ou iese găina, care din nou
face ouă. Problema mi-a intrat în sînge. Și mi-a rămas în sînge, cred,
pentru că sînt fiul tatălui meu. Oricum, în mintea mea a rămas
nerezolvată. Și asta, socot, este încă una dintre dovezile biruinței
depline și finale a oului — cel puțin asupra cercului familiei mele.
OUL (în original The Egg) a văzut lumina tiparului în 1921, făcînd parte din
culegerea de nuvele intitulată : The Triumph of the Egg (Triumful oului).
sînt un nătărău
A fost o cumplită lovitură pentru mine, una dintre cele mai
usturătoare din cîte am primit de cînd sînt. Și toate s-au întîmplat
numai și numai din pricina prostiei mele. Chiar și acum, uneori, cînd
îmi aduc aminte, îmi vine să plîng, să înjur ori să mă iau la pumni. Și
poate că și azi, după atîta amar de vreme, o să-mi fie ca un fel de
ușurare dacă m-oi umili destăinuindu-vă totul.
întreaga poveste a început la ora trei într-o după-amiază de
octombrie, pe cînd urmăream de la tribuna principală cursele de trap
și de buiestru la reuniunea de toamnă, la San- dusky, în statul Ohio.
La drept vorbind, mă simțeam nițel caraghios stînd acolo în
tribuna cea mare. Cu o vară mai înainte părăsisem orașul meu natal cu
Harry Whitehead și, împreună cu un afurisit de negru pe nume Burt,
găsisem o slujbă de băiat de grajd pe durata sezonului de toamnă la
unul dintre cei doi cai pe care Harry îi antrena în vederea reuniunilor
de toamnă din acel an. Toată săptămîna dinaintea plecării mama a
plîns, și soră-mea, Mildred, care urmărea să ocupe un post de învăță-
toare la noi în oraș în toamna aceea, a tunat și a fulgerat umblînd de
colo pînă colo prin casă. Socoteau amîndouă că e o rușine ca un
membru al familiei noastre să intre rîndaș la niște cai de curse.
Mildred își închipuia, bănuiesc eu, că luînd eu această slujbă va
întîmpina greutăți la obținerea postului pentru care se pregătea de atîta
timp.
Dar la urma urmei trebuia să muncesc, și altceva de lucru nu
găseam. Ditai namila de nouăsprezece ani nu poate umbla așa teleleu
în jurul casei și mă făcusem prea mare ca să tot cosesc iarba de prin
grădinile oamenilor, ori să vînd ziare. Puștii care puteau stîrni
simpatia oamenilor prin statura lor măruntă îmi suflau toate sursele de
cîștig. Era bunăoară unul care tot îndruga oricui voia să-și cosească
iarba din grădină sau să curețe un rezervor de apă că strînge bani ca
să-și plătească taxele școlare — și stăm nopți întregi de veghe, gîn-
dindu-mă cum aș putea să-i fac vreun rău, fără să fiu descoperit.
Visam că l-ar putea călca un camion sau c-ar putea să-i cadă vreo
cărămidă în cap, în vreme ce mergea pe stradă. Dar dă-1 încolo.
Eram în slujbă la Harry și tare mi-a plăcut de Burt. Ne înțelegeam
de minune amîndoi. Era un afurisit de negru care-și lăfăia alene
trupul, cu ochi blînzi și buni, iar cînd era vorba de mardeală lovea mai
dihai decît Jack Johnson h îngrijea de Bucefal, un armăsar de buiestru,
mare și negru, care putea să parcurgă mila în 2' și 9" sau 2' și 10", iar
eu îngrijeam de un jugan numit Doctor Fritz, care, în tot timpul
toamnei, n-a pierdut una dintre cursele pe care Harry voia s-o cîștige.
 Am pornit de acasă la sfîrșitul lui iulie, într-un vagon de cai, cu
cele două animale, și după aceea, pînă în ultimele zile ale lui
noiembrie, am tot colindat hipodromurile și bîl- ciurile. A fost o
vreme strașnică pentru mine, n-am ce spune. Stau uneori și mă
gîndesc la băieții crescuți acasă și care n-au parte de un prieten cum e
negrul ăsta minunat de Burt, la băieții care învață la liceu și la
universitate și care nicicînd n-au șparlit și ei măcar așa, o dată, sau nu
s-au pilit măcar... de, un pic, sau n-au învățat să înjure de la niște țipi
pricepuți în de-alde-astea, sau n-au trecut niciodată cu mînecile
sumese și în nădragi murdari de călărie prin fața unei tribune, cînd
tribuna e plină de oameni gătiți, nu glumă... Dar ce să mai vorbim ?
Băieți de-ăștia habar n-au de nimic. N-au avut niciodată nici cea mai
mică șansă de a înțelege viața.
Eu însă am avut. Pe mine Burt m-a învățat cum se țesală un cal, și
cum să-i bandajez picioarele după sfîrșitul cursei, și cum să-l șterg de
nădușeală — și o mulțime de alte lucruri folositoare oricărui bărbat.
Se pricepea cu atîta dibăcie să lege o fașă pe piciorul unui cal, încît,
dacă fașa ar fi fost de aceeași culoare, ai fi zis că-i una cu pielea și
cred că, de n-ar
1
Boxer american, campion mondial. fi fost negru, ar fi ajuns și un jocheu de
seamă și s-ar fi numărat printre ași, ca Murphy și Walter Cox și
ceilalți.
Hei, hop ! ce ne mai distram! Ajungeam sîmbătă sau duminica, să
zicem, într-un oraș de reședință de comitat, și tîrgul avea să înceapă
marțea viitoare și să țină pînă vineri după masă. Doctor Fritz alerga,
să spunem, marți după amiaza în cursa de trap rezervată cailor care
realizau mila în 2' și 25", iar joi după amiază, Bucefal avea să-i dea
gata pe toți concurenții în cursa „deschisă fără condiții tuturor cailor"
T
. Așa fiind, aveai tot timpul să te mai fîțîi încoace și încolo, să asculți
conversații despre cai și să-1 privești pe Burt mardind vreun țopîrlan
care și-o luase în cap și să afli tot felul de amănunte despre oameni și
despre cai și să bagi la cap tot soiul de lucruri care-ți puteau fi de folos
tot restul vieții — asta bineînțeles dacă nu stăteai ca un nătăfleață și
dacă știai, vorba ceea, să pui și puțină sare pe tot ce auzeai și simțeai
și vedeai.
Și apoi, la sfîrșitul săptămînii, cînd se terminau cursele, și Harry
da o fugă pînă acasă să mai vadă și de grajdul său, atunci eu și cu Burt
înhămam cei doi cai la trăsurică și o porneam cătinel și frumos pe
drumuri de țară, către orașul unde urma să aibă loc următoarea
reuniune, așa încît să mu obosim caii din cale-afară etc. — știți
dumneavoastră cum vine treaba.
 Hei, hop ! maică Doamne, ce mai nuci albi, ce mai fagi, ce mai
stejari și alte neamuri de copaci de-a lungul drumurilor, toți bătînd în
roșu și în castaniu, și ce miresme plăcute, și Burt zicea un cîntec care
se chema Deep River XI XII, și ce mai fete pe la ferestrele caselor, și cîte
altele. Despre partea mea puteți face ce poftiți cu toate universitățile
voastre. Știu eu prea bine unde mi-am făcut educația.
Iată, spre pildă, să zicem că într-o sîmbătă după amiază ajungem
într-unul dintre orășelele alea pe care le întîlnești în drum și Burt
spune : „Ia să ne oprim aici". Acolo și opream.
Și duceam caii la un grajd, și-i hrăneam și scoteam din ladă
țoalele cele bune și ne îmbrăcam.
Și era orășelul plin de fermieri care se zgîiau, știind că au de-a
face cu oameni din lumea curselor, iar puștii poate că de cînd erau nu
văzuseră încă vreun negru și, cînd apăream noi doi pe strada lor
principală, li se făcea frică și o tuleau.
Și astea se petreceau înainte de prohibițieXIII și de toate prostiile
acelea, așa încît intram, braț la braț, într-o crîșmă și numai ce veneau
toți fraierii și făceau cerc în jurul nostru, și totdeauna se găsea unul
care pretindea că se pricepe grozav la cai și începea să turuie și să
pună întrebări, și atunci nu-ți rămînea altceva de făcut decît să minți,
să minți de să înghețe apele, despre caii pe care-i aveai, și eu îi
dădeam zor că-s caii mei, și atunci careva dintr-înșii spunea : „Ce-ați
zice de un whisky 1“ și Burt își rostogolea ochii, ca să-i răspundă de
sus : „Mă rog, dacă doriți, un păhărel nu strică. Să cinstim un quart".
Hei, hop !
Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. Ne-am întors acasă la
sfârșitul lui noiembrie și i-am promis mamei că o să mă las de curse.
Ce să-i faci, unei mame trebuie să-i făgă- duiești tot felul de lucruri,
căci habar n-are de nimic.
Și așa fiind, și negăsind nimic de lucru în orașul nostru, după cum
nu găsisem nici înainte de a pleca la curse, m-am dus la Sandusky și
am dibuit o. slujbuliță destul de bună ca îngrijitor de cai la un om care
se îndeletnicea cu cărăușia, expediția și magazinajul și cu negoțul de
cărbuni și învîrtea afaceri cu imobile. Era o slujbuliță destul de bună,
aveam hrană ca lumea și o zi liberă pe săptămână și de dormit dor-
meam pe un pat de scînduri într-un șopron mare, și mai tot ce aveam
de făcut era să azvîrl cu lopata fîn și ovăz unor cinstite gloabe care nu
XI Potrivit regulamentelor hipice, în general nu sînt admiși să participe la alergări decît caii
care îndeplinesc anumite condiții (sex, vîrstă» performanță etc.).
XII Ape adînci (engl.).
XIII Adică înainte de 1920, cînd în S.U.A. o lege federală a interzis fabricarea, transportul și
desfacerea băuturilor spirtoase.
s-ar fi putut lua la întrecere nici cu o broască. Nu eram nemulțumit și
mai puteam trimite și ceva bani acasă.
Și atunci, cum începusem să vă spun, se deschide sezonul
alergărilor de toamnă la Sandusky și-mi iau o zi liberă și mă duc și eu.
Am lăsat lucrul la prînz și mi-am pus hainele mele bune și melonul
cafeniu pe care-1 cumpărasem tocmai cu o sîmbătă înainte, și un guler
tare.
Mai întîi și întîi m-am dus în centru să mă plimb și eu ca
filfizonii. Mi-am spus întotdeauna : „Prezintă-te bine, băiete" și așa
mă și prezentam. Aveam patruzeci de dolari în buzunar, așa că am
intrat la West House, un hotel mare, și m-am dus direct la debit. „Trei
țigări de foi de cîte douăzeci și cinci de cenți, vă rog", am spus. în
holul hotelului și în bar erau o mulțime de crescători de cai și de
străini și de oameni la marele fix de prin alte orașe, iar eu printre ei. în
bar se afla un tip cu baston și cu cravată Windsor, la care mi-era și
greață -să mă uit. Nimic de zis, bărbatul să fie bărbat și să și știe să se
înțolească, dar să nu-și dea asemenea aere. Așa încît am trecut pe
lîngă el, îmbrîncindu-1 cam brutal, și mi-am comandat un whisky. Și
atunci s-a uitat la mine, ca și cum i-ar fi trecut prin minte să-mi caute
harță, dar am văzut că și-a mutat gîndul și n-a mai spus nimic. Și
atunci am mai comandat un whisky, numai așa, de boală, ca să-i arăt
eu tipului cine mi-s, și apoi am ieșit, am luat o birjă de unul singur, m-
am dus la hipodrom, și cînd am ajuns acolo mi-am cumpărat un loc în
tribuna principală, cel mai bun pe care l-am putut găsi, dar loc lîn lojă
nici nu .m-am gîndit să iau. Ar fi însemnat să-mi dau ifose prea din
cale-afară.
Și iată-mă sus în tribuna principală, vesel și grozav și uitîndu-mă
la băieții de grajd care-și plimbau caii, cu pantaloni de călărie murdari
și cu păturile aruncate pe umeri, întocmai cum făcusem și eu cu un an
mai înainte. îmi plac amîndouă deopotrivă — și să șed colo sus în
tribună, sim- țindu-mă mare și grozav, și să trebăluiesc jos acolo,
privind la țopîrlani și simțind că sînt mai mare și mai grozav și în-
deplinesc un rol mai de seamă decît ei. La urma urmei, dacă stai să
judeci și să socotești drept, amîndouă situațiile-s deopotrivă de bune.
Asta am spus-o eu nu o dată.
în ziua aceea, la tribuna principală, chiar în fața mea, sta un tip cu
două fete, cam de-o vîrstă cu mine tustrei. Tînărul părea băiat de
treabă, nimic de spus. Părea să fie dintr-aceia care urmează pe la
universități și apoi se fac avocați sau mai știu eu ce, redactori la vreun
ziar sau ceva asemănător, dar nu părea înfumurat. Sînt și printre ei
băieți de treabă și ăsta era unul dintr-ăia.
 Era cu soră-sa și cu încă o fată, și soră-sa s-a uitat înapoi peste
umărul lui, din întîmplare, la început, fără gînd rău — nu era dintr-
alea — și s-a nimerit ca privirile să ni se întîlnească.
Mă rog, știți dumneavoastră cum devine cazul. Hei, hop, era o
bomboană ! Purta o rochie simplă, dintr-un fel de material albastru, și
părea cam brambura, dar era bine cusută și croită, și așa mai departe.
La atîta lucru mă pricepeam și eu. Am roșit cînd s-a uitat la mine și a
roșit și ea. Era cea mai drăguță fată pe care o văzusem în viața mea.
Nu era înfumurată și vorbea corect gramatical, fără ca să-și dea aere
de profesoară sau mai știu eu ce. Vreau să spun că era o fată pe cinste.
Presupun că tat-su trebuie să fi fost un tip cu stare, dar nu atît de bogat
încît s-o facă să mu-i mai ajungi cu prăjina la nas fiindcă e fata lui tat-
su, cum se î'htîmplă cu altele. Se prea poate ca tat-su să fi fost pro-
prietarul vreunui drugstore XIV sau al vreunui magazin de manufactură
din orașul lor, sau așa ceva. Dîrxsa nu mi-a spus și nici eu n-am
întrebat-o.
La urma urmei... nici cu familia mea nu mi-e rușine. Bunicul era
originar din Țara Galilor, și acolo, în patria mumă, în Țara Galilor,
era... Dar asta n-are nici o importanță.
începe primul tur de pistă din cursa întîi, și tînărul care sta cu cele
două fete le lasă și coboară să facă un pariu. Știam ce are de gînd. Dar
nu era din ăia care se grozăvesc și fac zarvă și se laudă-n gura mare că
pariază cum obișnuiesc alții. Nu era de-alde-ăia. Ei, vine el înapoi și
numai că-1 aud spunînd celor două fete pe ce cal a jucat, și cînd se dă
semnalul de plecare se ridică tustrei pe jumătate de pe scaune și-ncep
să se agite și să gesticuleze, cum fac oamenii care au vîrît bani într-o
cursă și calul pe care au pariat se află-n coada plutonului, și ei speră
că poate tot o să țîșnească la potou, dar calul nici gînd, că n-are vînă,
dacă vreți s-o știți.
Și apoi, nu trece mult și iată că ies caii pentru cursa de buiestru în
2' și 18", și printre ei unul pe care-1 știam. Un cal pe care-1 antrena
Bob French, dar care nu era al lui. Un cal al cărui proprietar era un
domn Mathers din orașul Marietta, statul Ohio.
Acest domn Mathers avea o groază de bani și era proprietarul
unor mine de cărbuni, sau așa ceva, și avea o casă splendidă la țară și-
1 pasionau cursele de cai, dar era prezbi- terian, sau așa ceva, și cred
că, mai mult decît probabil, și nevastă-sa era, ba chiar mai habotnica
decît el. De aceea nu-și înscria caii la alergări pe numele lui, și în
cercurile hipice din Ohio se spunea că în clipa în care unul dintre caii
XIV Magazin tipic pentru orașele de provincie din S.U.A., în care se vînd de-a. valma produse
farmaceutice și răcoritoare, înghețată și mărunțișuri.
săi sta gata să intre în competiție, îl încredința lui Bob French și-i
spunea neveste-si că l-a vîndut.
Așa încît de fapt Bob era proprietarul cailor și cam făcea ce voia
cu ei, și nu era de condamnat ; cel puțin, eu unul nu l-am condamnat
niciodată. Uneori avea interes să-i iasă cîte un cal, alteori dimpotrivă.
Mie unul, cînd aveam în grijă un cal, de treburi d-astea nici că-mi
păsa.
Eu nu doream altceva decît să-mi fie calul în formă și să fie în
stare s-ajungă primul la potou, oricînd s-ar cere.
Și, cum vă spuneam, în cursa aceea Bob era înscris cu unul dintre
caii domnului Mathers, pe care îl chema „Ben Ahem", sau cam pe-
acolo, și era iute ca fulgerul. Era un jugan apt să fugă mila în 2' și 21",
dar putea ajunge să străbată distanța și în 2' și 08" sau 2' și 09".
Știu, fiindcă anul trecut cînd — după cum v-am spus — Burt și
cu mine am fost împreună, pentru domnul Mathers lucra un negru pe
care-1 știa Burt, și într-o bună zi, cînd nu erau alergări la tîrgul din
Marietta și cînd Harry, stă- pînul nostru Harry, o întinsese pînă acasă,
ne-am dus să-1 vedem.
Și de acolo toți erau plecați la tîrg, afară de negrul ăsta, și ne-a
plimbat prin toată casa aia faină a domnului Mathers, și el și cu Burt
au destupat o sticlă de vin pe care domnul Mathers o ascunsese în
camera lui de culcare, în fundul unui dulap, ca să nu-1 știe nevasta, și
apoi ne-a arătat și calul ăsta pe nume Ahem. Burt își dorise
întotdeauna să ajungă jocheu, dar nu prea avea sorți să se ridice, fiind
negru, și el și ălălalt negru au dat pe gît întreaga sticlă de vin, și Burt
s-a cam afumat.
Așa că negrul i-a dat voie lui Burt să-1 scoată pe Ben Ahem ăsta
și să-1 mîne, cale de o milă, pe o pistă particulară a domnului
Mathers, chiar acolo, în cuprinsul fermei. Domnul Mathers avea un
singur copil, o fată, cam bolnăvicioasă și cam slută, și întorcîndu-se
fata asta acasă, a trebuit să-i dăm zor și să-l băgăm pe Ben Ahem în
grajd.
Vă dau toate aceste amănunte ca să fiu bine înțeles. în după-
amiaza aceea cînd eram la tîrg la Sandusky, tînărul cu cele două fete
arăta nițel cam plouat, fiind cu fetele și pierzînd. Știți dumneavoastră
cum se întîmplă, ce simte omul în asemenea împrejurări. Una dintre
fete era drăguța lui, iar cealaltă, soră-sa. Așa mirosisem eu.
„Hei, hop ! mi-am zis. Ia să-i vînd eu ăstuia pontul/
A fost cît se poate de politicos, cînd l-am bătut pe umăr. Din
prima clipă și el și fetele au fost drăguți cu mine și așa au rămas pînă
la capăt. N-am ce le reproșa.
 Așadar s-a aplecat către mine și i-am vîndut pontul despre Ben
Ahem.
— Nu paria nici un cent pe el la această primă cursă, că o să
alerge ca un bou înjugat la plug, dar după prima cursă, du-te fără să
mai stai pe gînduri și mizează pe el tot ce ai. Așa i-am spus.
Ei bine, n-am mai văzut un tip să se poarte așa de frumos. Era
acolo un grăsan așezat lîngă bomboana de fată care, pînă atunci, se
uitase de două ori la mine și eu la ea, și amîndoi roșisem, și ce credeți
că face tipul ? se întoarce către grăsan și-1 roagă să se scoale și să
schimbe locul cu mine, ca să pot sta lingă dînșii.
Hei, hop ! Maică, măiculiță. Asta a fost. Ce nătărău să-mi ies eu
din pepeni acolo, la barul hotelului West House, și asta numai pentru
că dădusem de tipul ăla cu bastonul și cu cravata aia nenorocită, și să
mă înfurii și să beau atîta whisky numai ca să mă arăt eu mai cu moț.
Sigur că avea să bage de seamă fata, căci ședeam lîngă ea și-mi
duhnea gura. îmi venea să mă arunc jos din tribună și s-o tulesc pe
pista aia de curse, și cred că aș fi lăsat în urmă toate gloabele care
alergau acolo în anul acela.
Pentru că fata aia nu era o gîsculiță oarecare. Ce n-aș fi dat în
clipa aceea pentru o gumă de mestecat, pentru un drageu, sau niscai
bomboane cu miambal, sau orice altceva. Eram bucuros că nu-mi
lipseau din buzunar cel puțin țigările alea de foi de douăzeci și cinci
de cenți bucata și, fără a mai sta pe gînduri, i-am dat tipului una și am
aprins și eu alta. Atunci grăsanul s-a sculat și am schimbat locurile și
iată-mă plantat lingă ea.
Se recomandară, și drăguța tipului se numea domnișoara Elinor
Woodbury și tat-su era un fabricant de butoaie din- tr-un oraș care se
cheamă Tiffin, în statul Ohio. Iar pe tip îl chema Wilbur Wessen și
soră-sa era domnișoara Lucy Wessen.
Faptul că purtau nume atît de distinse cred că m-a făcut să săr de
pe linie. Un tip nu e nici mai bun, nici mai rău decît oricare altul
numai pentru simplul motiv că a fost rîndaș la cai de curse și pentru că
lucrează ca îngrijitor de cai pentru unul care se îndeletnicește cu
cărăușia, expediția și magazionajul. Așa socotesc eu și am și spus-o în
mai multe rînduri.
Dar știți dumneavoastră cum sînt oamenii. Era un nu știu ce în
rochia ei frumoasă și în ochii ei frumoși și în felul în care, puțin
înainte, se uitase la mine, peste umărul fratelui său, și-n felul cum mă
uitasem și eu la ea și roșisem amîndoi.
Nu mi-a dat mîna să mă prezint drept un prostălău, oare ar fi fost
cu putință ?
 M-am făcut de rîs, asta am făcut. Am spus că numele meu e
Walter Mathers din Marietta, Ohio, și apoi le-am îndrugat la tustrei
cea mai gogonată minciună din cîte s-au îndrugat vreodată. Am găsit
cu cale să spun că Ben Ahem era al tatălui meu și că dînsul îl
încredințase lui Bob French pentru curse, fiindcă familia noastră se
ținea mîndră și nu participase niciodată la curse, în felul acesta, pe
cont propriu, vreau să spun. Și atunci m-am pornit pe scorneli și
tustrei stăteau aplecați și ascultau, și ochii domnișoarei Lucy Wessen
străluceau și eu am jucat jocul pînă la capăt.
Le-am istorisit despre moșia noastră de la Marietta și despre
grajdurile spațioase și despre mărețul conac din cărămidă roșie, care
se înălța sus pe deal și domina lunca rîului Ohio, dar eram destul de
deștept încît să fac treaba asta fără lăudăroșenie. M-am mulțumit să
deschid vorba și apoi să-i las pe ei să mă tragă de limbă. M-am
prefăcut cît am putut că n-aș avea poftă să vorbesc. Familia noastră n-
are nici o fabrică de butoaie și, de cînd îmi știu neamul, am fost mereu
cam săraci, dar fără a fi nevoiți să cerem ceva cuiva, iar bunicul, acolo
în Wales... Dar asta n-are nici o importanță.
Și am stat de vorbă de parcă ne-am fi cunoscut de cînd lumea, și
le-am povestit cum că tata n-ar fi avut deplină încredere în Bob
French ăsta și că mă trimisese pe ascuns la Sandusky să aflu ce pot.
Și m-am grozăvit că aflasem tot ce era de aflat despre cursa de
buiestru de 2' și 18", în care urma să concureze Ben Ahem.
Le-am spus că avea să parcurgă primul tur de pistă ca o vacă
beteagă, după care avea să-și revină și să-i facă marț pe toți. Și, ca să-
mi întăresc spusele, am scos din buzunar treizeci de dolari și i-am
înmînat domnului Wilbur Wessen și l-am rugat frumos ca după primul
tur de pistă să bine- voiască să coboare și să parieze pe Ben Ahem la
orice cotă. Și i-am explicat că n-aș fi vrut să mă vadă Bob French și
nici vreunul dintre rîndași.
Ce mai încoace și încolo, a început prima manșă, și Ben Ahem și-
a pierdut cadența pe prima jumătate a pistei și s-a comportat ca un cal
de lemn sau ca o mîrțoagă și a ajuns ultimul la potou. Și atunci Wilber
Wessen ăsta s-a coborît să depună pariurile la ghișeul de sub tribuna
principală și iată-mă rămas cu cele două fete, și pe cînd domnișoara
aia Woodbury s-a nimerit să se uite în altă parte, Lucy Wessen face ce
face și mă atinge așa, cu umărul, știți dumneavoastră. Nu din
întîmplare, nici gînd. Dar știți de ce e în stare o femeie. Se dau ele mai
aproape, dar fără a trece măsura. Mă rog, știți dumneavoastră. Hei,
hop !
Și apoi, știu că mi-au făcut-o. Habar n-am cînd și cum, dar se
sfătuiseră între ei și hotărîseră ca Wilbur Wessen să parieze cincizeci
de dolari și cele două fete mizaseră și ele cîte zece dolari din banii lor
proprii. Să mi se facă rău, nu alta, dar mai tîrziu mi s-a făcut și mai
rău.
Nu de Bem Ahem, juganul, și de soarta banilor lor mă
sinchiseam. Lucrurile au ieșit perfect. în cele trei manșe următoare
Ahem a alergat ca un bushel de ouă stricate care ajunge la piață
înainte de a se afla că-s împuțite, și Wilbur Wessen a încasat nouă la
doi pentru cît pariase. Pe mine altceva mă rodea.
Fiindcă, după ce a făcut pariurile, Wilbur s-a întors și și-a
petrecut mai tot timpul întreținîndu-se cu domnișoara Woodbury aia,
și pe Lucy Wessen și pe mine ne-a lăsat singuri-singurei, de parcă am
fi fost pe o insulă pustie. Heiy de n-aș fi mințit cum mințisem sau de-aș
fi găsit un mijloc să . dau înapoi. îmi venea să-i spun ei și celorlalți că
nu există nici un Walter Mathers și că nici n-a existat vreodată și că,
de-ar exista, să fie ei siguri că m-aș duce chiar mîine la Marietta,
statul Ohio, să-1 împușc.
Așa, simțeam că mare nătărău mai sînt. După scurtă vreme
reuniunea s-a terminat, și Wilbur s-a dus și a ridicat banii noștri și ne-
am întors în oraș cu trăsura și ne-a oferit o cină pe cinste la hotelul
West House, și o sticlă de șampanie pe deasupra.
Și stăteam deoparte cu fata ceea, și nu prea vorbea mult, și nu
prea vorbeam nici eu. De un singur lucru sînt însă sigur. Nu-i căzusem
cu tronc din pricina minciunii că tata era bogat, și așa mai departe.
Lucrurile astea se simt... Maică, măiculiță. Există unele fete pe care le
vezi o singură dată în viață, și dacă nu bați fierul cît e cald, atunci le
pierzi de-a binelea și pentru totdeauna și tot ce-ți mai ră- mîne să faci
e să te arunci în apă. Ele te privesc parcă de undeva dinlăuntrul lor, și
asta nu înseamnă că vreuna ar vrea să te seducă, ci că ai ține ca fata cu
pricina să-ți fie nevastă, și-ai vrea s-o înconjuri cu lucruri frumoase,
de pildă cu flori și rochii elegante, și ai vrea ca dînsa să-ți dăruie
copiii pe care îi vei avea și să auzi muzică bună, nu niște jaz. Hei,
hop !
Există acolo lîngă Sandusky, peste un fel de golf, o localitate care
se cheamă Cedar Point. Și, după ce am cinat, ne-am dus acolo singuri
într-o șalupă. La ora zece, Wilbur și domnișoara Lucy și domnișoara
Woodbury aia trebuiau să prindă un tren spre Tiffin, statul Ohio,
pentru că atunci cînd ieși cu fete de-alde astea nu-ți poți permite să fii
distrat și să pierzi trenul și să lipsești de acasă toată noaptea, cum îți
îngădui cu unele ștrengărițe.
Și Wilbur ne-a plătit șalupa și l-a costat nici mai mult, nici mai
puțin decît cincisprezece dolari bani gheață și nici c-aș fi crezut dacă
nu auzeam. Nu era un tip meschin, care să facă lucrurile pe jumătate.
La Cedar Point nu ne-am amestecat de fel cu lumea de rînd care
se învîrtea pe acolo.
Existau săli mari de dans și restaurante pentru țopîrlani și exista și
o plajă, de-a lungul căreia te puteai plimba și puteai ajunge unde era
întuneric, și ne-am dus într-acolo.
Dînsa nu vorbea aproape de loc, și nici eu, și mă gîndeam ce bine
era că mama avusese educație și că pe noi, copiii, ne silise totdeauna
să învățăm să mîncăm cu furculița și să nu sorbim supa cu zgomot, și
să nu fim gălăgioși și mojici, cum sînt de obicei tipii pe care-i vezi
prin jurul hipodromurilor.
Atunci Wilbur și drăguța lui s-au dus în sus pe plajă, iar Lucy și
cu mine ne-am așezat într-un loc întunecos, unde se aflau niște răgălii
de copaci bătrîni aruncate la mal de apa mării, și după aceea timpul cît
mai rămăsese pînă a trebuit să ne întoarcem la șalupă ca să apuce ei
trenul a trecut nu știu cînd. A trecut cît ai clipi din ochi.
Iată cum a fost. După cum am spus, locul unde ne așezaserăm era
întunecos și erau acolo și rădăcinile trunchiului aceluia bătrîn, care se
întindeau în toate părțile ca niște brațe, și mirosea a nămol și noaptea
era... cum să spun... parcă ai fi putut să întinzi mîna și s-o pipăi...
caldă și moale și întunecată și dulce ca o portocală.
Mai că am plîns, mai că am început să înjur, mai că am început să
sar în sus și să joc, atît eram de zăpăcit și de fericit și de trist.
Cînd Wilbur s-a înapoiat de unde fusese singur cu drăguța lui și l-
a văzut venind, zice Lucy : „Trebuie să mergem, să luăm trenul
acum*, și aproape că plîngea și ea. Dar nu știa ce știam eu și nu putea
fi atît de desperată ca mine. Și atunci, înainte ca Wilbur și domnișoara
Woodbury să fi ajuns lîngă noi, și-a ridicat fața și m-a sărutat repede
de tot și și-a proptit capul de mine și tremura toată și... Hei, hop !
Uneori sper că o să fac un cancer și o să mor. Cred că înțelegeți
ce vreau să spun. Am traversat golful cu șalupa ca să mergem la tren,
și era și întuneric. Mi-a șoptit că simte că dînsa și cu mine am putea
părăsi barca și am putea umbla așa pe apă ; vi se pare o prostie, dar eu
am înțeles ce voia să spună.
 Și apoi am ajuns parcă într-o clipă la gară și erau acolo o mulțime
de țopîrlani dintr-aceia care merg pe la bîlciuri și se înghesuiau și se
îmbrînceau ca vitele, și cum oare i-aș fi putut spune adevărul ? „N-o
să ni se pară mult, pentru că-mi vei scrie și îți voi scrie și eu." Doar
atîta am spus.
Umbla și după mine norocul ca pulberea după cîine. Halal de-așa
noroc !
Și poate că-mi va scrie acolo, la Marietta, și scrisoarea îi va fi
returnată purtînd pe plic mențiunea poștei S.U.A. „nu există la
adresă", sau așa ceva — cum o fi fiind textul ștampilei ce se aplică pe
plicuri în asemenea cazuri.
Și eu, care voiam să trec drept un grangur și drept un tip strașnic
în ochii ei, fata cea mai de treabă din cîte a făcut Dumnezeu pe lume.
Maică, măiculiță, halal de-așa noroc !
Și atunci a venit trenul, și ea s-a urcat, și Wilber Wessen a venit și
mi-a strîns mîna, și domnișoara aia Woodbury a fost și ea amabilă și
și-a înclinat capul, și eu i-am răspuns, și trenul a plecat, și atunci mi-
am pierdut firea, și am plîns ca un copil.
Hei, aș fi putut alerga după trenul ăla, de l-aș fi făcut pe Dan
Patch să arate ca un mărfar după o deraiere, maică Doamne, dar la ce
bun ? Ați mai văzut vreodată un nătărău ca mine ?
Pun rămășag că dacă mi s-ar rupe acum un braț sau dacă m-ar
călca un tren pe picior, nici nu m-aș duce la doctor. Ci m-aș așeza
undeva să mă tot doară — așa aș face.
Pun rămășag că dacă n-aș fi băut poșirca aia n-aș fi fost atît de
prost să mă apuc să îndrug astfel de minciuni, care nu se mai pot
îndrepta față de o făptură aleasă ca ea.
Tare aș dori să-1 am în față pe tipul ăla, cu cravată Windsor și cu
baston. Praf l-aș face. Alege-s-ar praful de el. E un mare nătărău...
asta e.
Și dacă nu, sînt și eu un nătărău fără pereche ; poftim de mai
găsiți unul ca mine, aduceți-1 încoace, că-i dau slujba mea și mă fac
șomer. Nici nu mi-i de nici o plăcere să muncesc și să cîștig* bani și
să fac economii pentru un tont ca mine.
SÎNT UN NĂTĂRĂU (în original Pm a Fool) a văzut lumina tiparului în 1923,
făcînd parte din culegerea de nuvele intitulată Horses and Men (Cai și oameni).
moartea în pădure
i
Era o femeie bătrînă și își avea gospodăria în vecinătatea orașului
în care locuiam. Femei bătrîne ca ea se pot vedea, în toate satele și
orășelele, dar nimeni nu știe mare lucru despre dînsele. Femei bătrîne
ca ea sosesc în oraș mînînd cîte un cal bătrîn și vlăguit sau vin pe jos,
cu vreun coș la subsuoară. O asemenea femeie poate avea cîteva găini
și cîteva ouă de vînzare. Vine cu ele într-un paner și le duce unui
băcan. Acolo femeia le neguțătorește. Cumpără niscai afu- mături și
ceva fasole. Apoi mai tîrguie un pfund-două de zahăr și o țîră de făină.
După aceea intră la măcelărie și cere niște bojoci. Poate să
cheltuiască zece ori cincisprezece cenți, dar cînd îi dă din mină, apoi
chiar că știe pe ce îi dă. înainte vreme măcelarii ofereau ficat oricui ar
fi vrut să-l ia. Cei din familia noastră nu-1 refuzau niciodată. într-un
rînd careva din frații mei a căpătat un ficat de vacă întreg de la
zalhanaua care era lîngă maidanul unde se țineau bîlciurile din orașul
nostru. Am tot mîncat la ficat pînă cînd ni s-a făcut lehamite. Nu ne-a
costat niciodată nici un cent. De atunci, numai cînd mă gîndesc la
ficat, mi se face rău.
Bătrîna luă niște ficat și niște oase de supă. Ea nu se vizita
niciodată cu nimeni și, de îndată ce făcea rost de ceea ce îi trebuia, o
pornea spre casă. Pentru o bătrînică de-alde astea sarcina pe care o
purta nu era ușoară. Nimeni n-o poftea în căruță sau în trăsură, s-o
ducă barem o bucată de drum. Lumea trece cu căruțele sau cu trăsurile
pe șosea și nu ia în seamă o astfel de băbușcă.
A fost cîndva într-o vară și de-a lungul unei toamne, cînd eu eram
băietan și tînjeam bolnav de ceea ce se numea reumatism inflamatoriu,
o bătrînă ca ea, care tot venea Ia noi în oraș, trecînd prin fața casei
noastre. Ceva mai tîrziu o vedeam întorcîndu-se spre casă, purtînd în
spinare o boccea grea. Doi ori trei dulăi hămesiți îi mergeau cît colea
în urmă.
Bătrîna aceea arăta foarte oarecum. Era una dintre acele
nenumărate ființe fără nume, pe care nimeni nu le ia în seamă, dar
chipul ei mi-a rămas întipărit în minte. Acum, după atîția ani, deodată
mi-am adus aminte de dînsa și de cele petrecute. E o întreagă poveste.
Se numea Grimes și locuia cu bărbatul și cu fiul ei într-o căscioară
netencuită de pe malul unui pîrîiaș, la patru mile depărtare de oraș.
Bărbatul și feciorul ei erau niște bicisnici. Deși nu avea decît
douăzeci și unu de ani, fiul fusese o dată la pușcărie. Despre bărbatu-
său se zvonea că fura cai și că-i ducea la vînzare în alt comitat. Cînd și
cînd, ori de cîte ori se în- tîmpla să lipsească vreun cal, dispărea și el.
De prins nu l-a prins nimeni niciodată. într-un rînd, cînd mă învîrteam
pe la grajdul lui Tom Whitehead, a venit acolo și s-a așezat pe banca
din fața grajdului. Se mai aflau de față doi sau trei oameni, dar nici
unul nu i-a vorbit. A stat ce a stat, apoi s-a ridicat și s-a dus. Cînd să
plece, s-a întors și s-a uitat țintă la ei. O lumină sfidătoare îi lucea în
ochi. „Ei, am încercat să mă port prietenește. Nu vreți să vorbiți cu
mine. Oriunde m-am dus în orașul ăsta, tot așa mi s-a întîmplat. Dacă,
într-o bună zi, o să dispară vreunul dintre caii voștri cei grozavi, ce-o
să faceți ?“ De fapt însă n-a spus nimic. Dar ochii lui grăiau destul de
deslușit : „Tare mi-ar plăcea să-i car cîțiva pumni în falcă unuia dintre
voi“. îmi aduc aminte cum căutătura ochilor săi m-a făcut să mă
cutremur.
Bătrînul cobora dintr-o familie care fusese înstărită pe vremuri. îl
chema Jake Grimes. Toate îmi vin acum deslușit în minte. Tatăl său,
John Grimes, avusese un gater, pe cînd ținutul de-abia fusese defrișat,
și făcuse parale. Apoi s-a apucat de băutură și de femei. Cînd a murit,
n-a rămas aproape nimic de pe urma lui.
Jake a risipit ce mai rămăsese. Curînd n-a mai fost de tăiat nici
cherestea și aproape tot pămîntul lui se dusese pe apa sîmbetei.
Nevasta .și-o luase din curtea unui fermier neamț, pentru care se
dusese să lucreze într-o zi de iunie la secerat de grîu. Era tinerică de
tot pe atunci și speriată din cale-afară. Vedeți dumneavoastră,
fermierul îi pusese gînd rău fetei, care era — cred — un copil de
pripas, și soția lui căzuse la bănuială. Cînd bărbatul nu era acasă ea o
lua în primire, în fel și chip. Apoi, cînd nevasta lui era silită să plece
după cumpărături în oraș, se lega fermierul de dînsa. I-a spus ea, fata,
tînărului Jake că nu s-a întîmplat niciodată ceva serios, dar el nu prea
știa dacă s-o creadă ori ba.
Cît despre sine, a avut-o destul de ușor, prima dată cînd a ieșit cu
ea la plimbare. Nu s-ar fi însurat cu dînsa, dacă fermierul neamț n-ar fi
încercat să-i stea în cale. O convinsese să se plimbe cu el în faetonul
său, într-o noapte pe cînd treiera la fermă, și a venit după dînsa în
sîmbăta următoare, seara.
\ Izbutise fata să iasă din casă fără de vestea stăpînului, dar, cînd să se
urce în faeton, se ivi fermierul. încă nu se întunecase de tot, cînd el se
ivi deodată lîngă capul calului, înhață dobitocul de căpăstru, iar Jake
puse mîna pe bici...
A fost o bătaie în lege ! Neamțul era voinic. Poate că nu-i păsa
dacă nevastă-sa știe ori ba. Jake l-a izbit peste față și peste umeri cu
biciul, dar calul începu să se ridice în picioare și Jake fu silit să se dea
jos.
Cei doi bărbați se luară la trîntă. Fata n-a apucat să-i vadă
luptîndu-se. -Calul luă vînt și goni aproape o milă pe șosea, pînă cînd
izbuti să-1 oprească. După aceea făcu ce făcu și-1 legă de un copac la
marginea drumului. (Mă mir cum de știu toate astea. Pesemne că mi-
au rămas întipărite în minte bîrfelile mahalalei, de pe vremea cînd
eram puști.) Jake dădu peste ea acolo, după ce isprăvi cu neamțul. Sta
ghemuită pe bancheta faetonului, plîngînd, speriată al naibii. I-a
povestit lui Jake multe și mărunte, cum neamțul încercase s-o ia, cum
o fugărise o dată prin grajd, cum, altă dată, cînd s-a întîmplat să fie
doar ei singuri în casă, i-a sfîșiat toată rochia de sus pînă jos. Neamțul,
spunea ea, ar fi putut să-i facă felul atunci, dacă nu și-ar fi auzit
babornița in- trînd cu căruța pe poartă. Fusese după cumpărături în
oraș. He, timp era, căci stăpîna avea să deshame calul. Neamțul a
izbutit s-o zbughească pe ogoare, fără să-1 vadă nevastă-sa. A apucat
însă de i-a spus fetei, de suflă un cuvînt, o omoară. Ce putea face ? A
tras și ea o minciună, că și-a sfîșiat rochia în grajd, în vreme ce hrănea
vitele. îmi aduc aminte acum că era un copil de pripas și că nu știa
unde erau mama si tatăl ei. Poate că nici n-avea tată. înțelegeți
dumneavoastră ce vreau să zic.
Asemenea odrasle de pripas aveau destul de des parte de
cruzimea oamenilor. Erau copii fără părinți, de fapt robi. Pe atunci nu
existau decît foarte puține orfelinate. Ei erau încredințați pe cale legală
cîte unei familii oarecare. Cum ieșeau lucrurile depindea de noroc.
y
Ea se mărită cu Jake și născu un băiat și o fată, dar fata ■muri.
Atunci se puse să crească vite. Asta era îndeletnicirea sa. La
ferma neamțului gătise mîncare pentru neamț și pentru nevastă-sa.
Nevasta neamțului era o femeie vînjoasă, cu șolduri mari, și lucra mai
tot timpul pe ogoare, alături de soțul ei. Fata îi hrănea pe amîndoi și
hrănea vacile din staul, hrănea porcii, caii și puii. își petrecuse, ca
băietană, fiece clipă a fiecărei zile hrănind pe cîte cineva.
Apoi se mărită cu Jake Grimes și el trebuia hrănit. Era puțintică la
trup și, după ce trecuseră trei ori patru ani de la măritiș și se născuseră
cei doi copii, umerii ei plăpînzi se cocîrjară.
 în jurul casei așezate lîngă gaterul nefolosit de la marginea
pîrîului, Jake ținea totdeauna o mulțime de dulăi. El tot neguțătorea
cai, cînd nu fura cîte ceva, și avea mereu o seamă de mîrțoage osoase
prin preajmă. Ținea și trei ori patru porci, și o vacă. Pășteau, toate
vietățile acestea, pe cei cîțiva acri de pămînt cîți mai rămăseseră din
moșia bătrî- nului Grimes, și Jake nu se prea omora cu munca.
S-a îndatorat ca să cumpere o batoză pe care a exploatat-o cîțiva
ani, însă nu i-a rentat. Oamenii n-aveau încredere într-însul. Se temeau
să nu fure cerealele noaptea. Ca să găsească de lucru era nevoit să
meargă printr-alte părți departe, și-1 costa prea mult ca să ajungă
acolo. Iarna vina și tăia ceva lemne de foc, lemne care urmau să fie
vîndute într-un oraș din apropiere. Cînd crescu, băiatul se dovedi leit
taică-său. Se îmbătau împreună. Dacă nu găsea de-ale mîncării cînd
veneau acasă, bătrînul își pocnea baba în cap. Avea ea cîteva găini... și
atunci se vedea silită să taie în pripă c'îte una. Dar după ce vor fi fost
tăiate toate, de unde să mai scoți ouă de vînzare cînd te duci la tîrg, și
ce te faci atunci ?
Toată viața bătrînica și-a petrecut-o socotind cum s-o scoată la
capăt cu hrănitul celor din jur, cum să dea de mîncare porcilor ca să se
îngrașe și să poată fi căsăpiți toamna. După ce porcii erau tăiați,
bărbatul lua mai toată carnea și o vindea în oraș. Dacă n-apuca s-o
facă el, i-o lua înainte băiatul. Se încăierau groaznic uneori și, cînd se
băteau, bătrîna sta deoparte, tremurînd.
Se deprinsese să tacă — ăsta era un obicei înrădăcinat. Uneori,
după ce a început să arate bătrînă — deși nu împlinise nici patruzeci
de ani — și cînd soțul și băiatul erau amîndoi plecați, neguțătorind cai
sau tăbărîți de băutură, duși la vînătoare sau porniți pe hoții, biata de
ea umbla de colo pînă colo prin casă și prin grajd, vorbind așa, de una
singură.
Cum să facă să-i hrănească pe toți și pe toate... asta o chinuia.
Cîinilor trebuia să le dai de mîncare. în grajd nu era destul fîn pentru
cai și pentru vacă. Dacă nu hrănea păsările, cum ar mai fi putut ele
oua ? Și dacă n-o avea ouă de vînzare, cum va mai putea face
cumpărături în oraș, cu ce va mai tîrgui lucrurile de care avea nevoie,
ca să țină mai departe ferma ? Lăudat fie cerul, într-un anumit fel pe
bărbatul ei n-avea nevoie să-1 hrănească. Dar asta n-a ținut mult după
căsătoria lor și după nașterea pruncilor. Unde se ducea cînd pleca în
lungile lui călătorii, ea habar n-avea. Uneori sta plecat de acasă
săptămîni întregi și, după ce băiatul crescu, plecau împreună.
 îi lăsau toate treburile gospodăriei în sarcina ei, și ea n-avea nici
un ban. Și nu cunoștea pe nimeni. Și la oraș nu vorbea cu ea nimeni
niciodată. Cînd venea iarna, trebuia să strîngă surcele pentru foc și să
poarte de grijă vitelor cu puținul nutreț agonisit.
Vitele din grajd cereau gălăgioase de mîncare, clinii se tot țineau
după ea. Iarna găinile ouau pe sponci. Se ghe- muiau prin colțurile
grajdului și ea le tot pîndea. Dacă o găină ouă iarna în grajd și nu
găsești oul de îndată, oul îngheață și crapă.
într-o zi de iarnă, băttîna se duse la oraș cu cîteva oua și cîinii se
luară după ea. Nu apucă să plece înainte de ora trei și zăpada era
groasă. Nu se simțea bine de cîteva zile, așa că porni la drum tot
mormăind, îmbrăcată subțire, cu umerii aduși. Purta sub braț un sac
vechi, în fundul căruia vîrîse ouăle. Nu erau prea multe, însă iarna
prețul ouălor se urcă. în schimbul lor putea face rost de afumătură de
porc, de ceva zahăr și poate și de puțină cafea. Poate că și măcelarul
avea să-i dea o bucată de ficat.
Cînd a ajuns în oraș și și-a tocmit ouăle, cîinii au rămas afară la
ușă. I-a mers bine, și-a făcut rost de tot ce-i trebuia, ba chiar de mai
mult decît sperase. Apoi s-a dus la măcelar și acesta i-a dat niște ficat
și niște bojoci.
Era întîia oară, de vreme îndelungată, cînd cineva îi vorbise
prietenește. Măcelarul, cînd intrase ea, era singur în prăvălie, și gîndul
că o bătrînă care arăta atît de suferindă se pornise la drum pe o
asemenea vreme l-a revoltat. Căci era cumplit de frig, iar ninsoarea —
care încetase în timpul după-amiezii — acum reîncepuse. Măcelarul
se porni să-i zică ceva despre soțul și despre băiatul ei, îi înjură și, în
timp ce dînsul vorbea, bătrîna se holbă la el cu o licărire de mirare în
ochi. Măcelarul i-a spus că ar prefera să-i vadă cră- pînd de foame pe
bărbatul și pe feciorul ei decît să afle c-au pus mina pe ficatul ori pe
oasele mari, acoperite cu resturi de carne, pe care i le așezase cu mina
lui la fundul sacului.
Să crape de foame, hm ? Ușor de spus, toți și toate trebuiesc
hrănite. Trebuiesc hrăniți bărbații, și caii, care nu mai fac două parale,
dar care totuși poate că s-ar putea vinde, de asemenea și biata vacă
slabă, ce nu mai dăduse lapte de trei luni.
Cai, vaci, porci, cîini, bărbați.
Bătrîna trebuia să se înapoieze înainte de a se lăsa întunericul,
dacă o ajutau puterile. Cîinii se țineau după ea, adulmecînd sacul
încărcat, pe care și-1 legase de spate. Cînd ajunse Ia marginea
orașului, se opri lîngă un gard și-și legă sacul și mai zdravăn, cu o
bucată de sfoară pe care și-o luase în buzunar anume pentru asta. Așa
îl căra mai lesne. O dureau brațele. Cînd trebuia să se cațăre peste
garduri, îi venea greu și într-un rînd căzu și se întinse în zăpadă. Cîinii
chelălăiau în jurul ei. I-a fost anevoie să se ridice în picioare, dar tot a
izbutit. Pricina pentru care sărea gardurile era că putea să taie astfel
de-a dreptul peste un deal și printr-un crîng. Ar fi putut s-o ia și pe
șosea, dar pe șosea ar fi avut de mers. îi era teamă că asta ar fi fost
peste puterile sale. Și în afară de asta, dobitoacele trebuiau hrănite.
Mai rămăsese acasă niște fîn și niște porumb. Poate că bărbatul și
feciorul vor aduce și ei ceva, cînd s-or întoarce. Plecaseră în mica
șaretă pe care-o avea familia Gri- mes, o rablă nenorocită, cu o rablă
de cal înhămat la ea și cu alte două rable de cai legate de căpestre. Se
duceau să neguțătorească alți cai și să facă rost de ceva bani, dacă se
putea. Nu era de neașteptat să vină îndărăt beți. De aceea ar fi fost
bine să aibă cîte ceva în casă cînd s-or înapoia.
Băiatul se înnădise cu o femeie din orașul de reședință al
comitatului, aflat la cincisprezece mile de acolo. Era o femeie de teapă
joasă, o mitocancă. O dată, vara trecută, o adusese acasă. Băuseră
amîndoi — și băiatul, și ea. Jake Grimes era plecat, iar băiatul și
muierea asta a lui îi dăduseră bătrînei porunci ca unei slujnice. Nu-i
prea păsa ; era obișnuită. Orice s-ar fi întîmplat, ea nu spunea
niciodată nimic. Așa se strecura prin viață. Așa făcuse și cînd era
tînără la ferma neamțului și tot așa și de cînd se măritase cu Jake.
Atunci cînd își adusese muierea acasă, băiatul și cu aia au rămas toată
noaptea, dormind împreună, de parcă ar fi fost căsătoriți. Bătrîna nu s-
a scandalizat, sau nu prea tare. Ajunsese să nu-și mai iasă din fire cu
una, cu două, încă din tinerețele sale.
Cu sacul în spinare, înotînd prin zăpada adîncă, ea îna- intă cu -
greu peste un cîmp și intră în pădure.
 Exista o cărare, Har era tare anevoie de urmat. Tocmai deasupra,
pe vîrful dealului, unde pădurea își îngrămădea copacii, era un mic
luminiș. Plănuise cineva să înalțe acolo o casă ? Luminișul era mare
cît o parcelă de teren din oraș, de ajuns pentru o casă și pentru o
grădină. Cărarea mergea de-a lungul uneia dintre laturile luminișului
și, cînd ajunse colo, bătrîna se așeză sub un copac, să-și tragă sufletul.
Era o faptă nesocotită. Cînd se așeză, cu bocceaua proptită de
trunchiul copacului, se simți minunat, dar de sculat cum te mai scoli ?
Se gîndi nițel la asta, apoi închise binișor ochii.
Trebuie c-o fi dormit cîtva timp. Cînd îți este așa de frig, nu-ți
mai poate fi și mai frig. Pe-nserat vremea se încălzi o țîră, iar zăpada
se așternea mai deasă ca oricînd. Apoi, după cîtva timp, văzduhul se
limpezi. Ba răsări și luna.
Patru la număr erau cîinii familiei Grimes care se luaseră după
stăpîna lor cînd plecase în oraș, și toți erau mari și fioroși. Oameni de
teapa lui Jake Grimes și a fiului său totdeauna țin dulăi de soiul ăsta
pe lingă ei. îi ocărăsc și-i bat, dar cîinii aceștia nu-i părăsesc. Ca să nu
moară de Toarne, cîinii familiei Grimes erau siliți să-și caute singuri
de-ale mîncării, și așa și făcuseră, în vreme ce bătrîna dormea în
marginea luminișului, rezemată de copac. Fugăriseră iepuri prin
pădure și pe ogoarele învecinate și, tot rătăcind, li se alăturaseră încă
trei dulăi de pe la alte ferme.
După cîtva timp, ceata întreagă se înapoie în luminiș. Erau
întărîtați, dintr-o pricină oarecare. Astfel de nopți reci și senine și cu
lună neliniștesc și tulbură cîinii. Poate că vreun instinct străvechi, din
vremurile cînd erau lupi și cutreierau pădurile în haite prin nopți de
iarnă, îi însuflețește din nou.
Cîinii aceștia, în luminiș, în fața bătrînei, prinseseră doi sau trei
iepuri, și cea mai năprasnică foame a lor fusese potolită. Ei începură
să se joace, să alerge în cerc prin luminiș. Fugeau roată, fiecare cu
capul în coada celuilalt. Alcătuiau acolo, sub copacii încărcați de
omăt și-n bătaia iernaticelor raze de lună, un tablou ciudat, tot
alergînd tăcuți, în cercul bătătorit de goana lor pe zăpada cea moale.
Nu făceau zgomot. Ci se tot roteau în cerc.
Se poate ca bătrîna să-i fi văzut alergînd astfel, înainte de a muri.
Se poate să se fi trezit o dată ori de două ori și să fi privit la strania
priveliște, cu ochii ei bătrîni și stinși.
Și nu-i mai era prea frig acum, se simțea doar somnoroasă. Viața
nu pleacă din noi cu una, cu două. Poate că bătrînica își ieșise din
minți. Se poate să-și fi visat vremea tinereții petrecute la ferma
neamțului și pe cea dinainte, vremea copilăriei, din anii în care mama
ei încă n-o părăsise.
Visele-i nu puteau fi prea plăcute. Nu i se întîmplaseră multe
lucruri plăcute în viață. Cînd și cînd, cîte unul dintre cîinii familiei
Grimes se desprindea din alergătura aceea în cerc și venea de se așeza
în dreptul ei. Cîinele își apropie fața de fața lui. Limba lui roșie atîrna
în afară.
Alergătura cîinilor poate să fi fost un fel de ceremonie mortuară.
Se poate ca instinctul primitiv al lupului, pe care noaptea și goana îl
treziseră în cîini, să-i fi speriat în- trucîtva.
„Acum nu mai sîntem lupi. Sîntem cîini, slujitorii oamenilor.
Trăiește, omule ! Cînd omul moare, noi ne facem iar lupi!“
Cînd vreunul dintre dulăi venea la locul unde bătrîna ședea cu
spatele lipit de copac și-și apropia botul de fața ei, el părea mulțumit
și se înapoia să alerge iar cu haita. Fiecare dintre cîinii familiei
Grimes se apropiară de ea rînd pe rînd în seara aceea, înainte să-și fi
dat sufletul. Toate acestea le-am înțeles mai tîrziu, cînd am crescut și
m-am făcut și eu bărbat, deoarece o dată, în pădurile din Illinois, într-
o altă noapte de iarnă, am văzut o ceată de cîini pur- tîndu-se aidoma.
Cîinii așteptau moartea mea, așa cum așteptaseră să moară bătrîna în
noaptea aceea cînd eu eram •copil ; însă cînd lucrurile s-au petrecut
cu mine, eram în floarea tinereții și nici prin gînd nu-mi trecea să
mor.
Bătrîna s-a prăpădit domol și potolit. După ce s-a stins și după ce
unul dintre cîinii familiei Grimes a venit lîngă ea și a găsit-o moartă,
toți cîinii s-au oprit din alergătură.
S-au strîns în jurul ei.
Așadar, murise. Hrănise cîinii familiei Grimes cît fusese în viață,
dar acum ce te faci ?
Exista bocceaua din cîrca ei, sacul cu bucata aia de carne
afumată, și ficatul pe care i-1 dase măcelarul, și bojocii, și oasele de
supă. Covîrșit brusc de un simțămînt de milă, măcelarul îi încărcase
din belșug sacul de merinde. Bătrîna dase o lovitură grozavă.
Dădură acum și cîinii o lovitură pe cinste.
IV
Unul dintre cîinii familiei Grimes se dezlipi deodată din rîndul
celorlalți și începu să tragă cu colții de bocceaua din spatele bătrînei.
De-ar fi fost niște adevărați lupi, apoi cîi- nele acela ar fi fost
conducătorul haitei. Ce făcea el, făceau toți ceilalți.
Toți își înfipseră colții în sacul cu merinde, pe care bătrîna și-l
aninase de spate cu o sfoară.
Au tîrît trupul bătrînei în inima luminișului. Rochia roasă fu
repede ruptă de pe umeri. Cînd au găsit-o, după o zi ori două, rochia îi
fusese făcută ferfeniță, sfîșiată pînă la șolduri, dar cîinii nu se
atinseseră de trupul moartei. Scoseseră doar carnea din sac, doar atît.
Trupul moartei, cînd au dat peste el, era țeapăn și înghețat, iar umerii
atît de înguști și oasele atît de pipernicite, încît sub îmbrățișarea
morții păreau ale unei încîntătoare copilandre.
Lucruri de acest soi se întîmplau prin orașele Vestului- Mijlociu,
pe la fermele din preajma lor, la vremea cînd eram eu copil. Careva
dintre vînătorii de iepuri găsi trupul bătrînei și nu se atinse de el.
Ceva, poate cărarea inelară bătătorită în micul luminiș acoperit de
zăpadă, poate liniștea ținutului, poate locul unde cîinii necăjiseră
trupul răposatei, încercînd să-1 despartă de sacul cu merinde ori să
sfîșie sacul... ceva îl înfieră pe vînător și zori către oraș.
Mă aflam pe Strada Mare, cu unul dintre frații mei, vîn- zător de
gazete în oraș, care tocmai pleca să distribuie ziarele de seară prin
prăvălii. Era aproape întuneric.
Vînătorul intră într-o băcănie și-și depănă povestea. Apoi merse
într-un magazin de fierărie și într-un drugstore. Oamenii începură să
se adune pe trotuare. După aceea porniră pe șosea către locul din
pădure.
Frate-meu ar fi trebuit să-și vadă de treburile lui, distribuind ziare
mai departe, dar n-o făcu. Toată lumea se îndrepta spre pădure. Se
ducea antreprenorul de pompe funebre și se ducea și polițaiul
orașului. Cîțiva oameni făcură rost de o căruță și ajunseră la locul
unde cărarea se desprindea de șosea, apucînd-o spre pădure, dar caii
nu prea erau bine potcoviți și alunecau pe drumurile bocnă. Așa că nu
sosiră mai repede decît noi ceștilalți, care veniserăm pe jos.
Polițaiul orașului era un bărbat voluminos, care în timpul
războiului fusese rănit la un picior. Mergea sprijinindu-se într-un
baston greu și șchiopăta de zor de-a lungul șoselei. Frate-meu și cu
mine ne țineam după el și, pe măsură ce înaintam, alți bărbați și copii
ni se alăturau.
Pînă ce am ajuns la locul unde bătrîna părăsise șoseaua, se
întunecase de-a binelea, dar ieșise luna. Polițaiul se întreba dacă nu
cumva se comisese o crimă. îi tot punea întrebări vînătorului.
Vînătorul mergea cu pușca în bandulieră, urmat de un cîine. Nu prea
adeseori se află un vînător de iepuri în situația de a deveni vedetă. Și
folosea cu prisosință această împrejurare, luînd-o în fruntea
procesiunii, alături de polițai.
 — N-am văzut nici o rană. Era o fată tînără și frumoasă. Fața îi e
îngropată în omăt. Nu, n-o cunosc.
De fapt, vînătorul nu se uitase cu atenție la capul moartei. Se
speriase. S-ar fi putut să fi fost ucisă și cineva să sară de după un
copac, să-1 omoare și pe el. într-o pădure, după-amiaza tîrziu, cînd
toți copacii sînt desfrunziți și pă- mîntul e acoperit cu zăpadă albă,
cînd tăcerea domnește peste tot locul, ceva înfiorător se strecoară pe
furiș în sufletul și în trupul nostru. Dacă s-a petrecut vreun lucru
straniu sau vreo ciudățenie prin împrejurimi, singurul gînd care te
stăpînește este s-o iei cît mai repede din loc.
Urmîndu-i pe vînător și pe polițai, mulțimea de bărbați și de
băiețandri ajunsese acolo unde bătrîna traversase cîmpul și începuse
să urce panta ușoară care ducea în pădure.
. Frate-meu și cu mine eram tăcuți. El își ținea vraful de ziare
într-o tolbă pe care o purta petrecută pe după umăr. La înapoierea în
oraș, înainte de a veni acasă să cineze, trebuia să meargă mai departe
cu distribuirea ziarelor. Dacă veneam și eu, după cum se hotărîse
desigur să-mi ceară, urma să întîrziem amîndoi. Așadar, ori mama, ori
sora noastră mai mare o să fie nevoite să ne încălzească cina.
He, vom avea ce povesti ! Nu în toate zilele i se ivesc astfel de
prilejuri unui băiat. Am avut noroc să intrăm în băcănie tocmai cînd
venise vînătorul. Era de la țară. Nimeni dintre noi nu-1 mai văzuse
vreodată.
Gloata de bărbați și de băiețandri ajunsese acum în luminiș. în
astfel de nopți de iarnă întunericul se lasă devreme, dar luna plină își
revarsă lumina peste toate. Frate-meu și cu mine stăm lîngă arborele
sub care murise bătrîna.
Zăcînd acolo, înghețată și țeapănă, sub lumina aceea, nu arăta
bătrînă. Unul dintre oameni o întoarse cu fața în sus pe omăt și am
văzut totul. îmi tremura întreg trupul, stă- pînit de nu știu ce
bizar .simțămînt mistic, și fratele meu tremura și el. Se poate să fi fost
și din pricina frigului.
Nici el nici eu nu văzuserăm încă pînă atunci un corp de femeie.
Poate că zăpada era aceea care, lipindu-se de carnea bocnă, o făcea să
arate atît de albă și de încîntătoare, atît de asemenea cu o marmură.
Nici o femeie nu venise cu ceata noastră din oraș ; dar unul dintre
bărbații aflați de față, fierarul orașului, își scoase paltonul și-1 întinse
peste moartă. Apoi o ridică în brațe și o luă spre oraș, toți ceilalți
urmîn- du-1 în tăcere. în clipa aceea nimeni nu știa cine era femeia
din zăpadă.
V
Văzusem totul, văzusem pîrtia din zăpadă, aidoma unei piste de
curse de cai în miniatură, acolo unde alergaseră cîinii ; văzusem cum
bărbații fuseseră induși în eroare, zărisem umerii albi, goi, părînd încă
tineri, și auzisem comentariile în șoaptă ale bărbaților.
Ei erau pur și simplu buimăciți. Duseseră trupul rece la
antreprenorul de pompe funebre, și după ce fierarul, vînătorul,
polițaiul și alți cîțiva intrară, închiseră ușa după dînșii. Dacă tata ar fi
fost de față, poate că ar fi intrat și el, dar noi băieții nu puturăm
pătrunde.
 L-am însoțit pe frate-meu să distribuim restul de ziare și, cînd am
ajuns acasă, frate-meu fu acela care povesti cele în- tîmplate.
Rămăsei tăcut și mă culcai devreme. Se poate să nu fi fost
mulțumit de felul cum povestise fratele meu.
Mai tîrziu, în oraș, am auzit desigur alte fragmente din povestea
bătrînei. Ea a fost identificată a doua zi și a urmat o cercetare.
Soțul și fiul ei au fost găsiți pe undeva și s-a încercat să li se
atribuie moartea femeii, dar n-a mers. Aveau alibiuri foarte temeinice.
Oricum, orașul era împotriva lor. Fură siliți să plece. Unde s-or fi
dus n-am știut niciodată.
îmi aduc aminte numai de scena din pădure, de oamenii care
stăteau și priveau, de trupul gol ce părea a fi al unei tinere fete,
prăbușită cu fața în zăpadă, de urmele lăsate de alergătura cîinilor și de
cerul de iarnă, limpede și rece, de deasupra. Frînturi albe de nori se
scurgeau pe întinsul cerului, se fugăreau pe micul ispațiu descoperit
dintre copaci.
Fără s-o știu, scena din pădure devenise pentru mine temelia
poveștii adevărate, pe care încerc s-o deapăn acum. Fragmentele,
vedeți dumneavoastră, aveau să fie adunate încetul cu încetul, mult
după aceea.
Viața își urmă cursul. Cînd m-am făcut mai mare, am lucrat la
ferma unui neamț. Slujnica se temea de stăpînu-său. Nevasta
fermierului o dușmănea.
Acolo am văzut multe. O dată, mai tîrziu, într-o pădure din
Illinois, într-o noapte senină de iarnă, sub lumina lunii, mi s-a
întîmplat o aventură stranie, impresionantă, cu niște cîini. Pe cînd
eram școlar, într-o zi de vară, m-am dus cu un alt băiat, prieten de-al
meu, de-a lungul unui pîrîu, pînă la cîteva mile depărtare de oraș, și
am ajuns la casa unde locuise bătrîna. De la moartea ei nu mai locuise
nimeni acolo. Ușile erau ieșite din țîțîni; toate ochiurile geamurilor se
spărseseră. Pe cînd prietenul meu și cu mine stăm afară în drum, doi
cîini, șarle vagabonde de țară, veniră alergînd de după colțul casei.
Erau niște dulăi mari și fioroși și veniră pînă la zăbrelele gardului,
zgîindu-se la noi, care stăm în drum.
întreaga poveste, povestea morții bătrînei, pe măsură ce și eu
îmbătrîneam, a fost pentru mine ca o muzică auzită de
5 — Sînt un nătărău undeva din depărtări. Notele trebuiau alese cu băgare
de seamă, una cîte una. Ceva anume se cerea înțeles.
65
Femeia care răposase era o ființă sortită să hrănească viața
animală. Oricum, asta e tot ce a făcut. Hrănise viața animală încă
dinainte de a se naște, apoi copilă fiind, ca fată cinară, apoi pe ferma
neamțului, și după ce s-a măritat și cînd a îmbătrînit și cînd a murit.
Hrănea vaci, păsări, porci, cai, cîini, bărbați. Fiica ei închisese ochii
din pruncie și cu fiul ei n-a schimbat vorbe multe. în noaptea în care a
murit, se grăbea spre casă, purtînd cu ea hrană pentru viața animală.
A găsit-o moartea în luminișul din pădure și chiar după moarte a
continuat să hrănească viața animală.
Se prea poate ca atunci cînd fratele meu a povestit întîm- plarea,
în noaptea aceea cînd ne-am întors noi acasă, și mama cu soră-mea
stăteau și ne ascultau, eu să nu fi fost prea mulțumit de dînsul, căci nu
înțelesese tîlcul tărășeniei. Era prea tînăr și tot la fel de tînăr eram și
eu. Un lucru atît de de- săvîrșit își are o anume frumusețe proprie.
Nu voi încerca să mai stărui. Explic doar pentru ce am fost
nemulțumit și de ce am rămas nemulțumit de atunci încoace. Iar toate
acestea le spun numai ca să înțelegeți ce m-a îmboldit să povestesc
totul, încă o dată, de la capăt.
MOARTEA ÎN PĂDURE (în original Death in the Woods) a văzut lumina
tiparului în 1933, făcînd parte din culegerea de nuvele intitulată Death in the
Woods and Other Stories (Moartea în pădure și alte povestiri).
un roman
alb sărac
cartea întîi
capitelul I
Hugh McVey s-a născut într-o găoace de oraș scobită într-un mal
gloduros de pe țărmul apusean al fluviului Mississippi, în statul
Missouri. Nenorocit loc de naștere ! în afara unei fîșii înguste de glod
negru, care se întindea de-a lungul fluviului, pămîntul pînă la zece
mile dincolo de orașul acela — pe care localnicii îl porecliseră în
derîdere Mudcat Lan- dingXV — era aproape totul fără valoare și sterp.
Țărîna, galbenă, subțire și țelinoasă, se lucra pe vremea lui Hugh de
către un neam de oameni înalți și deșirați, care păreau tot atît de fără
vlagă și de netrebnici ca pămîntul pe care hă- lăduiau. Erau pururea
plouați, iar negustorii și meseriașii orașului nu se aflau nici ei în altă
stare. Negustorii, care ar fi dorit să agonisească oarecare cîștiguri de
pe urma prăvăliilor — niște biete dughene dărăpănate — vînzînd pe
datorie, nu reușeau să încropească cine știe ce pe mărfurile desfăcute
la tejghea, iar meseriașii, cizmarii, tîmplarii și șelarii nu izbuteau să se
aleagă, în schimbul muncii depuse, c-un cîștig mai ca lumea. Doar
cele două crîșme ale orașului înfloreau. Crîșmarii își vindeau marfa pe
bani gheață și, în- trucît atît locuitorii orașului, cît și fermierii veniți
după cumpărături erau de părere că viața fără băuturică e de neîndurat,
întotdeauna găseau gologani pentru ca să se afume.
John McVey, tatăl lui Hugh McVey, fusese muncitor agricol în
tinerețea sa, dar chiar înainte de nașterea lui Hugh se mutase la oraș,
unde găsise de lucru la o tăbăcărie. Tă- băcăria a mers vreun an-doi și
apoi a dat faliment, dar John McVey n-a mai părăsit orașul. Dădu și el
în patima beției. Nici că putea face ceva mai simplu și mai ușor. Cită
vreme muncise la tăbăcărie, se și însurase și tot atunci venise pe lume
și fiul său. Apoi soția muri și muncitorul ajuns șomer își luă copilul și
se duse să trăiască într-o colibă pescărească lîngă fluviu. Cum o fi trăit
băiatul în următorii cîțiva ani n-a aflat nimeni niciodată. John McVey
hoinărea pe ulițe și pe malul fluviului și nu se trezea din uluirea lui
obișnuită decît atunci cînd, împins de foame ori de năprasnica poftă de
a bea, se tocmea să lucreze o zi la vreun fermier, cînd recolta era în
toi, ori se alătura altor pierde- vară pentru vreo aventuroasă coborîre în
josul fluviului, cu plutele. Copilașul fie că era lăsat sub cheie, în coliba
de pe malul apei, fie că îl căra după el, învelit într-o pătură soioasă.
Curînd după ce se văzu în stare să umble, băiatul fu silit să-și caute de
lucru, ca să se poată hrăni. Pe la zece anișori, el cutreiera nepăsător
orașul, ținîndu-se după tată-său. Găseau ceva de lucru împreună, dar
pe cînd băiatul muncea, tătîne-su dormea la soare. Curățau cisterne,
XV în traducere aproximativă : Schela somoteilor.
măturau prăvălii și crîșme, și noaptea o porneau cu o ladă și c-o roabă
ca să scoată și să arunce în fluviu gunoiul din jurul caselor. La
paisprezece ani, Hugh era cît tatăl său de înalt și lipsit aproape de
orice învățătură. Știa nițel să citească și-și putea scrie numele, daruri
dobîndite și acestea de pe la ceilalți băieți, care veneau să pescuiască
— împreună cu el — în fluviu, dar la școală nu fusese niciodată.
Uneori, zile în șir, nu făcea nimic altceva decît să zacă pe jumătate
adormit la umbra cîte unui tufiș de pe malul apei. Peștii prinși în zilele
de mai mare hărnicie și noroc îi vindea pe cîțiva cenți vreunei
gospodine și făcea astfel rost de bani cu care să cumpere de-ale
mîncării pentru trupul său în creștere, mare și trîndav. Apoi, așijderea
unui animal ajuns la vîrsta maturității, se îndepărtă de tată-său, dar nu
din pricină că-i purta vreo pică fiindcă nu-i sortise o copilărie mai
puțin grea, ci pur și simplu pentru că socotea sosită vremea de a trăi de
capul lui.
Pe la paisprezece ani, cînd era pe punctul de a se afunda într-
aceeași stare de inconștiență animalică în care viețuise tatăl său,
băiatului i se întîmplă ceva. Un drum-de-fier își croise cale de-a lungul
fluviului pînă în orașul lor și băiatul căpătă o slujbă de om la toate pe
lingă șeful stației. Mătura gara, suia cuferele în vagoane, cosea iarba
din curtea stației și ajuta în fel și chip celui care cumula funcțiile de
vînzător de bilete, de magazioner și telegrafist în acea neînsemnată și
periferică stație. .
Hugh începu să se dezmeticească întrucîtva. Locuia în casă cu
stăpînul său, Henry Shepard, și cu soția acestuia, Sarah Shepard, și
pentru întîia oară în viața lui lua masa la timp. Tolănit după-amiezi
întregi de vară pe malul fluviului ori stînd cu desăvîrșire nemișcat,
ceasuri nesfîrșite, pe fundul cîte unei bărci, traiul său de pînă atunci îi
dăduse despre viață o viziune visătoare, ruptă de realități. Nu fără
anevoință se hotăra într-un fel și se apuca de făcut ceva, dar în ciuda
indolenței sale, băiatul era înzestrat cu o mare doză de răbdare,
moștenită poate de la mumă-sa. în slujba asta nouă, soția șefului de
stație, Sarah Shepard, o femeie bună la inimă și cu limba ascuțită, care
ura orașul și oamenii printre care o azvîrlise soarta, îl cicălea ziua
întreagă. Se purta cu el așa cum te porți cu un copil de șase ani, îi
spunea cum trebuie să stea la masă, cum să folosească furculița cînd
mînca, în ce fel se cade să le vorbească oamenilor care veneau la stație
ori acasă. Nevolnicia lui Hugh îi stîrni .simțăminte de mamă și, ea
însăși neavînd copii, începu să și-1 apropie sufletește pe băiatul acesta
înalt și stîngaci. Era o femeie măruntă, și cînd sta în picioare și-1
dojenea pe băiatul cel mare și găgăuț, care se zgîia de sus la ea, cu
ochii lui mici și mirați, atunci alcătuiau amîndoi o priveliște ce oferea
prilej de nesfîrșit haz soțului ei, un bărbat .scurt, gros și chel, care
umbla îmbrăcat într-o salopetă albastră și cu cămașă albastră de
bumbac. Atunci cînd apărea la ușa din spate a casei, care se afla doar
la doi pași de stație, Henry Shepard ră- mînea cu mîna pe clanță,
privind la femeie și la băiat. Peste glasul cicălitor al femeii, atunci se
ridica vocea lui : „Păzea, Hugh, striga el. Ai grijă, flăcăule ! Țin’te
bine ! Ț)acă nu iei bine seama, are :să te muște !“
Hugh nu primea decît puțini bani pentru munca lui, dar pentru,
întîia oară în viața lui începu s-o trăiască omenește. Henry Shepard îi
cumpără haine, iar soția sa, Sarah, care era meșteră în arta culinară,
încărca masa cu bunătăți. Hugh mînca pînă ce stăpînii săi, și soțul și
soția, începeau a spune că va crăpa dacă nu se oprește. Apoi, cînd
privirile lor se îndreptau aiurea, el se ducea în curtea gării și, tîrîn- du-
se pe sub tufiș, adormea acolo dus. Șeful stației venea să-1 caute. Tăia
o nuia din lăstăriș și începea să-l croiască peste țurloaiele goale. Hugh
se deștepta și era copleșit de rușine. Se ridica în picioare și sta
tremurînd, oarecum speriat să nu fie cumva izgonit din noul său
cămin. Bărbatul și băietanul rușinat, stacojiu la față, se înfruntau
cîteva clipe, și apoi primul, dînd în meteahna neveste-si, se apuca să-1
mustre. Era necăjit de ceea ce socotea a fi indolență la băiat și găsea
sute de mici treburi pe care să i le dea de făcut. Se îndeletnici cu
aflarea unor felurite treburi pentru Hugh și, cînd nu putea găsi nici
una, o născocea. „Trebuie să-i găsim mereu de lucru vlăjganului ăstuia
puturos. Asta-i toată taina", îi spunea el soției.
Băiatul învăță cum să nu-și lase în nemișcare trupul, a cărui fire
era înclinată spre lene, și cum să-și țină mintea visătoare și somnolentă
ațintită asupra unor lucruri precise. Ore întregi el robotea într-una,
îndeplinind iar și iar munca la care era pus. De fapt uita rostul trebii ce
i se dăduse și o aducea la îndeplinire pentru că era totuși o treabă și
pentru că era ceva care îl ținea treaz. într-o dimineață, i se spuse să
măture peronul stației, și cum mai-marele său plecase fără a-i mai da
în seamă și alte treburi de făcut, iar pe de altă parte întrucît îi era
teamă că de ar sta jos ar cădea din nou în vechea și ciudata stare de
toropeală în care își petrecuse o atît de mare parte a vieții, Hugh nu
mai conteni cu măturatul vreme de două sau de trei ore. Peronul era
din scînduri netrase la rîndea, iar brațele lui Hugh erau foarte
puternice. Tîrnul pe care-1 folosea începu să se destrame. Fire și
firicele din el prinseră a se împrăștia încoace și încolo, iar după o
osteneală de un ceas, peronul se înfățișă parcă și mai murdar decît la
început. Sarah Shepard se ivi în pragul casei și privi la el îndelung. Era
gata să-1 strige și să-1 certe iarăși pentru nătîngia lui, cînd îi fulgeră
un alt gînd. Văzu expresia de seriozitate și hotărîre de pe fața istovită
și prelungă a băiatului și parcă un val de înțelegere o năpădi. Niște
lacrimi i se zbiciră la colțul pleoapelor și-n clipa aceea brațele ei
rîvniră să-1 cuprindă și să-1 țină strîns lipit la piept pe găliganul
acesta. Din tot sufletul ei de mamă dorea să-1 ocrotească pe Hugh de o
lume care presimțea că se va purta întotdeauna cu el așa cum te porți
cu un animal de povară, fără a ține seama de ceea ce socotea dînsa a fi
slăbiciunea din naștere a băiatului. Sfîrșise cu treburile de dimineață,
și fără a-i spune nimic lui Hugh, care nu înceta să înainteze de la un
capăt la celălalt al peronului, măturînd de zor, ea ieși pe ușa din fața
casei și merse la o prăvălie din oraș. De acolo cumpără o jumătate de
duzină de -cărți, o geografie, o aritmetică, un abecedar și două-trei
manuale de citire. Se botărîse să devină învățătoarea lui Hugh și, cu
energia ei caracteristică, nu amînă lucrurile, ci se apucă de treabă nu-
maidecît. Cînd se înapoie acasă și-1 zări pe băiat încă măturînd cu
stăruință peronul, nu-1 mai dojeni, ci-și înmuie glasul într-o cu totul
nouă blîndețe :
— Ei bine, băiete, poți așeza acum mătura la locul ei și vino,
dacă vrei, în casă, îl pofti ea. M-am hotărît să te socot ca pe propriul
meu copil și nu vreau să ne fie rușine de tine. Dacă vrei să crești în
preajma mea, nu mă pot împăca nicicum gîndului să te văd ajungînd
un fluieră-vînt, ca tatînă-tu ori ca ceilalți ce trăiesc în găoacea asta de
oraș. Va trebui să înveți, și-mi închipui c-o să trebuiască să-ți fiu eu
dăscăliță. Hai, vino numaidecît în casă, adăugă ea aspru, făcîndu-i
băiatului un semn iute cu mîna.
Acesta, cu mătura în mînă, se zgîia prostește la dînsa.
— Cînd trebuie să faci o treabă, n-are nici un rost s-o amîi,
încheie ea. Are să fie muncă anevoioasă, ca să scot din tine un om ca
oamenii, dar lucrul ăsta trebuie făcut. Așa încît e mai bine să începem
cu lecțiile chiar de îndată.
Hugh McVey trăi în casa lui Henry Shepard și a soției sale ipînă
se făcu bărbat în toată firea. După ce apucă Sarah Shepard să-i devină
învățătoare, lucrurile începură să meargă mai bine pentru el.
Cicălelilor femeii din Noua Anglie, care nu făcuseră pînă atunci decît
să-i sporească stîngăcia și prostia, li se puse astfel capăt, și traiul în
casa adoptivă începu să fie atît de liniștit și de pașnic, încît băiatul
socotea c-a nimerit într-un fel de adevărat rai. O vreme, bătrînii
vorbiseră să-1 trimeată la școala din oraș. Dar nevasta șefului de stație
se împotrivi. începuse să se simtă atît de apropiată de Hugh, încît i se
părea că băiatul e carne din carnea ei, iar gîndul de a-1 vedea atît de
mare și de necioplit, stînd într-o clasă laolaltă cu copiii din oraș, o
necăjea și o mînia. în închipuire, îl vedea luat în batjocură de către
ceilalți băieți și nu putea să rabde acest gînd. Nu-i plăceau oamenii din
oraș și nu voia ca Hugh să aibă de-a face cu ei.
Sarah Shepard se trăgea dintr-un neam de oameni și dintr-un ținut
cu totul diferite ca înfățișare de cele în mijlocul cărora trăia acum.
Familia ei, alcătuită din oameni cumpătați din Noua Anglie, venise în
apus la un an după Războiul Civil, ca să ia în stăpînire niște locuri
proaspăt despădurite, aflate către partea de miazăzi a statului Mi-
chigan. Fiica era fată mărișoară cînd tatăl și mama sa o porniseră în
călătorie spre vest și, după ce sosiră la noua așezare, ea muncise la
cîmp dimpreună cu tatăl ei. Pămîntul era acoperit de cioturi uriașe și
era anevoios de lucrat, însă oamenii din Noua Anglie aveau obișnuința
greutăților și nu se lăsau descurajați. Țarina era adîncă și mănoasă, iar
oamenii care se așezaseră acolo se zbăteau în sărăcie, dar clocoteau de
speranțe. Simțeau că fiecare zi de trudă crîncenă închinată desțelenirii
pămîntului însemna o comoară pusă deoparte pentru viitor. în Noua
Anglie, ei luptaseră împotriva unei clime aspre și reușiseră să-și
asigure traiul pe un pămînt stîncos și nerodnic. Mai blinda climă, cu
țarina adîncă și mănoasă de aici a Michiganului, presimțeau ei, era
plină de făgăduințe. Ca majoritatea vecinilor săi, tatăl tinerei Sarah
intrase la datorii pentru pămîntul său și pentru uneltele cu care trebuia
să-1 curețe și să-1 muncească ; în fiecare an, el își irosea cea mai mare
parte din cîștig pe dobînzile ipotecii către un bancher dintr-un oraș
apropiat, dar situația aceasta nu-1 descuraja. Fluiera, în timp ce-și
vedea de munca ogoarelor, și-l auzeai adesea vorbind despre un viitor
ușor și îmbelșugat. „în cîțiva ani, după ce pămîntul va fi fost curățat, o
să facem bani cu duiumul“, spunea el.
Cînd Sarah deveni o femeiușcă și începu să frecventeze tineretul
din acea regiune proaspăt colonizată, ea auzi vor- bindu-se mult
despre ipoteci și despre greutatea de a se echilibra bugetele, dar toată
lumea privea aceste anevoințe ca fiind trecătoare. în mintea fiecăruia,
viitorul strălucea ca un tărîm al făgăduinții. în toate teritoriile de
mijloc ale Amerioii, în Ohio, Indiana de Nord și Illinois, în Wisconsin
și lowa, domnea o însuflețire plină de nădejdi. în fiecare piept speranța
lupta biruitoare împotriva sărăciei și a descurajării. Optimismul se
strecura în sîngele copiilor, ceea ce mai tîrziu duse la un fel de
dezvoltare făgăduitoare și cura joasă a întregii regiuni de vest. Fiii și
fiicele acestor oameni dîrzi își aveau fără îndoială mințile prea
stăruitor ațintite la răscumpărarea ipotecilor și la gîndul de a-și croi o -
cale în lume, dar aveau suflete pline de cutezanță. Dacă ei, împreună
cu locuitorii cumpătați și uneori cîrpănoși din Noua Anglie, din care
se trăgeau, au dat vieții moderne americane un iz cam prea materialist,
cel puțin au făurit în schimb o țară în care oameni cu vederi mai puțin
influențate de nevoile materiale pot, la rîndul lor, trăi în confort.
în mijlocul comunității de bărbați înfrînți și de femei palide și fără
vlagă de pe malul fluviului Mississippi, aceea care se transformase în
cea de a doua mamă a . lui Hugh McVey și în vinele căreia curgea
sîngele pionierilor acelor locuri, se simțea neînfrîntă și nevlăguită. Ea
și soțul ei, presimțea Sarah, vor mai rămîne cîtăva vreme în orășelul
acela din Mis.souri și apoi se vor muta într-un oraș mai mare și vor
avea o situație mai bună. Se vor muta de colo- colo, mereu mai sus,
pînă ce bărbatul ei cel grăsuț va deveni fie președintele unei companii
de căi ferate, fie milionar. Așa se cădea să se petreacă lucrurile. Sarah
nu avea nici o îndoială, în privința viitorului. „Fă totul bine, îi spunea
ea soțului său, care era pe deplin mulțumit de situația ce-o avea și care
nu se hrănea cu idei mărețe, privitoare la viitorul său. Nu uita să-ți
întocmești rapoartele frumos și clar. Arată-le că poți îndeplini la
perfecție sarcinile ce ți s-au dat și atunci ți se vor încredința altele mai
însemnate. într-o zi, ca din senin, se va întîmpla ceva. Vei fi solicitat
să ocupi un post de răspundere. Nu vom fi siliți, să rămînem încă
multă vreme în găoacea asta.“
Femeia cea mică de statură, energică însă și ambițioasă, care și-1
apropiase sufletește pe fiul trîndavului muncitor cu brațele, îi vorbea
mereu băiatului despre neamul ei. în fiecare după-amiază, cînd își
termina treburile gospodărești, îl ducea <pe băiat în camera din față a
casei și petrecea acolo ore întregi, muncind alături de el la pregătirea
lecțiilor. Se străduia din răsputeri să dezrădăcineze prostia din băiatul
acesta greu de cap, precum se străduise și tatăl ei să dezrădăcineze cio-
turile din pămîptul ce le fusese dat în Michigan. După ce lecția zilei se
repeta de atîtea ori încît Hugh își simțea capul într-o stare de nătîngă
sfîrșeală, femeia punea cărțile deoparte și sta de vorbă cu. el. Cu vie
înflăcărare îi zugrăvea tabloul propriei sale tinereți, precum și locurile
și oamenii printre care trăise ea. înlăuntrul acelui tablou îi înfățișa pe
locuitorii plecați din Noua Anglie, care deveniseră membrii
comunității agricole din Michigan, drept un neam de oameni puternici
ca niște zei, totdeauna cinstiți, totdeauna cumpătați, croindu-și
neîncetat o cale în viață. Pe oamenii din neamul băiatului, dimpotrivă,
îi osîndea cu asprime. Și-l compătimea pentru că purta în vinele sale
sîngele lor. Băiatul avea atunci și avea să aibă toată viața anumite
cusururi de ordin fizic, pe care ea nu le-a putut înțelege niciodată.
Sîngele nu curgea cum trebuie prin trupul său de lungan. Picioarele și
mîinile îi erau mereu reci, așa încît simțea o plăcere aproape senzuală
numai din singurul fapt că putea sta tolănit în curtea stației, lăsînd
soarele să-1 bată în voie.
Sarah Shepard socotea ceea ce numea lenevia lui Hugh drept o
trăsătură sufletească a acestuia. „Trebuie să te dezbari de ea, îi băga în
cap. Uită-te la cei de un neam cu tine — niște biete lepădături albe —
cit de leneși și cît de nevolnici mai sînt. Tu nu se cade să fii ca ei. E un
mare păcat să fii atît <de visător și de netrebnic.tc
împins mereu din spate de spiritul energic al femeii, Hugh se
strădui să înfrîngă plăcerea înnăscută de a se lăsa pradă visurilor lui
nebuloase. Se convinse singur că cei de un neam cu el erau într-adevăr
de o stirpe inferioară, că trebuie să fie ocoliți și neluați în seamă. în
răstimpul celui dintîi an de cînd venise să trăiască la soții Shepard, i se
întîmplă uneori să dea curs dorinței de a se întoarce la vechea-i viață
trîndavă, dusă alături de tatăl său în coliba de lîngă fluviu. Unii
călători coborau de pe vapoare în acest orășel, spre a lua trenul către
alte orașe, mai din interior. El cîștiga ceva parale cărînd sus, pe dealul
dintre debarcader și stația de cale ferată, cuferele pline cu veșminte ori
cu mostre ale comis-voiajorilor. Chiar la paisprezece ani puterea
trupului său lung și deșirat era atît de mare, încît putea să întreacă la
cărat pe orice bărbat vîrstnîc din oraș. Ridica pe umăr cîte un cufăr și
se îndepărta cu el încet și fără să-1 clatine, așa cum ar fi dus un cal de
fermă în cîrcă pe-un băiețel de șase ani.
Banii cîștigați în chipul acesta Hugh îi dădu o vreme tatălui său, și
cînd bătrînul trăsnea de prea multă băutură, devenind certăreț, atunci o
ținea morțiș ca băiatul să se întoarcă să trăiască în continuare cu
dînsul. Hugh nu avea curajul să-1 refuze, iar cîteodată nici nu dorea
să-1 refuze. Și dacă se întîmpla ca nici șeful de stație, nici soția lui să
nu se afle în clipa aceea prin apropiere, o lua din loc și se ducea cu
tatăl său, să șadă vreme de cîte o jumătate de zi cu spatele proptit de
zidul colibei lui pescărești. Cu inima împăcată, lîncezea acolo în
bătaia soarelui și-și întindea cît putea picioarele-i lungi. Ochii lui mici
și somnoroșii se zgîiau peste fluviu. Un simțămînt robitor de dulce îl
copleșea și, pentru o clipă, se credea cu totul fericit și se hotăra să nu
se mai întoarcă înapoi, la stația de cale ferată și la femeia ce-și pusese
în gînd să-1 trezească din amorțeală și să facă dintr-însul un om
aidoma cu cei din neamul ei.
Hugh îl privea pe tată-său, care, întins în iarba înaltă de pe malul
fluviului, adormise și sforăia. Un sentiment ciudat de lipsă de loialitate
îl copleșea și-l făcea să nu se mai simtă în largul său. Gura bătrînului
său era deschisă și-n horcăie- lile lui deslușeai ceva voluptuos. Din
hainele-i soioase și numai zdrențe se răspîndea un miros de pește.
Muștele se adunau în roiuri deasupră-i și aterizau pe obrajii săi. Dez-
gustul punea stăpînire pe Flugh. O lumină pîlpîitoare dar mereu
reaprinsă i se ivea în ochi. Cu toată puterea sufletului său dezmorțit, se
zbatea împotriva dorinței ispititoare de a se întinde lîngă omul acela și
de a dormi. Cuvintele femeii din Noua Anglie, care, își dădea seama și
el, se străduia să-1 scoată din toată trîndăvia și urîțenia aceea, spre a-1
înălța către un fel de viață mai strălucitor și mai bun, îi treceau ca un
ecou depărtat prin minte. Cînd se ridica și o pornea pe stradă îndărăt
către casa șefului de stație și cînd, ajuns acolo, femeia îl privea
dojenitoare, mormăind ceva cu privire la bietele secături albe din oraș,
lui îi era rușine și-și ținea ochii ațintiți în podea.
Treptat, Hugh începu să-1 urască pe tatăl său și pe cei de-un neam
cu dînsul. El făcu legătură între omul care-1 zămislise și
înfricoșătoarea aplecare spre trîndăvie din el însuși. Cînd muncitorul
cu brațele, care era părintele său, se înființă la stație și-i ceru banii pe
care-i cîștigase cu căratul cuferelor, băiatul îi întoarse spatele și,
traversînd șoseaua prăfuită, intră în curtea casei soților Shepard. Iar
după un .an-doi nu mai dădu nici un fel de atenție zilerului desfrînat,
care venea din cînd în cînd să bombăne și să-I înjure ; și după ce mai
agonisi niscaiva bani, îi încredință femeii spre păstrare. „Ei bine,
rostea el, vorbind încet și cu acea tărăgăneală șovăitoare caracteristică
celor de-un neam cu el, dacă îmi dați răgaz, am să învăț. Vreau să
devin ce vreți dumneavoastră să fiu. Dacă vă țineți de capul meu, am
să încerc să mă fac om."
Hugh McVey trăi în orășelul acela din Missouri, sub oblăduirea
Sarei Shepard, pînă la împlinirea vîrstei de nouăsprezece ani. Atunci,
șeful de stație renunță la cariera de feroviar și se înapoie în Michigan.
Tatăl Sarei Shepard murise, după ce curățise de cioturi o sută și
douăzeci de acri de teren, pe care i-1 lăsase ei. Visul care de ani de
zile stătuse pitit în adîncul minții acestei femei mărunte și mulțumită
căruia îl întrezărea pe chelul și blîndul său Henry Shepard ajungînd
cineva printre căpeteniile căilor ferate, visul acela începuse să se cam
destrame. Citea mereu prin gazete și reviste despre alți bărbați care,
pornind de la o situație umilă în ierarhia Căilor Ferate, deveniseră în
scurtă vreme bogați și puternici, dar nimic asemănător nu părea
probabil să se mai întîmple cu soțul ei. Sub privegherea nevestei, omul
își îndeplinea conștiincios și grijuliu munca, dar din toate acestea nu
se alegea cu nimic. înalții funcționari ai Căii Ferate treceau cînd și
cînd prin orășelul lor, călătorind în vagoane speciale, atașate la coada
unora dintre trenurile ce nu opreau în localitate, așa încît înalții
funcționari nu coborau să-1 poftească pe Henry la dînșii, spre a-i
răsplăti statornica destoinicie, încredințîndu-i noi sarcini, așa cum —
în povestirile pe care le citea ea — făceau neapărat înalții funcționari
în alte cazuri asemănătoare. Cînd îi muri tatăl, ea întrezări din nou
prilejul de a-și întoarce fața către răsărit și de a se duce să trăiască
printre oameni dc-un neam cu ea ; cu aerul unei persoane care acceptă
o înfrîngere nemeritată, îi spuse soțului său să-și dea demisia. Șeful de
stație reuși să obțină numirea lui Hugh în locul lui, și cei doi soți
plecară într-o dimineață cenușie de octombrie, lăsînd în seama
înaltului și neîndemînaticului băiat toate răspunderile funcției. Avea
de ținut registre la zi, de completat frahte, de primit telegrame, avea de
executat zeci de lucruri precise. Dimineața, devreme, înainte de
sosirea în gară a trenului cu care urma să plece,
Sarah Shepard îl chemă la ea și-i repetă învățămintele cu care atît de
adesea îi împuiase capul soțului său. „Să faci totul conștiincios și cu
grijă, îi spuse ea. Dovedește-te vrednic de încrederea ce ți s-a arătat."
Femeia din Noua Anglie voia să-1 încredințeze pe băiat, așa cum
o făcuse în nenumărate rînduri soțul ei, că de va munci cu rîvnă și
bună-credință, înaintarea va veni neapărat; dar în lumina faptului că
Henry Shepard îndeplinise ani de-a rîndul, fără a cîrti, munca pe care
urma acum să o aducă el la îndeplinire și că nu primise în schimb nici
laudă, nici mustrări din partea mai-marilor săi, dînsa nu se încumeta să
rostească vorbele ce-i stăteau pe limbă. Femeia și odrasla aceasta a
oamenilor printre care ea-și depănase cinci ani din viață și pe care atît
de adesea îi osîndise stăteau acum unul în preajma celuilalt, cuprinși
de o tăcere stîngace. Despuiată de încrederea ei în rostul vieții și pusă
în imposibilitate de a-și îndruga obișnuitele-i povețe, Sarah Shepard
nu mai avea nimic de spus. Silueta înaltă a lui Hugh, rezemată de
stîlpul ce sprijinea pridvorul căsuței unde ea îl dăscălise zi de zi, i se
păru deodată îmbătrînită și se gîndi că fața prelungă și solemnă a
băiatului reflecta o înțelepciune mai veche și mai matură decît a sa. O
ciudată schimbare de sentimente o năpădi. Pentru o clipă, începu să
pună la îndoială dacă e de vreun folos ca să fii deșteptat și să-ți
croiești un drum în viață. De l-ar fi presupus pe Hugh ceva mai scund,
pentru ca mintea ei să se poată din nou agăța de tinerețea și lipsa lui de
maturitate, fără doar și poate că l-ar fi cuprins în brațe, mărturisindu-i
toate îndoielile sale. Dar așa deveni și ea tăcută, iar clipele se scurseră,
în timp ce amîndoi stăteau față în față și priveau cu atenție la podeaua
pridvorului. Cînd trenul cu care urma să plece fluieră, semnali- zînd
apropiata-i sosire, și cînd de pe peron Henry Shepard o chemă, ea-1
apucă pe Hugh de pulpana hainei și, aplecîn- du-1 în jos către dînsa, îl
sărută pentru întîia oară. Lacrimile le înecau amîndurora ochii. Iar
cînd băiatul păși de-a curmezișul pridvorului, ca să-i ajute la dusul
geamantanului, el se poticni prostește de un scaun.
— Ei bine, să te porți cît mai cu vrednicie aici, spuse iute Sarah
Shepard, și apoi, din veche obișnuință și pe jumătate fără voie, își
repetă totuși formula : Să săvîrșești chiar și cele mai mărunte lucruri
cu multă conștiinciozitate și fii sigur că marile ocazii se vor ivi, rosti
ea în vreme ce — alături de Hugh — se îndrepta cu pas viu pe cărarea
cea îngustă spre stație și spre trenul care avea s-o ducă departe.
După plecarea Sarei și a lui Henry Shepard, Hugh își urmă cu
strășnicie lupta împotriva înclinării lui înnăscute de a se pierde în fel
de fel de visări. Aceasta i se părea o bătălie pe care el trebuia neapărat
s-o cîștige, spre a-și dovedi astfel respectul și prețuirea față de femeia
care își irosise atîtea amar de ore canonindu-se cu dînsul. Cu toate că
sub oblăduirea ei primise o educație mai ca lumea decît a oricărui alt
tînăr din orășelul de pe malul fluviului, Hugh nu-și pierduse încă nici
un strop din rîvna trupească ce-o avea de a se întinde la soare, într-o
lenevie totală. Cînd muncea, fiecare lucru se cerea clipă de clipă
înfăptuit cumsecade. Au fost, după plecarea femeii, zile în care, stînd
pe scaun la telegraf, ducea o luptă crîncenă cu sine. Dar o luminiță
stranie și ho- tărîtă lucea în ochii săi mici, de culoare cenușie. Se
ridica de pe scaun și pășea pe peronul stației, mișcîndu-se în sus și în
jos. Ori de cîte ori își ridica unul sau altul din lungile-i picioare,
așezîndu-și-1 apoi încet jos, trebuia să depună un mic efort anume. A
se mișca însă cît de cît însemna pentru el o dureroasă încercare, pe
care nu se împăca de fel s-o facă. Fiecare cheltuială de energie fizică
se asemăna unor exerciții anoste, dar necesare, în vederea pregătirii lui
pentru un viitor vag deocamdată, dar strălucit, care avea să i se ofere
într-o zi, undeva pe meleaguri mai senine și mai frumoase, așezate nici
el nu știa încotro, parcă undeva spre răsărit. „Dacă nu mă mișc și nu
continui să mă mișc mereu, am să ajung la fel ca tata, la fel ca toată
lumea din părțile acestea*, își spunea. Atunci gîndul i se întorcea către
omul care-1 zămislise și pe care îl zărea întîmplător hoinărind alene pe
strada mare ori dormind beat turtă pe malul fluviului, îi era silă de
dînsul și ajunsese să împărtășească părerea disprețuitoare a soției
șefului de stație despre locuitorii acelui orășel din Missouri. „Nu-s
decît o șleahtă de nemernici nenorociți și leneși*, îi calificase ea de
mii de ori, iar Hugh era de aceeași părere, dar se întreba cîteodată dacă
pînă la urmă nu va ajunge și el un leneș și un tîrîie-brîu. Știa că nu
lipsește dintr-însul această înclinare, dar atît de dragul
femeii, cît și de dragul său se îndîrjea ca așa ceva să nu se întîmple
niciodată.
Adevărul e că lumea de la Mudcat Landing se deosebea cu totul
de lumea pe care o cunoscuse cîndva Sarah Shepard și de lumea pe
care, o dată devenit matur, avea s-o cunoască Hugh. Coborîtor dintr-
un neam de oameni lipsiți de istețime, el avea să trăiască printre femei
și bărbați ageri și energici și să fie socotit de ei drept un om de
ispravă, fără a înțelege cîtuși de puțin cam ce voiau să spună.
De fapt, toți oamenii din orașul său de baștină erau de fel din Sud.
Trăind, la obîrșia lor, într-o regiune unde
orice muncă fizică era făcută de către sclavi, ajunseseră să aibă o
aversiune adîncă față de muncă. în Sud, părinții lor, neavînd bani spre
a cumpăra sclavi și nedorind să intre în concurență cu munca
sclavagistă, încercaseră să trăiască fără a se osteni. Cei mai mulți își
duceau viața în munți și în regiunea deluroasă din Kentucky și din
Tennessee, unde pă- mîntul era prea sărac și nerodnic ca să merite să
fie cultivat de către bogății proprietari de sclavi de prin văile și cîm-
piile vecine. Hrana lor era slabă și de o monotonie anostă, iar trupurile
degenerate. Copiii creșteau lungi, deșirați și gălbejiți, ca plantele prost
hrănite. O foame vagă și nedefinită le sugea mațele, dedîndu-i la
somnolență. Cei mai energici dintre ei, simțind într-un mod mai mult
confuz nedreptatea situației lor în viață, deveniseră vicleni și
primejdioși. Vrăjmășii de moarte se aprinseră între dînșii și, spre a-și
da în vileag ura ce le-o inspira viața, se ucideau unii pe alții. Cînd, în
anii dinaintea Războiului Civil, cîțiva dintr-înșii o apucaseră de-a
lungul rîurilor spre miazănoapte și se așezaseră în Indiana de Sud, în
Illinois și în părțile răsăritene ale statelor Missouri și în Arkansas, ai fi
zis că pierduseră orice rămășiță de energie cu prilejul călătoriei și se
afundară repede în apele trîndave ale vechiului lor fel de viețuire.
Impulsul care îi mînase spre emigrare nu-i duse prea departe, și doar
puțini reușiră cumva să răzbată pînă la plaiurile bogate în grîne din
inima statelor Indiana, Illinois ori lowa sau la tot atît de mănoasele
pămînturi situate dincolo de fluviu \ în Missouri ori în Arkansas.
Acolo, în Indiana de Sud și în Illi-
1
Este vorba de fluviul Mississippi. noisr se amestecară în tumultul vieții din
jur și, cu infuzia de sînge nou, se mai dezmeticiră cît de cît. Reușiră să
tempereze pornirile aprinse ale oamenilor din regiunile de unde veni-
seră, să devină poate mai puțin brutali decît le fuseseră strămoșii,
adică pionierii, în Missouri șidn Arkansas, în multe din orașele situate
de-a lungul fluviului, ei nu se schimbaseră însă decît foarte puțin. Un
călător prin aceste părți i-ar afla și azi acolo, aceiași vlăjgani deșirați și
leneși, irosindu-și viața tot în somn și trezindu-se din amorțeala lor
numai după lungi răstimpuri și doar la chemările foamei.
 în ce-1 privește, Hugh McVey mai rămase în orașul natal și
printre cei de-un neam cu el încă un an după plecarea bărbatului și a
femeii care îi fuseseră ca un tată și ca o mamă, și apoi o luă și el din
loc. în tot cursul anului aceluia munci fără zăbavă, ca să se lecuiască,
de blestemul indolenței. Cînd se trezea dimineața, nu îndrăznea să mai
stea nici o clipă în pat, de teamă să nu-1 copleșească trîndăvia și să nu
mai fie în stare să se scoale de fel. Sărind cît ai clipi din pat, se
îmbrăca și se ducea la stație. Peste zi nu prea era multă muncă de
făcut, așa încît se plimba cu orele în sus și în jos pe peron. Iar cînd se
așeza, lua de îndată o carte în mînă și-și punea mintea la treabă. Cînd
paginile cărții începeau să se tulbure în fața ochilor lui și surprindea
înăuntrul firii sale ispita de a se cufunda iar în visări, atunci se ridica
din nou și-și relua plimbarea în susul și-n josul peronului. Prin faptul
că-și însușise părerea femeii din Noua Anglie despre cei de o stirpe cu
el și că, prin urmare, nu voia să mai aibă nici o legătură cu dînșii, viața
lui deveni cu totul retrasă și singurătatea îl îndemna și ea la muncă.
Se întîmplă ceva cu dînsul. Deși trupul nu-i era și nu avea să-i
devină niciodată prea zelos și pornit să trebăluiască, mintea lui
deodată începu să se simtă năpădită de o înfierbîn- tată rîvnă.
Gîndurile. și simțămintele vagi, care zăcuseră din- totdeauna în el, dar
care stătuseră acolo, în străfunduri, ca niște lucruri nedeslușite, așa
cum plutesc norii în depărtări, pe un cer cețos, începură să prindă
contururi. Seara, după terminarea treburilor și după ce încuia stația, ca
să nu fie prădată peste noapte, nu se înapoia la hotel, unde își în-
chinase o cameră și unde lua masa, ci hoinărea prin orășel și pe
șoseaua care ducea către miazăzi, de-a lungul marelui și misteriosului
fluviu. Sute de noi dorințe și de pofte precise se -deșteptară într-însul.
îi venea să stea de vorbă cu oamenii, să cunoască bărbați, și, mai
presus de toate, să cunoască femei, dar dezgustul pe care-1 avea față
de cetățenii orășelului natal, dezgust pe care i-1 semănaseră în suflet
cuvintele Sarei She- pard și, mai vîrtos decît orice, asemănarea pe care
o constata singur între el și dînșii, acestea îl înfrînau. Cînd, în toamna
aceluiași an în care plecaseră soții Shepard și în care el începuse să
trăiască singur, tatăl său fu ucis într-o harță ne- roadă cu un marinar
beat, în legătură cu proprietatea unui cîine, luă brusc o hotărîre care pe
moment i se păru eroică. Se duse devreme, într-una dintre următoarele
dimineți, la unul dintre cei doi crîșmari ai orășelului, crîșmar care
fusese ceea ce cu aproximație s-ar putea numi un soi de prieten al
tatălui său, și-i dădu bani ca să-1 înmormînteze pe răposat. Apoi
telegrafie la sediul central al societății de cale ferată, cerînd
superiorilor lui să trimită pe cineva să-1 înlocuiască la Mudcat
Landing. Și în după-amiaza zilei de înmormîntare a tatălui său își
cumpără un geamantan și-și împachetă puținele boarfe ce le avea.
Apoi se așeză pe treptele stației, ca să aștepte trenul de .seară, care
avea să-1 aducă pe înlocuitorul lui și în același timp să-1 ia pe el. Nu
știa încotro îi este în gînd să se îndrepte, dar știa că dorește să-și poarte
pașii către miazănoapte. își amintea lungile seri de vară din orașul de
pe țărm, cînd șeful de stație ațipea și cînd nevastă-sa continua să
vorbească. Băiatul care o asculta ar fi vrut să doarmă și el, dar cu ochii
Sarei Shepard ațintiți asupră-i, nu îndrăznea. Dînsa îi vorbise despre o
regiune cu orășele dese, unde casele erau toate zugrăvite în culori vii,
unde fetele tinere, îmbrăcate în rochii albe, se plimbau seara pe sub
copacii de pe marginea străzilor pavate cu cărămizi, unde nu era nici
praf și nici noroi, unde prăvăliile erau vesele și luminoase, încărcate
cu mărfuri atrăgătoare, iar oamenii aveau bani ca să cumpere din
belșug orice ar fi vrut și unde fitecine era plin de viață și săvîrșea
lucruri de folos, și nimeni nu era trîndav ori delăsător. Băiatul devenit
acum bărbat năzuia să .meargă spre un astfel de loc. îndatoririle pe
care le avusese la stație îi furnizaseră oarecare noțiuni despre geo-
grafia țării, și, cu toate că nu putea preciza dacă femeia care vorbise
atît de seducător se referise în descrierea ei la locurile copilăriei sale
din Noua Anglie sau la acelea ale adolescenței ei petrecute în
Michigan, Hugh știa în genere că pentru a ajunge în ținuturile unde
oamenii, prin traiul lor, aveau să-i arate o cale mai nimerită de a-și
croi viața, trebuia s-o apuce spre răsărit. Socoti, așadar, că pe cît va
merge mai departe spre răsărit, pe atît mai frumoasă îi va fi viața, dar
că totuși mai bine ar fi să nu exagereze. „Am să mă duc în părțile de
nord ale Indianei ori în Ohio, își spuse. Trebuie să fie orașe frumoase
pe acolo/4
Hugh era ca un copil dornic să o pornească la drum și să facă
repede parte din viața unui nou ținut. Treptata trezire a minții îi
insuflase curaj și se socotea înarmat și gata de-a lua legătura cu alți
oameni. Voia să cunoască și să devină prieten -cu inși ale căror vieți
erau trăite frumos și care erau chipeși ei înșiși și aveau un rost în lume.
Pe cînd ședea încă pe treptele peronului din gara micului și sărmanului
oraș din Missouri, cu geamantanul alături, gîndind la toate lucrurile pe
care voia să le facă în viață, mintea lui deveni atît de nerăbdătoare, și
rîvna sa așa «de cumplită, încît o parte din neliniștea asta îi cuprinse și
trupul. Pentru prima oară poate în viața lui, Hugh se ridică în picioare
fără un efort conștient și se plimbă în sus și în jos pe peron, dintr-un
exces de energie. Credea că nu mai poate răbda să aștepte sosirea
trenului cu omul care urma să-i ia locul. „în sfîrșit, plec ; plec pentru
ca să devin un om între oameni44, își repeta el mereu. Iar repetarea
cuvintelor se prefăcu într-un fel de refren, pe care-î rostea inconștient.
Repetîndu-1 într-una, inima lui batea sălbatic în anticiparea viitorului
care socotea că-i este hărăzit.
capitolul II
Hugh McVey părăsi Mudcat Landing, la începutul lui septembrie
o mie opt sute optzeci și șase. Avea atunci douăzeci de ani și era înalt
de șase picioare și patru țoiix. Toată partea de la brîu în sus a trupului
său era neobișnuit de dezvoltată și de puternică, în schimb avea
picioare greoaie și
1
Adică 1,86 m. ? lipsite de vlagă. De către
societatea de cale ferată în serviciul căreia fusese i se dete un permis și
călători către miazănoapte de-a lungul fluviului, cu trenul de noapte,
pînă ce ajunse la un oraș mare din statul lowa, numit Burlington.
Acolo trecea un pod peste fluviu, iar șinele drumului-de-fier se
împreunau cu acelea ale magistralei care ducea spre răsărit, către Chi-
cago : dar Hugh nu-și urmă în noaptea aceea călătoria mai departe.
Coborînd din tren, merse la un hotel din preajma gării, unde închirie o
cameră pentru o noapte.
Era o noapte răcoroasă și senină, iar Hugh nu-și găsea astîmpăr.
Localitate prosperă așezată în mijlocul unei bogate regiuni agricole,
orașul Burlington îl copleșea prin larma și agitația lui. Pentru prima
oară îi fu dat să vadă străzi pavate cu cărămidă și luminate cu felinare.
Deși, cînd ajunse acolo, erau aproape orele zece noaptea, lumea se mai
plimba pe străzi și multe prăvălii erau încă deschise.
Hotelul unde trăsese da către șinele de cale ferată și se înălța la
colțul unei străzi viu luminate. După ce-și luă în primire camera, Hugh
nu se dezlipi o jumătate de oră de la fereastra deschisă, și apoi, cum
nici nu-i era somn, se hotărî să se plimbe. O vreme colindă străzile pe
care lumea se îngrămădea în jurul ușilor prăvăliilor, dar cum statura
lui înaltă atrăgea atenția oamenilor și-i simți pe pietoni întor- cînd
privirile spre dînsul, o luă curînd pe o stradă laterală.
După cîteva minute, rătăci însă cu totul drumul. Cutreieră — i se
păru lui — kilometri de străzi mărginite cu case de lemn și de
cărămidă, din cînd în cînd întîlnea oameni cărora însă, din prea mare
sfiiciune, nu cuteza să le ceară lămuriri. Strada pe care apucase urca
pieptiș, iar după o vreme ea îl scoase în plin cîmp, preschimbîndu-se
într-o șosea care se întindea pe un mal înalt deasupra fluviului
Mississippi. Era o noapte senină, cu cerul plin de stele. La cîmp
deschis, departe de mulțimea de case, Hugh nu se mai simți stingher și
speriat și-și continuă voios plimbarea. După cîtva timp, se opri însă și
se întoarse cu fața spre fluviu. Cum sta în picioare pe malul stîncos și
înalt, cu un mănunchi de arbori în spatele său, stelele păreau să se fi
adunat toate în cerul dinspre răsărit. La picioarele lui, apele fluviului
oglindeau stele. Ele păreau că aștern o potecă pentru dînsul spre
răsărit.
Vlăjganul din Missouri se așeză pe o buturugă aproape de
marginea malului stîncos și încercă să vadă apa fluviului ce curgea în
vale. Dar, în afară de un pat de stele care jucau și clipeau în întuneric,
nu se zărea nimic. Ajunse într-un loc mult deasupra podului de cale
ferată, dar curînd un expres, venind dinspre apus, trecu peste pod și
luminile trenului arătau la fel cu stelele, niște alte stele, care se mișcau
și-ți făceau semne și care, aidoma stolurilor de păsări, păreau că
zboară dinspre apus către răsărit.
Hugh șezu în întuneric pe buturuga aceea ore în șir. El își zise că
era zadarnic să încerce să-și dibuie calea înapoi către hotel și se
bucura că-și găsise o justificare spre a rămîne locului. își simțea,
pentru prima oară în viață, trupul puternic și ușor, iar mintea îi era
înfrigurat de trează. Un docar în care se aflau un tînăr și o femeie trecu
pe șoseaua din spatele său, și după ce vocile lor se topiră în depărtare,
din nou se înscăună, în tot cursul orelor cît șezu acolo gîndin- du-se la
viitorul lui, tăcerea, întreruptă doar la lungi intervale de cîte un lătrat
de cîine pornit de la vreo casă îndepărtată, sau freamătul zbaturilor
vreunui vapor ce trecea pe fluviu.
Toți anii fragezi de formație ai vieții lui Hugh McVey fuseseră
petrecuți în preajma clipocitoarelor melodii ale fluviului Mississippi. îl
văzuse în verile călduroase, cînd apa se retrăgea și nămolul zăcea
crăpat și răscopt de-a lungul țărmului; primăvara, cînd se porneau
revărsările și apa se rostogolea în vîrtejuri, cărînd cu dînsa bușteni și
chiar părți de case ; iarna, cînd apele păreau îngrozitor de reci și
gheața trecea plutind devale ; și toamna, cînd undele erau liniștite,
nemișcate și încîntătoare, încît păreau să fi supt o căldură aproape
omenească din copacii cu frunze roșii care le mărgineau malurile.
Hugh petrecuse ceasuri și zile așezat ori tolănit în iarba de lîngă
fluviu. Coliba de pescar în care locuise cu tatăl său pînă la paisprezece
ani era la o depărtare de șase pași mari de la marginea apei și adesea
băiatul fusese lăsat singur acolo cîte o săptămînă întreagă. Cînd tată-
său pleca pentru cîteva zile în vreo expediție cu pluta sau să lucreze pe
la vreo fermă departe de fluviu, băiatul, lăsat de cele mai multe ori
fără bani și numai cu cîțiva codri de pîine, dacă simțea că-1 năpădește
foamea, pleca la pescuit, iar dacă nu-i era foame, singura treabă
nimerită găsea că e să-și irosească ziua prin iarba de pe malul apei.
Veneau uneori băieți de la oraș, să petreacă o oră cu el, dar față de ei
Hugb se simțea stîngaci și puțin plictisit. Voia să fie lăsat singur în
voia viselor lui. Careva din băieți, un puști de zece ani, bolnăvicios,
palid și costeliv, sta adesea cu el cîte o întreagă după-amiază de vară.
Era fiul unui negustor din oraș, care obosea repede cînd încerca să se
țină de ceilalți băieți în raitele acestora, Pe malul fluviului, el sta
culcat alături de Hugh, păstrînd o desăvîrșită tăcere. Apoi se urcau
amîndoi în barca lui Hugh și o porneau la pescuit, iar fiul negustorului
se însuflețea și vorbea. El îl învăță pe Hugh să-și scrie literele numelui
și să silabisească vreo cîteva cuvinte. Sfioșenia care îi ținuse departe
pe unul de altul tocmai începuse a se mai topi, cînd peste fiul
negustorului se abătu o boală de copii și muri.
La Burlington, în noaptea aceea, în bezna întinsă pe deasupra
rîpei, Hugh își aminti de anumite clipe din copilăria lui, care de ani de
zile nu-i mai veniseră în minte. Și cîr- duri-cîrduri, gîndurile care se
perindaseră prin mintea sa în răstimpul lungilor zile de trîndăvie
petrecute pe malul fluviului se iviră din nou.
După ce împlinise paisprezece ani și se dusese să lucreze la stație,
Hugh se ținuse departe de fluviu. Cu munca de la gară și din grădina
ce se întindea în spatele casei Sarei Shepard și cu lecțiile de după-
amiază, nu prea avea răgaz. Duminica însă lucrurile stăteau nițeluș
altfel. După sosirea ei la Mudcat Landing, Sarah Shepard nu se mai
ducea Ia biserică, dar nici nu îngăduia, duminicile, vreun fel de
muncă. în după-amiezile duminicale stăteau, ea și soțul ei, pe două
scaune sub un copac din preajma casei și amîndoi ațipeau. Hugh își
luă, de aceea, obiceiul s-o ia singur din loc. Ar fi vrut să doarmă și el,
dar nu îndrăznea. O apuca deci de-a lungul fluviului, pe șoseaua ce
ducea de la oraș către miazăzi, și după ce bătea așa doi-trei kilometri,
se afunda într-un crîng și acolo se culca la umbră.
Acele lungi după-amieze de vară fuseseră o încîntare pentru Hugh
și pe el îl desfătau așa de mult, încît sfîrși prin a renunța la dînsele, de
teamă să nu-și reia din nou felul de viață somnolent de mai înainte.
Șezînd acum în beznă deasupra aceluiași fluviu la care privise cu atîta
nesaț în după- amiezile de vară, simți o strîngere de inimă foarte
asemănătoare cu aceea a singurătății. Pentru prima oară gîndul de a
părăsi meleagurile din preajma fluviului și de a se muta într-un ținut
nou se amestecă în el cu o vie părere de rău.
în după-amiezile de duminică petrecute în crîngurile de la miazăzi
de Mudcat Landing, Hugh stătuse cu orele tolănit în iarbă, într-o
desăvîrșită nemișcare. Mirosul de pește mort, care se simțea mereu în
jurul colibei unde își petrecuse copilăria, se risipise și nu mai erau nici
roiuri de muște. Juca printre crengile copacilor, deasupra capului său,
o adiere de vînt, și insectele cîntau în iarbă. Totul jur împrejur era
curat. O liniște fermecătoare domnea peste fluviu și peste crînguri.
Lungit pe burtă, privea cu ochi somnoroși în jos peste fluviu către
zările cețoase și-i treceau prin minte, ca niște vedenii, frînturi de
gînduri. Visa, dar visele îi erau cețoase și fără chip. Ore întregi se
pierdea în acea stare de semiconștiență. Nu dormea, ci zăcea într-o
zonă de la hotarul somnului cu trezia. Fel de fel de chipuri se perindau
prin mintea lui. Norii care pluteau în cerul de deasupra fluviului
îmbrăcau forme stranii, grotești. începeau să miște. Unul dintre nori se
despărți de ceilalți. O luă repede spre zările nebuloase și apoi se
înapoie. Căpătase o înfățișare pe jumătate omenească și părea să-i
manevreze pe ceilalți. Sub înrîurirea lui, grosul norilor începu să se
agite și să se miște de colo-colo fără rost. Din trupurile celor mai
neliniștiți țîșneau brațe lungi și vaporoase, care-i trăgeau și-i împin-
geau pe ceilalți, dîndu-le și lor frămîntări și neliniște.
Cîtă vreme stătu în beznă, deasupra rîpei fluviului, în noaptea
aceea la Burlington, o adîncă răscolire se produse în mintea lui Hugh.
Se vedea din nou tolănit în crîngul de deasupra fluviului, iar vedeniile
ce-1 năpădiseră acolo se întorceau acum la el cu o uimitoare
limpezime. Coborî de pe buturuga pe care ședea, se culcă în iarba cea
udă și închise ochii. Trupul i se încălzi.
Hugh avu părelnica senzație că mintea îi ieșise din corp și i se
ridicase la cer, ca să se împreune cu stelele și cu norii, spre a se lua la
hîrjoană cu ei. Din cer i se părea că privește către pămînt și vede
cîmpuri, dealuri, păduri rotitoare. El nu participa în nici un chip la
viețile bărbaților și femeilor de pe pămînt, ci era smuls din mijlocul
acestora și nevoit să stea de unul singur. De la locul său din cer, de
deasupra pămîntului, zărea fluviul cu mers maiestuos. O vreme apele
erau calme și contemplative, așa cum fusese cerul pe cînd — băietan
— el sta culcat pe burtă în crîng.
Zări oameni care treceau în bărci și le putea auzi nedeslușit
glasurile. Domnea o liniște adîncă și el privea în zări, dincolo de larga
albie a fluviului, și vedea cîmpuri și orașe. Erau toate tăcute și toate
nemișcate.
Apoi fluviul era parcă zvîrlit în mișcare de către o stranie putere
necunoscută, de ceva ce sosise dintr-un loc îndepărtat, din locul înspre
care o pornise și norul și de unde se înapoiase spre a răscoli și spre a
pune în mișcare norii ceilalți.
Acum fluviul o luase la goană. Ieșea din maluri și trecea vijelios
peste plaiuri, smulgînd din rădăcini copaci și codri și orașe. Fețele albe
ale oamenilor și ale copiilor înecați, duși de repezile ape, priveau în
sus la ochii lui Hugh, care, chiar în clipa cînd se avîntase către lumea
reală a zbuciumului și a înfrîngerii, își îngăduise să lunece înapoi în
vaporosul regat al visurilor ce-i însuflețiseră copilăria.
în vreme ce sta lungit în iarba cea udă a rîpei din beznă, Hugh
încercă să-și croiască spre conștiința lui o cale întoarsă, dar nu izbuti
multă vreme. Se tot sucea și învîrtea și buzele-i murmurau cuvinte.
Dar în zadar. Mintea îi era dusă și ea altundeva. Norii cu care se
contopea zburau pe cer, adumbrind soarele, și întunericul cobora pe
pămînt, peste orașele tulburi, peste dealurile despicate, peste codrii
nimiciți, peste liniștea și pacea de pretutindeni. în zona ce se întindea
de la fluviu pînă departe în interior, unde totul fusese pașnic și calm,
acum totul era agitat și se învolbura. Casele se dărîmau și se reclădeau
de la o clipă la alta. Oamenii se adunau în mulțimi rotitoare.
Pierdut în vise, el se simți ca făcînd parte din ceva teribil și plin
de înțelesuri, la care era supus pămîntul și oamenii de pe pămînt. Din
nou se zbătu ca să se trezească și să-și despice drum din lumea
reveriilor îndărăt către conștiință. Cînd, în sfîrșit, se smulse din starea
aceea, se crăpa de ziuă și el ședea chiar pe marginea rîpei care domina
albia Mississippiului, acum cenușiu în lumina estompată a dimineții.
Așezările prin care Hugh își duse viața, în răstimpul primilor trei
ani de cînd își începuse călătoria către răsărit, erau toate niște localități
mărunte, numărînd cîteva sute de locuitori, și erau risipite prin Illinois,
Indiana și Ohio de Vest. Toți oamenii printre care trăi și lucră el în
vremea aceea erau fermieri sau muncitori cu brațele. în primăvara
primului an al peregrinărilor sale, trecu prin orașul Chicago, unde
petrecu două ore, coborînd și urcîndu-se în tren la aceeași gară.
Nu se simțea ispitit să se facă orășean. Imensul centru negustoresc
de la marginea lacului Michigan devenise deja uriașgrație așezării lui
în chiar centrul unei vaste împărății agricole. Hugh nu uită niciodată
cele două ore pe care le-a petrecut stînd în gara din chiar inima
orașului și umblînd pe strada din preajma gării. Era seară cînd sosi în
acel zgomotos și forfotitor loc. De-a lungul cîmpurilor întinse dinspre
apus, el zări — pe cînd trenul trecea în goană spre oraș — fermieri
îndeletnicindu-se cu arăturile de primăvară. Curînd, fermele deveniră
mai mici și preria întreagă se punctă cu orașe.. Trenul nu oprea în
localitățile acestea, ci alerga înainte, printr-o rețea întreagă de străzi
ticsite de omenire. Cînd pătrunse în gara mare și întunecoasă, Hugh
zări mii de inși care se năpusteau încolo și încoace, ca niște insecte
răscolite. Nenumărate mii de oameni, la sfîrșitul zilei de muncă,
părăseau orașul, și trenurile îi așteptau ca să-i ducă spre orașele din
largul preriei. Lumea venea în valuri, zorind ca vitele înnebunite de
spaimă, peste un pod și apoi în gară. Mulțimile de călători sosiți cu
trenuri rapide, din răsărit și din apus, urcau o scară ca să iasă în stradă,
iar cei care urmau să plece încercau să coboare în același timp pe
aceeași scară. Rezulta o masă rotitoare de ființe care tot mișunau.
Fiecare împingea pe careva și-și croia anevoie cale prin mulțimea
compactă. Bărbații înjurau, femeile se mîniau și copiii țipau. Lîngă
poarta care da în stradă, un șir lung de birjari strigau și urlau.
Hugh privi la oamenii care treceau valvîrtej pe lîngă el și se
cutremură de teama nedeslușită a mulțimilor, teamă care-i
caracterizează atît de adesea pe flăcăii de la țară cînd vin în oraș. După
ce năvala de oameni se mai potoli cît de cît, ieși din gară și, traversînd
o stradă îngustă, se
1
Orașul crescuse vertiginos în ultimii 50 de ani ; în 1886 era pe punctul de a atinge 1 000-000 de
locuitori. opri
Ungă o clădire de cărămidă, care adăpostea un mare
magazin. Curînd, potopul de oameni se stîrni din nou — și iarăși se
năpustiră bărbați, femei și copii peste pod, gonind sălbatic spre poarta
de intrare a gării. Veneau în valuri, precum se prăvălește apa pe plajă
în timpul unei furtuni. Hugh simțea că, de s-ar întîmpla să fie prins în
vălmășagul mulțimii, ea l-ar fi purtat către cine știe ce loc necunoscut
și îngrozitor. Zăbovind ca să se mai domolească năvala aceea, trecu
apoi pe celălalt trotuar și se urcă pe un pod, ca să privească de acolo
fluviul ce curgea prin fața gării. Era îngust și brăzdat de vapoare, iar
apele lui păreau cenușii și murdare. Un strat de fum negru se întindea
pe cer. De fiecare parte a lui și chiar în văzduhul de deasupra capului,
răsuna o larmă imensă de clopote și de sirene.
Cu aerul unui copil ce se încumetă să intre într-un codru
întunecat, Hugh o luă puțin de-a lungul unei străzi ce se întindea de la
gară spre apus. Apoi se opri iar lîngă o clădire. Lo doi pași de el, un
grup de tineri derbedei stătea fumând și pălăvrăgind în fața unei
cîrciumi. Dintr-o clădire vecină ieși o fată care se apropie de ei și
vorbi cu careva dintr-înșii. Acela se apucă să înjure mînios :
— Să-i spui c-am să vin peste o clipă, s-o sfîrtec în bătăi, zise el
și, întorcînd spatele spre fată, se apucă se se uite fix la Hugh.
Toți tinerii care se lăfăiau în ușa cârciumii își întoarseră privirile
către el, găliganul venit de la țară. Care mai de care se apucară să rîdă,
iar unul din grămadă păși iute către Hugh.
Hugh o luă la fugă pe stradă și intră în gară, urmărit de țipetele
tinerelor haimanale. Nu se mai încumetă să se arate privirii lor și, cînd
trenul fu tras la peron, se sui în tren și porni bucuros afară din marea și
complexa așezare a americanilor moderni.
Pașii lui Hugh bătură așezare după așezare, trudind ca să-și
croiască drum către răsărit, mereu în căutarea locului unde avea să
nimerească fericirea peste el și unde va reuși a lega prietenie cu
bărbați și cu femei. Ciopli stâlpi pentru garduri la o fermă mare din
Indiana, munci la cîmp și lucră la întreținerea unor linii ferate.
în cursul popasului său la o fermă din Indiana, situată la vreo
patruzeci de mile către apus de Indianapolis, se simți pentru întîia oară
în viață răscolit puternic de prezența unei femei. Era fiica
proprietarului fermei la care lucra Hugh, o fată vioaie și chipeșă, în
etate de douăzeci și patru de ani, care fusese învățătoare, dar care
renunțase la postul ei, deoarece era pe cale să se mărite. Pe bărbatul
care urma s-o ia de nevastă, Hugh îl socoti drept cea mai norocoasă
făptură de pe pămînt. Trăia la Indianapolis și venea la sfîrșit de
săptămînă la fermă. De fiecare dată, fata se pregătea îmbrăcînd o
rochie albă și înfigîndu-și cîte un trandafir în păr. Cei doi tineri se
plimbau prin livada din preajma casei ori o porneau călări pe
drumurile ‘de țară. Tînărul care, așa i se spuse lui Hugh, lucra la o
bancă, purta gulere scrobite, costum negru și gambetă de aceeași
culoare pe cap.
La fermă, Hugh asuda în soarele de pe cîmp împreună cu
fermierul și stătea la masă cu familia acestuia, dar nu se împrieteni cu
dînșii. Duminicile, cînd sosea logodnicul, Hugh se învoia și se ducea
să-și petreacă timpul în orașul vecin. Pețitul fetei ajunse pentru el un
lucru foarte apropiat sufletește și sensibilitatea lui Hugh participa la
toate clipele acelor vizite săptămînale, de parcă ar fi fost el însuși în
cauză. Ghicind că prezența ei îl răscolea pe tăcutul nostru argat, fiica
fermierului începu să-1 privească nu fără un anume interes. Uneori,
cînd Hugh apărea seara în micul pridvor din fața casei, se înființa și ea
acolo și se uita destul de degajat și de scormonitor la el. Ba chiar
încercă să-1 îndemne la vorbă, dar Hugh răspundea atît de scurt și cu o
sfiiciune așa de neobișnuită la avansurile acelea, îneît fata renunță să
mai stăruie. într-o sîmbătă seara, cînd îi veni drăguțul, dînsa îl pofti să
facă o plimbare cu trăsura familiei, iar Hugh se piti în podul grajdului,
ca să aștepte acolo întoarcerea lor.
Nu văzuse și nu auzise niciodată pînă atunci cum își exprimă un
bărbat afecțiunea față de o femeie. Așa ceva i se părea o treabă teribil
de eroică și spera că prin pitirea sa în podul grajdului îi va fi dat să
vadă în ce chip se întîmplă lucrul acesta. Era o noapte luminoasă, cu
clar de lună, și așteptă pînă aproape de orele unsprezece întoarcerea
îndrăgostiților. Sus, sub acoperiș, se afla ochiul podului. Datorită
faptului că era ditai vlăjganul, Hugh îl putea atinge și se înălță în mîini
pînă acolo, iar o dată cocoțat sus, își găsi reazem într-una dintre
bîrnele care alcătuiau scheletul grajdului. Afară, în curtea grajdului,
îndrăgostiți! se apucaseră să deshame calul. După ce logodnicul de la
oraș duse calul în grajd, se grăbi să iasă și, cu fiica fermierului alături,
o luă de-a lungul potecii ce ducea spre casă. Cei doi tineri rîdeau și
trăgeau încolo și încoace unul de altul, ca niște copii. Cînd însă se
apropiaseră de casă, tăcură și se opriră sub un pom, ca să se
îmbrățișeze.
Hugh îl zări pe băiat cum cuprinde fata în brațe și o ține strîns
lipită de trupul său. Fu atît de răscolit, încît mai-mai să cadă de pe
stinghia unde se cocoțase. închipuirea îi luă foc și încercă să se vadă
pe sineși în locul tânărului orășean. Degetele i se înfipseră în
scîndurile de care atîrna, și trupul începu să-i dîrclîie. Cele două
siluete care stăteau în lumina alburie de sub pom se topiră într-una
singură. Multă vreme ele se agățară strîns una de alta și apoi se traseră
îndărăt. Pe urmă intrară în casă, iar Hugh coborî de pe stinghia unde se
aninase și se culcă în fîn. Trupul îi era cuprins de tremurături ca de o
boală și se simțea aproape înnebunit de gelozie, de mînie și de un
sentiment copleșitor de înfrîngere. în clipa aceea socoti că nu-i mai
poate fi de nici un folos să-și croiască drum mai departe, spre răsărit,
și nici să caute un loc unde să se poată amesteca slobod cu bărbați și
cu femei, ori unde să i se întîmple și lui acel minunat lucru gustat
acolo jos, în curtea grajdului, de către insul acela tînăr.
Hugh își petrecu noaptea în pod, iar în zori se furișă afară și se
duse la oraș. De înapoiat se înapoie la fermă abia luni tîrziu, cînd putu
fi sigur că tînărul plecase. Apoi, în ciuda împotrivirilor fermierului, își
împachetă numaidecît hainele și aduse la cunoștință că dorește să
plece. Fără a mai aștepta masa de seară, el părăsi degrabă gospodăria.
După ce ieși la șosea și se depărtă o bucată, privi înapoi și o zări pe
fiica fermierului, stînd în fața ușii și uitîndu-se după dînsul. Hugh se
rușină de ceea ce săvîrșise cu o noapte înainte. O clipă, căută stăruitor
spre fata care, curioasă, arunca la rîndu-i îndărăt, către dînsul, priviri
atente ; apoi lăsă capul în jos și o luă repede din loc. Fata nu-1 slăbi
din ochi, pînă ce se pierdu în zare, iar mai tîrziu, cînd tatăl ei umbla
agitat prin casă, osîndindu-1 pe Hugh pentru plecarea lui neașteptată și
spunînd că lunganul ăsta din Missouri trebuie — nici vorbă — să fi
fost vreun bețivan, ea nu găsi nimic de obiectat. în adîncul inimii știa
însă ce se întîmplase cu argatul tatălui ei și-i păru rău că plecase
înainte ca dînsa să-și fi putut mai vîrtos dovedi puterea de înrîurire ce-
o avea asupră-i.
Nici unul dintre orășelele pe care le cunoscu Hugh, în decursul
celor trei ani de hoinăreală a lui, nu se apropie nici pe departe de
chipul felului de viață pe care i-1 zugrăvise Sarah Shepard în
povestirile sale. Orășelele erau foarte asemănătoare. Aveau o stradă
mare cu cîte o duzină de prăvălii de fiecare parte, cu cîte un atelier de
fierărie și poate cu un siloz pentru înmagazinarea grînelor. Orașul era
toată ziua pustiu, dar seara cetățenii se adunau pe strada mare. Pe
trotuarele din fața prăvăliilor, tineri care munceau cu brațele la cîmp și
amploiați ședeau pe lăzile de mărfuri ori chiar pe bordură. Ei nu-1
luau în seamă pe Hugh, care, cînd se apropia de dînșii, se ținea retras
și nu scotea o vorbă. Muncitorii agricoli vorbeau de treburile lor și se
lăudau cu numărul de saci de grîu pe care-i puteau umple într-o zi, ori
cu dibăcia într-ale arăturii. Una dintre îndeletnicirile acestor amploiați
era să se țină de șotii, care stîrneau strașnicul haz al zilerilor. în timp
ce vreunul dintre aceștia sporovăia în gura mare despre iscusința lui în
muncă, numai ce vedeai că dintre funcționari careva se furișează afară,
pe ușa cîte unei prăvălii, și se apropie de cel ce vorbea. El venea ținînd
în mînă un bold ascuns, cu care îl înțepa pe vorbitor la spate. Atunci
mulțimea izbucnea în urlete și țipete de bucurie. Dacă victima își ieșea
din țîțîni, se isca scandal, dar asta nu se întîmpla prea des. Ca să afle
ce s-a petrecut, dintr-o parte și din alta, în astfel de împrejurări,
răsăreau alți bărbați, cărora li se povestea șotia.
— Ei bine, trebuie să fi văzut expresia de pe fața lui! Credeam c-o
să mă prăpădesc de rîs, explica satisfăcut cîte unul dintre cei ce
fuseseră martori.
Hugh își găsi de lucru la un dulgher care se specializase în
clăditul hambarelor și magaziilor și rămase pe lîngă acesta o toamnă
întreagă. Mai tîrziu, ocupă un post de picher la Calea Ferată. în viața
lui nu interveni nimic nou. Era asemeni cuiva care ar fi fost silit să-și
petreacă întreaga existență cu o fașă legată la ochi. Pretutindeni în
jurul său, la orașe și pe întinsul fermelor, viața se desfășura fără a-1
atinge. Chiar și în așezările cele mai mici, locuite doar de muncitori cu
brațele, se dezvolta o interesantă și ciudată civilizație. Oamenii
trudeau din greu, dar stăteau mult sub cerul liber și aveau timp să
cugete. Mințile lor cotrobăiau în căutarea soluției misterului de
existență. învățătorul și avocatul de la țară citeau : Era rațiunii1 a lui
Tom Paine și cartea lui Bellamy — In anul 2000 XVI XVII. Ei discutau
conținutul acestor cărți cu semenii lor. Plutea în aer un simțămînt

XVI Lucrare care militează în favoarea ideilor deiste și împotriva superstițiilor religioase,
dată la iveală în 1794—1795 de scriitorul american Thomas Paine (1737—1809).
XVII Reman de anticipație publicat în 1888 de scriitorul american Edward Bellamy (1850—
1898) ; lucrarea descrie viața și impresiile unui personaj care, după un somn îndelungat, se trezește în
anul 2000 în orașul Boston care între timp devenise socialist ; ea s-a bucurat de un larg răsunet atît în
S.U.A., cît și peste hotare (la noi a fost tradusă în 1891 și a cunoscut mai multe ediții).
nedeslușit că America avea de oferit restului lumii ceva palpabil, dar
și spiritual. Muncitorii își vorbeau unii altora despre noile secrete ale
meseriei lor și, după discuții de ore întregi, privitoare la vreun fel nou
de a cultiva porumbul, de a ticlui o potcoavă ori de a clădi o șură,
începeau să vorbească despre Dumnezeu și despre ce-o fi avînd el de
gînd cu omenirea. Cu privire la credințele religioase și la soarta
politică a Americii, se pălăvrăgea la nesfîrșit.
Iar pe fundalul acestor discuții se povesteau întîmplărî petrecute
în afara sferei de preocupări mărunte în care trăiau locuitorii din aceste
așezări. Bărbați care luaseră parte la Războiul Civil și care, luptînd,
urcaseră pieptiș peste dealuri, și care, cu spaima înfrîngerii în suflet,
trecuseră înot fluvii întinse, își povesteau aventurile.
Seara, după munca zilnică la cîmp ori după lucrările de întreținere
de-a lungul liniei ferate, Hugh nu știa cum să-și petreacă timpul.
Faptul că nu se ducea la culcare de îndată după masa de seară se
datora faptului că în ochii săi înclinarea către somn și vise era cel mai
de seamă vrăjmaș al dezvoltării sperate, precum și faptului că
hotărîrea deosebit de fermă de-a face din sineși ceva viu și merituos
— consecință a celor cinci ani de necurmată pisălogeală privitoare la
acest subiect, din partea femeii din Noua Anglie— pusese stăpînire pe
el. „Am să dau de locul și de oamenii potriviți și apoi mă așez pe
treabă", își făgăduia el mereu.
Iar apoi, istovit de plictiseală și de singurătate, se ducea să se
culce în cămăruța lui, la unul dintre micile hoteluri, ori la pensiunea la
care obișnuia să tragă pe vremea anilor acelora — și visele îl năpădeau
din nou. Viziunea pe care-o avusese în noaptea aceea cînd, lîngă
Burlington, stătuse culcat pe malul ce domina fluviul Mississippi, îl
bîntuia într-una. înconjurat de întunericul odăii, se ridica din pat în
capul oaselor, și, după ce-și alunga din minte vaga și nebuloasa
senzație cu care se deșteptase, îi era teamă să adoarmă la loc. Și
nevoind să-i trezească pe ceilalți locatari, se scula, se îmbrăca și, fără
a-și trage pantofii în picioare, se plimba prin odaie tot restul nopții.
Uneori camera pe care o ocupa avea tavanul scund și el era silit să
umble gîrbov. Ori se furișa afară, purtîndu-iși pantofii în mînă, și se
așeza pe trotuar, ca să și-i încalțe. în toate orașele prin care a trecut,
lumea l-a văzut plimibîndu-se singur pe străzi, tîrziu, noaptea ori la
orele mici ale dimineții. Fel de fel de șoapte începeau să circule pe
seama lui. Ecouri ale celor ce se spuneau privitor la ciudățeniile sale
ajungeau pînă la urechile oamenilor cu care lucra, și aceștia se simțeau
stânjeniți în a mai vorbi deschis și firesc față de el. La ora prîn- zului,
cînd ceilalți mîncau merindele pe care și le aduseseră de-acasă, cînd
șeful de echipă sau patronul pleca, era obiceiul ca muncitorii să stea de
vorbă despre treburile lor; aceștia se îndepărtau încotrova. Hugh îi
urma. Se duceau să se așeze, de pildă, la umbra unui copac, dar cînd
Hugh, în picioare, se oprea în preajma lor, fie că se așterneau pe
tăcere, fie că unii, mai murdari la gură ori mai prostănaci, se apucau a
vorbi aiurea. Cîtă. vreme Hugh lucrase la întreținerea unei secțiuni de
cale ferată împreună cu alți șase, numai doi dintre ei susțineau
conversația în asemenea ocazii. Ori de cîte ori lipsea șeful de echipă,
unul în vîrstă, care se bucura de faima de a fi mucalit, înșira fel de fel
de povești despre femeile ce le cunoscuse și-i ținea isonul un tînăr cu
păr roșu. Amîndoi vorbeau în gura mare și se tot uitau la Hugh. Iar
dintre cei doi hîtri, cel tînăr obișnuia să se întoarcă subit către un alt
muncitor, către unul cu fața sfioasă și blîndă, strigîndu-i : „Hei, tu !
Ce-ți face baba ? Ce-i cu ea ? Cine-i tatăl fiului tău ? Ia îndrăznește să
ne spui!*
Pe-nserat, la oraș, Hugh se plimba, încercînd să-și țină tot timpul
mintea ațintită asupra unor lucruri palpabile. Simțea că, din nu știu ce
pricină necunoscută lui, oamenii se fereau de el, și atuncea gîndul îi
zbura înapoi la Sarah Shepard. își amintea că dînsa nu trîndăvea
niciodată. Freca podeaua bucătăriei și pregătea bucate de gătit; spăla
rufe, călca, frămînta aluat pentru pîine și cîrpea rufăria și îmbrăcă-
mintea. Seara, cînd îl punea să-i citească dintr-una din cărțile lui de
școală ori să facă socoteli pe o tăbliță, mîinile nu-i stăteau nici o clipă,
ci lucrau la împletitul vreunor ciorapi pentru el ori pentru soț. în afară
de cazul în care o supărase ceva anume și bombănea, făcîndu-se roșie
ca racul, era mereu voioasă. Cînd n-avea nimic de făcut în stație și era
trimis de șeful stației să trebăluiască în jurul casei, să scoată apă din
cisternă pentru spălatul rufelor, ori să curețe grădina de buruieni,
atunci o auzea pe stăpînă-sa cîntînd, în vreme ce se învîrtea de colo-
colo, după micile și nenumăratele sale îndeletniciri gospodărești. în
sinea lui, Hugh hotărî că trebuie să-și găsească și el niscai trebușoare
din acestea, concentrîndu-și mintea asupra unor lucruri concrete, în
așezarea unde a lucrat ca picher la Calea Ferată, visul nebulos, în care
lumea devenea un rotitor și tumultuos nucleu de nenorociri, îl copleșea
noapte de noapte. Veni iarna și el cutreiera noaptea pe străzi în beznă
și prin zăpada adîncă. Era aproape înghețat, dar cum întreg trupul său
de la brîu în jos era de obicei rece, nu-i prea păsa de acest prisos de
stînjenire, iar rezervele de putere pe care le simțea strînse înlăuntrul
înaltei sale făpturi erau atît de mari, încît insomniile nu-1 împiedicau
să muncească tot lungul zilei.
 Hugh o apuca pe cîte una dintre străzile cu locuințe mai arătoase
ale orășelului și număra stîlpii gardurilor din fața caselor. Se înapoia
apoi la hotel și făcea socoteala tuturor stîlpilor de la toate gardurile
orașului. Apoi și-a cumpărat un metru de la una dintre prăvălii și s-a
apucat să măsoare stîlpii aceia. Pe urmă a încercat să socotească ce
număr de stîlpi s-ar putea scoate din copaci de o anumită grosime, și
asta îi deschise un nou orizont. Numără, în continuare, arborii de pe
fiecare stradă a orașului. Se deprinse să apre- cîeze dintr-o singură
privire și cu o precizie relativă cită cherestea se putea obține din cutare
arbore. Clădi astfel case imaginare din cheresteaua dobîndită de pe
urma copacilor ce se aliniau de o parte și de alta a străzilor. Se căzni
chiar să găsească o întrebuințare ramurilor mai mici din corona-
mentele acestora, și într-o duminică se duse pînă în pădurea din
marginea orașului și tăie un braț de crenguțe pe care le cără pînă în
camera sa, împletind mai tîrziu din ele, cu multă răbdare, ceva în chip
de coș.
cartea a doua
capitolul III
Cu multă vreme înainte ca Hugh McVey, plecat în căutarea unui
loc unde să poată străpunge zidul ce-1 despărțea de ceilalți oameni, să
se fi așezat acolo cu intenția de a trăi și de a afla soluții problemelor
sale, Bidwell, din Ohio, era un oraș vechi, bineînțeles dacă ținem
seama de relativa vechime a orașelor din Centrul Apusean. Astăzi
Bidwell e un oraș industrial activ și are o populație de aproape o sută
de mii de oameni, dar încă n-a sosit momentul să povestim despre atît
de brusca și surprinzătoarea lui dezvoltare.
Dintru început Bidwell a fost o așezare prosperă. Orașul se află
întins în valea unui rîu adînc, ale cărui ape iuți se lărgesc în imediata
apropiere a marginii de nord a orașului, și rîul devine pentru o vreme
mai larg și mai puțin adînc, alunecând agale și murmurînd printre
bolovani. La miazăzi de oraș, nu numai că rîul se desface în voie, dar
și dealurile se retrag. Valea întinsă și netedă se prelungește către nord,
înainte de a fi răsărit aici fabrici, pămîntul din jurul orașului era
împărțit între numeroase mici gospodării pomicole, iar dincolo de
această zonă de loturi mărunte se întindeau suprafețe mai mari, grozav
de productive, care dădeau uriașe recolte de grîu, porumb și varză.
Pe vremea cînd Hugh nu era decît un băiat ce-§i irosea zilele pe
malul fluviului Mississippi, dormind întins prin iarba din jurul colibei
pescărești a tatălui său, Bidwell biruise lipsurile și greutățile anilor de
pionierat. Pe terenurile agricole ale văii dinspre miazănoapte pădurile
fuseseră tăiate, iar cioturile — scoase din pămînt de către o generație
de oameni care pieriseră. Țarina era ușor de lucrat și își pierduse
destul de puțin din virginala ei fertilitate. Două linii de cale ferată,
Lake Shore și Michigan Central, care mai tîrziu aveau să devină parte
integrantă din rețeaua New York Central System, precum și o a treia
linie de mai mică însemnătate, destinată transportului minereului de
cărbune, denumită Wheeling and Lake Erie, străbateau orașul. Pe
atunci Bidwell avea o populație de două mii cinci sute de locuitori.
Cea mai mare parte din ei erau urmași ai pionierilor veniți din statele
New York și Pennsylvania, pe apă, peste Marile Lacuri ori de-a
curmezișul munților, pe drumurile urmate de caravane.
Orașul se ridica pe un povîrniș suind dinspre rîu și liniile ferate
Lake Shore și Michigan Central, care își aveau gara jos, pe malul
rîului, la capătul străzii mari. Gara liniei Wheeling era situată la
aproape doi kilometri mai la nord. Se ajungea la ea trecînd peste un
pod și mergînd în lungul unei șosele cu barieră, care încă de pe atunci
începuse să ia înfățișare de stradă. O duzină de case fuseseră clădite
cu fața spre Turner’s Pike și între ele se întindeau cîmpuri cu fructe de
pădure, iar ici-colo cîte o livadă de cireși, piersici și meri. O potecă
pietruită cobora șerpuind pe sub crengile pomilor fructiferi, care se
întindeau peste gardurile fermelor spre gara îndepărtată de lîngă șosea,
și seara acea potecă era locul preferat de preumblare al îndrăgostiților.
Măruntele ferme risipite în preajma Bidwellului cultivau fructe de
pădure, care se vindeau cu prețuri mari la Cleve- land și la Pittsburg,
cele două centre mai de seamă de care îl legau cele două linii ferate,
iar toți locuitorii orașului care nu exercitau vreo meserie — cizmărie,
tîmplărie, potcovărie, zugrăvit de case ori alta asemenea — sau nu
erau mici negustori sau liber-profesioniști — toți lucrau vara la cîmp.
în diminețile de vară, bărbați, femei și copii ieșeau la cîmp. Din zorii
primăverii, cînd se făceau semănăturile, și pînă în mai, iunie ori
începutul lui cuptor, cînd începeau să se coacă poamele și fructele de
pădure, toată lumea avea de lucru pînă peste cap, iar străzile orășelului
erau pustii. Toți locuitorii erau pe ogoare. Care de fîn, încărcate cu
copii, fete voioase și femei liniștite porneau în zori de pe strada mare.
Pe de lături pășeau băieți înalți, care bombardau fetele cu mere crude
și cireșe luate din pomii ce străjuiau șoseaua, și în urma lor veneau pe
jos bărbații, fumîndu-și primele lulele din revărsat de ziuă și vorbind
despre prețurile curente ale produselor ce le dădeau țarinile lor. După
plecarea acestor alaiuri, în oraș domnea o pace de sabat. Negustorii și
funcționarii își pierdeau timpul la umbră pe sub umbrarele prăvăliilor
și numai soțiile lor și ale celor doi-trei bogătași ai orașului mai veneau
după cumpărături și le tulburau discuțiile despre cursele de cai, despre
politică și despre treburile bisericii.
Seara, cînd carele se întorceau de la cîmp, Bidwellul se trezea.
Culegătorii veneau trudiți pe jos, pășind prin praful șoselei și
legănîndu-și sufertașele. Căruțele scîrțîiau în urma lor, încărcate pînă
sus cu lăzi de fructe de pădure numai bune de expediat. După masa de
seară oamenii se îngrămădeau prin prăvălii. Bătrînii își aprindeau
lulelele și stăteau la taifas pe marginea trotuarelor de pe strada mare ;
femei cu coșuri pe brațe făceau piața pentru a doua zi, tinerii își
puneau gulere albe scrobite și îmbrăcau hainele de sărbătoare, iar
fetele — care toată ziua se tîrîseră în lungul și latul cîmpului, printre
rîndurile de fructe de pădure sau își croiseră cale prin încîlcitele
zmeurișuri — apăreau acum în rochii albe și se plimbau în sus și în jos
prin fața bărbaților. Prieteniile legate între băieți și fete la cîmp se
pîrguiau a dragoste. Pe sub copacii străzilor laterale, lunecau perechi-
perechi, vorbind în șoaptă. Și deodată tinerii tăceau, ca și cînd ceva i-
ar fi stingherit. Cei mai cutezători dintre ei se sărutau. Și în fiecare an,
la Bidwell, încheierea culesului fructelor de pădure aducea cu sine o
sumedenie de măritișuri.
Toate orășelele din Vestul-Mijlociu al Americii se aflau pe atunci
la o răscruce. Ținutul fiind desțelenit, și indienii fiind izgoniți spre un
loc întins și îndepărtat desemnat vag sub numele de Vest; războiul
civil fiind încheiat în mod victorios, nemaiexistînd mari probleme
naționale care să-i preocupe îndeaproape, oamenii se întorseseră
asupra lor înșiși. Se vorbea în gura mare, pe stradă, despre suflet și
despre destin. Robert IngersollXVIII veni la Bidwell și ținu o conferință
la Terry’s Hali și, luni întregi după plecarea lui, problema divinității
lui Cristos constitui un subiect de meditație pentru locuitorii
orășelului. Pastorii țineau predici asupra acestei teme, iar seara
problema era discutată prin prăvălii. Toată lumea avea cîte ceva de
spus. Chiar și Char- ley Mook, săpătorul care se bîlbîia atît de rău
incit nici o mină de oameni din oraș nu-1 puteau înțelege, avea o
părere.
Fiecare așezare din valea Mississippiului ajunse să aibă un
caracter propriu, iar oamenii care trăiau în orășelele acestea se aveau
unul cu altul ca membrii unei mari familii. Idiosincrasiile individuale
ale fiecăruia dintre membrii marii familii ieșeau în vileag. Un fel de
acoperiș nevăzut, sub care trăiau cu toții, se întinse peste fiecare oraș.
Sub acest acoperiș se nășteau băieți și fete, creșteau, se certau, se bă-
teau și legau prietenie cu semenii lor, erau inițiați în tainele dragostei,
se căsătoreau, deveneau tați și mame de copii, îmbătrîneau, boleau și
își dădeau sfîrșitul.
înlăuntrul acestui nevăzut și sub acest vast acoperiș, fiecare își
cunoștea vecinul și era cunoscut de către el. Nu soseau și nu plecau
repede și pe furiș fel de fel de străini, nici nu vuia locul de zgomotul
constant și amețitor al mașinilor și al lucrărilor în construcție. Pentru
moment, lumea părea pe punctul de a-și îngădui un răgaz ca să încerce
a se înțelege pe sineși.
La Bidwell trăia un om, pe nume Peter White, care era croitor și-
și vedea cu conștiinciozitate de meseria lui, dar se îmbăta o dată sau
de două ori pe an și atunci își bătea nevasta. Era arestat de fiecare dată
și condamnat să plătească amendă, dar locuitorii nu-i luau în nume de
rău aceste explozii, înțelegînd motivele care le prilejuiau. Majoritatea
femeilor, cunoscîndu-i soția, îl compătimeau pe Peter. „E o femeie
cicălîtoare, căreia nu-i stă gura niciodată, îi spunea soțului ei nevasta

XVIII Robert Green Ingersoll (1853—1899), avocat și orator american ; a dus o susținută
campanie antireligioasă, promovînd agnosticismul.
lui Henry Teeters, băcanul. Dacă el se îmbată, e numai ca să uite că-i
însurat cu dînsa. Apoi merge acasă ca să-și alunge beția prin somn și
ea începe să-1 ia la vale. Rabdă omul cît poate răbda. Trebuie un
pumn de fier, ca să-i astupi gura femeii ăleia. Dacă dă în ea, apoi dă,
deoarece-i singurul lucru ce-1 poate face.“
Allie Mulberry, cel slab de minte, era una dintre atracțiile
Bidwellului. Locuia cu maică-sa într-o dărăpănătură la marginea
orășelului, pe Medina Road. în afară de faptul că era idiot, era și
beteag de picioare. îi erau slabe și tremurătoare și nu le putea mișca
decît cu multă anevoință. în după-amiezile de vară, cînd străzile
rămîneau pustii, mergea șontîcăind pe strada mare, cu bărbia proptită
în piept. Allie umbla cu un ciomag mare în mînă, pe de-o parte ca să-
și sprijine picioarele slăbănoage, iar pe de alta, ca să albă cu ce speria
cîinii și derbedeii. îi plăcea să șadă la umbră, cu spinarea proptită de
vreo clădire, și să cioplească, și-i plăcea să stea printre oameni și să-i
fie admirat darul de cioplitor. El meșterea evantaie din fîșii de lemn de
pin și făcea șiraguri lungi de mărgele de lemn, iar într-un rînd a
realizat un lucru ciudat și nemaivăzut, de pe urma căruia dobîndi mare
faimă. A cioplit o corăbioară care putea pluti într-o sticlă de bere
culcată pe o muchie și pe jumătate plină cu apă. Corabia avea vele și
pe bord se aflau trei marinari micuți în poziția de drepți, cu mîinile
duse la beretă în semn de salut. După ce fusese gata corabia și după ce
o vîrîse în sticla de bere, ea se dovedise prea mare ca să mai poată fi
scoasă pe gîtul sticlei. Cum a reușit Allie să o vîre acolo n-a aflat însă
niciodată nimeni. Funcționarii și negustorii care se adunau în jurul lui,
ca să privească la el cum lucra, au discutat minunăția asta zile de-a
rîndul. Devenise un subiect de neîncetată uimire pentru dînșii. Nu
uitau seara să vorbească despre asta cu culegătorii de fructe care
intrau prin prăvălii și, în ochii locuitorilor din Bidwell, Allie Mulberry
deveni un fel de erou. Sticla de bere, umplută pe jumătate cu apă și
bine astupată cu un dop, fu culcată pe o pernă și expusă în vitrina
magazinului de bijuterii Hunter. Mulțime de oameni se adunau să
vadă cum plutește corabia pe micuțul ei ocean. Deasupra sticlei era
așezat, să nu scape ochiului nimănui, un cartonaș pe care scria
„Corabia cioplită de Allie Mulberry din Bidwell". Sub acele cuvinte
sta tipărită o întrebare : „Cum de a reușit s-o vîre în sticlă ?“. Luni în
șir sticla a rămas expusă în vitrină și negustorii îi duceau pe comis-
voiajori s-o vadă. Apoi își însoțeau musafirii pînă la locul unde, cu
spinarea proptită de zidul unei clădiri și cu toiagul alături, muncind la
o nouă creație a artei lui de cioplitor, sta Allie. Comis-voia- jorii
rămîneau impresionați și povesteau minunea mai departe. Faima lui
Allie se răspîndi pînă prin alte orașe. „E ager la minte, spuneau, dînd
din cap, cetățenii din Bidwell. Nu pare să știe multe, dar ian te uită ce
face ! Trebuie că vîntură tot felul de idei prin cap."
Jane Orange, văduva unui avocat și persoana cea mai bogată din
Bidwell — în afară doar de Thomas Butterworth, un fermier care
poseda peste o mie de acri de pămînt și care trăia cu fiica lui la un
conac situat la aproape doi kilometri depărtare de oraș — era
cunoscută de toată lumea de acolo, dar nimeni nu o vedea cu ochi
buni. Spuneau despre ea că-i o zgîrcită și că dimpreună cu soțul ei, ca
să răzbească în viață, înșelaseră pe toți cei ce avuseseră de-a face cu
dînșii. Toată suflarea din orășel rîvnea să aibă prilejul „să le mai taie
puțin din nas“. Soțul lui Jane fusese cîndva avocat al unuia Ed Lucas,
un fermier care murise, lăsînd o sută de acri de pămînt și două fiice.
Fiicele fermierului, vorbea toată lumea, „s-au ales doar cu un
mezelic", iar John Orange începu a se îmbogăți. Se spunea că era om
de cincizeci de mii de dolari. în tot restul vieții sale, avocatul se ducea
săptămînal cu treburi la Cleveland, iar cînd era acasă și chiar în zilele
cele mai calde, nu dezbrăca niciodată redingota lui lungă, neagră. Dar
cînd intra prin prăvălii după cumpărături pentru gospodărie, Jane
Orange era supravegheată îndeaproape de către negustori. O bănuiau
că șterpelește unele mărunte articole, care se puteau strecura în
buzunarele rochiei. într-o după-amiază, la băcănia Todd- more, cînd
ea credea că nu se uită nimeni la dînsa, luă dintr-un coș o jumătate de
duzină de ouă și, uitîndu-se iute în jur, ca să se asigure că n-o observă
careva, le vîrî în buzunarul rochiei. Harry Toddmore, fiul băcanului,
care băgase de seamă furtișagul, n-a spus nimic, ci doar a ieșit pe furiș
prin ușa din spate. El a adunat trei-patru vînzători de pe la celelalte
prăvălii și au așteptat-o cu toții la un colț de stradă. Cînd se ivi, au dat
năvală spre dînsa, și Harry Toddmore s-a izbit de ea. întinzînd mîna
spre buzunarul în care știa că are ouăle, el a bușit-o scurt și iute. Jane
Orange se întoarse și o zori spre casă, dar pe cînd mergea aproape
alergînd în susul străzii principale, funcționarii și negustorii ieșiră de
prin prăvălii și, din mulțimea adunată, o voce atrase atenția asupra
faptului că gălbenușurile strivite ale ouălor de furat, după ce se
prelinseseră pe dinăuntrul rochiei și apoi în jos, de-a lungul ciorapilor,
începuseră a se scurge pe trotuar. O haită de cîini vagabonzi, asmuțiți
de țipetele mulțimii, se luară în goană după ea, lătrînd și adulmecînd
dîra gălbuie ce picura de pe pantofii hoțoaicei.
La Bidwell venise să trăiască și un bătrîn c-o lungă barbă albă.
Fusese guvernator yankeu al unui stat din Sud, în perioada de
reconstrucție care a urmat după Războiul Civil, și adunase ceva avere.
A cumpărat o casă pe Turner’s Pike, aproape de rîu, și-și petrecea
zilele trebăluind prin grădinița casei. Seara trecea podul ca să iasă în
strada mare și se ducea să-și piardă vremea la drugstore-ul lui Birdie
Spink. Vorbea foarte deschis și candid despre viața lui din Sud, în
vremurile acelea teribile, cînd Sudul se străduia să iasă de sub
blestemul crunt al înfrîngerii, și le împărtăși locuitorilor din Bidwell
un punct de vedere nou asupra vechilor lor dușmani, „Rebelii".
Bătrînul — care se făcuse cunoscut la Bidwell sub numele de
judecătorul Horace Hanby — era încredințat de bărbăția și de
curățenia sufletească a oamenilor peste care guvernase un timp și care
duseseră un război crîncen împotriva Nordului, împotriva oamenilor
din Noua Anglie și a fiilor lor din Vest și Nord-Vest. „Sînt oameni de
treabă, aprecia el, nu fără un zîmbet. I-am tras pe sfoară și am adunat
ceva bănet, dar îmi plac. Odată a venit la mine o gloată de-alde ăștia și
m-a amenințat c-or să mă omoare, iar eu le-am spus că le cam dădeam
dreptate, și atunci m-au lăsat în pace." După ce veni să se așeze la
Bidwell, judecătorul, un fost politician originar din New York,
amestecat într-o afacere care-1 împiedicase să se întoarcă pentru a-și
relua viața în orașul natal, deveni profet și filozof. în ciuda îndoielilor
pe care le aveau toți locuitorii cu privire la trecutul său, omul era
oarecum învățat și cititor de cărți, așa că-și cîștigă considerația prin
vădita lui înțelepciune. „Ei bine, are să aibă loc un nou război aici,
spunea el. N-are să fie ca în Războiul Civil, numai împușcături de
arme și ucideri de trupuri omenești. La început are să fie un război
între indivizi, spre a se desluși cărei clase trebuie să aparțină un om ;
apoi are să fie un război lung și tăcut între clase, între cei ce au și cei
care nu pot dobîndi. Are să fie cel mai grozav război dintre toate
războaiele."
Vorbele debitate de judecătorul Hanby, aproape în fiecare seară,
în fața unui grup tăcut și atent de oameni ce se adunau la drugstore,
începură să exercite oarecare influență asupra minților tinerilor din
Bidwell. La sugestia lui, mai mulți băieți din oraș — Cliff Bacon,
Albert Small, Ed Prowl, precum și alți doi-trei — se apucară să pună
bani deoparte, cu scopul de a pleca la universitate în Est. Tot la
sugestia lui, Tom Butterworth, fermierul cel bogat, își trimise fiica la
școală. Bătrînul rosti multe profeții privitoare la cele ce se vor
întîmpla în America. „Vă spun că țara n-are să rămînă așa cum este,
afirma el cu tărie. în orașele din Est schimbarea a și venit. Acolo se
clădesc fabrici și toată lumea are să muncească în fabrici. Trebuie să
fii om bătrîn, cum sînt eu, ca să-ți dai seama cum faptul acesta are să
le schimbe viața. Unii stau în fața unei mese de lucru și fac o singură
treabă nu numai ore întregi, ci zile și ani de-a rîndul. Pancarte atîrnate
spun că ei n-au voie să vorbească. Unii dintre ei nu cîștigă mai multe
parale decît înainte de a fi apărut fabricile ! Dar eu vă spun, asta-i ca și
cînd ai fi la închisoare. Ce ați zice voi, dacă v-aș spune că toată Ame-
rica, voi toți, care vă tot lăudați cu libertatea, o să fiți vî- rîți la
închisoare, hî ?
Și mai e ceva. La New York există deja o duzină de oameni a
căror avere se cifrează la un milion de dolari. Da, domnule, spun
adevărul, un milion de dolari! Ce ziceți de asta, ei ?rt
Judecătorul Hanby se însuflețea și devenea și mai profetic,
stimulat de atenția cu care îl urmărea auditoriul său, perora despre
secvența rapidă a evenimentelor. în Anglia, arăta el, orașele creșteau
mereu mai mari, și încă din anii aceia aproape toată lumea ori muncea
prin fabrici, ori poseda acțiuni la o fabrică. „în Noua Anglie se
întîmpla iute același lucru, explica. Și același lucru are să se petreacă
și aici. Muncile agricole au să se facă de acum înainte cu uneltele.
Aproape toate lucrurile ce se fac manual în ziua de azi se vor executa
de mașină. Unii au să se îmbogățească, iar alții vor sărăci. Ce trebuie
făcut este să te educi, da, domnule, să te pregătești pentru cele ce vin.
E singura cale. Tînăra generație trebuie să fie mai ageră și mai
isteață."
Cuvintele bătrînului, care poposise în multe locuri și văzuse mulți
oameni și orașe, fură repetate pe străzile Bidwellului. Meșterul fierar
și meșterul rotar îi repetau vorbele, cînd se opreau să-și împărtășească
știri despre treburile lor, în fața Poștei. Ben Peller, dulgherul, care
economisese ceva bani ca să-și cumpere o casă și o mică fermă unde
să se poată retrage cînd va fi ajuns prea bătrîn pentru a se mai cățăra
sus pe binale, folosi banii strînși spre a-și trimite fiul la Cleveland, la
o nouă școală tehnică. Steve Hunter, fiul lui Abraham Hunter,
bijutierul din Bidwell, declară că el are să se descurce cu era nouă și
că, de va intra la o fabrică, va lucra la birou, nu în atelier. Ca atare,
plecă la Buffalo, în statul New York, să se înscrie la o școală
comercială.
Atmosfera din Bidwell începu să fie răscolită de discuții
privitoare la era nouă. Dar lucrurile rele ce se spuneau privitor la noua
viață ce avea să vină fură date curînd uitării, îndemnată de spiritul ei
tineresc și de optimista ei însuflețire, regiunea apucă mîna uriașului,
adică mina progresului industrial, și-1 trase, rîzînd, către părțile
acelea. Strigătul de „fă-ți drum în lume", care răsuna atunci în tot
cuprinsul Ame- ricii și care își mai găsește ecoul și azi prin paginile
ziarelor și revistelor americane, bîntui și pe străzile Bidwellului.
La atelierul de curelărie al lui Joseph Wainsworth, răsună însă
într-o zi alt strigăt, pe alt ton. Maestrul șelar era un meseriaș de modă
veche și avea o fire deosebit de independentă. El deprinsese
meșteșugul după cinci ani de ucenicie și mai petrecuse alți cinci ani
angajîndu-se ca ziler din loc în loc, încît era sigur că-și cunoștea de
minune meseria. Joseph Wainsworth era apoi, de asemeni,
proprietarul atelierului și casei sale și avea o mie două sute de dolari
depuși la bancă. într-o zi pe la amiază, cînd se afla singur în prăvălie,
intră la el Tom Butterworth și-i spuse că făcuse comandă la o fabrică
din Philadelphia pentru patru rînduri de hamuri care-i trebuiau la caii
de la ferma sa.
— Am venit să te întreb dacă ai să mi le repari cînd mi s-or strica,
i se adresă.
Joe Wainsworth începu să se joace cu uneltele de pe masa lui de
lucru. Apoi se întoarse să-1 privească pe fermier drept în ochi și să
aducă la îndeplinire ceea ce avea să numească mai tîrziu, cînd le
povesti întîmplarea unor prieteni, „punerea la punct".
— Cînd obiectele astea de proastă calitate vor începe să se rupă,
du-le altcuiva să le repare, răspunse el cu asprime. Apoi, miîniindu-se
cumplit, strigă după fermierul care tocmai ieșea din atelier : Du
blestemățiile alea la Philadelphia, de unde le-ai luat!
Joe Wainsworth fu grozav de necăjit și cugetă întreaga după-
amiază la cele întîmplate. Cînd veniră în atelier ca să vorbească de
treburile lor alți fermieri-clienți, el nu găsi nimic de spus. Era un om
guraliv de felul său, și ucenicul lui, Will Sellinger, fiul zugravului din
Bidvell, se miră foarte de tăcerea sa.
Cînd băiatul și jupînul erau numai ei singuri în prăvălie, Joe
Wainsworth avea obiceiul să vorbească despre vremea cînd lucrase ca
ziler, deplasîndu-se din loc în loc, să-și facă meseria. Cînd coseau
amîndoi la cine știe ce frîu rupt, ori potriveau vreun ham, jupînul
povestea cum se făcea lucrul acesta în oraș la Boston ori la cutare
atelier din Providence, statul Rhode Island. Luînd o bucată de hîrtie, el
făcea atunci desene, ca să arate felul de a se tăia curelele prin alte
locuri și metodele de coasere. Pretindea că-și făurise o metodă proprie
de lucru și că metoda lui era mai bună decît oricare alta din toate cele
ce le văzuse cu prilejul peregrinărilor sale. Față de cei care veneau la
atelier să-și mai piardă timpul, în după-amiezile de iarnă, se purta
prietenos și vorbea cu ei despre treburile lor, despre prețul verzei la
Cle- veland ori de efectele vreunui val de ger abătut asupra grîului de
toamnă ; dar cînd era singur că băiatul, vorbea numai despre curelărie.
„Eu nu zic nimic. La ce bun să mă laud ? Dar totuși i-aș putea învăța
cîte ceva pe toți șelarii pe care i-am întîlnit vreodată ; și i-am întîlnit
pe cei mai buni", declara el sentențios.
In după-amiaza aceea, după ce a aflat de cele patru rîn- duri de
hamuri făcute de mașină, cumpărate de un client pe care-1 socotise
întotdeauna drept clientul lui, în virtutea calității sale de meseriaș de
mina întîi, în după-amiaza aceea Joe rămase tăcut vreme de două-trei
ceasuri. îi veniră în minte vorbele bătrînului judecător Hanby și
discuțiile în legătură cu noile vremi care erau pe punctul de a veni,
întorcîndu-se deodată către ucenicul său, care era uimit de o așa de
lungă tăcere și care habar n-avea de întîmplarea ce-1 întorsese pe dos
pe meșter, începu să vorbească. Era sfidător și-și exprimă sfidarea.
— Ei bine, atunci n-au decît să se ducă la Philadelphia, n-au decît
să se ducă unde naiba vor, mîrîi el, și apoi, de parcă socotea că
vorbele acestea îi restituiseră propria-i demnitate, își îndreptă spinarea
și privi țintă la băiatul uimit și speriat. Eu îmi cunosc meseria și n-am
nevoie să mă plec în fața nimănui, declară el. Exprima astfel vechea
încredere a meșteșugarului în măiestria sa, precum și în drepturile ce
ea le da meșterului. învață-ți meseria. Nu-ți pleca urechea la
pălăvrăgeli, rosti el serios. Omul ce-și cunoaște meșteșugul e un om
adevărat. Acela poate să-i trimită la naiba pe toți.
capitolul IV
Hugh McVey împlinise douăzeci și trei de ani cînd veni să
locuiască la Bidwell. Tocmai rămăsese vacant un post de telegrafist la
gara Whelling, așezată cam la vreo milă de oraș, și, datorită unei
întîlniri întîmplătoare cu un necunoscut care cîndva locuise într-o
localitate vecină, Hugh obținu postul.
în iarna aceea, el, omul din Missouri, muncise la un joagăr din
preajma unui orășel situat în nordul statului Indiana. Serile și le
petrecea cutreierînd drumurile de țară și străzile orașului, dar nu
vorbea cu nimeni. După cum i se întîmplase și-n alte părți, avea faima
de a fi într-o ureche. Hainele îi erau făcute ferfeniță și, cu toate că
avea bani, nu-și cumpăra altele noi. Pe-nserat, cînd trecea pe străzile
orașului și-i vedea pe funcționarii elegant îmbrăcați stînd prin fața
prăvăliilor, se uita la propriu-i chip jerpelit și-i era rușine să intre. în
copilăria sa, Sarah Shepard se ocupase întotdeauna ea însăși de
cumpărarea hainelor lui, și Hugh se hotărî să se ducă în localitatea
aceea din Michigan, unde se retrăseseră ea și soțul ei, ca să-i facă o
vizită. Voia ca Sarah Shepard să-i cumpere un rînd de haine noi, dar
dorea de asemenea să stea de vorbă cu dînsa.
După cei trei ani în care colindase din loc în loc și trudise laolaltă
cu alții, ca muncitor cu brațele, Hugh nu simțea nici un îndemn mai
pronunțat care să-i hotărască drumul în viață ; dar studierea
problemelor de matematici, cu care începuse să se îndeletnicească,
spre a-și mai ușura ceasurile de singurătate și să se vindece de
meteahna visurilor, începu să aibă o înrîurire asupra caracterului său.
Socotea că, dacă o va vedea pe Sarah Shepard, va putea sta de vorbă
cu ea și să învețe cum să se poarte cu oamenii. La joagărul unde lucra,
răspundea, la observațiile întîmplătoare adresate de tovarășii săi de
muncă, prin înceata și șovăitoarea lui tără- găneală, iar trupul îi era
încă stîngaci și umbletul tîrșit, cu toate că munca și-o îndeplinea mai
repede și cu mai multă pricepere decît înainte. îmbrăcat în straie noi,
era încredințat că în prezența mamei lui adoptive va putea vorbi altfel
decît în tinerețe. Dînsa avea să ghicească schimbarea intervenită în
caracterul său și se va simți îmbărbătată de felul lui de a fi. Vor
discuta pe picior de egalitate și n-avea decît de cîștigat constatînd
respectul ce i-1 purta altcineva.
Hugh se duse la stație, să se informeze asupra costului unui bilet
pînă-n localitatea aceea din Michigan, și acolo se-ntîmplă un fapt
care-i răsturnă planurile. Pe cînd sta la ghișeu, casierul, care era și
telegrafist, căută să intre în vorbă cu el. După ce-i dădu informațiile
cerute, el ieși afară după Hugh și, în întunericul ce domnea noaptea în
stația aceea de cale ferată de la țară, cei doi se opriră în dreptul unui
vagon de marfă gol. Casierul îi povesti despre singurătatea vieții de la
oraș, spunînd că ar dori mult să se poată întoarce în locurile sale de
baștină și să se afle iarăși printre ai lui.
— Poate să nu fie mai bine la mine acasă, dar acolo îi cunosc pe
toți, zise el.
Hugh îi stîrnea interesul, cum li se întîmpla tuturor locuitorilor
acelei așezări din Indiana, și interlocutorul său spera să-1 tragă de
limbă și să afle de ce tot umbla noaptea singur, de ce întîrzia uneori
toată seara asupra cărților și socotelilor lui în cămăruța lui de la hotel
și *de ce avea atît de puține lucruri de spus tovarășilor săi. Spre a
sonda tăcerea lui Hugh, se apucă să vorbească de rău orașul în care
trăiau amîndoi.
—Ei bine, începu el, cred că înțeleg simțămintele dumi- tale. Vrei
să scapi de locul acesta. Apoi îi mărturisi pro- priile-i necazuri. Sînt
însurat. Și am deja trei copii. Aici, un om poate cîștiga mai mulți bani,
lucrînd la Calea Ferată, decît în statul meu, și viața este destul de
ieftină. Chiar azi mi s-a oferit un post într-un orășel bun, aproape de
casa mea din Ohio, dar nu-1 pot primi. Salariul e numai de patruzeci
de dolari pe lună. Orășelul îmi place, e unul dintre cele mai faine de
prin părțile din nord ale statului, dar vezi că postul nu face.
Dumnezeule, cum aș mai vrea să mă duc ! Mi-ar plăcea să trăiesc iar
printre oameni de felul celor care hălăduie prin acea parte a țării.
Funcționarul și Hugh se plimbară pe strada care ducea de la gară
pînă la strada mare. Dorind să răspundă avansurilor făcute de
interlocutorul său, dar neștiind cum să procedeze, Hugh recurse la
metoda pe care o auzise la tovarășii săi de muncă :
—Ei bine, zise el domol, hai să mergem să bem ceva.
Cei doi intrară într-o cîrciumă și stătură la tejghea. Hugh făcu un
efort grozav ca să-și înfrîngă stînjeneala. în timp ce el și funcționarul
feroviar beau pahare cu bere spumoasă, Hugh îi destăinui că și el
fusese odată lucrător la Calea Ferată și cunoaște telegrafia, dar că în
ultimii ani lucrase în alte direcții. însoțitorul său se uită la el cît de
jerpelit era îmbrăcat și dădu din cap. îi făcu semn apoi, ca pentru a-i
da de înțeles lui Hugh să iasă cu dînsul afară, în întuneric.
— Bine, bine, exclamă cînd ajunseră iarăși amîndoi afară și o
porniră pe stradă către gară. Acum înțeleg. Toată lumea e intrigată de
dumneata, și am auzit zvonindu-se fel de fel de vorbe. Nu-ți spun
nimic, dar am să fac ceva pentru dumneata.
Hugh îl însoți pe noul său amic înapoi la stație și luă loc în biroul
luminat. Feroviarul scoase o foaie de hîrtic și începu să scrie o
scrisoare.
—Am să-ți fac rost de postul acela, spuse el. Scriu reco- mandația
chiar acum, ca s-o trimit cu trenul de la miezul nopții. Trebuie să te
pui iar pe propriile-ți picioare. Am fost și eu cîndva bețivan, dar am
terminat cu toate acestea. Un pahar de bere, cînd și cînd, e tot ce-mi
mai îngădui.
Și începu să vorbească despre orășelul din Ohio, unde își
propunea să facă rost de o slujbă în stare să-1 aducă iar în rîndul
oamenilor și să-1 scape de năravul beției, și-i descrise orășelul ca pe
un rai pămîntesc, în care trăiau bărbați deștepți și clarvăzători și femei
frumoase. Hugh își reaminti deodată de vorbele pe care le auzise în
copilăria lui de pe buzele Sarei Shepard, cînd petrecea seri întregi
ascultînd-o cum îi povestea minunății despre oamenii și așezările din
Michigan și din Noua Anglie și comparînd viața de acolo cu viața
oamenilor din locurile lui de baștină.
Hugh se hotărî să nu lămurească greșeala în care căzuse noul său
prieten, socotindu-1 bețiv, și să primească ajutorul ce i-1 oferea ca să
obțină postul acela de telegrafist.
 Cei doi bărbați ieșiră din stație și stătură iarăși în întuneric.
Feroviarul se simțea ca unul căruia i se hărăzise darul de a smulge pe
un semen de-al său din bezna desperării. O mare de cuvinte se
rostogolea în valuri de pe buzele sale și el își da aerul că l-ar cunoaște
pe Hugh și că i-ar cunoaște caracterul, ceea ce era cu totul
neîntemeiat.
— Ei bine, exclamă apoi entuziasmat, vezi c-am reușit să-ți fac
trampa ? Le-am spus că ești un om de treabă și un bun telegrafist, dar
că totuși consimți să accepți postul chiar cu salariu mic, pentru c-ai
fost bolnav și, pentru moment, nu poți lucra ceva greu.
Foarte însuflețit, omul îl însoți pe Hugh în susul străzii. Era tîrziu
și luminile vitrinelor se stinseseră. Dintr-una din cele două cîrciumi
care se aflau în calea lor se înălța zvon de glasuri. Vechiul vis al
copilăriei sale, de a nimeri într-o așezare și de-a afla niște oameni în
mijlocul cărora, mulțumită simplului fapt că stătea acolo și că respira
același aer cu ei, va putea intra în cald contact cu viața, îl năpădi din
nou pe Hugh. El se opri în fața cîrciumii, să asculte vocile dinăuntru,
dar casierul îl trase de mînecă și protestă.
—Haide, haide, să te lași de asta acum, înțelegi ? îi zise și,
zgîlțîindu-1 neliniștit, îi explică iute pricina neliniștii: Bineînțeles, știu
ce-i cu dumneata. Nu ți-am mărturisit! c-am cunoscut și eu beteșugul
ăsta ? Ai dat de necazuri. Știu cum vine treaba. Mie nu-i nevoie să-mi
spui. Dacă n-ar avea necazuri, cine dintre oamenii care cunosc
meseria de telegrafist s-ar duce să muncească la joagăr ? apoi adăugă'
gînditor : în sfîrșit, să nu mai vorbim de treaba asta. Ți-am făcut
trampa... Ai să te lași, nu-i așa ?
 Hugh dădu să obiecteze și să explice că nu era dedat patimii
beției, dar omul din Ohio nici nu voia să asculte.
— în regulă, spuse el din nou, și apoi, ajunși la hotelul unde
locuia Hugh, se întoarse ca s-o ia înapoi spre stație, pentru ca să
aștepte trenul de la miezul nopții, ce avea să ia scrisoarea de
recomandare și care, credea el, va duce totodată și rugămintea de a i
se acorda un nou prilej de îndreptare unui semen, care se abătuse de
la împlinirea obligațiilor contemporane de a munci și de a propăși. Se
simțea mărinimos și tare milostiv. Totul e în regulă, dragul meu, rosti
cu însuflețire. Nu-i nevoie să-mi spui nimic. Adineauri, cînd ai venit
să mă întrebi despre costul biletului pînă la găoacea aia de așezare din
Michigan, am văzut eu că erai stînjenit. Ce-o fi cu tipul ăsta ? mi-am
zis. Și am căzut pe gînduri. Apoi am venit cu dumneata spre centru și
mi-ai oferit de îndată niște băuturică. Nu aș fi găsit în- tr-asta nimic
neobișnuit, dacă n-aș fi trecut și eu pe acolo. Dar ai să stai iar pe
propriile dumitale picioare, orășelul Bidwell, din statul Ohio, e plin
de oameni buni. la-te bine cu ei și or să te ajute, nu te vor lăsa. O să-ți
placă oamenii aceia. Trebuie să te arăți vrednic de dînșii. Locul unde
ai să lucrezi acolo e departe, afară din oraș. La o depărtare de circa o
milă, într-un fel de mică așezare numită Pickle- ville. Pe vremuri se
afla o cîrciumă acolo și o fabrică de murături, dar acum s-au dus pe
apa sîmbetei. La Bidwell n-ai să fii ispitit să decazi. Vei avea
posibilitatea să stai iar pe propriile-ți picioare. Mă bucur că m-am
gîndit să te trimit acolo.
Linia Wheeling și Lake Erie străbătea vîlceaua împădurită care
tăia de-a curmezișul șesul întins de pămînturi arabile de la
miazănoapte de Bidwell. Ea ducea cărbuni din regiunea deluroasă a
Virginiei de Vest și sud-estul statului Ohio în porturile de pe lacul
Erie și nu prea acorda importanță transportului de călători. Dimineața,
o garnitură alcătuită dintr-un vagon mixt pentru bagaje și mesagerii și
din două vagoane de călători se îndrepta spre nord și spre vest, către
lac, iar seara aceeași garnitură făcea drumul îndărăt în direcția sud-
est, către dealuri. Gara din Bidwell a acestei linii era în chip straniu
tăiată de viața orașului. Aco-
8*
1Î5
perișul nevăzut, sub care se desfășurau viața orașului și a ținutului
înconjurător, nu acoperea stația. Precum îi spusese lui Hugh
funcționarul feroviar din Indiana, gara se atla așezată într-un punct
numit de localnici Pickleville. în spatele ei se deslușea o mică clădire,
care folosea drept magazie de mărfuri, iar în apropiere erau vreo patru-
cinci case cu fața către Turner’s Pike. Clădirea fabricii de conserve,
părăsită acum și cu geamurile sparte, se înălța dincolo de șine, în fața
stației și-n preajma unui pîrîiaș ce curgea pe sub un pod și apoi mai
departe, printr-un crîng, pînă întîlnea rîul. în zilele călduroase de vară
un miros acru și înțepător se ridica din vechea fabrică, iar noaptea el
da un iz fantomatic acestei mici așezări unde viețuiau o duzină de
oameni poate.
Toată ziua și toată noaptea o tăcere intensă și stăruitoare domnea
peste Pickleville, în vreme ce la numai o milă depărtare de acolo, la
Bidwell, începeau să se simtă tresăririle vieții noi. Seara și în după-
amiezile ploioase, cînd oamenii nu puteau munci la cîmp, bătrînul
judecător Hanby trecea pe Turner’s Pike și peste podul de căruțe și
ieșea la Bidwell, unde se așeza pe un scaun în fundul drugstore-xAm
lui Birdie Spinks, și vorbea. Intrau oameni să-l asculte și ieșeau. Noi
vorbe circulau în oraș. O putere nouă care se ivea în viața americană și
în viața de pretutindeni pe lume se grefa pe vechea viață
individualistă, care trăgea să moară. Puterea cea nouă îi răscolea și-i
trezea pe oameni. Ea răspundea unei nevoi universale. Menirea ei era
de a-i unifica pe oameni, de a face să se șteargă liniile naționale, de a
călători pe sub mări și de a zbura prin aer, schimbînd întreaga lumii
față și fiecare bucată de pămînt pe care existau oameni. încă de acum,
uriașul care avea să fie rege, în locul vechilor regi, își chema servitorii
și armatele să-1 slujească. El folosea metodele vechilor regi,
făgăduind pradă și cîștig celor ce-1 vor urma. Pretutindeni trecea fără
ca nimeni să-l conteste, ocolind lumea cu privirile, înălțînd în posturi
de conducere noi categorii de oameni. Drumuri-de-fier fuseseră deja
construite peste prerie ; vaste bazine carbonifere, din care avea să fie
extrasă hrana necesară încălzirii sîn- gelui care circula prin trupul
uriașului, erau în curs de a fi date în exploatare ; zăcăminte de fier se
descopereau fără încetare ; mugetul și zăngănitul respirației
înfiorătoare a noii orînduiri, stîrnind, pe jumătate respingătoare și pc
jumătate atrăgătoare prin făgăduințele ei, care atîta amar de vreme
aveau să înnăbușe glasurile și să amăgească gîn- durile oamenilor,
toate acestea se făceau auzite nu numai la orașe, dar chiar și prin
fermele singuratice, unde binevoitorii slujitori ai noului uriaș —
ziarele și revistele — începuseră să circule în număr din ce în ce mai
mare. La Gibson viile, lîngă Bidwell, în statul Ohio, precum și la Lima
și la Finley, tot în Ohio, fură descoperite zăcăminte de petrol și de
gaze. La Cleveland, Ohio, un om precis și hotărît, numit Rockefeller 1,
cumpăra și vindea terenuri. De la început, el sluji de minune noua
orînduire și foarte curînd găsi și alții care să-1 slujească la fel. Alde
Morgan XIX XX„ FrickXXI, GouldXXII, CarnegieXXIII, VanderbiltXXIV, zeloși
curteni ai noului rege, voievozi ai noii credințe, negustori cu toții,
alcătuind un chip nou de conducători de oameni, au sfidat străvechea
lege a claselor, care îl așeza pe negustor mai prejos de meșteșugar, și
au adăugat la zăpăceala generală, asumîn- du-și aere de adevărați
creatori. Ei erau negustori ridicați în slavă și traficau cu lucruri uriașe,
cu vieți de oameni și cu mine, cu codri, zăcăminte *de gaze și de
petrol, cu fabrici și căi ferate.
Și pretutindeni în țară, prin orășelele și prin gospodăriile
fermierilor, prin metropolele ce răsăreau de-a lungul și de-a latul
pămînturilor noi, oamenii erau răscoliți și se trezeau. Gîndirea și
poezia muriră ori trecură drept moștenire asupra unor ființe slabe și
lingușitoare, devenite și ele slugile proaspetei orînduiri. Tinerii mai
serioși din Bidwell și din alte așezări americane, ai căror tați se
plimbaseră împreună în nopțile cu clar de lună pe Turner’s Pike,
discu- tind despre Dumnezeu, se duseră să urmeze școli tehnice. Tații
lor se plimbaseră și discutaseră, iar în mintea lor prinseseră să
încolțească idei. Impulsul își avea izvorul în discuțiile purtate de tații
taților lor, sub clar de lună, pe șoselele Angliei, Germaniei, Irlandei,
Franței și Italiei, iar mai înainte» sub clar de lună pe colinele Iudeii,
unde ciobanii stătuseră de vorbă, iar tineri serioși, ca loan, Matei și
Isus, prinseseră din zbor cîteva cuvinte, din care au țesut poezie ; dări
feciorii serioși ai oamenilor din Lumea nouă fură smulși din mijlocul
gîndurilor și visărilor. Din toate părțile, îi chema vocea erei noi, care
avea să făurească lucruri ce se pot pipăi. Răspundeau voioși și dădeau
buzna, să-i urmeze îndemnul. Milioane de glasuri se ridicară. Larma
deveni înfiorătoare și zăpăci mințile tuturora. în croirea căii spre noua
și mai vasta frățietate la care oamenii aveau să ajungă într-o zi, în
XIX în momentul de cotitură pe care autorul îl descrie în capitolul de față, adică în ultima
decadă a secolului al XlX-lca, compania petroliferă Standard Oii, întemeiată de John Davison
Rockefeller (1837—1913) cu aproape 20 de ani în urmă, luase proporțiile unei întreprinderi
monopoliste cu întinse ramificații.
XX-e în jurul anului 1890, John Pierpont Morgan (1837—1913) care în 1870 în-
XXItemeiase banca J. P. Morgan & Co., ajunsese un magnat a] finanțelor și începuse
XXIIsă-și întindă tentaculele asupra industriei americane a oțelului, iar Henry Clay
XXIIIFrick (1849—1919), Jay Gould (1836—1892), Andrew Carnegie (1835—1919), precum și urmașii
lui Cornelius Vanderbilt (1794—1877) deveniseră regii neîncoronați
XXIVai unor importante sectoare ale industriei metalurgice și ale rețelei de cale ferată din S.U.A.
extinderea acelor nevăzute acoperișuri ale orașelor și metropolelor ca
să acopere cerul întregii lumi, oamenii își tăiau și tăvălugeau drum
peste trupurile altora.
Și în timp ce glasurile deveneau mai zgomotoase și mai
înfierbîntate, iar abia născutul uriaș se plimba de colo- colo, încercînd
o evaluare preliminară a terenului, Hugh își petrecea zilele în liniștita
și somnoroasa stație de la Pickle- ville și căuta să-și obișnuiască
mintea cu gîndul că nici cetățenii acestei așezări, în care nimerise de
curînd, n-aveau să-1 primească în rîndurile lor. Toată ziulica sta în
strîmta odăița unde era telegraful, ori, trăgînd un cărucior de bagaje
pînă în fața ferestrei deschise a telegrafului, se lungea pe spate, cu o
foaie de hîrtie proptită de genunchi, și se adîncea în socoteli. Fermierii
care treceau pe Turner’s Pike îl zăreau acolo și vorbeau de el în
prăvăliile din oraș. „E un tip ciudat și tăcut, spuneau. Ce credeți că
pune la cale ?“
Noaptea, Hugh cutreiera străzile Bidwellului, așa cum cutreierase
străzile orășelelor din Indiana și din Illinois. Se apropia de grupurile
de oameni strînși pe la cîte un colț de stradă și apoi se depărta repede.
De-a lungul străzilor mai liniștite, cînd mergea încet pe sub copaci,
zărea femei șezînd prin case la lumina lămpii și-i era un dor năprasnic
să aibă și el o casă și o femeie a lui. într-una dintre după- amieze, o
învățătoare veni la gară, să se informeze cu privire la costul biletului
pînă la un oraș oarecare din Virginia de Vest. Cum șeful lipsea, Hugh
îi dădu el deslușirile cerute, și femeia zăbovi ca să stea de vorbă cu el.
Hugh răspunse monosilabic întrebărilor ei și peste puțin femeia plecă,
dar el rămase încîntat și în ochii săi întîmplarea luă proporțiile unei
adevărate aventuri. Noaptea o visă pe învățătoare și, cînd se trezi, își
închipui că se afla cu el în camera de culcare. întinse mîna și atinse
perna. Perna era moale și netedă, precum își închipuia că trebuie să fie
un obraz de femeie. Nu știa numele învățătoarei, dar îi făuri unul.
— Stai liniștită, Elizabeta. Nu mă lăsa să-ți tulbur somnul,
murmură el în întuneric.
într-o seară se duse la casa unde sta în pensiune învățătoarea și
rămase în umbra unui copac, pînă ce o zări ieșind și îndreptîndu-se
către strada mare. Apoi făcu un ocol și trecu pe lîngă ea pe trotuar prin
fața prăvăliilor iluminate. Nu se uită la dînsa, dar în trecere rochia ei îi
atinse brațul, și mai tîrziu fu atît de răscolit, încît nu putu să doarmă și-
și petrecu jumătate din noapte umblînd de colo-colo și gîndindu-se la
minunatul lucru ce i -se întîmplase.
La Bidwell, funcția de casier și aceea de impiegat cu mărfurile și
mesageriile al companiei de cale ferată Wheeling și Lake Erie erau
împlinite de un om cu numele de George Pike, care locuia într-una
dintre casele din preajma gării și care, în afară de slujbă, avea și o
mică fermă. Era un bărbat subțire, vioi și tăcut, cu o mustață lungă
lăsată pe oala. Atît el, cît și soția lui munceau așa cum nu mai văzuse
Hugh muncind alt bărbat și altă femeie în toată viața lui. Diviziunea
muncii între ei era bazată nu pe diferența de sex, ci pe necesitățile
momentului. Uneori, doamna Pike venea la gară să vîndă bilete, să
încarce lăzi și cufere în trenurile de călători și să predea colete grele de
mesagerii cărăușilor și fermierilor, în timp ce bărbatul ei muncea la
cîmp, pe ogorul din spatele casei, ori pregătea masa de seară ; alteori
rolurile se inversau, și Hugh n-o mai vedea pe doamna Pike cîteva zile
în șir.
în timpul zilei era puțină treabă la gară pentru Pike ori pentru
soția lui, așa că ei dispăreau. George Pike montase un întreg sistem de
sîrme și scripeți, care legau gara de un clopot mare atîrnat deasupra
casei lui; cînd venea cineva la gară, ca să primească ori să expedieze
ceva, Hugh trăgea de sîrmă și clopotul începea să bată. După cîteva
clipe, fie George Pike, fie nevastă-sa veneau fuga din casă ori de la
cîmp, rezolvau ce era de rezolvat și plecau iute îndărăt.
Zi de zi Hugh ședea la gară, pe un scaun tras în fața unui birou,
ori ieșea afară, să se plimbe în sus și în jos, pe peron. Locomotive care
tîrau după ele caravane întregi de vagoane cu cărbuni treceau țăcănind
pe lîngă el. Frînarii fluturau din mîini către Hugh, și apoi trenul
dispărea în crîngul dc-a lungul căruia se așterneau șinele. Pe Turner’s
Pike se ivea cîte o căruță scîrțîitoare cu coviltir și apoi dispărea pe
șoseaua străjuită de copaci, care ducea la Bidwell. Fermierul se
întorcea de pe leagănul căruței ca să se zgîiască la Hugh, dar — spre
deosebire de frînari — nu-i făcea semn cu mîna. Ștrengari porniți pe
aventură se iveau pe șosea venind de la oraș și se suiau, țipînd și
rîzînd, pe grinzile părăsite ale fabricii de murături de dincolo de șine,
ori se duceau să pescuiască în pîrîu, la umbra zidurilor fabricii. Vocile
lor ascuțite subliniau și mai mult singurătatea locului aceluia. Lui
Hugh, această singurătate îi deveni aproape de nesuferit. Pradă
deznădejdii, se lăsă de socotelile și de problemele oarecum fără rost,
privitoare la numărul parilor pentru garduri ce se puteau scoate dintr-
un copac, ori la numărul de șine și de eclise folosite la construirea unei
mile de linie ferată, se lăsă adică de toate aceste mărunțișuri cu care-și
ocupase mintea, și se apucă de probleme cu contururi mai palpabile,
mai precise. își aminti de o toamnă în care lucrase la tăiatul
porumbului pe întinsurile unei ferme din Illinois și, intrînd în gara,
începu să miște din brațe, imitînd mișcările pe care le face omul la
tăiatul porumbului. Se întrebă dacă nu s-ar putea construi cumva o
mașină în stare să îndeplinească această muncă și încercă să deseneze
schițe de piese ale unei asemenea ma-șini. Dîndu-și însă seama de
incompetența sa în mînuirea unei probleme așa de grele, își făcu rost
de cărți și începu să studieze mecanica. Se înscrise la cursurile unei
școli prin corespondență, înființată de cineva în Pennsyl- vania, și
lucră zile de-a rîndul spre a rezolva exercițiile pe care i Ie trimitea
directorul școlii. La rîndul lui punea întrebări și încetul cu încetul
începu să pătrundă puțin în misterele folosirii energiei. La fel ca și
ceilalți tineri din
Bidwell, începu să ia contact cu spiritul vremii, dar, spre deosebire de
ei, nu visa la o avere cîștigată peste noapte, în vreme ce ei își făureau
noi visuri lipsite de seriozitate, dînsul se căznea să extirpe înclinarea
către visare, pe care o știa că dăinuie într-însul.
Hugh pică la Bidwell pe la începutul primăverii, și în tot cursul
lunilor mai, iunie și iulie, seara, vreme de-o oră- două, liniștita gară de
la Pickleville se trezea dintr-o dată. Un oarecare procent al subitei și
aproape copleșitoarei creșteri a traficului de mesagerii, datorat coacerii
recoltei de poame și de fructe de pădure, reveni Căii Ferate Wheeling,
așa că în fiecare după-amiază o duzină de cărucioare de mesagerii,
încărcate vîrf cu lădițe de fructe, așteptau sosirea trenului ce se
îndrepta către sud.
Cînd trenul intra în gară, se aduna o mulțime de lume. George
Pike și voinica lui soție trudeau de zor, zvîrlind lădițele în vagonul de
mesagerii. Oamenii aflați prin gară săreau să le dea o mînă de ajutor.
Mecanicul cobora de pe locomotivă ca să-și mai dezmorțească
picioarele și, traver- sînd șoseaua îngustă, mergea să bea apă de la
cișmeaua din curtea lui George Pike.
Hugh ieșea în pragul oficiului telegrafic, și de acolo, de la umbră,
privea forfota de pe peron. Ar fi vrut să ia și el parte la agitația aceea,
să rîdă și să stea de vorbă cu oamenii din preajmă, să se ducă să pună
mecanicului întrebări cu privire la locomotivă și la construcția ei, să-i
ajute pe George Pike și pe nevastă-sa, ba poate să afle chiar o punte de
legătură între tăcerea lor și a lui, care să-i îngăduie a-i cunoaște mai
îndeaproape. Gîndea la toate acestea, dar rămînea în umbra ușii
telegrafului pînă cînd, la un anumit semnal al șefului de tren,
mecanicul se urca pe locomotivă și trenul se punea în mișcare,
pierzîndu-se în întunericul ce se lăsa. Cînd Hugh ieșea de la telegraf,
peronul era iarăși pustiu. în iarba de dincolo de șine și în jurul vechii
fabrici fantomatice, țîrîiau greierii. Tom Wilder, birjarul din Bidwell,
pornise spre oraș cu un călător sosit cu trenul, și praful stîrnit de
copitele cailor lui mai plutea încă în aer pe Turner’s Pike. Dinspre pata
întunecată pe care o formau copacii crescuți de-a lungul pîrîiașului de
dincolo de fabrică se auzea orăcăitul răgușit al broaștelor.
Pe Turner’s Pike, pe poteca de pe marginea șoselei, pe sub copaci, se
apropiau vreo șase tineri din Bidwell, însoțiți de tot atîtea fete. Veneau
la gară pentru că n-aveau ce face și, ca să pară că aveau un rost, se
alcătuiseră chiar în grup ca să vină, dar acum rostul pe jumătate
inconștient al acestei întovărășiri se vădea. Grupul se despărțise în
perechi și fiecare pereche se strădui să se depărteze cît mai mult de
celelalte. Una dintre perechile acelea apucă pe potecă înspre gară și se
îndreptă spre cișmeaua din curtea lui George Pike. Cei doi tineri
stăteau acolo la cișmea, rîzînd și pre- făcîndu-se că beau dintr-o cană
de tinichea, iar cînd ieșiră din nou în drum, ceilalți dispăruseră. Tăcură
deodată. Hugh se duse în capătul peronului și privi la dînșii cum
înaintau încet. Simți o groaznică gelozie față de tînărul acela care își
petrecuse brațul pe după mijlocul prietenei lui, și acesta, cînd,
întorcîndu-se, îl zări pe Hugh zgîindu-se la ei, își retrase iute brațul.
Telegrafistul o luă iute de-a lungul peronului, pînă ce ieși din
bătaia ochilor acelui tînăr, și, cînd socoti că întunericul care se întețise
îl putea ascunde, se înapoie și o luă încetișor pe potecă în urma lor. Pe
omul din Missouri iarăși îl copleși dorința arzătoare de a pătrunde în
viața celor din jur. Să fie și el un tînăr îmbrăcat cu haine bine croite,
cu guler alb scrobit, iar seara să se plimbe și el cu fete tinere, i se părea
cheia fericirii. Voia să țipe și să alerge pe poteca de lingă șosea și să-i
ajungă din urmă pe băiat și pe fată, să-i roage să-1 ia cu dînșii, sa-1
primească în rîndul lor, dar cînd se domoli acest avînt de o clipă și
reveni în oficiul telegrafic, după ce aprinse o lampă, după ce privi la
trupul său deșirat și stîngaci, nu se putu închipui devenind niciodată
cel ce ar fi rîvnit să devină. Tristețea îl copleși, și fața lui suptă,
brăzdată deja de cute adînci, se lungi și se supse și mai mult. Vechea
meteahnă a copilăriei sale, ce-i fusese sădită în suflet de cuvintele
mamei lui adoptive, Sarah Shepard, cum că un alt oraș și alți oameni îl
puteau face și pe el un altul, spălîndu-i trupul de urmele a ceea ce
socotea el a fi amprentele unei baștini inferioare, începu să se
risipească. Se căzni să uite oamenii din jur și se întoarse cu o nouă
energie la studiul problemelor din cărțile ce se îngrămădeau acum pe
masa lui. Infrînată de o continuă concentrare a minții asupra unor
lucruri din imediata apropiere, pornirea-i spre visare începu să se facă
simțită sub o înfățișare necunoscută înainte ; acum creierul său nu se
mai hîrjonea cu nori și oameni învălmășiți în mișcare, ci frămînta
mase de oțel, de lemn, de fier. Mase amorfe de materiale extrase din
pămînt și aduse de prin codri erau fasonate de mintea lui și luau forme
extraordinare. Așezat la telegraf în timpul zilei, ori cutreierînd singur
noaptea străzile Bidwellului, vedea în închipuire mii de mașini noi,
făurite de mîinile și de creierul său, exe- cutînd munci care pînă atunci
fuseseră făcute de mîna omului. Venise la Bidwell nu numai în
speranța că acolo va găsi în sfîrșit prieteni, dar și pentru că mintea lui
se trezise cu adevărat și voia să se bucure de timp liber, ca să înceapă
să făurească lucruri ce se pot pipăi, vedea. Cînd văzu că cetățenii din
Bidwell nu voiau să-1 primească să ia și el parte la viața orășelului și-
1 lăsau deoparte și pe dinafară — așa cum mica așezare numită
Pickleville, unde trăia el, se afla în afara acoperișului nevăzut al
orașului —, atunci Hugh se hotărî să încerce să-i dea uitării pe oameni
și să se afirme pe de-a-ntregul numai și numai prin munca sa.
capitolul V
Primele strădanii ale lui Hugh în domeniul invențiilor răscoliră
întreg Bidwellul. Cînd începură să umble vorbe despre aceste
strădanii, oamenii care ascultaseră cuvintele judecătorului Horace
Hanby și ale căror minți erau ațintite în toate părțile, să vadă ivindu-se
zorii noului avînt ce avea să împingă America înainte, au crezut că
descoperă în Hugh însăși întruchiparea acelor zori intrînd pe bariera
orășelului lor. Din ziua sosirii lui acolo, spre a trăi printre ei, se
stîrnise multă curiozitate prin prăvălii și prin case cu privire la străinul
ăsta înalt, slăbănog, cu glas tărăgănat, care lucra la Pickleville. George
Pike îi vorbise lui Birdie Spinks, care ținea Jmgsîore-ul, cum muncea
Hugh ziua întreagă aplecat asupra cărților și cum desena schițe ale
unor piese de mașini misterioase, schițe lăsate de el pe birou, în oficiul
telegrafic. Birdie Spinks repetase asta și altora, așa că povestea luă
proporții. Cînd Hugh se plimba seara singur pe străzi și credea că
nimeni nu-1 ia în seamă, de fapt sute de perechi de ochi curioși îl
urmăreau de pretutindeni. începu să se făurească o legendă în legătură
cu telegrafistul. Legenda făcea din Hugh o figură uriașă, a unuia care
se mișca permanent într-un plan superior aceluia în care trăiau oamenii
ceilalți. în închipuirea concetățenilor săi din orașul din Ohio, el
frămînta mereu gînduri mari, rezolva probleme enigmatice și hățoase,
toate în legătură cu noua epocă mecanică de care vorbea judecătorul
Hanby față de auditoriul său atent de la drugstore. O populație plină
de vioiciune și cu mîncărici pe limbă observa în mijlocul ei pe unul
care nu putea să vorbească și a cărui față prelungă exprima de obicei
seriozitate, iar pe un astfel de ins nu și-l putea închipui mărginindu-se
să rezolve în fiecare zi aceleași probleme minore ca și ea.
Tînărul acela din Bidwell, care, împreună cu alți tineri, venise la
gara companiei Wheeling, care văzuse trenul de seară pornind spre
sud și se întîlnise la gară cu una dintre fetele din oraș, și care, spre a
scăpa de ochii celorlalți și pentru a rămîne singur cu ea, se îndreptase
cu dînsa spre cișmeaua lui George Pike, sub pretext că-i era sete,
tînărul acela se depărtase cu fata prin amurgul serii de vară, gîn-
dindu-se la Hugh. Numele lui era Ed Hali și ucenicea la Ben Peeler,
dulgherul care-și trimisese feciorul să urmeze o școală tehnidă la
Cleveland. Voia să se însoare cu fata aceea cu care se întîlnise în gară,
dar nu vedea cum o să poată să se descurce cu leafa lui de ucenic la un
dulgher. Cînd privise înapoi și-l zărise pe Hugh stînd pe peronul gării,
își retrăsese iute brațul petrecut pe după mijlocul fetei și începuse să
vorbească :
— Știi ce, se adresase el serios prietenei sale, dacă lucrurile nu
încep să miște curînd și aici, am s-o iau din loc. Mă duc la Gibsonburg
și iau un post la sondele de petrol de acolo, asta am să fac. Trebuie să
scot de undeva mai multe parale. Oftă adînc și privi peste creștetul
fetei, undeva, în beznă. Apoi adăugă într-o doară : Se zice că te-
legrafistul acela de la gară ar pune ceva la cale. Toată lumea nu
vorbește decît de asta. Birdie Spinks pretinde că e un inventator ;
pretinde că așa i-a spus George Pike ; spune că lucrează tot timpul la
invenții noi, ca să fabrice lucruri cu mașinile ; faptul că se dă drept
telegrafist e numai așa... o păcăleală. Unii cred c-a fost poate trimis
aici ca să vadă dacă e rost de instalat o fabrică în stare să realizeze una
dintre invențiile sale, c-a fost trimis de niște oameni bo- gați, poate din
Cleveland ori din vreun alt loc. Toți cică pun rămășag precum c-or să
fie aici, la Bidwell, foarte curînd, fabrici. Tare aș vrea să știu. Nu
vreau s-o iau din loc, dacă nu e nevoie, dar trebuie să fac rost de mai
multe parale. Ben Peeler n-are să-mi mărească niciodată leafa, ca să
mă pot însura sau încerca altceva. Tare aș vrea să-1 cunosc pe tipul ăla
de-acolo, ca să-1 pot întreba direct ce se aude. Se spune că-i șmecher.
Cred că nu mi-ar destăinui nimic. Tare aș vrea să fiu și eu destul de
deștept, ca să inventez ceva și poate să devin bogat. Tare aș dori să fiu
un tip așa cum se spune că-i el.
Ed Hali își petrecu iarăși brațul pe după mijlocul fetei și se
depărtă. Uită de Hugh și se gîndi la sineși, la dorința de a se însura cu
fata al cărei trup se cuibărea lingă al lui, la felul în care voia ca ea să
fie cu totul a sa. Vreme de cîteva ceasuri ieși din raza influenței
crescînde pe care Hugh o exercita asupra gîndirii colective a orașului
și se pierdu în încîntarea imediată a îmbrățișărilor.
 Și în timp ce el se descătușa de sub înrîurirea lui Hugh, alții
cădeau pradă ei. Seara, pe strada mare, toată lumea se complăcea în
speculații privitoare la scopul venirii la Bidwell a omului ăstuia din
Missouri. Cei patruzeci de dolari pe lună, pe care i-i plătea compania
Wheeling, nu se putea să-1 fi ispitit pe un atare om. Erau siguri de
asta. Steve Hunter, fiul bijutierului, se întorsese în oraș după absol-
virea cursurilor unei școli comerciale la Buffalo, în statul New York,
și, auzind cele ce se vorbea, ciuli urechea. Steve avea firea ageră a
omului de afaceri și se hotărî să întreprindă cercetări. Totuși, nu era în
caracterul lui Steve să ia taurul de coarne, fiind și el sub impresia
zvonului care circula la Bidwell, că Hugh ar fi fost trimis acolo de
către cineva, poate de un grup de capitaliști care aveau de gînd să des-
chidă fabrici în orașul lor.
Hotărîrea lui Steve fu să nu precipite lucrurile. La Buf- falo, unde
urmase școala comercială, întîlnise o fată al cărei tată, E. P. Horn, era
proprietarul unei fabrici de săpun ; se împrietenise cu ea la biserică și
făcuse cunoștință cu tatăl ei, fabricantul de săpun ; tatăl era un om
încrezut și cu spirit pozitiv, el fabrica un produs căruia îi făcea
reclamă sub numele de Săpunul Horn, prietenul gospodinei, și avea
idei proprii privitoare la felul cum se cuvine să se prezinte un tînăr și
cum trebuie să-și croiască drum în lume ; fusese bucuros să stea de
vorbă cu Steve. El îi povestise fiului de bijutier din Bidwell cum își
înjghebase propria-i fabrică, doar cu puțini bani, și cum de reușise și-i
dăduse lui Steve multe sfaturi practice, relativ la organizarea
societăților, îi vorbise pe larg de importanța unui lucru numit dreptul
de control.
— Cînd ai să fii gata să pornești o afacere pe cont propriu, nu uita
acest detaliu, spuse el. Poți vinde acțiuni și împrumuta bani de la
bancă, cît mai mult, dar să nu renunți la control. Agață-te de acesta.
Așa am reușit eu. Am păstrat întotdeauna controlul.
Steve voia să se însoare cu Ernestine Horn, dar simțea că trebuie
să dovedească ceea ce e în stare să facă în postura de om de afaceri,
mai înainte de a încerca să se vîre într-o familie atît de avută și de
luată în seamă. Cînd se înapoie în orașul său natal și auzi cele ce se
vorbeau despre Hugh McVey și despre geniul inventiv al acestuia, își
aminti cuvintele fabricantului de săpun referitoare la control și și le
repetă. într-o seară, el o apucă pe Turner’s Pike și se opri la adăpostul
întunericului în preajma vechii fabrici de murături. îl zări pe Hugh
lucrînd în oficiul telegrafic la lumina unei lămpi și fu impresionat.
„Am să stau în umbră și am să văd ce anume pune la cale, își spuse.
Dacă are în minte o invenție, voi înființa o societate. Adun bani și
instalez o fabrică. Lumea de aici o să se dea tumba ca să se vîre la așa
ceva. Nu cred să-1 fi trimis nimeni încoa. Pun rămășag că nu e decît
un inventator. Ăștia-s totdeauna bizari. Am să tac chitic și am să-mi
pîndesc norocul. Dacă e vorba să înceapă ceva, eu am să încep cu el.
Am să încep și am să obțin controlul, asta am să fac, am să obțin con-
trolul/4
în ținutul ce se întindea departe, către nord, dincolo de îngusta
verigă de ferme mărunte care cultivau fructe de pădure, se aflau alte
ferme — mai mari. Pămîntul pe care îl cuprindeau acelea era bogat și
da recolte îmbelșugate. Suprafețe mari erau plantate cu varză, pentru
care cultivatorii își asiguraseră piețe de desfacere la Cleveland, Pitts-
burg și Cincinatti. Bidwell era adesea poreclit în derîdere Cabbegeville
x
, de către cetățenii orașelor învecinate. Una dintre cele mai întinse
culturi de varză aparținea unuia cu numele de Ezra French și era
așezată pe Turner’s Pike, la peste două mile de oraș și la vreo milă
dincolo de gara Wheeling.
în serile de primăvară, cînd în jurul gării se lăsa întunericul și cînd
tăcerea se încărca de mireasma plantelor tinere și a țarinei cu brazdele
proaspăt răsturnate de plug, Hugh se ridica de pe scaun, părăsea
oficiul telegrafic și se plimba prin beznă. Mergea pe Turner’s Pike
spre oraș, zărea grupuri de oameni în picioare pe trotuar în fața
prăvăliilor și vedea fete tinere plimbîndu-se la braț pe stradă, și se
înapoia apoi la gară, cufundîndu-se în tăcere. Căldurile dorinței
începuseră să se strecoare în trupul lui deșirat și de obicei rece. Veniră
ploile de primăvară și suflau vînturi slabe dinspre regiunea deluroasă.
într-o seară, cînd lucea luna, ocoli vechea fabrică de murături și ajunse
la pîrîul care murmura pe sub sălcii plîngătoare. Stînd așa în umbra
deasă a zidurilor fabricii, încercă să se imagineze pe sine sub chipul
cuiva care devenise deodată bine lagat, grațios și sprinten. Era lîngă
pîrîu o tufă, și mîinile lui puternice o înșfăcară, smulgînd-o afară cu
rădăcină cu tot. Pentru o clipă, puterea ce-o avea în brațe și în umeri îl
umplu de o intensă satisfacție virilă. Se gîndi cu cîtă putere ar putea
strînge la pieptul său un trup de femeie, și scînteile focului primăverii
care îl atinseseră se prefăcură în vîlvătaie. Se simți ca renăscut și
încercă să sară sprinten și grațios peste rîu, dar se poticni și căzu în
apă. Apoi se înapoie potolit
* în traducere : Orașul verzelor. la gară și încercă iarăși să se adîncească în
studierea problemelor peste care dăduse în cărți.
Ferma lui Ezra French se afla pe Turner’s Pike, la vreo milă de
gara Wheeling, și cuprindea două sute de acri de pămînt, dintre -care
cea mai mare parte cultivați cu varză. Varza era o cultură avantajoasă,
pentru care nu trebuia mai multă grijă decît pentru porumb, dar
plantatul ei cerea o muncă groaznic de grea. Mii de răsaduri, ce
fuseseră sădite sub formă de sămînță în răsadnițele din spatele șurii,
trebuiau transplantate aici cu multă atenție. Răsadurile erau gingașe și
trebuiau să fie mînuite cu prudență. Cine lucra la așa ceva se tîra încet
și anevoios înainte, și din șosea arăta ca o fiară rănită căznindu-se să-și
facă drum spre vizuina din pădurea îndepărtată. Se tîra înainte puțin,
apoi se oprea și se cocoloșea ca o minge. Apucînd răsadul ce fusese
lăsat să cadă pe sol de către alte mîini, făcea o gaură în pămîntul
moale, cu o săpăligă mică, triunghiulară, și cu palmele îngrămădea
pămîntul în jurul firavelor rădăcini ale răsadului. Apoi se tîra mai
departe.
Ezra, cultivatorul de varză, venise în Vest dintr-unul din statele
Noii Anglii și se îmbogățise destul de mult, dar nu voia să folosească
munca plătită Ia plantarea răsadurilor, și toată treaba era efectuată de
către fiii și fiicele lui. Era un om scund și bărbos, care își frînsese
piciorul în tinerețe, căzînd din podul unui grajd. Cum nu se mai
îndreptase ca lumea după aceea, personal nu putea risipi decît puțină
sudoare și umbla șchiopătînd din greu. în ochii oamenilor din Bidwell
trecea drept un fel de mucalit, și iarna venea în fiecare după-amiază ca
să stea prin prăvălii și să istorisească povești pipărate, în privința
cărora ajunsese faimos. Cînd sosea însă primăvara, el devenea nespus
de harnic și se purta ca un tiran atît în casă, cît și pe ogor. Cît ținea
răsăditul verzei, își trata fiii și fiicele ca pe niște robi. Seara, cînd
răsărea luna, îi silea să se întoarcă la cîmp îndată după cină și să
trudească pînă în miez de noapte. Și ei se duceau îmbufnați și tăcuți,
fetele tîrșindu-și pașii, făcînd să le pice răsadurile din coșurile purtate
pe braț, iar băieții tîrîndu-se în urma lor, culegînd și plantînd
răsadurile. Prin amestecul de lună și de beznă micul pîlc de făpturi
brăzda încet cîmpurile lungi. Ezra înhăma un cal la căruță și aducea
răsaduri de la răsadnița din spatele șurii. Bătea drumul dus și întors,
înjurînd la orice încetinire a muncii. Cînd nevastă-sa, o femeie mică,
bătrînă și obosită, își termina treburile de seară pe acasă, o silea să
vină și ea la cîmp.
— Haide, haide, îi spunea aspru, e nevoie de brațe acolo, afară.
Cu toate că avea depuse cîteva mii de dolari la banca din Bidwell
și poseda ipoteci asupra a două-trei ferme din împrejurimi, lui Ezra îi
era teamă de sărăcie și, spre a-și ține familia înhămată la muncă,
pretindea că-i gata-gata să-și piardă întreaga avere.
— Acum avem ocazia să ne salvăm, declara el. Trebuie să
reușim să obținem o recoltă mare. Dacă nu muncim din greu acum, o
să murim de foame.
Atunci cînd. la cîmp fiii săi nu se mai puteau tîrî fără a-și mai
trage sufletul o clipă și cînd se ridicau în picioare, să-și mai întindă și
ei trupurile istovite, bătrînul se proptea de gardul de la capătul
cîmpului și înjura.
—Ia te uită la gurile pe care trebuie să le hrănesc, pu- turoșilor !
țipa. Dați-i zor cu treaba. Nu mai trîndăviți. Peste două săptămîni va fi
trecut vremea răsăditului și atunci o să vă puteți odihni. Acum fiecare
răsad pe care-1 vîrîm în pămînt ne ajută să scăpăm de ruină. Dați-i
zor, dați-i zor. Nu stați la trîndăveală.
în primăvara celui de-al doilea an petrecut de Hugh la Bidwell, se
învățase să meargă deseori seara să observe cum lucrau sub clar de
lună răsăditorii pe ferma lui French. Se ferea să fie văzut, ascunzîndu-
se într-un ungher de gard în spatele unor tufișuri și privea lucrătorii.
Uitîndu-se la acele siluete diforme, care se tot tîrau încet înainte, și la
auzul vorbelor de îndemn ale bătrînului care le mîna ca pe vite, inima
lui se strîngea și ar fi vrut să protesteze, în lumina difuză apăreau
atunci și siluetele încet mișcătoare ale femeilor, urmate de cele
tîrîtoare și cocoloșite ale bărbaților. înaintau spre el de-a lungul
rîndului lung, furișîn- du-se în cîmpul lui vizual ca niște animale
grotești și schi- loade, minate din urmă, spre îndeplinirea unei
groaznice misiuni, de vreun zeu al nopții. Vedea înălțîndu-se cîte un
braț. Apoi brațul acela cobora iute. Săpăliga triunghiulară mușca
pămîntul. Ritmul lent al omului ce se tîra era în-
9 — Sînt un nătărău
129
trerupt. Omul întindea mina liberă spre răsadul ce zăcea pe jos» în fața
sa, și-1 vîra în gaura pe care o făcuse săpă- liga. Cu degetele îndesa
pămînt în jurul rădăcinilor răsadului și apoi relua mersul tîrșit înainte.
Băieții lui French erau patru la număr. Cei doi mai mari munceau în
tăcere. Mezinii, însă scînceau. Tustrele fetele și mama se îndeletniceau
cu răspîndirea răsadurilor, și cînd ajungeau la capătul unui rînd se-
ntorceau în loc și o porneau din nou prin întuneric.
— Am să mă las de robia asta, zise unul dintre băieții mai
micșori. Am să-mi caut o slujbă la oraș. Sper că-i adevărat ce se spune,
că au să apară fabrici pe la noi.
Cei patru tineri ajunseră la capătul rîndului și, fiindcă Ezra nu se
vedea, poposiră o clipă în apropierea gardului ce-1 ferea de vederea lor
pe Hugh.
—Mai bine aș fi un cal sau o vacă decît ce sînt, continua glasul ce
se plîngea. La ce folos să exiști, dacă trebuie să muncești în halul ăsta ?
Pentru o clipă, la auzul glasurilor lucrătorilor care se văicăreau,
Hugh simți nevoia să se ducă spre ei, cerîndu-le de-a dreptul să-1 lase a
le fi părtaș la muncă. Apoi îl bătu un alt gînd. Siluetele tîrîtoare intrară
în bătaia ochilor săi. Nu mai auzea acum vocea celui mai mic dintre
băieții lui French, vocea aia care părea să iasă din pămînt. Ritmica
mișcare, ca de mașină, a trupurilor răsăditorilor, îi sugeră vag posi-
bilitatea făuririi unei mașini care să îndeplinească ea munca făcută de
aceste brațe. Mintea lui se agăță cu rîvnă de acest gînd și dînsul parcă
se simți ușurat. Fusese în acele siluete tîrîtoare și în clarul de lună din
care izbucneau vocile ceva care începuse să stîrnească în mintea lui
aceeași pîlpîitoare stare de visătorie în care își petrecuse atîția din anii
copilăriei. A se concentra asupra făuririi unei mașini de răsădit
prezenta cu mult mai puține primejdii. Lucrul se integra în ceea ce îi
descrisese atît de adeseori Sarah Shepard ca fiind un fel de viață
sănătos. Pe cînd se înapoia la gară, bîjbîind prin întuneric, Hugh
reflectă la toate acestea și hotărî că voința de a deveni inventator ar
însemna felul cel mai sigur de a păși pe calea pe care se tot străduia să
o afle, a progresului.
Ideea de a inventa o mașină care să efectueze munca să- vîrșită de
oamenii pe care îi văzuse la cîmp puse stăpînire
pe el. Toată ziua nu făcea decît să se gîndească la asta. O dată
înșurubată în mintea lui, această idee îi punea la înde- mînă un obiect
concret asupra căruia să-și concentreze atenția. Nu înaintase chiar de
ajuns în studierea mecanicii, de care se apucase mai degrabă ca amator,
ca să se simtă în stare să ia asupră-și construirea propriu-zisă a unei
atari mașini, dar socotea că impedimentul va putea fi înlăturat prin
răbdare și prin experimentarea cu combinații de roți, angrenaje și piese
fasonate din lemn. Cumpără un ceasornic ieftin de la magazinul de
bijuterii al lui Hunter și petrecu zile întregi demontîndu-1 și montîndu-
1 la loc. Abandonă rezolvarea problemelor de matematică și comandă
cărți noi, care descriau tehnica construcției de mașini. De la o vreme,
puhoiul de invenții proaspete, care avea să schimbe atît de radical
metodele de cultivare a solului în America, începuse să se întindă
pretutindeni în țară, iar utilaje agricole noi și ciudate fură descărcate la
rampa magaziei de mărfuri din Bidwell a Căii Ferate Wheeling. Hugh
văzu acolo o seceră- toare, o mașină de cosit fînul și o unealtă stranie,
cu rît lung, menită să scoată cartofii din pămînt într-un chip foarte
asemănător aceluia folosit de porcii care cotrobăie cu rîtul după
rădăcini. Le studie pe toate cu atenție. Pentru o vreme, mintea lui Hugh
nu mai fu arsă de dorul de a stabili contacte omenești cu semenii săi și
se mulțumi în a rămîne © figură izolată, absorbită de munca propriei
sale gîndiri trezite la viață.
Un lucru absurd și amuzant se petrecu. După ce i se năzări ideea
de a născoci o mașină de plantat răsaduri, se duse în fiecare seară să se
pitească în tufișul de la capătul gardului, spre a urmări cum muncea
familia French. Adîncit în observarea mișcărilor mecanice ale
oamenilor care se tîrau acolo peste cîmp, în bătaia lunii, el uita că era
vorba de niște ființe omenești. După ce-i vedea înaintînd către el, în-
torcîndu-se la capătul rîndului și tîrîndu-se iarăși îndărăt, prin lumina
încețoșată care-i amintea de zările estompate ale meleagurilor natale de
lîngă fluviul Mississippi, se simțea cuprins de dorința de a se tîrî și el în
urma lor, încercînd să le imite mișcările. Anumite probleme complexe
de mecanică, ce-i și veniseră în minte în legătură cu proiectata mașină,
socotea că ar putea fi mai bine înțelese, dacă ar reuși să încorporeze
trupului său ritmul și mișcările necesare plantării. Buzele lui începură
astfel să îngîne cuvinte și, ieșind din ascunzătoarea unde se pitise,
prinse a se tîrî peste cîmp în urma băieților lui French.
— Mișcarea coborîtoare va merge așa, murmură el și, ri- dicînd
brațul, îl învîrti în aer, pe deasupra capului.
Pumnul lui coborî apoi în pămîntul moale. Uitase cu de- savîrșire
de rîndurile de răsad nou și se tîra brambura peste ele, strivindu-le în
pămîntul moale peste care călca. Se opri locului și-și flutură brațul în
aer. încerca să stabilească o legătură între brațul său și brațele mașinii
pe care o făurea mintal. Ținînd țeapăn în față unul dintre brațe, și-1
agita pe celălalt în sus și în jos.
—Mișcarea o să fie mai scurtă decît asta. Mașina va trebui să fie
scundă. Roțile și caii or să umble pe făgașurile dintre rînduri. Roțile e
nevoie să aibă lărgime, ca să se asigure astfel tracțiunea. Am să cuplez
la roți ca să obțin puterea cerută de mecanism, rosti el cu glas tare.
Apoi Hugh se ridică în picioare și stătu așa în largul o- goarelor de
varză, sub clar de lună, tot învîrtind țeapăn brațele de sus în jos.
înălțimea deosebită a trupului și brațele sale erau accentuate de lumina
șovăitoare și difuză. Simțind o prezență stranie, cei ce răsădeau săriră
în picioare și începură să asculte și să se uite la el. Hugh înaintă către
cei ce-l priveau, continuînd să murmure cuvinte și să-și agite brațele.
Pe oamenii de pe cîmp îi apucă groaza. Una dintre fete țipă și o luă
razna la fugă peste ogoare, iar celelalte o urmară, țipînd.
—Stați ! Nu fugiți ! strigă cel mai mare dintre băieții lui French,
dar apoi și el, dimpreună cu frații lui, o luară la fugă.
La auzul acelor voci, Hugh se opri și privi în jur. Cîmpul era
pustiu. Se pierdu iarăși în hățișul calculelor lui mecanice. Apoi o apucă
înapoi pe șosea, spre gara Wheeling și spre biroul de telegraf, unde
lucră jumătate de noapte la o primitivă schiță a pieselor mașinii sale de
răsădit, ignorînd cu desăvîrșire că reușise să creeze un mit care avea să
se răspândească în întreaga regiune. Băieții și fetele lui French mărtu-
risiră sus și tare că o stafie trecuse prin cîmpul de varză și că-i
amenințase cu moartea, dacă nu o iau din loc și dacă nu renunță să mai
muncească nopțile. Ezra French, care nu zărise vedenia și nu crezu
povestea, bănui o împotrivire din parte-le. înjură. Amenință întreaga
familie cu foamete. Declară că se ticluise o minciună spre a-1 înșela și
trăda pe el.
Fapt e însă că munca de noapte încetă la ferma lui French.
Povestea fu istorisită și în Bidwell. întrucît întreaga familie, cu excepția
lui Ezra French, jura că întîmplarea este adevărată, aproape toată lumea
o crezu. Tom Foresby, un vechi cetățean al orașului și care credea în
spiritism, susținu că-1 auzise pe taică-său spunînd pe cînd trăia că pe
unde era acum Turner’s Pike în vremuri de demult fusese un cimitir
indian.
Ogoarele de varză ale fermei French dobîndiră o faimă locală. în
decurs de un an, alți doi oameni declarară că zăriră umbra unui indian
uriaș dansînd și cîntînd cîntece de jale în bătaia lunii. Băieți de la țară,
care veniseră pentru cîte o seară la oraș și se întorceau noaptea spre
casele lor răzlețe, își mînau caii la galop atunci cînd treceau prin
dreptul fermei. Și după ce o lăsau mult în urmă, flăcăii răsuflau ușurați.
Cu toate că nu încetă să înjure și să amenințe, de atunci încolo
Ezra nu mai reuși să-și înduplece familia de a mai ieși noaptea la cîmp.
Povestea cu stafia, le spunea el tuturora la Bidwell, fusese născocită de
către lenevoșii săi fii și de fiicele sale, și îi năruise orice posibilitate de
a mai cîștiga un ban cinstit cu exploatarea fermei.
capitolul VI
 Steve Hunter hotărî că bătuse ceasul ca să întreprindă ceva întru
trezirea orașului său natal. Chemarea vîntului de primăvară, ca și la
Hugh, deșteptă ceva într-însul. Adierile primăverii veneau de undeva
din sud, aducînd ploaie urmată de zile frumoase și călduroase. Prigorii
săltau voioși pe pajiștile din fața caselor înșirate de-a lungul străzilor
mai acătării din Bidwell și aerul era iarăși îndulcit de mireasma
stăruitoare a pămîntului proaspăt răscolit de brazda plugului. Steve se
plimba în serile de primăvară, la fel ca și Hugh, singur pe străzile
umbratice, abia luminate, ale cartierelor elegante, dar el nu încerca să
sară cu stîngăcie peste pîraie în întuneric, ori să smulgă tufele din
rădăcini, și nici nu-și irosea timpul, visîn- du-se un tînăr chipeș, bine
legat și frumos.
înainte de realizarea marilor sale succese în cîmpul industrial,
Steve nu se bucurase de prea multă stimă în orașul său natal. Fusese un
tînăr gălăgios și încrezut, grozav de răsfățat de către tată-său. Cînd
împlinise vîrsta de (doisprezece ani, apăruseră pentru prima oară acele
așa-numite biciclete de siguranță, și multă vreme fu în întreg orașul
singurul posesor al unei ase- tnenea biciclete. Seara, umbla cu ea în sus
și în jos pe strada mare, speriind caii și stîrnind invidia celorlalți băieți.
învăță să umble fără a ține mîinile pe ghidon și ceilalți copii se apucară
să-i zică Hunter Șmecherul, iar mai tîrziu, întrucît purta gulere albe,
scrobite, ce i se răsfrîngeau pe grumaz, îi dădură un nume de fată.
„Hello, Susan, strigau ei, vezi să nu cazi și să-ți boțești hainele."
în primăvara în care avea să înceapă marea sa aventură industrială,
Steve se simți îndemnat de vînturile blînde ale anotimpului să viseze în
felul lui. Cutreierînd străzile, ferin- du-se de ceilalți tineri și tinere, și-o
amintea pe Ernestine, fiica fabricantului de săpun de la Buffalo, și se
gîndea mult la semeția casei masive de piatră, în care trăia împreună cu
tatăl ei. Trupul îi ardea de dorința după dînsa, deși aprinderea asta era
un lucru care avea leac. Modul de a dobîndi o situație financiară care
să-i îngăduie a o cere în căsătorie era însă o treabă cu mult mai
spinoasă. Din ziua în care se înapoiase de la școala comercială, ca să
trăiască în orășelul său natal, stabilise în taină și cu prețul a două rochii
noi, de cîte cinci dolari fiecare, o legătură fizică între el și o fată numită
Louise Trucker, al cărei tată era muncitor cu brațele. Contactul acesta îi
îngăduia să-și păstreze mintea liberă pentru alte treburi. Avea de gînd
să devină fabricant, primul fabricant din Bidwell, năzuia,să ajungă
fruntaș al noii mișcări care se întindea cu repeziciune de la un capăt al
țării la altul. Plănuise ceea ce voia să facă și, pentru a-și înfăptui
planurile, nu mai lipsea decît un singur lucru, și anume, să găsească
ceva de fabricat. Alesese mai întîi, cu mare grijă, o seamă de oameni pe
care avea de gînd să-i invite a participa la întreprinderea lui. Aceștia
erau : John Clark, bancherul; propriul său tată, bijutierul E. H. Hunter ;
Thomas Butterworth, fermierul cel bogat, și țînărul Gordon Hart, care
deținea funcția de ajutor de casier la bancă. De o lună începuse să le
dea a înțelege că în curînd urma să se întîmple un lucru enigmatic și
important. Cu excepția tatălui său, care avea o nemărginită încredere în
deș- teptăciunea și iscusința fiului, oamenii pe care el ar fi vrut să-i
impresioneze fură numai amuzați. într-o zi, Thomas But- terworth intră
la bancă și discută treaba aceasta cu John Clark.
—Tînărul ăsta obraznic a fost întotdeauna un șmecher și un
lăudăros, zise el. Oare ce-o fi puriînd la cale acum ? Ce tot insinuează
și tot șoptește ?
Plimbîndu-se pe strada mare din Bidwell, Steve începu să-și ia
acel aer de superioritate care mai tîrziu avea să-1 facă atît de respectat
și de temut. Trecea grabnic pe uliță cu o privire deosebit de
pătrunzătoare și foarte absorbit. Privea la concetățenii săi ca prin ceață,
iar uneori nu-i vedea de loc. în mers, scotea din buzunar unele hîrtii, pe
care le citea în pripă și apoi iute le vîra la loc. Dacă totuși catadicsea să
se oprească — poate cu careva care-1 cunoscuse din copilărie —, era în
felul lui de a vorbi o bunăvoință îndeaproape înrudită cu condescen-
dența. într-o dimineață de martie, pe trotuarul din fața poștei, îl întîlni
pe Zebe Wilson, pantofarul. Steve se opri și zîmbi.
— Apoi, bună dimineața, domnule Wilson, zise el, cum mai stau
lucrurile cu calitatea pielii pe care ți-o procuri acum de pe la tăbăcării ?
Zvonul acestui bizar chip de a da binețe se răspîndi printre
negustori și meseriași. „Oare ce-o mai fi punînd la cale ? se întrebară
ei. Auzi, să vorbească așa tocmai cu domnul Wilson ! Ce o fi avînd de
împărțit obraznicul ăsta cu Zebe Wilson ?“ în după-amiaza zilei
aceleia, patru angajați de prin prăvăliile care se înșirau pe strada mare
și, pe deasupra, și Ed Hali, ucenicul dulgherului, care era liber o
jumătate de zi din pricina ploii, hotărîră să cerceteze ce și cum. Unul
cîte unul o luară pe Hamilton Street pînă la atelierul lui Zebe Wilson și
intrară, ca să repete felul de a da binețe al lui Steve Hunter.* „Apoi,
bună ziua, domnule Wilson, spuseră ei, cum mai stau lucrurile cu
calitatea pielii pe care ți-o procuri acum de pe la tăbăcării ?“ Ed Hali,
ultimul dintre cei cinci care păși în prăvălie ca să repete ceremonios
această politicoasă întrebare, abia scăpă cu viață. Zebe Wilson zvîrli
după el cu un ciocan de cizmărie, care trecu prin geamul de sus al ușii
atelierului.
într-un rînd, cînd Tom Butterworth și John Clark, bancherul,
tocmai comentau aerul important pe care și-1 luase tînărul și se
întrebau, pe jumătate indignați, la ce anume se referea cînd șoptea
vorbe privitoare la nu știu ce lucru tare însemnat ce urma să se
întîmple, Steve se ivi pe strada mare și trecu prin fața intrării principale
a băncii. Atunci John Clark îl chemă înăuntru. Cei trei se uitară unul la
altul, și feciorul bijutierului își dădu seama că atît bancherul, cît și
fermierul cel bogat făceau haz pe socoteala ifoselor sale. Și în clipa
aceea el se dovedi a fi ceea ce mai tîrziu întregul Bidwell avea să
admită că era — și anume, un om care știa să mînuiască oamenii și
afacerile. Neputîndu-și, în acel moment, sprijini pe nimic ifosele, el se
hotărî să recurgă la un bluf. Făcîndu-le semn cu mîna, și cu aerul de a
ști precis ceea ce face, îi conduse pe cei doi bărbați în încăperea din
spate a băncii și închise ușa ce dădea spre sala cea mare, unde intrau
clienții. „Ai fi zis că era proprietarul băncii", declară mai tîrziu, cu o
notă de admirație în glas, John Clark, cînd îi povesti tînărului Gordon
Hart cele întîmplate în cămăruța dosnică.
Steve îndată se avîntă și le spuse tot ce avea de spus celor doi mari
bogătași ai orășelului.
— Ei bine, ascultați la mine, dumneavoastră doi, începu el cu
seriozitate. Am să vă spun ceva, dar nu trebuie să suflați nimănui nici
un cuvînt.
Apoi se îndreptă spre fereastra care da către o alee și privi în jur,
ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva, după care se așeză pe
fotoliul ocupat de obicei de John Clark, cu prilejul rarelor împrejurări
în care se întruneau membrii consiliului de administrație al băncii din
Bidwell. Steve privi peste capetele celor doi bărbați, care, fără voia lor,
începuseră să fie impresionați.
—Ei bine, reluă el, e un tip acolo la Pickleville. Poate ați auzit
unele vorbe despre el. E telegrafist acolo. Poate ați auzit că tot lucrează
la niște schițe de piese de mașini. Cred că toata lumea din oraș se
întreabă ce-o fi puriînd la cale.
Steve le aruncă o privire celor doi bărbați, apoi se ridică de pe
scaun și începu să se plimbe nervos prin cameră.
—Tipul acela e omul meu. Eu l-am pus acolo, declară el. N-aveam
de gînd să divulg acest lucru încă nimănui.
Cei doi bărbați dădură din cap și Steve se pierdu în povestea
născocită de închipuirea lui. Nu-1 stînjenea de fel faptul că tot ce le
spunea era neadevărat. Și se apucă să-i dojenească pe cei doi
interlocutori ai săi.
— Hm, bănuiesc totuși că am greșit într-o anumită privință*
recunoscu el. Omul meu a pus la punct o invenție care va aduce
beneficii de milioane celor care or participa Ia exploatarea ei. Am și
luat legătură cu niște mari bancheri din Cleveland și Buffalo. Urmează
a fi clădită o fabrică mare, dar vă dați și dumneavoastră seama, sînt
născut aici. De mic copil aici am fost crescut.
însuflețit, tînărul se avîntă într-o descriere a spiritului noilor
timpuri. Și prinzînd curaj îi certă pe ceilalți doi.
— Știți prea bine că răsar fabrici pretutindeni, în tot cuprinsul
statului nostru, spuse. Cînd oare o să se trezească Bidwellul ? Vom
avea oare și aici fabrici ? Știți bine că nu, iar eu îmi dau seama de ce.
Fiindcă un om ca mine, crescut aici, trebuie să caute bani în altă parte,
ca să-și pună planurile în aplicare. Dacă v-aș propune dumneavoastră
să mi-i dați, m-ați lua în derîdere. în cîțiva ani, v-aș putea umple de mai
multe parale decît ați cîștigat în toată viața dumneavoastră, dar la ce să
mai vorbim ? Eu sînt Steve Hunter ; mă știți de cînd eram țînc. M-ați
lua în derîdere. Ce rost ar avea să vă dezvălui planurile mele ?
Steve făcu un gest ca și cum ar fi dat să plece, dar Tom
Butterworth îl apucă de braț și-1 pofti să ia loc pe un scaun.
— Acum, spune-ne ce intenții ai, îi spuse și la rîndul lui se
indignă. Dacă ai ceva de fabricat, poți găsi sprijin și aici, ca și oriunde
altundeva, protestă el.
Era convins că fiul bijutierului spunea adevărul. Nici prin gînd nu-
i trecea că un tînăr din Bidwell ar îndrăzni să-i mintă de la obraz pe doi
oameni cu vază ca John Clark și ca el.
— Fă bine de-i lasă în pace pe bancherii ăia de la oraș, îi ceru el
autoritar. Spune-ne nouă ceea ce ai de spus. Dă-i drumul !
în cămăruța tăcută privirile celor trei bărbați se înfruntară. Tom
Butterworth și John Clark începură, la rîndul lor, să viseze. își amintiră
de poveștile ce le auziseră despre averi mari, adunate la repezeală, de
către oameni care dispuneau de noi și prețioase invenții. Țara vuia pe
atunci de asemenea legende. Ele zburau în toate părțile, purtate de te-
miri-ce vînt. Amîndoi își dădură numaidecît seama că atitudinea lor
față de Steve fusese greșită. Și ar fi fost dornici să-1 cîștige. îl
chemaseră la bancă, să-1 muștruluiască și să-și rîdă de el. Acuma le
părea rău. în ceea ce-1 privea, Steve nu dorea decît să scape, să fie
singur și să cugete. O expresie de om jignit i se putea citi pe față.
— Bine, bine, zise el. Eu unul m-am gîndit să ofer o șansă celor
din Bidwell. Există trei-patru oameni aici. Am stat de vorbă cu
dumneavoastră cu toții și v-am dat a înțelege că mijește ceva, dar
deocamdată nu sînt în măsură să spun ceva mai precis.
Văzînd în ochii interlocutorilor săi o expresie plină de respect,
Steve prinse curaj.
— Am de gînd să convoc o întrunire de îndată ce lucrurile vor fi
coapte, adăugă el solemn. Dumneavoastră doi să faceți ceea ce am
făcut și eu. Să vă țineți gura. Nu care cumva să-1 deranjați pe
telegrafist, și să nu vorbiți nimănui despre asta. Dacă sînteți serioși, vă
voi da prilejul să vă curgă banii cu duiumul, să aveți mai mulți decît ați
visat vreodată, dar numai că nu trebuie să vă pripiți.
Scoase un teanc de scrisori din buzunarul de la piept al hainei și
lovi cu ele de colțul mesei din mijlocul încăperii. Și atunci îi veni în
minte un alt gînd îndrăzneț.
— Am aici, declară el cu tărie, scrisori prin care mi se oferă bani
din gros, ca să-mi duc fabrica la Cleveland ori la Buffalo. Nu despre
bani e vorba, gologani se pot obține ori- cînd. Asta v-o pot spune și
vouă. Lucrul de care vrea să se bucure un om în orașul lui natal este
considerația. Nimeni nu ține să fie privit ca un nătărău, cînd încearcă să
realizeze ceva pentru a se afirma în lume.
Steve părăsi țanțoș banca și ieși în strada mare. Cînd scăpă de
prezența celor doi bărbați, se sperie.
— în sfîrșit, acuma am dat-o naibii ! M-am făcut de rîs, bodogăni
cu glas tare.
Acolo, la bancă, spusese că Hugh McVey, telegrafistul, era omul
său, că el îl adusese la Bidwell. Ce tîmpit putuse fi ! în dorința lui
arzătoare de a-i impresiona pe interlocutorii săi mai vîrstnici, născocise
o poveste al cărei neadevăr putea fi dovedit în cîteva minute. De ce
oare nu-și menajase demnitatea și nu așteptase ? N-ar fi fost cazul să se
arate atît de precis. Prea mult se avîntase și-și pierduse stăpînirea de
sine. E drept că-i prevenise să nu care cumva să se dea în vorbă cu
telegrafistul, dar asta nu va face, fără îndoială, decît să le trezească
bănuiala despre inconsistența celor înșirate de el. Vor discuta între
dînșii chestiunea și-or să pornească o investigație pe cont propriu. Iar
atunci cînd vor descoperi că mințise... Ii și vedea pe cei doi bărbați într-
o conversație pe șoptitele, privitoare la veridicitatea poveștii lui. Și
Steve, ca mai toți oamenii isteți, avea o părere exagerat de bună despre
istețimea celorlalți.
Se depărtă puțin de clădirea băncii, apoi privi îndărăt. îl trecu un
fior. îl cuprinse o grozavă teamă la gîndul că telegrafistul din
Pickleville ar putea să nu fie cîtuși de puțin inventator. Orașul vuia de
zvonuri, iar la bancă el se bizuise pe această stare de fapt, pentru a se
pomeni luîndu-și aripi, dar practic oare ce dovadă avea ? Nimeni nu
văzuse măcar una dintre presupusele invenții ce ar fi fost făcute de
către misteriosul străin din Missouri. La urma urmei, totul nu se
reducea decît la zvonuri, la povestiri băbești și la legende pe care le
născociseră oameni care n-aveau altă îndeletnicire decît să stea la
drugstore și să-și piardă vremea, pălăvrăgind.
La gîndul că s-ar fi putut ca Hugh McVey să nu fie inventator,
Steve se simți copleșit, încît se și debarasă repede de această
presupunere. Avea ceva mai urgent la care să cugete. Cîtă minciună era
în povestea pe care o istorisise la bancă se va descoperi fără îndoială
foarte curînd și întreg orașul se va cutremura de rîs pe seama lui.
Tinerii din oraș nu-1 simpatizau. Au să răstălmăcească povestea pe
limba lor. Bătrînii mucaliți se vor agăța bucuroși de ea, vor spune-o în
variantele lor și-au s-o amplifice. Oameni de teapa lui Ezra French, fer-
mierul, care avea darul să rostească lucruri usturătoare, își vor exercita
talentul, îndeletnicindu-se cu asta. Vor născoci fel de fel de înflorituri,
care mai de care mai grotești, mai absurde. Apoi îi vor îndemna pe
anumiți tineri să vină la Steve și să-i ceară să-i angajeze, să le facă rost
de ceva, spre a se îmbogăți tot omul. Cînd o să iasă pe strada mare,
oamenii or să-1 împroște cu glume rostite în gura mare. își va pierde pe
veci demnitatea. Or să-și bată joc de el chiar și băieții de școală, așa
cum îl luaseră la vale băieții, colegii lui, în copilărie, cînd își
cumpărase bicicletă și trecea, seara, călare pe ea, prin fața lor.
Steve părăsi degrabă strada mare și o luă peste podul care trecea
rîul înspre Turner’s Pike. Nu știa ce avea de gînd să facă, dar simțea că
e vorba de ceva important și că trebuie să acționeze numaidecît. Era o
zi caldă și înnorată și șoseaua care ducea la Pickleville înota în noroi.
Plouase în ajun și se vesteau alte ploi. Poteca ce mergea de-a lungul
șoselei 'era lunecoasă, iar el într-atîta se cufundase în gînduri, încît
alunecă și căzu într-o băltoacă. Un fermier care trecea cu căruța pe
șosea se întoarse și-și rîse de dînsul.
— Vezi-ți de treaba dumitale, strigă Steve la el. Vezi-ți de treabă și
du-te naibii !
Tulburat, tînărul încercă să pășească liniștit mai departe, pe potecă.
Iarba înaltă care creștea de-a lungul acesteia îi uda pantofii, și mîinile îi
erau ude și pătate cu noroi. Din mers, fermierii se întorceau pe
leagănele căruțelor, să-1 privească. Pentru cine știe ce motiv tainic, pe
care nu-1 putea nici el înțelege, îi era o groaznică teamă să dea ochi cu
Hug McVey. La bancă se aflase în prezența unor bărbați care încercau
să-1 tragă pe sfoară, să-și bată Joc de el, să facă haz pe socoteala lui. își
dăduse seama de asta și faptul îl iritase, ceea fce-i stîrnise îndrăzneala ;
mai mult, îi ușurase și scornirea poveștii cu inventatorul aflat în taină în
slujba lui și a bancherilor dornici să-i pună la dispoziție capital. Cu
toate că-i era o frică nemaipomenită să nu fie dat în vileag, simțea
totuși o pîlpîire de mîndrie la gîndul curajului cu care scosese scrisorile
din buzunar și-i sfidase pe cei doi bărbați.
Steve simțea însă că oarecum altfel, stăteau lucrurile cu
telegrafistul din Pickleville. Omul trăia in orășelul lor de aproape doi
ani și nimeni nu știa nimic precis despre el. Tăcerea lui putea însemna
orice. Luif Steve îi era teamă ca nu cumva lunganul din Missouri sa
refuze a avea în vreun fel de-a face cu dînsul; se și vedea pus brutal la
punct, răspun- zîndu-i-se să-și vadă de treabă.
Instinctiv, Steve știa cum trebuiesc tratați oamenii de afaceri.
Acestora, era suficient să le sugerezi că se puteau cîștiga bani fără
efort. Așa procedase cu cei doi la bancă și-i reușise. La urma urmei,
izbutise barem să se facă respectat de dînșii. Se descurcase bine. Nu era
el chiar atit de prost într-asemenea treburi. Dar ceea ce îi rămînea de
făcut de-acum înainte era, poate, cu totul altceva. Poate că Hugh
McVey era totuși un mare inventator, un om cu o rară forță creatoare a
minții. Se prea putea să fi fost trimis la Bidwell de către cine știe ce
mare om de afaceri, dintr-un oraș oarecare. Marii oameni de afaceri
săvîrșesc uneori lucruri ciudate, misterioase ; împîn- zesc tot locul cu
antene, controlează mii de căi neînsemnate ce duc spre îmbogățire.
Fiind la primii pași în cariera lui de om de afaceri, Steve avea un
respect covîrșitor față de ceea ce socotea el că ținea de istețimea unor
astfel de oameni. Ca toți tinerii americani din generația lui, fusese
amețit și el de propaganda care se făcea pe atunci și se mai face și azi,
menită să creeze iluzia măreției în legătură cu faptul, cu simplul fapt de
a avea bani. Nu știa la vremea aceea și — în ciuda succesului pe care
avea să-1 jCunoască mai tîrziu și a folosirii mai apoi de către el însuși a
aceluiași mecanism pentru a crea iluzii — n-a descoperit niciodată, nici
pe urmă, că în lumea industrială reputațiile privitoare la mințile ilustre
se făuresc în același chip în care un fabricant din Detroit construiește
automobile. Habar n-avea Steve că există oameni anume tocmiți să
facă vîlvă în jurul numelui unui politician, ca el să poată fi considerat
om de stat, așa cum se face în jurul unui produs alimentar nou, spre a i
se asigura vînzarea ; habar n-avea că majoritatea marilor oameni
moderni nu-s decît niște iluzii izvorîte din setea națională de grandoare.
într-o bună zi, un om înțelept, care nu va fi citit prea multe cărți, dar
care va fi cunoscut îndeaproape mulți oameni, o să descopere și o să
consemneze un lucru foarte interesant despre America. Țara este uriașă
și pe scară națională țara este însetată de personalități uriașe. Oamenii
doresc un om de talia Illinoisului pentru Illinois, un om de suprafața
Ohioului pentru Ohio, și un om de mărimea Texasului pentru Texas.
Desigur, Steve Hunter habar n-avea de toate acestea. Și nici n-avea
să-și dea seama de ele vreodată. Oamenii aceia pe care începuse să-i
considere ca fiind mari și pe care încerca să-i imite semănau cu
straniile excrescențe gigantice care apar pe trupul copacilor nesănătoși,
dar dînsul nu știa j&stSL Habar n-avea că de-a lungul și de-a latul țării,
chiar și în vremurile acelea, începuse să se făurească un sistem menit să
creeze mitul grandoarei. La sediul guvernului american din
Washington, cete întregi de tineri, destul de talen- tați, dar depravați cu
desăvîrșire, erau folosiți în vederea acestui scop. într-o epocă mai
liniștită, mulți dintre ei ar fi devenit poate artiști, dar n-avuseseră
destulă tărie de caracter ca să reziste puterii mereu crescînde a
dolarului. Așa că ajunseseră reporteri de ziar ori secretari ai
politicienilor. Zi de zi, de dimineața pînă seara, își foloseau mintea și
talentul scriitoricesc măgulindu-i pe oamenii în slujba cărora se aflau
(și scornind mituri despre măreția lor. Erau ca oile acelea dresate ce-s
folosite în marile abatoare ca să le conducă pe •celelalte la tăiere. După
ce-și spurcaseră propriile lor minți, scoțîndu-le la mezat, își cîștigau
acum existența spurcînd și mințile altora. Le fusese dat să descopere că
nu se cerea prea multă deșteptăciune în munca pe care o aveau de
săvîrșit. Ceea ce se cerea era doar operația unei repetiri constante. Nu
era nevoie decît să tot spună că omul în slujba .căruia se găseau ei :era
un om mare. Nu se cerea nici o dovadă în susținerea unor atari
afirmații; nici nu era necesar ca oamenii astfel proclamați mari să
săvîrșească fapte de seamă ; mecanismul era aidoma cu cel folosit
pentru lansarea produselor alimentare ori mărcilor de biscuiți. O
repetire idioată și neîncetată și stăruitoare — asta era tot ce se cerea.
Așa cum politicienii epocii industriale își făuriseră mituri cu
privire la ei înșiși, la fel au procedat și proprietarii sacilor de dolari,
marii bancheri, magnații căilor ferate, promotorii întreprinderilor
industriale. îndemnul de a recurge la aceste metode a izvorît și din
iscusință, dar se datora în cea mai mare parte unei rîvne lăuntrice de a
fi într-adevăr cineva în lume. Știind bine că talentul mulțumită căruia
se îmbogățiseră nu era decît un dar de mîna a doua și fiind oarecum
nemulțumiți din pricina asta, tocmeau oameni spre a-i ridica în slavă.
Iar după ce foloseau feluriți înși în acest scop, erau totuși destul de
copilăroși pentru ca să dea ei înșiși crezare mitului pentru a cărui
făurire plătiseră bani grei. Orice om cu stare în țara aceasta îi poartă o
ură subconștientă agentului său de presă.
Cu toate că nu citise nici o carte, Steve urmărea cu nesaț ziarele și
fusese adînc impresionat de poveștile pe care le aflase despre istețimea
și iscusința magnaților industriei americane. în ochii lui, ei erau niște
supraoameni, și Steve s-ar fi tîrît în genunchi la picioarele unui Gould
ori ale unui Cal Prince — figuri proeminente printre bogătașii acelor
vremuri. Mergînd pe Turner’s Pike în ziua aceea, care la Bidwell poate
fi socotită drept ziua zămislirii industriei, Steve se gîndea la oamenii
aceștia și la ceilalți, mai mărunți, din Cleveland și din jBuffal'o, și se și
temea ca prin încercarea lui de a lua contact cu Hugh să nu cumva să
intre în rivalitate cu ei. Zorind pasul sub cerul cenușiu, își dădu totuși
seama că venise momentul să acționeze și că planurile țesute de mintea
lui trebuiau supuse de îndată probei practice ; că era necesar să-1 vadă
imediat pe Hugh McVey, să descopere dacă acesta avea }într-adevăr o
invenție ce se putea fabrica în serie și dacă încercase să obțină un drept
oarecare de proprietate asupra ei. „Dacă nu acționez numaidecît, Tom
Butterworth ori John Clark îmi vor lua-o înainte", reflectă el. îi știa pe
amîn- doi sprinteni la minte și capabili. Nu deveniseră avuți ? Chiar în
timpul convorbirii de la bancă, pe cînd păruseră impresionați de
destăinuirile lui, cine știe ce planuri își făceau de fapt, numai ca să-1
tragă pe sfoară. Ei vor acționa, nici vorbă, dar el trebuia să le-o ia
înainte.
Steve n-avea curajul minciunii pe care o rostise. N-avea nici
destulă imaginație, ca să-și dea seama cît de puternică este o minciună.
Așa că își urmă cu pași repezi drumul, pînă ajunse la gara Wheeling de
la Pickleville, și apoi, neavînd curajul să-1 înfrunte de îndată pe Hugh,
trecu de gară și se strecură în spatele fostei fabrici de murături, aflată
dincolo de linia ferată. Strecurîndu-se printr-o fereastră spartă din
spatele acelei clădiri, se furișă ca un hoț de-a lungul podelei de pămînt,
pînă ce ajunse la o fereastră care da către gară. Un mărfar trecu
zăngănind încet, și un fermier își făcu apariția în gară, ca să ridice niște
mărfuri ce-i sosiseră și fuseseră depozitate la magazie. George Pike
sosi în fugă să-1 servească. Apoi se înapoie acasă, iar Steve rămase
singur în prezența omului de care, simțea el, atîrna întreg viitorul său.
Era emoționat ca o fată de la țară în prezența flăcăului care îi este drag.
Prin fereastra oficiului telegrafic îl putea zări pe Hugh așezat la o masă
și avînd în față o carte. Prezența cărții îl sperie pe Steve. Hotărî că
omul ăsta din Missouri trebuie să fie un straniu fel de gigant
intelectual. Era încredințat că un individ care putea sta liniștit să
citească ore în șir, într-un loc atît de singuratic și de izolat, nu putea fi
plămădit dintr-un aluat obișnuit. Pe cînd sta ascuns în umbra cea adîncă
dinlăuntrul vechii clădiri, privind la omul pc care nu îndrăznea să-1
înfrunte înainte de a-și fi adunat tot curajul, un cetățean din Bidwell, cu
numele de Dick Spearsman, sosi la gară și, intrînd înăuntru, vorbi cu
telegrafistul. Steve se cutremură de teamă. Omul care venise la gară era
agent de asigurări și totodată proprietar al unei ferme mici de fructe de
pădure, așezată la marginea orașului. El avea un fiu care plecase în
Vest, ca să pună mîna pe ceva pămînt în statul Kansas, și taică-său se
gîndea să meargă să-1 vadă acolo. Venise la gară să se informeze
asupra costului călătoriei, dar cînd îl văzu stînd de vorbă cu Hugh, lui
Steve îi trecu prin gînd că poate fusese trimis acolo de John Clark și de
Thomas Butterworth ca să iscodească în ce măsură erau adevărate
spusele lui de la bancă. „Asta le-ar semăna grozav, își zise. Ei nu s-ar
încumeta să vină personal, ci ar trimite pe cineva pe care bănuie că eu
nu l-aș suspecta. Ăștia merg la sigur, dracu să-i ia !*
 Tremurînd de teamă, Steve se apucă să se învîrtească de colo-colo
prin fabrica pustie. Cînd o pînză de păianjen ce atîrna de o grindă îl
atinse pe obraz, sări în lături, de parcă din beznă s-ar fi întins o mînă ca
să-1 înhațe. Prin colțurile vechii clădiri pîndeau umbre, și mintea lui
era frămîntată de gînduri întortocheate. Răsuci și aprinse o țigară, pe
urmă își dădu seama că flacăra chibritului putea fi zărită din gară. Se
cătrăni și-și blestemă propria-i neglijență. Azvîrlind țigara pe podeaua
de pămînt, o stinse cu tocul ghetei. Cînd, în sfîrșit, Dick Spearsman
dispăru în lungul șoselei care ducea la Bidwell, ieși și el din vechea
fabrică și o apucă din nou pe Turner’(s Pike. Simți că, deși nu prea mai
era în stare să trateze afaceri, trebuia totuși să acționeze fără întîrziere.
Se opri pe drumul din fața fabricii și încercă să-și șteargă cu o batistă
noroiul de pe fundul pantalonilor. Apoi merse la pîrîu și-și spălă
mîinile înnoroiate. Cu mîinile ude, își potrivi cravata și-și îndreptă
gulerul hainei. Avea aerul unuia gata să ceară o femeie în căsătorie.
Silindu-se să se înfățișeze cît mai impunător și mai demn cu putință, o
luă de-a lungul peronului și intră în oficiul telegrafic, să-1 înfrunte pe
Hugh și să afle de îndată și în sfîrșit ce soartă îi hărăziseră zeii.
Faptul că Steve nu și-a dat niciodată seama că fusese mult prea
galanton cu prilejul încheierii, în tinerețe, a primei sale tranzacții cu
Hugh, la gara Wheeling, faptul acela a contribuit, fără îndoială, la
fericirea sa de mai tîrziu în viață, atît în zilele cînd începea a se
îmbogăți, cît și mai apoi, cînd începu să rîvnească la demnități publice,
cînd alimenta cu bani fondurile electorale, visînd în taină chiar la o
eventuală alegere a sa în Senatul Statelor Unite, ori în funcția de
guvernator al statului său natal. Ulterior, drepturile lui Hugh asupra
întreprinderilor industriale înființate de Steve Hunter fură apărate de un
om care era tot atît de isteț ca și Steve însuși. Tom Butterworth, care
făcuse bani și care știa cum să înmulțească și să administreze banii, se
ocupa de interesele inventatorului, și- Steve pierdu pentru totdeauna
ocazia de a mai schimba lucrurile.
Faptul acesta face parte din povestea dezvoltării orașului Bidwell;
o poveste pe care Steve n-a înțeles-o niciodată. Cînd se |arătase atît de
generos în ziua aceea, nu știu nici el .ce făcea. Ajunsese la o înțelegere
cu Hugh și era fericit că scăpase din încurcătura în care se vîrîse,
apucîndu-se a le vorbi prea multe celor doi la bancă.
Deși tatăl lui Steve avusese totdeauna mare încredere în istețimea
fiului său, iar cînd vorbea despre el cu alții, îl descria ca pe un om
deosebit de capabil, însă insuficient apreciat, totuși, în viața lor
particulară, tatăl și fiul nu se înțelegeau, în relațiile lor de familie se
certau și mîrîiau unul la altul. Mama lui Steve murise cînd băiatul era
mic, și singura lui soră, mai în vîrstă cu doi ani decît el, sta mai mult pe
acasă și nu apărea decît rareori în oraș. Era o fată pe jumătate infirmă.
O tainică boală de nervi îi deformase trupul, și fața ei era schimonosită
de un tic continuu. într-o dimineață, în șopronul din spatele casei
Hunter, unde Steve, pe vremea aceea flăcăiandru de paisprezece ani, își
gresa bicicleta, apăru și sora lui, care se opri să-1 privească. O cheie
fixă zăcea pe jos, și ea o ridică. Deodată apoi, fără ca el să se fi
așteptat, începu să-1 lovească în cap cu cheia. Steve fu silit s-o
trîntească la pămînt, ca să-i poată smulge cheia din mînă. După acest
incident, fata căzu vreme de o lună bolnavă la pat.
Elsie Hunter a fost totdeauna un izvor de necazuri pentru fratele ei.
Steve, după ce începu să ia avînt, se lăsă tot mai mult cuprins de o
patimă, patima de a fi respectat de semenii săi. Asta deveni un fel de
obsesie la el, iar printre alte lucruri la care ținea era și acela ca să fie
socotit de viță nobilă. El tocmi pe cineva să-i cerceteze genealogia și,
cu excepția referirilor la rudele lui apropiate, rezultatul se dovedi foarte
satisfăcător. Sora lui însă, cu trupul ei deformat și cu fața aceea mereu
schimonosită, părea să-1 ia la nesfîrșit în zeflemea. începu aproape să
se teamă de a mai da ochii cu dînsa. După ce prinse a se îmbogăți, o luă
în căsătorie pe Ernestine, fiica fabricantului de săpun din Buffalo, iar
cînd tatăl ei muri, moșteni o mulțime de parale. Muri apoi și tatăl lui
Steve, și atunci dînsul se mută într-o casă proprie. Asta s-a petrecut în
vremea cînd începuseră să răsară case mari la marginea plantațiilor de
fructe de pădure și a dealurilor de la sud de Bidwell. La moartea tatălui
lor, Steve deveni tutorele lui Elsie. Bijutierul nu lăsase o avere prea
mare, aceasta încăpuse însă în întregime pe mîinile fiului său. Elsie
locuia cu o singură servitoare într-o căsuță din oraș și depindea în toate
privințele de mărinimia fratelui ei. S-ar putea spune, într-un anumit
sens, că trăia din ura ce i-o purta acestuia. Atunci cînd, în rare ocazii, el
venea s-o vadă acasă, sora sa nu voia să-1 primească. Slujnica apărea la
ușă și spunea că stăpîna doarme. Aproape lună de lună ea întocmea cîte
o scrisoare în care cerea ca partea ce i se cuvine legal din banii tatălui
lor să-i fie înmînată, dar scrisorile n-aveau nici o urmare. Steve
împărtășea uneori unei cunoștințe de-ale lor greutățile pe care le
întîmpină cu dînsa.
— Mi-e milă de biata femeie mai mult decît pot spune, declara el.
Visul vieții mele e să contribui la fericirea acestui biet suflet oropsit.
Vezi și dumneata că îi asigur toate înlesnirile posibile. Familia noastră
e o familie veche. Mi-a spus un specialist în materie că noi descindem
dintr-un anume Hunter, fost curtean al lui Eduard al II-lea al Angliei L
Poate că sîngele nostru să se fi diluat puțin. Toată vitalitatea familiei s-
a concentrat în mine. Soră-mea nu mă înțelege, și asta a fost pricina
atîtor nefericiri și amărăciuni, dar eu îmi voi face întotdeauna datoria
față de dînsa.
în după-amiaza aceea tîrzie a zilei de primăvară care avea să fie,
de asemeni, și ziua cea mai hotărîtoare a vieții lui, Steve zori pasul,
traversă peronul gării și se opri în fața ușii telegrafului. Gara era un
local public, dar înainte de a intra, Steve se opri, își potrivi din nou
cravata și-și scutură hainele, apoi bătu la ușă. Neprimind nici un
răspuns, o deschise încet și privi înăuntru. Hugh se afla la biroul său,
dar nu-și ridică ochii. Steve intră și închise ușa. Din întîmplare, clipa
intrării sale fu și ea, la rîndul ei, un moment nu mai^puțin însemnat în
viața omului pe care venise să-1 vadă. Mintea tînărului
1
Eduard al (1284—1327), rege al Angliei între 1307 și 1327. Inventator, care rătăcise
atîta vreme visătoare și nesigură, devenise deodată extraordinar de
clară și de liberă. Atunci se nimeri să se ivească în viața lui Hugh una
dintre acele clipe rde inspirație ce apar uneori în viața acelor firi
clocotitoare ce muncesc peste măsură de încordat. Problema de
mecanică, pe care, cu atîta greutate, încercase să o rezolve, îi devenise
clară. Trăia unul dintre momentele acelea pe care Hugh avea să le
socotească mai tîrziu drept justificarea existenței lui, și în anii următori
avea să ajungă să nu trăiască decît pentru astfel de momente.
Salutîndu-1 cu o înclinare a capului pe Steve, se ridică de pe scaun și
ieși grabnic afară, îndreptîndu-se spre clădirea ce servea ca magazie de
mărfuri a gării Wheeling. Fiul bijutierului fugi după dînsul. Pe rampa
din fața magaziei se afla o unealtă agricolă ciudată, o mașină de
recoltat cartofii, care sosise cu o zi înainte și care aștepta acum să fie
ridicată de un anume fermier. Hugh se lăsă în genunchi în fața mașinii
și o cercetă atent. Exclamații abia auzite curgeau pe buzele lui. Pentru
prima oară în viața sa nu se simțea stînjenit de prezența unei alte
persoane. Cei doi bărbați, dintre care unul era aproape caraghios de
înalt, iar celălalt mărunt și cu o tendință de îngrășare, se priviră în ochi.
— La ce invenție lucrezi ? Am venit să-ți vorbesc despre asta,
rosti sfios Steve.
Hugh nu răspunse direct la întrebare. Păși peste rampa îngustă și se
apropie de magazie, unde începu să deseneze pe peretele clădirii o
schiță grosolană. Apoi încercă să explice mecanismul mașinii sale de
răsădit. Vorbea de ea ca despre un lucru gata realizat. Așa o vedea el în
momentul acela.
— Nu mi-a dat prin gînd să folosesc o roată mare, cu brațe
atașate la intervale regulate, spuse el cu gîndul aiurea. Acum o să
trebuiască să fac rost de parale. Asta urmează să fie pasul următor.
Acum trebuie să construiesc neapărat un prototip. Trebuie să descopăr
ce schimbări se cer aduse calculelor mele.
Cei doi bărbați se înapoiată la telegraf, și Steve își prezentă
propunerea. Nici chiar în momentul acela nu înțelegea la ce anume
avea să servească mașina ce urma să fie construită. Pentru el era
suficient faptul că urma să fie construită o mașină și voia să devină
imediat părtaș la proprietatea ei. Pe cînd se întorceau de la magazie, îi
reveni în minte observația lui Hugh privitoare la obținerea banilor. Din
nou cu- noscu teama. „Are pe cineva la spate, gîndi. Acum trebuie să-i
fac o propunere pe care să nu mi-o poată respinge. N-am voie să plec
de aici pînă nu ajung la o înțelegere cu el...“
Oarecum sub înrîurirea stării de neliniște ce-1 cuprinsese, Steve
propuse să furnizeze bani din propriul său buzunar pentru construirea
prototipului mașinii.
— închiriem vechea fabrică de murături, care se află dincolo de
șine, spuse el crăpînd ușa, ca să arate cu un deget tremurător în direcția
respectivă. Pot s-o obțin ieftin. Am să tocmesc oameni să-i pună
ferestre și podea. Găsesc pe cineva care să-ți cioplească un prototip al
mașinii. Allie Mulberry se pricepe la una ca asta. Am să-1 tocmesc
special pentru dumneata. El poate ciopli orice, dacă îi arăți ce vrei să-ți
cioplească. E cam într-o ureche și n-are să afle secretul nostru. Iar cînd
modelul va fi gata, să lași totul în seama mea, lasă totul pe mine.
Frecîndu-și mîinile, Steve se îndreptă cu hotărîre spre masa
telegrafistului, de unde luă o coală de hîrtie și începu să întocmească un
contract. Se prevedea într-însul că Hugh avea să primească zece la sută
din prețul de vînzare al mașinii pe care o inventase și care urma să fie
fabricată de către o societate pe care avea s-o formeze Steve Hunter.
Contractul mai prevedea, de asemenea, că o să ia de îndată ființă un
sindicat de finanțare, care va furniza banii necesari pentru lucrările
experimentale ce urmau a fi făcute de Hugh. Omul din Missouri avea
să primească imediat un salariu. El, îi explică Steve, nu trebuie să riște
nimic. Iar cînd va fi ca să intervină mecanicii, aceștia vor fi angajați și
li se vor plăti lefuri. După ce întocmise contractul și îl citi cu glas tare,
Steve mai făcu o copie, iar Hugh, care se simțea iarăși îngrozitor de
stînjenit, își așternu numele pe el.
Gu un gest larg, Steve depuse pe masă un teanc subțire de bani.
— Asta e numai pentru început, spuse el și se întoarse încruntat
spre George Pike, care tocmai în clipa aceea apăruse în ușă.
Magazionerul se cără iute, și cei doi bărbați rămaseră iar singuri.
Steve strînse mîna noului său asociat. Apoi ieși afară, dar se înapoie
iar.
— înțelegi, spuse el misterios, cei cincizeci de dolari sînt salariul
dumitale pe prima lună. Mă pregătisem. I-am adus cu mine. Dumneata
să lași totul în seama mea. Lasă totul pe mine.
Pe urmă ieși din nou, iar Hugh rămase singur. El îl văzu pe tînăr
trecînd peste șine spre vechea fabrică și tot umblînd în sus și în jos prin
fața ei. Cînd se ivi de undeva un fermier care strigă la el, Steve nu
răspunse, ci, înapoindu-se în șosea, aruncă o privire cuprinzătoare peste
fabrica veche și părăsită, așa cum ar face un general pe cîmpul de
bătălie. Apoi o lua sprinten pe șosea către oraș, iar fermierul care
strigase la el se întoarse pe leagănul căruței ca să se uite după dînsul.
Se uită și Hugh McVey. După ce dispăru Steve, el merse pînă la
capătul peronului și privi de-a lungul șoselei ce ducea spre Bidwell. îi
părea un lucru minunat faptul că reușise în sfîrșit să stea de vorbă cu un
cetățean din Bidwell. își aminti cîteva din clauzele contractului pe care
îl semnase și se înapoie la gară, să-și ia în primire exemplarul său, pe
care îl vîrî în buzunar. Apoi ieși iar afară. Cînd reciti contractul și-și
dădu din nou seama că avea să primească un salariu suficient pentru a
avea cu ce să trăiască și că o să aibă la dispoziție timpul și mijloacele
necesare pentru a soluționa problema devenită de o importanță
covîrșitoare pentru fericirea lui, i se păru că avusese de-a face cu un fel
de zeu. își aminti cuvintele Sarei Shepard privitoare la cetățenii
sprinteni la minte și vioi de ?rin lorașele estului și pricepu că dase ochii
cu o țasemenea iință, că intrase oarecum, cît privea munca sa cea nouă,
în egătură tocmai cu un astfel de om. Constatarea îl copleși cu totul.
Uitînd cu desăvîrșire de îndatoririle sale de telegrafist, încuie biroul și
plecă să se plimbe prin fînețe și prin măruntele petice de pădure care
mai rămăseseră încă în picioare pe cîmpia de l-a nord de Pickleville.
Nu se înapoie decît noaptea, și încă nu reușise să dezlege misterul a
ceea ce se întîmplase. Tot ce izbuti să-și lămurească era că mașina pe
care încercase a o realiza avea o mare și tainică însemnătate pentru
civilizația în care venise să viețuiească și la care dorea atît de arzător să
se simtă părtaș. I se părea că există ceva aproape sfînt într-asta. O
hotărîre nouă, aceea de a-și completa și desăvîrși mașina lui de răsădit,
îl stăpînea acum.
Adunarea menită să pună pe picioare sindicatul de finanțare, care,
la rîndul lui, avea să dea ființă primei întreprinderi industriale din
Bidwell, se ținu în camera din dos a băncii locale, într-o după-amiază
de iunie. Tocmai se isprăvise culesul fructelor de pădure și străzile
gemeau de lume. Un circ sosise în oraș și urma să aibă loc, la ora unu,
o paradă. în fața prăvăliilor, caii celor de la țară, ai celor care veniseră
în oraș, stăteau priponiți pe două rînduri lungi. Adunarea de la bancă
urma să aibă loc abia la ceasurile patru, cînd se terminau afacerile
bancare ale zilei. Fusese o după-amiază caldă și înnăbușitoare și
amenința să vină furtuna. Dintr-un motiv oarecare, întreg orașul bănuia
că urma să aibă loc o adunare în ziua aceea și, în ciuda vîlvei pricinuite
de sosirea circului, toată lumea era cu gîndul la asta. Din chiar primele
zile ale ascensiunii sale în viață, Steve Hunter avea darul de a înconjura
cu mister și gravitate orice făcea. Era limpede pentru oricine cum
funcționa mecanismul prin care își făurea pro- priu-i mit, dar lumea se
lăsa totuși impresionată. Pînă și aceia dintre locuitorii Bidwellului, care
își păstraseră libertatea de a glumi răutăcios pe seama lui Steve, nu
puteau să ia în derîdere lucrurile pe care le punea la cale.
Cu două luni înaintea zilei în care se ținu adunarea, întreg orașul
intrase în fierbere. Toată lumea știa că Hugh McVey își dăduse brusc
demisia din postul de telegrafist și că intrase într-o oarecare combinație
cu Steve Hunter.
— în sfîrșit, văd că individul și-a lepădat masca, spuse Alban
Foster, directorul general al școlilor din Bidwell, între- ținîndu-se pe
această temă cu reverendul Harvey Oxford, pastorul bisericii baptiste.
Steve luă măsurile cuvenite pentru a întreține curiozitatea tuturora,
fără însă a le-o satisface. Chiar tatăl lui nu află nimic. Tatăl și fiul se
certară grozav pe chestia aceasta, dar fiindcă Steve avea trei mii de
dolari ce-i fuseseră lăsați de către mama lui, și cum împlinise de mult
vîrsta de douăzeci și unu de ani, tatăl său n-avea ce-i face.
La Pickleville, ferestrele și ușile din spate ale fabricii părăsite fură
zidite, iar la geamurile și ușa din față, unde fusese așternută o dușumea
nouă, se puseseră zăbrele de fier special lucrate de Lew Twining,
fierarul din Bidwell. Gratiile ușii se încuiau noaptea, dînd vechii fabrici
aerul unei închisori. în fiecare seară, înainte de a se culca, Steve bătea
drumul pe jos pînă la Pickleville. înfățișarea sinistră pe care o lua clă-
direa noaptea îi pricinuia o satisfacție deosebită. „Or să desco- pciie ce
pun la cale atunci cînd voi vrea eu“, își *spunea. Allie Mulberry lucra
peste zi în fabrică. Sub îndrumarea lui Hugh, el cioplea bucăți de lemn
în forme diferite, dar habar n-avea pentru ce. Nimeni, cu excepția
nătărăului ăstuia și a lui Steve, nu avea acces la telegrafist. Cînd apărea
Allie Mulberry, seara, pe strada mare, toată lumea îl oprea și i se
puneau mii de întrebări, dar el nu făcea decît să dea din cap și să surîdă
prostește. Duminică după-amiază pîlcuri de bărbați și femei veneau pe
Turner’s Pike la Pickleville, ca să se zgîiască la clădirea cea părăsită,
dar nimeni nu cuteza să intre. Zăbrelele erau la locul lor și fuseseră
trase obloane la ferestre. Deasupra ușii care da spre șosea atîrna o firmă
mare. Pe firmă sta scris: „INTRAREA OPRITĂ, CHIAR ȘI PENTRU
DUMNEAVOASTRĂ".
Vag, cei patru bărbați cu care Hugh se întîlni la bancă știau că o
invenție oarecare era în curs de a fi pusă la punct, dar nu știau ce
invenție anume. Ei vorbeau despre asta cu prietenii lor într-un chip
oarecum detașat, ceea ce nu făcea decît să sporească și mai și
curiozitatea generală.
Toată lumea încerca să ghicească despre ce e vorba. Cînd Steve nu
era de față, John Clark și tînărul Gordon Hart se prefăceau că știau
totul, lăsînd a se înțelege că erau legați prin jurămînt să nu divulge
secretul. Faptul că Steve nu le spunea nimic li se părea un fel de
jignire.
— De parvenitul ăsta sînt totuși convins că nu-i decît un farsor, îi
mărturisi bancherul prietenului său Tom Butterworth.
Bătrînii și tinerii care zăboveau seara prin fața prăvăliilor de pe
strada mare încercau și ei să-1 ia peste picior pe fiul bijutierului și-n
derîdere aerul important pe care acesta și-1 asuma în permanență. Și ei
vorbeau de Steve ca despre un tînăr parvenit și flecar, dar după
începutul legăturii dintre el și Hugh McVey, glasurile lor își pierdură
întrucîtva din convingere.
—Am citit într-un ziar că un om din Toledo a realizat treizeci de
mii de dolari cu o invenție. Și o născocise în mai puțin de o zi. I-a venit
pur și simplu așa, în gînd. E vorba de un nou fel de a închide etanș
cutiile de conserve de fructe, rosti în treacăt careva din grupul de
cetățeni adunați în fața dn/gstore-ului lui Birdie Spinks.
în drugstore, lîngă soba rece, judecătorul Hanby vorbea stăruitor
despre momentul cînd s-or ivi fabricile. Celor ce-1 ascultau el le părea
un fel de loan Botezătorul, vestind că împărăția cerurilor e aproape.
într-o seară prin luna mai a anului aceluia, cînd oamenii se adunaseră
într-un grup destul de numeros, Steve Hunter intră în drugstore și-și
cumpără o țigară de foi. Toată lumea tăcu. Pentru cine știe ce motiv
misterios, Birdie Spinks fu oleacă tulburat. Se întîmplă acolo un lucru
care, să fi fost cineva de față să și-1 însemneze, s-ar fi putut memora
mai tîrziu, ca însuși momentul ce marcase începutul erei noi la Bidwell.
După ce-i înmînă lui Steve țigara cerută, se uită la tînărul al cărui nume
ajunsese pe neașteptate pe buzele tuturora și pe care-1 cunoștea de cînd
era prunc, și apoi i se adresă cu un respect cu care încă niciodată
înainte nu fusese, salutat un tînăr de vîrsta lui de către un cetățean mai
vîrstnic al orășelului.
— Ei bine, bună seara, domnule Hunter, îi spuse. Cum vă simțiți
în seara asta ?
Steve descrise bărbaților cu care se întruni la bancă atît mașina de
răsădit, cît și munca pe care era menită s-o facă :
— E lucrul cel mai perfect de felul acesta pe care mi-amin- tesc
să-1 fi văzut vreodată, afirmă el cu aerul de a-și fi petrecut viața
întreagă în calitate de specialist în mașini.
Apoi, spre uimirea unanimă, le arătă niște coli de hîrtie acoperite
cu calcule privitoare la costul de fabricare a mașinii. Celor de față li se
păru că valoarea practică a mașinii fusese demonstrată. Iar colile
acoperite cu cifre îi făcu să creadă că începerea fabricației era foarte
apropiată. Fără a-și ridica vocea, și ca și cum lucrul ar fi fost de la sine
înțeles, Steve le propuse celor de față să subscrie fiecare cîte trei mii de
dolari la capitalul sindicatului de finanțare, banii aceștia ur- mînd a fi
folosiți pentru perfecționarea mașinii și punerea ei în funcțiune la cîmp,
în vreme ce o societate mai însemnată, pentru construirea unei fabrici,
urma a se înființa între timp, în schimbul celor trei mii de dolari,
fiecare subscriitor avea să primească mai tîrziu acțiuni în valoare de
șase mii de dolari din partea societății celei mari. Vor realiza astfel, cu
toții, un beneficiu de sută la sută asupra primelor investiții, în ceea ce-1
privea pe el, el era proprietarul invenției, și invenția era foarte
valoroasă. Primise deja multe oferte în privința asta de la alți oameni
din alte părți. Voia însă să fie loial față de urbea natală, precum și față
de oamenii care-1 cunoșteau din copilărie. El își va reține pentru sine
un drept de control în societatea cea mare, și faptul ăsta îi va da putința
să-și ajute prietenii. Propuse ca John Clark să fie făcut trezorier al
sindicatului de finanțare. Toată lumea va fi, socoate, de acord că el este
persoana cea mai indicată. Gordon Hart va deține postul de director.
Tom Butterworth ar putea, dacă are timp, să-1 ajute la fondarea
societății celei mari. El nu-și propunea să întreprindă nimic pe scară
mică. Numeroase acțiuni vor trebui vîndute fermierilor, precum și
oamenilor de la oraș, și nu vedea nici un motiv să nu se plătească un
comision asupra vînzării acțiunilor.
Cei patru bărbați ieșiră din camera cea dosnică a băncii tocmai în
clipa cînd furtuna, care amenințase toată ziua, izbucni pe strada mare.
Ei rămaseră tuspatru în picioare lîngă fereastra din față și priviră la
oamenii ce goneau prin fața prăvăliilor, în drum de la circ spre casă.
Fermierii săreau în căruțe și-și porneau caii la trap întins. întreaga
stradă mișuna de oameni care țipau și alergau. Unei persoane dotate cu
spirit de observație, care ar fi stat la fereastra băncii, orășelul Bidwell,
din statul Ohio, nu i-ar mai fi părut un oraș al tihnei, în care cei ce
locuiau în el duceau un trai liniștit, cu gînduri de tihnă, ci unul dintre
măruntele sectoare ale unui uriaș oraș modern. Cerul era excepțional de
întunecat, ca de pe urma fumului unei uzine. Oamenii zoriți puteau fi
niște muncitori scăpați din uzină la sfîrșitul zilei. Nori de praf se
învîrtejeau pe străzi. Imaginația lui Steve Hunter se trezi. Pentru cine
știe ce motiv, norii negri de praf și oamenii care fugeau îi dădură o
impresie copleșitoare de putere. I se păru că el umpluse cerul cu nori și
că ceva ce zăcea înăuntrul lui îi speriase pe oameni. Era nerăbdător să
scape de oamenii care tocmai se învoiseră să fie părtași cu el la prima
sa mare întreprindere industrială. Simțea că ei nu erau, la urma urmei,
decît niște marionete, un fel de creaturi pe care le putea folosi cum îi
plăcea, făpturi pe care el le mîna din spate, așa cum era gonită de
furtună lumea care alerga acum pe stradă. El și furtuna, într-un anumit
fel, se înrudeau. Simțea nevoia să fie singur doar el cu furtuna, să
pășească drept și demn, înfruntînd-o, așa cum avea presimțirea că, în
viitor, va păși drept și demn printre oameni.
Steve părăsi banca și ieși în stradă. Oamenii rămași înăuntru
strigau în urma lui, spunîndu-i că se va uda leoarcă, dar el nu dădu nici
o atenție spuselor lor. După ce plecă și după ce și tatăl său o zbughi
către magazinul lui de bijuterii, trecînd strada, cei trei bărbați rămași la
bancă priviră unul la altul și izbucniră în rîs. Voiau, ca și alde gură-
cască din fața dr#gs£ore-ului lui Birdie Spinks, să-1 ia pe Steve peste
picior și ardeau de dorința de a începe să-1 zeflemisească, dar aveau
totuși intuiția că nu o puteau face. Ceva se întîmplase cu dînșii. Priveau
unul la altul întrebător. Fiecare aștepta ca tăcerea să fie ruptă de
celălalt.
— în sfîrșit, comentă John Clark în cele din urmă, orice s-ar
întîmpla, nu prea avem cine știe ce de pierdut.
Iar peste pod, pe Turner’s Pike, pășea Steve Hunter ca un magnat
industrial în germene. De-a lungul ogoarelor întinse ce se desfășurau
de-o parte și de alta a șoselei, vîntul alerga mînios, smulgînd frunzele
copacilor, mînînd înainte rotocoale mari de praf. Norii negri ce zoreau
pe cer erau, își închipui Steve, ca fumul ce țîșnește din coșurile
fabricilor al căror proprietar avea să fie el. Tot în închipuire, își văzu
orășelul natal devenind o adevărată metropolă, scăldată de fumul
întreprinderilor lui. Privind în zări, peste cîmpurile măturate de vîrte-
jurile de vînt, își dădu seama că șoseaua se va preface cu timpul într-o
stradă a marelui oraș.
— în scurtă vreme am să dobîndesc o opțiune de cumpărare
asupra acestui pămînt, spuse el pe gînduri.
Și își dădu seama că-1 cuprinde un val de entuziasm, iar cînd
ajunse la Pickleville, nu intră în atelierul unde lucrau Hugh și Allie
Mulberry, ci, întoreîndu-se, o porni încet către oraș, înfruntînd zloata și
rafalele de ploaie.
în clipele acelea, Steve avea nevoie să fie singur, să se convingă pe
el însuși că este omul cel mai de seamă din întreaga obște. întîi îl
bătuse gîndul să intre la vechea fabrică de murături și să se
adăpostească de ploaie, dar cînd ajunse lîngă șine, se întoarse îndărăt,
pentru că își dăduse brusc seama că în prezența inventatorului, tăcut și
absorbit de ale sale, el nu se putea simți niciodată mare. Și voia în seara
aceea să se simtă mare, așa că — în ciuda ploii și a pălăriei ce-i fusese
smulsă de vînt și purtată departe peste cîmp — o porni îndărăt, de-a
lungul șoselei pustii, cugetînd la lucruri ieșite din comun. Undeva într-
un loc, unde nu erau case, se opri o clipă și-și ridică mîinile scurte către
cer.
—Sînt cineva, dacă vreți să știți, sînt cineva. Orice ar spune lumea,
dacă vreți să știți, sînt cineva ! strigă el către bolta de deasupra capului.
 Bărbații și femeile moderne care trăiesc în orașe industriale sînt
ca șoarecii care au părăsit cîmpul, spre a veni să viețuiască prin case
ce nu le aparțin. își duc viața între pereții întunecoși ai clădirilor unde
nu pătrunde decît un zvon de lumină și ș-au făcut atît de mulți, încît
tînjesc și au privirile rătăcite din pricina goanei după hrană și după
căldură. îndărătul pereților, șoarecii aleargă de colo-colo în hoarde, și
e o larmă întreagă de chițcăituri și de bocăneli. Din cînd în cînd, cîte
un șobolan îndrăzneț se ridică pe labele dinapoi și le vorbește
celorlalți. El asigură ascultătorii că-și va croi cu forța o cale prin pereți
și-i va cuceri pe zeii care au clădit casa. „Am să-i ucid, spune ;
șoarecii or să ajungă stăpîni. Veți trăi la lumină și la căldură. Va fi
hrană pentru toți și nimănui n-o să-i fie foame. “
Adunați în beznă și nevăzuți, șoriceii chițcăie de bucurie. După o
vreme, văzînd că nu se întîmplă nimic, ei devin însă triști și
descurajați. Mințile li se întorc iarăși la timpul cînd viețuiau afară la
cîmp, însă de ieșit nu mai ies dintre zidurile caselor, deoarece faptul de
a fi trăit atîta vreme în hoarde i-a făcut temători de tăcerea nopților
lungi și.de pustietatea cerurilor. Prin case, copii uriași prind să crească.
Iar cînd copiii se bat și se ceartă înlăuntrul caselor și pe străzi, spațiile
întunecoase dintre ziduri răsună de zgomote stranii și înspăi-
mîntătoare.
Șoarecilor le este îngrozitor de frică. Din cînd în cînd, doar cîte un
șoarece scapă de teama obștească. Se petrece în el ceva și i se aprinde
o licărire în ochi. Cînd zgomotele răsună prin pereți, el le îmbracă în
povești. „Caii soarelui trag peste crestele copacilor care încărcate cu
zile", spune — și se uită repede în jur, ca să vadă dacă a fost auzit.
Dacă descoperă vreo șoricioaică privind spre el, o zbughește plesnind
din coadă, și șoricioaica aleargă după dînsul. Iar în vreme ce alți
șoareci îi repetă vorbele, alegîndu-se cu o slabă mîngîiere de pe urma
lor, el și șoricioaica lui își găsesc un colț obscur și călduros, și acolo se
culcă strînși unul lîngă altul. Datorită lor, se nasc mereu alți șoareci,
spre a viețui între zidurile caselor.
 Cînd primul prototip micuț al mașinii de răsădit născocită de
Hugh McVey a fost cioplit de către Allie Mulberry cel slab de minte,
el lua locul faimoasei corăbioare ce plutea în sticla de bere și care, în
ultimii doi-trei ani, zăcuse expusă în vitrina bijutierului Hunter. Allie
era deosebit de mîndru de noua probă a măiestriei lui. Muncind, sub
îndrumările lui Hugh, la o masă dintr-un colț al vechii fabrici părăsite,
se simțea ca un cîine hoinar ce și-a găsit, în sfîrșit, un stăpîn. Nu-i da
nici o atenție lui Steve, care, cu aerul unui om ce poartă în suflet o
taină covîrșitoare, intra și ieșea din atelier de douăzeci de ori pe zi, dar
își ținea privirea ațintită asupra tăcutului Hugh, care ședea la un birou
și desena schițe pe coli mari de hîrtie. Allie se căznea din răsputeri să
urmeze întocmai instrucțiunile ce i se dădeau și să priceapă ceea ce
încerca să facă stăpînul său, iar Hugh, care nu se simțea de loc
stingher în prezența neghiobului, petrecea uneori ceasuri întregi
lămurindu-i modul de funcționare al cîte uneia dintre complicatele
piese ale mașinii pe care o proiecta. El confecționa grosolan, din
bucăți mari de scîndură, fiecare piesă, și Allie o reproducea în
miniatură. în ochii omului care toată viața cioplise fără noimă mătănii
de lemn, care meșterise coșuri din sîmburi de piersică și corăbii
menite să plutească în sticle de bere, începură să scapere licăriri de
inteligență. Dragostea și înțelegerea ce i se arătau prinseră să
zămislească în el însușiri pe care cuvintele nu le-ar fi putut face să
germineze. într-o zi, cînd o piesă confecționată de Hugh nu voia să se
potrivească, neghiobul fasonă el însuși un alt model al piesei, și piesa
funcționă perfect. Iar după ce o încorporă mașinii, fu atît de fericit,
încît nu putu sta locului, ci porni a se plimba de colo-colo, gungurind
de încîntare.
Cînd prototipul mașinii apăru în vitrina giuvaergeriei, mințile
oamenilor fură cuprinse de înfrigurare. Fiecare se declară pentru, ori
împotriva mașinii. Se petrecu aproape o revoluție. Se formară partide.
Oameni care nu aveau nici un interes în reușita mașinii, și care prin
firea lucrurilor nici nu puteau să aibă vreunul, ar fi fost gata să lupte
împotriva oricui îndrăznea să se îndoiască de succesul ei. Printre
fermierii care veniră la oraș anume ca să vadă noua minune, se găsiră
mulți care spuseră că mașina nu va funcționa și nici nu va putea să
funcționeze. „Nu e practică", obiectară ei. Și retrăgîndu-se în grupuri,
se puseră să șopăie fel de fel de prevestiri. Sute de obiecții le răsăreau
pe buze. „Ia uite cîte rotițe și dinți are chestia asta, spuneau. Vedeți
bine că n-o să meargă. Duceți-vă pe un cîmp unde-s pietre și poate
chiar niscai vechi rădăcini rămase înfipte prin pămînt. Și acolo o să vă
dați seama. Proștii vor cumpăra mașina, da. Or să-și cheltuie banii. Or
să pună răsaduri. Răsadurile or să piară. Banii or să fie pierduți. N-o
să iasă recoltă.“ Oameni bătrîni, care toată viața lor cultivaseră varză
pe cîmpia situată la nord de Bidwell și ale căror trupuri se strîmbaseră
de munca îngrozitor de grea de pe ogoarele de varză, veniră și ei
șchiopătînd la oraș, să vadă prototipul noii mașini. Părerile lor avură
mare trecere pe lingă negustori, dulgheri, meseriași și medici — pe
lingă toți orășenii. Aproape fără excepție, ei clătinară din cap cu îndo-
ială. Stînd postați pe trotuar în fața vitrinei bijutierului, priveau atenți
la mașină, și apoi, întoreîndu-se către mulțimea adunată în jurul lor,
clătinau din cap a îndoială. „Hm ! exclamară ei, o chestie cu roți și cu
dinți, hm î Și junele Hunter crede că o astfel de chestie o să ia locul
omului... E un nătărău. Am spus totdeauna că băiatul ăsta-i un
nătărău." Negustorii și orășenii, a căror însuflețire se mai înmuiase la
auzul părerii defavorabile a oamenilor care se pricepeau la răsădit, o
luară din Ioc. Se duseră întins la drugstore, la Birdie Spinks, dar nu
ascultară vorbele judecătorului Hanby.
— Dacă o merge mașina, orășelul o să se trezească, declară
cineva. Asta înseamnă fabrici, asta înseamnă oameni noi care se vor
așeza aici, case de clădit, mărfuri de cumpărat.
Prin mințile lor trecu mirajul unor averi agonisite peste noapte.
Tînărul Ed Hali, ucenic pe lîngă Ben Peeler, dulgherul, se supără.
—Drace, exclamă el, de ce să ne plecăm urechea la o șleahtă de
răuprevestitori care anunță numai blestemății ? E de datoria orașului
să-și strîngă rîndurile și să lupte pentru reușita mașinii acesteia. Noi,
cei de aici, trebuie să ne trezim. Trebuie să uităm ceea ce am gîndit
cîndva despre Steve Hunter. în orice caz, el a sesizat că acuma e
ocazia, nu-i așa ? Și și-a asumat riscul. Aș vrea să fiu în locul lui. O,
cît de mult aș vrea să fiu în locul lui ! Iar în privința celuilalt tip, care
credeam că e un oarecare telegrafist, ce aveți de spus ? Ne-a tras pe
toți pe sfoară, nu-i așa ? Vă spun că s-ar cuveni să fim minori că avem
oameni ca el și ca Steve Hunter, aici, la Bidwell. Asta spun eu. Și vă
mai spun că este de datoria orașului să-și strîngă rîndurile și să lupte
pentru ei și pentru mașina aceea. Dacă n-o să luptăm, știți ce-o să se
întîmple ? Steve Hunter e șmecher. M-am gîndit bine la lucrul ăsta. O
să-și ia invenția și inventatorul și o să-i ducă într-alt orășel sau în- tr-o
metropolă. Asta o să facă. Drace, vă spun că trebuie să facem -zid și
să-i susținem pe tipii ăștia amîndoi din răsputeri. Asta cred eu.
în general, tot Bidwellul împărtăși părerea tînărului Hali.
Surescitarea nu se potoli, ci deveni zi de zi mai intensă. Steve Hunter
aduse un dulgher la prăvălia tatălui său și-1 puse să construiască, în
vitrina care da către strada mare, o cutie lungă și scobită, înfățișînd un
cîmp. Presără în cutia aceea pămînt cernut, și apoi, printr-un joc de
siîrme și de scripete legate de un mecanism ca de ceasornic, făcu așa
fel ca mașina să poată fi plimbată încoace și încolo de-a lungul
cîmpului. într-un recipient așezat deasupra ei fură așezate răsaduri de
mărimea unui bold. Cînd pornea mecanismul și sîrmele trăgeau,
închipuind puterea de tracțiune a unui atelaj, mașina înainta încet,
cobora un braț ce săpa o gaură în pămîntul din vitrină, răsadul aluneca
în gaură, și niște imitații de mîini în formă de linguri adunau pămîntul
în jurul rădăcinii răsadului. Către botul mașinii se afla un vas umplut
cu apă și, cînd răsadul era plantat, o cîtime din acea apă, calculată cu
precizie, luneca pe o țeavă și curgea la rădăcina răsadului.
Seară de seară mașina se tîra înainte și înapoi peste cîmpul în
miniatură din vitrină, plantînd răsaduri într-o aliniere de- săvîrșită.
Steve Hunter se îndeletnicea cu toată drăcovenia asta ; el nu făcea
nimic altceva ; iar zvonurile despre o mare societate ce urma să ia
ființă la Bidwell, în vederea fabricării mașinii, circulau pretutindeni. în
fiecare seară lua aripi un nou zvon. Steve plecă pentru o zi la
Cleveland și se auzi că Bidwellul avea să piardă ocazia ce i se oferise,
că oamenii cu bani grei de altundeva îl convinseseră pe Steve să-și
ducă proiectata fabrică în metropolă. Auzindu-1 pe Ed Hali cum îl să-
punea pe un fermier care se îndoise de funcționarea mașinii, Steve îl
luă deoparte și-i vorbi.
— O s-avem nevoie de tineri isteți, care se pricep să conducă
oamenii, ca să-i punem în posturi de contramaiștri ori în posturi
asemănătoare, îi zise. Nu îți făgăduiesc nimic. Vreau numai să-ți spun
că mie îmi plac tinerii isteți, care-s în stare să vadă gaura dintr-un coș
cu grîne. îmi plac tinerii de acest soi. Și-mi place să-i văd ridicîndu-se
în lume.
Steve tot auzindu-i pe fermieri cum își exprimau neîncrederea cu
privire la maturizarea răsadurilor plantate cu mașina, îl puse pe
dulgher să-i construiască un alt cîmp în miniatură într-una dintre
vitrinele laterale ale prăvăliei. Mută acolo mașina și plantă răsaduri pe
cîmpul cel nou. Pe acelea le lăsă să se dezvolte. Cînd unele fire de
răsad -dădeau semne de uscăciune, Steve venea noaptea și le înlocuia
pe ascuns cu altele mai proaspete, pentru ca micul său cîmp
experimental să ofere întotdeauna o priveliște proaspătă, înfloritoare.
Bidwell începu să se convingă că forma cea mai grea de muncă
omenească din toate cîte le desfășurau localnicii se apropia de sfîrșit.
Steve atîrnă în vitrină un tablou comparativ, în care se arăta costul pe
acru de teren cultivat cu varză al răsadului cu mașina și al răsadului cu
mîna, care și începuse să fie numit „vechea metodă*. Apoi anunță în
mod oficial că se va înființa o societate pe acțiuni la Bidwell și că
oricine va avea posibilitatea să subscrie la capitalul ei. Publică, de
asemeni, un articol în ziarul săptămînal, în care afirma că primise
numeroase oferte de a-și întemeia proiectata industrie în metropolă ori
în alte mari orașe. „Domnul McVey, vestitul inventator, și cu mine
dorim să rămînem loiali față de concetățenii noștri*, pretindea el, în
ciuda faptului că Hugh habar n-avea de articolul cu pricina și nu
fusese primit în societatea celor cărora se adresa. Anunță și ziua în
care avea să deschidă subscripția acțiunilor, și în conversațiile sale
particulare Steve lăsă să se întrevadă că există posibilitatea realizării
unor beneficii însemnate. Problema fu discutată, și în fiecare
gospodărie se făuriră planuri pentru a face rost de bani în vederea
cumpărării de acțiuni. John Clark se învoi să acorde împrumuturi pînă
la concurența unui anumit procent din valoarea proprietăților
imobiliare, iar Steve obținu o opțiune pe termen lung asupra tuturor
terenurilor așezate de-a lungul lui Turner’s Pike pînă la Pickleville.
Cînd s-a aflat de acest lucru, tot orașul fu cuprins de uimire. „Doamne,
Dumnezeule ! strigară flecarii de prin fața prăvăliilor, asta înseamnă
că Bid- wellul nostru are să crească. Ia poftiți de luați seama, ce părere
aveți ? Or să răsară case tocmai pînă la Pickleville.* Hugh plecă la
Cleveland, să se intereseze de posibilitatea construirii din oțel și lemn
și în dimensiuni care s-o facă utilizabilă, a uneia dintre noile sale
mașini. Și cînd se înapoie, tot orașul se uită la el ca la un erou.
Acelora care nu puteau uita cu desăvîrșire lipsa de încredere pe care
le-o inspirase cîndva, tăcerea sa le dădu putința să se agațe de o
trăsătură care li se părea cu adevărat eroică.
Seara, după ice se duceau o idată își încă o dată să privească la
mașina din vitrina giuvaergeriei, grupuri de tineri și de bătrîni făceau o
plimbare pe Turner’s Pike pînă la gara Wheeling, unde în locul lui
Hugh (fusese angajat un alt telegrafist. Oamenii abia luau în iseamă
trenul de seară cînd sosea. Ga fanaticii în (fața unei racle, ei se uitau
cu o privire plină de slavă către vechea fabrică de murături, și cînd,
întâmplător, se ivea printre ei Hugh, neștiutor de senzația pe care o
pricinuia, localnicii simțeau o anume stinghereală, precum și el se
simțea permanent stînjenit în prezența lor. Toată lumea visa să devină
dintr-o dată bogată, de pe urma puterii minții acestui om. Pe Hugh, ei
și-1 închipuiau cugetînd într-una la lucruri mari. Fără îndoială, s-ar
putea ca Steve Hunter să nu fie decît un 'șmecher și un palavragiu, dar
la Hugh nu încăpea nici urmă de «șmecherie și de palavre. Un om ca
ăsta nu-^și irosea timpul cu vorbe. El cugeta — și din cugetările lui
țîșneau minuni aproape de necrezut.
 în tot Bidwellul se simțea în aer noua năzuință către progres.
Bătrînii, care se așezaseră temeinic să-și trăiască felul lor de trai și
care începuseră sănși petreacă zilele într-un fel de supunere
somnoroasă față ide ideea treptatei irosiri a rostului lor (în viață, se
treziră deodată și ieșiră seara pe strada mare, ca să stea de vorbă cu
fermierii (încă neîncrezători. în afară de Ed Hali, care vorbea ca un
adevărat Demostene despre progres și despre datoria orașului de-a se
deștepta și de-a face zid în jurul «lui Steve Hunter și în jurul mașinii,
în afară de Ed Hali o duzină de alți tineri țineau discursuri pe la colțuri
de stradă. Darul oratoric încolți în cele mai neașteptate locuri.
Zvonurile zburau din gură în gură. Se spunea că pînă într-un an
Bidwellul avea să aibă o fabrică de cărămidă, care va ocupa o
suprafață de mai mulți acri, că va avea istrăzi pavate și iluminat
electric.
Ciudățenia era ică la Bidwell cel mai înverșunat critic al noului
ispirit se dovedea a fi omul care, în cazul că mașina s-ar fi dovedit
valoroasă, ar fi avut cel mai mult de cîștîgat
de pe urma ei. Păgînul de Ezra French se încăpățîna în a nu se lăsa
convins. Cînd era încolțit de Ed Hali, de doctorul RoȘinson și de alți
entuziaști, el se apăra, evocînd cuvintele acelui Dumnezeu al cărui
nume lipsea atît de rar de pe buzele lui. Ponegritorul lui Dumnezeu se
schimbase în apărătorul său.
— Lucrul ăsta, vedeți, nu trebuie făcut. Nu e bine. O să se
întîmple ceva îngrozitor. N-o să mai plouă și răsadurile or să se usuce
și vor pieri. O să fie ca-n Egipt în vremile biblice, le spuse el.
Bătrînul fermier, cu piciorul său strîmb, sta la drugstore în fața
unui pîlc de oameni și proclama adevărul cuvintelor lui Dumnezeu.
—Nu se spune oare în Biblie că oamenii trebuie să muncească și
să-și cîștige hrana prin sudoarea frunții ? întreba el aspru. Poate o
mașină ca aista să asude ? Știți bine că nu poate. Și nu poate nici
munci. Nu, oameni buni. Oamenii trebuie să muncească. Așa stau
lucrurile de cînd Cain l-a ucis pe Abel în grădina Edenului.
Dumnezeu a vrut să fie așa, și un telegrafist oarecare, ori un tînăr
obraznic de teapa lui Steve Hunter — simpli locuitori ai unui orășel
ca ăsta — nu se pot încumeta ei să schimbe în fața mea legile lăsate
de pronie. E cu neputință, iar de ar fi, ar fi un lucru viclean și o jignire
adusă lui Dumnezeu. Eu nu vreau să am nici un amestec în treaba
asta. Dar nu e ibine. Așa cred eu, și toată vorbăria n-are să-mi
schimbe credința.
în 1892 Steve Hunter întemeie prima întreprindere industrială din
Bidwell. Ea se numea The Bidwell Plant-Setting Machine Company 1
și pînă la urmă a dat fiasco. O fabrică imensă se clădi pe malul rîului,
cu fața spre liniile de cale ferată ale companiei New York Central.
Acum ea este ocupată de o întreprindere ce poartă numele de Hunter
Bicycle Company 2 și este ceea ce în jargon industrial se cheamă o
întreprindere înfloritoare.
Vreme de doi ani Hugh munci cu strășnicie, încercînd să-și pună
la punct prima dintre invențiile sale. După ce
1
Compania mașinilor de plantat din Bidwell (engl.).
8
Compania de biciclete Hunter (engl.).
—Sînt un nătărău 161
prototipurile mașinii de răsădit fură aduse de la Cleveland, doi
mecanici calificați fură angajați spre a veni la Bidwell să lucreze cu el.
Fu instalat un motor în vechea fabrică de murături și fură de asemenea
instalate strunguri și alte mașini de fabricat unelte. Multă vreme, atît
Steve, cît și John Clark, Tom Butterworth și ceilalți susținători
entuziaști ai proiectului nu avură nici o îndoială cu privire la rezultatul
final. Hugh voia să perfecționeze mașina, își pusese tot sufletul în
realizarea celor plănuite de el, însă nu avea atunci și, de fapt, avea să
continue toată viața să nu aibă nici o idee despre importanța exercitată
asupra vieții celorlalți oameni de către lucrurile săvîrșite de el. Zi de zi,
împreună cu cei doi mecanici de la oraș și cu Allie Mulberry, care
mîna caii procurați de Steve Hunter, >se ducea pe cîmpul arendat la
miazănoapte de vechea fabrică. Dădea peste unele piese slabe în
mecanismul acela complicat, pe care le înlocuia cu altele noi, mai
puternice. O vreme mașina funcționa perfect. Apoi se iveau alte
cusururi și trebuiau întărite ori schimbate alte piese. Mașina deveni
prea grea, ca să mai poată fi trasă de o singură pereche de cai. Ea nu
funcționa, cînd solul era prea umed ori prea uscat. Funcționa perfect în
nisip ud sau uscat, dar nu se urnea cînd dădea de lut. în cursul celui de-
al doilea an, cînd fabrica era aproape gata și se instalaseră o seamă de
mașini, Hugh se duse la Steve și-i vorbi despre ceea ce socotea el că ar
constitui cusururile mașinii. Era dezamăgit de insucces dar, cu prilejul
muncii prestate simțea că reușise să dobîndească cunoștințe pe care nu
ar fi izbutit niciodată să și le însușească ‘Studiind cărți. Steve hotărî
totuși ca fabrica să intre în funcțiune și să se producă, unele mașini,
care să se pună în vînzare.
— Păstrează-i pe cei doi oameni pe care îi ai și nu vorbi, îi zise.
S-ar putea ca pînă la urmă mașina să se dovedească mai bună decît
crezi. Nu se știe niciodată. I-am plătit destul de gras, ca să nu scoată o
vorbă.
în după-amiaza zilei în care avu loc această convorbire cu Hugh,
Steve îi convocă pe cei patru bărbați cu care se asociase la înființarea
întreprinderii, și în camera din spatele băncii le înfățișă situația.
— Trebuie să facem față situației, încheie el. Dacă lăsăm să se
răspîndească știrea că am dat greș, unde ajungem ? E un caz patent de
supraviețuire a celui mai apt.
Steve le dezvălui celor prezenți care erau planurile sale. La urma
urmei, spuse, nu există nici un motiv ca să-și piardă capul. El îi vîrîse
în treaba asta și tot el avea să-i scoată la mal.
— Eu sînt singurul în stare s-o fac, declară el solemn.
Dintr-un punct de vedere, adăugă el apoi, îi părea bine că lucrurile
luaseră această întorsătură. Cei patru asociați nu învestiseră decît
puține parale. Ei se străduiseră cu toții în chip onest să facă ceva pentru
Bidwell, și el, Steve, avea să vegheze ca totul să iasă bine.
—Ne vom purta cinstit cu toată lumea, îi asigură el. Toate
acțiunile societății au fost vîndute. Vom fabrica cîteva mașini și o să le
plasăm. Dacă nu merg, după cum crede inventatorul, n-o să fie din vina
noastră. Fabrica, vedeți, va trebui vîndută ieftin. Cînd o să vină
momentul aceia, noi cinci va trebui să ne salvăm pe noi înșine și
viitorul Bid- wellului. Utilajul pe care l-am cumpărat, vedeți, este tot
făcut anume pentru fabricarea de piese de fier și lemn de ultimul tip.
Poate fi folosit spre a fabrica altceva. Dacă s-ar dovedi că mașina de
răsădit e proastă, cumpărăm pur și simplu fabrica pe un preț de nimic și
producem altceva în loc. Poate că ar fi mai bine pentru oraș ca toate
acțiunile să rămînă sub controlul nostru. Numai noi ăștia, cîți sîntem
aici, trebuie să conducem totul. Are să fie de datoria noastră să veghem
ca forța de muncă să-și găsească de lucru. Prea mulți acționari mărunți
înseamnă o pacoste. De la om la om, am să vă rog pe fiecare să nu vă
vindeți acțiunile, iar dacă vine cineva să vă descoasă în legătură cu
valoarea lor, aștept din partea voastră a tuturora loialitate față de între-
prinderea noastră. Am să mă apuc să caut ceva care să înlocuiască
mașina de răsădit și, cînd se va închide fabrica, vom porni din nou. Nu
se ivește în fiecare zi norocul ca oamenii să-și vîndă lor înșiși o fabrică
frumoasă, înzestrată cu mașini noi, cum o vom putea face noi cu
aceasta peste un an sau doi.
Steve părăsi banca și-i lăsă pe ceilalți patru zgîindu-se unul la
altul. Apoi tată-său se ridică de pe scaun și ieși. Ceilalți, toți strîns
legați de bancă, se ridicară și ei și începură să se plimbe prin încăpere.
— Ei bine, recunoscu John Clark cu oarecare anevoință, e băiat
deștept. Cred că, la urma urmei, este de datoria noastră să-1 susținem
mai departe, pe el și întreg orașul. Cum prea bine a spus, forța de
muncă trebuie să-și găsească de lucru. Nu văd ce folos le poate aduce
unor fermieri sau unor dulgheri să posede cîteva acțiuni la o fabrică.
Așa ceva nu face decît să-i distragă de la munca lor. Ei încep să
nutrească visuri zănatice de îmbogățire și nu-și mai văd de treabă. Ar fi
în adevăratul interes al orașului nostru ca numai o mînă de oameni să
fie proprietarii fabricii.
Bancherul aprinse o țigară de foi și, îndreptîndu-se către fereastră,
privi atent strada mare din Bidwell. Orașul se și schimbase. Se
construiau trei clădiri mari din -cărămidă pe strada mare, care se
vedeau de la fereastra băncii. Muncitorii angajați la ridicarea fabricii se
mutaseră la oraș și se clădeau multe case noi. Pretutindeni lucrurile se
puseseră în mișcare. Capitalul societății fusese acoperit cu prisosință și
aproape în fiecare zi veneau oameni la bancă să spună că vor să
cumpere acțiuni. Nu mai mult decît cu o zi înainte se înființase un
fermier cu două mii de dolari. Mintea bancherului începu să secrete
otrava vremii.
— La urma urmei, oameni ca Steve Hunter, Tom Butters- worth,
Gordon Hart și ca mine trebuie să îngrijim de toate cele, iar ca să fim
în formă s-o facem, trebuie să ne purtăm de grijă și nouă, monologă el.
Apoi privi către strada mare. Tom Buttersworth ieși prin ușa din
față. Voia să fie singur și să-iși rumege gîndurile. Gordon Hart se
înapoie în camera cea dosnică, acum rămasă pustie, și, postîndu-se la o
fereastră, se uită afară pe o alee. Gîndurile lui urmau aceleași căi ca și
acelea care-i treceau prin minte președintelui băncii. Și el se gîndea la
oamenii care voiau să cumpere acțiuni ale societății sortite falimen-
tului. începu să se îndoiască de judecata lui Hugh McVey relativă la
insuccesul mașinii. „Indivizii ăștia-^s totdeauna pesimiști", își zise. De
la fereastra din spate a băncii putea privi peste acoperișurile unui șir de
magazii mărunte și de-a lungul unei străzi cu locuințe mai elegante,
spre punctul unde se construiau două noi case muncitorești. Gîndurile
lui se deosebeau de acelea ale lui John Clark, numai pentru că era un
om mai tînăr.
— Cîțiva bărbați din generația mai tînără, ca Steve și ca mine, se
pomeni el vorbind cu glas tare, vor trebui să ia lucrurile în mina lor. Ne
trebuiesc bani, ca să putem lucra. Trebuie să ne asumăm răspunderea
proprietății acestor bani.
La ușa din față a băncii, John Clark pufăia din țigară. Se simțea
aidoma unui oștean cîntărind sorții unei bătălii. în mod vag, se socotea
un soi de general, un fel de U. S. GrantXXV al industriei. Viețile și
fericirea multor oameni, își zicea el, depindeau de funcționarea
ireproșabilă a creierului său. „Ei bine, cînd încep să răsară fabrici în
oraș și cînd un oraș începe să crească așa cum crește ăsta, nimeni nu
mai poate opri lucrurile în loc. Cel care se gîndește la oameni luați
individual, Ia oamenii mărunți, care și-au investit economiile într-asta
și care pot fi loviți de un faliment, nu e altceva decît un papă-lapte.
Oamenii trebuie să-și îndeplinească datoriile pe care viața le ridică în
fața lor. Puținii inși care văd lucrurile limpede trebuie să se gîndească
întîi și-ntîi la ei înșiși. Trebuie să se salveze pe ei, ca să-i poată salva și
pe ceilalți."
La Bidwell, lucrurile continuară să salte și norocul îi surise lui
Steve Hunter. Hugh inventă un aparat capabil să ridice de pe șine un
vagon de cale ferată încărcat cu cărbuni, să-1 transporte prin aer și să-1
XXV Vlysses Sim&son Grant (1822—1885), general american, apoi președinte al S.U.A. ; în
timpul Războiului Civil a comandat armatele statelor antisclavagiste.
golească prin basculare. Grație acestui aparat, un vagon întreg de
cărbuni putea fi descărcat direct, cu un zgomot asurzitor, în cala unui
vapor ori în hala de mașini a unei fabrici. Se construi un prototip al
noii invenții și se obținu un brevet. Apoi Steve Hunter merse cu
prototipul acela la Nev/ York. El primi pe aparat două sute de mii de
dolari bani gheață și-i împărți pe din două cu Hugh. încrederea pe care
o căpătase Steve în geniul inventiv al omului din Missouri se reînnoi și
fu întărită. El aștepta cu un sentiment aproape de bucurie momentul
cînd populația orașului va fi nevoită să privească în față faptul că
mașina de răsădit dăduse greș și cînd fabrica, dimpreună cu toate
utilajele ei noi-nouțe, va trebui scoasă la mezat. Știa de asociații săi în
sindicatul de finanțare că își vindeau acțiunile pe sub mînă. într-o zi se
repezi pînă la Cleveland și avu o lungă convorbire cu un bancher de
acolo. Hugh lucra acum la o mașină de recoltat porumbul, și Steve
obținuse deja un drept de opțiune asupra ei.
—Se prea poate că, atunci cînd va veni timpul, să se scoată fabrica
în vînzare, o să fie mai mulți amatori, îi spuse el Ernestinei, fiica
fostului fabricant de săpun, care se căsătorise cu dînsul Ia o lună după
vînzarea dispozitivului de descărcare a vagoanelor.
Iar cînd îi vorbi despre lipsa de loialitate a celor doi bărbați de la
bancă și a lui Tom Buttersworth, fermierul cel bogat, Steve se arătă
foarte indignat:
—Ei își vînd acțiunile și-i lasă pe micii acționari să-și piardă banii.
Le-am spus să n-o facă. Dacă se va întîmpla ceva care să le răstoarne
planurile, n-or să poată da vina pe mine.
Vreme de aproape un an se dusese o campanie printre cetățenii din
Bidwell, spre a-i îndemna să devină acționari. Apoi lucrurile începură
să miște. Se săpaseră temeliile fabricii. Nimeni nu știa nimic despre
greutățile întîmpinate cu ocazia încercărilor de perfecționare a mașinii
și se răspîndi zvonul că în probele practice făcute pe cîmp ea se
dovedise pe deplin satisfăcătoare. Fermierii sceptici, care veneau
sîmbătă seara la oraș, erau luați în zeflemea de către orășenii entuziaști.
Un cîmp răsădit într-una dintre acele scurte perioade, în care mașina,
găsind condiții de sol ideale, lucrase perfect, fu lăsată să rodească. Ca
și atunci cînd punea în mers mașina liliputană din vitrina giuvaergeriei
tatălui său, Steve Hunter nu lăsă nimic la voia întîmplării. îi tocmi pe
Ed Hali să vină noaptea, să înlocuiască răsadurile ce se ofileau.
— E normal, îi explică el lui Ed. Sute de cauze pot pri- cinui
moartea răsadurilor, dar dacă ele mor, o să se dea vina pe mașină. Ce o
să se întîmple cu acest oraș, dacă nu credem în lucrurile pe care o să le
fabricăm aici ?
 Mulțimile de oameni care veneau seara pe jos de-a lungul lui
Turner’s Pike, ca să privească la cîmpul cu straturi lungi de varză
tînără și viguroasă, se plimbau fără răgaz, vorbind despre era nouă. De
la cîmp, ei mergeau de-a lungul șinelor pînă-n apropierea fabricii.
Zidurile de cărămidă prinseseră să se înalțe spre cer. începuseră să
sosească utilajele, care — pînă la instalarea lor definitivă — erau
adăpostite în șoproane provizorii. Un prim eșalon de muncitori sosi în
orășel, iar seara apărură pe strada mare fețe noi. Ceea ce se întîmpla la
Bidwell se întîmpla în toate orașele Vestului- Mijlociu. Prin toate
regiunile bogate în cărbune și în minereu de fier ale Pennsylvaniei,
pînă în Ohio și în Indiana și mai departe spre Vest, pînă în statele de pe
Mississippi, industria își făcea loc. Se descoperi gaz și petrol în Ohio și
în Indiana. Orășelele creșteau peste noapte, devenind orașe. Mințile oa-
menilor fură cuprinse de frenezie. Cătune ca Lima și Findlay, din Ohio,
și ca Murcie și Anderson, din Indiana, se transformară în orașe în
interval de cîteva săptămîni. Ca să satisfacă nerăbdarea oamenilor de a
ajunge în aceste localități, fură înființate trenuri speciale. Loturile de
casă, care, înainte de descoperirea petrolului și gazului, s-ar fi putut
cumpăra cu cîțiva dolari, acum se vindeau pe miare. Bogăția părea să
țîșnească din pămînt. Pe fermele din Ohio și din Indiana niște uriașe
sonde de gaz aruncară în aer instalațiile de foraj, iar combustibilul atît
de esențial dezvoltării industriale moderne făcu erupție. Un mucalit,
stînd în fața uneia dintre sondele urlătoare de gaz, exclamă : „Papa,
pămîntul are indigestie ; are gaze la stomac. O să i se acopere obrazul
de bube.“
Neavînd, înainte de ivirea fabricilor, piață de desfacere pentru gaz,
noaptea se aprindeau sondele și făclii mari de flăcări încingeau cerul.
Se întinseră țevi la suprafața pămîn- tului și cu prețul unei zile de
muncă un țăran cîștiga îndeajuns pentru a-și încălzi toată casa cu
căldură ca la tropice tot timpul iernii. Fermierii proprietari de cîmpuri
cu petrol se culcau săraci și cu datorii la bancă, iar dimineața se trezeau
bogați. Ei se mutau la oraș și-și învesteau banii în fabricile care
răsăreau ca ciupercile. într-un comitat de prin sudul statului Michigan
se brevetară într-un singur an mai bine de cinci sute de invenții pentru
împletitul sîrmei pentru gardurile fermelor, și aproape fiecare brevet
acționă ca un magnet, în jurul lui constituindu-se cîte o societate avînd
drept obiect fabricarea împletiturii pentru garduri. O energie nestăvilită
părea că izbucnește din măruntaiele pămîn- tului și-i molipsește pe
oameni. Mii și mii dintre oamenii cei mai energici din statele situate în
regiunea de mijloc se istoviră întemeind societăți pe acțiuni, iar cînd
acestea dădeau faliment, alcătuiau neîntîrziat altele. Prin orașele în curs
de rapidă dezvoltare oameni pricepuți în a organiza societăți cu
capitaluri de milioane de dolari trăiau în case ridicate la repezeală de
către dulgheri care, înainte de perioada marelui avînt economic, nu
clădiseră decît grajduri și șoproane. A fost o epocă în care arhitectura a
devenit hidoasă, o epocă în care gîndirea și învățătura au stagnat.
Lipsiți de muzică, de poezie, de frumusețe în viețile ori avînturile lor,
fiii unui popor întreg, doldora de energie nativă și de vigoarea carac-
teristică existenței duse pe meleaguri noi, se năpusteau de-a valma în
era nouă. Un ins din Ohio, care fusese cîndva geambaș, cîștigă un
milion de dolari de pe urma unui putinei brevetat, achiziționat cu prețul
unui cal de plug, își duse nevasta să viziteze Europa și își cumpără la
Paris un tablou pentru care a plătit cincizeci de mii de dolari. în alt stat
în Vestul-Mijlociu, un individ, care vindea din ușă în ușă, prin toată
țara, doctorii, începu să se ocupe cu concesiuni petrolifere și deveni
fabulos de bogat, cumpără acțiunile a trei ziare și, înainte de a atinge
vîrsta de treizeci și cinci de ani, reuși să se aleagă guvernator al statului
său. în slăvirea energiei de care dase dovadă, lipsa lui de pregătire ca
om de stat fu trecută cu vederea.
în zilele dinainte de ivirea fabricilor, dinainte de trezirea lor
nebunească, orășelele Vestului-Mijlociu erau niște biete localități care
somnolau, viața lor era închinată practicii vechilor meserii, agriculturii
și negoțului. Dimineața, cetățenii orașelor acestora ieșeau la muncă în
largul cîmpurilor ori la practica meșteșugurilor de dulgheri, potcovari,
șelari, precum și a acelora de croitori și de cizmari. Ei citeau cărți și
credeau într-un Dumnezeu zămislit în creierul unor oameni care
aparțineau unei civilizații foarte asemănătoare cu a lor. Pe la ferme și
prin casele orășelelor, bărbați și femei ținteau spre aceleași scopuri. Ei
locuiau în căsuțe de lemn risipite pe plaiuri ca niște cutii, dar construite
foarte solid. Dulgherul care-i înălța o casă fermierului o deosebea de
hambar numai prin aceea că-i punea dedesubtul streșinii ceea ce numea
el crestături și-i ridica în față un pridvor cu stîlpi ciopliți. După ce o
astfel de casă mică și sărăcăcioasă fusese locuită multă vreme, după ce
în ea se născuseră copii și muriseră oameni, după ce suferiseră și se
bucuraseră într-însa bărbați și pernei înghesuiți laolaltă prin cămăruțe
mici, pe sub acoperișuri scunde, intervenea o schimbare subtilă. Casele
deveneau aproape frumoase prin străvechea lor omenie* Fiecare casă
de acestea începea să oglindească personalitatea oamenilor care trăiau
între zidurile ei.
Pe la ferme și în casele de pe ulițele mărginașe ale satelor viața se
trezea din zori. în spatele lor era cîte un șopron pentru cai și vaci, cîte
un coteț de porci și de pui. Cînd se crăpa de ziuă, un cor de
nechezături, de guițări și piuituri străpungea tăcerea. Flăcăiandrii și
bărbații ieșeau din case, se opreau în bătătura din fața grajdurilor și-și
întindeau trupurile ca niște somnoroase animale. Brațele lor ridicate în
sus păreau să implore zeii să le aducă zile frumoase, și zilele frumoase
veneau. Bărbații și băiețanii se îndreptau către o cișmea din apropierea
casei ișiiși spălau fețele și mîinile cu apă rece. De prin bucătării se
răspîndeau mirosul și zarvele pregătirii bucatelor. Erau în mișcare și
femeile. Bărbații intrau în grajduri, să dea de mîncare vitelor, și apoi se
grăbeau să se întoarcă în casă, spre a se hrăni pe ei înșiși. Un grohăit
continuu venea de către cotețele unde porcii ronțăiau porumb, iar peste
case plutea o tăcere a sătuilor.
După gustarea de dimineață, oamenii și dobitoacele o porneau
împreună pe cîmp, să-și îndeplinească fiecare îndatoririle lor, iar prin
odăile caselor femeile cîrpeau haine, puneau în borcane fructe pentru
iarnă și vorbeau despre treburi muierești. Pe ulițe, în zilele frumoase,
treceau avocați, medici, slujbași de-ai tribunalului comitatului și
negustori, toți fără haină. Zugravul trecea cu scara sa pe umăr. în
liniștea care dăinuia, se putea auzi bocănind ciocanele dulgherilor care
meștereau la o nouă locuință pentru vreun fiu •de negustor însurat c-o
fiică de fierar. Un simțămînt de do* moală creștere se pomeni
înmugurind în mințile pînă atunci adormite. Era vremea trezirii în țară
a artei și a frumosului.
Apoi se ridică Industria uriașă. Copiii, care la școală citiseră
despre Lincoln, cum străbătuse o pădure întreagă numai ca să ia cu
împrumut prima lui carte de citire, și aflaseră despre Garfield, flăcăul
care trăsese la edec și apoi devenise președinte, începură să citească
prin ziare și reviste despre oameni care, grație facultății lor de-a ști
cum se do- bîndesc și se păstrează banii, se pomeniseră peste noapte
putrezi de bogați. Pe oamenii aceștia scriitori anume tocmiți îi numeau
mari, și mintea poporului nu era destul de matură ca să combată
puterea acestor scorneli mereu și mereu repetate. Aidoma unui copil,
poporul credea ceea ce li se spunea.
în vreme ce cu dolarii grijuliu economisiți de către localnici se
construia noua fabrică, tinerii din Bidwell porniră să lucreze printr-alte
părți. După ce în subsolul statelor vecine se descoperi petrol și gaz, ei
se îndreptară spre orașele în rapidă dezvoltare, de unde se înapoiau
acasă și istoriseau povești minunate. Prin orașele în plină dezvoltare
oamenii cîștigau cîte patru, cinci și chiar șase dolari pe zi. într-ascun-
sele, atunci cînd nu se afla de față nici unul dintre cei mai vîrstnici, ei
se așterneau pe destăinuit aventuri trăite de dînșii prin ținuturile acelea
noi, povesteau cum, atrase de fluxul de bănet, năvăleau femeile din
orașele mari, și vorbeau de petrecerile lor cu acele femei. Tînărul
Harley Parsons, al cărui tată era pantofar și care învățase fierăria, plecă
să se angajeze la una dintre noile schele petroliere. El se înapoie acasă,
purtînd o jiletcă de mătase fantezie, și-și uimi prietenii prin aceea că-și
îngăduia să cumpere și să fumeze țigări de foi de cîte șase cenți bucata.
Buzunarele îi erau doldora de bani.
— N-am să mai stau eu mult în orășelul ăsta, puteți fi voi siguri,
răbufni el într-o seară, în mijlocul unui cerc de admiratori adunați în
fața magazinului de mode al lui Fanny Twist, care se găsea în josul
străzii mari. M-am ținut cu o chinezoaică și cu o italiancă și cu una din
America de Sud, zise, după care pufăi din țigară și scuipă pe trotuar.
Sînt hotărît să obțin cît mai mult de la viață. Am să mă duc înapoi și
am să stabilesc un record. înainte de-a muri, am să mă țin cu cîte o
femeie din fiecare nație de pe suprafața pămîntului, asta am să fac.
Joseph Wainsworth, șelarul, primul dintre locuitorii Bid- wellului
care simțise mîna grea a industrializării apăsîndu-i umerii, nu-și putea
reveni de pe urma convorbirii cu Butters- worth, fermierul, care-i
ceruse să-i repare hamurile ieșite din mașinile unei fabrici. Pe
Wainsworth viața îl făcu un om tăcut și nemulțumit, care umbla prin
atelier tot monnăind cuvinte de neînțeles. Cînd Will Sellinger, ucenicul
său, îl părăsi ca să se ducă la Cleveland, el nu-și luă altul în loc, ci
lucră singur o vreme. îi merse numele că devenise urîcios și în după-
amiezile de iarnă fermierii nu se mai abăteau pe la el să flecărească.
Sensibil cum era, Joe se simțea asemenea ca un pigmeu, ca o stîrpitură
care stă toată vremea în preajma unui uriaș în stare oricînd și din cel
mai neînsemnat pretext — dacă i-ar cășuna — să-1 distrugă. Toată
viața sa își tratase clienții cam de sus. „Dacă nu le place lucrul meu, n-
au decît să se ducă la dracu, le spunea ucenicilor săi. Eu-mi cunosc
meseria și n-am să-îmi plec înaintea nimănui capul."
Atunci cînd Steve Hunter puse bazele întreprinderii sale, The
Bidwell Plant-Settind Machine Company, șelarul cumpără din
economiile sale acțiuni în valoare de o mie două sute de dolari. într-o
zi, cînd fabrica era încă în construcție, auzi că Steve plătise o mie două
sute de dolari pe un strung nou, care tocmai sosise cu mărfarul și
fusese așezat pe podeaua clădirii neterminate. Hunter adusese la
cunoștința unui fermier că strungul va face munca a o sută de oameni,
iar fermierul venise să repete în atelierul lui Joe ceea ce auzise. Vestea
îl izbi puternic pe Joe, și el ajunse pînă acolo încît să creadă că cei o
mie două sute de dolari, pe care personal îi investise în capitalul
societății, erau chiar banii folosiți de societate la cumpărarea
strungului. Banii aceia el îi cîști- gase în decursul unei întregi vieți de
sforțări, iar acum iată că se cumpărase cu ei o mașină care avea să
înlocuiască munca a o sută de oameni. Banii lui se și înmulțiseră de o
sută de ori, și el era uimit că faptul acesta nu-1 bucura, într-unele zile
se simțea fericit, dar apoi fericirii sale îi luă locul o stranie depresiune.
Să ne închipuim că, la urma urmei, mașina de răsădit nu ar da rezultate.
Ce se va mai putea face atunci cu strungul, cu mașina cumpărată din
banii lui ?
într-o seară, după ce se întunecase, fără a-i spune ne- veste-si
nimic, o apucă pe Turner’s Pike, pînă la vechea fabrică din Pickleville,
unde Hugh, împreună cu nătărăul de Allie Mulberry și cu cei doi
mecanici aduși de la oraș se străduiau să îndrepte cusururile mașinii de
răsădit. Joe voia să dea ochi cu lunganul cel deșirat venit din Vest și
avea de .gînd să intre în vorbă cu el și să-i ceară părerea asupra posi-
bilităților de reușită ale noii mașini. Insul din epoca sîngelui și a cărnii
voia să-și impună prezența celui ce aparținea epocii noi, a fierului și a
oțelului. Pînă să ajungă la fabrică, se lăsase întunericul, și cei doi
muncitori de la oraș ședeau pe un cărucior în fața gării Wheeling,
fumîndu-și pipele de seară. Joe trecu prin fața lor, merse pînă la ușa
gării, apoi se înapoie de-a lungul peronului și ieși din nou pe Turner’s
Pike. Poticnindu-se, el o apucă pe poteca din marginea șoselei și curînd
îl zări venind pe Hugh McVey.. Era una dintre serile acelea în care,
copleșit de singurătate și uimit că aoua sa situație în viața orășelului nu
reușise să-1 apropie de oameni, Hugh se dusese să se plimbe în lungul
străzii mari, sperînd că cineva va înfrînge totuși stinghereala lui și va
intra în vorbă cu dînsul.
‘Gînd șelarul îl văzu pe Hugh înaintînd pe potecă, el se ascunse
după un colț de gard și, lăsîndu-se pe vine, privi la acest om precum
privise și Hugh la băieții French cînd munceau pe ogorul de varză.
Gînduri ciudate îi trecură prin minte. Silueta aceea extraordinar de
înaltă i se păru oarecum înspăimîntătoare. El se mînie ca un copil și
pentru o clipă se gîndi că de-ar fi avut o piatră în rnînă ar fi aruncat cu
ea în omul acesta, al cărui creier îi răscolise într-atîta viața. Apoi, cînd
silueta lui Hugh se îndepărtă pe potecă, îi veni un alt gînd.
— Am muncit toată viața pentru o mie două sute de dolari, pentru
suma care a folosit la cumpărarea unei mașini de care omul acesta nici
nu se sinchisește, mormăi el. Poate c-am să cîștig mai mulți bani decît
am investit; Steve Hunter spune că e probabil. Dacă mașinile o să
distrugă meșteșugul de șelar, ce importanță are ? Tot am să stau bine.
Ceea ce trebuie făcut este să te adaptezi vremurilor noi, să te trezești,
asta e soluția. Cu mine e la fel ca și cu toți ceilalți : cine nu riscă, nu
dîștigă nimic.
Joe ieși din ascunzișul său și șe luă pe furiș după Hugh. își dădu
seama că-1 copleșește un sentiment de adorare și se gîndi c-ar vrea să
se strecoare pînă lîngă Hugh și șă-i atingă cu degetul poala hainei.
Temindu-se însă de a încerca un. atît de cutezător lucru, gîridurile sale
prinseră o altă întorsătură. O luă la fugă prin întuneric spre oraș și,
după ce trecu podul și ieși pe șinele de cale ferată ale liniei New York
Central, o apucă spre vest și merse de-a lungul șinelor, pînă ce ajunse
la fabrica cea nouă. Zidurile încă neterminate se înălțau prin întuneric
parcă pînă la cer, iar în jur zăceau grămezi de materiale de construcție.
Noaptea fusese întunecoasă și înnorată, dar acum luna începea să se
strecoare printre nori. Joe se cațără și trecu peste o stivă de cărămizi și
intră înăuntrul clădirii, strecurîndu-se printr-o fereastră, își pipăi, de-a
lungul pereților, drumul cu degetele, pînă ce ajunse la o grămadă de
fier, acoperită cu o pătură de cauciuc. Era sigur că ăla trebuie să fie
strungul cumpărat cu banii lui, mașina care avea să înlocuiască munca
a o sută de oameni și care avea să-i asigure o bătrînețe îmbelșugată.
Nimeni nu pomenise de altă mașină care să fii fost descărcată și adusă
pe podeaua fabricii. Joe, în genunchi, își petrecu mîinile pe după
grelele picioare de fier ale mașinii. „Ce puternică este ! N-are să se
rupă ușor !“, gîndi el. Simțea nevoia să săvîrșească un lucru care, știa
bine, nu era decît o prostie : să sărute, așa cum sta în genunchi în fața
ei, picioarele de fier ale mașinii, ori să murmure o rugăciune, în
schimb, se ridică în picioare și, streourîndu-se iarăși afară prin
fereastră, se întoarse acasă. Se simțea ca renăscut și plin de un alt curaj,
din pricina întâmplărilor nopții aceleia. Cînd sosi însă acasă și poposi
în fața ușii, îl auzi pe vecinul său, David Chapman, rotarul care lucra la
atelierul mobil al lui Charlie Coîlins, rostindu-și rugăciunile în fața
ferestrei deschise a odăii lui de culcare. Joe ascultă un moment și, pen-
tru ce anume nici el nu putea înțelege, noua sa credință, abia dobîndită,
fu spulberată auzind cele ce auzi. David Chapman, un metodist
evlavios, se ruga pentru Hugh McVey și pentru reușita invenției sale.
Joe știa că și vecinul lui își investise economiile în acțiunile noii
societăți. Crezuse că era singurul care să se fi îndoit de reușită, dar se
vădea acum că îndoiala se furișase și în mintea rotarului. Imploratoarea
voce a omului care se ruga, străfulgerând liniștea nopții, îi surpă și îi
nimici, pentru o clipă, propria-i încredere.
— O, Doamne, .ajută-d pe Hugh McVey să înlăture toate
{piedicile ce-i stau în cale, se ruga David Chapman. Fă ca mașina de
răsădit să fie o reușită. Adu lumină în locurile pline de întuneric. O !
Doamne, ajută-1 pe Hugh McVey, robul tău, ca să reușească în
fabricarea mașinii lui de răsădit.
cartea a treia
capitolul VIII
Clara Buttersworth, fiica lui Tom Buttersworth, a absolvit liceul
din Bidwell la vîrsta de optsprezece ani. Pînă în vara celor
șaptesprezece ani de pînă atunci, fusese o fată înaltă, puternică și
musculoasă, sfielnică față de străini, însă îndrăzneață cu cei pe care-î
cunoștea bine. Avea niște ochi neînchipuit de blînzi.
Casa Buttersworth de pe Medina Road se afla în spatele unei livezi
de meri, iar o altă livadă se întindea în dosul casei ; Medina Road
pornea din Bidwell spre sud și urca treptat către o regiune de dealuri nu
prea înalte, iar din pridvorul lateral al casei Buttersworth vederea era
minunată. Casa însăși era o clădire mare de cărămidă, cu o cupolă
deasupra, și era socotită pe atunci cea mai luxoasă locuință din întreg
districtul.
în spatele casei se aflau mai multe grajduri pentru cai și vite. Cea
mai mare parte din terenurile agricole stăpînite de Tom Buttersworth se
găseau la nord de Bidwell, iar cîteva din cîmpurile sale erau la o
depărtare de cinci mile de casă ; dar cum nu-iși muncea el însuși
păimîntul, asta n-avea importanță. Ogoarele erau arendate unor oameni
în dijmă. în afară de treburile lui de fermier, Tom se îndeletnicea și cu
alte afaceri. Era proprietarul a două sute de acri de pămînt de- luros
situat prin preajma casei care, cu excepția cîtorva tarlale și a unui petic
de pădure, era în întregime destinat pășunatului oilor și vitelor. în
fiecare dimineață el trimitea gospodăriilor din Bidwell lapte și smîntînă
; laptele și smîn- tîna plecau în două căruțe mînate de oameni aflați în
slujba lui. La vreo jumătate de milă spre vest de locuința sa exista,
situată pe o șosea laterală, într-o margine de cîmp, o zalhana unde se
sacrificau vitele destinate pieței din Bidwell. Tom era proprietarul
zalhanalei și avea în slujba lui o seamă de parlagii. Un pîrîu care izvora
dintre dealuri, curgînd prin careva din cîmpurile de dincolo de casă,
fusese stăvilit, și la miazăzi de eleșteul astfel format se înălța silueta
unei ghețării. Tot el furniza și gheață locuitorilor din oraș. în livezile
sale, pe sub pomi, zumzăiau albinele a mai mult de o sută de stupi,
Tom trimițînd în fiecare an miere la Cleveland. Personal părea să nu
facă nimic, dar mintea-i ageră nu-și da o clipă de răgaz. Vara, în cursul
după-amiezelor lungi și somnoroase, cutreiera comitatul cu trăsura,
cumpărînd oi și vite, oprindu-se să trateze vînzări de cai cu vreun
fermier, tocmindu-se pentru loturi noi de pămînt, veșnic în plină
activitate. Avea o singură patimă. îi plăceau caii trăpași, iuți, dar își
refuza bucuria de a poseda vreunul. „E un joc care te vîră doar în griji
și datorii, îi explica el prietenului său, bancherul John Clark. îi las pe
alții să fie stăpîni de cai și să dea faliment, alergîndu-i la curse. Eu unul
doar asist la curse. în fiecare toamnă mă pot duce la Cleveland, la
marele hipodrom Grand Circuit. Dacă-imi pierd mințile după vreun
cal, pot paria zece dolari c-o să iasă cîștigător. Și dacă nu iese, am
pierdut zece dolari. De-aș fi însă proprietarul calului, aș pierde probabil
sute de dolari cu cheltuielile de antrenament și cu toate celelalte."
Buttersworth era un om înalt, cu barbă albă, avea umeri largi și mîini
albe, niște mîini oarecum mici și subțiri. Mesteca tutun, dar în ciuda
acestui obicei, avea grijă să se țină atît pe el însuși, cît și barba-i albă
într-o scrupuloasă stare de curățenie. Soția îi murise pe vremea cînd el
era încă în plină putere, dar nu-i umblau ochii după femei. Mintea lui,
se mărturisise el cîndva unui prieten, era prea absorbită de afacerile
sale și de caii frumoși pe care îi văzuse, ca să mai aibă răgaz de
asemenea prostii.
Ani în șir fermierul nu păru să dea prea multă atenție fiicei lui,
Clara, singurul său copil. în tot cursul copilăriei, fata fusese în grija
uneia dintre cele cinci surori ale tatălui, dintre care numai una trăia la
el și-i vedea de gospodărie, celelalte fiind măritate pe la casele lor.
Nevasta lui Tom Buttersworth fusese o femeie oarecum gingașă, dar
fiica moștenise puterea fizică a tatălui.
Cînd era în vîrstă de șaptesprezece anî, Clara avu o ceartă cu tatăl
ei, care, pînă la urmă, a și dus la stricarea relațiilor dintre ei. Cearta
începu către sfîrșitul lunii iulie, în vara aceea era foarte mult de lucru
pe la toate fermele, și mai mult de doisprezece oameni fuseseră tocmiți
să lucreze la grajduri, la livrarea gheței și laptelui în oraș și la
zalhanaua ce se găsea la depărtare de o jumătate de milă. în timpul
acelei veri fetei i se întîmplă ceva. Ore în șir sta în camera ei, citind
cărți, ori lungită în hamac în livadă, privind printre frunzele fremătă-
toare ale merilor la cerul văratic. O lumină, ciudat de dulce și de
seducătoare, i se aprinsese în ochi. Trupul ei, care fusese băiețos și
puternic, începu să se schimbe. învîrtindu-se de colo- colo prin casă, i
se întîmplă să zîmbească fără rost. Mătușă-sa aproape că nu observă ce
se petrecea cu dînsa, dar tatăl ei, care în tot cursul vieții sale păruse că
nici n-o ia în seamă, începu să fie atent. în prezența fetei se simțea și el
ca un tînăr. I se părea că retrăiește zilele în care îi făcuse curte mamei
fetei, zilele în care patima înavuțirii încă nu distrusese în el putința de a
iubi, și începu să-și dea în mod vag seama că viața din juru-i era plină
de semnificații. Uneori, după-amiaza, cînd o pornea în vreunul dintre
drumurile lui lungi, cu trăsura, prin comitat, îi cerea fiicei sale să-1
însoțească și, cu toate că avea puține lucruri de vorbit cu ea, un fel de
curtenie se strecura în atitudinea tatălui față de fiică ; fata începuse
parcă să se trezească. Atîta vreme cît era în trăsură cu ea, nu mesteca
tutun, iar după o încercare-două de a se deda celuilalt nărav al său, fără
ca să-i sufle fumul în obraz, renunță să-și mai aprindă luleaua în cursul
acestor plimbări.
 înainte de vara aceea, Clara își petrecuse cu regularitate lunile de
vacanță laolaltă cu argații și zilerii. Se urca în căruțe, vizita grajdurile,
și cînd se sătura de prezența oamenilor mai vîrstnici, se ducea la oraș
să petreacă vreo după-amiază cu careva din prietenele ei de școală.
în vara cînd împlinea cel de-al șaptesprezecelea an, nu mai făcu
nici unul dintre aceste lucruri. La masă mînca tăcută. Gospodăria
Buttersworth era organizată în vremea aceea după vechiul obicei
american : și argații, și oamenii care transportau gheața și laptele în
camioane, și chiar cei care tăiau și ciopîr- țeau vitele și oile mîncau la
aceeași masă cu Tom Buttersworth, cu soră-sa, care conducea
gospodăria, și cu fiica lui. Cele trei fete năimite serveau și în casă, iar
după ce rînduiau bucatele pe masă, veneau și dînsele de se așezau la
locurile lor. Cei mai bătrîni dintre oamenii fermierului, dintre care
mulți o știau pe domnișoara Clara de cînd era copil, își făcuseră
obiceiul de a o tachina. Vorbeau despre băieții din oraș, tineri care
lucrau ca angajați prin magazine, sau își făceau ucenicia la vreun meș-
teșugar și dintre care vreunul o condusese cîndva acasă seara, după cîte
o serbare școlară sau după cîte o întrunire din cele așa-zise „amicale",
ținute sub patronajul bisericilor din oraș. După ce mîncau așa cum
mănîncă lucrătorii cînd sînt lihniți de foame, adică văzîndu-tși numai
de ce aveau în farfurie și nefăcînd risipă de vorbe, argații și zilerii se
rezemau de spete- zele scaunelor și-și făceau unii altora cu ochiul. Doi
dintre ei începeau să înjghebe o conversație cu tîlc, referitoare la vreun
incident din viața fetei. Careva dintre cei mai vîrstnici, care muncise la
fermă ani îndelungați și care se bucura printre ceilalți de renumele unui
mucalit, rîdea pe înfundatele. El se apuca să vorbească așa ca și cînd
nu s-ar fi adresat nimănui anume. Numele său era Jim Priest și, cu
toate că număra patruzeci de ani cînd izbucnise Războiul Civil,
participase ca soldat în acel război. La Bidwell era socotit un fel de
potlogar, dar patronul său îl îndrăgea tare mult. Cei doi bărbați stăteau
adesea de vorbă ore în șir cu privire la calitățile trăpașilor mai de
seamă. Jim fusese în război ceea ce se numește un ostaș care slujea în
dobîndă, și se șoptea prin oraș că ar fi fost și dezertor și unul dintre
aceia care trăsese pe sfoară armata, tulind-o după ce încasase banii ce
se plăteau ca un fel de primă fiecărui recrut. El nu se ducea sîmbetele
după-amiază la oraș, dimpreună cu ceilalți, și nu încercase să intre în
secția locală a G.A.R. L Sîm- băta, cînd ceilalți muncitori se spălau, se
râdeau și își îmbrăcau hainele de sărbătoare, în vederea săptămînalei
escapade în oraș, Jim chema pe cîte unul dintre ei în grajd, îi strecura
în palmă un sfert de dolar și-i spunea : „Adu-mi o litră și vezi să nu
uiți". Duminicile după-amiază se furișa în podul cîte unui grajd, își bea
porția lui săptămînală de whisky, se îmbăta și uneori nu mai apărea
pînă luni dimineața, cînd se pornea la lucru. Toamna, Jim își lua
economiile și se ducea să petreacă o săptămînă la marea reuniune de
trap de la Cleveland, de unde
1
Abreviere pentru Gvand Arniy of the Republic (Marea armată a republicii), asociația
veteranilor din Războiul Civil. cumpăra
un dar costisitor pentru fiica stăpînului,
iar cu banii rămași paria la curse. Cînd îi surîdea norocul, rămînea mai
departe la Cleveland, bînd §i chefuind pînă își topea toate cîștigurile.
Jim Priest era cel ce stîrnea totdeauna atacul și începea tachinările
la masă, iar în vara aceea cînd fata împlinise șaptesprezece ani și arătă
că nu mai era dispusă să-și ciulească urechea la astfel de prostii, tot Jim
fu cel care puse capăt obiceiului. La masă, el se rezemă de speteaza
scaunului său, își mîngîie barba roșie și țepoasă, care acum prinsese să
bată în cenușiu, privi pe fereastra de deasupra capului Clarei și povesti
o întîm- plare cu privire la încercarea de sinucidere a unui tînăr îndră-
gostit de Clara. El istorisi cum că tînărul, vînzător la o prăvălie din
Bidwell, luase de pe un raft o pereche de pantaloni, își legase un crac
în jurul gîtului, iar pe celălalt îl agățase de un cui în perete. Apoi sărise
de pe tejghea și abia fusese salvat de la moarte prin intervenția unei
fete care, trecînd prin fața prăvăliei, îl zărise și se năpustise înăuntru,
tăindu-i ștreangul acela de crac de pantalon.
— Ei, ce ziceți de una ca asta ? întrebă el. Era îndrăgostit de
Clara noastră, v-o spun.
După îndrugarea snoavei aceleia, Clara se ridică de la masă și ieși
în fugă din odaie. Ceilalți muncitori, cărora li se alătură și tatăl fetei,
rîseră cu poftă. Mătușa ei îl amenință însă cu degetul pe Jim Priest,
eroul ispravei.
— De ce nu lași fata în pace ? îl luă ea de scurt. N-o să se mărite
niciodată, dacă rămîne aici unde îți bați joc de fiecare tînăr care îi dă
un pic de atenție.
La ușă, Clara se oprise și, întorcîndu-se, își scoase limba ia Jim
Priest. Un nou hohot de rîs izbucni atunci. Scaunele fură împinse
înapoi pe podea și oamenii ieșiră din casă, îndreptîn- du-se către
treburile lor fie pe la grajduri, fie pe cîmp.
în vara în care cu Clara se petrecu schimbarea, ea stătea la masă,
dar nu mai auzea poveștile înșirate de Jim Priest. Acum fata îi socotea
vulgari pe muncitorii care înfulecau cu lăcomie din castroane — părere
pe care nu o avusese niciodată mai înainte — și dorea să nu mai fie
silită să mănînce împreună cu dînșii. într-o după-amiază, pe cînd sta
lungită în hamacul din livadă, îi auzi pe unii dintre oameni șopăind în
șopronul vecin despre schimbarea care se produsese într-însa. Jim
Priest le explica, vezi Doamne, ceea ce se întîmplase.
 — Cu Clara nu mai este de șagă, spunea el. Acum va trebui s-o
tratăm într-un chip nou. A încetat să mai fie o puș- tancă. Va trebui s-o
lăsăm în pace, ori, de nu, în scurta vreme n-o să mai stea de vorbă cu
nici unul dintre noi. Astea-s lucruri ce se întîmplă atunci cînd o fată
începe să se socotească femeie. Seva a început să urce în copac.
Uimită de ceea ce auzea, fata sta lungită în hamac, cu privirea
ridicată spre cer. Se gîndea la cuvintele lui Jim Priest și încerca să
priceapă cam ce voia el să spună. Mîhnirea o copleși și lacrimile i se
urcară în ochi. Deși nu știa ce înțeles aveau cuvintele bătrînului cu
privire la sevă și la copac, înțelegea totuși, într-un fel vag și
subconștient, cîte ceva din importanța cuvintelor lui și-i era
recunoscătoare pentru grija de care dăduse dovadă, spunîndu-le
celorlalți să înceteze de a o mai tachina la masă. în mintea ei, bătrînul
și aproape istovitul muncitor cu barba țepoasă, dar cu trupul încă solid,
deveni o personalitate deosebit de însemnată. Clara își amintea
recunoscătoare că, în ciuda tachinărilor lui, Jim Priest nu se pomenise
niciodată spu- nînd vreun lucru care ar fi putut s-o jignească într-un fel
oarecare. în noua dispoziție în care se afla acum, asta conta mult. O
mare dorință de înțelegere, de dragoste și de prietenie puse stăpînire pe
dînsa. Nu se gîndi să ceară nimic din toate acestea nici de la tatăl ei,
nici de la mătușă-sa, cu care nu vorbise niciodată despre lucruri intime
ori apropiate sufletului ei, în schimb se întoarse cu gîndul spre bătrînul
cel necioplit. Brusc, sute din minorele trăsături ale caracterului lui Jim
Priest, la care nu se gîndise pînă atunci, îi răsăriră în minte. în grajduri,
el nu maltratase niciodată animalele, cum făceau uneori ceilalți argați.
Cînd se îmbăta duminică după-amiază, el trecea clătinîndu-se prin
grajduri, nu lovea caii și nici nu-i înjura. Clara se întreba dacă n-ar fi
fost posibil să intre în vorbă cu Jim Priest, să-i pună întrebări privitoare
la viață și la oameni și să-1 descoasă ce voia să spună cînd pomenise
de sevă și de copac. Muncitorul ăsta era bătrîn și necăsătorit. Ea se
întrebă dacă în tinerețea lui iubise vreodată vreo femeie. Hotărî singură
că da. Cuvintele lui despre sevă trebuiau să fie, era convinsă, într-o
legătură oarecare cu dragostea. Ce puternice îi erau mîinile ! Arătau
noduroase și aspre, dar era ceva frumos de puternic într-însele.
Aproape că ar fi dorit ca bătrînul să-i fi fost tată. în tinerețea lui, în
bezna nopții, ori poate cînd fusese singur cu vreo fată, într-o pădure
liniștită, tîrziu spre seară, cînd soarele apunea, își pusese mîinile pe
umerii fetei aceleia. O trăsese înspre el. Și o sărutase.
Clara sări iute din hamac și începu să umble pe sub pomii din
livadă. Gîndurile ei în legătură cu tinerețea lui Jim Priest o uimeau. Era
ca și cum ar fi intrat, pe neașteptate, într-o odaie în care un bărbat și o
femeie se lăsaseră pradă dragostei. Obrajii îi ardeau și mîinile îi
tremurau. Pe cînd călca domol peste tufele de iarbă și buruieni care
erau crescute printre pomi, unde lumina soarelui reușea Să se furișeze,
albinele care veneau încărcate greu cu miere zburau roiuri-roiuri în
jurul capului ei. Era ceva amețitor și totuși plin de noimă în cîntecul ce
se ridica dinspre stupi. Simți cum zumzetul acela pătrunde prin toți
porii ei și-i iuțește pasul. Cuvintele lui Jim Priest, care continuau să-i
răsune în gînd, păreau a fi parte ale melodiei pe care o îngînau albinele.
„Seva a început să urce în copac", își repetă ea în gura mare.
Cît de stranii și pline de înțeles păreau aceste vorbe ! Se asemănau
cuvintelor pe care le-ar folosi, vorbind iubitei sale, un amant. Citise
multe romane, dar ele nu conțineau asemenea vorbe. Era mai bine așa.
Era mai bine să le auzi rostite de buze omenești. Din nou se gîndi la
tinerețea lui Jim Priest și dori cu îndrăzneală ca el să mai fi putut încă
fi tînăr. își spuse că ar vrea să-1 vadă în plină primăvară și însurat cu o
femeie tînără și chipeșă. Se opri lîngă niște uluci de unde se deschidea
priveliștea unei pășuni așezate pe dealuri. Soarele strălucea c-o
nefirească intensitate ; parcă și iarba pășunii era mai verde decît o
văzuse ea vreodată. într-un arbore apropiat, doua păsărele își spuneau
șăgălnicii. Femeiușcă zbura nebunește de colo-colo, urmărită de
bărbătuș. în rîvna lui, el era atît de pătimaș, încît zbura de-a dreptul
prin fața fetei, atingîndu-i obrazul cu aripa. Ea se înapoie prin livadă
spre grajduri și trecu printr-unul dintre acestea, nimerind în cale ușa
deschisă a unui șopron lung, folosit spre a fi adăpostite în el căruțe și
trăsuri. Gîndul Clarei era absorbit în întregime de ideea de a-1 găsi pe
Jim Priest, de a sta poate în apropierea lui. Dar Jim nu era nicăieri, și în
bătătura din fața șopronului, John May, un tînăr de douăzeci și doi de
ani, care abia de curînd se angajase la fermă, ungea roțile unei căruțe.
El sta cu spatele întors și, în timp ce mînuia roțile grele ale căruței, i se
puteau vedea mușchii încordîndu-se sub cămașa subțire de bumbac.
„Așa trebuie să fi arătat Jim Priest în tinerețe*, cugetă fata.
Copilă de țară, ea ar fi vrut să se apropie de tînărul acela, sa intre
în vorbă cu dînsul, să-i pună întrebări privitoare la multe lucruri
ciudate din viață, pe care ea nu le înțelegea. Știa că în nici un caz n-o
să poată face așa ceva, că totul nu era decît un vis nesăbuit care-i
trecuse prin cap, dar visul acesta era dulce. Nu voia, totuși, să stea de
vorbă cu John May. Doar era o fetișcană și se afla în perioada în care îi
era silă de ceea ce socotea a fi vulgaritatea bărbaților care trudeau la
fermă. La masă mîncau lacomi și gălăgioși, ca animalele înfometate.
Ea voia o tinerețe asemănătoare cu tinerețea ei, cam necoaptă și cam
nesigură poate, dar rîvnind pofticioasă către necunoscut. Voia să se
apropie strîns, foarte strîns» de cineva tînăr, puternic, tandru, stăruitor,
frumos. Cînd muncitorul își ridică privirea și o văzu stînd acolo și
privindu-1 atît de atentă, se simți rușinată. Pentru o clipă, cele două
jivine tinere, atît de puțin asemănătoare, se înfruntară, fixîndu-și
căutăturile una în ochii celeilalte, apoi, spre a-și izgoni sfiala, Clara
dădu să-n- ceapă un joc. Printre bărbații care lucrau la fermă ea trecuse
întotdeauna drept un fel de băietan. Prin pășuni și prin grajduri, se
luase la trîntă și se hîrjonise atît cu oamenii mai vfrst- nici, cît și cu cei
tineri. în ochii lor, ea fusese întotdeauna o făptură privilegiată. Le era
dragă și era fiica stăpînuluî. Nimeni nu o brutaliza și nimeni nu-și
îngăduia să săvîrșească ori să spună grosolănii față de ea. Un coș de
porumb se afla chiar în ușa șopronului și, repezindu-se către coșul
acela, Clara apucă un știulete galben și-1 aruncă în direcția
muncitorului care ungea căruța. Nimeri într-un stîlp al șopronului,
chiar deasupra capului lui. Apoi, cu un rîs strident, fugi în șopron,
printre căruțe, iar John o urmări.
John May era un om foarte hotărît. Era fiul unui muncitor din
Bidwell și îngrijise doi-trei ani de caii unui medic. Se în- tîmplase ceva
între el și soția doctorului și părăsise slujba aceea, pentru că avusese
impresia că medicul ar fi intrat la oarecare bănuieli. Această întîmplare
îl învățase ce valoare are îndrăzneala în raporturile cu femeile. încă de
cînd venise să lucreze la ferma Buttersworth, avusese anumite gînduri
cu privire la această fată care, socotea el, acum îl provocase. Era
oarecum mirat de îndrăzneala ei, dar nu mai pierdu vremea cu
întrebări. Ea îl invitase fățiș să o urmărească. Asta era de ajuns.
Stîngăcia și nesiguranța obișnuită îl părăsiră, și John sări sprinten peste
oiștile întinse ale căruțelor și trăsurilor. O ajunse și-o prinse pe Clara
într-un colț întunecos al șopronului. Fără nici un cuvînt, o apucă strîns
în brațe și o sărută, mai întîi pe gît și apoi pe gură. Ea zăcea moale și
tremurătoare. în brațele lui, și el își înfipse mîinile în gulerul rochiei ei,
spintecîndu-1 dintr-o mișcare. Gîtul bronzat și unul dintre sînii rotunzi
și tari fură dați în vileag. Ochii Clarei se măriră a spaimă. Puterea îi
reveni. Cu micul ei pumn dur și colțuros îl izbi pe John May peste
obraz și, cînd dînsul se dete un pas înapoi, ea o zbughi din șopron.
John May rămase nedumerit. Se gîndi că îl iscodise o dată și că se va
întoarce. „E cam necoaptă încă, gîndi el. Am luat-o prea repede. Am
speriat-o. Data viitoare am să umblu mai încet. “
Alergînd, Clara străbătu grajdul și apoi se îndreptă, domol, spre
casă, urcînd sus, în camera ei. Un dine ciobănesc o urmă pe scară și se
opri la ușă, dînd din coadă. Clara îi închise ușa în nas. Pentru o clipă,
tot ce trăia și respira i se părea urît și grosolan. Era palidă în obraz și,
după ce lăsă jaluzelele, se așeză pe pat, copleșită de o nouă și ciudată
teamă de viață. Nu voia să pătrundă nici razele soarelui pînă la dînsa.
John May ieșise în urma ei din grajd și stătea acum în ogradă, privind
țintă către casă. îl vedea printre crăpăturile jaluzelelor și ar fi dorit să-1
poată ucide dintr-un singur gest al mîinii.
Plin de încredere virilă, tînărul muncitor o așteptă să apară la
fereastră și să se uite la el. Se întreba chiar dacă o mai fi altcineva decît
ea în casă. Poate c-are să-i facă un semn cu mîna. Ceva cam în felul
acesta se întîmplase și între el și soția doctorului și așa se desfășuraseră
apoi lucrurile. Totuși, după cinci sau zece minute, văzînd că nu se
arată, se înapoie la munca lui, continuînd să ungă roțile căruței. „Are să
meargă mai încet decît credeam. E o fată sfioasă, nu s-a dat pe brazdă",
își spuse el.
într-o seară, cu o săptămînă mai tîrziu, Clara ședea pe prispa
laterală a casei cu tatăl ei, cînd John May intră în ogradă. Era într-o
miercuri seara și muncitorii fermei nu aveau obiceiul să se ducă-n oraș
pînă sîmbătă, dar John era îmbrăcat în hainele sale cele bune, se
bărbierise și-și unsese părul. Cu prilejul unei nunți ori a unei
înmormîntări, țăranii își dădeau cu ulei pe păr. Era semn că un fapt
foarte important urma să se petreacă. Clara se uită la el și, în ciuda
simțămîntului de repulsie care o copleși, ochii săi scînteiară. De cînd
cu întîm- plarea din șopron, se ferise să-1 mai întîlnească, dar nu-i era
teamă. De fapt, o învățase ceva. Era o putere în ea cu care putea să
cucerească bărbații. O parte din istețimea moștenită de la tatăl ei îi
venise în ajutor. îi venea să rîdă de pretențiile prostănace ale tînărului,
să-și bată joc de dînsul. Obrajii îi erau aprinși de mîndria stăpînirii pe
care o avea asupra situației.
John May se apropie pînă la cîțiva pași de casă și apoi o coti pe
cărarea care ieșea la șosea. El făcu un gest din mînă și, din întîmplare,
Tom Buttersworth, care privise pînă atunci spre lunca deschisă către
Bidwell, se întoarse și zări atît gestul, cît și zîmbetul încrezut și
provocator de pe fața lui John May. Se sculă în picioare și se luă după
argat, petrecîndu-1 pînă în șosea. în el se luptau uimirea și mînia, care
mai de care să-i pună stăpînire pe inimă. Cei doi bărbați stătură de
vorbă vreo trei minute în șosea, în dreptul casei, și apoi se înapoiară.
Argatul se duse pînă-n grajd, apoi se întoarse pe aceeași cărare spre
șosea, de data asta purtînd sub braț un sac în care se aflau hainele lui de
lucru. El nu-și mai ridică privirea cînd trecu. Iar fermierul reveni pe
prispă.
Neînțelegerea care avea să surpe legăturile duioase ce începuseră
să se înfiripe între tată și fiică începu în acea seară. Tom Buttersworth
era furios. Mormăia și-și încleșta pumnii. Inima Clarei bătea de zor.
Dumnezeu știe de ce se simțea vinovată, ca și cum ar fi ieșit la iveală o
legătură amoroasă cu tînărul acela. Multă vreme tatăl ei rămase tăcut,
și apoi și el, ca și argatul, se năpusti brutal și mînios asupra ei.
— Unde-ai fost cu tipul ăla ? Ce-ați făcut amîndoi ? o întrebă
aspru.
Clara nu răspunse numaidecît întrebărilor tatălui ei. îi venea să
țipe, să-1 lovească peste față cu pumnul, așa cum îl izbise pe ticălosul
acela în șopron. Apoi mintea ei se strădui să facă față noii situații.
Faptul că o învinuia de a fi căutat dinadins ceea ce se întîmplase o făcu
să-1 urască mai puțin pe John May. Acum avea pe altcineva pe care să-
1 urască în loc.
Clara nu-și lămuri limpede lucrurile în chiar acea seară, dar, după
ce tăgădui că s-ar fi dus vreodată undeva cu John May, izbucni în plîns
și fugi în casă. în întunericul camerei începu să cugete la cuvintele
tatălui ei. Pentru un motiv pe care nu-1 putea înțelege, atacul îndreptat
împotriva sufletului ei îi părea mai groaznic și mai de neiertat decît cel
săvîrșit împotriva trupului ei de către muncitorul acela în șopron. Vag,
începu să priceapă că în acea după-amiază călduroasă cu soare tînărul
fusese răscolit de prezența ei, precum fusese tulburată și ea de
cuvintele rostite de Jim Priest, de zumzetul albinelor din livadă, de
păsărelele care se drăgosteau și de propriile-i gînduri nedefinite. Fusese
tulburat și el, că era prost și tînăr. Existase o scuză pentru zăpăceala
lui. Era un lucru de înțeles, față de care puteai să .știi cum să te porți.
Ea nu mai avea acum nici o urmă de îndoială privitoare la capacitatea
sa de a-1 ține în frîu pe John May. Iar în privința tatălui ei — era
dreptul lui să-1 bănuiască pe argat, dar de ce oare o bănuise și pe ea ?
Nedumerită, fata se așeză pe marginea patului, în întuneric, și o
privire dură i se aprinse în ochi. Ceva mai tîrziu, taică-său urcă scările
și bătu la ușă. El nu intră, ci rămase afară în coridor și-i vorbi. Clara
rămase liniștită cît ținu conversația, și aceasta îl încurcă pe tatăl ei, care
se aștepta s-o găsească plîngînd. Faptul că nu plîngea îi păru o dovadă
a vinovăției sale.
Tom Buttersworth, altminteri om isteț și perspicace, nu a înțeles
niciodată firea fiicei lui. Era un om cu simțul proprietății foarte
dezvoltat, și o dată, pe cînd era proaspăt însurățel, avusese o bănuială
că ar fi ceva între nevasta sa și un tînăr care muncea la ferma unde
locuiau ei pe atunci. Bănuiala fusese neîntemeiată, dar pe tînăr îl dete
afară din slujbă, și într-o seară, cînd nevastă-sa, plecînd după cum-
părături la oraș, întîrziase peste ora obișnuită, o porni după ea, iar cînd
o zări pe stradă, intră într-o prăvălie ca să evite întîlnirea. Femeia
avusese un necaz. Calul cu care venise începuse deodată să șchioapete
și trebui să facă drumul îndărăt acasă pe jos. Fără să se lase văzut, soțul
o urmări de-a lungul șoselei. Era întuneric, femeia auzi pași în urma sa
și se sperie, luînd-o la goană cale de o jumătate de milă pînă acasă.
Tom așteptă pînă o văzu intrînd, apoi intră și el, prefăcîndu-se că
vine.de la grajd. Cînd dînsa îi povesti ce i se întîmplase calului și ce
spaimă trăsese pe șosea, îi fu rușine ; dar întrucît a doua zi, cînd se
duse să-1 ia, calul, lăsat în grija unui geambaș, arăta sănătos, Tom intră
iarăși la bănuială.
Acum, pe cînd sta dincolo de pragul ușii fiicei sale, fermierul se
simți așa cum se simțise în seara aceea de demult, cînd o urmărise pe
nevastă-sa de-a lungul șoselei. Cînd, fiind jos pe prispă, își întorsese
brusc privirea și văzuse gestul ce-1 făcuse argatul, el se uitase de
îndată și la fiica sa. Arăta stînjenită și, socotise el, vinovată. „Iarăși
aceeași poveste, reflectase el cu amărăciune, așa mamă, așa fiică — tot
o apă și-un pămînt.“ Și sculîndu-se iute de pe scaun, pornise în
urmărirea tînărului pînă în șosea și-1 dase afară din slujbă.
— Pleacă de-aici chiar în astă-seară. Nu vreau să te mai prind pe-
aici, îi spuse el.
în întunericul din fața camerei fetei, îi trecură prin gînd o seamă de
cuvinte aspre, pe care ar fi vrut să le rostească. Uită că ea nu era decît o
fată și-i vorbi ca și cum ar fi fost o femeie matură, vicleană și vinovată.
— Hai, o somă el. Vreau să aflu adevărul. Dacă te-ai ținut cu
argatul acela, ai început de tînără. S-a petrecut ceva între voi ?
Clara se îndreptă spre ușă și-și înfruntă tatăl. Ura față de el,
izvorîtă în acea clipă și de care n-avea să se mai descotorosească
niciodată, îi dădu putere. Nu știa la ce făcea aluzie, dar avea o senzație
dureroasă că și el, ca și nătărăul din șopron, încerca să violeze ceva de
mare preț în firea ei.
— Nu știu despre ce vorbești, îi răspunse liniștit, dar știu un
lucru. Nu mai sînt un copil. în cursul ultimei săptă- mîni am devenit
femeie. Dacă nu mă vrei în casa ta, dacă nu-ți mai sînt dragă, n-ai decît
s-o spui și am să plec.
Cei doi stăteau în întuneric și încercau să se uite unul la altul.
Clara era uimită de puterea ei și de cuvintele care îi veniseră pe buze.
Aceste cuvinte limpeziseră ceva. Simțea că dacă tatăl ei ar lua-o în
brațe, ori ar rosti o vorbă blinda și înțelegătoare, totul s-ar putea uita.
Ar fi putut reînnoda firul vieții. în viitor, avea să înțeleagă multe
lucruri pe care pînă atunci nu le înțelesese. între ea și tatăl ei putea să
existe apropiere. I se urcară lacrimi în ochi și-un hohot de plîns îi sta
înfipt în gîtlej. Cum însă dînsul nu-i răspunse, ci, întor- cîndu-se, se
îndepărtase în tăcere, ea trînti ușa cu zgomot și apoi stătu trează toată
noaptea, albă și mînioasă de supărare și dezamăgire.
Clara plecă de acasă în toamna aceea, ca să devină studentă h
universitate, dar înainte de plecarea ei se mai război o dată cu tată-său.
în august sosi la Bidwell un tînăr care urma să predea în școlile
comunale și ea îl întîlni la o cină care a avut Ioc în subsolul bisericii.
Tînărul o însoți pînă acasă, și în duminica următoare veni să-i facă o
vizită. Clara îl prezentă — era un bărbat zvelt, cu părul negru, ochii
căprui și fața serioasă — îl prezentă tatălui ei, care răspunse dînd din
cap și apoi se depărtă. Ea și tînărul acela se plimbară pe un drum de
țară și intrară într-o pădure. Băiatul era cu cinci ani mai în vîrstă decît
ca și fusese la universitate, dar Clara se simțea cu mult mai vîrstnică și
mai înțeleaptă decît el. Ceea ce se întîmplă cu atîtea femei i se
întîmplase și ei. Se simțea mai în vîrstă și mai înțeleaptă decît toți
bărbații pe care îi cunoscuse vreodată. Hotărîse, precum hotărăsc cele
mai multe femei pînă Ia urmă, că sînt două feluri de bărbați pe lume,
cei ce seamănă cu niște copii buni, blînzi, plini de intenții frumoase —
și cei care, deși rămîn copii, sînt obsedați de o vanitate stupidă de
masculi și-și închipuie c-au fost născuți să fie stăpînii vieții. Gîndurile
Clarei în această privință nu erau foarte limpezi. Era tînără și gîndurile
ei aveau ceva nebulos. Asta, cu toate că se izbise de realitățile vieții și
le acceptase, și cu toate că era dintre acelea care supraviețuiesc
loviturilor date de viață.
în pădure, cu tînărul învățător, Clara încercă o experiență. Se
lăsase seara și se făcuse întuneric. Știa că tatăl ei va fi furios că nu se
întorcea acasă, dar puțin îi păsa. îl îndemnă pe învățător să vorbească
despre dragoste și despre relațiile dintre bărbați și femei. Se prefăcu de
o naivitate ce nu-i mai aparținea. Fetele de școală știu o sumedenie dc
lucruri pe care nu și le aplică lor, pînă cînd se întîmplă cu ele ceva așa
cum se întîmplase cu Clara. Fiica fermierului deveni conștientă. Știa
mii de nimicuri pe care nu le știuse cu o lună în urmă și începu să se
răzbune pe bărbați pentru faptul că-i trădaseră așteptările. în întuneric,
pe cînd se întorceau spre casă, ca îl ispiti pe tînăr s-o sărate și apoi zăcu
în brațele lui timp de două ore, cu totul stăpînă pe ea însăși, căznindu-
se să descopere, fără însă a risca nimic, lucrurile pe care voia să le
cunoască despre viață.
în noaptea aceea se certă din nou cu tatăl ei. Acesta încercă s-o
dojenească pentru faptul că întîrziase așa mult în societatea unui
bărbat, dar ea îi închise ușa în nas. într-alta seară, Clara ieși sfidătoare
din casă în tovărășia tînărului învățător. Se plimbară amîndoi pe un
drum pînă ajunseră în dreptul unui pod ce trecea peste un pîrîiaș. John
May, care tot mai era încredințat că fiica fermierului era îndrăgostită de
el, îl urmărise în seara aceea pe învățător pînă la casa Buttersworth și
așteptase afară, cu gîndul să-1 sperie pe rivalul său cu pumnii. Pe pod
se petrecu ceva care îl făcu pe învățător să se îndepărteze. John May se
apropiase de cei doi tineri și începuse să-i amenințe. Podul tocmai
fusese reparat și o grămăjoară de pietre ascuțite se afla la îndemînă.
Clara ridică o piatră și i-o dete învățătorului.
— Lovește-1, spuse ea. Nu-ți fie teamă. Nu e decît un laș.
Lovește-1 cu piatra în cap.
Tustrei rămaseră locului în tăcere, așteptînd să se întîmple ceva.
John May era deconcertat de cuvintele Clarei. Crezuse că dînsa voia ca
el s-o urmărească. Făcu un pas către învățător, care lăsă piatra din mînă
și fugi. Clara porni înapoi pe șosea spre casă, urmată de muncitorul
care bolborosea ceva, dar care, după cuvintele rostite de ea pe pod, nu
îndrăznea să se apropie.
— Poate că nu făcea decît să se prefacă. Poate că nu voia ca
tînărul ăla să afle ceea ce este între noi, bolborosea el, poticnindu-se
prin întuneric.
Acasă, în salonul luminat, Clara șezu la o masă timp de o jumătate
de oră, alături de tatăl ei, prefăcîndu-se că citește o carte. Parcă spera
ca el să spună ceva care i-ar îngădui și ei să-1 atace. Cum nu se petrecu
nimic, ea se duse sus de se culcă, dar iarăși își irosi noaptea în nesomn,
palidă de mînie la gîndul cruzimii inexplicabile a lucrurilor cu care
viața părea să încerce a o lovi.
în septembrie, Clara părăsi ferma pentru a urma cursurile
Universității din Columbus x. A fost trimisă acolo pentru că Tom
Buttersworth avea o soră căsătorită cu un fabricant de pluguri, care
trăia în capitala statului. După incidentul cu argatul acela și
neînțelegerea ce se ivise între el și fiica sa, se simțea stingherit în
prezența ei și era bucuros s-o vadă plecată. Nu voia să o sperie pe soră-
sa, povestindu-i cele întîmplate, iar cînd îi scrise, încercă să facă pe
diplomatul. „Clara a trăit prea mult printre neciopliții care lucrează pe
1
Capitala statului Ohio.
pămînturile fermei mele, îi scrise el. A devenit și ea cam grosolană.
Ocupă-te de dînsa. Vreau să se mai șlefuiască. Fă-i cunoștință cu
oameni bine.* în sinea lui nădăjduia că în timpul absenței ei de acasă
fata va întîlni vreun tînăr și se va mărita cu el. Cu două dintre surorile
lui care plecaseră la școală așa se petrecuseră lucrurile.
în luna care precedă plecarea Clarei, fermierul se strădui să se
poarte ceva mai omenește și mai blînd față de ea, dar nu reuși s-o
vindece de antipatia pe care ajunsese să i-o nutrească și care prinsese
rădăcini adinei în sufletul ei. La masă el făcea glume care erau primite
cu hohote de rîs de către argați. Apoi se uita la fiîcă-sa, care nu părea
să-1 fi ascultat ce spune. Clara mînca iute și ieșea în grabă din
sufragerie. Ea nu se mai ducea să-și viziteze prietenele de școală de la
oraș, și tînărul învățător nu mai trecu s-o vadă, în după-amiezele lungi
de vară se plimba în livadă printre stupi, ori sărea gardurile ca să
ajungă în pădure, unde ședea ceasuri întregi pe cîte o buturugă, privind
cu nesaț arborii și cerul. Tom Buttersworth ieșea și el, grăbit, din casă.
Se prefăcea că e tare ocupat și în fiecare zi umbla cu trăsura de colo-
colo prin tot ținutul. Uneori socotea că fusese brutal și crud în felul de
a-și trata fiica și hotărî să-i vorbească despre asta și să o roage să-1
ierte. Apoi intra iarăși la bănuială. își lovea calul cu biciul și gonea
mînios pe șoselele pustii.
— în sfîrșit, e ceva la mijloc, bodogănea el în gura marc. Bărbații
nu privesc la cîte o femeie și nu încep apoi deodată să-i facă semne cu
mîna în chip obraznic, cum a procedat cu Clara tînărul acela. A făcut-o
chiar în văzul meu. Ea trebuie să-1 fi încurajat.
O veche bănuială se trezi în sufletul lui. „A fost ceva necurat în
viața maică-si și e ceva necurat și cu ea. Voi fi bucuros cînd va veni
timpul să se mărite și să se așeze la casa ei, ca să nu mai port
răspunderea", gîndea el, copleșit de amărăciune.
în seara în care Clara părăsi ferma, ca să prindă trenul ce avea s-o
ducă departe de tatăl ei, Tom spuse că-1 durea capul, un lucru de care
el nu se plînsese niciodată pînă atunci, și-i porunci lui Jim Priest s-o
conducă la gară. Jim mină caii, se ocupă de expedierea bagajelor și îi
ținu de urît pînă la venirea trenului. Atunci o sărută curajos pe obraz.
— La revedere, fetîțo, îi spuse cu glas stins.
Clara îi fu atît de recunoscătoare, încît nu putu răspunde nimic. în
tren petrecu o oră, plîngînd încet. Blîndețea aspră a bătrînului argat
ajutase mult la alinarea mîhnirii crescînde ce-i rodea sufletul. Simțea
că este pregătită să înceapă viața din nou și regreta că plecase de la
fermă fără să fi ajuns la o mai bună înțelegere cu tatăl ei.
capitolul IX
Judecînd după concepția acelor vremi, soții Woodburn din
Columbus erau bogați. Ei locuiau într-o casă mare și țineau două
trăsuri și patru servitori, dar nu aveau copii. Henderson Woodburn era
de statură mică, purta o barbă cenușie și arăta îngrijit și spilcuit. Era
trezorierul unei societăți care fabrica pluguri și, totodată, trezorierul
bisericii ai cărei enoriași erau el și soția sa. în tinerețe i se spunea
„Hencc XXVI Woodburn, și fusese persecutat de către băieții mai mari, iar
cînd deveni bărbat și după ce istețimea și stăruitoarea lui răbdare
făcură din el un factor destul de puternic în activitatea economică a
orașului său de baștină, începu oarecum și el să terorizeze pe oamenii
ce îi erau subordonați. Socotea că soția sa, Priscilla, se trăgea dintr-o
familie mai de vază decît a lui și se cam temea de ea. Cînd nu se
înțelegeau într-o chestie oarecare, ea își afirma părerea cu blîndețe, dar

XXVI Jec de cuvinte : „Hon*, diminutivul lut Henderson, înseamnă în același timp și „cărnă“.
cu fermitate, în timp ce el bombănea cîtăva vreme, pentru ca, în cele
din urmă, să cedeze. După cîte o astfel de neînțelegere, soția își
petrecea brațele în jurul gîtului său și îl săruta pe chelia din creștetul
capului. Apoi totul se uita.
Viața din casa soților Woodburn se desfășura în tăcere. După
agitația și zgomotul de la fermă, tăcerea de aici o sperie pe Clara multă
vreme. Chiar cînd era singură în camera sa, umbla în vîrful picioarelor.
Henderson Woodburn era cufundat în munca lui și, cînd se înapoia
seara acasă, își lua cina în tăcere și apoi se apuca iar de lucru. Aducea
cu el acasă registre de contabilitate și diferite acte de la birou, pe care
le întindea pe masa din salon. Soția lui, Priscilla, ședea într-un fotoliu
încăpător sub lampă și împletea ciorapi pentru copii. Clarei îi spunea
că sînt ciorapi pentru copiii oamenilor săraci. De fapt, ciorapii aceia nu
părăseau niciodată casa. într-un cufăr mare din camera Priscillei, aflată
la etaj, zăceau sute de perechi de ciorapi împletiți în decursul celor
douăzeci și cinci de ani ai vieții ei conjugale.
Clara nu era prea fericită în casa Woodburnilor, dar — pe de altă
parte — nu era nici tare nefericită. își urma cursurile 4a universitate cu
destul succes și pe înserate se ducea la plimbare cu cîte o colegă de
clasă, asista la vreun matineu de teatru ori citea. Seara sta împreună cu
mătușa și unchiul, pînă ce nu mai putea îndura tăcerea, și apoi se urca
în camera sa, unde învăța pînă ce venea ora culcării. Din cînd în cînd,
își însoțea rudeniile la vreo reuniune ce avea loc sub auspiciile bisericii
al cărei trezorier era Henderson Woodburn, ori se ducea cu ei la mesele
oferite de alți oameni de afaceri avuți și respectabili. Adeseori, fiii
persoanelor cu care se frecventa familia Woodburn ori colegi de la
universitate veneau seara să-i facă o vizită. în astfel de prilejuri, Clara
și tînărul respectiv ședeau de vorbă în holul casei. După o vreme, între
ei se așternea tăcerea, simțindu-se jenați unul față de altul. Din camera
alăturată, Clara putea auzi atunci foșnetul hîr- tiilor acoperite cu
coloane de cifre la care lucra unchiul ei. Iglițele mătușii sale zbîrnîiau
și ele de mama focului. Tînărul povestea despre un meci de fotbal, ori
— dacă era cumva mai ieșit în lume — își istorisea experiențele de
comis-voiajor care vindea mărfurile fabricate ori comercializate de res-
pectivul său tată. Aceste vizite începeau toate la aceeași oră* la opt
seara, și junele pleca exact la ora zece. Clara începu să simtă că atari
vizite constituiau un fel de ocazii de apreciere neguțătorească și că
tinerii veneau să vadă marfa. într-o- seară, unul dintre acești bărbați, un
tînăr cu șugubeți ochi albaștri și cu păr galben răvășit, fără să vrea, o
tulbură adînc. Toată seara îi vorbise întocmai cum vorbiseră toți ceilalți
pînă atunci, și apoi, la ora statornicită, se ridicase de pe scaun, să plece.
Clara îl însoțise pînă la ușă. Acolo îi întinse mîna* pe care el o strînse
în mod cordial. Apoi se uită la ea și ochii îi clipiră.
— Am petrecut bine, spuse el.
Clara simți o dorință bruscă și copleșitoare să-1 îmbrățișeze. Voia
să-i tulbure calmul, să-1 uimească, sărutîndu-1 pe buze ori ținîndu-1
strîns în brațele ei. închizînd iute ușa, rămase cu mîna pe clanță, cu tot
trupul cuprins de un tremur. Toate subprodusele banale ale nebuniei
industriale ce cuprinsese epoca ei continuau în camera de alături. Foile
de hîrtie foșneau, iglițele mătușii clănțăneau metalic. Clara simți că ar
vrea să-1 cheme pe tînăr înapoi în casă, să-1 ducă în camera unde o
activitate fără rost își urma drumul fără sfîrșit, iar acolo să săvîrșească
nici ea nu știa ce, ca să-i scandalizeze pe ei și pe el, cum nu mai
fuseseră ei scandalizați niciodată pînă atunci. Ea fugi iute sus pe scări.
„Ce o fi cu mine ?“, se întrebă neliniștită.
într-o după-amiază de mai, în cursul celui de-al treilea an de
universitate, Clara ședea pe malul unui pîrîiaș la margine de pădurice,
undeva în hotarul unui sat aflat în partea de miazănoapte a orașului
Columbus. Alături de dînsa sta un tînăr cu numele de Frank Metcalf,
pe care îl cunoștea de un an și care urmase cîndva aceleași cursuri cu
dînsa. Era fiul președintelui societății care fabrica pluguri, unde
unchiul său îndeplinea funcția de trezorier. Pe cînd ședeau unul lîngă
altul la marginea pîrîului, lumina amurgului începu să scadă și se
coborîră umbrele serii. în fața lor, de cealaltă parte a unui cîmp
deschis, se înălțau zidurile unei fabrici, și Clara își aminti că sirena
sunase de multă vreme și că lucrătorii plecaseră acasă. Nu mai avu
astîmpăr și sări în picioare. Tînărul Metcalf, care pînă atunci vorbise
foarte serios, se ridică și el și veni lîngă dînsa.
— Nu mă pot căsători decît peste doi ani, dar ne putem logodi, și
asta va împăca binele cu păcatul, dacă e vorba de lucrurile pe care le
vreau și le doresc. Nu e vina mea că nu pot să-ți cer să te măriți cu
mine acum, declară el. Peste doi ani am să moștenesc unsprezece mii
de dolari, pe care mi i-a lăsat mătușa. Dar nebuna n-a avut altă treabă
decît să prevadă în testament să nu primesc nimic, dacă mă însor
înainte de a împlini douăzeci și patru de ani. Vreau să pun mîna pe
banii ăștia : trebuie să pun mina pe ei, dar trebuie, de asemenea, să pun
mina și pe tine.
Clara își întoarse privirea spre întunericul care se îngrămădea jur
împrejur și-1 lăsă să-și termine discursul. Toată după-amiaza nu
vorbise aproape decît de asta, iarăși și iarăși.
— în sfîrșit, n-am încotro, sînt și eu om, spuse el stăruitor. N-am
încotro, te doresc. Mătușa a fost o proastă bătrînă.
 Și începu să explice nevoia de a rămîne neînsurat, ca să poată
primi cei unsprezece mii de dolari.
—Dacă nu obțin banii aceia, am să fiu la fel cum sînt acum. N-o
să fiu bun de nimic. Apoi, deodată, exasperat, își vîrî mîinile în
buzunare și privi țintă în beznă, peste cîmpuri. Nimic nu reușește să mă
mulțumească, urmă el. Mi-e silă să lucrez în întreprinderea tatălui meu
și mi-e silă să merg la școală. Peste numai doi ani am să primesc banii.
Tata nu poate să mi-i ia. Am să pun mîna pe ei și am s-o șterg. Nu știu
exact ce am să fac. Poate c-o să mă duc în Europa, asta cred c-am să
fac. Tata vrea să rămîn aici și să lucrez la el. La naiba cu .treburi de-
alde- astea. Vreau să călătoresc. Am să mă fac soldat sau așa ceva. în
orice caz, am s-o șterg de aici și am să mă duc undeva unde să fac ceva
interesant, ceva viu. Tu poți veni cu mine. O s-o luăm din loc .amîndoi.
N-ai curajul ? De ce nu vrei să fii a mea ?
Tînărul Metcalf o apucă pe Clara de umeri și încercă s-o cuprindă
în brațe. Ei se zbătură o clipă și apoi, dezgustat, el se dădu un pas
înapoi și începu să-i facă reproșuri.
Clara se depărtă, trecînd de-a curmezișul peste două-trei locuri
virane, și ieși pe o uliță cu case de muncitori, în vreme ce junele o
urma îndeaproape. Se lăsase noaptea, și lumea de pe strada din fața
fabricii își și terminase masa de seară. Copiii și cîinii se zbenguiau pe
stradă, și un miros stăruitor de mîncare plutea în aer. Spre vest, peste
cîmpuri, trecu un tren de călători în drum spre oraș. Luminile lui
formau mișcătoare pete gălbui pe fundalul cerului de-un albăstrui
închis. Clara -se întreba de ce venise în acest Ioc îndepărtat împreună
cu Frank Metcalf. Nu-i plăcea, dar era o neliniște într-însul
asemănătoare neliniștii pe care o trăia ea. Nu voia să accepte viața în
mod stupid, și acest fapt îl înfrățea cu dînsa. Deși nu avea mai mult de
douăzeci și doi de ani, reușise să-și și facă un nume prost, O slujnică
din casa tatălui său făcuse un copil cu el, și-1 costase o grămadă de -
bani s-o hotărască -să-și ia copilul și să plece, fără a provoca un
scandal public. în cursul anului precedent, fusese dat afară de la
universitate, pentru că îl aruncase pe un alt tînăr jos de pe niște scări, și
se șoptea printre studente că i se întâmpla adesea să se îmbete crunt.
De un an de zile încercase a se împrieteni cu Clara, îi scrisese scrisori,
îi trimisese flori -acasă, iar cînd o în- tîlnea pe stradă, se oprea ca să
stăruie a-i accepta prietenia, în acea zi de mai, ea îl întîlnise pe stradă și
el o rugase să-i -dea prilejul să stea de vorbă mai serios cu ea. Se
întîlniseră la o răscruce pe unde treceau tramvaiele către suburbanele
orașului.
— Hai, stăruise el, hai să facem o plimbare cu tramvaiul. Hai să
scăpăm de mulțime. Vreau să-ți vorbesc*
 O apucase de braț și aproape că o tîrîse pînă la tramvai.
— Vino s-auzi ce am de spus, insistase, și apoi, dacă nu vrei să ai
cu mine nici în clin, nici în mînecă, nu-i nimic. N-ai decît să mi-o spui
și am să te las în pace.
După ce îl însoțise în suburbia cu case de muncitori, în jurul căreia
își petrecuseră după-amiaza aceea pe cîmp, Clara înțelese că omul nu
avea nimic altceva de destăinuit în afară de nevoile trupului său. Totuși
presimțea că mai avea ceva pe suflet care rămăsese nespus. Era
neliniștit și nemulțumit de viața lui și, în sinea ei, Clara simțea același
lucru privitor la viața ei. în ultimii trei ani ea se întrebase adesea de ce
venise la universitate și ce avea de cîș- tigat de pe urma faptului că
învață atîtea lucruri din cărți. Zilele și lunile treceau și nu se alegea cu
nimic decît cu anumite cunoștințe destul de neinteresante, care mai
înainte îi lipseau. Și la ce aveau să-i folosească cunoștințele acestea, ea
nu putea pricepe. Doar n-aveau nimic comun cu probleme cum ar fi
atitudinea ei față de bărbați ca alde John May, argatul, ori de soiul
învățătorului care o învățase totuși ceva cînd o ținuse în brațe și o
sărutase, și chiar de felul tînărului ăstuia negricios și îmbufnat care
umbla acum lîngă ea, vorbindu-i despre nevoile lui trupești. I se părea
Clarei că orice an în plus petrecut la universitate n-ar folosi decît să
facă dovada inutilității studiului. Același lucru credea și despre cărțile
pe care, le citea, și despre gîndurile și acțiunile oamenilor mai vîrstnici
care o înconjurau. Mătușa și unchiul nu vorbeau mult, dar păreau
încredințați că ea ar voi să trăiască o viață asemănătoare aceleia pe care
o trăiau dînșii. Se gîndea cu silă la perspectiva de a se mărita cu vreun
fabricant de pluguri sau de vreun anost bun de consum, după care avea
să-și petreacă zilele împletind la ciorapi pentru copii care nu vor veni
pe lume niciodată, ori îndeletnicin- du-se, spre a-și manifesta
nemulțumirea, cu cine știe ce alte treburi deopotrivă de zadarnice. își
dădea cu dezgust seama că bărbații de o seamă cu unchiul ei, care își
petreceau viața adunînd coloane peste coloane de cifre, ori repetînd și
răsrepetînd lucruri înfiorător de banale, nu puteau concepe o altă viață
pentru femeile lor, în afară de aceea de a trăi în casă, de a-i sluji, de a
purta poate rochii destul de arătoase, spre a-i ajuta să-și afirme pros-
peritatea și succesul, pentru ca, în cele din urmă, să accepte prostește
mediocritatea și plictiseala, o soartă împotriva căreia se revoltau atît ea,
-cît și tînărul pasionat și fră- mîntat de contraziceri, care pășea acum
alături de dînsa.
La un curs la universitate, Clara făcuse cunoștință, în decursul
celui de-al treilea an, cu o fată numită Kate Chanceller, care împreună
cu fratele ei venise la Columbus dintr-un orășel din Missouri. Acea fată
o ajută să dea formă gîndurilor ei pînă atunci învălmășite și o stîrni să
priceapă nepotrivirile dinlăuntrul vieții sale. Fratele colegei, o fire
studioasă și liniștită, lucra într-un post -de chimist la o uzină undeva la
marginea orașului. Era muzician și voia să devină compozitor. într-o
seară de iarnă, sora lui, Kate, o adusese pe Clara în apartamentul unde
locuiau amîndoi, și tustrei se împrieteniră. Acolo Clara aflase ceva ce
nu înțelesese încă și n-avea să izbutească niciodată să realizeze clar.
Adevărul era că fratele colegei sale semăna a femeie, iar Kate
Chanceller, care purta fuste și avea trup de femeie, era ori semăna în
sinea ei a bărbat. Kate și Clara petrecură, apoi, multe seri împreună și
vorbiră despre multe lucruri în care nu se prea vîră studentele în
conversațiile lor. Kate era o făptură cu gînduri îndrăznețe și viguroase
și se căznea să-și dibuie calea prin hățișul problemelor vieții ei
personale. Adeseori, pe cînd se plimbau
de-a lungul străzilor ori ședeau împreună seara, Kate își uita camarada
și vorbea despre ea însăși și despre greutățile situației sale în viață.
— Este absurd felul în care-s potrivite lucrurile, spunea ea. Din
pricină -că trupul mi-e plămădit într-un anumit fel, mi se cere să accept
anumite reguli de trai. Regulile acestea n-au fost făcute pentru mine.
Bărbații le-au fabricat așa cum se fabrică, de pildă, cuțitele de deschis
cutii de conserve, cu toptanul. Apoi, după ce se uită la Clara și rîse,
adăugă : încearcă să-ți închipui cum aș arăta cu un bo- nețel de dantelă
pe cap, aidoma aceluia pe care-1 poartă mătușă-ta prin casă,
petrecîndu-mi zilele cu împletirea ciorapilor de copii.
Cele două fete petrecuseră ore peste ore vorbind despre viața lor și
discutînd asupra deosebirilor între firea uneia și a celeilalte. Această
experiență avu asupra Clarei o foarte mare înrîurire. întrucît Kate era
socialistă, iar Columbus devenea văzînd cu ochii un oraș industrial, ea
vorbea despre rosturile capitalului și ale muncii și despre efectele pe
care-or să le aibă condițiile în curs de schimbare asupra vieții
bărbaților și femeilor. Clara îi putea vorbi Katei ca și unui bărbat, dar
antagonismul atît de adesea existent între bărbați și femei nu se
strecură în prietenia lor, ca s-o strice. în serile în care Clara se ducea
acasă la Kate, mătușa ei trimitea trăsura ca să o ia la orele nouă. Kate o
însoțea pînă acasă. Cînd ajungeau la locuința soților Woodburn, intrau
împreună. Kate discuta deschis și liber cu domnul și doamna
Woodburn, așa cum vorbea cu Clara și cu fratele ei. „Hai, spunea ea
rîzînd, lăsați la o parte socotelile, iar dumneavoastră ciorapii la care
împletiți. Să stăm de vorbă.“
Se așeza într-un fotoliu, picior peste picior, și conversa cu
Henderson Woodburn despre mersul afacerilor fabricii de pluguri. Se
avîntau amîndoi în discutarea meritelor respective ale liberului schimb
și ale ideilor protecționiste. Apoi, cele două persoane mai în vîrstă se
duceau la culcare, și Kate mai sta de vorbă cu Clara. „Unchiul tău e o
fosilă, spunea ea. Habar n-are de rostul lui în viață." Cînd pleca apoi pe
jos prin oraș, către casă, Clara se îngrijora de riscurile care o pîndeau
pe drum. „Trebuie să iei o birjă, ori să mă lași să trezesc pe vizitiul
unchiului meu. Ți s-ar putea întîmpla ceva", se perpelea ea. Kate rîdea
și o lua din loc, pășind apăsat pe stradă, ca un bărbat. Uneori își vira
mîinile în buzunarele fustei, croite aidoma buzunarelor de pantaloni
bărbătești, și-i venea greu Clarei să realizeze, privind-o, că prietena ei e
femeie. Față de Kate, ea deveni mai îndrăzneață decît fusese vreodată
față de altcineva. într-o seară îi povesti cele ce se petrecuseră cu dînsa
în după-amiaza aceea de demult, cînd mintea i se înflăcărase la auzul
cuvintelor rostite de Jim Priest despre seva ce se urcă în copaci, și din
pricina senzualei frumuseți a zilei calde simțise nevoia atît de
stăruitoare de a se apropia de cineva. îi explică Katei cît de brutal
fusese trezită din starea asta care, simțea dînsa, nu cuprindea în fond
nimic păcătos.
— A fost ca o lovitură peste față croită de mîna lui Dumnezeu,
spuse ea.
Kate Chanceller fu foarte mișcată de povestea Clarei și o ascultă
cu o înflăcărată lumină aprinsă în ochi. Ceva specific felului ei de a fi o
îndemnă pe Clara să-i povestească și întîmplarea cu învățătorul, și
p'entru prima oară ea doibîndi un fel de înțelegere față de bărbați de pe
urma conversației cu o femeie care era pe jumătate bărbat.
— Știu că n-a fost frumos din partea mea, spuse Clara. O știu
acum cînd vorbesc cu tine, dar n-o știam atunci. M-am purtat tot așa de
prost față de el cum s-au purtat de nedrept față de mine John May și
tatăl meu. De ce oare trebuie ca bărbații și femeile să lupte unii
împotriva celorlalți ? De ce trebuie ca bătălia asta dintre ei să continue
într-una ?
Kate umbla în sus și în jos prin fața Clarei și înjura ca un bărbat.
— O drace, exclamă ea, bărbații sînt atît de proști, și eu cred că
nici femeile nu-s mai breze. Prea-s croiți și unii și alții după același
calapod. Eu mă aflu la mijloc. Am și eu problemele mele, dar n-am să
vorbesc de ele. Știu ce am de făcut. Am să găsesc o muncă oarecare și
am să m-apuc de ea.
Apoi începu să vorbească despre stupiditatea bărbaților în relațiile
lor cu femeile.
— Bărbații urăsc femeile de teapa mea, spuse ea. Ei își fac
socoteala că nu le putem fi de folos. Ce netoți! Ar trebui să ne
privească și să ne studieze. Multe dintre noi își petrec viața îndrăgostite
de alte femei, dar noi avem îndemînare. Fiind pe jumătate femei, știm
cum să tratăm femeile. Noi nu sîntem nici neîndemînatice, nici groso-
lane. Bărbații vor un anumit lucru de la tine. Un lucru fragil și ușor de
distrus. Dragostea e lucrul cel mai gingaș de pe lume. E ca o orhidee.
Bărbații încearcă să culeagă orhideele cu cleștele de apucat gheața,
netoții !
Apropiindu-se de masa lîngă care se afla Clara și apu- cînd-o de
umeri, surescitată, Kate se uită cîtăva vreme stăruitor Ia ea. Apoi își luă
pălăria și și-o puse pe cap, iar cu un semn al mîinii se îndreptă spre
ușă.
— Poți să te bizui pe prietenia mea, îi spuse. N-am să fac nimic
în stare să-ți creeze încurcături. Vei avea noroc dacă ai să dai peste o
dragoste sau peste o prietenie ca a mea din partea unui bărbat.
în seara aceea, cînd a hoinărit pe străzile de la marginea orașului în
tovărășia lui Frank Metcalf, și mai tîrziu, cînd amîndoi se urcaseră într-
un tramvai, spre a se întoarce în oraș, Clara se gîndi neîncetat la
cuvintele prietenei ei Kate Chanceller. în afara unui alt student, cu
numele de Phillip Grknes, care venise să o vadă de vreo douăsprezece
ori în cursul celui de-al doilea an de universitate, tînărul Metcalf era —
dintre cei poate alți doisprezece bărbați cîți cunoscuse de cînd plecase
de la fermă — singurul care fusese atras de ea. Phillip Grimes era un
tînăr zvelt, cu ochii albaștri, cu părul blond și cu o mustăcioară abia
mi- jindă. Era de fel dintr-un orășel din partea de nord a statului, unde
tatăl său scotea un ziar săptămînal. Cînd venea să o vadă pe Clara,
ședea pe marginea scaunului și vorbea repede. Zărise pe cineva pe
stradă care îi stîrnise interesul.
— Am zărit o bătrînă în tramvai, începea el. Purta un coș pe braț.
Era plin cu lucruri de la băcănie. Ședea alături de mine și-și vorbea
singură cu glas tare.
Musafirul Clarei repeta cuvintele rostite de bătrînă în tramvai. își
punea fel de fel de întrebări în privința ei, se întreba ce fel de viață o fi
ducînd. După ce istorisea despre femeia aceea timp de zece-
cincisprezece minute, trecea la povestitul unei alte întîmplări, de astă
dată despre un bărbat care vindea fructe la un colț de stradă. Cu nepu-
tință să intri în intimitatea lui Phillip Grimes. Doar ochii săi aveau ceva
intim. Uneori se uita la Clara într-un fel care o făcea să simtă că
veșmintele îi sînt smulse de pe ea și că stă goală în odaie înaintea
musafirului său. Senzația asta, cînd se producea, nu era în întregime de
ordin fizic. Numai o parte din ea aparținea lumii fizice, și cînd se
stîrnea într-însa această senzație, Clara vedea înaintea ochilor întreaga
ei viață despuiată. „Nu te uita la mine așa“, îi spusese o dată, cu
oarecare asprime, cînd privirea lui o făcuse să se simtă atît de tulburată,
încît nu mai putu să tacă. Exclamația ei îl speriase pe Phillip Grimes.
Se ridicase imediat în picioare, congestionat, bîlbîi ceva cu privire la o
altă treabă pe care o avea și se zori să plece.
Acum, în tramvai, alături de Frank Metcalf, în drum spre casă,
Clara se gîndea la Phillip Grimes, întrebîndu-se dacă el ar fi trecut
proba privitoare la dragoste și la prietenie de care vorbise Kate
Chanceller. Phillip o scosese din fire, dar asta nu era poate din vina lui.
El nu stăruise de loc asupra persoanei sale. Frank Metcalf nu făcuse
decît asta... „Ar trebui să fie cu putință, gîndi ea, să găsești un bărbat,
undeva, care se respectă pe el însuși, care-și respectă dorințele sale, dar
e de asemenea în stare să înțeleagă și dorințele și temerile unei femei.“
Tramvaiul își urma calea, hurducăind de-a lungul străzilor cu locuințe
și peste cîte-o linie ferată. Se uita la însoțitorul său, care privea drept
înainte, și apoi își întoarse ochii spre fereastra vagonului. Fereastra era
deschisă și Clara putea zări interioarele caselor de muncitori înșirate de
o parte și de alta a străzilor. Seara, cu luminile aprinse, ele păreau
drăguțe și confortabile. își aminti de viața din casa tatălui ei și de
singurătatea dintr-însa. De două veri scăpase de obligația de a se
întoarce acasă. La sfîrșitul primului an de școală, își găsise o scuză,
pentru a petrece vara la Columbus, pretextînd că unchiul ar fi bolnav ;
hula sfîrșitul celui de-al doilea an, găsise, spre a nu se duce, o altă
scuză. Anul asta simțea că va trebui să meargă acasă. Că va trebui să ia
zi de zi masa cu muncitorii. Nimic n-o să se întîmple. Tatăl ei va
rămîne tăcut în prezența ei. Iar ea se va plictisi și sastisi de pe urma
nesfîrșitei vorbării a fetelor din Bidwell. Dacă vreunul dintre băieții de
la oraș ar începe să-i acorde o brumă de atenție, tatăl va intra la
bănuială — lucru care pe dînsa o va face să-1 urască. Atunci va face
ceva ce nu voia să facă. în casele de pe străzile de-a lungul cărora
trecea tramvaiul, zări femei care se mișcau de colo-colo. Pruncii
plîngeau, iar bărbații apăreau în praguri și stăteau de vorbă unii cu alții,
pe trotuare. Clara găsi dintr-o dată că prea lua în serios problema vieții.
„Ce trebuie făcut este să mă mărit și să rezolv lucrurile după aceea", își
zise. Ajunsese la concluzia că antagonismul surprinzător și persistent
care există între bărbați și femei se datora în întregime faptului că nu
erau căsătoriți și nu aveau mijloacele oamenilor căsătoriți de a rezolva
problemele despre care îi vorbise Frank Metcalf toată după-amiaza
aceea. Ar fi vrut să fie împreună cu Kate Chanceller, ca să poată
discuta noul ei punct de vedere. Cînd ea și Frank Metcalf coborîră din
tramvai, nu se mai simțea grăbită să ajungă acasă la unchiu-său. Știind
bine că nu voia să se mărite cu Frank, se gîndi să vorbească și ea la
rîndul ei, să încerce să-i înfățișeze punctul ei de vedere, precum și el
încercase toată după-amiaza să i-1 explice pe al lui.
Cei doi se plimbară vreme de o oră și Clara vorbi. Uită cum trece
timpul și de faptul că nu cinase. Nedorind să vorbească despre
căsătorie, vorbi, în schimb, despre posibilitatea existenței unei prietenii
între bărbați și femei. Pe cînd i se adresa, i se păru că în mintea ei
gîndurile se limpezeau.
— E o prostie să trăiești precum ai trăit, spuse Clara, îmi dau
seama cît de trist și de dezamăgit trebuie să te simți uneori. Adeseori
mă simt și eu la fel. Uneori cred că vreau să mă mărit. Cred în adevăr
că vreau să mă apropii de cineva. Cred că toată lumea este dornică de
așa ceva. Cu toții rîvnim după ceva pentru care nu vrem să facem nici
o jertfă. Lucrul acela vrem să-1 furăm ori să ne fie dăruit de cineva.
Ăsta-i cusurul meu și ăsta este și beteșugul dumitale.
Ajunseră în dreptul casei Woodburnilor și rămaseră în pragul ușii,
afară, în întuneric. Clara putea zări o lumina care ardea în spatele casei.
Unchiul și mătușa se îndeletniceau el cu veșnicele lui socoteli, iar
dînsa, ca de obicei, cu tricotatul. Găsiseră cu ce să se amăgească, cu ce
să se înșele că trăiesc. Era tocmai lucrul împotriva căruia protesta
Frank Metcalf și era adevăratul motiv al atitudinii ei
tainic, dar constant protestatare. Clara îl apucă de reverul hainei, cu
gîndul de a susține o cauză, de a-1 îndemna la o prietenie care să
‘însemne ceva în ochii amîndurora. Prin întuneric, nu-i putea desluși
fața, oarecum plouată și posacă. Instinctul matern se trezi puternic într-
însa și deodată i se păru că Frank era un băiat capricios și nemulțumit,
care avea nevoie de dragoste și de înțelegere, așa cum și ea, în clipa
trezirii și trecerii sale de la adolescență către starea de femeie, cînd
viața i se păruse brutală, rîv- nise să fie iubită și înțeleasă de către tatăl
ei. Cu mîna pe care o avea slobodă îi mîngîie mîneca hainei. Gestul
însă fu greșit înțeles de către tînăr, care nu se gîndea la vorbele, ci la
trupul ei și la dorința lui. Frank o luă în brațe și o
ținu strîns la piept. Ea încercă să se zbată, să se smulgă
din îmbrățișare, dar — cu toate că eraputernică și
musculoasă — simți că nu se putea mișca. Pe
cînd o ținea
astfel, unchiul, care îi auzise urcînd treptele din fața casei, deschise
brusc ușa de la intrare. Atît el, cît și soția lui o preveniseră pe Clara, în
repetate rînduri, să nu aibă nimic de-a face cu tînărul Metcalf. într-o zi,
cînd acesta îi trimisese niște flori, mătușa o îndemnase să le refuze. „E
un ins rău, viclean și desfrînat, spusese dînsa. Nu trebuie să ai nimic
de-a face cu el.“ Cînd își văzu nepoata în brațele bărbatului care, în
casa lui și în toate casele respectabile din Columbus, fusese obiectul
atîtor discuții, Henderson Woodburn se înfurie. Uită și de faptul că
tînărul Metcalf era însuși fiul președintelui societății unde deținea
postul de trezorier. Avu impresia că i se adusese un soi de jignire
personală de către un om de nimic.
— Șterge-o de aici ! țipă el. Cum de îndrăznești, der- bedeule ?
Șterge-o de aici !
Frank Metcalf o porni pe stradă, rîzînd cu dispreț, iar Clara intră în
casă. Ușa glisantă care da în salon era larg deschisă și lumina unei
lustre se revărsă asupra ei. Avea părul răvășit și pălăria sta pleoștită pe-
o ureche. Unchiul și mătușa se uitau fix la ea. Andrelele din mîinile
uneia, coala de hîrtie din mîinile celuilalt grăiau asupra felului de
îndeletnicire cu care-și cheltuiseră timpul în vreme ce Clara învățase o
nouă lecție a vieții. Mîinile mătușii tremurau și andrelele se loveau una
de alta. Nu se rosti nici o vorbă, și fata, rușinată și supărată, o zbughi
sus pe scări, spre camera ei. Acolo încuie ușa și îngenunche lingă pat.
Nu se rugă. Legătura ei cu Kate Chanceller îi arătase o altă cale de a-și
exprima simțămintele. Lovind cu pumnii așternutul patului, ea strigă :
— Proști, proști, afurisiți, lumea nu-i plină decît de proști
afurisiți !
capitolul X
Clara Buttersworth plecase din Bidwell, Ohio, în luna septembrie
a anului în care a dat faliment și a fost preluată de judecătorul sindic
societatea pentru fabricarea mașinii de răsădit, fondată de Steve
Hunter, iar în ianuarie următor, acest tînăr întreprinzător, împreună cu
Tom Buttersworth achiziționară fabrica. Apoi, în martie, luă ființă o
nouă societate, care începu de îndată să fabrice mașina de recoltat
porumb inventată de Hugh, și ea s-a dovedit reușită chiar de la început.
Falimentul primei societăți și vînzairea la mezat a fabricii făcuseră o
vîlvă grozavă în oraș. Dar, atît Steve, cît și Tom Buttersworth au fost în
măsură să se apere, arătînd că ei își păstraseră acțiunile, pierzînd banii
laolaltă cu toți ceilalți. E drept că la un moment dat Tom își vînduse
pachetul de acțiuni pentru că, după cum explicase el, avusese nevoie de
bani gheață, dar își dovedise buna-credință prin aceea că îl
răscumpărase în preajma falimentului. „Oare vă închipuiți c-aș fi făcut
așa ceva, de-aș fi știut ce are să se întîmple ? îi întreba pe cetățenii
adunați prin prăvălii. Poftiți de cercetați registrele întreprinderii. Să
cerem să se facă o anchetă. O să vedeți că Steve și cu mine am rămas
alături de ceilalți acționari. Am pierdut banii o dată cu ei. Dacă a fost
cineva șmecher și, cînd a simțit că vine falimentul, a reușit să scape de
belea pe spinarea celorlați, apăi acela n-a fost nici Steve, acela n-am
fost nici cu. Nu-i vina noastră că mașina de răsădit n-a funcționat."
La bancă, în camera din fund, John Clark și tînărul Gordon Hart îi
blestemau pe Tom și pe Steve, care, spuneau ei, îi trăseseră pe sfoară.
Nu pierduseră nici un ban cu prilejul falimentului, dar nici nu
cîștigaseră nimic. Cînd fabrica fusese scoasă la mezat, cei patru
licitaseră și ei, dar cum nu se așteptau să întîmpine o concurență, nu
oferiseră prea mult. Fabrica fusese adjudecată unei firme de avocați din
Cleveland, care oferiseră ceva mai mult, și apoi fusese revîndută prin
bună înțelegere lui Steve și lui Tom. Se porni o anchetă care dovedi că
Steve și Tom dețineau un număr mare de acțiuni de-ale defunctei
întreprinderi, în vreme ce bancherii nu mai posedau practic nici una.
Steve mărturisi deschis că avusese cunoștință de cîtăva vreme de
posibilitatea unui faliment și că-i prevenise pe acționarii mai
importanți, sfătuindu-i să nu-și vîndă acțiunile.
— Dar în timp ce eu mă străduiam din răsputeri să salvez
întreprinderea, dumnealor ce făceau ? întrebă el indignat, și această
întrebare fu apoi repetată prin prăvăliile și prin locuințele localnicilor.
Adevărul era, și acest lucru nu-1 află orașul niciodată, că, de la
bun început, Steve avusese intenția să pună mina pe fabrică, dar în cele
din urmă socotise c-ar fi mai bine să se asocieze cu cineva. De John
Clark îi era teamă. Se gîndi două-trei zile la chestia asta și ajunse la
concluzia că bancherul nu era un om de încredere. „E prea bun prieten
cu Tom Buttersworth, își zise. Dacă îi dezvălui planul meu, are să-i
spună lui Tom. Am să mă adresez, deci, eu însumi direct lui Tom. E un
om de afaceri și știe să deosebească o bicicletă de o roabă cînd îi vîri
una în așternut."
într-o seară de septembrie, Steve se urcă într-o șaretă și se duse la
Tom acasă. Nu-i plăcea să se ducă, dar era convins că așa este mai
bine. „Nu vreau să-mi ard toate punțile în urmă, își spuse. Trebuie să
am cel puțin un prieten printre oamenii de seamă din acest oraș.
Probabil că toată viața mea am să fiu silit să învîrtesc afaceri cu acești
țărănoi. Nu mă pot izola prea din cale-afară, sau cel puțin nu pentru
moment."
Cînd Steve ajunse la fermă, îl pofti pe Tom să se urce în șaretă, și
cei doi bărbați porniră la drum lung. Juganul sur și chior, închiriat
pentru această cursă de la domnul Neighbors, cărăușul, mergea încet
de-a lungul șoselelor ținutului deluros de la miazăzi de Bidwell. El
dusese sute de tineri cu drăguțele lor. Pășind alene, cu gîndul întors
poate la tinerețea lui și la tirania oamenilor care făcuseră din- tr-însul,
în loc de armăsar, un cal, știa că atîta vreme cît va străluci luna și cît
peste cei doi bărbați din șaretă va continua să domnească acea liniște
profundă, biciul n-avea să iasă din tocul său și nu i se va cere să se
zorească.
în seara aceea de septembrie, însă, calul cel sur trăgea după el o
povară cum nu mai cărase niciodată pînă atunci, în seara aceea, cele
două persoane din șaretă nu erau niște înamorați nebunatici, cutreierînd
fără rost drumurile, cu gîndul numai la dragoste, și pradă frumuseții
nopții, dulcilor umbre adînci de pe șosea și vînturilor blînde ale nopții
care coborau furiș din vîrfurile dealurilor. De astă dată erau oameni de
afaceri cu vază, mentori ai erei noi, oameni de felul acelora care, în
viitorul Americii și poate al întregii lumi, erau meniți să făurească
guverne, să mînuiască opinia publică, să fie proprietarii ziarelor, să
editeze cărți, să cumpere tablouri și, fiind buni la inimă, să hrănească
uneori cîte un poet muritor de foame rătăcit pe meleaguri străine. în
orice caz, cei doi bărbați ședeau acum în șaretă, iar calul cel sur bătea
șleaurile ce șerpuiau printre dealuri. Mari petice de clar de lună
luminau drumul. Din întîmplare, chiar în seara aceea, Clara
Buttersworth plecase de acasă ca să devină studentă la universitatea
statului Ohio. Gîndindu-se la bunătatea și gingășia lui Jim Priest,
bătrînul lor argat necioplit, ea sta culcată într-una dintre cușetele
vagonului de dormit și privea afară la șoselele împroșcate cu clar de
lună, care lunecau ca niște stafii departe în urmă. în noaptea aceea se
gîndi la tatăl ei și la neînțelegerea ce se ivise între dînșii. Pentru mo-
ment, părerile de rău îi dospiră inima. „La urma urmei, Jim Priest și cu
tata trebuie să-și semene destul demult, reflectă ea. Amîndoi au trăit la
aceeași fermă, s-au hrănit cu aceeași hrană ; amîndurora li-s dragi caii.
Nu poate fi prea mare deosebirea între ei.“ Se munci cu ideea asta toată
noaptea. O năpădi un gînd obsedant, cum că întreaga lume se urcase în
trenul în care călătorea ea și că, în timp ce alerga înainte cu
repeziciune, ducea cu dînsa oamenii din întreaga lume spre un labirint
de neînțelegeri. Obsesia aceasta era atît de puternică, încît o răscoli
pînă în adîncurile ei subconștiente și o sperie grozav. I se păru că
pereții cabinei vagonului de dormit erau ca zidurile unei închisori care
o răpiseră frumuseților vieții. Pereții păreau să se strîngă în jurul ei. Ca
viața însăși, pereții se strîngeau asupra tinereții și dorințelor sale
tinerești de a întinde mina frumuseții care zăcea îngropată într-însa,
frumuseții care zăcea îngropată în alții. Se ridică în cușetă și abia își
înnă- buși pornirea de a sparge fereastra vagonului și de a sări din
iuțeala trenului, ce alerga prin noaptea liniștită, scăldată în clar de lună.
Cu o juvenilă generozitate, luă asu- pră-și răspunderea neînțelegerii ce
se ivise între ea și tatăl ei. Mai tîrziu o părăsi avîntul care-o îndemnase
la o astfel de hotărîre, dar în timpul nopții aceleia mărinimia o stă- pîni.
Și cu toată groaza pricinuită de halucinația cu pereții ce i se strîngeau
în jur, să o sugrume, și care din cînd în cînd iar și iar îi revenea,
noaptea aceea fu cea mai frumoasă din cîte petrecuse ea vreodată și-i
rămase în amintire toată viața. De fapt, ajunse cu timpul să socotească
noaptea aceea drept momentul cel mai prielnic în care ar fi fost
deopotrivă de frumos și de nimerit să se dăruie unui iubit. Cu toate că
nu o știa, fără îndoială că sărutul pe care-1 primise pe obraz din partea
mustăciosului de Jim Priest stîrnise într-însa acest gînd.
Iar în timp ce fata se lupta cu ciudățeniile vieții și încerca să iasă
din strînsoarea pereților imaginari care o răpeau putinței de a trăi de-a.
adevăratelea, și tatăl ei călătorea prin noapte. Cu o privire iscoditoare,
el observă fața lui Steve Hunter. Acesta începuse să se cam îngrașe, dar
Tom își dădu seama deodată că fața la care se uită era aceea a unui om
iscusit. Era ceva în linia fălcilor lui care îi reamintea lui Tom, care se
ocupase mult de viața sa cu creșterea animalelor, de capul unui porc.
„Omul acesta știe ce vrea. E lacom, gîndi fermierul. Acum rîvnește la
ceva și, ca să obțină ceea ce vrea, are să-mi ofere ocazia să obțin și eu
ceea ce doresc. Are să-mi facă o propunere oarecare în legătură cu
fabrica. A ticluit el vreun plan ca să-i elimine pe John Clark și Gordon
Hart, fiindcă nu vrea să se încurce cu prea mulți asociați. Prea bine,
intru în combinație cu el. Oricare din ceilalți doi ar fi făcut același
lucru, dacă ar fi avut prilejul."
Steve trăgea dintr-o țigară de foi neagră și vorbea. Pe măsură ce
prindea încredere în sine și în afacerile ce îl absorbeau, șirul cuvintelor
lui devenea deopotrivă mai curgător și dobîndea mai multă putere de
convingere. Vorbi cîtva timp despre necesitatea ca unii oameni să
răzbească și să devină din ce în ce mai puternici în lumea industrială.
— E o necesitate, spre binele întregii comunități, spuse. O mînă
de oameni puternici e un lucru bun pentru un oraș, dar cu cît sînt mai
puțini și relativ mai puternici, cu atît e mai bine.
Apoi, după ce se întoarse spre a-și iscodi cu privirea
interlocutorul, exclamă :
—Ei bine, am discutat noi acolo la bancă ce cale avem de ales
atunci cînd vor începe lucrurile să meargă de rîpă, dar eram prea mulți.
Nu mi-am dat seama de asta în momentul acela, dar îmi dau seama
acum.
Scutură scrumul de pe țigară și rîse.
— Dînșii știi ce-au făcut, nu-i așa ? întrebă după aceea. V-am
cerut atunci tuturora să nu vă vindeți acțiunile. Nu voiam să provoc
indignarea orașului. N-ar fi suferit nici o pierdere. Doar le făgăduisem
să-i scot la liman, să obțin fabrica pentru ei la un preț de nimic, să le
dau posibilitatea să cîștige bani grei. însă au găsit cu cale să facă pe
șmecherii. Unii oameni pot socoti în mii de dolari, alții însă trebuie să
socotească în sute. E tot ce poate cuprinde mintea lor măruntă. Se
reped după un cîștig meschin și pierd ocazia cîștigului celui mare. Asta
au făcut dumnealor.
Cei doi își continuară plimbarea într-o tăcere destul de îndelungă.
Tom, care și el își vînduse acțiunile, se întreba dacă Steve știa de acest
lucru. „în orice caz, el a hotărît să facă treaba cu mine. Are nevoie de
cineva și m-a ales pe mine", socoti Tom. Se hotărî să fie îndrăzneț. La
urma urmei, Steve era tînăr. Abia cu un an, doi în urmă nu însemna
nimic altceva decît un fleac, și pînă și haimanalele își bateau joc de el.
Tom se cam zbîrli, dar fu destul de precaut ca să-și dea un răgaz în
gîndire înainte de a relua vorba. „Poate că, deși e tînăr și nu arată prea
grozav, să fie totuși un om care gîndește mai repede și mai dibaci decît
oricare dintre noi", își spuse.
— Vorbești ca unul care are un gînd ascuns, spuse el rîzînd.
Dacă vrei să știi, și eu mi-am vîndut acțiunile, ca și ceilalți. Nu era să
pierd banii, cînd mi s-a ivit un prilej să-i pun la adăpost. O £i un fel
meschin de a proceda, dar tu știi unele lucruri pe care eu, poate, nu le
știu. Nu mă poți învinovăți de faptul că am procedat în conformitate cu
cît știam eu. Am fost și eu întotdeauna convins de necesitatea
supraviețuirii celor mai apți, și am și eu o fiică de îngrijit, și acum
trebuie s-o țin pînă va absolvi universitatea. Vreau să fac o doamnă din
ea. Tu n-ai copii încă și ești mai tînăr. Se prea poate că ești dispus să-ți
asumi riscuri pe care eu nu vreau să mi le asum. De unde să știu eu ce
pui tu la cale ?
Și iarăși se așternu tăcerea peste cei din șaretă. Steve se pregătise
pentru această discuție. El știa că s-ar putea ca, la rîndul ei, și mașina
de recoltat porumb, pe care o inventase Hugh, să se dovedească
irealizabilă în practică și că pînă la urmă se putea ca el să rămînă cu
fabrica pe brațe și cu nimic de fabricat într-însa. Cu toate acestea, nu
șovăi. Din nou, ca la bancă în ziua aceea cînd fusese încolțit de către
cei doi bărbați mai în vîrstă, recurse la un șiretlic.
— Ei bine, poți să intri ori să rămîi pe dinafară, după cum
poftești, îi spuse cu oarecare brutalitate. Eu am să pun mîna pe fabrică,
dacă pot, și am să fabric mașini de recoltat porumb. Am primit
comenzi destule, ca să mă mențin un an. Nu pot să te iau ca asociat, ca
să se spună în oraș că ești unul dintre cei care i-a ruinat pe micii
acționari. Am 100 000 de dolari investiți în acțiuni ale întreprinderii.
Pot să-ți cedez jumătate. îmi dai o poliță pentru 50 000 de dolari. N-o
să fie nevoie să mi-o plătești niciodată. Beneficiile noii fabrici îți vor
achita datoria. Dar trebuie să fii cinstit cu mine. Bineînțeles c-ai putea
să te duci la John Clark și să încercați amîndoi să concurați deschis la
obținerea fabricii, dacă vreți. Eu dețin licența asupra mașinii de recoltat
porumb și am s-o duc în altă parte și voi fabrica-o acolo. Dar nu mă
feresc s-o spun, dacă nu ne împăcăm, am să dau sfoară în țară despre
felul în care voi trei i-ați înșelat pe micii acționari, după ce v-am cerut
să n-o faceți. Puteți rămîne cu toții aici și să stăpîniți sănătoși fabrica
goală, și să vă împăcați cum veți putea cu respectul pe care-or să vi-1
poarte cetățenii. Sînteți liberi să faceți cum vreți. Nu-mi pasă. Mîinile
mele sînt curate. N-am făcut nimic de care să-mi fie rușine, iar dacă
dorești să intri în combinație cu mine, dumneata și eu vom face ceva
din acest oraș de care n-o să ne fie nici unuia dintre noi rușine.
Cei doi bărbați se înapoiară la ferma Buttersworth și Tom coborî
din șaretă. Avea de gînd să-i spună lui Steve să se ducă naibii, dar pe
drum spre casă își schimbă părerea. în noaptea aceea, tînărul învățător
din Bidwell, care venise de cîteva ori să o vadă pe Clara, ieșise la
plimbare cu o altă femeie. Așezat în docar, cu brațul petrecut pe după
mijlocul ei, mîna încet pe drumurile deluroase. Tom și Steve se
încrucișară cu ei, iar fermierul, zărind-o în bătaia lunii pe femeie în
brațele tînărului, și-o închipui pe fiica sa în locul aceleia. Gîndul ăsta îl
mînie grozav. „Din prea multă prudență și spre a fi sigur că am să am
bani să-i dau Clarei, sînt pe punctul să ratez ocazia de a deveni om
mare în orășelul acesta, în vreme ce pe ea n-o preocupă decît să se
destrăbăleze cu un derbedeu oarecare", gîndi el cu amărăciune. Se văzu
în chip de tată nedreptățit și neapreciat. După ce coborî din șaretă,
zăbovi o clipă lîngă roată și-1 scrută cu privirea pe Steve.
— Sînt tot atît de curajos ca și tine, spuse el, în sfîrșit. Adu-mi
acțiunile și am să-ți dau polița. Asta are să fie tot, înțelegi, numai polița
mea. Nu înțeleg să-ți făgăduiesc vreo garanție și mă bizui că n-ai să
încerci s-o negociezi.
Steve se aplecă și-1 apucă de mînă.
— N-am să-ți vînd polița, Tom, spuse el. Am s-o pun bine. Am
nevoie de un asociat care să mă ajute. Dumneata și cu mine o să facem
treabă împreună.
Tînărul om de afaceri o porni înapoi la drum, iar Tom intră în casă
și se duse să se culce. însă, ca și fiica lui, nu dormi. Se gîndi la ea o
bucată de vreme și o văzu din nou în închipuire, plimbîndu-se în docar
cu profesorul care o ținea în brațe. Gîndul acesta îl făcu să se frămînte
neliniștit sub așternut.
— Dracu să le ia de femei, murmură el.
Și, spre a se ușura, își îndreptă gîndurile spre altele. „Am să pun să
mi se facă un act de donație, prin care să-i trec Clarei trei din fermele
mele, hotărî el isteț. Dacă or merge lucrurile prost, nu vom sărăci cu
totul. îl cunosc pe Charlie Jacobs de la tribunalul comitatului. Cu
ajutorul lui, dacă mișc nițel din urechi, trebuie să reușesc să transcriu
donația, fără să afle nimeni."
 Ultimele două săptămîni petrecute de Clara în casa soților
Woodburn decurseră într-o atmosferă încărcată, cu atît mai încărcată
cu cît nu se rosti nici un cuvînt. Henderson Woodburn și soția sa
socoteau că Clara le era datoare cu o lămurire, în privința scenei
petrecute la ușa din față. Dar cînd fata se oferi să dea explicații, se
simțiră jigniți. La brusca deschidere a ușii și la descoperirea celor doi
tineri, fabricantul de pluguri avusese impresia că Clara se lupta să
scape din îmbrățișarea lui Frank Metcalf. De aceea îi spuse soției sale
că nu credea că fata era vinovată de scena din fața ușii de la intrare.
Prin faptul că nu era tatăl fetei, el putea privi lucrurile cu oarecare
calm.
— E o fată bună, declară Henderson. Bestia aia de Frank Metcalf
este singurul vinovat. Cred că trebuie s-o fi urmărit pînă acasă. Ea e
tulburată acum, dar mîine dimineață are să ne povestească ce s-a
întîmplat.
Zilele trecură și Clara nu spuse nimic. în timpul ultimei săptămîni
petrecute la dînșii, ea și cei doi oameni mai în vîrstă abia își vorbeau.
Tînăra se simți, în chip ciudat, mult mai împăcată. în fiecare seară se
ducea să cineze cu Kate Chanceller, care, cînd auzi povestea după-
amiezii petrecute la marginea orașului și a incidentului din fața casei,
se duse, fără știrea Clarei, la Henderson Woodburn la birou, unde avu
o convorbire cu el. După acea întrevedere, fabricantul fu nedumerit și
puțin speriat atît de Clara, cît și de amica ei. încercă să-i povestească
soției cum stau lucrurile, dar nu reuși să fie prea explicit.
—Nu mă pot dumiri, spuse el. Fata aceea, Kate, eun fel de femeie
pe care nu pot s-o înțeleg. Ea spune de Clara că nu e vinovată de cele
întîmplate între ea și Frank Metcalf, dar că nu vrea să dea nici o
explicație, pentru că socotește că nici tînărul Metcalf nu a fost vinovat.
Deși fusese respectuos și politicos cu Kate în cursul convorbirii
lor, Henderson se supără cînd încercă să-i repete soției lui ceea ce
spusese Kate.
—Mă -tem că totul n-a fost altceva decît o împletitură de prostii,
declară el. Sînt bucuros că n-avem o fiică. Dacă nici unul dintre ei nu
era vinovat, ce naiba făceau acolo ? Ce s-o fi întîmplînd cu fetele astea
din noua generație ? Și dacă-i vorba așa, ce e cu această Kate
Chanceller ?
Fabricantul de pluguri o sfătui pe soția lui să nu-i spună Clarei
nimic.
— Să ne spălăm pe mîini de toată chestia asta, spuse el. Peste
cîteva zile, în orice caz, pleacă acasă și noi n-o să pomenim nimic
despre o eventuală întoarcere și anul viitor. Să fim politicoși, dar să ne
purtăm ca și cum n-ar exista.
Clara acceptă noua atitudine a unchiului și mătușii, fără nici o
vorbă. După-amiezele nu se înapoia acasă de la universitate, ci se
ducea la Kate. Venea acolo și fratele prietenei ei și după cină el cînta la
pian. La ora zece, Clara o pornea spre casă pe jos și Kate o însoțea.
Cele două fete se abăteau din drum ca să meargă să șadă pe vreo bancă
în parc. Vorbeau despre mii de faze tainice ale vieții, la care Clara abia
îndrăznise a se gîndi mai înainte. In tot restul vieții avea să socotească
acele ultime săptămîni petrecute la Colum’bus drept cele mai plăcute
pe care le trăise vreodată. în casa soților Woodburn se simțea
stînjenită, din pricina tăcerii și a expresiei îmbufnate și jignite de pe
obrazul mătușii; dar nu sta multă vreme acolo. Dimineața, Henderson
Woodburn își lua micul dejun singur, la ora șapte, apoi, apucînd
subsuoară nelipsita lui servietă plină cu hîrțoage, pornea cu trăsura la
fabrică. Clara și mătușa ei serveau micul dejun în tăcere, la ora opt, și
apoi Clara pleca în grabă. „Am să iau masa de prînz în oraș și seara mă
duc la Kate la cină", spunea ea despărțindu-se de mătușă-sa, și
comunica asta nu cu aerul de a cere învoire, cum îi fusese obiceiul
înaintea incidentului cu Frank Metcalf, ci cu tonul unei persoane ce
poate dispune în deplină libertate de timpul său. Numai o singură dată
a renunțat mătușa la atitudinea aceea rece, la aerul acela de demnitate
jignită, pe care-1 adoptase. Intr-o dimineață ea o urmă pe Clara pînă la
ușa din față și, în timp ce o privea cum cobora treptele spre aleea ce
ducea în stradă, o strigă. Poate că o încercase o vagă reminiscență
dintr-o epocă de revoltă a propriei sale tinereți. I se urcară lacrimile în
ochi. Pentru ea, lumea era un loc generator de groază, în care se tupilau
bărbați cu chip de lup, gata să sfîșie orice femeie, și îi era teamă că
nepoatei i s-ar putea întîmpla ceva înfiorător.
— Dacă nu vrei să-mi spui nici o vorbă, nu face nimic, rosti ea
cu curaj, dar ce bucuroasă aș fi dacă totuși ai încerca.
Cînd Clara se întoarse cu fața spre dînsa, bătrînă se grăbi să-i dea
o explicație.
— Domnul Woodburn mi-a spus să nu te plictisesc cu chestia
asta, și n-am s-o fac, adăugă ea repede.
încrucișînd și desfăcînd brațele nervos, se întoarse să privească în
lungul străzii, cu aerul înfricoșat al unui copil care se uită la o vizuină
cu fiare.
— Hai, Clara, fii fată cuminte, spuse ea. Știu că te-ai făcut mare
acum, dar, vai, Clara, bagă de seamă... vezi să nu intri în vreo belea !
Ca și conacul familiei Buttersworth de la miazăzi de Bidwell, casa
din Columbus a soților Woodburn era așezată pe un deal. Strada
cobora oarecum abrupt spre cartierul comercial al orășelului și spre
linia de tramvai, iar în dimineața în care îi vorbise mătușa și încercase
cu mîinile sale slabe să surpe cîteva pietre din zidul ridicat între ele
două, Clara zori pe stradă pe sub copaci, simțind că-i vine să plîngă.
Nu întrezărea nici o posibilitate de a-i explica mătușii sale gîn- durile
noi pe care începuse să le aibă cu privire la viață și nu voia să o
jignească încercînd măcar s-o facă. „Cum i-aș putea explica gîndurile
mele, cînd ele nu-s pe deplin lămurite nici în mintea mea, cînd eu
însămi orbecăiesc, bîjbîi prin întuneric ? se întreba ea. Ce ar spune
mătușa dacă i-aș mărturisi că am ajuns la concluzia că, judecînd după
ideile sale, am fost în general mult prea cuminte ? La ce bun să încerc
să-i vorbesc, de vreme ce nu voi ajunge la alt rezultat decît s-o ofensez
și să înrăutățesc situația mai mult ca niciodată ?“ Ajunsă la colțul
străzii, privi înapoi. Mătușa sta încă în pragul ușii, privind după ea.
Acea înfățișare cu totul feminină, pe care și-o făurise ori pe care i-o
dăduse viața, avea ceva ce părea în același timp groaznic de slab și
înfiorător de puternic. Clara se cutremură. Ea nu ridică la rang de
simbol înfățișarea mătușii și, în mintea ei, nu făcu nici o legătură între
viața mătușii și starea în care ajunsese, așa cum ar fi procedat Kate
Chanceller. Făptura mică, rotundă și plîngăreață a femeii îi făcea cam
aceeași impresie pe care ar face-o asupra unui băiețel, pe străzile
străjuite de arbori ale unui oraș, figura palidă și ochii holbați ai unui
pușcăriaș zgîindu-se la el prin zăbrelele de fier ale arestului orășenesc.
Clara era zguduită, cum ar fi fost zguduit și băiețelul, și, ca și lui, îi
venea s-o ia la fugă. „Trebuie să mă gîndesc la alte soiuri de lucruri și
la alte feluri de femei, căci altfel am să-mi făuresc imagini cu totul
aiurea, își zise. Dacă am să mă gîndesc la ea și la femei asemănătoare
ei, o să-mi fie frică de căsătorie, și eu vreau să mă mărit îndată ce-o să
dau de bărbatul potrivit. E singurul lucru pe care pot să-1 fac. Oare ce
altă soluție are o femeie ?“
Seara, cînd se plimbau împreună, Clara și Kate vorbeau fără
încetare despre situația nouă, pe care, socotea Kate, femeile erau pe
punctul s-o cucerească în lume. Femeia asta, care în fond semăna atît
de mult c-un bărbat, ar fi vrut să vorbească despre căsătorie și să
condamne această instituție, dar se lupta cu ea însăși, să n-o facă. Știa
că, dacă își va slobozi gura, o să spună multe lucruri care, chiar dacă
erau valabile în privința ei, s-ar putea să nu fie adevărate pentru Clara.
„Faptul că eu una nu concep să trăiesc cu un bărbat ori să-i fiu soție, își
zicea ea, nu-i o dovadă suficientă că instituția însăși n-ar fi bună. S-ar
putea să doresc s-o păstrez pe Clara pentru mine însămi. Mi-e mai
dragă decît orice altă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Cum aș
putea eu să judec în mod obiectiv intenția ei de a se căsători cu un
bărbat, oricare ar fi el, și de-a se înstrăina de tot ce-mi este mie mai
scump în viață ?“ într-o seară, pe cînd străbateau pe jos drumul de la
apartamentul lui Kate spre casa soților Woodburn, cele două prietene
fură acostate de doi bărbați, care voiau să se plimbe cu ele. Era un parc
prin apropiere și Kate îi conduse pe bărbați acolo.
— Haide, spuse ea, de plimbat cu voi nu vrem să ne plimbăm, dar
puteți sta cu noi aici pe bancă.
Cei doi se așezară lîngă ele, și cel mai vîrstnic, un bărbat cu
mustăcioară neagră, spuse ceva privitor la frumusețea nopții. Cel mai
tînăr, care ședea alături de Clara, se uită la ea și rîse. Kate se apucă de
îndată să vorbească pe șleau.
— Ei bine, voiți să vă plimbați cu noi, dar de ce ? întrebă ea brutal
și îi lămuri ceea ce făceau ele : Ne plimbăm și discutăm despre femei și
despre ce trebuie să facă ele în viață. Vedeți, ne exprimăm fiecare
dintre noi părerea. Eu nu pretind că vreuna dintre noi rostea lucruri în-
țelepte, dar ne distram foarte bine și încercam să învățăm cîte ceva una
de la alta. Acum, voi ce aveți să ne spuneți ? Ați întrerupt convorbirea
noastră și ați spus că ați dori să vă plimbați cu noi. Pentru ce ? Voiați
să vă plimbați cu noi; bine, acum spuneți-ne ce contribuție aduceți. Nu
puteți să veniți doar să vă plimbați cu noi, ca niște muți. Ce anume
aveți de oferit care, după părerea voastră, ne-ar îndreptăți să întrerupem
conversația noastră și să stăm de vorbă cu voi ?
Cel mai în vîrstă, despre care am spus că purta mustăcioară, privi
lung la Kate și apoi se ridică de pe bancă. El se depărtă puțin, și, făcînd
semn cu mîna către prietenul său, zise :
— Hai s-o luăm din loc. Ne pierdem vremea. Am nimerit prost.
Am dat de niște intelectuale. Hai s-o luăm din loc.
Cele două fete își reluară plimbarea. Kate nu se putea împiedica de
a se simți oarecum mîndră de felul în care scăpase de bărbați. Ea nu
vorbi decît despre asta pînă ce ajunseră la casa familiei Woodburn și,
cînd o porni înapoi pe stradă, Clara gîndi despre prietena sa că-și luase
un aer nițel cam țanțoș. Rămase în ușă, privind după ea, pînă ce o văzu
dispărînd după un colț. O umbră de îndoială cu privire la infailibilitatea
metodei folosite de Kate în privința bărbaților i se furișă în minte. își
aminti deodată ochii dulci-căprui ai celui mai tînăr dintre cei doi
bărbați din parc și se întrebă oare ce zăcea îndărătul acelor ochi. Poate
că totuși, de ar fi fost singură cu el, omul ar fi avut ceva de spus tot așa
de însemnat ca și lucrurile ce și le spuneau ele una alteia. „Kate i-a
făcut pe bărbații aceia să arate ca niște proști, dar la urma urmei nu s-a
purtat frumos", reflectă ea, intrînd în casă.
La Bidwell, Clarei i-a trebuit o lună de zile pînă să-și dea seama
de schimbările ce interveniseră în viața orășelului ei natal. La fermă,
lucrurile se petreceau cam ca întotdeauna, în afară de faptul că taică-
său se arăta foarte rar. împreuna cu Steve Hunter el se dedicase foarte
serios activității cerute de fabricarea și vînzarea mașinilor de recoltat
porumb, și se ocupa îndeosebi cu vînzarea produselor fabricii. Aproape
în fiecare lună bătea drumul spre unul sau altul dintre orașele din Vest.
Chiar cînd se afla la Bidwell, luase obiceiul să înnopteze la hotel.
— E prea mare bătaie de cap să tot alergi încoace și-ncolo, îi
explică el lui Jim Priest, pe carc-1 lăsase să administreze ferma în locul
său.
îi plăcea să-și dea aere față de bătrînul care de atîția ani îi fusese
ca și tovarăș la atîtea din afacerile sale mai mărunte.
— Ce vrei, n-aș dori să fiu greșit înțeles, însă cred că e mai bine
să supraveghez îndeaproape cele ce se întîmpla acolo, declară el. Nu
mă gîndesc la Steve, pentru că el e corect, dar afacerile sînt afaceri.
Noi, el și cu mine, facem afaceri mari. Nu spun că Steve ar încerca să
mă tragă pe sfoară, îți spun doar atît, că de-acum încolo va trebui să
stau la oraș cea mai mare parte a timpului și n-am cînd să mă mai
gîndesc la cele de aici. Tu trebuie să vezi de fermă. Scutește-mă de
mărunțișuri. Să mă ții doar la curent cînd e vorba să vindem ori să
cumpărăm ceva.
Clara sosi la Bidwell în primele ore ale unei calde după- amiezi de
iunie. Năpădită de frumusețea verii, regiunea de dealuri pe care o
străbătea trenul în drum spre oraș era în plină înflorire. Pe măruntele
petice de cîmpie dintre dealuri se coceau holdele. De-a lungul ulițelor
orășelelor și pe drumurile prăfuite de țară, fermierii în salopete stăteau
în picioare în căruțe și-și struneau caii, care se cabrau și zvîr- leau din
copite, speriați ori prefăcîndu-se speriați de trenul care trecea. în
pădurile de pe povîrnișul dealurilor luminișurile păreau răcoroase și
atrăgătoare. Clara își lipi obrazul de fereastra vagonului și se închipui
rătăcind cu un iubit prin desișurile pline de răcoare. Dădu uitării
cuvintele prietenei sale Kate Chanceller cu privire la viitorul inde-
pendent al femeilor. Era, socoti Clara, un lucru la care trebuia să te
gîndești numai după rezolvarea unei probleme mai imediate. Nu prea
își dădea seama în ce consta această problemă, dar simțea că e în
legătură cu un cald contact între ea și viață, pe care însă nu reușise să-1
stabilească.
Cînd închidea ochii, mîini puternice și fierbinți păreau să răsară din
cețuri, atingîndu-i obrajii îmbujorați. Degetele acelor mîini erau
puternice ca și crengile copacilor. Ele te atingeau cu fermitatea și
dulceața crengilor de arbori ce se ploconesc sub adierea verii.
Clara se ridică țeapănă în picioare și, cînd trenul opri la Bidwell,
coborî din vagon cu un aer ferm și hotărît și se îndreptă spre tatăl ei,
care venise s-o întîmpine. Descinzînd parcă dintr-o țară a viselor, își
asumă ceva din aerul hotărît al lui Kate Chanceller. Se uită fix la taică-
său, încît un trecător i-ar fi putut lua drept doi străini care se întîlneau
spre a discuta o tranzacție comercială. Un iz de neîncredere plutea
asupra lor. Se suiră în șareta lui Tom și, deoarece strada mare fusese
desfundată în vederea pavării cu cărămizi și a introducerii unei noi
canalizări, apucară o cale ocolită, ca să iasă pe Medina Road. Clara se
uită la tatăl ei și se simți deodată foarte precaută și cu ochii în patru. I
se păru că exista acum o mare deosebire între ea și fata cea naivă și
simplă care se plimbase atît de ades pe străzile Bidwellului ; mintea și
spiritul său evoluaseră considerabil în cei trei ani cît fusese plecată și
se întreba dacă tatăl ei va observa schimbarea intervenită. Oricare
dintre cele două reacții posibile din partea lui ar fi avut darul, simțea, s-
o facă fericită. El s-ar fi putut întoarce brusc spre dînsa și, luînd-o de
mînă, s-o întîmpine prietenește, sau ar fi putut-o primi și ca femeie și
ca fiică, îmbrățișînd-o.
Tom nu făcu însă nici una, nici alta. Străbătură în tăcere orășelul,
și apoi, trecînd peste un podeț, ieșiră în șoseaua ce ducea la fermă.
Tom era uimit de fiica lui și se simțea oarecum stingherit. încă din
seara aceea, cînd din pridvorul casei de la țară o acuzase că întreține o
legătură cu John May, se simțise vinovat în prezența fetei, reușind
totuși să transfere acest simțămînt de vinovăție asupra ei. Cît timp
fusese plecată la școală, se simțise împăcat. Uneori nici nu se gîndea la
ea cîte o lună întreagă. Acum ea îi scrisese că n-avea de gînd să se mai
întoarcă la școală. Nu-i ceruse sfatul, ci-i spusese hotărît că vine acasă
cu intenția de a nu mai pleca îndărăt. El se întreba ce s-o fi întîmplat.
Se încurcase oare cu vreun alt bărbat ? Ar fi dorit să întrebe, avusese
intenția să întrebe, dar prezența ei zăgăzui cuvintele pe care voise să le
rostească, înghețîndu-i-le pe buze. După o îndelungată tăcere, Clara
începu să pună întrebări cu privire la fermă, la oamenii care munceau
acolo, la sănătatea mătușii sale, adică obișnuitele întrebări pe care le
pune oricine cînd se întoarce acasă. Tatăl răspunse cu generalități.
— Sînt bine cu toții, o asigură el. Toți și toate-s în regulă.
Șoseaua începu să iasă din valea în care se afla orășelul, iar Tom
opri calul și, arătînd cu biciul, vorbi despre Bidwell. Se simțea ușurat
că s-a spart tăcerea și hotărî să nu pomenească nimic despre scrisoarea
prin care-i anunțase sfîrșitul vieții ei școlare.
— Vezi acolo, spuse el, arătînd către partea unde, deasupra
arborilor de la marginea rîului, se înălțau zidurile de cărămidă ale unei
fabrici noi. E o fabrică nouă pe care o construim. O să fabricăm acolo
mașini de recoltat porumb. Vechea fabrică s-a dovedit prea mică. Am
vîndut-o unei întreprinderi noi, care are să fabrice biciclete. Steve
Hunter și cu mine am vîndut-o. Am luat pe ea de două ori cît ne
costase. Cînd va începe să funcționeze fabrica de biciclete, el și
cu .mine vom dispune și acolo de majoritatea acțiunilor. Orașul e în
plin avînt.
Tom se făli cu noua situație pe care o deținea acum în oraș, iar
Clara se întoarse și se uită la el cu ochi pătrunzători, apoi își întoarse
repede privirile într-altă parte. El se simți jenat de gestul ei și o undă de
mînie îi împurpură obrajii. O trăsătură a firii sale, pe care fiica lui nu o
bănuise niciodată, fu dată atunci în vileag. Pe cînd nu era decît un
simplu fermier, fusese prea isteț ca să se încumete să facă pe
aristocratul față de argații săi, dar adeseori cînd trecea prin grajduri ori
cutreiera drumurile de țară și zărea bărbați și femei la muncă pe
întinsul ogoarelor lui, se simțise ca un prinț în prezența vasalilor.
Acum vorbea din nou ca un prinț. Asta o mirase pe Clara. Răspîndea în
jurul său un aer nedefinit de prosperitate princiară. Cînd se întorsese
spre a-1 privi, fata observase pentru întîia oară cît de mult se
schimbase. Ca și Steve Hunter, începuse să se îngrașe. Duritatea de
altădată a obrajilor săi supți dispăruse, fălcile păreau mai masive, chiar
mîinile lui își schim- basera culoarea. Purta Ia stînga un inel cu
diamant, care sclipea la soare.
—Lucrurile s-au schimbat, spuse el, tot arătînd cu biciul în direcția
orășelului. Vrei să știi cine le-a schimbat ? Ei bine, eu am contribuit
mai mult ca oricare altul. Steve crede că lui i se datorește totul, însă nu-
i adevărat. Eu sînt omul care a făcut cel mai mult. El a înființat
societatea pentru fabricarea mașinii de răsădit, dar societatea aceea a
dat faliment. Dacă stai să te gîndești, lucrurile s-ar fi dus din nou de
rîpă, dacă n-aș fi mers personal la John Clark și nu l-aș fi vrăjit și
momit să ne dea paralele de care aveam nevoie. Tot eu am contribuit
cel mai mult la găsirea de debușeuri pentru mașina noastră de recoltat
porumb. Steve mă mințise, spu- nîndu-mi că a vîndut întreaga
producție pe un an înainte. Nu vînduse nimic.
Tom plesni calul și mînă repede pe șosea. Chiar și după ce urcușul
deveni mai anevoios, nu slăbi calul la pas, ci-1 tot îndemna cu biciul.
— Sînt un cu totul alt om de cum eram cînd ai plecat, reluă el. E
bine s-o știi. Sînt omul cel mai de vază din oraș. Dacă stai să te
gîndești, aproape că ăsta e orașul meu. Am să port de grijă fiecărui
cetățean din Bidwell și am să ofer fiecăruia ocazia să cîștige bani, însă
orașul e aproape al meu acum și e bine s-o afli și tu.
 Jenat de propriile lui afirmații, Tom turui mai departe, ca să-și
ascundă stinghereala. în cele din urmă, se trezi spunîn- du-i un lucru pe
care voia să i-1 spună cu tot dinadinsul.
—Sînt bucuros c-ai fost la școală și că te-ai pregătit să fii o
doamnă, începu el. Aș vrea să te măriți cît se poate de curînd. Nu știu
dacă ai cunoscut ori nu pe cineva acolo la școală. Dacă da, și dacă e un
băiat de treabă, n-am nimic de cfoiectat. Nu vreau să te măriți cu un ins
de rînd, ci cu un bărbat dezghețat, cu un bărbat educat, cu un domn.
Noi, Buttersworthii, vom deveni oameni din ce în ce mai de seamă
aici. Dacă te măriți cu cineva vrednic de tine, cu un om dezghețat, am
să clădesc o casă pentru voi ; nu o casă mică, oarecare, ci o casă
arătoasă, casa cea mai mare din cîte s-au construit vreodată la Bidwell.
Ajunseră la fermă și Tom opri în șosea. Strigă la un om care se
afla în ogradă, și acela veni în fugă să ia bagajele. După ce Clara
coborî, Tom întoarse calul numaidecît și se îndepărtă în grabă. Mătușa
fetei, o femeie voinică și nădușită de muncă, o întîmpină pe treptele din
fața ușii de la intrare și o îmbrățișă cu căldură. Cuvintele pe care abia
le rostise tatăl ei alergau nebunește în creierul fetei. își dădu seama că
de un an de zile se tot gîndise la măritiș, că dorise ca un bărbat să vină
la ea și să-i vorbească de căsătorie, dar nu reflectase niciodată la treaba
asta în felul în care i-o înfățișase tatăl ei. El vorbise despre căsătorie ca
despre un bun al său, de care putea dispune după plac. Avea un interes
personal în căsătoria ei. Și era, oarecum, nu atît o problemă personală a
ei, cît o afacere familială. Intenția lui, după cîte înțelesese, era ca ea să
se mărite, spre a-i întări ceea ce numea el situația lui în societate, adică
spre a-1 ajuta să devină ceea ce Tom desemna prin expresia cam vagă
de om cu vază. Fata se întrebă dacă nu cumva o fi avînd chiar pe
cineva în vedere și nu se putu împiedica de a fi puțin curioasă cu
privire la persoana celui ales de ochiul părintelui. Nu-i trecuse
niciodată prin gînd ideea că măritișul ei l-ar putea interesa în mod
special pe tatăl său, în afară de fireasca dorință a unui părinte ca
odrasla lui să realizeze o căsătorie fericită. începu să se supere,
gîndindu-se la felul în care dînsul tratase chestiunea, dar se simțea
dornică să afle dacă mersese atît de departe îneît să se fi gîndit la
cineva care să joace rolul de soț, și se hotărî să încerce a afla asta de la
mă- tușă-sa. Argatul necunoscut intră cu bagajele ei în casă, și Clara îl
urmă sus, spre odaia care fusese dintotdeauna odaia ei. Mătușă-sa
venea gîfîind în urmă. Plecă argatul, și Clara începu să-și despacheteze
lucrurile, în timp ce mătușa, femeie mai în vîrstă, cu obrajii aprinși, sta
pe marginea patului.
—Clara, întrebă ea, nu care cumva, ia spune, te-ai logodit acolo cu
vrunul ?
Se uită la mătușă-sa și tot sîngele îi năvăli în față, apoi deodată se
mînie grozav. Lăsînd să-i pice din mînă geamantanul pe care îl
deschisese, o luă la fugă din cameră. La ușă se opri, însă, și se întoarse
spre bătrînă, uimită și înfricoșată.
— Nu, nu m-am logodit, răspunse, mîniată. Nu e treaba nimănui
dacă am făcut-o sau nu. M-am dus la școală să învăț. Nu m-am dus ca
să pun mîna pc-un bărbat. Dacă m-ați trimis pentru asta, de ce nu mi-
ați spus ?
Clara ieși în grabă din casă și se duse în ogradă. Intră prin toate
grajdurile, însă nu era țipenie de om pe acolo. Chiar și argatul cel
necunoscut, care-i cărase bagajele pînă sus, dispăruse, iar staulele
vitelor și ale cailor erau goale. Apoi merse în livadă și, sărind un
pîrleaz, ieși într-o pășune de unde pătrunse în pădurea spre care fugise
întotdeauna cînd era supărată ori își simțea sufletul învolburat, pe
vremea copilăriei. Șezu multă vreme pe un buștean, sub un copac, în-
cercînd să dibuie o cale în viață prin acea nouă imagine a măritișului
sugerată de cuvintele tatălui ei. Era încă furioasă și-și spunea că va
părăsi casa, că va merge într-un oraș oarecare, să-și caute de lucru. Se
gîndi la Kate Chanceller, care avea de gînd să devină doctoriță, și
încercă să se închipuie făcînd ceva asemănător. Dar ar fi avut nevoie
de bani pentru studii. încercă să se vadă vorbindu-i tatălui ei despre
treaba asta, și gîndul o făcu să zîmbească. Iarăși se întrebă dacă va fi
avînd pe cineva în vedere și cam cine putea fi. încercă să treacă în
revistă pe toți tinerii din Bidwell cunos- cuți de taică-său. „Trebuie să
fie vreunul dintre bărbații aceia noi care au sosit aici, careva în legătură
cu vreuna dintre fabrici", își zise.
După ce petrecu o vreme așa, așezată pe buștean, Clara se ridică și
începu să se plimbe pe sub copaci. Omul închipuit, pe care i-1
sugeraseră cuvintele tatălui ei, devenea clipă de clipă mai real. Prin
fața privirilor sale dansau ochii veseli ai tînărului care stătuse un
moment alături de ea, în timp ce Kate Chanceller îi vorbea prietenului
lui, în seara aceea de la Columbus, cînd fuseseră acostate pe stradă. își
aminti de chipul tînărului învățător care o ținuse în brațe, într-o lungă
după-amiază de duminică, și de ziua în care, ca fată în care începea să
se trezească femeia, îl auzise pe Jim Priest vorbind cu ceilalți argați
despre seva care urcă prin copaci. Soarele după-amiezii scăpăta și
umbrele arborilor se lungeau. într-o zi ca asta și singură acolo în pădu-
rea liniștită, îi fu cu neputință să stăruie în supărarea cu care plecase în
suflet de acasă. Deasupra fermei tatălui său plutea pătimașa împlinire a
verii. înainte, zărite printre copaci, se așterneau galbene cîmpurile de
grîu pîrguit, gata de secerat; insectele zumzăiau, dănțuind prin aer, în
jurul capului ei; un vînt ușor adia peste creștetele arborilor, făcîndu-i
parcă să se-nfioare și să cînte în spatele ei; printre copaci, flecărea o
veveriță ; iar doi viței se iviră pe o cărare a pădurii, pironindu-și cîtăva
vreme ochii lor mari și blînzi asupra ei. Clara se ridică și ieși din desiș,
străbătu o pășune în pantă și ajunse la un gard din drugi de fier, care
înconjura un ogor. Jim Priest lucra la prășitul porumbului și, cînd o
zări, își lăsă caii în voie și veni spre ea. îi luă amîndouă mîinile în
mîinile lui și-i scutură brațele puternic.
— Ei, Dumnezeule mare, ce bine îmi pare că te văd, spuse el cu
inimoșie. Dumnezeule, tare bine-mi pare că te văd, Dumnezeule mare !
Bătrînul argat smulse un fir înalt de iarbă din pămîntul de sub gard
și, proptit de drugul de sus, se apucă să-1 mestece. El îi puse Clarei
aceeași întrebare ca și mătușa ei, dar întrebarea venită de la el n-o
supără. Rîse și dădu din cap.
— Nu, Jim, îi răspunse. Se pare c-am dat greș cu plecarea mea la
școală. Nu mi-am găsit un bărbat. Nimeni nu mi-a cerut mîna. Șezi.
Atît fata, cît și bătrînul tăcură. Din creasta dealului, peste vîrfurile
covragilor de porumb verde, puteau zări orășelul îndepărtat. Clara se
întrebă dacă bărbatul cu care avea să se mărite se afla acolo, în orașul
acela. Poate că i se sugerase și lui ideea de a se însura cu dînsa. Tatăl
ei, își zicea Clara, ar fi fost în stare să facă una ca asta. Vădit lucru, era
în stare să întreprindă orice, numai s-o vadă la casa ei. Se întreba însă
ce motiv îl îndemna la asta. Cînd Jim Priest se apucă să vorbească,
stăruind să-și explice întrebarea, cuvintele lui se potriviră în chip foarte
ciudat cu gîndurile pe care începuse a și le contura cu privire la ea
însăși.
—Ei, în ceea ce privește măritișul, începu el. Vezi, eu nu m-am
însurat niciodată. Nu m-am însurat de fel. Nu știu de ce. Voiam s-o fac,
dar n-am făcut-o. Poate că mi-a fost frică să merg în pețit. Cred că dacă
o faci, îți pare rău că ai făcut-o ; iar dacă n-o faci, îți pare rău că n-o
făcuși.
Jim se întoarse la caii lui, iar Clara rămase lîngă drugii gardului,
privindu-1 cum se depărta în lungul nesfîrșitului cîmp, înapoindu-se
printre alte rînduri de porumb. Cînd caii ajunseră în dreptul locului
unde sta ea, argatul se opri din nou și o privi.
i — Am bănuiala că o să te măriți foarte curînd, îi spuse.
Caii se urniră iar din loc, și bărbatul ținea cultivatorul cu o singură
mină, în timp ce, peste umăr, se uita la ea.
— Tu ești făcută pentru măritiș ! strigă Jim. Nu ești ca mine. Tu
nu te mulțumești să te gîndești la anumite lucruri. Le și faci. Ai să te
măriți în curînd. Ești clădită pentru asta.
capitolul XI
Dacă în decursul celor trei ani ce trecuseră din ziua cînd John May
îi zădărnicise cu atîta grosolănie întîia încercare tinerească și
neîndemînatică de a se avînta în viață, Clarei Buttersworth i se
întîmplaseră multe lucruri, apoi și oamenii pe care îi lăsase în urma ei,
la Bidwell, pățiseră o seamă de lucruri. în acest scurt răstimp, atît tatăl
ei, cît și asociatul lui, Steve Hunter, cît și Ben Peeler, dulgherul, Jack
Wainsworth, șelarul, și aproape fiecare bărbat și fiecare femeie din
Bidwell deveniseră, fiecare, ceva cu totul diferit de bărbatul ori de
femeia cu același nume care fuseseră în trecut și pe care Clara îi
cunoscuse în adolescență.
Cînd Clara plecase la școală, la Columbus, Ben Peeler avea
patruzeci de ani. Era un om înalt, slăbuț, cu umerii aduși, care muncea
din greu și se bucura de tare mult respect din partea concetățenilor săi.
Aproape în fiecare după- amiază putea fi zărit trecînd pe strada mare,
cu șorțul său de dulgher și cu un creion de tîmplărie înfipt sub șapcă,
după ureche. Intra la fierăria lui Oliver Hali și ieșea de acolo cu o
pungă mare de cuie sub braț. Cîte un fermier care se gîndea să-și
clădească un șopron nou îl oprea în fața Poștei și vreme de jumătate de
oră cei doi discutau acest proiect. Ben își punea ochelarii, scotea
creionul de sub șapcă și-și făcea anumite însemnări pe punga de cuie.
„Am să fac cîteva socoteli, apoi vom sta iarăși de vorbă", spunea el.
An de an primăvara, vara și toamna, Ben obișnuia să angajeze un
lucrător și un ucenic ca să-1 ajute, dar cînd Clara se îna- poie la
Bidwell avea patru echipe, formate din cîte șase oameni fiecare, și mai
avea și doi contramaiștri ca să supravegheze lucrările și să le
grăbească, în vreme ce fiul său, care altă dată ar fi ajuns și el dulgher,
învîrtea afaceri de comision, purta jiletci colorate și locuia la Chicago.
Ben cîștiga bănet și de doi ani nu mai bătuse cu mîna lui măcar un
singur cui, nici nu mai ținuse un ferăstrău în mînă. Avea acum un birou
într-o clădire de lemn, la miazăzi de strada mare, nu departe de linia de
cale ferată New York Central, și angajase un contabil și o
stenodactilografă. Pe lingă antrepriza de lucrări de dulgherie, începuse
și alte afaceri. Finanțat de Gordon Hart, devenise cherestigiu, cumpăra
și vindea cherestea sub firma de Peeler și Hart. Aproape în fiecare zi
primea căruțe încărcate cu cherestea, care se rînduia în stive sub
șoproanele din curtea aflată în spatele biroului. Nu se mai mulțumea cu
venitul său de meseriaș, ci — sub influența lui Gordon Hart — umbla
să realizeze beneficii importante asupra materialelor de construcție.
Ben trecea acum prin oraș într-un buckboardXXVII și-și petrecea ziua

XXVII Trăsură tipic americană, înaltă, ușoară, cu patru roți, care nu avea decît o banchetă cu
întreagă zorind ba o treabă, ba cealaltă. Nu mai avea timp acum să se
oprească, flecă- rind cîte o jumătate de oră, cu cîte unul care avea de
gînd să-și clădească vreun șopron, și nici nu mai venea să-și piardă
vremea, pe la scăpătatul soarelui, în drwgstore-u]. lui Birdie Spinks.
Pe seară se repezea la biroul cherestegeriei, unde se întîlnea cu Gordoj
Hart, care venea și el de la bancă. Cei doi întocmeau devize pentru
lucrări, pentru locuințe muncitorești în serie, pentru șoproane ce urmau
a fi construite pe lîngă vreuna dintre noile fabrici, pentru case mari
destinate directorilor și altor oameni cu bani de pe Ia noile întreprinderi
din oraș. Pe vremuri, Ben era bucuros să se ducă să clădească și cîte un
grajd pe undeva pe la țară, îi plăceau mîncarea rustică, taifasul cu
fermierul și cu argații lui la ora prînzului, precum și drumul din oraș
acolo și îndărăt, dimineața și seara. în timp ce era la țară, își cumpăra
cartofi pentru iarnă, fîn pentru cal și poate cîte un butoiaș de cidru, să
aibă ce bea în serile de iarnă. Acum nu mai avea timp nici să se
gîndească la asemenea lucruri. Cînd venea să-1 vadă vreun fermier,
dădea din cap. „Ia pe un altul să-ți facă lucrarea, îl sfătuia. Ai să
economisești bani adresîndu-te unui dulgher constructor de grajduri.
Eu nu mă pot ocupa de-alde astea. Am prea multe case de clădit." Ben
și Gordon lucrau uneori la biroul cherestegeriei pînă către miezul
nopții. în serile dulci și calde, mirosul scîndu- rilor proaspăt tăiate
umplea aerul din curte și pătrundea prin ferestrele deschise, dar cei doi
bărbați, aplecați asupra cifrelor lor, nu luau seama. Pe înserate, cîte un
atelaj, două se întorceau la depozit, spre a termina transportul chereste-
lei la binalele unde urmau să lucreze oamenii în ziua următoare.
Glasurile lor, vorbind și cîntînd în timp ce încărcau căruțele, despicau
tăcerea. Mai tîrziu, căruțele încărcate vîrf cu scînduri se depărtau,
scîrțîind. Cînd cei doi bărbați începeau să se simtă obosiți și
somnoroși, încuiau biroul și ieșeau prin curte într-o alee care ducea
către o stradă cu case de locuit. Ben era nervos și supărăcios. într-o
seară găsiră trei oameni care dormeau pe o stivă de scînduri în curte și
îi goniră. Lucrul însă le dădu amîndurora ceva de gîndit. Gordon Hart
se duse acasă, și înainte de a adormi luă hotărîrea să nu mai zăbovească
nici o zi cu asigurarea cherestelei din curte pentru o sumă și mai
ridicată decît pînă atunci. Ben nu se îndeletnicise încă îndeajuns cu
afacerile ca să ajungă repede la o hotărîre atît de înțeleaptă. Toată
noaptea se suci și se învîrti în pat. „Orice vagabond ar putea să dea foc
cu pipa cherestelei ăsteia, se gîndi el. Am să pierd toți banii pe care i-aș
putea cîștiga." Multă vreme nici nu-i trecu prin minte elementara
măsură de a tocmi un paznic, să izgonească vagabonzii somnoroși și

două locuri.
săraci, mărind apoi prețul cherestelei, ca să acopere această cheltuială
suplimentară. Se sculă și se îmbrăcă, hotărît să-și ia pușca din grajd și
să se întoarcă la depozit, unde să petreacă restul nopții. Apoi se
dezbrăcă și se culcă din nou. „Nu pot munci toată ziua și să-mi mai
petrec și nopțile acolo", gîndi el necăjit. Cînd, în sfîrșit, adormi, visă că
ședea ascuns în întuneric la depozitul de cherestea, cu pușca în mînă.
Se făcea că un om se apropiase de el, și atunci el descărcase arma și-1
omorîse pe loc. Cu nestatornicia firească a viselor, bezna se risipise și
era ziua-n amiază mare. Omul pe care îl socotise mort nu era chiar
mort. Deși îi lipsea o parte întreagă a căpățînii, tot mai respira. Gura i
se deschidea și se închidea convulsiv. Dulgherului i se făcu groaznic de
rău. Avusese un frate mai mare, care murise în copilărie, iar fața
omului care zăcea acum la pămînt era leit fața fratelui său. Ben se
ridică în capul oaselor în pat și începu să țipe.
— Ajutor, în numele lui Dumnezeu, ajutor ! E propriul meu
frate. Nu vedeți, e Harry. Peeler !
Soția lui se trezi și-1 zgîlțîi.
—Ce e, Ben ? îl întrebă ea, neliniștită. Ce s-a întîmplat ?
—A fost un vis, răspunse Ben, lăsîndu-și trudit capul înapoi pe
pernă.
Soția lui adormi din nou, dar el rămase treaz pînă la ziuă. A doua
zi dimineața, cînd Gordon Flart îi sugeră ideea cu asigurarea, fu de-a
dreptul încîntat. „Asta rezolvă totul, bineînțeles, își spuse. E cît se
poate de simplu. Asta rezolvă totul/6
După ce orașul începu să prospere, Joe Wainsworth avea berechet
de lucru la atelierul său de pe strada mare. Numeroase atelaje erau
folosite la căratul materialelor de construcție ; mari cantități de
cărămizi trebuiau transportate de la vagoanele de cale ferată pînă în
locurile unde urmau să fie folosite pentru pavarea străzii mari ; iar alte
atelaje cărau pămînt din locurile unde se săpa, în vederea canalizării
străzii mari, precum și pămînt de la beciurile proaspăt începute ale
caselor. Niciodată nu se folosiseră atîtea atelaje și nici nu fuseseră de
făcut atîtea reparații de hamuri. Ucenicul lui Joe îl părăsise, luat fiind
de puhoiul de tineri plecați spre ținuturile unde prosperitatea sosise mai
devreme. Timp de un an Joe lucrase singur, iar apoi angajase un șelar
ambulant, care se pripășise în oraș adus de beție și care se îmbăta în
fiecare sîmbătă seara. Noul său ajutor era un ins ciudat. Avea un dar al
său de a scoate bani, dar părea să-i pese prea puțin dacă îi cîștiga ori nu
pentru el însuși. într-o singură săptămînă de la sosirea lui la Bidwell,
cunoscu toată lumea din oraș. îl chema Jim Gibson și, curînd după ce
se tocmi să lucreze la Joe, se și iscă o ceartă între dînșii. Cearta pornise
de la chestia conducerii atelierului : cine să-1 conducă. Un timp, Joe se
impuse. Mormăia la oamenii care aduceau la reparat harnașament și
refuza să facă orice promisiune cu privire la termenul cînd va fi gata
comanda. O seamă de lucrări fură retrase și trimise prin orașele din
apropiere. Atunci Jim Gibson puse piciorul în prag. Cînd unul dintre
căruțașii sosiți la Bidwell o dată cu prosperitatea se ivi în atelier,
aducînd în spinare un harnașament greu, Jim îi ieși în întîmpinare.
Harnașamentul fu trîntit cu zgomot asurzitor pe podea, și Jim se apucă
să-1 cerceteze.
— Ei, pe naiba, dar asta-i o treabă de nimic, spuse el. O facem cît
ai zice pește. Poți s-o ai gata mîine după- amiază, dacă vrei.
O vreme, Jim nu se abătu de fel de la obiceiul de a se apropia de
locul unde lucra Joe și de a se consulta cu acesta cu privire la prețul
fiecărei lucrări. Apoi se întorcea la client și îi cerea un preț mai mare
decît cel sugerat de Joe. După cîteva săptămini, însă, nici nu se mai
consultă cu Joe. „Nu te p’ricepi, exclamă el, rîzînd. Nu știu, zău, ce-i fi
căutînd în lumea afacerilor ?“ Bătrînul șelar se zgîi la el o clipă, apoi se
întoarse la masa și la munca sa. „Afaceri, mormăi el, ce știu eu despre
afaceri ? Sînt șelar, asta sînt!“
După ce veni Jim să lucreze la el, Joe cîștigă într-un an aproape
dublu de cît pierduse cu ocazia falimentului fabricii de mașini de
răsădit. Acuma nu-și mai investi banii în acțiunile vreunei fabrici, ci îi
ținea la bancă. Totuși Joe nu se simțea fericit. Jim — căruia Joe nu se
încumetase să-i povestească niciodată despre succesele lui ca meseriaș
și față de care nu se lăuda, precum se lăudase față de ucenicii săi de
pînă atunci — toată ziulica vorbea de priceperea pe care-o avea de a
scoate mai mulți bani de la clienți. în ultimul loc unde lucrase, spunea
dînsul, reușise să vîndă multe perechi de hamuri ca fiind lucrate de
mînă, cînd, în realitate, erau făcute la fabrică. „Nu mai e ca pe vremuri,
zicea, lucrurile se schimbă. Atunci vindeam hamuri numai fermierilor
și căruțașilor localnici, care erau proprietari pe caii lor. îi cunoșteam pe
oamenii cu care aveam de-a face și aveam să-i cunoaștem totdeauna.
Acum e altfel. Vezi, oamenii care-s acum în orașul ăsta vor fi luna
viitoare ori anul viitor într-altă parte. Tot ce le pasă lor de dumneata și
de mine este cîtă muncă pot obține în schimbul unui dolar. Desigur, le
e gura plină de vorbe în ceea ce privește cinstea și alte chestii de felul
ăsta, dar totul nu-i decît prefăcătorie. Ei cred, poate, c-or să ne ducă pe
noi cu chestii de-alde astea și că o să obțină mai mult în schimbul
banilor pe care-i dau. Asta-i tot ce urmăresc. *
Jim se strădui mult și bine să-i explice patronului său cam cum ar
trebui să meargă treaba cu atelierul. în fiecare zi vorbea cu ceasurile
despre chestia asta. încercă să-1 convingă pe Joe să cumpere un stoc de
harnașamente de fabrică, dar, cînd văzu că nu reușește să-1 convingă,
se supără.
—O, drace ! strigă. Nu poți să înțelegi oare cu ce te lupți ?
Fabricile vor ieși, desigur, învingătoare. De ce ? Iată de ce : pentru că
nimeni, în afară de cine știe ce fosilă care a muncit viața lui întreagă cu
caii, nimeni nu mai poate face deosebire între hamurile cusute cu mîna
și cele croite la fabrică. Cele fabricate, însă, pot fi vîndute mai ieftin.
Arată frumos, iar fabricile le mai pot adăuga și tot soiul de aibțibilduri.
Asta-i momește pe tineri. E o: treabă bună. Vînzare rapidă și beneficii,
asta-i toată povestea.
Jim rîse și spuse apoi ceva care îl făcu pe Joe să se înfioare.
— Dacă aș avea bani și aș fi serios, aș deschide o prăvălie în
orașul ăsta și te-aș da gata, zise. Aproape că te-aș duce la faliment.
Cusurul meu e că nu m-aș ține de treabă chiar de aș avea banii. Am
încercat o dată și am făcut parale, dar, tocmai cînd o apucasem pe
drumul cel bun, am închis prăvălia și m-am apucat de chefuri. O lună
încheiată n-am fost bun de nimic. Atunci cînd lucrez pentru altul, totul
merge bine. Mă îmbăt în fiecare sîmbătă și mi-e de-ajuns atîta. îmi
place să muncesc și să ticluiesc felul cum se cîștigă bani, dar mie nu-
mi priește să am parale și n-o să-mi priască niciodată. Ceea ce vreau eu
este să închizi ochii și să lași totul pe mine. Asta-i tot ce-ți cer. Să
închizi ochii și să lași totul pe mine.
Toată ziua Joe ședea călare pe calul său de șelar și, cînd nu lucra,
privea printr-o ferestruică murdară afară, de-a lungul unui drumeag, și
încerca să priceapă ideea lui Jim cu referire la atitudinea pe care
trebuie s-o aibă un șelar față de clienții săi, acum, că veniseră timpurile
noi. Se simțea tare bătrîn. Cu toate că Jim număra tot atîția ani cît și el,
Jim părea foarte tînăr. începu să-i fie cam frică de omul acesta. Nu
putea să priceapă de ce banii, aproape două mii cinci sute de dolari, pe
care îi depusese la bancă în decursul celor doi ani de cînd lucra Jim la
dînsul, păreau atît de neînsemnați, pe cînd cei o mie două sute de
dolari, pe care-i cîștigase pe încetul, în douăzeci de ani de trudă, aceia
îi păreau atît de valoroși. Cum erau întotdeauna multe reparații de
făcut, el nu se mai întorcea la prînz acasă, ci își aducea cîteva
sandvișuri în buzunar, ca să le mănînce în fiecare zi la atelier. La ora
prînzului, cînd Jim pleca la pensiunea sa, el rămînea singur, și dacă nu
intra nimeni, era bucuros. Ăla i se părea timpul cel mai frumos al zilei.
Din cîteva în cîteva minute se ducea la ușa din față, să se uite afară.
Strada mare atît de liniștită, către care da ușa atelierului său încă de pe
vremea cînd, tînăr și -proaspăt întors acasă, după ce meșteșugărise în
atîtea părți atîția ani, strada asta, care totdeauna vara, la ora prînzului,
fusese așa de ațipită, acum arăta ca un cîmp de bătălie de pe care se
retrăsese o armată. O cicatrice lungă fusese tăiată de-a lungul obrajilor
ei, acolo unde urmau să se instaleze conductele noului canal colector.
Roiuri de muncitori, cei mai mulți străini de oraș, năvăliseră aici, în
strada mare, de la fabricile ce răsă- riseră de-a lungul șinelor căii
ferate. Ei stăteau adunați în pîlcuri lîngă tutungeria lui Wymer, în
partea de jos a străzii. Unii intrau în circiuma lui Ben Head, să bea un
pahar de bere, și apoi ieșeau ștergîndu-și mustățile. Cei ce săpau la
canal, străini, italieni — după cum auzise — se odihneau pe
mormanele de pămînt uscat din mijlocul străzii. își țineau sufertașele
între picioare și, în timp ce mîncau, vorbeau o limbă stranie. Joe își
aminti de ziua în care sosise la Bidwell cu mireasa lui, o fată cunoscută
în peregrinările sale și care-1 așteptase pînă ce ajunsese meșter și pînă
ce-și deschisese propriu-i atelier. Se dusese pînă-n statul New York ca
să o ia și se înapoiase la Bidwell pe la amiază, într-o zi de vară ca asta.
Nu fuseseră cine știe cîți oameni atunci pe străzi, dar îl cunoșteau toți.
în ziua aceea fiecare îi fusese prieten. Birdie Spinks ieșise fuga din
drugstore și stăruise ca el și mireasa lui să vină să cineze la dînsul
acasă. Toată lumea îi poftise acasă la cină. Fusese vremea aceea o
vreme veselă și fericită.
Mult se mîhnise șelarul totdeauna că de la soția sa n-avea nici un
copil. Nu spusese nimic și se prefăcuse mereu că nu-i dorește, iar
acum, în sfîrșit, îi părea bine că n-are. Joe se întoarse la masa lui,
apucîndu-se de lucru, în speranța că Jim va întîrzia să se întoarcă de la
masă. Atelierul părea foarte liniștit, în contrast cu zarva de pe stradă,
care-1 uimise atît de mult. Semăna, gîndi el, foarte
mult c-un adăpost, era aproape ca într-o biserică de ușa căreia te
apropii într-o zi lucrătoare și privești înăuntru. Făcuse aceasta o dată și
biserica goală și liniștită îi plăcuse cu mult mai mult decît atunci cînd
era înăuntru un predicator și era lume multă. îi împărtășise soției lui
impresia.
— Parcă ar fi fost la atelier, seara, după ce am terminat de pus la
punct o lucrare și ucenicul a plecat acasă, îi spusese.
Prin ușa deschisă a atelierului șelarul privi afară șî-î zări pe Tom
Buttersworth și pe Steve Hunter plimbîn- du-sc pe strada mare, adînciți
într-o discuție serioasă. Steve avea o țigară de foi înfiptă-n colțul gurii
și Tom purta o vestă fantezie. Joe se gîndi din nou la banii pe care ii
pierduse în afacerea cu mașina de răsădit și se înfurie. Ora prînzului îi
fu, astfel, adumbrită și aproape că-1 în- tîmpină bucuros pe Jim cînd
acesta se înapoie de la masa de prînz.
Pe Jim Gibson situația lui de la atelier îl amuza. Rîdea în sinea sa,
pe cînd îi servea pe clienții care intrau, ori în vreme ce lucra la bancul
său. într-o zi, întorcîndu-se pe strada mare de la masa de prînz, se
hotărî să încerce o experiență. „Dacă-mi pierd slujba, ce-are a face ?c<
se întrebă. Poposi, deci, într-o circiumă și bău un whisky. Cînd ajunse
la prăvălie, începu să-și muștruluiască patronul, să-1 amenințe, de
parcă îi era ucenic. Intrase brusc, șovăind pe picioare și îndreptîndu-se
spre locul unde lucra Joe ; îl lovi tare cu mîna în spinare.
— Haide, fii mai vesel, tăticule, îi spuse. Dă afară toată mîhnirea
din tine. M-am săturat să te tot aud văitîndu-te și jelindu-te de toate
cele.
Angajatul se dete un pas înapoi și luă aminte la patronul său. Dacă
Joe l-ar fi dat afară din atelier, n-ar fi
fost surprins și — după cum spuse mai tîrziu, cînd îi
povesti canagiului de la Ben Head întîmplarea — puțin i-ar fi păsat.
Faptul că nu-i păsa, fără îndoială, îl salvă.
Joe se sperie. Pentru o clipă, el se mînie numai, dar așa
de tare, încît nu putu rosti nici un cuvînt; apoi își aminti că, dacă-1
părăsea Jim, o să trebuiască să se ocupe singur de mersul atelierului și
să se tocmească el cu căruțașii cei străini veniți să-și repare hamurile.
Aplecat asupra lucrului său, munci vreme de-un ceas în tăcere. Apoi, în
Ioc să ceară vreo explicație cu privire la felul grosolan și familiar cu
care îl tratase Jim, începu el să explice.
— Ascultă, Jim, se rugă. Nu mă lua în seamă pe mine. Fă ce-ți
place aici. Nu mă lua în seamă pe mine.
Jim nu spuse nimic, dar un zîmbet de triumf îi lumină obrazul.
Tîrziu, în după-amiaza aceea, el părăsi atelierul.
—Dacă vine cumva cineva, spune-i să aștepte. N-am să lipsesc
mult, spuse el cu obrăznicie. Jim merse la localul lui Ben Head și-i
povesti canagiului ce fel îi reușise experiența. Povestea dădu ocol, mai
tîrziu, tuturor prăvăliilor de pe strada mare din Bidwell.
—Era ca un băiețel prins cu mîna vîrîtă în borcanul cu dulceață,
lămuri Jim. Nu-mi pot explica ce e cu el. Să fi fost eu în locul său, l-aș
fi zvîrlit afară pe Jim Gibson cu un picior în fund. Mi-a spus doar să
nu-î iau în seamă și să conduc eu atelierul așa cum mă taie pe mine
capul. Ce zici de una ca asta ? Ce zici de un om care-i proprietar pe
atelierul său și are bani la bancă ? îți spun, nu știu cum și ce-o fi, dar eu
nu mai lucrez pentru Joe. Lucrează el pentru mine. N-ai decît să vii
într-o zi pe la atelier și am să-ți arăt cum îl tratez. îți spun : nu știu cum
s-a întîmplat, dar al dracului să fiu, patronul atelierului acum sînt cu.
Locuitorii din Bidwell se uitau unul la altul și-și puneau întrebări.
Ed Hali, care fusese ucenic de dulgher, cîștigînd abia cîțiva dolari pe
săptămînă de la meșterul său, de la Ben Peeler, era acum contramaistru
la fabrica de mașini de recoltat porumb, și în fiecare sîmbătă seara
primea un salariu de douăzeci și cinci de dolari. Adică mai mulți bani
decît visase el vreodată să cîștige pe săptămînă. în serile de plată a
salariului se îmbrăca cu hainele de duminică și se ducea să se
bărbierească la frizeria lui Joe Trotter. Apoi o lua pe strada mare,
zăngănindu-și banii în buzunar, pe jumătate speriat ca nu cumva să se
trezească și să descopere că totul n-a fost altceva decît un vis. Acum
intră la tutungeria lui Wymer, să cumpere o țigară de foi, și fu servit de
către bătrînul Claude Wymer. în a doua sîmbătă după ce Ed obținuse
slujba cea nouă, tutungiul, om cam servil, i se adresase spunîndu-i
domnule Hali. Era prima oară cînd i se întîmplă așa ceva și fu destul de
tulburat. Totuși rîse și glumi în legătură cu acest fapt.
— Nu mă mai lua așa de sus, răspunse el, întoreîndu-se către
oamenii din tutungerie, să le facă cu ochiul.
Mai tîrziu se mai gîndi la treaba asta și-i păru rău că nu acceptase
gratularea, fără să protesteze. „Ei, la urma urmei sînt contramaistru și o
grămadă de tineri pe care-i cunosc dintotdeauna și cu care am petrecut
or să lucreze sub conducerea mea, își spuse. Nu pot să mă bat pe burtă
cu ei."
O luă pe stradă, simțind foarte intens însemnătatea noii situații pe
care o dobîndise. Alți tineri care lucrau la fabrică cîștigau un dolar și
jumătate pe zi. La sfîrșitul săp- tămînii el primea însă douăzeci și cinci
de dolari, adică aproape de trei ori mai mult. Banii erau un indiciu de
superioritate. Nu încăpea nici o îndoială în privința asta, încă de pe
vremea cînd era copil, îi auzise pe cei mai vîrstnici vorbind cu respect
de oamenii care aveau bani. „Croiți-vă drum în lume", îi sfătuiau pe cei
tineri, cînd vorbeau serios. între ei nu se prefăceau că n-ar vrea să aibă
bani. „Banii fac să meargă iapa", spuneau.
Luînd-o în jos de-a lungul străzii mari, spre linia de cale ferată
New York Central, Ed își urmă drumul, apoi părăsi strada și intră în
gară. Trenul de seară trecuse, și peronul era pustiu. Intră în sala de
așteptare slab luminată. O lampă cu gaz, cu flacăra coborîtă, atîrnată pe
perete într-un cui, pîlpîia pierdut undeva într-un colț, încăperea era ca o
biserică în zorile unei dimineți de iarnă friguroase și liniștite. Ed se
îndreptă degrabă către lumină, și scoțînd teancul de bani din buzunar, îi
numără. Apoi ieși din sala de așteptare și o luă pe peron, pînă ajunse
aproape de strada mare, dar nu se simți cu sufletul împăcat. într-o
doară, se înapoie în sala de așteptare și, seara tîrziu, în drum spre casă,
se opri din nou să-și mai numere o dată banii, înainte de a se culca.
Peter Fry era fierar și avea un fiu funcționar la hotelul din Bidwell.
Acesta era un tînăr cu păr blond și cîrlion- țat, cu ochi albaștri spălăciți,
care fuma țigarete — obicei echivalent cu o jignire adusă nărilor
oamenilor din acele vremi. Numele său era Jacob, dar primise în
derîdere po- reda de Fizzy Fry *. Maică-sa murise, și el își lua mesele
la hotel, iar noaptea dormea pe o cușetă în biroul hotelului, îl pasionau
cravatele și jiletcile în culori vii și se căznea mereu, dar fără succes, să
atragă asupră-și atenția fetelor din localitate. Cînd se întîlnea pe stradă
cu tatăl său, nu-și vorbeau. Uneori tatăl se oprea și se uita lung după
fecior. „Cum de mi s-a întîmplat să fiu tatăl unui astfel de individ ?“
întreba în gura mare.
Fierarul era un om robust, cu umerii lăți, cu o barbă neagră,
stufoasă, și cu glas răsunător. în tinerețe cîntase în corul bisericii
metodiste, dar după moartea soției sale, omul nu se mai dusese la
biserică și începuse să-i dea alte întrebuințări vocii. Fuma dintr-o lulea
scurtă de lut ars, care cu vremea se înnegrise și care nu se putea
deosebi noaptea de barba lui cîrlionțată și neagră. Fumul îi năvălea din
gură învălătucindu-se ca norii, de parcă i-ar fi ieșit din pîntec. Era ca
un vulcan și oamenii care se adunau la drugstore-u\ lui Birdie Spinks îi
spuneau Smoky PeteXXVIII XXIX.
în multe privințe Smoky Pete semăna cu un vulcan gata să erupă.
Nu se îmbăta, dar după moartea soției sale luă obiceiul să bea două-trei
wĂzsfej-uri în fiecare seară. Whisky-vX îi aprindea creierul, și cutreiera
trotuarele străzii mari în sus și în jos, gata să se ia la harță cu oricine i-
ar fi ieșit în cale. Luă obiceiul să tune și să fulgere la concetățenii săi și
să facă glume deșănțate pe socoteala lor. Tuturor le era cam teamă de
el și, lucru straniu, Smoky deveni apărătorul bunelor moravuri în oraș.
Pe Sandy Ferris, un zugrav, care se dedase beției și nu-și mai întreținea
familia, Smoky Pete îl lua la rost în public, pe străzi și de față cu toți.
„Lepădătură, îți încălzești burta cu whisky, în timp ce copiii tăi mor de
frig, de ce nu încerci să fii bărbat ca lumea ?* striga el la zugravul care
se împleticea în mers pe una dintre străzile laterale și se ducea să-și
doarmă beția într-o boxă a grajdurilor lui Clyde Neighbor. Fierarul se
ținu de capul lui pînă ce determină întreg orarul să-i țină isonul, și
cîrciumarii se feriră să-1 mai primească drept client. Așa încît omul fu
silit să se cumințească.
Fierarul însă nu-și alegea victimele. Nu-i stătea în fire să
folosească două măsuri. Un negustor din Bidwell, care se bucurase
totdeauna de cel mai înalt respect și era și membru în sfatul bătrînilor

XXVIII Fry ce! Spumos.

XXIX Pete cel Fumegînd.
bisericii sale, merse într-o seara în capitala comitatului, și acolo se
înhăită cu o femeie bine cunoscută în întreg comitatul, pe nume Nell
Hunter. Amîndoi intrară într-una dintre cămăruțele dosnice ale unei
cîrciumi și fură văzuți de către doi tineri din Bidwell, care veniseră ca
să petreacă o noapte în capitala comitatului. Cînd negustorul, al cărui
nume era Pen Beck, își dădu seama că fusese zărit, se temu ca povestea
destrăbălării sale să nu ajungă pînă-n orașu-i natal, așa încît o părăsi pe
tînăra femeie și se alătură celor doi tineri. Nu era băutor, dar începu de
îndată să ofere băuturi tovarășilor săi. Se îmbătată tun tustrei și o
porniră spre casă noaptea, tîrziu, într-o trăsurică tocmită de cei doi
tineri de la Clyde Neighbor anume pentru această escapadă. Pe drum,
negustorul tot încerca să le explice tinerilor ce făcea în compania acelei
femei. „Să nu șoptiți nimic despre asta, îi îndemnă. Ar putea da Ioc la
interpretări greșite. Am un prieten al cărui fiu s-a încurcat cu ea și
încercam s-o conving să-J lase în pace/
Cei doi tineri erau încîntați că-1 prinseseră pe negustor cu mîța în
sac.
— Totu-i în regulă, îl asigurară ei. Fii băiat bun și n-o să spunem
nimic nici nevestei dumitale, nici pastorului.
După ce băură cît puteau ține, îl suiră pe negustor în trăsurică și
dădură bici calului. Făcuseră jumătate cale pînă la Bidwell și, toropiți
cum erau, zăceau polog tustrei în fundul trăsurii, cînd calul se sperie de
ceva de pe șosea și o rupse la fugă. Trăsurică se răsturnă și fură
aruncați deo- laltă jos. Unul dintre tineri se alese cu un braț fracturat,
iar haina lui Pen Beck fu aproape sfîșiată pe din două. El plăti
onorariul medicului care se îngriji de tînăr și-1 despăgubi pe Clyde
Neighbor pentru paguba trăsurii.
Multă vreme nu transpiră nimic despre întîmplarea negustorului,
iar cînd totuși se zvoni, numai cîțiva din prietenii intimi ai celor doi
tineri o aflară. Apoi vestea ajunse și la urechile lui Smoky Pete. în ziua
cînd prinse și el de veste, abia-și putu stăpîni nerăbdarea pînă seara.
Seara se îndreptă degrabă către localul lui Ben Head, bău două W^s^y-
uri și apoi se duse să se amestece printre oamenii care pierdeau vremea
în fața drugstore-u\m lui Birdie Spinks. La ora șapte jumătate, Pen
Beck ieși în strada mare, venind dinspre Cherry Street, unde locuia.
Cînd ajunse la trei case depărtare de grămada de oameni clin fața
drugstore-\Auiy glasul tunător al lui Smoky Pete îl și luă în primire.
— Ei, Penny, flăcăule, care va să zică, ți-ai făcut de cap noaptea
cu damele ? strigă el. Ți-ai făcut mendrele cu drăguța mea, Nell
Hunter, acolo, în capitala comitatului. Tare aș vrea să știu ce ai de
gînd. Va trebui să-mi dai o explicație.
Negustorul se opri și încremeni pe trotuar, fără a se putea hotărî
dacă să-1 înfrunte sau s-o ia la fugă. Era tocmai la ora aceea liniștită a
amurgului cînd gospodinele orașului își termină munca de peste zi și
vin de se așază în pragul bucătăriilor, să se odihnească. I se părea lui
Pen Beck că vocea lui Smoky Pete se putea auzi de la doi kilometri
depărtare. El se hotărî să-1 înfrunte și la nevoie chiar să se ia la bătaie
cu fierarul. Pe cînd se grăbea spre grupul din fața drugstore-vXv^
vocea lui Smoky Pete relată povestea nopții de desfrîu a negustorului.
Smoky se desprinse din rîndurile oamenilor aflați în dreptul prăvăliei și
părea că se adresează întregii străzi. Conțopiști, negustori și cliențî se
repeziră afară de prin magazine.
— Așa, va să zică, strigă el, ai petrecut o noapte cu drăguța mea,
Nell Hunter. Cînd ai stat cu ea în camera din dos a cîrciumii, nu știai că
eram și eu pe-acolo ? Mă ascunsesem sub masă. De te-ai fi încumetat
să-i faci mai mult decît s-o muști de gît, aș fi ieșit de sub masă și ți-aș
fi cerut socoteală.
Smoky Pete izbucni într-un rîs cu hohote și agită brațele către
lumea adunată pe stradă, care se mira ce s-o fi întîmplat. Pentru el,
acela era unul dintre momentele cele mai încîntătoare din viață. încercă
să-i lămurească pe oameni asupra faptului.
— Era cu Nell Hunter în camera dosnică a cîrciumii din capitala
comitatului ! strigă. Edgar Duncan și Dave Oldham l-au văzut acolo.
S-au întors acasă împreună cu el și calul a rupt-o la fugă. N-a săvîrșit
adulter. Nu vreau să credeți asta. S-a mărginit s-o muște pe iubita mea,
pe Nell Hunter, de gît. Asta mă înfurie pe mine. Nu vreau să fie
mușcată de el. E drăguța mea și-mi aparține mie.
Fierarul, precursor al reporterului modern de cotidiene, în
pasiunea de a ocupa locul cel mai important de pe scenă, prin
dezvăluirea în public a nenorocirilor semenilor săi, nu apucă să-și
termine bine tirada. Negustorul, alb de mînie, se năpusti asupra lui și-1
izbi cu pumnul său mic și cam grăsuț drept în coșul pieptului. Fierarul
îl îmbrînci de căzu în rigolă, iar mai tirziu, cînd fu arestat, se îndreptă
țanțoș spre primărie și-și plăti amenda.
Dușmanii lui Smoke Pete spuneau că nu mai făcuse baie de ani de
zile. Locuia singur într-o căsuță de lemn de la marginea orașului. în
spatele casei se întindea o -pășune. Casa însăși era nemaipomenit de
murdară. Cînd se iviseră fabricile în oraș, Tom Buttersworth și Steve
Hunter cumpăraseră pășunea din spatele casei, cu gîndul s-o parceleze
pentru locuințe. Voiau să cumpere și casa fierarului și, pînă la urmă, o
și dobîndiră, plătind pe ea un preț mare. Acesta se învoi să se mute în
răstimp de un an, dar după ce i se dădură banii, i-a părut rău și ar fi
vrut să nu o fi vîndut. Un zvon începu să umble prin oraș, în legătură
cu Tom Buttersworth și Fanny Twist, modista. Se șoptea că bogatul
fermier fusese zărit ieșind din prăvălia ei, noaptea tîrziu. Fierarul mai
auzi și o altă poveste care • circula prin oraș. Louise Trucker, fiica unui
fermier care fusese văzută cîndva furișîndu-se pe o stradă laterală în
tovărășia lui Steve Hunter, plecase la Cleveland și se spunea că
devenise proprietara unei case de toleranță foarte prospere. Se șușotea
că banii lui Steve fuseseră folosiți pentru a o căpătui. Cele două
zvonuri ofereau posibilitatea unor infinite înfloriri din partea fierarului
cu imaginație aprinsă, dar în timp ce se pregătea să treacă la ceea ce
numea el darea în vileag a celor doi bărbați în văzul și în auzul
întregului oraș, se întîmplă ceva care îi răsturnă toate planurile. Fiul
său, Fizzy Fry, părăsi postul de funcționar la hotel și se angajă la
fabrica de mașini de recoltat porumb. într-o zi, tată-său îl zări venind
de la fabrică p'e la amiază cu o duzină de alți muncitori. Tînărul era
îmbrăcat în salopetă și fuma. Cînd își zări tatăl, se opri și, după ce o
luaseră ceilalți oameni înainte, îi lămuri schimbarea lui bruscă.
— Lucrez în atelier acum, dar asta n-are să dureze mult, spuse cu
mîndrie. Știi că Tom Buttersworth locuiește la hotel ? Ei bine, mi-a
oferit o ocazie. Trebuie să stau cîtăva vreme în atelier, să prind
meșteșugul. După aceea am să fiu trecut ca funcționar la serviciul de
expediție. Apoi am să devin comis-voiajor. Privi la tatăl său și glasul i
se frînse: N-ai prea avut niciodată o părere prea bună despre mine, dar
eu nu-s atît de rău. Nu vreau să par o femeiușcă, dar nu-s nici prea
puternic. M-am angajat la hotel, pentru că nu era altă muncă de care
mă socoteam că sînt bun să m-apuc.
Peter Fry se înapoie acasă, dar nu putu să mănînce mîncarea pe
care și-o gătise pe o plită micuță din bucătărie. El ieși afară și rămase
multă vreme privind la pășunea pe care o cumpăraseră Tom
Buttersworth și cu Steve Hunter și care, după cîte își propuseseră, urma
să devină o parte a orașului în rapidă dezvoltare. Personal, nu
participase nicicum la impulsurile noi care cuprinseseră orașul, în afară
de faptul că se folosise de falimentul primei întreprinderi industriale
din Bidwell, spre a-și vărsa focul asupra acelora dintre concetățeni care
își pierduseră banii cu acest prilej. într-o seară el și Ed Hali se luaseră
la bătaie pe chestia asta în mijlocul străzii mari, și fierarul fusese silit
să plătească o nouă amendă. Acum se întreba ce o fi cu dînsul. Făcuse,
vădit lucru, o greșeală în privința fiului său. Oare greșise și cu privire
la Tom Buttersworth și Steve Hunter ?
Perplex, el se întoarse în atelierul său și lucră toată după-amiaza
aceea în tăcere. Pusese adînc la inimă ideea stîrnirii unui mare scandal
pe strada mare, cu prilejul căruia avea de gînd să-i atace pe cei doi
bărbați mai de seamă ai orașului, și chiar se vedea aruncat poate în în-
chisoare, de unde ar fi avut ocazia să zbiere prin zăbrelele de fier, la
cetățenii adunați în stradă, unele adevăruri. în așteptarea acestui
eveniment, se și pregătise să atace reputația altor persoane. Nu se
legase niciodată de femei, dar — de era să fie vîndut la închisoare —
se hotărîse să facă și asta. John May spusese cîndva că fiica lui Tom
Buttersworth, care era plecată la universitate de un an de zile, fusese
îndepărtată de casa părintească pentru că era gravidă. John May se
lăudase că el ar fi răspunzător de starea aceasta a ei. Mai mulți argați ai
lui Tom, susținuse el, avuseseră relații intime cu fata. Fierarul își
spusese că, de va intra în bucluc pentru faptul de a-1 fi atacat în mod
public pe tată, va fi pe deplin îndreptățit să povestească tot ce știa în
privința fiicei lui.
în seara aceea fierarul însă nu apăru pe strada mare, în drum spre
casă, de la atelierul său, îl zări pe Tom But- tersworth stînd în fața
Poștei cu Steve Hunter. în ultimele cîteva săptămîni Tom își petrecuse
cea mai mare parte a timpului departe de oraș și nu mai apăruse la
Bidwell decît pentru cîteva ore, din cînd în cînd, și nu mai fusese
întîlnit seara pe stradă. Fierarul pîndise ocazia ca să-i prindă pe cei doi
bărbați împreună pe stradă. Acum, că i se oferea această ocazie, începu
să-i fie teamă că nu va avea curajul să profite de ea. „Ce drept -am eu
să-i stric viitorul băiatului meu ?* se întrebă el, pornind greoi către
casă.
în seara aceea plouă, și, pentru prima oară după atîția ani, Smoky
Pete nu ieși pe strada mare. Se amăgi cu ideea că ploaia îl reținuse în
casă, dar ideea aceasta nu-i da satisfacție. Toată seara se mișcă liniștit
prin casă și la opt jumătate se duse la culcare. Totuși, nu adormi,, ci
rămase întins pe pat, fără a-și fi scos pantalonii, și cu luleaua în gură,
încercînd să cugete. La răstimpuri de cîteva minute scotea luleaua din
gură, pufăia un nor de fum și înjura cu sete. La ora zece, fermierul,
care fusese proprietarul pășunii din spatele casei și care își mai ținea
încă vacile acolo, își zări vecinul tropăind prin ploaie de-a curmezișul
pășunii și rostind cuvintele pe care plănuise să le rostească el pe strada
mare în auzul întregului oraș.
Fermierul se dusese și el devreme la culcare, dar la ora zece se
hotărîse, deoarece ploua mereu și se făcuse oarecum frig, să se scoale
și să-și vîre vacile în grajd. Nu se îmbrăcă, ci-și aruncă o pătură pe
umeri și ieși fără felinar. Coborî stănoagele care despărțeau pășunea de
ogradă, și atunci îl zări și îl auzi pe Smoky Pete bodogănind pe cîmp.
Umbla în sus și în jos prin întuneric și, în timp ce fermierul stătea
ciucit lîngă gard, ascultîndu-1, fierarul începu să vorbească în gura
mare:
— Ei, Tom Buttersworth, îți faci mendrele cu Fanny Twist ? striga
el în mijlocul tăcerii și al singurătății nopții. Te furișezi noaptea în
prăvălia ei, hai ? Steve Hunter a căpătuit-o pe Louise Trucker cu o casă
la Cleveland. Oare ai de gînd să deschizi cu Fanny Twist un bordel și
aici ? Asta o fi oare următoarea întreprindere industrială pe care o s-o
avem în orașul ăsta ?
Uimit, fermierul rămase în ploaie și în întuneric, ascul- tînd la
vorbele vecinului său. Vacile trecură prin poartă și intrară în grajd.
Fermierului, care ieșise desculț, îi era frig la picioare și le adăpostea
alternativ sub pătură. Timp de zece minute, Peter Fry mărșălui în sus și
în jos peste pășune, într-un rînd ajunse aproape de tot de fermier, care
se ciuci și mai mult după gard și ascultă, plin de uimire și de teamă.
Abia îl putea desluși prin întuneric pe bătrînul cel înalt, care pășea de
colo-colo agitîndu-și brațele. După ce rosti multe vorbe urîcioase și
amare privitoare la cei doi bărbați mai de seamă din Bidwell, începu s-
o insulte pe fiica lui Tom Buttersworth, făcînd-o curvă și cățea.
Fermierul așteptă pînă ce Smoky Pete intră îndărăt în casă, și cînd zări
p lumină în bucătărie, închipuindu-și că îl și poate vedea pe vecinul său
gătindu-și de mîncare la plită, se întoarse și el sub acoperământul casei.
Nu se certase niciodată cu Șmoky Pete și acest fapt îl bucură. Era de
asemenea bucuros că vînduse locul din spatele casei. Avea de gînd să-
și vîndă și restul gospodăriei și să se mute la Illinois. „Omul e trăsnit,
își zise. Cine altul decît un trăsnit ar vorbi așa pe întuneric ? Bănui c-ar
trebui să-1 denunț, ca să-1 închidă, dar cred că e mai bine să uit ceea ce
am auzit. Un om care vorbește așa despre niște oameni cumsecade și
respectabili ar fi în stare de orice. Ar putea, într-o noapte, să-mi dea foc
la casă, ori ceva asemănător. Cred că e mai bine să uit cele ce am
auzit."
cartea a patra
capitolul XII
După succesul dobîndit cu mașina de recoltat porumb și cu
mecanismul de descărcat vagoanele cu cărbuni, care îi aduseseră o sută
de mii de dolari bani gheață, Hugh nu mai putea rămîne un izolat, așa
cum fusese continuu în primii cîțiva ani petrecuți în mijlocul orășelului
din Ohio. De pretutindeni acum oamenii începuseră să-i întindă
mîinile, și multe femei se gîndeau că le-ar plăcea să-1 aibă drept soț.
Toți oamenii își petrec viața în spatele unui zid de neînțelegere, pe care
ei înșiși l-au ridicat, și cei mai mulți mor în tăcere și neluați în seamă
dincolo de astfel de ziduri. Din cînd în cînd, cîte unul, izolat de semenii
săi prin particularitățile firii lui, se dedică realizării vreunui lucru
impersonal, folositor și frumos. Vestea despre -activitatea lui zboară pe
deasupra zidurilor. Numele său e trîmbițat și purtat de vînt și pătrunde
în micile țarcuri în care trăiesc oameni, dintre care cei mai mulți sînt
preocupați de îndeplinirea unor sarcini mărunte, prin care urmăresc să
sporească propria lor bunăstare. Atunci bărbații și femeile încetează de
a se mai plînge de inechitatea și nedreptățile vieții, pentru a se minuna
de semenul al cărui nume le-a ajuns la urechi.
De la Bidwell, Ohio, numele lui Hugh McVey ajunsese purtat pe
aripile vîntului, în toate fermele din Vestul Mijlociu. Mașina lui de
recoltat porumb fusese botezată mașina de recoltat porumb a lui
McVey. Aceste cuvinte scrise cu litere albe pe fond roșu apăreau pe
amîndouă laturile mașinii. Tinerii fermieri din Indiana, Illinois, lowa,
Kansas și Ne- brasfca, precum și din roate statele cultivatoare de
porumb, citeau cuvintele acestea și, în clipele lor de repaus, se întrebau
ce fel de om va fi fiind inventatorul mașinii pe care-o mînu- iau. Un
ziarist din Cleveland veni la Bidwell și se duse la Pickleville. să-i ia un
interviu. El scrise un articol în care povestea despre sărăcia în care se
zbătuse Hugh în tinerețe și despre eforturile sale de a deveni
inventator. Cînd stătu de vorbă cu Hugh, reporterul îl găsi pe
inventator atît de stingherit și de necomunicativ, încît abandonă ideea
de a mai scrie ceva. Apoi însă i se adresă lui Steve Hunter, care îi vorbi
o oră întreagă. Reportajul scotea din Hugh un personaj izbitor de
romantic. înaintașii lui, se arăta acolo, se trăgeau din părțile muntoase
ale statului Tcnnessee, dar nu fuseseră albi săraci. Se dădea a înțelege
că coborau dintr-o foarte bună familie engleză. Cuprindea și povestea
cum că, în copilărie, Hugh meșterise la un fel de motor care ridica apa
dintr-o vale și o ducea într-o așezare de oameni de la munte ; apoi o
poveste cum -că, după ce a văzut un ceasornic într-o prăvălie dintr-un
orășel din Missouri, a construit un ceasornic de lemn pentru părinții
săi; precum și o alta, după care într-un rînd ar fi intrat într-o pădure cu
pușca tatălui său și ar fi împușcat un mistreț, <pe care-1 cărase pe umăr
pînă la poalele muntelui, spre a face rost de bani cu care să cumpere
cărți de școală. După apariția reportajului, șeful serviciului de
publicitate al fabricii de mașini de recoltat porumb reuși într-o zi să-1
înduplece pe Hugh să-1 însoțească a ferma Iui Tom Buttersworth.
Mulți bushel-i de porumb ură scoși din pătule și se înălță un adevărat
munte de știu- eți la marginea unui ogor. în spatele acelui munte de
porumb se afla o tarla de porumb care tocmai dădea în spic. I se spuse
lui Hugh să se urce în vîrful grămezii și să se așeze acolo. Apoi i se luă
fotografia, care fu trimisă tuturor ziarelor din Vest, dimpreună cu copii
ale biografiei sale, așa cum apăruse ea în ziarul din Cleveland. Mai
tîrziu, atît poza, cît și biografia fură folosite la întocmirea unui pliant
care descria mașina de recoltat a lui McVey. Recoltarea porumbului și
așezarea lui în grămezi, pînă la vremea dezghiocatului și bătutului, nu-i
treabă ușoară. în vremurile din urmă s-a introdus metoda ca porumbul
cultivat pe întinsul preriilor din partea centrală a S.U.A. să nu mai fie
tăiat. El este lăsat în picioare pe cîmp, și oamenii trec printre rînduri,
toamna tîrziu, de culeg știuleții aurii. Muncitorii aruncă știuleții peste
umăr, într-o căruță mînată din urmă de un băietan care se ține după ei
la pas, pe măsură ce înaintează, iar apoi căruța e dusă la pătule și
deșertată. După ce s-a cules porumbul de pe o tarla, se dă drumul
vitelor, și toată iarna ele ronțăie frunzele uscate și calcă-n picioare
cocenii, amestecîndu-i cu pămîntul. Cît e ziua de mare, pe șesurile
întinse din Vest, de cum s-au ivit zilele cenușii ale toamnei, poți vedea
oamenii și caii scotocind încet pe cîmp. Ca niște insecte mărunte, ei se
tîrăsc de-a curmezișul vastului peisaj. în urma lor, toamna tîrziu și în
timpul iernii, cînd ogoarele-s acoperite cu zăpadă, vin vitele. Ele sînt
aduse tocmai din Vestul îndepărtat, în vagoane de vite, și după ce
ronțăie toată ziua frunze uscate, sînt duse în grajduri și li se dă să se
îndoape pînă la refuz cu porumb. După ce s-au îngrășat, sînt trimise la
marile abatoare din Chicago, uriașul oraș al preriilor. în liniștitele nopți
de toamnă, cînd ieși pe șoselele din cîmpie ori prin ogrăzile din -
spatele acareturilor vreunei ferme, poți auzi foșnetul frunzelor uscate
de porumb și apoi pașii greoi ai vitelor grase, care -merg <și merg
înainte, în timp ce ronțăie și calcă-n picioare cocenii.
în vremurile mai de demult, culesul porumbului se făcea altfel. Și
atunci, ca și acum, exista poezie în această operație, dar o poezie de alt
ritm. Cînd porumbul era copt, oamenii ieșeau la cîmp cu niște grele
cuțite și retezau strujenii cît mai aproape de pămînt. Ei erau tăiați cu o
mișcare legănată a mîinii drepte și trecuți .apoi sub brațul stîng. Omul
căra toată ziua după -el o povară grea de strujeni, de care atîrnau în jos
știuleții aurii. Cînd povara devenea din cale-afară de grea, era dusă la
claie, iar cînd se termina cu tăierea porumbului pe o anumită postată,
claia era legată c-o frînghie unsă cu catran ori făcută dintr-o împletitură
de frunze. După ce se sfîrșea de tăiat, clăile înalte de strujeni se ridicau
pe cîmp ca niște sentinele, iar oamenii, complet istoviți, se tîrau înapoi
către ferme și se strecurau în culcușuri.
Mașina lui Hugh înlătura partea cea mai grea a muncii acesteia. Ea
tăia porumbul din apropierea solului și-1 lega în snopi care cădeau pe o
platformă. Doi oameni însoțeau mașina, unul ca să mîne caii, iar
celălalt ca să așeze snopii în clăi -și să lege clăile care erau gata. Ei
călcau alene, fumîn- du-și lulelele și pălăvrăgind. Caii se mai opreau, și
omul care îi mîna privea în zări, peste prerie. Brațele nu-1 dureau de
oboseală și avea timp să cugete. Minunea și misterul întinderilor larg
deschise i se strecurau în suflet. Noaptea, după ce munca lua sfîrșit și
vitele fuseseră hrănite și instalate în grajduri bine îngrijite, omul nu se
ducea de îndată să se culce și să doarmă, ci uneori ieșea afară din casă
și zăbovea cîteva clipe sub cerul înstelat.
Asta se datora creierului unui om de la munte, al unui alb sărac
dintr-un orășel de pe malul fluviului, care scornise un lucru de .folos
pentru oamenii de la cîmpie. Din visurile pe care atît de mult se
străduise să le alunge și despre care Sara Shepard, femeia din Noua
Anglie, prevestise că vor sfîrși prin a-1 distruge, iată că se alesese
ceva. Mecanismul de descărcat vagoane, vîndut pe două sute de mii de
dolari, care îi procurase lui Steve Hunter banii necesari ca să cumpere
fabrica de mașini de răsădit și-1 ajutase ca, împreună cu Țom
Buttersworth, să pornească la fabricarea mașinii de recoltat porumb, nu
înrîurise viața unui mare, număr de persoane, dar purtase numele
omului din Misspuri în alte locuri și făurise un fel de nouă poezie în
stațiile de triaj și de-a lungul fluviilor din preajma orașelor unde se
încarcă vapoare. Cînd noaptea se așterne peste orașe, și oamenii se
odihnesc prin case, deodată ei pot auzi un tunet prelung și răsunător. E
un uriaș care a scuipat un vagon de cărbuni. Hugh McVey a contribuit
la ușurarea acestui uriaș. Și la Bidwell, Ohio, el se străduiește mai
departe, dînd la iveală noi invenții, tăind ștreangurile care-1 țineau
închingaț pe uriaș. Hugh e un om care nu s-a lăsat abătut de
complexitățile vieții de la ținta sa.
Deși asta era gata-gata să se întîmple. Căci, după ce fu încununat
de succes, mii de glasuri dulci se apucară să-1 cheme. Mîini moi de
femei se întindeau spre el, din gloatele de oameni din jur, din rîndurile
locuitorilor vechi și noi ai orașului care se dezvolta în preajma
fabricilor unde mașinile scornite de el se produceau în număr tot mai
mare. Case noi se clădeau într-una pe Turner’s Pike, șoseaua pare
ducea 1$ atelierul .său din Pickleville. în afară de Allie Mulberry, o
duzină de mecanici lucrau acum în atelierul săți experimenta^ Ei îi
ajutau lui Hugh la realizarea unei invenții noi, un fq de aparat pentru
strîns finul, la care lucra acum, și puneav la punct unele utilaje speciale
destinate fabricii de mașin de recoltat porumbul și noii fabrici de
biciclete. O duzină de case noi fuseseră clădite chiar la Pickleville.
Soțiile mecanicilor locuiau în acele case, și din cînd în oînd una sau
alta dintre ele venea să-și vadă bărbatul la atelierul lui Hugh. El afla
acum în sine din ce în ce mai multă ușurință în a discuta cu oamenii.
Mecanicii, nefiind ei înșiși prea vorbăreți, nu găseau nimic straniu în
obișnuita lui tăcere. Ei erau mai dibaci decît Hugh în folosirea
uneltelor și socoteau oarecum accidental faptul că el realizase ceea ce
nu realizaseră ei. Dar fiindcă Hugh se îmbogățise pe calea aceasta, se
apucară și ei să trudească la invenții. Unul dintr-înșii născoci o balama
patentă pentru uși, vîndută de Steve pe zece mii de dolari, din care el
păstră jumătate pentru serviciile sale, așa cum făcuse și «în cazul
mecanismului de descărcat vagoane inventat de Hugh. La ora
prînzului, oamenii se repezeau acasă ca să mănînce și apoi se întorceau
să mai stea la taifas în fața atelierului și să-și fumeze luleaua de după
masă. Discutau despre modalitățile de-a face bani, despre prețul
alimentelor, despre avantajele cumpărării unei case cu plata în rate.
Uneori vorbeau despre femei și despre aventurile pe care le avuseseră
cu ele. Hugh ședea de unul singur în prag și-i asculta. Noaptea, după ce
se trîntea în pat, se gîndea la cele spuse de dînșii. Locuia într-o casă
care aparținea unei doamne McCoy, văduva unui feroviar care murise
într-un accident, și doamna aceea avea o fiică. Fiica, Rose McCoy, era
învățătoare la o școală rurală, și în cea mai mare parte a anului lipsea
de acasă de luni dimineața pînă vineri după-amiaza tîrziu. Hugh stătea
culcat în pat, reflectînd la ceea ce spuseseră lucrătorii săi cu privire la
femei, și o auzea pe bătrîna lui gazdă cum »se mișca în camera de jos.
Uneori se scula din pat §i se așeza lîngă fereastra deschisă. Prin faptul
că învățătoarea era singura femeie a cărei vîrstă o apropia cel mai mult
de el, Hugh adeseori se gîndea la ea. Casa familiei McCoy, -o clădire
mică de lemn, cu un gard de scînduri care o despărțea de Turner’s
Pike, era așezată cu spatele către ?alea ferată Wheeling. Feroviarii și-1
aminteau pe fostul lor am arad, Mike McCoy, și voiau -să o ajute pe
văduva lui. De ceea uneori aruncau peste zăplaz traverse deteriorate de
cale erată, care cădeau peste cuiburile de cartofi ale unui petic de
jrădină din spatele casei. Noaptea, cînd treceau trenuri încărcate cu
cărbuni, frînarii zvîrleau bucăți mari de cărbune peste gard. Văduva se
trezea la trecerea fiecărui tren. Cînd unul dintre frînari azvîrlea cărbuni,
el și striga, și glasul său putea fi auzit, în ciuda huruitului vagoanelor :
„Asta-i pentru Mike". Uneori, cîte o bucată mai grea dobora la pămînt
vreo ulucă din gard, iar a doua zi Hugh o punea la loc. După depărtarea
trenului, văduva se ridica din pat și aducea cărbunii în casă. „Nu vreau
să-i trădez pe băieți, lăsînd cărbunii în văzul tuturora, pînă cînd s-o
revărsa de ziuă", îi explica ea lui Hugh. Duminică dimineața, Hugh lua
un ferăstrău și tăia traversele pe măsura plitei din bucătărie. încetul cu
încetul prezența sa în gospodăria McCoy intră în rîndul lucrurile
obișnuite, iar cînd primi cei o sută de mii de dolari, și toată lumea,
inclusiv mama și fiica, se aștepta ca el să se mute de la dînsele, Hugh
rămase pe loc. încercă, fără succes, să o determine pe văduvă să
primească o sumă mai marc pentru pensiune și, după ce își dădu seama
-că stăruințele lui sînt zadarnice, în casa McCoy viața își urmă cursul
obișnuit, ca pe vremea cînd Hugh era telegrafist, cu patruzeci de dolari
pe lună.
Primăvara ori toamna, noaptea cînd ședea la fereastră și cînd «se
ridica luna, iar praful de pe Turner’s Pike se făcea argintiu, Hugh se
gîndea la Rose McCoy, care dormea undeva în casa vreunui fermier.
Nu-i năzări însă că se putea ca și fata să fie la ora aceea trează și dusă
pe gînduri. Și-o închipuia foarte liniștită în pat. Fiica feroviarului era o
femeie zveltă, de treizeci de ani, cu ochi albaștri obosiți și păr roșu. în
tinerețe, pielea îi fusese tare pătată de pistrui, ba mai avea și acum
cîțiva pe nas. Deși Hugh nu știa de asta, fusese cîndva tare îndrăgostită
de George Pike, șeful gării Whee- ling, și hotărîseră chiar ziua
căsătoriei. Apoi se ivise o dificultate cu privire la credințele lor
religioase, și George Pike luă de nevastă o altă fată. Atunci Rose se
făcu învățătoare. Era o ființă care vorbea puțin, și niciodată ea cu Hugh
nu rămăseseră singuri; dar în vreme ce Hugh stătea lîngă fereastră în
serile de toamnă, în camera ei din casa fermierului — unde locuia în
pensiune toată durata anului școlar — Rose sta și ea trează, gîndindu-
se la dînsul. Socotea că dacă Hugh ar fi rămas telegrafist, cu patruzeci
de dolari pe lună, poate că s-ar fi întîmplat ceva între ei doi. Apoi o
năpădeau alte gînduri, sau, mai degrabă, unele senzații, care aveau prea
puțin de-a face cu gîndurile propriu-zise. Odaia în care sta culcată era
cu totul și cu totul cufundată în tăcere, și evantaiele razelor de lună
pătrundeau pe fereastră. în grajdul din spatele casei, putea auzi vitele
mișeîndu-se în staule. Un «porc grohăi, iar în tăcerea ce urmă, îl auzi
pe fermier, care dormea cu soția în camera de alături, sforăind ușor.
Rose nu era prea puternică și în firea ei nu cele fizice precumpăneau,
dar se simțea foarte singură și se gîndi că, la fel ca soției fermierului, i-
ar plăcea și ei să aibă un bărbat care să se culce cu ea. O căldură i se
stîrni în tot trupul și buzele i se uscară, încît trebui să și le umezească
ușor cu limba. De-ai fi putut să te strecori neobservat în odaia ei, ți-ar
fi lăsat impresia unei pisicuțe culcate în preajma sobei. închisese ochii
și se lăsase în voia visurilor. în închipuirea ei .se văzu soție a
burlacului de Hugh McVey, dar în străfundul străfundurilor sale
dăinuia un alt vis, un vis ce-și avea rădăcinile în amintirea singurei
legături fizice încercate cu un bărbat. Cînd erau logodiți, adesea
George o sărutase. într-o seară de primăvară, se duseseră să șadă
împreună în iarbă pe malul pîrîului, la umbra fostei fabrici de murături,
părăsită și tăcută pe vremea aceea, și atunci fuseseră gata-gata să treacă
dincolo de sărutări. De ce nu se mai petrecuse nimic, nici Ptose nu știa
prea bine. Se împotrivise, dar împotrivirea ei fusese slabă și nu
mărturisea ceea ce simțea. George Pike nu mai stăruise să-și impună
dorința, pentru că tot urmau să se căsătorească și nu socotea că e bine
să profite de ceea ce i se părea lui o clipă de zăpăceală a unei fete.
Fapt e că nu stăruise, și acum, la atîta vreme de la această
întîmplare, pe cînd sta culcată în casa fermierului, cu gîndul la
chiriașul burlac al maică-si, amintirile ei își pierdură treptat
contururile, și cînd lunecase în somn, George Pike se întoarse la ea.
Rose se agită în pat, pradă neastîmpărului, și rosti cuvinte. Parcă mîini
aspre, dar gingașe, îi pipăiau obrajii §i se jucau prin părul ei. Cu
trecerea nopții, în mer- su-i lin luna își plimba evantaiul peste fața ei.
Una dintre mîini i se întinse în sus și părea că vrea să mîngîie razele de
lună. Oboseala i se topise toată din obraji. „Da, George, te iubesc și
sînt a tafC, șoptea ea.
De-ar fi putut Hugh să se strecoare, aidoma razelor de lună, pînă la
învățătoarea adîncită în somn, ar fi putut-o iubi fără doar și poate. Și
poate ar fi înțeles, de asemenea, că este mai bine să iei legătură cu
ființele omenești în chip curajos și nemijlocit, așa cum atacase
problemele de mecanică care îi umpleau orele zilelor. însă, în loc să
procedeze astfel, Hugh ședea lîngă fereastră în noaptea luminată de
clarul de lună și. socotea femeile ca fiind dintr-o plămadă cu totul
diferită de a lui. Vorbe pe care le scăpase cîndva Sarah Shepard în
auzul băiatului pe cale de a se trezi acum i se întorceau în minte încet-
încet. Ajunse la concluzia că femeile erau hărăzite altor bărbați, iar nu
lui, și-și spuse sieși că nu dorește nici o femeie.
Tocmai atunci, pe Turner’s Pike, se întîmplă ceva. Un tînăr
fermier care fusese la oraș cu șareta, și acum se întorcea cu fiica unui
vecin, opri în fața casei. Un lung tren de marfă, care trecea încet prin
gară, bara trecerea peste șosea. Flăcăul ținea hățurile c-o mînă, iar cu
cealaltă cuprinsese mijlocul fetei. Cele două capete se căutară și buzele
lor se întîlniră. Se îmbrățișară strîns. Aceeași lună ce-și revărsa razele
peste chipul Rosei McCoy, în depărtata casă de țară, lumina partea
aceea din șosea, expusă vederii unde cei doi îndrăgostiți își opriseră
șareta. Hugh fu nevoit să-și închidă ochii și să se străduiască să
înfrîngă într-însul o dorință fizică aproape copleșitoare. Mintea lui încă
se mai îndărătnicea, șoptindu-i că femeile nu-i erau lui hărăzite. Cînd
închipuirea îi zugrăvise icoana învățătoarei Rose McCoy adormită în
patul ei, n-o văzuse decît ca pe un chip alb și feciorelnic, vrednic a fi
slăvit din depărtare și care nu trebuia atins, ori cel puțin nu de el.
Deschise din nou ochii și privi la cei doi îndrăgostiți ale căror buze
încă nu se dezlipiseră. Trupul său deșirat și ușor încovoiat se încordă,
și Hugh se ridică foarte țeapăn în scaun. Apoi închise ochii iarăși. O
voce aspră străfulgeră tăcerea. „Asta-i pentru Mike*, țipă vocea, și o
bucată mare de cărbune, zvîrlită din tren, se rostogoli în grădinița de
cartofi, izbindu-se de spatele casei. în camera de jos o auzi pe bătrîna
doamnă McCoy sculîndu-se din pat, spre a pune prada la adăpost. Tre-
nul trecu și îndrăgostiți! din șaretă se dezlipiră unul de altul. în noaptea
tăcută Hugh putea auzi tropotul regulat al copitelor care-i ducea pe
tînărul fermier și pe fata aceea departe în întuneric.
Cele două făpturi aflate sub același acoperiș, cu bătrîna care
aproape că-și sfîrșise de trăit traiul, în vreme ce ele tocmai încercau cu
mîini slabe să înșface de gît viața, nu ajunseră niciodată să ia o
atitudine limpede una în privința celeilalte. într-o sîmbătă seara,
toamna tîrziu, guvernatorul statului sosi la Bidwell. Avea să aibă loc o
paradă, urmată de o întrunire politică, iar guvernatorul, care candida în
vederea realegerii, trebuia să țină un discurs de pe treptele primăriei.
Cetățenii de frunte urmau să ia loc pe trepte, alături de guvernator.
Steve și Tom trebuiau să fie acolo și îl poftiseră pe Hugh să vină și el,
dar Hugh refuză. în schimb, el o rugă pe Rose McCoy să meargă cu
dînsul la întrunire, și o porniră amîndoi de acasă pe la ora opt și
merseră pe jos pînă-n oraș. Apoi se alăturară, printre ultimii, mulțimii
grupate la umbra unui magazin general și ascultară discursul. Spre
uimirea lui Hugh, i se pomeni și lui numele. Guvernatorul vorbi despre
prosperitatea orașului, sugerînd, pe ocolite, că ea se datora înțelepciunii
politice a partidului reprezentat de el, și apoi rosti numele unor per-
soane de asemenea în parte încărcate de merite.
— întreaga țară se avîntă spre noi succese sub stindardul nostru,
declară el, dar nu toate 'comunitățile sînt atît de norocoase ca aceea pe
care o găsesc aici. Munca este folosită în schimbul unor salarii bune.
Viața este aici deopotrivă de rentabilă și de fericită. Aveți norocul să
aveți printre dumneavoastră oameni de afaceri ca Steve Hunter și Tom
But- tersworth, iar în inventatorul Hugh McVey aveți una dintre
mințile cele mai agere și unul dintre oamenii cei mai folositori care -au
trăit vreodată, ca să ajute la ridicarea poverii de pe umerii muncitorilor.
Ceea ce înfăptuiește creierul său pentru muncitori înfăptuiește și
partidul nostru pe alte căi. Tariful protecționist este în adevăr tatăl
prosperității moderne.
Oratorul făcu o pauză și din .rîndurile mulțimii se înălțară urale.
Hugh o apucă de braț pe învățătoare și o conduse pe o stradă laterală.
Se înapoiară acasă pe jos, în tăcere, dar cînd ajunseră în fața casei și
erau pe punctul de a intra, învățătoarea șovăi. Ar fi vrut să-i propună,
lui Hugh să se mai plimbe prin întuneric, dar nu avu curajul. Pe cînd
Zăboveau la poartă, iar bărbatul acesta deșirat, cu fața lunguiață și
serioasă, privea în jos la ea, își aminti de cuvintele oratorului. „Cum m-
ar putea îndrăgi pe mine ? Cum ar putea un om ca el să țină cîtuși de
puțin la o mică învățătoare neînsemnată ca mine ?* se întrebă. Dar cu
glas tare zise cu totul altceva. Puțin mai-nainte, pe cînd se întorceau pe
Turner’s Pike, se hotărîse să-i propună cu îndrăzneală o plimbare pe
sub copacii de lîngă șosea și dincolo de pod, spunîndu-și că mai apoi îl
va îndrepta către locul acela de lîngă pîrîu, în umbra vechii fabrici de
murături, unde ea și George Pike fuseseră gata-gata să-și devină
amanți. Acum însă, lîngă poartă, șovăi o clipă, și apoi, rîzînd
stingherită, trecu pragul.
— Ar trebui să fii mîndru. Eu aș fi dacă s-ar vorbi despre mine în
felul acesta. Nu văd de ce continui să locuiești aici, într-o căsuță de
nimic, -ca a noastră, zise.
într-o duminică noaptea, era în primăvara anului aceluia în care
Clara Buttersworth se înapoiase definitiv la Bidwell, Hugh făcu ceva
ce însemna pentru el un efort aproape desperat ca să se apropie de
învățătoare. Fusese o după-amiază ploioasă, pe care Hugh o petrecuse
mai mult în casă. Se întorsese de la atelier și se dusese în camera lui.
Cînd se afla acasă, învățătoarea ocupa o cameră alături de a lui. Mama
învățătoarei, care nu pleca de acasă decît rareori, plecase la țară în ziua
aceea, în vizită la un frate de-al ei. Fiica pregătise masa pentru ea și
pentru Hugh, iar el încercase să-i ajute la spălatul vaselor. îi picase însă
o farfurie din mîini, și spargerea farfuriei păru să frîngă și predispoziția
spre muțenie și stinghereala care puseseră stăpînire pe ei. Pentru cîteva
clipe, fură din nou copii și se purtară așij- derea copiilor. Hugh apucă o
altă farfurie, iar învățătoarea îi ceru să o lase jos. El se împotrivi.
— Ești stângaci ca un cățeluș. Cum de-i fi reușind să faci
vreodată ceva acolo la atelierul dumitale, asta mă depășește.
Hugh încercă să rețină farfuria la el, iar învățătoarea încercă să i-o
smulgă din mîini. Pentru cîteva clipe, se zbătură .amîndoi rîzînd.
Obrajii ei se îmbujoraseră, și Hugh o găsi nespus de ispititoare. Se
simți năpădit de un impuls pe care nu-1 avusese niciodată. îi venea să
țipe în gura mare, să arunce farfuria în tavan, să zvîrle toate vasele de
pe masă și să le audă sfărîmîndu-se în cădere, să se joace ca o fiară
sălbatică slobozită într-o lume liliputană. Se uită la Rose și mîinile îi
tremurară sub forța acelui straniu impuls. Pe cînd o privea cu nesaț, ea
îi luă farfuria din mină și intră în bucătărie. Neștiind ce să mai facă,
Hugh își puse pălăria și plecă să se plimbe. Mai tîrziu se duse la atelier
și încercă .să lucreze, dar mîna îi tremură cînd încercă să apuce o
unealtă, și mașina de strîns finul la care muncea i se păru deodată un
lucru nespus de banal și de neînsemnat.
 La ora patru Hugh se înapoie acasă. Casa i se păru goală, cu toate
că ușa care da spre Turner’s Pike era deschisă. Ploaia se oprise, iar
soarele se străduia să-și croiască drum prin nori. Se sui sus în cameră
la el și se așeză pe marginea patului. Avu deodată convingerea că fata
gazdei se afla alături, în camera ei, și deși gîndul ăsta îi înfrîngea toate
credințele pe care le avea dintotdeauna privitoare la femei în raport cu
el, hotărî totuși că ea se dusese în camera ei, ca să fie în apropierea lui
cînd avea să se întoarcă de la atelier acasă. Știa, fără să știe de ce, că,
de s-ar duce la ușa ei și ar bate, Rose nu s-ar mira și nu s-ar împotrivi
să-1 primească. își scoase pantofii și-i așeză fără zgomot pe podea.
Apoi ieși în vîrful picioarelor afară în micuțul coridor. Tavanul era atît
de scund, încît trebuia să se aplece, spre *a nu se lovi cu creștetul de
plafon. Ridică mîna, spre a bate la ușă, dar apoi curajul îl părăsi. Ieși de
mai multe ori în coridor cu aceeași intenție, dar de fiecare dată se în-
toarse fără zgomot în camera lui. Desluși un zgomot care-i dovedi că
învățătoarea fusese întinsă pe pat. Apoi auzi pași pe scară și o zări
curînd ieșind din casă și luînd-o pe Turner’s Pike. Nu mergea spre
oraș, ci peste pod, prin fața atelierului lui, către cîmp. Hugh se trase
înapoi de . la fereastră. Se întrebă oare unde s-o fi ducînd. „Drumurile
sînt pline de noroi. De ce o fi ieșind oare ? I-o fi frică de mine ?“ se
întrebă el. Cînd o zări oprindu-se la pod și întorcîndu-și privirea spre
casă, mîinile îi tremurară iar. „Vrea s-o urmăresc. Vrea să merg cu ea“,
gîndi el.
Peste puțin ieși din casă și Hugh și o luă pe șosea, dar nu o întîlni
pe învățătoare. De fapt, ea traversase podul și se dusese de-a lungul
malului pîrîului, pe partea. cealaltă a acestuia. Apoi trecuse din nou
peste un. trunchi de copac răsturnat și se dusese să se așeze lingă zidul,
fabricii de murături. Creștea alături de zid un tufiș de liliac și ea se piti
în dosul tufișului. Cînd îl zări pe Hugh pe șosea, inima ii bătu atît de
tare, încît abia mai respira. El își urmă, drumul pe șosea și curînd
dispăru, și atunci o mare slăbiciune puse stăpînire pe ea. Deși iarba era
udă, se așeză jos., cu spatele proptit de zidul clădirii, și închise ochii.
Apoi își acoperi fața cu mîinile și plînse.
Perplex, inventatorul nu se întoarse acasă pînă noaptea tîrziu și,
cînd se înapoie, se simți nespus de bucuros că nu bătuse la ușa Rosei
McCoy. Rămăsese, în timpul plimbării, la părerea că doar o născocire a
creierului său îl îndemnase să presupună cum că ea l-ar fi așteptat. „E o
femeie cumsecade “, își repetase el tot mereu, în timpul plimbării,
socotind că, grație ajungerii la această concluzie, alungase orice posi-
bilitate ca să mai fie vorba de altceva în sufletul ei. Cînd ajunse acasă,
era obosit și se duse de îndată la culcare. Bă- trîna se înapoie și ea de la
țară și fratele ei o strigă pe învățătoare din șaretă, iar aceasta ieși din
cameră și o luă fuga în jos pe scări. Hugh le auzi pe cele două femei
cărînd în casă ceva greu și lăsînd greutatea aceea să cadă pe podea.
Fratele de la țară îi adusese doamnei McCoy un sac de cartofi. Hugh și
le închipui, pe mamă și pe fiică, stînd împreună în camerele de jos și se
simți nespus de bucuros că nu dăduse frîu liber impulsului său
îndrăzneț. „I-ar povesti acuma totul. E o femeie cumsecade și i-ar
povesti totul acum", gîndi el.
La ora două, în noaptea aceea, Hugh se sculă din pat. în ciuda
convingerii sale cum că femeile nu-i erau hărăzite lui, nu putuse
adormi. Ceva care licărise în ochii învățătoarei cînd se luptase cu el, ca
să-i ia farfuria din mînă, nu-i da pace, așa încît se sculă și se apropie de
fereastră. Norii se risipiseră și noaptea era senină. La fereastra de
alături ședea Rose McCoy. Avea pe ea un halat și privea în depărtare
de-a lungul lui Turner’s Pike, înspre casa unde locuiau George Pike,
șeful de gară, și soția sa. Fără a-și mai da răgaz de gîndire, Hugh
îngenunche pe podea și întinse brațul său lung peste spațiul ce
despărțea cele două ferestre. Degetele lui aproape că atinseră ceafa
femeii și ardeau de dorul de a se juca prin chica părului ei roșu,
revărsat peste umeri, cînd sfiala îl copleși din nou. își trase iute brațul
și se sculă drept în picioare. Se izbi cu capul de tavan și auzi cum se
coboară încet fereastra vecină. Cu o sforțare conștientă, redeveni stăpîn
pe sine. „E o femeie cumsecade. Nu uita, e o femeie cumsecade", își
zise, și cînd se vîrî din nou în pat, nu-și îngădui gîndurilor să se mai
concentreze asupra chipului învățătoarei, ci le sili să se întoarcă la
problemele încă nerezolvate pe care trebuia să le înfrunte înainte de a fi
izbutit să-și pună la punct mașina de strîns fînul.
“ Vezi-ți de treaba ta și n-o mai apuca pe calea asta, șopti el, ca și
cum ar fi vorbit unei alte persoane. Nu uita că-i o femeie cinstită și n-ai
dreptul. Asta-i tot ce trebuie să faci. Să nu uiți că n-ai dreptul, adăugă,
apoi, pe un ton poruncitor.
capitolul XIII
Hugh o văzu pe Clara Buttersworth pentru prima oară într-o zi de
iulie, cam la vreo lună după înapoierea ei. Ea veni în atelierul lui după-
amiaza tîrziu, împreuna cu tatăl ei și cu un bărbat care era directorul
noii fabrici de biciclete. Coborîră toți trei din brecul lui Tom și intrară
în atelier, Să vadă ultima invenție a lui Hugh, mașina de strîns finul.
Tom și cu bărbatul acela, al cărui nume era Alfred Buckley, se duseră
în partea din fund a atelierului, iar Hugh rămase singur cu Clara. Ea era
îmbrăcată cu o rochie ușoară de vară și avea obrajii îmbujorați. Hugh
stătea lingă un banc, aproape de o fereastră deschisă, și asculta, în timp
ce fata vorbea despre marile schimbări pe care le cunoscuse orașul în
cei trei ani cît fusese plecată.
 —‘ E opera dumitale, asta o spune toată lume, îi declară.
Clara așteptase de mult prilejul de a vorbi cu Hugh. începu prin a-i
pune întrebări cu privire la munca lui și la rezultatele pe care le va da.
—- Cînd totul va fi făcut de mașini, oamenii ce vor mai face ? îl
întrebă.
Ai fi zis că vrea să aibă convingerea că inventatorul cugetase adînc
la problema progresului industrial, temă despre care Kate Chanceller
adesea perorase cîte o seară întreagă. Auzind oamenii spunîrid că Hugh
are o minte profundă, voia să-și dea seama de felul în care lucrează
mintea aceasta.
Alfred Buckley venea deseori pe la tatăl ei și voia să ajungă la o
căsătorie cu Clara. Seara, cei doi bărbați ședeau de vorbă în pridvorul
conacului și discutau în legătură cu viața orașului și cu marile realizări
ce urmau să se înfăptuiască. Ei vorbeau de Hugh, iar Buckley, un tip
energic și guraliv, cu o falcă lungă și cu ochi cenușii plini de neastîm-
păr, Buckley, care venise de la New York, sugera tot felul de planuri în
vederea folosirii lui Hugh. Clara înțelese că se plănuia dobîndirea de
drepturi asupra invențiilor viitoare ale acestuia, spre a se obține o
situație privilegiată față de Steve Hunter.
întreaga problemă o mira pe Clara. Alfred Buckley o ceruse în
căsătorie și ea amînase. Propunerea fusese făcută într-un mod formal,
cîtuși de puțin așa cum s-ar fi așteptat ea din partea unui bărbat pe care
să și-1 ia ca tovarăș de viață, dar Clara era în momentul acela hotărîtă
în chip serios să se mărite. Newyorkezul venea pe la ei pe acasă de
cîteva ori pe săptămînă, serile. Nu se plimbase niciodată cu el și nici nu
se apropiaseră în vreun fel unul de altul. Părea prea din cale-afară de
ocupat cu munca lui, pentru a mai avea timp să-și trăiască viața, și-i
propusese căsătoria, scriin- du-i o scrisoare. Clara ridică scrisoarea de
la poștă, și cuprinsul ei o tulbură atît de mult, încît simți că nu ar putea,
deocamdată, să dea ochii cu careva dintre cunoscuți. „Sînt nevrednic
de dumneata, idar aș vrea să-mi fii soție. Voi munci pentru dumneata.
Sînt venit de curînd aici și nu mă cunoști prea bine. Tot ce îți cer este
favoarea de a mă lăsa să-mi dovedesc destoinicia. Doresc să fii soția
mea, dar înainte de a îndrăzni să vin personal să-ți cer o cinste atît de
mare, simt că trebuie să mă arăt vrednic*, spunea el în scrisoare.
Clara o pornise singură cu șareta prin oraș în ziua cînd o primise
și, după ce o citise, se urcase iar în șaretă și, tre- cînd de ferma
Buttersworth, se îndreptase către dealuri. Ea uită să se mai întoarcă la
masa de prînz și la cea de seară. Calul tropăia încet pe drumuri,
împotrivindu-se și încercînd s-o ia îndărăt la fiecare răspîntie, dar ea
merse înainte și nu se întoarse acasă pînă spre miezul nopții. Cînd
ajunse la fermă, tată-său o aștepta. Intrară în ogradă și el îi ajută să
deshame calul. Nu se rosti nici un cuvînt despre scrisoare, așa încît,
după cîteva clipe de conversație fără vreo legătură cu subiectul care-i
interesa pe amîndoi, se urcă sus și încercă să chibzuiască. Se convinse
că tatăl ei avea un amestesc în propunerea asta de căsătorie, că știa
despre dînsa și că o așteptase pe Clara să vină acasă, spre a vedea ce
înrîurire avusese asupra ei.
Clara ticlui o scrisoare de răspuns, care nu o angaja cu nimic, așa
cum fusese însăși propunerea. „Nu știu dacă vreau să mă căsătoresc ori
nu cu dumneata. Va trebui să te cunosc mai bine. îți mulțumesc totuși
pentru propunerea de căsătorie și, cînd vei socoti că a venit momentul
potrivit, vom mai vorbi despre asta“, scrisese ea.
După schimbul acesta de scrisori, Alfred Buckley veni în casă la
tatăl ei mai des decît înainte, dar el și Clara nu se cunoscură mai
îndeaproape. Omul nu-i vorbea ei, ci tatălui ei. Cu toate că dînsa habar
n-avea de nimic, zvonul că se va mărita cu newyorkezul circulase deja
prin oraș. Nu știa însă «dacă îl răspîndise tatăl ei ori Buckley.
în pridvorul casei de la țară, seară de seară, vara întreagă, cei doi
bărbați vorbiră despre progresul ce-1 realizase orașul și despre rolul ce-
1 jucau și sperau să-1 mai joace ei în dezvoltarea sa viitoare.
Newyorkezul îi propusese un plan lui Tom. Avea să se ducă la Hugh,
să-i ofere un contract prin care să le acorde lor o opțiune asupra tuturor
invențiilor sale viitoare. De îndată ce invențiile vor fi fost puse la
punct, urma ca ele să fie finanțate la New York, iar cei doi bărbați să
renunțe la fabricare și să cîștige bani cu mult mai ușor, ocupîndu-se de
plasarea lor. Dacă mai șo- văiau era pentru că le era frică de Steve
Hunter și fiindcă lui Tom îi era teamă că Hugh nu se va învoi planului
lor.
— Nu m-ar mira -de loc faptul ca Steve să fi și încheiat cu el un
asemenea contract. Ar fi un prost, dacă n-ar fi făcut-o, spuse bărbatul
mai vîrstnic.
Seară de seară cei doi bărbați discutau, iar Clara ședea în umbra
adîncă din ungherul pridvorului și asculta la ci. Dușmănia care existase
între tată și fiică părea să fi fost dată uitării. Bărbatul care o ceruse în
căsătorie nu se uita la ea, în schimb, tată-său nu înceta is-o facă.
Buckley era cel ce vorbea mai mult și povestea despre oamenii de
afaceri din New York, a căror faimă de magnați ai finanțelor se întin-
sese în întreg Vestul Mijlociu, de ca și cum i-ar fi fost prieteni de o
viață întreagă.
—Vor avansa oricîți bani le-aș cere, declară el.
Clara încerca să și-1 închipuie pe Alfred Buckley ca soț. Ca și
Hugh McVey, era înalt și deșirat, dar spre deosebire de inventator, pe
care îl zărise de două-trei ori pe stradă, nu se îmbrăca neglijent. Era
ceva spilcuit în înfățișarea lui, ceva care sugera ideea unui cîine crescut
cu îngrijire, poate a unui copoi. Cînd vorbea, se apleca înainte, ca un
ogar care gonește un iepure. Părul îi era pieptănat cu cărare îngrijită la
mijloc și hainele i se potriveau ca pielea pe un animal. Purta un ac de
cravată cu diamant. Clarei i se părea că falca lui se mișca într-una. La
cîteva zile după primirea scrisorii lui, se hotărî că nu-1 vrea de bărbat
și era convinsă că nici el n-o vrea. Toată chestia cu căsătoria, asta
credea, fusese sugerată într-un fel sau altul de către tatăl ei. Cînd
ajunse la această concluzie, fu deopotrivă mimată și oarecum mișcată.
Nu interpreta faptul ca fiind izvorît din teama că ea ar fi făcut vreun
pas greșit, ci socoti că tatăl ei voia să o mărite pentru că ținea s-o facă
fericită. Pe cînd stătea în întuneric în pridvorul din fața casei, vocile
celor doi bărbați deveneau nedeslușite. Era ca și cum mintea i-ar fi
părăsit trupul și ar fi început să cutreiere singură lumea ca o ființă
aparte. Zeci de bărbați pe care îi zărise cîndva și cu care stătuse
întîmplător de vorbă, tineri studenți întîîniți la Columbus și băieți de
prin Bidwell, cu care se dusese la petreceri și baluri cînd era
adolescentă, i se reînchegau în fața ochilor. Le vedea chipurile cu
claritate, dar își amintea numai clipele plăcute ale legăturii cu ei. La
Columbus fusese un tînăr dintr-un oraș din partea de miazăzi a statului,
unul 'dintre acei tineri veșnic îndrăgostiți de o femeie. în timpul
primului an de universitate, o .tot scrutase pe Clara, fusese ‘nehotărît
dacă era cazul să o ia în seamă pe ea, sau să se uite la o fată micuță, cu
ochi negri, din același an cu ei. De cîteva ori coborîse dealul pe care se
afla universitatea și se plimbase pe străzi în tovărășia Clarei. Se
opriseră amîndoi la o încrucișare de străzi, de unde dînsa obișnuia să ia
tramvaiul. Trecură mai multe tramvaie, în timp ce ei stăteau lîngă un
tufiș răsărit la piciorul unui zid înalt de piatră. Vorbeau de lucruri
banale, despre o asociație de artiști amatori ce luase ființă la
universitate, despre șansele echipei de fotbal. Tînărul era unul dintre
actorii piesei ce urma să fie reprezentată de asociație și-i povestea
Clarei despre repetițiile la care luase parte. Pe cînd vorbea, ochii
începură să-i strălucească și părea că se uită nu la obrazul ori la trupul
ei, ci la ceva dlnlăuntrul ei. O vreme, poate cam cincisprezece minute,
existase posibilitatea ca între cei doi tineri să se în- firipe o poveste de
dragoste. Apoi băiatul se depărta, iar mai tîrziu Clara îl zări plimbîndu-
se pe sub copacii de pe aleile universității cu fetișcana cu ochii negri.
Pe cînd stătea în întuneric, în serile de vară, pe pridvor, Clara își
amintea de acea întîmplare, precum și zeci de alte momente trecătoare,
petrecute în tovărășia vreunor bărbați. Vocile celor «doi oameni de
afaceri care discutau despre modalitatea de-a face bani continuau la
nesfîrșit. Ori de cîte ori ea își revenea din lumea călătoriilor sale
introspective, falca proeminentă a lui Alfred Buckley continua să se
miște neîncetat. Vedea că se căznea de mama focului, perseverent, să-1
îndemne la ceva pe tatăl ei. îi venea greu Clarei să și-1 închipuie pe
tată-său în chip de iepure, dar ideea că Alfred Buckley arăta a copoi n-
o mai părăsea. „Lupul și cîinele- lup“, gîndi ea absent.
Clara avea douăzeci «și trei de ani și se socotea matură. Nici nu-i
trecea prin minte să-și mai irosească timpul cu mersul la școală și nici
nu voia să îmbrățișeze o profesie, cum intenționa Kate Chanceller. Era
altceva la care rîvnea și intr-o oarecare măsură, cu toate că nu .știa pe
cine va cășuna anume ; în treaba <asta era, în mod inevitabil, ameste-
cat și un bărbat. Era însetată de dragoste, și dragoste ar fi putut găsi și
la o altă femeie. Kate Chanceller ar fi fost gata s-o iubească. Nu-și
ascundea faptul că prietenia dintre ele fusese ceva mai mult decît
prietenie. Kate era fericită ori de cîte ori avea prilejul să o țină pe Clara
de mînă și ar fi vrut s-o sărute și s-o mîngîie. Acestei înclinări îi pusese
capăt însăși Kate, după un zbucium lăuntric, iar Clara își dăduse vag
seama de tot și o respectase pe Kate cu atît mai mult.
De ce ? Clara își pusese această întrebare de nenumărate ori în
cursul primelor săptămîni ale acelei veri. Kate Chanceller o învățase să
cugete. Cînd erau împreună, Kate gîndea și vorbea pentru ele
amîndouă, dar acum mintea Clarei avea prilejul să se manifeste și
singură. Simțea ceva dincolo de simpla dorință după un bărbat. Năzuia
la ceva mai mult decît la niște dezmierdări. Era într-însa un impuls
creator ce nu putea funcționa, înainte de a se fi iubit cu un bărbat.
Bărbatul pe care și-1 dorea și pe care-1 căuta i se părea o condiție spre
a se putea împlini. Deseori, în cursul serilor petrecute în prezența celor
doi oameni de afaceri, care nu vorbeau decît de mijlocul de a scoate
bani de pe urma rodului minții altui om, aproape că reușea să-și forțeze
creierul să gîndească într-un anume fel la femei, dar apoi mintea i se
încețoșa din nou.
Clara se ostenea să asculte și să reflecteze asupra conversației. Ca
un refren, numele lui Hugh McVey revenea mereu în vorbăria lor
neîncetată. El i se cuibări în minte. Inventatorul nu era căsătorit. în
sistemul social în care trăia, această împrejurare, și numai aceasta,
făcea din Hugh un mijloc de împlinire a scopului ei. începu să se
gîndească la inventator, și mintea sa, sastisită de a se -tot învîrti în jurul
propriei ei persoane, se apucă să dea tîrcoale chipului acelui bărbat
înalt, serios, pe care-1 zărise pe strada mare. în noaptea aceea, după ce
Alfred Buckley plecase spre oraș, Clara se dusese sus în camera ei, dar
nu se culcase. în schimb, stinsese lampa și șezuse lîngă fereastra
deschisă, care dădea spre livadă și de unde putea vedea o (porțiune a
șoselei ce trecea prin fața conacului, îndreptîndu-se către oraș. în fiece
seară, înainte de plecarea lui Alfred Buckley, avea loc în pridvor cîte o
mică scenă. Cînd musafirul se ridica să plece, tatăl ei născocea
totdeauna cîte ceva ca să intre în casă ori sa se strecoare după colțul
casei spre ogradă.
— Am să-1 pun pe Jim Priest să-ți înhame calul, spunea el și
dispărea numaidecît.
Clara rămînea în compania bărbatului care se prefăcuse că ar dori
să o ia în căsătorie și oare, era convinsă ea, nici nu se gîndea la așa
ceva. Nu se simțea stingherită, dar putea ghici stinghereala lui, și asta îi
făcea plăcere. Buckley vorbea sentențios.
—Da, noaptea e minunată, spunea.
Clara se bucura la gîndul că-1 vede încurcat. „M-a luat "drept o
fată naivă de la țară, impresionată de faptul că el e de la oraș și că-i
îmbrăcat în haine elegante", gîndea. Uneori tatăl lipsea cîte cinci ori
zece minute, și ea nu rostea nici un cuvînt. Cînd tatăl se înapoia, Alfred
Buckley dădea jnîna cu el și apoi se întorcea spre Clara, la largul său
acum, după cum bine se vedea.
—Mă tem că v-am plictisit cu vorbăria noastră, spunea el.
Apoi îi lua mîna și, aplecîndu-se, i-o săruta ceremonios. Clara se
ducea sus și se așeza la fereastră. îi putea auzi pe cei doi continuîndu-și
conversația pe șosea, în fața casei. După cîtva timp, ușa din față se
închidea zgomotos, tatăl ei se întorcea în casă, iar musafirul se
îndepărta cu șareta. Totul se liniștea și vreme îndelungată putea auzi
tropotul copitelor calului lui Alfred Buckley, depărtîndu-se iute pe
șoseaua care ducea către oraș.
Clara se gîndea la Hugh McVey. Alfred Buckley vorbise despre el
ca despre un om din codru cu o licărire de geniu. O ținea morțiș cum că
el și Tom l-ar putea folosi pentru aducerea la îndeplinire a -scopurilor
lor, iar ea se întreba dacă nu cumva cci doi bărbați făceau o tot atît de
mare greșeală cu privire la inventator, ca și în privința ei. în noaptea
tăcută de vară, cînd tropotul copitelor calului se stingea în depărtări și
cînd tatăl ei înceta să mai cotrobăiască prin casă, se auzea un alt sunet.
Fabrica de mașini de recoltat porumbul era foarte solicitată și
organizase un schimb de noapte. Cînd era liniște noaptea sau cînd se
stîrnea vreo ușoară adiere de vînt, suflînd de la oraș către deal, atunci
se auzea un zgomot surd și o huruială provenind de la numeroasele
mașini-unelte ce transformau lemnul și oțelul, acestora urmîndu-le la
intervale regulate persistenta respirație a unui motor cu abur.
Ca toată lumea din orășelul ei și din toate orășelele Vestului
Mijlociu, fata de la fereastră căzu victimă ideii că există un romantism
al industriei. Visurile băiatului din Missouri, împotriva cărora el
luptase, care — (datorită stăruinței lui deosebite — fuseseră abătute pe
alte căi și ajunseseră să se întrupeze în lucruri concrete, în mașini de
recoltat porumbul și în mecanisme pentru descărcarea vagoanelor cu
cărbuni ori în mașini de strîns și de încărcat în căruțe, fără ajutorul
mîini- lor omenești, fînul de pe cîmp. Acestea însă tot visuri erau ;
capabile să stîrnească și la alții vise. Ele treziră vise și în cugetul fetei.
Chipurile altor bărbați, care se perindaseră prin mintea ei, pieriră și nu
se mai statornici decît un singur chip. Creierul ei născoci povești cu
privire la Hugh. Citise absurdul articol apărut în ziarul din Cleveland și
închipuirea ei se apucă să țeasă pe marginea lui. Ca orice alt cetățean al
Americii, ea credea în eroi. Citise în cărți și în reviste despre oameni
cu virtuți eroice, care se înălțaseră din sărăcie, pe baza unei alchimii
stranii și misterioase, ca să întruchipeze în personalitatea lor robustă
toate virtuțile din lume. Țara vastă și bogată năzuia la niște figuri
gigantice, iar mințile oamenilor făuriseră acești giganți. Lincoln, Grant,
Garfield, Sherman XXX și o jumătate de duzină de alți oameni apăreau
ca niște făpturi oarecum supraomenești în ochii generației care urmă
imediat după epoca răscolitoarelor lor înfăptuiri. Industria începuse și
ea să făurească o serie de chipuri cvasi mitologice. Uzina care lucra în
timpul nopții în orașul Bidwell deveni, în ochii fetei care ședea la
fereastra casei de la țară, nu o fabrică, ci un animal viguros, un fel de
balaur atotputernic pe care Hugh îl domesticise și-1 făcuse folositor
semenilor lui. Mintea Clarei alerga și mai departe, considerînd
îmblînzirea fiarei drept un fapt împlinit. Foamea generației sale își află
glasul în ea. Ca toți ceilalți, năzuia după eroi, iar Hugh, despre care nu
știa nimic, deveni un erou. Tatăl ei, Alfred Buckley, Steve Hunter și
restul oamenilor nu erau, la urma urmei, decît niște pigmei. Tatăl ei era
un trăgător de sfori; trăsese sforile chiar și ca s-o mărite, poate pentru
a-și împlini propriile-i țeluri. în realitate însă stratagemele lui erau atît
de neeficace, încît nu avea pentru ce să fie supărată pe el. Exista un
singur om între toți ceilalți care nu trăgea sfori. Hugh era ceea ce ar fi
dorit să fie și ea. Era o forță creatoare. în mîinile lui, lucrurile moarte,
neînsuflețite, deveneau forțe creatoare. Era ceea ce dorea să fie nu ea
însăși, ci poate un fiu născut dintr-însa. Gîndul acesta, în sfîrșit
exprimat în chip clar, o uimi, și Clara se ridică de pe scaunul de lingă
fereastră, pregătindu-se de culcare. O durea ceva prin tot trupul, dar
nu-și mai îngăduia să se avînte mai departe cu gîndurile care o
frămîntaseră.
în ziua în care împreună cu tatăl ei și cu Alfred Buckley se dusese

XXX William T. Sherman (1820—1891), general american ; unul dintre comandanții forțelor
antisclavagiste care s-au distins în mod deosebit în timpul Războiului Civil.
să viziteze atelierul lui Hugh, Clara știa că voia să se mărite cu omul pe
care îl va găsi acolo. Gîndul acesta nu-și aflase expresia în mintea ei, ci
dormea ca o sămînță proaspăt semănată într-un pămînt rodnic.
Aranjase să-i însoțească în vizita lor la atelier și tot ea aranjase să fie
lăsată singură cu Hugh, în timp ce ceilalți doi bărbați se duceau să
examineze, undeva în fundul atelierului, mașina de strîns finul, pe
jumătate gata.
începuse să stea de vorbă cu Hugh încă din clipa în care cele patru
persoane stăteau afară pe o postată de iarbă din fața atelierului. Apoi
intraseră înăuntru, și tatăl și Buckley se îndepărtaseră către fund. Ea se
opri lîngă o masă de lucru și, cum continua să discute cu Hugh, el se
văzu silit să se oprească și să stea alături de fata aceasta. Ea îi puse
întrebări, îi făcu oarecare complimente și, în timp ce Hugh se sforța să
întrețină conversația, îl cercetă. Spre a-și acoperi stîngăcia, el se
întorsese puțin și «privea pe fereastră către Turner’s Pike. Ochii săi,
găsi fata, erau plăcuți. Erau cam mici, dar aveau ceva cenușiu și
înnourat în adîncurile lor, și acea înnourare cenușie îi inspiră încredere
în persoana ce se găsea înapoia lor. Fata simți că putea să aibă
încredere în el. Era ceva în ochii lui asemănător acelor lucruri care o
încîntau pe dînsa : ceva asemănător cerului văzut de pe un plai deschis
ori văzut desfășurat peste un rîu ce se pierdea în zări. Părul lui Hugh
era aspru ca o coamă de cal, și nasul aidoma unui bot de cal. Semăna,
hotărî Clara, foarte mult cu un cal, cu un cal blînd și puternic, cu un cal
umanizat prin lucrul acesta misterios și fără de margini, de care
vorbeau ochii lui. „Dacă îmi este dat să-mi duc viața cu un animal,
dacă — așa cum a spus odată Kate Chanceller — noi, femeile, trebuie
să hotărîm cu ce alt animal vrem să trăim, înainte de a putea să
începem să fim ființe omenești, apoi aș prefera să-mi duc viața cu un
cal blînd și puternic decît cu un lup ori cu un cîine-lup“, se pomeni ea
gîndind.
oapitolul XÎV
Hugh n-avea în privința Clarei nici o bănuială cum că s-ar gîndi la
el ca la un eventual soț. Nu știa nimic despre dînsa, dar, după ce
plecase, căzu pe gînduri. Era femeie plăcută la vedere și o înlocui de
îndată pe Rose McCoy în sufletul lui. Toți bărbații ce ,nu-s iubiți și
mulți dintre ei iubiți se joacă într-un fel pe jumătate conștient, pe
jumătate inconștient cu chipurile multor femei, precum și femeile se
joacă în gînd cu figuri de bărbați, văzîndu-i în fel de fel de chipuri,
mîngîindu-i vag și visînd la o apropiere mai strînsă. La Hugh,
înclinația pentru femei începuse tîrziu, dar punea din zi în zi mai multă
stăpînire pe el. Cînd vorbise cu Clara și cîtă vreme rămăseseră doar ea
cu el, se simțise mai stingherit decît față de orice altă femeie, fiind mai
conștient decît oricînd de o prezență feminină. în taină, el nu era chiar
omul modest ce se credea. Succesul mașinii lui de recoltat porumbul și
al aparatului său de descărcat cărbuni, precum și considerația, ce
aducea foarte mult a slavă, de care se bucura în ochii oamenilor din
Ohio, îi hrăniseră vanitatea. Era vremea în care întreaga Americă nu
trăia decît obsesia unei singure idei, iar față de cetățenii din Bidwell
nimic nu putea fi de o mai mare însemnătate, mai trebuitor și mai vital
pentru progres decît lucrurile pe care le făcuse Hugh. El nu umbla și nu
vorbea la fel cum umblau și vorbeau ceilalți oameni din oraș și era din
cale-afară de înalt și alcătuit anapoda, dar în sinea lui ar fi dorit să nu
se deosebească de ei, nici măcar sub aspect fizic. Din cînd în cînd se
ivea prilej’ul unei încercări de forță musculară : vreo bară de fier ce
trebuia ridicată, ori o parte a vreunei mașini grele, așezată la locul ei în
atelier. în astfel de încercări, el descoperise că putea să ridice aproape
de «două ori mai mult decît putea un altul. Doi oameni suflau din greu
și se încordau, încercînd să ridice o bară grea de pe podea și să o așeze
pe bancul de lucru. Venise el și făcu treaba de unul singur și fără un
efort vădit.
Noaptea, în camera sa, ori cînd se apropia sfîrsitul după- amiezii,
ori în serile de vară, cînd se plimba pe drumuri de țară, simțea adeseori
un dor nestăvilit de a-și vedea meritele recunoscute de către semenii
săi și, nefiind altul prin preaj’mă să-1 laude, se lăuda singur. Cînd îl
elogiase guvernatorul statului în fața mulțimii și o silise pe Rose
McCoy să se îndepărteze de acolo, pentru că i se păruse o lipsă de
modestie să rămînă să audă mai departe astfel de vorbe, nu reușise să
pună pleoapă pe pleoapă toată noaptea. Și după ce se zvîrcolise timp de
două-trei ceasuri, se sculase și se furișase fără zgomot afară din casă.
Se simțea ca un om care, neavînd voce, își cîntă singur, în camera de
baie, în timp ce apa, curgînd și împroșcînd cu zgomot, îi acoperă
glasul. în noaptea aceea Hugh voise să se facă orator. Pe cînd se
poticnea prin bezna șoselei, se întrezărise în chip de guvernator al unui
stat ce se adresează unei mulțimi. La vreo milă spre nord de Pickleville
se afla un desiș compact lîngă șosea, și Hugh se oprise acolo și se
adresase copacilor tineri și tufișurilor. Prin întuneric, încîlcitele tufișuri
arătau oarecum ca o masă de oameni care ascultă atenți. Vîntul sufla și
se juca prin desișul gros, cu frunze uscate, stîrnind niște sunete
asemănătoare cu ale unor voci fără număr care șoptesc vorbe de
îmbărbătare. Hugh rosti multe prostii. Expresii pe care le auzise ieșind
de pe buzele lui Steve Hunter și ale lui Tom Buttersworth fură repetate
de buzele lui. Vorbi despre avîntul rapid care fericise orașul Bidwell,
ca și cum el ar fi o curată binecuvîntare, pomeni despre fabrici, despre
casele oamenilor fericiți și îndestulați, despre progresul industrial ce
avea să urmeze, ca de lucruri asemănătoare venirii unor zei. Atingînd
culmea egocentrismului, strigă : „Eu am făcut toate acestea. Eu le-am
făcut!"
Hugh desluși zgomotul unei șarete care se apropia pe șosea și se
ascunse în desiș. Un fermier, care fusese în seara aceea la oraș și care,
după terminarea întrunirii politice, zăbovise la taifas cu alți fermieri în
circiuma lui Ben Head, se înapoia spre casă, moțăind în șaretă. El
picotea, cu capul îngreunat de nenumărate pahare de bere. Hugh ieși
din desiș, simțindu-se oarecum rușinat. A doua zi, compusese o
scrisoare către Sarah Shepard, povestindu-i succesele lui. „Dacă
dumneata ori Henry aveți nevoie de bani, vă pot da oricît doriți", le
scrisese și nu rezistă ispitei de a-i repeta o parte din cele rostite de
guvernator cu privire la munca și priceperea minții lui. „în orice caz,
fie că este, fie că nu este asa cum se spune, trebuie și ei să știe că
însemn ceva", zise el îngîndurat.
După ce se trezi într-însul conștiința propriei sale însemnătăți în
viață, Hugh rîvni la o apreciere directă din partea celorlalți, la o
apreciere omenească. După ce dăduse greș sforțarea pe care o făcuseră
atît el, cît și Rose McCoy de a răzbi prin zidul de stinghereală și
discreție ce-i despărțea, își dăduse destul de bine seama că avea nevoie
de o femeie, și ideea aceasta, o dată înfiptă în mintea lui, începu să ia
proporții fantastice. Toate femeile îi trezeau interesul și privea cu ochi
lacomi la soțiile muncitorilor, care veneau uneori pîhă-n pragul
atelierului, ca sa schimbe cîte o vorbă cu soții lor, la tinerele fete de
țară, care, în după-amiezele de vară, treceau în căruță <pe Turner’s
Pike, la fetele din oraș, care se plimbau seara pe strada mare, privea atît
la blonde, cît și la oacheșe. Pe cît creștea în el mai conștient și mai cu
ho- tărîre dorul după femeie, pe atît se temea mai mult de femeile
privite în parte. Succesele dobîndite și întovărășirea lui cu muncitorii
din atelierul său îl făcuseră mai puțin timid față de bărbați, dar cu
femeile altfel stăteau lucrurile. în fața lor îi era rușine de gîndurile
tăinuite pe care ele i le inspirau.
în ziua în care fusese lăsat singur cu Clara; Tom Buttersworth și
Alfred Buckley întîrziară în fundul atelierului aproape douăzeci de
minute. Era o zi călduroasă și broboane de sudoare licăreau pe obrazul
lui Hugh. Avea mînecile su- mese pînă la cot, și palmele și brațele
păroase îi erau mînjite cu negreală. Și cînd ridică mîna și se șterse de
sudoare pe frunte, lăsă o urmă lungă și soioasă. Atunci își dădu seama
că, în timp ce el îi vorbea, fata îl cîntărea din ochi. Era ca și cum el ar
fi fost un cal, iar ea un cumpărător care îl cercetează, spre a vedea dacă
e sănătos și blînd din fire. în timp ce stătea lîngă dînsul, ochii ei luceau
și obrajii i se îmbujoraseră. Masculul stîmit și autoritar din el îi șoptea
că bujorii din obrajii fetei și ochii ei lucitori însemnau ceva. Mintea lui
reținuse această lecție de pe urma neînsemnatei și cu totul nereușitei
întîmplări cu învățătoarea din casă.
Clara părăsi atelierul, împreună cu tatăl ei și cu Alfred Buckley.
Tom mîna calul, iar Alfred Buckley, aplecat înainte, vorbea.
— Trebuie, să afli dacă .Steve are sau nu o opțiune asupra noii
invenții. Ar fi o prostie să-1 întrebi direct și să ne dăm astfel de gol.
Inventatorul ăsta e prost și încrezut. Indivizii ăștia sînt totdeauna așa.
Par oameni liniștiți și deștepți, dar își dau cu regularitate arama pe față.
Ceea ce trebuie făcut este să-1 flatăm într-un fel oarecare. O femeie ar
putea afla tot ce are el pe suflet în mai puțin de zece minute.
Și, după ce rosti aceste cuvinte, se întoarse spre Clara și zîmbi. Era
ceva nespus de obraznic în privirea lui ațintită, ca de animal.
— Te luăm în combinația noastră, tatăl dumitale și cu mine, nu-i
așa ? îndrăzni el. Trebuie să bagi de seamă să nu ne trădezi secretul
cînd vei vorbi cu inventatorul ăsta.
De la fereastra atelierului său, Hugh urmărea cu privirea cefele
celor trei persoane. Coșul brecului lui Tom Buttersworth era dat jos și,
cînd vorbea, Alfred Buckley se apleca înainte, iar capul îi dispărea.
Aprecierea lui Hugh despre Clara fu că ea rebuie să arate aidoma
acelui gen de femeie la care se refereau bărbații cînd vorbeau de o
„cucoană". Fata fermierului știa să se îmbrace, iar în mintea lui Hugh
ideea de distincție prindea relief prin intermediul îmbrăcă- minții. El
socotea rochia cu care era îmbrăcată Clara drept lucrul cel mai elegant
pe care-1 văzuse vreodată. Prietena Clarei, Kate Chanceller, deși se
îmbrăca bărbățește, se pricepea în materie de modă și o învățase și pe
Clara anumite lucruri prețioase „Orice femeie se poate îmbrăca bine,
dacă se pricepe", îi sjusese Kate. O învățase pe Clara cum să aibă în
vedere și să sublinieze prin veșminte părțile frumoase ale trupului. Pe
lîn;ă Clara, Rose McCoy părea lipsită de gust și vulgară.
Hugh se îndieptă spre fundul atelierului, unde era un robinet, și se
spăă pe mîini. Apoi se duse la bancul de lucru și încercă să-și reia
munca. După cinci minute, merse din nou să se spele pe mîini. Ieși din
atelier și se opri lîngă pîrîia- șul ce curgea 3e sub crengile sălciilor,
dispărînd sub podul de pe Turner’ Pike, însă se înapoie să-și ia haina și
după aceea părăsi itelierul pentru tot restul zilei. Ceva îl îndemna să
aptue din nou pe lîngă pîrîiaș, acolo îngenunche în iarbă și-și spălă încă
o dată mîinile.
 Vanitatea cescîndă a lui Hugh, după ce o văzuse pe Clara, fu stin|
ilată la gîndul că fata manifestase interes față de el, dirț această
credință nu era încă destul de puternică pentru a-1 convinge de-a
binelea. Făcu o plimbare lungă pe Tum^r’s Pike, îndreptîndu-se de la
atelier spre nord, și, după ce străbătu două-trei mile, apucînd pe un
drum lateral, de se strecura printre lanurile de porumb și printre
ogoarefe de varză și peste o pășune, ajunse într-o pădure. Timp de o
oră șezu pe un buștean la marginea pădurii, privinc către miazăzi.
Departe, în zare, peste acoperișurile casekj din oraș, putea zări un
punct alb pe un fundal verde, conacul familiei Buttersworth. Aproape
ime-
diat după aceea ajunse la concluzia că nimicul acela pe care-1
descoperise licărind în ochii Clarei și care se înrudea cu licărirea
cealaltă, văzută în ochii Rosei McCoy, n-avea nici o legătură cu
persoana lui. Mantia vanității în care fusese înfășurat îi pică de pe
umeri și-1 fisă gol și mîhnit. „Ce ar putea vedea ea la mine ?“ se
întrebă Hugh și se ridică de pe buștean, spre a-și cerceta trupul deșirat
și osos. Pentru prima oară în ultimii doi-trei ari își reaminti cuvintele
atît de des repetate de către Saral Shepard în urechile lui, în primele
luni după ce părăsise coliba de pe malul fluviului Mississippi, spre a
veni să muncească la stația de cale ferată. Pe cei de un neam cu el îi
iumise lepădături, albi săraci, iar pe el îl ocărîse pentru încinarea ce o
avea spre visare. Prin luptă și prin muncă rdușise să înfrîngă visurile,
dar nu putea nici să-și înfrîngă obîrșia, nici să treacă peste faptul că, la
urma urmei, era și el un biet alb sărac. Un fior de silă îl străbătu,
revăzndu-se din nou băiețaș, în niște straie trențăroase care duhneau a
pește, culcat ca netoții și aproape adormit în ia'ba de pe malul fluviului
Mississippi. Uită cu desăvîrșire năreția visurilor care-1 năpădeau
uneori și nu-și aminti decît roiurile de muște care, atrase de jegul de pe
hainele țor, pluteau deasupra sa și pe deasupra lui taică-său, dre zăcea
beat alături de el.
I se ridică un nod în gît și pentru o clipă se simți copleșit de milă
față de sine. Apoi se depărtă de pădure, trecu peste cîmp, și cu mersul
său caracteristic, lung și țrșit, care totuși îl ajuta să se deplaseze cu o
repeziciune uinitoare, o apucă din nou pe șosea. De-ar fi fost un pîrîu
prin apropiere, s-ar fi simțit ispitit să-și smulgă hainele d< pe el și să se
arunce în apă. Ideea că ar putea deveni vrecdată un bărbat care să poată
fi, indiferent cum, pe plăcu unei femei de teapa Clarei Buttersworth îi
păru cea mai cruntă nebunie din lume.
— Ea e o cucoană. Ce-ar putea găsi j mine ? Nu-s vrednic de ea,
își spuse în gura mare, pronukțînd fără voie cuvintele în dialectul
tatălui său.
 Hugh se plimbă toată după-amiaza, iar stara se înapoie la atelier,
unde lucră pînă către miezul ncpții. Munci cu atîta rîvnă, încît o seamă
de probleme spindse, în legătură cu mașina de strîns fînul, fură
rezolvate.
în seara următoare întîlnirii cu Clara, Hugh ieși la plimbare pe
străzile Bidwellului. Se gîndea la cît muncise în toată ziua aceea și apoi
la fata pe care se convinsese că n-o va putea cuceri în nici un chip.
Cînd începu să se aștearnă întunericul, ieși la cîmp, iar la ora nouă se
înapoie de-a lungul șinelor de cale ferată, trecînd prin fața fabricii de
mașini de recoltat porumb. Fabrica lucra zi și noapte, și uzina cea
nouă, aproape terminată, se înălța numai la cîțiva pași, tot lîngă calea
ferată. în spatele uzinei celei noi se afla un cîmp pe care Tom
Buttersworth și Steve Hunter îl cumpăraseră de curînd și îl parcelaseră
în vederea construirii de case pentru muncitori. Casele erau construite
economicos și urît, și în toate părțile se vedea o vastă neorînduială ;
Hugh nu văzu însă nici neorînduiala, nici urîțenia clădirilor. Priveliștea
ce se așternea în fața ochilor săi îi întări vanitatea, care începuse să i se
risipească. Mersul lui se schimbă, încetă să mai tîrșească picioarele și
își îndreptă spinarea. „Ceea ce am realizat aici e totuși ceva. Sînt
cineva", cugetă el, iar cînd ajunse pînă în preajma fabricii de mașini de
recoltat porumbul, cîțiva oameni apărură printr-una dintre ușile laterale
și, urcînd pe rambleu, i-o luară înainte.
La fabrica de mașini de recoltat porumbul se întîmplase ceva care
îi nemulțumise pe oameni. Ed Hali, contramais- trul, le trăsese un
condei concetățenilor săi. El îmbrăcase o salopetă și se dusese să
lucreze la un banc într-o hală mare, unde roboteau vreo cincizeci de
muncitori.
— Am să vă dau de rușine, spusese rîzînd. Uitați-vă la mine. Am
rămas în urmă cu munca și am să vă dau de rușine.
Mîndria muncitorilor fusese stîrnită, și timp de două săptămîni
trudiseră ca dracii, să-1 întreacă pe contramaistru. Noaptea, cînd se
făcea calculul cantității produse, își rîseră de Ed. Apoi auziseră că în
fabrică avea să fie introdusă metoda muncii în acord și le fusese teamă
că vor fi plătiți pe baza unui tarif calculat în raport cu munca prestată
în cursul celor două săptămîni de muncă încordată.
Muncitorii care mergeau înaintea lui Hugh, poticnindu-se de
traversele de cale ferată, îi blestemau pe Ed Hali și pe oamenii în slujba
cărora era.
—Am pierdut șase sute de dolari cu falimentul mașinii de răsădit
și iată-mi răsplata, să fiu tras pe sfoară de un tînăr lingău ca alde Ed
Hali, mormăi careva.
Cineva îi ținu isonul. Prin lumina nedeslușită, Hugh îl putea vedea
pe cel ce vorbise, un om cu spinarea gîrbovită, un produs uman al
cîmpurilor cu varză venit la oraș să-și caute de lucru. Cu toate că nu-1
recunoscu, parcă mai auzise și altă dată glasul acesta. Era al unuia
dintre fiii cultivatorului de varză Ezra French, și era același glas pe
care-1 auzise o dată noaptea, văicărindu-se, în timp ce băieții lui
French se tîrau peste ogorul de varză în bătaia razelor de lună. Omul
rosti acum ceva care îl uimi pe Hugh :
— Ei bine,, spuse el, după faptă și răsplată ! L-am părăsit pe tata și
l-am amărît, acum nu vrea să mă primească înapoi. Spune că-s un
dezertor și un om de nimic. M-am gîndit să vin la o fabrică în oraș și-
am tras nădejde că aici o să-mi fie viața mai ușoară. Acum m-am
însurat și trebuie să-mi păstrez slujba asta, orice s-ar întîmplă. La țară
munceam ca un cîine timp de cîteva săptămîni pe an, dar aici va trebui
probabil să muncesc așa întreg anul. Așa merg lucrurile. Acuma mi se
pare foarte nostimă toată vorbăria asta despre ușurința muncii în
fabrică. Aș dori ca vechile timpuri să se poată întoarce. Nu prea văd în
ce fel inventatorul ăla, cu toate invențiile lui la un loc, ne-ar fi ajutat
vreodată pe noi, muncitorii. Tata avea dreptate în privința lui. Spunea
că inventatorii nu fac nimic pentru muncitori. Spunea c-ar fi fost mai
bine să-1 fi uns pe telegrafistul ăsta cu catran, să-1 fi tăvălit prin fulgi
și pene și apoi să-1 fi luat în tărbacă.XXXI Și cred că tata avea dreptate.
Hugh încetă să mai calce țanțoș și se opri ca să-i lase pe oameni să
iasă din raza lui vizuală și să nu-i mai audă. După ce merseseră o
bucată de drum, între muncitori se iscă o ceartă. Fiecare avea impresia
că ceilalți erau într-un fel vinovați că picase în cursa întinsă de Ed Hali,
și acuzațiile începură să zboare dintr-o parte într-alta. Unul dintr-înșii
zvîrli o piatră grea, care se rostogoli peste șine și nimeri într-un șanț
plin cu buruieni uscate. Răbufni un zgomot greu și răsunător. Hugh
auzi pași greoi care fugeau. îi fu teamă că muncitorii aveau să se
năpustească asupra lui, așa că sări peste un gard, trecu printr-o ogradă
și ieși într-o stradă pustie. Pe cînd mergea de-a lungul străzii aceleia,
căutînd să priceapă cele întîmplate și să înțeleagă de ce erau supă- rați
oamenii, o întîlni pe Clara Buttersworth, stînd locului în dreptul unui
felinar, de parcă l-ar fi așteptat pe el.
Hugh mergea alături de Clara, prea din cale-afară de uimit ca să
mai încerce să priceapă impulsurile noi care îl năpădeau. Ea își explică
prezența pe strada aceea spunînd că venise la oraș să pună o scrisoare
la poștă și că avea de gînd să se înapoieze pe jos acasă, pe un -drum

XXXI tn S.U.A. ungerea cu catran, tăvălirea prin fulgi și tărbăccala abu accesorii ale linșajului.
ocolit.
— Poți să mă însoțești, dacă ai ieșit numai ca să te plimbi, îl invită
dînsa.
Umblară în tăcere. Mintea lui Hugh, neobișnuită să zboare în
cercuri largi, se aținti asupra însoțitoarei sale. Viața părea să-1 împingă
deodată pe căi stranii. în două zile încercase mai multe emoții noi și le
simțise mai adînc decît ar fi crezut vreodată că-i e cu putință unei ființe
omenești să simtă. întîmplările din ultimul ceas fuseseră într-adevăr
extraordinare. Pornise de acasă mîhnit și deziluzionat. Apoi, trecînd
prin fața fabricilor și gîndindu-se la tot ce socotea că realizase, îl
cuprinsese mîndria. Și acum era lucru vădit că muncitorii din fabrici nu
erau fericiți, că exista o bubă pe undeva. Se întrebă dacă nu cumva va
fi știind Clara care-i buba și dacă i-ar spune, în cazul că ar întreba-o.
Avea multe întrebări de pus. „De aceea îmi trebuie o femeie, gîndi el.
Am nevoie de cineva care să-mi fie aproape, care să înțeleagă lucrurile
și să mi le deslușească și mie.“
Clara însă rămînea tăcută, și Hugh conchise că și ea, ca și
muncitorii aceia care se văicăreau în timp ce mergeau poticnindu-se
de-a lungul căii ferate, nu îl plăcea. Omul acela spusese adineauri c-ar
fi fost mult mai bine dacă Hugh n-ar fi venit la Bidwell. Poate că toată
lumea din oraș nutrea în taină același gînd.
Hugh nu mai era mîndru de sine și de realizările lui. Uimirea
pusese stăpînire pe sine. Cînd, împreună cu Clara, ieși din oraș,
apucînd pe un drum de țară, începu să se gîndească la Sarah Shepard,
care se dovedise bună și prietenoasă față de el cînd era flăcău, și și-o
dori alături de dînsul ori, și mai bine, își dori s-o simtă pe Clara
adoptînd față de el atitudinea pe care o avusese Sarah. Dacă i-ar fi
năzărit Clarei ideea să-1 dojenească, așa cum făcea Sarah Shepard, s-ar
fi simțit ușurat.
Clara însă călca în tăcere, cugetînd la propriile ei planuri și căutînd
calea de a-1 folosi pe Hugh spre a-și atinge țelurile. Fusese o zi plină
de probleme pentru Clara. în după- amiaza aceea, izbucnise o ceartă
între ea și tatăl ei, și de aceea plecase de acasă și venise în oraș. Simțea
că nu mai poate răbda prezența lui. Cînd îl zărise pe Hugh îndrep-
tîndu-se spre dînsa, se oprise sub un felinar, să-1 aștepte. „Aș putea să
aranjez totul, cerîndu-i să mă ia în căsătorie cugetă ea.
Neînțelegerea cea nou ivită între Clara și tatăl ei era referitoare la
un lucru ce nu o privea în nici un fel. Tom, care se credea atît de iscusit
și dibaci, se lăsase tras pe sfoară de omul de la New York, de Alfred
Buckley. Un agent al poliției federale sosise la Bidwell, în după-
amiaza aceea, ca să-1 aresteze pe Buckley. Acesta nu era decît un
escroc notoriu, urmărit de poliția mai multor orașe. La New York
făcuse parte dintr-o bandă de falsificatori de bani, iar în alte state era
urmărit pentru că escrocase o seamă de femei, dintre care cu două se
căsătorise în mod ilegal.
Lui Tom arestarea asta i s-a părut ca un glonte tras pe la spate de
unul dintre membrii gospodăriei sale. Ajunsese să-1 considere pe
Alfred Buckley aproape ca pe un membru al familiei și, pe cînd se
întorcea în grabă cu brecul spre casă, avusese un sentiment de profundă
părere de rău față de fiica lui și intenționa să-i ceară iertare pentru că o
vîrîse într-o situație atît de neplăcută. Faptul că nu se pretase la nici
una dintre combinațiile lui Buckley, că nu semnase nici un document
cu el și nu scrisese nici o scrisoare compromițătoare, care să poată
dovedi că uneltise împotriva lui Steve Hunter, îl umplea de bucurie.
Avusese de gînd să lase să treacă de la dînsul și chiar, de era nevoie,
să-i destăi- nule Clarei rolul pe care îl jucase el în căsătoria proiectată,
dar cînd ajunsese la fermă și o chemase pe Clara în hol și închisese
ușa, își mută gîndul. Ii povesti despre arestarea lui Buckley și apoi se
apucă să umble mînios prin odaie. Calmul fetei îl înfuria.
— Nu-mi sta acolo popîndau ! strigă Ia ea. Nu-ți dai seama ce s-a
întîmplat. Nu-ți dai seama c-ai ajuns de rîsul lumii, că m-ai făcut și pe
mine de rîs ?
Tatăl, furios, îi aduse la cunoștință că pe puțin jumătate din oraș
știa despre logodna ei cu Alfred Buckley, și cînd Clara îi răspunse că
ea nu avusese niciodată de gînd să se mărite cu omul acela, furia lui nu
se potoli. El însuși răs- pîndise prin oraș zvonul cu pricina, le spusese
lui Steve Hunter, lui Gordon Hart și altor două-trei persoane cum că
Alfred și fiică-sa — după cum se exprimase el — „or să se ia“, și
aceștia, bineînțeles, trăncăniseră cu soțiile lor. Faptul că vîrîse pe fiică-
sa într-o situație urîtă îi tulbura conștiința.
— Pesemne că ticălosul a răspîndit vorba, zise drept răspuns la
declarația fetei, și iarăși căzu pradă mîniei.
Privea cu ochi de catran la fiică-sa și-și dorea să fi avut în locul ei
un fiu, ca să-1 poată lovi cu pumnul. Glasul i se ascuți pînă la țipăt, de
se putea auzi pînă în ograda unde lucrau Jim Priest și un argat mai
tînăr. Ei conteniră din munca lor și ascultară.
— Trebuie să fi făcut vreo poznă. Crezi că vreun bărbat i-a făcut
festa ? întrebă tînărul argat.
în casă, Tom își exprima vechea-i nemulțumire față de fiică-sa.
— De ce nu te-ai măritat, să ai și tu casa ta, ca orice femeie
cumsecade ? urla el. Lămurește-ma. De ce nu te-ai aciuat la casa ta ?
De ce te vîri mereu în tot felul de încurcături ? De ce nu te-ai aciuat la
casa ta ?
 Clara mergea alături de Hugh și socotea că toate necazurile i s-ar
curma, dacă el ar cere-o de nevastă. Apoi îi fu rușine de gîndurile ei.
Cînd trecură de ultimul felinar din oraș și se pregăteau să o apuce pe un
drum ocolit, de-a lungul unei șosele întunecate, ea se întoarse spre a
privi la fața prelungă și serioasă a lui Hugh. Legenda care-1 făcuse să
pară, în ochii locuitorilor din Bidwell, deosebit de ceilalți oameni,
începu să-și manifeste înrîurirea și asupra ei. Din chiar clipa înapoierii,
auzise tot mereu vorbindu-se despre el cu oarecare teamă. Știa prea
bine că însuși faptul de a se mărita cu eroul întregului oraș ar fi înălțat-
o foarte sus în ochii concetățenilor săi. Ar fi fost un triumf pentru ea și
itar fi recîștigat considerația nu numai a tatălui său, ci pe a tuturor.
Toată lumea se aștepta ca ea să se mărite ; Jim Priest i-o și mărturisise.
Spusese că-i făcută pentru măritiș. Și iată că i se ivise prilejul acum. Se
miră de ce nu profita de el.
Clara îi adresase prietenei sale, Kate Chanceller, o scrisoare în
care își exprima hotărîrea de a pleca de acasă și de a-și căuta o slujbă,
și tocmai venise la oraș, să o pună la poștă. în timp ce trecea pe strada
mare, croindu-și drum prin mulțimea de oameni care ieșise să se
plimbe prin fața prăvăliilor, legătura ce se putea face între numele ei și
acela al escrocului de Buckley, legătură de care pomenise taică-său, o
izbi pentru prima oară. Oamenii erau adunați în grupuri, discutînd cu
înfocare. Fără îndoială că discutau arestarea lui Buckley. Numele ei,
nici vorbă, era și el pomenit. Obrajii îi ardeau și o ură vie împotriva
omenirii întregi puse stăpînire pe ea. Iar această ură împotriva altora
trezi într-însa aproape un simțămînt de adorație față de Hugh. După
scurgerea a numai cinci minute de la întîlnirea lor, orice gînd de a se
folosi de acel simțămînt pentru promovarea propriilor ei țeluri o părăsi
însă în întregime. „Nu e la fel ca tata, ori ca Henderson Woodburn, ori
ca Alfred Buckley, își spuse ea. El nu măsluiește și nu sucește lucrurile
în fel și chip, spre a-i trage pe sfoară pe alții. Muncește, și datorită
eforturilor sale se înfăptuiesc o seamă de lucruri." Chipul lui Jim
Priest, argatul, muncind pe întinderea unui lan de porumb, îi răsări în
minte. „Brațele argaților muncesc, gîndi ea, și porumbul crește. Omul
acesta își vede de treabă în atelierul său și contribuie la dezvoltarea
orașului."
în cursul dupâ-amiezii, față în față cu tatăl ei, Clara rămăsese
calmă și indiferentă, în aparență, la tirada lui. în oraș, printre oamenii
care — era încredințată — o vorbeau de rău, se înfuriase și fusese gata
să lupte. Acum ar fi vrut să-și plece capul pe umărul lui Hugh și să
plîngă.
Ajunseră la podul pe-aproape de care drumul o cotea și apuca spre
casa tatălui ei. Era același pod la care odinioară venise cu învățătorul și
pînă la care John May îi urmărise, căutînd rîcă. Clara se opri. Voia ca
nimeni dintre ai săi să nu afle că Hugh o însoțise acasă. „Tata e așa de
pornit să mă mărite, încît s-ar duce chiar mîine să-i vorbească", gîndi
ea. își așeză brațele pe balustrada podului și, aplecîndu-se, își îngropa
obrazul în palme. Hugh sta în spatele ei, întor- cînd capul cînd la
dreapta, cînd la stingă și frecîndu-și mîinile de crăcii pantalonilor,
cuprins de o stinghereală nemaipomenită. Lîngă șosea, nu prea departe
de pod, era un loc mocirlos și, după o clipă de liniște, vocile unui taraf
de broaște sparseră tăcerea. Pe Hugh îl cuprinse o tristețe copleșitoare.
Ideea că era un om important ce merita să aibă o femeie cu care să
trăiască și care să-1 înțeleagă îl părăsi cu desăvîrșire. Pentru moment,
ar fi vrut să fie iar un băiețaș și să-și plece capul pe umărul femeii. Nu
se uita la Clara, ci la el însuși. în lumina nedeslușită, mîinile lui,
orbecăind de colo-colo, trupul lui deșirat și croit anapoda, tot ce
aparținea persoanei sale, toate îi părură urîte și complet neatrăgătoare.
Putea vedea mîinile mici și ferme ale fetei așezate pe marginea
balustradei. Erau și ele, cugetă el, așa cum erau toate cele ce aparțineau
persoanei sale, niște mîini bine făcute și frumoase, precum erau urîte și
dizgrațioase toate cîte-i aparțineau lui.
Clara se trezi din meditația în care se afundase, și după ce dădu
mîna cu Hugh, explicîndu-i că nu dorește să o însoțească mai departe,
plecă. Tocmai cînd credea că dînsa se depărtase, se trezi că se
înapoiase.
— Ai să auzi că am fost logodită cu omul acela, Alfred Buckley,
care a dat de un bucluc și a fost arestat, îi spuse.
Hugh nu răspunse, și vocea fetei se înăspri și deveni oarecum
sfidătoare.
— Ai să auzi că era să ne căsătorim. Nu știu ce ai să mai auzk
Dar astea-s minciuni, spuse ea, și, întorcîndu-se, plecă în grabă.
cartea a cincea
capitolul XV
La mai puțin de o săptămînă de la prima lor plimbare împreună,
Hugh și Clara se căsătoriră. Un lanț de împrejurări legat de viața lor îi
împinse să ia hotărîrea asta, și prilejul de a se apropia de o femeie, pe
care și-1 dorise de atîta vreme Hugh, îi fu oferit cu o repeziciune care
îl năuci.
Era într-o miercuri seara și cerul era înnorat. După ce luă în tăcere
cina cu proprietăreasa lui, Hugh ieși pe Turner’s Pike și porni spre
Bidwell, dar cînd ajunse aproape de oraș, o luă îndărăt. Plecase cu
gîndul să treacă prin oraș și să iasă pe Medina Road, spre a se duce la
femeia care ocupa acum un loc atît de important în gîndurile lui, dar
nu avu curajul. De aproape o săptămînă, în fiecare seară pornise într-
acolo, dar în fiecare seară, se oprise aproape în același loc și făcuse
cale întoarsă. Era scîrbit și supărat pe sine însuși și se duse la atelier,
căkînd otova, prin mijlocul șoselei și stârnind nori de praf. Trecea
lume pe poteca de sub copacii de lîngă șosea, și oamenii se întorceau
să-1 privească. Un muncitor cu o nevastă grăsuță, care pufăia mergînd
alături, se întoarse și el să se uite și apoi începu să bombăne :
— Să-ți spun ceva, băbuțo, eu nu trebuia să mă însor și să am
copii, se plînse el. Uită-te la mine și apoi uită-te la individul ăla. El se
plimbă acolo cum îi cășună, cugetînd la lucruri mari care or să-1
îmbogățească din ce în ce mai mult. Eu trebuie să muncesc pentru doi
dolari pe zi, și în scurt timp am să îmbătrînesc și am să fiu aruncat la
gunoi. Aș fi putut fi un inventator bogat, ca el, dacă-mi încercam
norocul.
Muncitorul se depărtă, mormăind la nevastă-sa, care nu-i lua
vorbele în seamă. Dînsa avea nevoie să tragă mult aer în plămîni ca să
poată umbla, iar în ceea ce privea căsătoria lor, era un fapt de mult
împlinit. Femeia găsea că n-are nici un rost să irosească vorbe pe
această temă. Hugh se întoarse la atelier și se propti cu umărul de ușă.
Doi-trei muncitori lucrau pe lîngă ușa din spate și aprinseseră lămpile
de gaz, care atîrnau deasupra bancurilor. Ei nu-1 zăriseră pe Hugh și
vocile lor răsunau prin clădirea pustie. Unul dintre ei, un om bătrîn și
chel, își distra tovarășii, imitîndu-1 pe Steve Hunter. își aprinsese o
țigară de foi și, punîndu-și pălăria pe cap, o trase apăsat pe-o ureche.
Umbla în sus și în jos, umflîndu-și pieptul și vorbind despre bani.
— Iată o țigară de zece dolari, spuse el, înmînînd o țigară ieftină
și lungă unuia dintre muncitori. Le cumpăr cu miile, ca să le dăruiesc.
Vreau să ridic nivelul de trai al muncitorilor din orașul meu natal.
Asta mă preocupă mai mult ca orice.
Ceilalți muncitori făcură haz, și bătrînelul continua să se plimbe
de colo-colo și să vorbească, dar Hugh nu-1 putea auzi. Se uita rău
dispus la oamenii care se îndreptau pe șosea către oraș. Se întuneca,
dar tot mai putea desluși siluetele ce se îndepărtau. Departe, în spatele
topitoriei fabricii de mașini de recoltat porumb, schimbul de noapte
tocmai intra în tură și, deodată, o lumină orbitoare se ivi prin norul de
fum care plutea deasupra orașului. Clopotele bisericilor începură să
cheme oamenii la rugăciunile de miercuri seara. Pe terenul de dincolo
de atelierul lui Hugh, un cetățean mai întreprinzător începuse să
construiască un șir de locuințe muncitorești și ele erau ocupate de
lucrători italieni. Cîțiva dintre aceștia tocmai treceau pe șosea. Ceea ce
într-o bună zi avea să devină un cartier de locuințe pentru populația
nevoiașă începuse să încolțească pe terenul acela lîngă peticul de
pămînt cultivat cu varză, ce-i aparținea lui Ezra French, cel care
spusese că pronia nu va îngădui ca oamenii să schimbe rînduiala
muncii și strădaniei lor.
Un italian trecu pe sub un felinar din preajma gării Wheeling.
Purta în jurul gîtului o batistă de un roșu aprins și era îmbrăcat cu o
cămașă viu colorată. Ca și celorlalți locuitori din Bidwell, lui Hugh
nu-i plăcea să vadă străini prin acele locuri. El nu-i înțelegea, și cînd îi
vedea trecînd pe străzi, în grupuri, avea oarecare temeri. Era, socotea
el, de datoria fiecărui om să se înfățișeze pe cît posibil la fel cu
semenii săi, să se piardă în mulțime, iar indivizii ăștia nu arătau ca
oamenii ceilalți. Le plăceau culorile și, cînd vorbeau, făceau gesturi
iuți cu mîinile. Italianul de pe șosea era împreună cu o femeie de
același neam cu el și, în întunericul care se lăsase, își petrecu brațul pe
după umărul femeii. Inima lui Hugh începu să bată repede și uită de
prejudecățile lui americane. Ar fi dorit să fie muncitor, și Clara tot
fiică de muncitori. Atunci, gîndi el, ar fi putut să-și adune curajul și să
se ducă la ea. Aprinsă de flacăra dorinței și rostogolin- du-se pe noi
făgașe, imaginația lui îi înlesni să se închipuie în acel moment în locul
tînărului italian, pășind pe șosea, împreună cu Clara. Ea era îmbrăcată
într-o rochie de stambă și ochii-i dulci și căprui îl priveau plini de
dragoste și de înțelegere.
Cei trei muncitori își terminaseră treaba pentru care veniseră
îndărăt, la atelier, după cină, și acum stingeau lămpile și se îndreptau
spre ușa din față. Hugh se retrase din dreptul ușii și se ascunse în
umbra deasă de lîngă perete. Imaginile sale despre Clara erau atît de
vii, încît nu voia ca șirul lor să fie întrerupt.
 Muncitorii ieșiră din atelier și se opriră la vorbă. Ascultat cu nesaț
de către ceilalți, cel chel povestea ceva.
— Tot orașul vorbește de asta, spunea el. Din cîte am auzit de la
fiecare, se pare că nu-i prima dată că se află într-un astfel de bucluc.
Acum trei ani Tom Buttersworth a pretins că a trimis-o la școală, dar
acum se spune că nu-i ăsta adevărul. Se spune că rămăsese gravidă de
pe urma unuia dintre argații tatălui ei și că a fost silită să plece din
oraș. Omul izbucni în rîs. Dumnezeule, dacă Clara Buttersworth ar fi
fiica mea, nu i-ar merge bine, nu-i așa ? spuse el, rîzînd. Dar așa cum
stau lucrurile, totu-i în regulă. S-a încurcat acum cu escrocul ăla de
Buckley, dar cu banii lui tatăisu are să iasă basma curată. Dac-ar fi să
facă un plod, n-o să afle nimeni. Poate c-a și făcut plodul. Se spune
că-i cam rea de muscă.
în timp ce oamenii vorbeau, Hugh se apropie de ușa, ținîndu-se în
umbră, ca să tragă cu urechea. O vreme, parcă vorbele nu voiau să
pătrundă în conștiința lui, apoi își aminti de cele ce-i spusese Clara. îi
spusese ceva despre Alfred Buckley și că ar circula un zvon care
asocia numele ei cu al lui. Se arătase foarte iritată și declarase că
zvonul era mincinos. Hugh nu știa la ce anume se referea zvonul, dar
era vădit că circulau niște vorbe, niște vorbe de ocară în legătură cu ea
și cu Alfred Buckley. O indignare impersonală, clocotitoare puse
stăpînire pe el. „E în primejdie, și acum am poate și eu o șansă", gîndi
el. Trupul lui deșirat se îndreptă și, cînd păși peste prag, se izbi tare cu
capul de rama ușii, dar nu simți lovitura care, în altă împrejurare,
poate că l-ar fi doborît la pămînt. De cînd era nu dase în nimeni și nici
nu simțise dorința s-o facă, dar acum îl cuprinse setea de a lovi și chiar
de a ucide. Cu un țipăt de furie izbi cu pumnul în bătrînul care vorbise,
și acesta căzu în nesimțire peste niște buruieni crescute lîngă zid. Apoi
se întoarse brusc și izbi pe-un alt muncitor, care se prăbuși prin ușa
deschisă, dincolo, în atelier. Cel de-al treilea o zbughi în goană prin
întuneric, apucînd-o pe Turner’s Pike.
Iute, Hugh o porni spre oraș și străbătu strada mare. îl zări pe
Tom Buttersworth plimbîndu-se cu Steve Hunter, dar o luă pe o stradă
laterală, ca să nu-i întîlnească. „Acum am poate și eu o șansă", își
repeta el mereu, în timp ce zorea pe Medina Road. „Clara e în
primejdie. Acum am poate și eu o șansă."
în clipa în care ajunse la ușa fermei lui Tom Buttersworth, pe
Hugh îl părăsi aproape cu totul curajul abia adunat, dar înainte de a-1
pierde cu desăvîrșire, ridică mina și bătu la ușă. Din fericire, veni să
deschidă Clara. Hugh își scoase pălăria, pe care o învîrti prostește în
mîini.
— Am venit pînă aici, ca să te rog să te măriți cu mine, îi spuse.
Vreau să te iau de nevastă. Vrei ?
Clara făcu un pas și ieși din casă, închizînd ușa în urma ei. Un roi
de gînduri îi năpădi creierul. O clipă simți că e gata să izbucnească în
rîs, dar apoi tot ce moștenise ca iscusință de la tatăl ei îi veni în ajutor.
„De ce n-aș face-o ? gîndi ea. Să prind ocazia mea. Omul acesta e
nervos și răscolit acum, dar e un bărbat pe care-1 pot respecta. E cea
mai bună căsătorie pe care aș putea-o face vreodată. Nu-1 iubesc, dar
poate o să vină și asta cu timpul. Poate că ăsta-i felul în care se fac
căsătoriile."
Clara întinse mîna, sprijinindu-șl-o de brațul lui Hugh.
— Știu eu, spuse ea cu șovăială, așteaptă dumneata o clipă aici.
Intră în casă și-1 lăsă pe Hugh să aștepte în întuneric. Lui îi era o
teamă grozavă. I se păru că toate dorințele tainice de o viață întreagă
își găsiseră deodată expresie nemijlocită. Se simți gol și rușinat. „Dacă
va ieși să-mi spună că se mărită cu mine, ce-am să fac ? Ce-am să fac
atunci ?“, se întreba el.
Cînd reapăru, Clara purta o pălărie și o mantie lungă.
— Hai, îi spuse și-1 conduse pe după casă, prin ogradă, pînă la
unul dintre grajduri.
Intră într-un staul întunecos, scoase de căpăstru un cal și cu
ajutorul lui Hugh trase o șaretă din șopron.
—Dacă-i vorba s-o facem, la ce-ar folosi să mai amînăm ? spuse
ea, cu un tremur în glas. Să mergem la reședința comitatului s-o facem
chiar acum.
Calul fu înhămat, și Clara se sui în șaretă, iar Hugh luă loc alături
de ea. Pornise să iasă din ogradă, cînd Jim Priest se ivi deodată în fața
lor și opri calul în loc. Clara ținea biciul în mină și-1 ridică să lovească
în cal. O hotărîre nestrămutată de a nu lăsa pe nimeni și nimic să-i
împiedice căsătoria cu Hugh puse stăpînire pe ea. „Dacă-i nevoie,
dacă e nevoie am să dau peste el“, gîndi ea. Jim se apropie de șaretă.
Peste umărul Clarei, îl cercetă la față pe Hugh.
—M-am gîndit să nu fie cumva Buckley ăla, spuse el. Puse o
mînă pe aripa șaretei, iar cealaltă pe brațul Clarei. Ești femeie acum,
Clara, și bănui că știi ce faci. Cred că știi că-ți sînt prieten, spuse el
încet. Ai avut necazuri, știu. Am auzit, fără sa vreau, ce-ți spunea
taică-tău despre Buckley ; vorbea așa de tare ! Clara, nu vreau să te
văd intrînd în vreun bucluc.
Argatul se dădu un pas îndărăt, apoi se întoarse și puse iar mîna
pe brațul Clarei. Tăcerea ce plutea peste ogradă dură pînă ce fata simți
că poate să vorbească fără tremur în glas.
— Nu merg prea departe. Jim, spuse ea rîzînd nervos. Acesta e
domnul Hugh McVey și ne ducem la reședința comitatului, ca să ne
căsătorim. Vom fi înapoi înainte de miezul nopții. Pune o lumînare la
fereastră, pentru noi.
Plesnind apoi calul cu biciul, Clara o porni trecînd prin fața casei
și ieși în drum. O luă către miazăzi, înspre dealurile peste care trecea
șoseaua ce ducea la orașul de reședință. în timp ce calul mergea iute la
trap, vocea lui Jim Priest o ajunse prin întunericul ogrăzii, dar ea nu se
opri. După-amiaza și seara fuseseră înnourate și noaptea era
întunecoasă. îi păru bine că se întîmplase așa. Pe cînd calul înainta
repejor, se întoarse și-1 privi pe Hugh, care ședea țeapăn în șaretă și se
uita drept înainte. Fața prelungă ca de cal a omului din Missouri, cu
nasul său imens și obrajii adînc brăzdați, era înnobilată de întunericul
blînd, și o năpădi un sentiment de duioșie. Cînd îi ceruse să-i fie
nevastă, Clara se năpustise ca o fiară asupra acestei idei, și ceea ce
moștenise de la tatăl ei, acel instinct dur, viclean și prompt, o
îndemnase să treacă neîntârziat la fapte. Acum îi era rușine, și
sentimentul de duioșie înlocui duritatea și viclenia din sufletul ei.
„Omul acesta și cu mine avem mii de lucruri să ne spunem unul altuia,
înainte de a ne precipita să ne căsătorim", gîndi ea și era gata-gata să
abată calul din drum și s-o apuce îndărăt. Se întrebă dacă Hugh auzise
cumva zvonurile care îi împerecheau numele cu cel al lui Buckley,
vorbele care era convinsă că circulau din gură în gură pe toate ulițele
la Bidwell, și ar fi vrut să știe anume ce versiune ajunsese la el. „Poate
că a venit să-mi propună căsătoria pentru a mă apăra", gîndi ea, și
socoti că, dacă acesta era motivul pentru care venise, atunci dînsa
profita pe nedrept de situație. „Asta ar însemna, așa cum spune Kate
Chanceller, să înșeli un bărbat în chip josnic și murdar", își spuse, dar
în chiar clipa în care îi venise acest gînd, se aplecă înainte și, plesnind
calul cu biciul, îl îndemnă să alerge și mai repede pe șosea.
Spre miazăzi, cam la o milă de ferma lui Buttersworth, șoseaua
care ducea la orașul de reședință trecea peste coama unui deal, punctul
cel mai înalt din tot districtul, și de acolo se deschidea o priveliște
măreață asupra întregului ținut ce se întindea către sud. Cerul începuse
să se limpezească și, cînd ajunseră în punctul ce purta numele de
Lookout Hill, luna se ivi străpungînd un vălmășag de nori. Clara struni
calul și se întoarse să privească în vale. Jos, la picioarele ei, se
așterneau luminile fermei părintești — acolo unde tatăl ei venise ca
flăcău și unde își adusese pe vremuri mireasa. Departe, dincolo de
fermă, o masă încîlcită de lumini indica așezarea, orașului în rapidă
dezvoltare. Hotărîrea care o minase pe Clara pînă aici începu din nou
să se clatine, și un nod i se urcă în gît.
Hugh se întorsese și el să privească, dar nu văzu frumusețea
întunecată a peisajului, împodobit cu giuvaere de lumini. Femeia pe
care o dorea cu atîta patimă, și de care îi era atît de teamă, își ținea fața
întoarsă într-altă parte, așa încît îndrăzni să o privească. Văzu arcul
scurt al sinilor ei, și, în lumina nedeslușită, obrazul fetei părea că
strălucește de frumusețe. îi veni o idee stranie. în lumina difuză, fața
Clarei părea că există independent de trupul ei. Se apropia de el și apoi
se depărta. La un moment dat crezu că obrazul ei alb, abia întrezărit, îl
va atinge pe al său. Așteptă, cu suflarea tăiată. O flacără de dorință îi
trecu prin trup.
Mintea lui Hugh își luă zborul îndărăt, de-a lungul anilor, spre
copilăria și adolescența sa. în orășelul de pe malul fluviului, cînd era
băietan, plutașii și haimanalele de prin cîrciumi, care veneau uneori
să-și petreacă o după-amiază pe malul apei împreună cu tatăl său, John
McVey, vorbeau despre femei și despre căsătorie. Culcați în iarba
pîrjolită de arșiță, sub un soare arzător, ei vorbeau, iar băiatul, moțăind
în preajmă, trăgea cu urechea. Vocile veneau pînă la el ca dintr-un
desiș de nori ori ca din apele leneșe ale marelui fluviu, iar cuvintele
despre femei îi trezeau pofte de adolescent. Unul dintre oamenii aceia,
un tînăr înalt cu mustață și cearcăne negre sub ochi, povestea cu o
voce leneșă și tărăgănată despre o întîmplare pe care o avusese într-o
noapte cu o femeie, cînd pluta pe care lucra el poposise în apropiere
de St. Louis — și Hugh asculta cu pizmă. Pe măsură, ce-și istorisi
aventura, tînărul acela se trezi din toropeala lui, iar cînd rîdea
ascultătorii tolăniți prin preajmă rîdeau și ei.
— Am avut-o pînă la urmă, se lăudă el. După ce s-a isprăvit, ne-
am dus într-o cămăruță din spatele unei bodegi. Mi-am pîndit norocul
și, cînd am văzut că adormise pe scaun, i-am ciupit opt dolari din
ciorap.
în noaptea aceea, în șaretă, alături de Clara, Hugh se revăzu culcat
pe malul fluviului în zilele de vară. Acolo îl năpădiseră visurile, niște
visuri fantastice uneori, dar tot acolo îi veniseră și gînduri și pofte
murdare. în jurul colibei lui tată-său plutea într-una duhoarea rîncedă
de pește putrezit, și roiuri de muște umpleau văzduhul. Aici, în Ohio,
în aerul proaspăt de la țară, pe dealurile de la sud de Bidwell, i se păru
că duhoarea de pește putred se înapoia, spre a-i îmbîcsi hainele, și că,
într-un anumit fel, îi îmbibase și sufletul. Ridică mîna și și-o trecu
peste obraz, un gest inconștient ce amintea mișcarea perpetuă cu care
alunga muștele de pe față, cînd moțăia pe malul fluviului.
Prin capul lui Hugh, se perindau într-una frînturi de gînduri
libidinoase, de care se rușina. El se mișca nerăbdător în șaretă și un
nod i se urcă în gît. Din nou se uită la Clara. „Sînt un alb sărac, se
gîndi. Nu-i drept să mă însor cu femeia asta."
Din creasta dealului pe unde trecea șoseaua, Clara privea în vale,
către casa tatălui ei; și mai jos, către luminile orașului care se și
întinsese departe peste cîmpuri; și în sus, printre dealuri, spre ferma
unde își petrecuse copilăria și unde, cum spusese Jim Priest, „seva
începuse să urce în copac". Prinse să-1 iubească pe omul care avea să-
i fie soț, dar, ca și visătorii din oraș, vedea în el ceva peste omenesc,
vedea un om aproape gigantic în măreția lui. îi reveniră în minte multe
lucruri pe care i le spusese Kate Chanceller, pe vremea cînd ele două
se plimbau și discutau pe străzile din Columbus. După ce pornise din
nou la drum pe șosea, tot timpul sîcîi calul, plesnindu-1 cu biciul. Ca
și Kate, Clara voia să fie dreaptă și leală. „O femeie trebuie să fie
dreaptă și leală, chiar față de un bărbat", îi spusese Kate. „Omul care-
mi va fi soț este simplu și cinstit, gîndi Clara. Dacă se petrec lucruri
acolo, la oraș, care nu sînt drepte și curate, el nu are nici un amestec în
treburile acelea." Dîndu-și seama oarecum de anevoința pe care o avea
Hugh în a-și exprima sentimentele, voia să-1 ajute, dar cînd se
întoarse și văzu că el nu se uită la ea, ci privește în beznă, mîndria o
împiedică să vorbească. „Va trebui să aștept pînă va fi gata. Am și luat
prea multe lucruri în propriile-mi mîini. Am să realizez căsătoria
aceasta, dar cînd o să fie vorba de altceva, el va trebui să-nceapă“, își
spuse ea, și un nod i se puse în gît, iar lacrimile îi năpădiră ochii.
Rămas singur în ogradă, răscolit la gîndul aventurii în care se
avîntaseră Clara și Hugh, Jim Priest își aminti deodată de Tom
Buttersworth. îl slujise pe Tom de mai bine de treizeci de ani și aveau
un puternic sentiment comun care-i apropia : dragostea pentru caii
frumoși. Adeseori își petrecuseră după-amiezile împreună în tribuna
cea mare la reuniunea de trap ce se ținea toamna la Cleveland. Pe la
amiază, în zilele acelea Tom îl găsea pe Jim trecînd de la o boxă la
alta, privind caii care erau țesălați și pregătiți în vederea alergărilor de
după-amiază. Apucat de dărnicie, îi plătea angajatului său masa și îl
lua cu el în tribună. Toată după-amiaza cei doi bărbați urmăreau
alergările, fumau și se certau. Tom pretindea că elegantul, chipeșul,
dramaticul Bud Doble era cel mai strălucit jocheu din lume, în vreme
ce Jim Priest îl disprețuia pe Bud Doble. în ochii săi nu exista printre
toți jocheii decît un singur om pe care îl admira din toată inima :
dibaciul și tăcutul Pop Geers.
— Geers ăla al tău habar n-are de condus. Șade doar în trăsurică,
țeapăn ca un băț, mormăia Tom. Dacă un cal poate să cîștige, cu atît
mai bine, merge și el în spatele lui. Ceea ce îmi place mie e un jocheu
adevărat. Poftim, iată-te la Doble. Uită-te cum aduce calul la potou.
Jim se uita la patronul său cu oarecare milă.
—Hm, exclama el. Dacă n-ai ochi, nu poți vedea.
Argatul n-avea decît două mari slăbiciuni pe lumea asta : pe fiica
stăpînului său și pe Geers, jocheul.
—Geers, susținea el, e un om născut bătrîn și înțelept.
Adeseori se dusese să-1 vadă pe Geers la hipodrom, dimineața,
înainte de cîte o alergare mai importantă. Jocheul ședea la soare pe o
ladă, răsturnată cu fundul în sus, în fața unei boxe. în jurul său
amatorii de curse și băieții de grajd discutau cu aprindere. Se făceau
pariuri și se lansau provocări. Pe pistele adiacente caii care nu luau
parte la alergările din ziua aceea erau scoși la antrenament. Tropotul
copitelor lor răsuna ca o muzică, iuțind bătăile inimii lui Jim. Negrii
rîdeau prin preajmă, iar caii scoteau capetele peste portițele de lemn
ale boxelor. Armăsarii nechezau zgomotos, și copitele cîte unui trăpaș
nerăbdător izbeau pereții boxei.
 Toată lumea adunată în jurul grajdurilor vorbea despre alergările de
după-amiază, și Jim, proptit de peretele cîte unei boxe, asculta, cu inima
plină de fericire. Ar fi dorit ca să-i fi fost hărăzit să trăiască pe terenul
de curse. Apoi privea la Pop Geers cel tăcut, care ședea ore întregi în
muțenie și necomunicativ, pe o ladă cu grăunțe, lovind încet în pămînt
cu sfîrcul biciului și mestecînd paie. Imaginația lui Jim era adînc
răscolită. Odată îl văzuse și pe celălalt american tăcut, pe generalul
Grant, și se simțise copleșit de admirație față de dînsul.
Aceea — ziua în care îl văzuse pe Grant ducîndu-se să primească
capitularea lui Lee1 la AppomattoxXXXII XXXIII — fusese o zi însemnată în
viața lui Jim. Avusese loc o bătălie, în care unioniștii îi urmăriseră pe
rebelii care fugeau în debandadă de la RichmondXXXIV, și Jim, care
reușise să pună mîna pe o sticlă de whisky și avea o antipatie cronică
față de orice fel de lupte, tocmai apucase să se furișeze într-o pădure.
Auzi strigăte în depărtare și curînd după aceea văzu un grup de călăreți
venind în goană pe șosea. Era Grant cu aghiotanții săi, îndreptîndu-se
spre punctul unde aștepta Lee. Se apro- piară de locul unde ședea Jim
proptit de un arbore, cu sticla între genunchi, apoi se opriră. Grant
hotărî să nu ia parte la ceremonie. Hainele îi erau pline de noroi și barba
îi era încîlcită. îl cunoștea pe Lee și știa că el se va prezenta la mare
ținută în vederea ceremoniei. Așa era Lee : un om potrivit pentru poze
și evenimente istorice. Grant, nu. Grant ordonă aghiotanților să-și
continue drumul pînă la locul unde aștepta Lee, le spuse ce măsuri
trebuiesc luate, apoi sări cu calul peste un șanț și o apucă pe o potecă de
sub copaci către locul unde ședea Jim.
Acest eveniment Jim nu l-a uitat niciodată. Era înmărmurit la
gîndul cît de însemnată era ziua aceea pentru Grant și cît de nepăsător
părea generalul. Jim rămase nemișcat lingă copac, și cînd Grant
descălecă și se apropie pe poteca pe care se strecurau acum printre
copaci razele soarelui, închise ochii. Grant veni la el și se opri, bănuind
pesemne că era mort. Se aiplecă și ridică sticla de whisky. Pentru o clipă
avură ceva în comun, Grant și Jim. Amîndoi apreciau sticla aceea cu
whisky, Jim crezu că Grant era pe punctul să bea și întredeschise ochii.
Apoi îi închise iar. Dopul fusese scos din gîtul sticlei, și Grant strîngea
sticla în mină. Din depărtare se înălță un vuiet imens, reluat și purtat de

XXXII Robert Edward Lee (1807—1870), general american, comandantul suprem ai

armatelor Confederației în Războiul Civil.
XXXIII Orășel în statul Virginia, unde, la 9 aprilie 1865, generalul Lee s-a predat
generalului Grant și a semnat actul de capitulare, care a însemnat sfîrșitul Războiului Civil american.
XXXIV Capitala statului Virginia ; în anii Războiului Civil a fost capitala Confe-
derației Statelor Americii creată în 1861 de cele 11 state care s-au pronunțat pentru menținerea sclaviei.
alte glasuri depărtate. Pădurea părea că se cutremură. „S-a făcut.
Războiul s-a sfîrșit“, gîndi Jim. Atunci Grant se aplecă și trînti sticla de
trunchiul copacului, chiar deasupra capului lui Jim. Un ciob îl tăie pe
Jim în obraz și sîngele țîșni. Deschise ochii și-1 privi în ochi pe Grant.
Pentru un moment sau două, cei doi bărbați priviră țintă unul la celălalt,
iar vuietul imens străbătu iarăși văzduhul. Grant se îndepărtă în grabă
pe potecă, pînă la locul unde își lăsase calul și, încălecînd, porni în
galop.
Pe cînd se afla la hipodrom, privind la Geers, Jim și-1 aminti pe
Grant. Apoi gîndurile i se întoarseră la celălalt erou al său. „Ce mai
om ! gîndi el. Iată-1 mergînd din oraș în oraș și de la hipodrom la
hipodrom, primăvara, vara și toamna, fără a-și pierde vreodată capul,
fără a-și ieși vreodată din fire. A cîștiga curse de cai e ca și cum ai
cîștiga bătălii, în după-amiezile de vară, cînd eu sînt acasă și prășesc
porumbul acest Geers se află totdeauna pe un cîmp de curse, cu toată
lumea adunată în jur, în frigurile așteptării. Eu unul m-aș simți ca beat
tot timpul, dar, precum vedeți, el nu e beat. Whisky-\A l-ar tîmpi, nu l-ar
îmbăta. Stă ghemuit, ca un cîine care doarme. Arată ca și cum nu i-ar
păsa de nimic pe lume și va sta așa primele trei sferturi din parcurs și
chiar și la alergarea cea mai disputată, așteptînd, profitînd de cea mai
neînsemnată porțiune de teren dur pe pista de alergări, menajîndu-și
calul, pîndind, pîndindu-și calul, așteptînd. Ce mai om ! Apoi împinge
calul în locul al patrulea, în al treilea, apoi în al doilea. Mulțimea din
tribuna principală, alde Tom Buttersworth, nu observă ce face. El șade
nemișcat. Dumnezeule, ce mai om ! Pare pe jumătate adormit. Dacă nu
trebuie, nu face nici un efort. Dacă e dispus cumva calul să cîștige fără
ajutor, dînsul șade nemișcat. Oamenii țipă și sar în picioare în tribună,
iar dacă Bud Doble ăla ia parte la alergare, îl vezi aplecat înainte în
sulky \ țipînd la calul lui și dîndu-se în spectacol.
He, Geers ăsta ! Așteaptă. Nu se gîndește la lume, ci la calul pe
care îl mînă. Cînd vine momentul potrivit, Geers dă de veste calului. în
momentul acela, sînt uniți trup și suflet, cum am fost eu și Grant în fața
sticlei aceleia de whisky. Se petrece ceva între ei. Ceva dinăuntrul
omului rostește «acum» și prin mijlocirea hățurilor știrea se propagă
direct la creierul calului. De acolo îi zboară la picioare. Se produce o
năvală. Capul calului și-a și croit drum, este în fruntea plutonului pe
care l-a întrecut cu cîțiva țoii... nu înainte de vreme, și fără nici o irosire
de forță. Ha, Geers ăsta ! Bud Doble, pfui !“
în noaptea căsătoriei Clarei, după ce ea și Hugh dispăruseră pe
șoseaua ce ducea la capitala comitatului, Jim intră grabnic în grajd,
scoase un cal afară și îi sări în spate. Avea șaizeci și trei de ani, dar
putea să încalece ca unul tînăr. Pe cînd gonea nebunește spre Bidwell,
se gîndea nu la Clara și la aventura ei, ci la tată-său. în ochii
amîndurora, o căsătorie reușită însemna succes în viața unei femei.
Dacă asta se realiza, restul nu conta atît de mult. Jim se gîndea la Tom
Buttersworth, care, își spunea el, se comportase cu Clara exact așa cum
se comporta Bud Doble, uneori, cu caii în timpul alergărilor. în schimb,
Jim se purtase cu ea ca Pop Geers. Tot timpul o cunoscuse și o
înțelesese pe Clara, această tînără mînzoacă. Acum ea se năpustise și
cîștigase cursa vieții.
— Fia, prostănacul ăla ! șopti Jim, în timp ce călărea iute pe
șoseaua cea întunecată. Cînd calul său trecu cu zgomot peste un pod de
lemn și ajunse la primele case ale orășelului, se simți întocmai ca unul
venit să vestească o izbîndă și aproape că se aștepta ca un vuiet uriaș să
răbufnească de undeva din beznă, așa cum izbucnise cu prilejul izbînzii
lui Grant asupra lui Lee.
Jim nu-și găsi stăpînul nici la hotel, nici pe strada mare ; își aminti
însă de un zvon pe care îl auzise. Fanny Twist,
1
Trăsurică foarte ușoară, cu două roți, folosită de jochei la cursele de trap și de buiestru.
modista, locuia într-o căsuță de lemn pe Garfield Street, departe, la
capătul dinspre răsărit al orașului, și se duse acolo. Bătu cu nădejde în
ușă și femeia apăru.
—Trebuie să vorbesc neapărat cu Tom Buttersworth, spuse el. E
ceva important. în legătură cu fiica lui. I s-a întîmplat ceva.
Ușa se închise și în curînd se ivi Tom de după colțul casei. Era
mînios. Jim îl aștepta pe cal afară în stradă și Tom se îndreptă direct
spre cal, apucîndu-1 de zăbală.
— Cum îndrăznești să vii aici ? întrebă aspru. Cine ți-a spus că
sînt aici ? Ce treabă ai să vii să te vadă toată lumea ? Ce-i cu tine ? Ești
beat, ori ți-ai pierdut mințile ?
Jim descălecă și-i dete vestea lui Tom. Pentru o clipă, cei doi se
înfruntară cu privirea.
—Hugh McVey... Hugh McVey, ei, drace, ești sănătos la cap, Jim ?
izbucni Tom. Nici o îndoială, ai ? S-a dus cu adevărat și a făcut-o ?
Hugh McVey, ai ? Pe dracu !
—Acuma sînt în drum spre reședința comitatului, spuse Jim încet.
îndoială ? Nici vorbă ! și vocea lui își pierdu tonul liniștit și rece pe care
sperase că-1 va putea menține în clipa cea grea de cumpănă. Presupun
c-or să fie înapoi pe la douăsprezece-unu, adăugă el precipitat. Trebuie
să-i primim cu alai, Tom. Trebuie să le facem, fetei ăsteia și soțului ei,
cea mai grozavă primire ce s-a făcut vreodată în tot comitatul — și n-
avem decît exact trei ceasuri ca să ne pregătim.
 — Dă-te jos de pe calul ăsta și ajută-mă să încalec, porunci Tom.
Și apoi, mormăind, sări în spinarea calului. îndemnul spre plăceri,
care-1 mînase pe niște străzi dosnice pînă la Fanny Twist, pînă la ușa
casei ei, îi pierise acum și fusese înlocuit cu simțul omului de afaceri, al
omului care — cum se lăuda el însuși adeseori — pune lucrurile în
mișcare și nu le slăbește de fel.
— Ia ascultă, Jim, zise el aspru, sînt trei grajduri care dau cai cu
chirie în oraș. închiriezi pe toată noaptea toți caii pe care îi au. Pune să-i
înhame la toate trăsurile pe care le poți găsi, la șarete, la docare, la
brecuri, la cabriolete, la orice-o fi... Pune-i să strîngă toți vizitiii,
oriunde s-ar afla ei. Apoi adu-i pe toți în fața primăriei, să mă aștepte pe
mine. După ce ai făcut asta, te duci la casa lui Henry Heller. Cred c-o
poți găsi. Pe asta unde mă aflam văd că te-ai priceput s-o găsești destul
de repede. Locuiește pe Campus Street, imediat după noua biserică
baptistă. Daca s-a culcat, scoală-1. Spune-i să-și adune orchestra, cu tot
repertoriul de muzică îndrăcită pe care îl are. Spune-i să vină cu
oamenii lui cît poate mai repede la primărie.
Tom porni călare pe stradă, urmat de Jim Priest, care alerga în urma
calului. După ce străbătu o bucată de drum, se opri.
— Să nu te tocmești cu nimeni în noaptea asta, Jim ! strigă el.
Spune-le tuturor că-i pentru mine. Spune-le că Tom Buttersworth are să
plătească cît cer ei. Nu există tocmeală în noaptea asta, Jim. Asta-i
parola : nu există tocmeală.
Locuitorii mai bătrîni din Bidwell, care locuiau acolo de pe vremea
cînd treburile fiecărui cetățean în parte erau discutate de orașul întreg,
își vor aminti multă vreme de noaptea aceea. Cei noi-veniți, italienii,
grecii, polonezii, românii și mulți alți indivizi cu grai străin și piele
oacheșă, care veniseră o dată cu înființarea fabricilor, își urmară traiul
mai departe în noaptea aceea, ca în orice altă noapte. Lucrează în
schimbul doi la fabrica de mașini de recoltat porumb, la topitorie, la
fabrica de biciclete ori la noua fabrică de mașini-unelte, care tocmai se
mutase de la Cleveland la Bidwell. Cei care erau liberi căscau gura pe
străzi ori cutreierau fără rost cîrciumile. Soțiile și copiii lor locuiau în
sutele de case de lemn, proaspăt construite pe străzile care se întindeau
acum în toate direcțiile. în zilele acelea, la Bidwell, casele noi răsăreau
ca ciupercile.
Dimineața era un cîmp ori o livadă pe Turner’s Pike sau pe oricare
alta dintre cele douăsprezece șosele care ieșeau din oraș. Pe crengile
pomilor din livadă atîrnau mere verzi, în așteptare, gata să se coacă.
Greierii țîrîiau în iarba înaltă de pe sub pomi.
Apoi apărea Ben Peeler cu un roi de oameni. Pomii erau retezați, și
țîrîitul greierilor, înnăbușit sub stivele de scînduri. Răbufnea un zgomot
viu de ciocane. O stradă întreagă de case, toate la fel, deopotrivă de
urîte, se adăuga nesfîrșitului șir de case noi gata construite de către
energicul dulgher și de către asociatul său, domnul Gordon Hart.
Pentru oamenii care trăiau în aceste case, surescitarea lui Tom
Buttersworth și a lui Jim Priest nu însemna nimic. Ei munceau
morocănoși, străduindu-se să cîștige bani îndeajuns ca să se poată
înapoia în țara lor de baștină. Aici nu fuseseră primiți, așa cum
nădăjduiseră ei, ca niște frați. O nuntă ori o înmormîntare nu însemna
nimic pentru ei.
Pentru vechii locuitori ai orașului însă, pentru cei ce și-1
reaminteau pe Tom de pe vremea cînd nu era decît un simplu fermier și
cînd la Steve Hunter se uitau toți cu dispreț, ca la un tînăr obraznic și
îngîmfat, noaptea aceea a fost cît se poate de emoționantă. Oamenii
alergau pe străzi. Pe șosele vizitiii își biciuiau caii. Tom se afla în tot
locul. Era ca un general însărcinat cu apărarea unui oraș asediat. Bu-
cătarii celor trei hoteluri din oraș erau pe picior de război în bucătăriile
lor, chelnerii fură căutați și trimiși la ferma Buttersworth, și orchestra
lui Henry Heller primi poruncă să meargă neîntîrziat acolo și să înceapă
să cînte muzica cea mai îndrăcită cu putință.
Tom îi poftea pe toți bărbații și pe toate femeile cu care se întîlnea
la ospățul de nuntă. Hotelierul fu poftit cu soția și fiica lui, și doi-trei
angrosiști care veniră la hotel cu provizii fură invitați și ei, ba chiar li se
porunci să vină. Apoi mai fură poftiți și muncitorii de prin fabrici,
funcționarii și contramaiștrii, oameni noi care nu o văzuseră pe Clara în
viața lor. Și ei, împreună cu bancherii din oraș și cu alți oameni
pricopsiți, cu bani depuși la bănci, care erau acționari ai întreprinderilor
lui Tom, fură invitați. „îmbrăcați-vă cele mai bune țoale pe care le aveți
și puneți-vă femeile să facă la fel, le spunea Tom rîzînd. Apoi poftiți la
mine acasă cît mai repede cu putință. Dacă n-aveți cum să ajungeți la
mine, veniți la primărie. Vă scot eu din oraș."
Tom nu uită că, pentru ca ospățul de nuntă să se desfășoare așa cum
voia el, va fi nevoie să servească băuturi. Jim Priest merse din cîrciumă
în cîrciumă. „Ce vin aveți... vin bun ? Cît aveți ?" întreba el de fiecare
dată. Steve Hunter avea în beciul casei sale șase lăzi cu șampanie,
păstrate acolo, cu gîndul ca atunci cînd va veni vreun oaspete de seamă,
guvernatorul sau vreun membru de-al Congresului, să aibă cu ce-1
cinsti. Simțea că în asemenea ocazii era de datoria lui să vegheze ca
orașul, cum spunea el, „să fie la înăl- țimecc. Cînd auzi despre ce era
vorba, veni degrabă la primărie și se oferi să trimită întreaga rezervă de
șampanie acasă la Tom, și propunerea lui fu acceptată.
 Jim Priest avu o idee. Cînd oaspeții fură adunați cu toții, și cînd
bucătăria fermei fu ticsită de bucătari și de chelneri care se poticneau
unii de alții, îi împărtăși lui Tom ideea lui. Exista, spuse el, un drum
mai scurt peste cîmp și de-a lungul tarlalelor care atingea șoseaua către
capitala comitatului, cam vreo trei mile de casă.
— Am să mă duc acolo, să mă ascund, spuse el. Cînd îi văd venind,
fără să bănuiască ei nimic, o iau înapoi călare pe potecă și ajung aici cu
o jumătate de oră înaintea lor. Pune pe toată lumea din casă să se
ascundă și să stea liniștită cînd or intra ei în ogradă, o să stingem
luminile și o să le facem o surpriză unică în viața lor.
Jim pitise în buzunar o sticlă de vin de un quartXXXV și, pe cînd se
îndepărta călare spre a-și împlini misiunea, se oprea din cînd în cînd ca
să tragă cîte o dușcă. în timp ce calul lui o tăia în goană peste cîmp, cel
care îi aducea spre casă pe Clara și pe Hugh își ciulea urechile,
gîndindu-se la boxa lui plină cu fîn, din grajdul fermei Buttersworth.
Calul întindea pasul, iar Hugh în șaretă, alături de Clara, era pierdut în
aceeași opacă tăcere care-1 învăluise toată seara ca o mantie. în mod
vag, era necăjit și simțea că timpul fuge prea repede. Orele și
evenimentele ce se succedaseră îi păreau ca viiturile unui rî-u; revărsat,
iar el, ca un om într-o luntre fără vîsle, purtat înainte de valuri, fără a fi
în stare să se împotrivească. Din cînd în cînd, credea că îi revenise
curajul și se întorcea pe jumătate către Clara și deschidea gura, spe- rînd
că pe buze îi vor răsări cuvinte, însă tăcerea ce-și pusese pecetea asupra
buzelor sale era aidoma unei boli de a cărei încleștare victima nu poate
scăpa. închidea gura și pe urmă își umezea buzele cu limba. Clara îl
surprinse făcînd asta de mai multe ori. începuse să-i pară urît și
asemănător cu un animal. „Nu-i adevărat că m-am gîndit la ea și i-am
cerut să-mi fie soție numai pentru că aveam nevoie de o femeie, se
liniștea Hugh. Am fost singur o viață întreagă. Vreau să-mi croiesc
drum în inima cuiva și ea este aceea pe care am ales-o/"
Clara tăcea și dînsa. Era supărată. „Dacă nu voia să se căsătorească
cu mine, de ce m-a cerut ? De ce a venit ? se tot întreba. în sfîrșit, sînt
măritată. Am făcut ceea ce noi, femeile, visăm mereu să facem", își
răspundea singură, gîn- durile ei apucînd-o pe alt făgaș. Gîndul o
înfricoșa și un fior de groază îi trecu prin trup. Apoi mintea ei sări în
apărarea lui Hugh. „Nu e vina lui. N-ar fi trebuit să precipit lucrurile așa
cum le-am precipitat. Poate că nu-s de loc făcută pentru căsătorie",
cugetă ea.
Drumul pînă acasă era nesfîrșit de lung. Norii fuseseră măturați de
pe cer, și luna și stelele priveau de sus la cele două ființe doldora de
XXXV Unitate de* măsură pentru lichide^ folosită în țările anglo-saxone ; în S.U.A. un quart este
egal cu 0,9463 L
îndoieli. Spre a alunga sentimentul de încordare care pusese stăpînire pe
ea, mintea Clarei recurse la un șiretlic. Ochii-i dibuiau cîte un arbore
sau lumina vreunei ferme undeva departe în fața ei și încerca să numere
bătăile de copite ale calului pînă ce ajungeau acolo. Dorea să sosească
mai iute acasă și, în același timp, se gîndea cu teamă la noaptea în care
urma să fie singură la fermă cu Hugh. Niciodată în drumul lor spre casă
nu se folosi de bici și nici nu îndemnă calul cu vorba.
Cînd, în sfîrșit, calul trecu în trap întins peste culmea dealului, de
unde se așternea o priveliște atît de minunată peste cîmpia din jur, nici
Clara, nici Hugh nu-și întoarseră capetele. Cu capetele plecate, merseră
înainte, fiecare căz- nindu-se să afle curaj, ca să înfrunte sorții acelei
nopți.
La fermă, Tom și musafirii săi așteptau cu o încordare îndulcită de
vin și, în sfîrșit, Jim Priest sosi călare, strigînd de pe alee spre casă.
— Sosesc, sosesc ! striga el, și zece minute mai tîrziu, după ce Tom
se înfuriase de două ori și înjurase slujnicele de la hoteluri, care se
porniseră să rîdă prostește, totul fu cufundat în beznă și tăcere, atît în
casă, cît și în ogradă. Cînd toate se liniștiră, Jim Priest se strecură în
bucătărie și, potic- nindu-se de picioarele musafirilor, își făcu drum pînă
la fereastra din față, unde așeză o lumînare aprinsă. Apoi ieși din casă și
se întinse pe spate sub un tufiș din ogradă. Din casă mai șterpelise o a
doua sticlă de vin și, în clipa în care Clara și soțul ei pășiră dincolo de
poartă ca să intre în ogradă, singurul zgomot care răbufni în tăcerea
aceea adîncă fu gîlgîitul dulce al vinului pe care Jim și-1 turna pe gît.
capitolul XVII
Ca în toate gospodăriile americane de altădată, bucătăria "din
spatele fermei Buttersworth era spațioasă și plăcută. O bună parte a
vieții familiei se desfășura acolo. Clara ședea în firida unei ferestre ce
da spre o vîlcea pe unde primăvara curgeau de-a lungul ogrăzii șuvițele
unui pîrîu. Era pe vremea aceea un copil liniștit și-i plăcea să stea
neobservată și nestingherită ore în șir. în spatele ei era bucătăria cu
mirosurile-! calde și bogate, și erau pașii ușori, iuți și neobosiți ai
maică-si. I se închideau ochii și adormea. Apoi se trezea. în fața ei se
alcătuia o lume în care se putea furișa cu imaginația. Peste pîrîu, în fața
ochilor fetei, era o podișcă de lemn, peste care tropăiau caii primăvara
în drum spre cîmp ori spre șoproanele unde erau înhămați la căruțele
care cărau lapte ori gheață. Bocănitul copitelor pe scîndurile podului era
ca tunetul, hamurile zăngăneau și răsunau chiote. Dincolo de podișcă
începea o potecuță care se abătea către stingă, și de-a lungul potecii se
aflau trei căsuțe unde se afumau șuncile. Oamenii ieșeau din șoproane,
cărînd pe umeri hălci de carne, și intrau în acele căsuțe. Se aprindeau
focurile, și fumul se înălța alene peste acoperișuri. Pe ogorul de dincolo
de afumătorii, se ivea un om și începea să are. Copilei strînse ghem în
firidă îi era cald și se simțea, fericită. Cînd închidea ochii, o năpădeau
fel de fel de imagini aidoma unor turme de oi albe ieșind în fugă dintr-o
pădure verde. Cu toate că, mai tîrziu, avea să devină un băietan ce
alerga nebunește prin toată ferma și prin grajduri, și cu toate că întreaga
ei viață avea să iubească pămîntul, și tot ce crește pe el, și hrana ce se
pregătește pentru gurile înfometate, dospea în ea încă din copilărie un
soi de sete după viața sufletească. în visurile sale, vedea femei minunat
înveșmîntate și cu inele în degete, care veneau să-i perie părul ud de pe
frunte. Peste podișca de lemn din fața ochilor ei se iveau bărbați, femei
și copii minunați. Copiii alergau înainte. Strigau la ea. Ea îi socotea ca
pe niște frați și ca pe niște surori care veneau să-și ducă viața acolo, la
fermă, și să umple casa cu rîsetele lor. Copiii alergau spre ea cu mîinile
întinse, dar nu ajungeau niciodată pînă la treptele casei. Podul se lun-
gea. Se lungea sub picioarele lor în așa fel încît alergau pe pod la
nesfîrșit.
Și în spatele copiilor veneau bărbați și femei, uneori împreună,
alteori pășind unul cîte unul. Nu păreau să aparțină sufletului ei, cum
aparțineau copiii. La fel ca și femeile, bărbații veneau să-i atingă fruntea
înfierbîntată, erau minunat îmbrăcați și pășeau cu o demnitate solemnă.
Copila cobora din firida ferestrei și stătea în picioare în mijlocul
bucătăriei. Mama ei zorea de colo pînă colo. Trebăluia cu înfrigurare și
adeseori nici n-o auzea cînd îi vorbea.
— Vreau să aflu despre frații și surorile mele, se ruga ea. Unde
sînt ? de ce nu vin aici ?
Dar maică-sa nu auzea, iar dacă auzea, n-avea nimic de spus.
Uneori se oprea și-o săruta și lacrimi îi umezeau ochii. Apoi ceva care
fierbea pe plită o zorea într-acolo.
— Du-te fuga afară, o îndemna repede și se apuca iarăși de
treburile ei.
De pe scaunul pe care ședea Clara la ospățul de nuntă pregătit
mulțumită energiei tatălui ei și entuziasmului lui Jim Priest, putea să
privească peste umărul lui Tom drept în bucătărie. Ca pe vremuri, cînd
era copilă, închise ochii și visă la un altfel de ospăț. Cu un sentiment de
amărăciune crescîndă își dădu seama că toată viața ei, în cursul întregii
ei copilării și adolescențe, așteptase această clipă, noaptea nunții ei, și
acum, că venise clipa cea așteptată vreme atît de îndelungă și care îi
stîrnise atîtea visuri, ea se prefăcu într-un prilej de urîțenie și vulgaritate
care se întindea jur împrejur. Tatăl ei, singurul ins din încăperea aceea
întreagă înrudit cu ea, sta la celălalt capăt al mesei, al mesei celei lungi.
Mătușa era plecată într-o scurtă călătorie, și în încăperea ticsită și
zgomotoasă nu se afla nici o femeie spre care să se poată întoarce spre a
cerși înțelegere. Peste umărul tatălui ei privea drept spre firida largă a
ferestrei unde își petrecuse atîtea din orele copilăriei. Iarăși își dorea
frați și surori. Chipeșii bărbați și frumoasele femei din visuri erau sortiți
să revină în acele clipe, asta însemnau visele ; dar ca și acei copii
nenăscuți, care alergau cu mîinile întinse, ei nu pot să treacă peste pod
și să intre în casă, gîndea Clara vag.
— Aș fi dorit să fi trăit mama, ori să fie de față și Kate Chanceller,
își șopti ea, ridicînd ochii și privindu-și tatăl.
Clara se simțea ca un animal încolțit și împresurat de vrăjmași.
Tatăl ei ședea la masă între două femei, între doamna Steve Hunter,
care tindea să se îngrașe, și una subțirică, ,cu numele de Bowles, soția
unui dricar din Bidwell. Șușoteau într-una, zîmbeau și dădeau din cap.
Hugh ședea pe partea cealaltă a aceleiași mese și, cînd își înălța ochii
din farfuria cu mîncare așezată în fața lui, putea să vadă, peste capul
unei femei voluminoase, cu înfățișare bărbătească, drept în hol, unde se
afla întinsă o altă masă, de asemeni înconjurată de oaspeți. Clara își
întoarse privirile de la tată către soț. Hugh nu era nimic mai mult decît
un bărbat înalt, cu fața prelungă, incapabil de a-și ridica privirea din
farfurie. Gîtul lung i se înălța dintr-un guler alb, scrobit. în ochii Clarei,
el nu însemna în acel moment altceva decît o ființă lipsită de
personalitate, unul pe care comesenii îl înghițiseră cu totul, așa cum
înghițeau c-o harnică pricepere hrana și băutura. Cînd se uita la el, părea
să bea, nu glumă. I se tot umplea paharul, pe care Hugh îl tot golea. La
sugestia femeii care ședea alături de dînsul, îl goli fără a-și ridica ochii,
iar Steve, care ședea de partea cealaltă a mesei, se aplecă și i-1 umplu
din nou. Ca și tatăl ei, Steve șușotea și făcea cu ochiul.
— în noaptea nunții mele am fost criță, pe onoarea mea, criță ca un
birjar. E lucru bun. îi dă omului curaj, îi explica el femeii cu înfățișare
bărbătească, pe care și-o alesese a-i povesti, cu lux de amănunte, istoria
propriei sale nopți de nuntă.
Clara nu mai privi la Hugh. Ceea ce făcea el nu părea să o
privească. Bowles, dricarul din Bidwell, se lăsase cu totul pradă
puterilor vinului, care, de cînd sosiseră oaspeții, cursese cu dărnicie, și
acum se sculase în picioare și vorbea. Nevastă-sa îl trăgea de poala
hainei și încerca să-1 așeze îndărăt pe scaun, dar Tom Buttersworth îi
dădu femeii brațul la o parte. ,
— Ia lasă-1 în pace. Are ceva de povestit, îi zise ei femeii, care se
înroși toată și-și acoperi fața cu batista.
— Ei bine, e adevărat, așa s-au petrecut lucrurile, declară dricarul
în gura mare. Vedeți, mînecile cămășii ei de noapte erau înnodate strîns
de către nemernicii ăia de frați ai săi. Cînd am încercat să desfac
nodurile cu dinții, am făcut niște ditai găurile în mîneci.
Clara își încleștă mîinile pe brațele scaunului. „Dacă pot răbda să
treacă această noapte, fără să le arăt oamenilor ăstora cît de mult îi
urăsc, are să fie o adevărată ispravă din partea mea", gîndi, întunecîndu-
se. Se uită la farfuriile pline cu mîncare și dori să le poată sparge una
cîte una în capetele oaspeților tatălui său. Spre a se mai ușura, privi
iarăși peste capul tatălui, dincolo de pragul ușii, drept în bucătărie.
Acolo, în încăperea spațioasă, trei-patru bucătari trebăluiau cu
pregătirea bucatelor, și slujnicele aduceau mereu tăvi fu- megînde și le
așezau pe mese. Clara se gîndi la viața mai- că-si, la viața pe care o
dusese în încăperea aceea, căsătorită cu omul care era tatăl ei și care,
fără îndoială, de nu l-ar fi ajutat împrejurările să ajungă un om avut, ar
fi fost mulțumit să-și vadă fiica du-cînd și ea același trai.
„Kate avea dreptate în privința bărbaților. Vor ceva de la femei, dar
ce le pasă lor ce fel de viață ducem noi, după ce au obținut ceea ce
vor ?", gîndi ea, întunecată.
Mai mult ca să se izoleze de lumea care se ospăta și rîdea, Clara se
apucă să refacă amănunt cu amănunt viața mamei •ei. „A fost o
adevărată viață de animal", conchise dînsa. Ca și ea, maică-sa sosise în
casa aceea, împreună cu soțul, în noaptea nunții sale. Și fusese un ospăț
asemănător. Regiunea abia era trezită la viață pe vremea aceea, și
oamenii erau sfîșietor de săraci. Totuși, de băut se bea și pe atunci. îl
auzise pe tatăl ei vorbind cu Jim Priest despre chefurile din tinerețea lor.
Bărbații se adunaseră așa cum s-au adunat și acum, și cu ei veniseră și
femeile, femei care ajunseseră vulgare din pricina vieții pe care o
duceau. Se sacrificaseră porci și^se adusese vînat din păduri. Bărbații
băuseră, țipaseră, se bătuseră și se ținuseră feste. Clara se întrebă dacă
vreunul dintre bărbații ori vreuna^ dintre femeile acum de față ar
îndrăzni să urce sus în odaia ei de culcare ca să-i înnoade mînecile
cămășii de noapte. Atunci cînd mama ei sosise aici ca mireasă, făcuseră
asta. Apoi plecaseră cu toții, și tatăl ei
își dusese mireasa sus. Era beat, și acuma propriul ei soț, Hugh, era și el
pe cale de-a se îmbăta. Mama ei se supusese. Viața sa fusese un șir
nesfîrșit de supuneri. Kate Chanceller spusese că așa trăiesc femeile
măritate, și viața mamei sale fusese dovada vie a acestor vorbe. în
bucătăria fermei, unde trebăluiau acum trei-patru bucătari, ea lucrase
toată viața de una singură. De la bucătărie se suia de-a dreptul sus, în
pat, cu bărbatul ei. O dată pe săptămînă, sîmbăta după amiază, se ducea
la oraș, unde rămînea numai timpul necesar ca să cumpere alimente de
gătit pentru o săptămînă. „Trebuie c-a fost mereu minată din spate, pînă
ce a picat moartă, de-a-n picioarele, gîndi Clara, și schimbîndu-și cursul
gîndurilor sale, adăugă : Și mulți alții, bărbați și femei, trebuie c-au fost
siliți de împrejurări să-1 slujească pe tatăl meu în același mod orbesc.
Totul a fost făcut pentru ca să poată fi ale lui belșugul și banii cu care să
săvîrșească fapte vulgare. “
Mama Clarei nu adusese pe lume decît un singur copil. Se întrebă
de ce. Apoi se întrebă dacă va deveni și ea mama unui copil. Mîinile nu-
i mai erau încleștate de brațele scaunului, ci și le așezase pe masă, în
fața ochilor. Se uită la ele : erau puternice. Ea însăși era o femeie
puternică. După ospăț și după ce vor pleca oaspeții, Hugh, îmbărbătat
de băuturile pe care continua să le consume, va veni sus cu ea. O cu-
rioasă întorsătură a minții o făcu să uite de soțul ei și se văzu în
închipuire gata să fie atacată de un om străin, pe o șosea întunecoasă, la
marginea unei păduri. Omul încercase să o cuprindă în brațe și să o
sărute, și ea reușise să-1 apuce cu mîinile de beregată. Mîinile i se
crispară convulsiv pe masă.
în sufrageria cea mare a fermei și în holul unde ședeau oaspeții, la o
a doua masă, benchetuiala de nuntă continua. Mai tîrziu, Clara avea să-
și reamintească de ospățul ei de nuntă ca de un chef de grăjdari. Ceva
din adevăratele firi ale lui Tom Buttersworth și Jim Priest, socotea ea,
își dăduseră arama pe față în seara aceea. Glumele ce țîșneau ici- colo,
de la un capăt la altul al mesei, erau glume grosolane și Clara le socoti
pe femeile adunate la ospăț greoaie la minte și asemenea unor iepe.
Jim nu veni să se așeze la masă împreună cu ceilalți. De fapt, nici
nu fusese poftit. Toată noaptea apăru și dispăru mereu și avea aerul unui
maestru de ceremonii. Intrînd în sufragerie, se oprea lîngă ușă și se
scărpina în cap. Apoi pleca iar. Era ca și cum și-ar fi spus sie însuși :
„Ei bine, precum vezi, totu-i în regulă, totul merge strună, totul e plin de
vioiciune". Toată viața sa Jim fusese un băutor de whisky și știa pînă
unde poate merge. Metoda sa de băutor fusese totdeauna foarte simplă.
Sîmbătă după amiază, cînd se isprăvea cu munca la grajduri și plecau
ceilalți argați, el se ducea să se așeze pe treptele unui pătul, cu sticla în
mînă. Iarna se așeza lîngă foc, în bucătăria căscioarei de la capătul
livezii cu meri, unde dormea împreună cu ceilalți argați. Sorbea adînc
din sticla de whisky, și apoi, cu ea în mînă, rămînea o vreme gîndindu-
se la întîmplările din viața lui. Whisky-ul îl făcea oleacă sentimental.
După prima sorbitură adîncă se gîndea la tinerețea pe care și-o petrecuse
într-un orășel din Pennsylvania. Fuseseră șase copii, băieți cu toții, și la
o vîrstă încă fragedă le murise mama. Jim se gîndea la ea și apoi la tată-
său. Cînd plecase în Vest, în statul Ohio, și mai tîrziu, cînd se pomenise
soldat în Războiul Civil, își disprețuise tatăl și slăvise memoria mamei
sale. în timpul războiului, nu se simțise în stare, din punct de vedere
fizic, să înfrunte dușmanul în cursul vreunei bătălii. Cînd bubuiau
tunurile și cînd ceilalți ostași ai companiei lui se așezau, sumbri, în
front, pornind-o înainte, cu picioarele lui se în- tîmpla nu știu ce, că
voia s-o rupă la fugă. Atît de puternic era acest imbold în el, încît în
mintea lui încolțiră deprinderi șmecherești. Pîndind momentul, se
prefăcea c-a fost rănit și cădea la pămînt, iar după ce ceilalți treceau
înainte, el se tîra la o parte și se ascundea. Descoperise că nu era greu să
dispară cu desăvîrșire și să apară într-un alt loc. Apoi, in- troducîndu-se
serviciul militar obligatoriu, mulți oameni cărora ideea războiului nu le
era pe plac se dovediră dispuși să plătească sume mari de bani celor
care voiau să se ducă să lupte în locul lor. Jim se vîrî și el în treaba asta,
ba an- gajîndu-se, ba dezertînd. în jurul său erau oameni care tot
vorbeau mereu de nevoia de-a salva țara, dar timp de patru ani el nu se
gîndi la nimic altceva decît la nevoia de a-și salva pielea. Apoi, subit,
războiul se termină, și dînsul se tocmi argat. Lucra toată săptămîna la
cîmp, și uneori seara, cînd sta culcat în pat și luna se ridica pe cer, se
gîndea la maică-sa, la noblețea ei și jertfele ce le făcuse în viață. Ar fi
dorit să-i semene. După ce mai trăgea o dușcă, două, se apuca să-1
admire pe tatăl său, care, în orășelul acela din Pennsylvania, se bucurase
de faima de a fi un derbedeu și-un mincinos. După moartea mamei lui
Jim, tatăl său reușise să se încurce cu o văduvă care avea o fermă.
— Bătrînul era un șmecher, spunea Jim în gura mare, ri- dicînd
sticla și mai trăgînd o înghițitură. Dac-aș fi rămas acasă pînă-mi venea
mintea la cap, bătrînul și cu mine am fi putut face treabă împreună.
Cînd termina de băut sticla, se ducea să doarmă în fîn, ori, de era
iarnă, se trîntea pe careva din priciurile dormitorului comun. Visa că
devenise unul care îi șmecherește pe oamenii cu bani, trăind de pe urma
deșteptăciunii lui și pă- călindu-i pe toți.
Pînă în seara nunții Clarei, Jim nu gustase niciodată picătură de vin
și, întrucît vinul era departe de a-1 îndemna la somn, se socotea
netulburat. „E ca o apă îndulcită, își spuse, dueîndu-se în întunericul din
ogradă, să mai golească o jumătate de sticlă. Chestia asta n-are jar.
Parc-ai bea cidru îndulcit/4
Mintea lui Jim începu să zburde; trecu prin bucătăria ticsită, ca să
intre în sufrageria unde erau adunați musafirii, în acel moment rîsetele
deșănțate și povestirile încetaseră și totul era liniștit. Fu îngrijorat.
„Lucrurile nu merg cum trebuie. Ospățul Clarei parc-a înghețat", gîndi
cu ciudă. Atunci se apucă să joace o bătută greoaie într-un spațiu îngust,
de lîngă ușa bucătăriei, și oaspeții se opriră din vorbă, să-1 privească. Ei
începură să strige și să bată din palme. Izbucni o furtună de aplauze.
Oaspeții care ședeau la masa din hol și care nu puteau vedea spectacolul
se ridicară și se îngrămădiră în pragul dintre cele două încăperi. Jim
căpătă o nemaipomenită îndrăzneală, și cînd trecu pe lîngă el, cu o tavă
mare cu mîncare, una dintre fetele pe care Tom Buttersworth le
angajase să servească, el se năpusti asupra ei și o cuprinse în brațe. Tava
zbură cît colo prin cameră și se sparse de piciorul mesei, iar tînăra
slujnică țipă. Un cîine de-al gospodăriei, care se strecurase în bucătărie,
se repezi în cameră și lătră zgomotos. Orchestra lui Henry Heller,
ascunsă sub scara care urca Ia etaj, începu a cînta de zor.
Un fel de însuflețire animalică îl agita pe Jim. Picioarele îi zburau în
toate părțile, și bocancii lui grei tropăiau pe dușumea. Tînăra fată din
brațele sale striga și rîdea. Jim închise ochii și țipă și el. Simțea că pînă
atunci ospățul de nuntă nu fusese decît un fleac și că el îl transforma
acum într-o adevărată reușită. Ridicîndu-se cu toții în picioare, bărbații
se apucară să strige, să bată din palme și să dea cu pumnii în masă. Cînd
muzica încetă, Jim, cu obrajii rumeni și triumfător, se opri locului,
ținînd-o încă pe fată strîns în brațe. în ciuda zvîrcolirilor ei, o lipise
puternic de pieptul său și o sărută pe ochi, pe obraji și pe gură. Apoi,
slăbind-o din brațe, făcu cu ochiul, și cu un gest al mîinii ceru tăcere.
— în noaptea nunții, cineva trebuie să aibă curajul să facă puțină
dragoste, spuse el, uitîndu-se cu tîlc spre locul unde ședea Hugh, cu
capul plecat și cu ochii ațintiți asupra unui pahar de vin din apropierea
cotului său.
Se făcuse mai mult de orele două, cînd se sfîrși ospățul. Cînd
oaspeții începură să plece, Clara rămase o vreme singură și încercă să-și
recapete stăpînirea de sine. Era ceva rece și îmbătrînit înlăuntrul ei.
Dacă gîndise adesea că-și dorea un bărbat și că viața conjugală va pune
capăt problemelor sale, desigur că în acest moment nu mai gîndea la fel.
„Ceea ce vreau mai presus de orice este un suflet de femeie", gîndi ea.
în mintea sa încercase toată seara să se agațe de chipul aproape uitat al
maică-si și să-1 rețină, dar era prea vag și prea umbrit. Cu mama ei nu
se plimbase niciodată și nici nu stătuse de vorbă tîrziu, în noapte, pe
străzile unui oraș, atunci cînd toată lumea dormea și cînd în sinea ei se
învolburau tot felul de gînduri. „La urma urmei, gîndi Clara, se prea
poate ca mama să fi ajuns ca ele." Se uită la oamenii care se pregăteau
de plecare. Cîțiva bărbați se adunaseră pîlc lîngă ușă. Unul dintre ei
povestea ceva care pe ceilalți îi făcea să rîdă zgomotos. Femeile care aș-
teptau în preajma lor aveau fețele roșii și, socoti Clara, vulgare. „Au
mers ca vitele la căsătorie", își spuse ea. Mintea, zburîndu-i din
încăperea aceea, începu să mîngîie chipul lui Kate Chanceller, singura
ei prietenă. Adeseori, în după- amiezile tîrzii de primăvară, cînd se
plimbase împreună cu Kate, încolțise între ele ceva foarte asemănător
cu dragostea. Se plimbau încetișor și venea seara. Deodată se opreau pe
stradă, și Kate își petrecea brațele pe după umerii Clarei. Pentru o clipă,
stăteau așa strînse una de alta, și o privire ciudat de duioasă, dar totuși
lacomă, se ivea în ochii prietenei ei. Asta nu dura decît un moment și,
cînd se întîmplă așa ceva, amîndouă fetele se simțeau oarecum
stînjenite. Kate rîdea și, apucînd-o pe Clara de braț, o trăgea înainte de-a
lungul trotuarului. „Hai să mergem repede, spunea ea, hai să-i dăm
viteză."
Clara își duse mîinile la ochi, ca și cum ar fi vrut să șteargă din fața
lor scena pe care o vedea acum în cameră. „De mi-ar fi fost dat să stau
cu Kate în noaptea asta, aș fi putut să mă dărui unui bărbat încrezătoare
în posibila duioșie a căsătoriei", gîndi ea.
capitolul XVIII
Jim Priest era beat turtă, însă ținu morțiș să înhame o pereche de cai
la brecul familiei Buttersworth, spre a-1 mîna la oraș ticsit cu musafiri.
Toți își bătură joc de el, dar Jim trase la poarta fermei și spuse în gura
mare că-și dă perfect de bine seama de ceea ce face. Trei bărbați se
suiră în brec, și Jim, biciuind caii cu furie, porni cu ei în galop.
Cînd se ivi prilejul, Clara ieși tăcută din sufrageria încălzită și,
printr-o ușă, trecu în pridvorul din spatele casei. Ușa bucătăriei era
deschisă, iar bucătarii și slujnicele de la oraș se pregăteau de plecare.
Una dintre cele mai tinerele ieși în ograda cufundată în întuneric însoțită
de un bărbat, bineînțeles de unul dintre oaspeți. Băuseră amîndoi și
rămaseră o clipă în întuneric, strîns lipiți unul de altul.
— Aș dori să fie noaptea nunții noastre, șopti vocea bărbatului, iar
femeia rîse.
După un lung sărut, cei doi se întoarseră în bucătărie.
Apăru un cîine din ogradă și apropiindu-se de Clara îi linse mîna.
Ea ocoli casa și se piti în spatele unui tufiș, în întuneric, aproape de
locul unde se urcau oaspeții în trăsuri. Apăru tatăl ei împreună cu Steve
Hunter și cu soția acestuia / și se suiră într-o trăsură. Expansiv și
generos, Tom era într-o dispoziție excelentă.
— Știi, Steve, ți-am spus eu ție și am mai spus și altora că Clara era
logodită cu Alfred Buckley, zicea el. Ei bine, am făcut o greșeală. Toată
chestia nu era decît o minciună. Adevărul e că m-am apucat să
trăncănesc înainte ca să fi vorbit cu Clara. îi văzusem împreună, și
Buckley venea din cînd în cînd pe aici, pe la fermă, seara, cu toate că nu
venea decît atunci cînd eram și eu acasă. Mi-a spus că-i făgăduise c-o să
se mărite cu el, și, ca un nătărău ce sînt, eu l-am crezut pe cuvînt. Nici
n-am întrebat-o. Am fost un prost cînd m-am apucat să povestesc asta.
Tot timpul Clara și Hugh fuseseră logodiți, iar eu n-am bănuit nimic.
Abia în noaptea asta mi-au spus.
Clara rămase lingă tufiș pînă ce socoti că plecase ultimul dintre
oaspeți. Minciuna pe care o trîntise tatăl ei părea să nu fie decît o
părticică din trivialitatea întregii nopți. Lîngă ușa bucătăriei, bucătarii,
slujnicele și muzicanții se îngrămădeau să se urce într-un tramcar adus
de la primărie. în sufletul ei, mîhnirea luase locul mîniei, dar cînd îl zări
pe Hugh, furia o cuprinse din nou. Grămezi de farfurii pline de bucate
zăceau prin tot locul și aerul era îmbîcsit de mirosul mîncărurilor. Hugh
stătea în fața unei ferestre, privind în întunericul din ogradă. își ținea
pălăria în mînă.
— Ai putea să-ți lași pălăria undeva, spuse ea răstit. Ai uitat oare că
ești căsătorit cu mine și că locuiești acum aici, în această casă ? Rîse
nervos și se îndreptă spre ușa bucătăriei.
Mintea ei se agăța încă de trecut și de zilele în care era copilă și
petrecea atîtea și atîtea ceasuri în bucătăria cea mare și tăcută. Avea să
se întîmple acum ceva care îi va răpi acel trecut... i-1 va distruge, și
gîndul ăsta o înfricoșa. „N-am fost prea fericită în casa aceasta, dar au
fost totuși anumite clipe, anumite simțăminte pe care le-am avut", gîndi
ea. Pășind peste prag, se opri o clipă în bucătărie, cu spatele proptit de
perete și cu ochii închiși. Prin mintea sa trecu o cavalcadă de chipuri:
acela robust și hotărît al prietenei ei Kate Chanceller, care știuse să
iubească în tăcere ; acela nesigur și grăbit al maică-si; chipul tatălui ei,
ca bărbat tînăr, intrînd în casă, să-și încălzească mîinile la focul din
bucătărie, după cîte o plimbare lungă ; chipul unei femei puternice, cu
obraz aspru, care lucrase pe vremuri ca bucătăreasă la Tom și care se
zvonea că fusese mama a doi copii nelegitimi; și apoi acele chipuri
înveșmîntate în straie frumoase, plăsmuite de fantezia ei de copilandră,
care treceau podul ca să vină la ea.
îndărătul acelor figuri erau altele, de mult uitate, dar de care își
amintea brusc acuma — figuri de fete de țară care veniseră să lucreze cu
ziua ; de vagabonzi cărora li se dădea de mîncare la ușa bucătăriei; de
argați tineri care dispăreau pe neașteptate din viața de fiecare zi a fermei
și care nu mai apăreau niciodată ; figura unui tînăr cu o batistă roșie în
jurul gîtului, care îi aruncase o bezea pe cînd — copilandră — stătea cu
obrazul lipit de fereastră.
 într-un rînd o colegă de liceu a Clarei rămase peste noapte la fermă.
După cină, cele două fete intraseră în bucătărie și {priviseră afară pe
fereastră. Ceva se petrecuse în sufletul lor* ndemnate de același avînt,
ieșiseră afară și se plimbaseră multă vreme pe sub stele, de-a lungul
drumurilor tăcute de țară. Ajunseseră în dreptul unui cîmp unde oamenii
ardeau vreascuri. Acolo unde fusese o pădure, nu mai era acum decît un
cîmp cu cioturi și siluete care cărau în brațe grămezi de crengi uscate,
aruncîndu-le în foc. Ca o pată mare de culoare, focul spărgea întunericul
care se lăsase și, pentru un motiv tainic, cele două fete fuseseră adine
tulburate de priveliștea, de sunetele și de parfumul nopții. Siluetele
oamenilor parcă dansau înainte și înapoi, în fața focului. Instinctiv,
Clara ridică ochii și privi la stele. Simțea adînc frumusețea lor, precum
și vasta frumusețe a nopții, așa cum nu o simțise niciodată mai înainte.
Vîntul începu să murmure prin copacii unei păduri îndepărtate, abia
întrezărită undeva dincolo de ogoare. Zgomotul era dulce și stăruitor și i
se furișa în suflet. în iarbă, sub picioarele ei, gîzele zumzăiau în struna
acelei melodii dulci și îndepărtate.
Cît de viu își amintea Clara acum de noaptea aceea! Detaliile îi
reveneau atît de pregnant, în vreme ce — cu pehii închiși — stătea în
bucătărie, așteptînd consumarea aventurii în care se avîntase. împreună
cu acele detalii îi veneau și alte amintiri. „Cîte vise trecătoare și cîte
vedenii ale frumuseții am avut!“, se gîndi.
Tot ce socotise ea că poate călăuzi (în viață către frumusețe îi păru
acum Clarei că nu ducea decît spre urîțenie. „Ce de lucruri am pierdut",
murmură ea și, deschizînd ochii, se înapoie în sufragerie și i se adresă
lui Hugh, care rămăsese încă în picioare, cu privirea pierdută în bezna
de afară.
— Vino, îi spuse fără înconjur și o porni înainte pe scară. Cei doi
urcară scara în tăcere, lăsînd luminile să ardă viu în camerele de jos.
Ajunseră la ușa unei odăi de culcare, pe care Clara o deschise.
— E timpul ca soțul și soția să se culce, rosti ea, cu o voce joasă și
răgușită...
Hugh o urmă în odaie. Se îndreptă spre un scaun de lîngă fereastră
și, așezîndu-se, își scoase pantofii și rămase cu ei în mînă. Nu se uita la
Clara, ci privi la întunericul de dincolo de fereastră. Clara își desfăcu
părul pe iumeri și începu să-și descheie rochia. O scoase de pe ea și o
aruncă pe speteaza unui scaun. Apoi se duse la un sertar și, trăgîndu-1,
căută o cămașă de noapte. Se enervă și zvîrli rufăria pe jos.
— Drace ! izbucni ea și ieși din odaie.
Hugh sări în picioare. Vinul pe care îl băuse nu avusese nici un
efect asupra lui, și Steve Hunter se văzuse silit să se înapoieze acasă
dezamăgit. Toată noaptea, ceva cu mult mai puternic decît vinul pusese
stăpînire pe el. Acum știa ce este. Toată noaptea îl bîntuiseră gînduri și
dorințe. Acum pieriseră toate.
— N-am s-o las, murmură el și, dînd fuga la ușă, o închise binișor.
Cu pantofii încă în mînă, el ieși pe fereastră. Se așteptase că va trebui să
sară undeva în beznă, dar, din fericire, picioarele sale în ciorapi
nimeriră pe acoperișul bucătăriei din spatele casei. De acolo alergă iute
pe acoperiș și sări, nimerind într-un tufiș care îi zgîrie adînc obrajii.
Timp de cinci minute, Hugh fugi către Bidwell, apoi se întoarse și,
sărind peste un gard, o luă peste cîmp. își ținea încă pantofii strîns în
mînă și cîmpul era pietros, dar el nu băgă de seamă acest lucru și nu
simți nici durerea din picioarele rănite, nici pe aceea a obrajilor zgiriați.
în timp ce străbatea cîmpul, îl auzi pe Jim Priest trecînd cu trăsura pe
șosea ispre casă. Argatul cînta :
Mîndra-mi zace peste ape, Mîndra-mi zace peste mari, Mîndra-mi
zace peste ape, Adu-mi-o de peste țari.
Hugh trecu peste mai multe cîmpuri și, cînd ajunse la un pîrîiaș, ise
așeză pe mal și-și încălță pantofii. „Mi-a surîs norocul și i-am dat cu
piciorul", gîndi el cu amărăciune. Și repetă cuvintele de mai multe ori.
„Mi-a surîs norocul și i-am dat cu piciorul", își șopti iarăși, cînd se opri
în preajma unui gard ce înconjura cîmpurile pe care le cutreierase. La
cuvintele acestea, se opri și-și duse mîna la gît. Un plîns pe Jumătate
lînnăbușit se frînse în gîtlejul lui. „Mi-a surîs norocul și i-am dat cu
piciorul", repetă iarăși.
capitolul XIX
A doua zi, după ospățul pus la cale de Tom și de Jim, Tom îl aduse
îndărăt pe Hugh lîngă soția sa. A doua zi dimineața Tom apăruse la
fermă împreună cu trei femei din oraș, pe care — îi explică el Clarei —
le adusese ca să le pună să curățe murdăria lăsată de musafiri și să facă
rîn- duială. Fiică-sa fusese adînc tulburată de fuga lui Hugh, și în
momentul acela îl iubea profund, însă nu socoti cu cale să dezvăluie
acest lucru tatălui ei.
— îmi închipui că l-ați îmbătat, tu și prietenii tăi, spuse ea. Fapt e
că aici nu-i.
Tom nu zise nimic, dar după ce Clara îi înșiră împrejurările în care
dispăruse Hugh, el plecă iute cu șareta. „Are să vină la atelier", socoti și
se duse de-a dreptul acolo, lăsîn- du-și calul legat de un stîlp. La ora
două, ginerele său se ivi încet pe podul de peste Turner’s Pike și se
apropie de atelier. Era în capul gol, hainele și părul îi erau pline de praf,
iar în ochi avea o privire de animal fugărit. Tom îl întîm- pină zîmbind
și nu-i puse nici o întrebare.
 — Hai, îi spuse, și, luîndu-1 de braț, îl conduse pînă la șaretă.
‘ Dezlegînd calul de la stîlp, se opri să-și aprindă o țigară.
—Mă duc la una dintre gospodăriile mele din vale. Clara s-a gîndit
că ți-ar face plăcere să vii cu mine, rosti cu blîndețe.
Tom mină pînă-n dreptul casei McCoy și opri acolo.
— Ar fi bine să te speli puțin, i se adresă el iui Hugh fără a-1
privi. Du-te de te bărbierește și schimbă-ți hainele. Eu mă reped pînă în
oraș. Trebuie să trec pe la o prăvălie.
După ce făcu o bucată de drum, Tom opri și strigă :
—Ai putea să-ți împachetezi lucrurile și să le aduci cu tine. Ai să ai
nevoie de ele. Nu ne mai întoarcem azi aici.
Cei doi bărbați petrecură toată ziua împreună, iar seara Tom îl duse
pe Hugh la fermă, și cină cu el și cu Clara.
— S-a (îmbătat puțin, încercă Tom să-i explice Clarei. Nu fi
supărată pe el. S-a îmbătat puțin.
Pentru Clara și pentru Hugh seara aceea fu cea mai anevoioasă din
viața lor. După plecarea servitorilor, ea se așeză sub lampa din
sufragerie, prefăcîndu-se că citește o carte, și, în deznădejde, Hugh
încercă și el să citească.
Dar din nou veni momentul să se urce sus în camera de culcare, și
din nou Clara fu aceea care o luă înainte. Ea se opri la ușa odăii de unde
fugise Hugh și, deschizînd-o, se dete un pas în lături. Apoi întinse mîna,
arătîndu-i să intre.
— Noapte bună, spuse după aceea și, pornind pe coridor, intră
într-o altă odaie, a cărei ușă o închise.
Experiența lui Hugh cu învățătoarea se repetă în noaptea aceea la
fermă. își scoase pantofii și se pregăti de culcare. Apoi se furișă afară pe
coridor și merse încet pînă-n dreptul ușii Clarei. Drumul acesta îl făcu
de mai multe ori, dus și întors, pe covorul coridorului, și într-un rînd
chiar puse mîna pe clanța ușii, dar de fiecare dată îi pierea curajul și se
înapoia în camera lui. Cu toate că nu o știa, ca și Rose McCoy cu
celălalt prilej, Clara se aștepta să vină la dînsa și, îngenuncheată de
partea cealaltă a ușii, îl aștepta, spera și se temea de venirea bărbatului.
Spre deosebire de învățătoare, Clara voia să-1 ajute pe Hugh.
Căsătoria îi dăduse poate acest elan, pe care însă nu-1 urmă, și cînd
Hugh, în sfîrșit, cutremurat și rușinat, se dădu bătut în lupta pe care o
ducea cu el însuși, ea se ridică în picioare și se aruncă pe pat, unde o
năpădi plînsul, precum plînsese și Hugh în noaptea precedentă, cînd
istătea pe cîmp.
capitolul XX
 Era o zi caldă și prăfoasă, la o săptămînă după căsătoria lui Hugh și
Clara, și Hugh lucra în atelierul său din Bidwell. Muncise acolo zile,
săptămîni și luni, absorbit de fel de fel de obiecte de fier — sucite,
răsucite și chinuite spre a urma sucirile și răsucirile creierului său —
stînd ziua întreagă în picioare la banc, alături de alți muncitori, avînd în
față grămezi de roți și rotițe, drugi de fier neprelucrat, bucăți de lemn —
toate accesoriile meșteșugului de inventator. Alături de el, acum, după
ce făcuse bani, se aflau din ce în ce mai mulți muncitori, oameni care nu
inventaseră nimic, oameni neînsemnați, care nu se însuraseră cu fata
nici unui bogătaș.
Dimineața, muncitorii aceștia, inși dibaci care stăpîneau ceea ce
Hugh n-a reușit să învețe niciodată, adică tehnica meșteșugului de
fierar, intrau unul cîte unul prin ușa atelierului și i se înfățișau lui. Se
simțeau cam stingheriți în fața sa. Prestigiul numelui său le copleșea
mințile.
Mulți dintre muncitori erau soți, capi de familie. Dimineața, își
părăseau bucuroși casele, dar totuși veneau la atelier cam în silă. Pe
drum, trecînd prin fața altor case, mergeau fumîndu-și pipele. Se
alcătuiau pîlcuri. La ușa atelierului, fiecare se oprea. Se auzeau
ciocănituri. Oamenii își scuturau pipele de pervazul ușii. înainte de a
intra în atelier, fiecare mai arunca o privire către zările deschise ce se
întindeau departe spre miazănoapte.
Hugh era însurat de o săptămînă cu o fată care nu devenise încă
nevasta lui. Ea aparținea, mai aparținea încă, unei lumi pe care el o
socotise în afara posibilităților vieții sale. Nu era oare tînără, puternică,
întreagă la trup ? Nu se dichisea oare cu veșminte ce păreau de o
frumusețe aproape de necrezut ? îmbrăcămintea pe care o purta era un
simbol al ei înseși. Pentru el, ea însă era de neatins.
Și totuși consimțise să fie soția lui, stătuse alături de el în fața
funcționarului care rostise cuvinte privitoare la cinste și la supunere.
Apoi urmaseră cele două seri groaznice — seara cînd împreună cu
ea se întorsese la fermă ca să găsească ospățul de nuntă întins în cinstea
lor, și cînd, în cealaltă seară, Tom îl adusese înapoi la fermă, ca pe un
om înfrînt și înfricoșat, care spera că femeia îi va întinde mîna, că-i va
reda încrederea.
Hugh era convins că dăduse cu piciorul norocului. Se căsătorise,
dar căsătoria lui nu era o căsătorie. Se vîrîse într-o situație fără ieșire.
„Sînt un laș“, gîndi el, privind la ceilalți muncitori din atelier. Ca și
dînsul, erau bărbați însurați și trăiau cu o femeie în casă. Noaptea se
avîntau cutezători către femeia lor. El nu făcuse asta cînd se ivise
prilejul, iar Clara nu putea veni la el. Asta înțelegea. Cu mîinile lui
ridicase între ei un zid, și zilele care treceau erau ca niște pietre imense
puse deasup’ra zidului. Ceea ce făcuse la început devenea zi de zi un
lucru din ce în ce peste putință.
După ce Tom i-1 adusese Clarei înapoi pe Hugh, el rămăsese încă
preocupat de rezultatul aventurii. Venea în fiecare zi la atelier, iar seara
se abătea să-i vadă la fermă. Se mișca de colo-colo, ca o cloșcă ai cărei
pui fuseseră pretimpuriu dați afară din cuib. în fiecare dimineață intra în
atelier, să stea de vorbă cu Hugh. își îngăduia glume cu privire la viața
conjugală. într-un rînd îi făcu semn cu ochiul unui muncitor care se afla
prin apropiere și, punînd foarte familiar mîna pe umărul lui Hugh, îl
întrebă, rîzînd :
— Ei, cum merge viața conjugală ? îmi pari cam palid.
Seara, cînd venea la fermă, vorbea despre afacerile sale, despre
progresul și dezvoltarea orașului și despre rolul lui în toate acestea. Fără
a-i auzi cuvintele, Clara și Hugh ședeau tăcuți, prefăcîndu-se că ascultă,
bucuroși de prezența lui.
Hugh sosise la atelier la ora opt. în toate diminețile acelei lungi
săptămîni de expectativă, Clara îl condusese cu șareta pînă acolo,
amîndoi străbătînd în tăcere, pe Medina Road, străzile aglomerate ale
orașului; dar în dimineața aceea Hugh venise pe jos.
Pe Medina Road, prin preajma podului unde se oprise o dată cu
Clara și unde o văzuse răvășită de furie, se petrecu ceva, un lucru banal.
O pasăre, un bărbătuș, își urmărea •perechea prin tufișurile de lîngă
șosea. Cele două vietăți cu pene aprins colorate, gîlgîind de viață, se
înălțau și coborau prin văzduh. Erau ca niște mingi jucăușe de lumină,
apărînd și dispărînd prin verdeața frunzișului. Pulsa în ele un fel de
nebunie, un clocot al vieții.
Hugh fusese ispitit să se oprească în mijlocul șoselei. Vălmășagul
de lucruri care i se învîrteau prin minte, de roți, angrenaje, pîrghii, toate
complicatele piese ale mașinii de strîns fîn, toate gîndurile care
sălășluiseră în creierul său pînă ce mîna lui făcuse dintr-însele obiecte
concrete, fură împrăștiate ca un nor de praf. Pentru o clipă, urmări din
ochi acele fărîme de viață exuberantă și apoi, smucin- du-se parcă spre a
reveni pe făgașul de pe care picioarele sale se abătuseră, o luă din nou
grăbit spre atelier, fără a mai privi în sus la crengile copacilor, ci cu
ochii plecați asupra colbului de pe șosea.
La atelier, Hugh încercă toată dimineața aceea să-și primenească
hambarele minții, să așeze la locul lor lucrurile răvășite și risipite în
toate zările. La ora zece sosi Tom, stătură de vorbă cîteva minute și apoi
se făcu nevăzut. „Ești încă aici. Fiica mea tot te mai are. N-ai mai fugit
din nou“, parcă își spunea în sinea lui.
 Se făcuse cald, iar cerul, văzut prin fereastra atelierului în dreptul
căreia se afla bancul la care Hugh încerca să lucreze, era acoperit cu
nori.
La amiază, muncitorii plecară, dar Clara, care în alte zile venise să-
1 ia cu trăsura înapoi la fermă, pentru masa de prînz, nu apăru. Cînd
totul în atelier fu acoperit de tăcere, el se opri din lucru, se spălă pe
mîini și-și îmbrăcă haina.
Merse pînă-n ușa atelierului și apoi se întoarse la masa de lucru. în
fața lui zăcea un volan de fier la care lucrase. Era destinat să acționeze o
piesă complicată a mașinii de strîns fînul. Hugh o luă în mînă și o
transportă într-un loc în fundul atelierului, unde era o nicovală. Fără să-
și dea seama de ceea ce face și aproape inconștient, așeză roata pe
nicovală și, apucînd un baros, îl ridică deasupra capului.
Lovitura dată fu groaznică. în puterea izbiturii, Hugh își concentră
întreg protestul său împotriva situației grotești în care fusese aruncat
prin căsătoria cu Clara.
Dar izbitura dădu greș. Barosul vîjîi prin aer și roata de metal
oarecum fragilă fu strîmbată ,și deformată. Ea țîșni de sub baros și
zbură pe lîngă capul lui Hugh afară, pe fereastră, spărgînd unul dintre
geamuri. Cioburi de sticlă spartă se împrăștiată cu un zornăit ușor și
căzură peste o grămadă de resturi răsucite de fier și de oțel, care zăceau
jos prin preajma nicovalei...
Hugh nu prinzi în ziua aceea, nici nu se înapoie Ia fermă și nici nu
se întoarse la lucru în atelier. El se plimibă, dar de astă dată nu cutreieră
drumurile de țară, pe unde păsărelele, bărbătuși și perechile lor, țîșnesc
de prin tufișuri. O dorință arzătoare de a afla ceva intim și personal cu
privire la bărbați și la femei și la viața pe care aceștia o trăiau prin
casele lor pusese stăpînire pe Hugh. El bătu în plină zi toate străzile din
Bidwell.
La dreapta, peste podul unde se sfîrșea Turner’s Pike, începea
strada mare din Bidwell, stradă care mergea de-a lungul riului. în
direcția aceea, dealurile din partea de miazăzi a localității coborau pînă
la marginea riului, for- mînd o rîpă înaltă. Pe acea rîpă și în spatele ei,
pe povîr- nișul dealurilor, se clădiseră multe case mai noi și mai preten-
țioase ale cetățenilor cu stare din Bidwell. Cu fațada spre rîu, erau
locuințele cele mai mari, cu grădini în care fuseseră sădiți copaci și
arbuști, iar pe străzile cane brăzdau dealul de-a curmezișul, din ce în ce
mai puțin arătoase pe măsură ce te depărtai de rîu, se aflau alte case gata
ridicate ori în curs de a se construi, șiruri lungi de case, rînduri lungi de
străzi cu clădiri din cărămidă, din piatră și lemn.
Hugh părăsi malul riului și se avîntă prin labirintul acela de străzi și
case. Un instinct îl mîna parcă într-acolo. Acolo veniseră să trăiască
bărbații și femeile din Bidwell, care se înavuțiseră și se căsătoriseră,
clădindu-și locuințe.' Socrul lui se oferise să-i cumpere un loc de casă
cu fața spre rîu, și așa ceva începuse să însemne mult la Bidwell.
Voia să vadă femei care, ca și Clara, își dobîndiseră un soț, să vadă
cum arătau. „Am văzut destui bărbați*, gîndi el cu ciudă, în timp ce
umbla.
Toată după-amiaza cutreieră străzile acelea, trecînd de mai multe
ori prin fața caselor în care locuiau femei și bărbați. O stare de
indiferență puse stăpînire pe el. Vreme de o oră întîrzie sulb crengile
unui arbore, privind alene la niște muncitori care ridicau o casă nouă.
Cînd unul dintre ei i se adresă, Hugh se îndepărtă și o luă p'e o stradă
unde alți muncitori turnau un pavaj de ciment în fața unei case albia
terminate.
Hugh se tot uita pe furiș, căutînd să zărească femei, darnic de a le
vedea fețele. „Cu ce s-or fi ocupînd ? Aș vrea să aflu", păreau să spună
gîndurile lui.
în timp ce Hugh se plimba încetișor, mai multe femei ieșiră din
casele tor și trecură pe lingă el. Alte femei treceau în trăsuri. Erau bine
îmbrăcate și păreau sigure pe ele. „Cu mine totul e în regulă. Cu mine
totul e aranjat și statornicit*, păreau să spună. Toate străzile pe care le
cutreieră păreau să vorbească de lucruri aranjate și statornicite. Casele
parcă îngînau și ele aceeași poveste. „Sînt o casă. Eu nu-s construită
înainte ca lucrurile să se fi aranjat și statornicit. Vorbesc serios*, grăiau
ele.
Hugh se simți foarte obosit. Spre sfîrșitul dup’ă-amiezii, o
femeiușcă cu ochii vii — fără îndoială trebuie să fi fost una dintre
invitatele la ospățul său de nuntă — îl opri.
— Plănuiți să cumpărați, ori să construiți o casă în cartierul
nostru, domnule McVey ? îl întrebă.
El clătină din cap.
— Am venit doar în recunoaștere, îi spuse și se depărtă cu pași
grăbiți.
Mînia luă locul îndoielii în sufletul lui. Femeile pe care le vedea pe
străzi ori în pragul caselor erau la fel cu femeia lui, Clara. Se măritaseră
cu bărbați „nu mai breji decît mine*, își spuse el, încumetîndu-se.
Se măritaseră și se întîmplase ceva cu ele. Se statornicise ceva.
Trăiau pe străzi și în case. Căsătoriile lor fuseseră căsătorii adevărate și
avea și el dreptul la o căsătorie adevărată. Asta nu însemna să ceri prea
mult de la viață.
„Clara are și ea dreptul la așa ceva, gîndi el și închipuirea lui
începu să idealizeze căsătoria. Văd pretutindeni femei îngrijite, bine
îmbrăcate, chipeșe, la fel cu Clara. Ce fericite sînt!"
„Cu toate acestea, și ele s-au înfoiat, reflectă el. Și cu ele s-a
petrecut ceea ce s-a petrecut cu păsăruica pe care am văzut-o urmărită
prin tufiș. Au fost urmărite și s-au prefăcut că fug. S-a desfășurat o luptă
care n-a fost luptă, totuși și ele s-au zburlit și s-au înfoiat.“
Cînd aceste gînduri ajunseră să-1 împingă pînă aproape în pragul
disperării, Hugh părăsi străzile cu case urî te, țipătoare, proaspăt vopsite
și mobilate, și porni spre centru. Cîțiva oameni, care după terminarea
zilei de muncă se îndreptau spre casă, îl interpelară.
— Sper că vă gîndiți să cumpărați ori să construiți o casă în
cartierul nostru, îi spuneau ei, bucuroși.
începu să plouă și se lăsă întunericul, dar Hugh nu se înapoie acasă
la Clara. I se părea că nu mai poate petrece încă o noapte în casă cu ea,
mereu treaz, ascultînd mici zgomote ale nopții, așteptînd... să-i vină
inima la loc. Nu putea să mai șadă încă o seară sub lumina lămpii,
prefăcîndu-se că citește. Nu putea să urce iar, seara, împreună cu Clara,
ca apoi să se depărteze de ea cu un „noapte bună* rostit cu indiferență,
din capul scării.
Hugh o luă pe Medina Road, pînă ajunse în preajma fermei, apoi o
apucă îndărăt și ieși pe un cîmp. Era un loc mocirlos, unde apa îi intră în
pantofi, și după ce-1 traversă, ajunse la un cîmp năpădit de viță
sălbatică, încîlcită. Noaptea se făcuse atît de întunecată, încît nu vedea
nici la doi pași, iar peste sufletul său domnea bezna. Ore întregi rătăci
orbește, dar nu-i veni în minte că pe cînd aștepta, urînd așteptarea, Clara
nu făcea nici dînsa altceva ; că și pentru ea orele erau ore de încercare și
de nesiguranță. în gîndul lui, calea Clarei era simplă și lesnicioasă. Ea
era o ființă albă și pură... care aștepta... anume ce ? să-i vină lui inima la
loc, spre a săvîrși un atac asupra candorii și purității ei.
Acesta era unicul răspuns la întrebarea pe care Hugh o tot frămînta
în sine. Distrugerea a ceea ce este candid și pur se dovedea o necesitate
a vieții. Era unul dintre acele lucruri pe care bărbații trebuie să-1
săvîrșească, pentru ca viața să-și poată urma cursul. în ceea ce le
privește pe femei, ele trebuie să fie candide și pure... și să aștepte.
Făcîndu-și amarnice remușcări, Hugh sfîrși prin a se înapoia la
fermă. Ud și abia trăgîndu-și picioarele, părăsi Medina Road, dar găsi
casa întunecată și pustie parcă.
Atunci se găsi într-o situație nouă și încurcată. După ce trecu pragul
casei, simți că soția lui, Clara, era totuși acolo.
în ziua aceea nu-1 condusese cu șareta la atelier dimineața și nici
nu venise să-1 ia la ora prînzului, pentru că nu voia să se uite la el la
lumina zilei, nu voia să-i vadă iarăși privirea perplexă și speriată. îl voia
singur în întuneric și așteptase venirea întunericului. Acum era beznă în
casă și îl aștepta.
Cît de simplu era ! Hugh intră în hol, împleticindu-se prin
întuneric, și dibui cuierul, fixat pe peretele de lîngă scara ce urca sus, la
camerele lor de culcare. Ceea ce dînsul ar fi numit, fără doar și poate,
bărbăția lui se evaporase și din nou nu nutrea altă speranță decît să
poată scăpa de prezența simțită în preajmă, să se strecoare sus, în pat la
el, să stea treaz, ascultînd zgomotele, așteptînd cu înfrigurare ivirea
zorilor. Dar după ce-și atîrnă pălăria leoarcă de unul dintre cîrligele
cuierului și dibui cu piciorul prin beznă prima treaptă a scării, o voce îl
strigă.
— Vino încoace, Hugh, spuse Clara încet, însă ferm ; și ca un băiat
surprins asupra unui fapt neîngăduit, el se îndreptă spre ea. Am fost
niște nătărăi, Hugh, îi auzi glasul șoptind domol.
Hugh se îndreptă spre scaunul pe care ședea Clara în dreptul
ferestrei. Din partea lui nu fu nici o opunere și nici o încercare de a
scăpa de îmbrățișările ce aveau să urmeze. Rămase mut o clipă și-i zări
chipul alb acolo pe scaun lîngă el. I se părea că era încă foarte departe,
dar că se apropia iute de el, ca o pasăre în zbor... ridicîndu-se spre
dînsul. Mîna femeii se înălță încet și se așeză în mîna lui. I se păru
nespus de mare. Nu era moale, ci puternică și fermă. După ce mîna ei
poposi o clipă în a lui, dînsa se ridică. Apoi mîna ei se desprinse dintr-a
lui și-i atinse, îi mîngîie haina udă, părul ud, obrajii. „Carnea mea
trebuie să fie albă și rece", gîndi el, și apoi nu mai gîndi nimic.
îl stăpînea bucuria, o bucurie care țîșnea din adîncurile trupului său,
precum Clara se ridicase spre el de pe scaunul ei. De zile întregi, de
săptămîni, se tot gîndise la problema lui ca la o problemă de talia unui
bărbat, și înfrîngerea lui fusese o înfrîngere de bărbat.
Acum nu mai era nici o înfrîngere, nici o problemă, nici o izbîndă.
El nu mai exista în sineși. Se născuse ceva nou înlăuntrul său, ori
altceva, care zăcuse întotdeauna în el, se trezise la viață. Nu mai încăpea
stinghereală. Nu mai încăpea frică. Era ceva tot așa de iute și de sigur ca
zborul bărbătușului prin crengile copacilor, în urmărirea a ceva ușor și
nezăbavnic dinlăuntru! său ; ceva care putea zbura prin lumină și prin
întuneric, dar care nu zbura prea iute, ceva de care nu avea nevoie să se
teamă, care nu cerea înțelegere, dar pe care îl putea pricepe, precum
pricepi nevoia de a respira cînd ești într-un loc închis.
Cu un rîs la fel de dulce și de sigur ca și rîsul ei, Hugh o luă pe
Clara în brațe. Cîteva clipe mai tîrziu, urcară sus, și Hugh se poticni de
două ori de trepte. Asta n-avea importanță. Trupul său deșirat și stîngaci
nu mai ținea de el. Putea să se poticnească și să cadă de nenumărate ori,
căci lucrul cel nou pe care îl descoperise, lucrul acela dinlăun- trul lui,
care răspundea celui dinlăuntrul scoicii — și scoica era Clara, nevasta
lui — lucrul acela nu se poticnea. El zbura ca o pasăre din beznă către
lumină. în clipa aceea credea că zborul vertiginos al vieții, care începuse
atunci, ya continua la nesfîrșit.
cartea a șasea
capitolul X XI
Era o noapte de vară la Ohio, și griul, pe netezile și întinsele
ogoare ce se prelungeau de la marginile Bidwellului către miazănoapte,
era numai bun de secerat. între lanurile de grîu se aflau cîmpurile de
porumb și de varză. în porumbiști, stru- jenii verzi se ridicau aidoma
unor copăcei. Făcînd față ogoarelor, se întindeau șoselele albe, cîndva
tăcute, liniștite și pustii peste noapte, iar adeseori și multe ceasuri de-a
rîndul în timpul zilei, liniștea nopții fiind întreruptă doar, la lungi
intervale, de tropotul cailor grăbind spre casă, iar tăcerea zilelor de
scîrțîitul carelor. De-a lungul șoselelor, în serile de vară, se plimba cîte
un tînăr argat în cabrioleta lui pentru care chel- tuise leafa lui de-o vară
întreagă, de-o lungă vară de trudă și nădușeală pe ogoarele
înfierbîntate. Copitele calului tropoteau în ritm domol pe șleaul
șoselelor. Iubita sta lîngă el, și omul nu se grăbea nicicum. Toată ziua
lucrase la seceriș și mîine-n zori avea s-o ia de la cap. Dar ce-are a face
! Pentru el noaptea avea să țină pînă ce cocoșii de prin curțile fermelor
risipite se vor fi pornit să vestească zorile. Uitase de cal și nu-i păsa
încotro o apuca. Toate drumurile duceau către fericire.
De o parte și de alta a lungilor șosele se desfășura o nesfîrșită
procesiune de ogoare, întretăiată ici și colo de cîte un petic de pădurice,
unde umbrele copacilor răsfrînte pe șosele năzăreau pete de cerneală
întunecoasă. Prin iarba înaltă și uscată pe la colțuri de garduri se-
auzeau gîngănii în fel de fel de graiuri ; prin cîmpurile de varză crudă
alergau iepuri, țîșnind ca niște umbre în lumina lunii. Dar ce frumoase
erau și cîmpurile acestea de varză !
Cine oare a scris ori a cîntat frumusețile porumbiștilor din Illinois,
Indiana, lowa sau ale întinselor cîmpuri de varză din Ohio ? în
cîmpurile de varză largile foi dinafară cad pentru a crea un fundal
gingașelor, schimbătoarelor culori ale pămîn- turilor. Foile-s ele însele
doldora de culori țipătoare. Și pe măsură ce anotimpul înaintează, trec
de la verdele deschis la cel dens, și se ivesc și pier mii de nuanțe de
purpuriu, de albastru și de roșu.
De o parte și de alta a șoselelor din Ohio dormeau învăluite în
tăcere cîmpurile de varză. încă nu începuseră a fi bătute șoselele de
automobile, sclipitoarele lor lumini — frumoase și ele privite de cel ce
calcă, în nopți de vară, drumul acesta pe jos — încă nu făcuseră din
șosele niște prelungiri ale orașelor. Akron, orașul teribil, nu se apucase
încă să-și rostogolească nenumăratele-i milioane de cercuri de cauciuc,
fiecare cerc umplut cu tainul său din aerul lui Dumnezeu ; un aer
comprimat și întemnițat, în cele din urmă, așijderi muncitorilor agricoli
care au plecat la oraș. Detroit și Toledo nu porniseră încă să scoată sute
de mii de automobile, ca să tulbure cu zdrăngă- nitul și duduiturile lor
liniștea nopților pe drumurile de țară. Willys nu era încă altceva decît
un mecanic într-un orășel din Indiana, iar Ford mai lucra într-un atelier
de reparat biciclete din Detroit.
Era o noapte de vară la țară, în Ohio, și pe boltă strălucea luna.
Calul unui medic rural înainta încetinel de-a lungul drumurilor.
Molcom și-n răstimpuri răsunau, șovăielnici, pașii celor ce mergeau pe
jos. Un muncitor cu ziua, al cărui cal șchiopăta, se îndrepta spre oraș.
Un reparator de umbrele, pe care-1 apucase noaptea pe drum, zorea
către luminile orașului ce se vedeau în depărtare. La Bidwell, locul ce
fusese altădată, în alte nopți de vară, un oraș adormit, tulburat numai de
tăifă- suiala culegătorilor de fructe de pădure, se desfășura acum o
activitate trepidantă.
Prefacerile și ceea ce oamenii numesc dezvoltare pluteau în aer. Se
prea poate că, în felul ei, era iminentă revoluția tăcută, adevărata
revoluție care se produce o dată cu dezvoltarea orașelor. Și în acea
liniștită noapte de vară, în agitatul și forfotitorul Bidwell, se întîmplă
ceva ce uimi oamenii. Se petrecu ceva, și apoi, după cîteva minute, se
petrecu din nou. Lumea clătina din cap, ziarele scoaseră ediții speciale,
marele roi de oameni se neliniști, sub acoperișul nevăzut al orășelului
— care brusc devenise o metropolă — semințele conștiinței de sine se
văzură împlîntate în pămînt virgin, în pămînt american.
Dar mai înainte de toate acestea, totuși, se întîmplase altceva.
Primul automobil goni pe străzile din Bidwell și țîșni pe șoselele
luminate de lună. Automobilul era condus de Tom Buttersworth și într-
însul ședea fata lui, Clara, cu bărbatul ei, Hugh McVey. înainte cu o
săptămînă, Tom adusese automobilul de la Cleveland și mecanicul care
călătorise cu el îl învățase să conducă. Acum conducea singur și plin de
curaj. Seara devreme se dusese la fermă să-și ia fiica și ginerele la
prima lor plimbare cu mașina. Hugh ședea lîngă el în față, și după ce
porniseră și ajunseseră afară din oraș, Tom se întoarse spre el :
— Ia te uită acum cum îi dau bătaie, zise el nu fără mîn- drie,
folosind pentru întîia oară jargonul mecanicului din Cleveland.
în vreme ce Tom își azvîrlea tumultuos automobilul pe șosea,
Clara sta singură pe bancheta din spate, rece și indiferentă față de noua
achiziție a tatălui ei. Se măritase de trei ani și simțea că încă nu-1
cunoaște pe bărbatul cu care se luase. Mereu povestea fusese aceeași;
clipe de lumină și apoi iarăși beznă. O nouă mașină capabilă să se
deplaseze pe șosele, cu viteză uimitor de mărită, putea într-adevăr să
schimbe întreaga față a lumii, cum pretindea tatăl ei, dar anumite fapte
ale vieții ei nu le putea schimba. „Nu sînt eu bună de soție, ori este
cumva Hugh imposibil ca bărbat ?“. se întreba ea, poate pentru a mia
oară, în vreme ce mașina, ajungînd într-o porțiune de șosea dreaptă și
netedă ca-n palmă, părea că sare și planează prin aer ca o pasăre. „în
orice caz, mi-am luat un soț și totuși nu am un soț, am fost în brațele
unui bărbat, dar nu am un iubit, am prins viața în mîini, dar viața mi-a
scăpat printre degete."
Ca și tatăl ei, Hugh i se părea Clarei absorbit numai de lucrurile
dinafara lui, numai de învelișul exterior al vieții. Semăna și totuși nu
semăna <cu tatăl ei. O buimăcea. Era în omul acesta ceva ce dînsa se
străduia să deslușească și nu putea desluși. „Vina trebuie să fie a mea,
își da răspuns. Ei e fără cusur, dar ce se întîmplă cu mine ?“
După noaptea în care dînsul fugise din patul nupțial, Clara crezuse
de mai multe ori că minunea se întîmplase. Se și întîm- pla, uneori. în
noaptea aceea în care venise la ea de afară, din ploaie, se întîmplase.
Exista un zid pe care o lovitură îl puteâ sfărîma, și ea ridicase mîna, să
dea acea lovitură. Zidul fusese sfărîmat, dar apoi se înălțase la loc de la
sine. Chiar pe cînd se afla noaptea în brațele soțului ei, în întunericul
dormitorului zidul se înălță de la sine.
în astfel de nopți, deasupra fermei, se cobora o tăcere grea, iar ea și
Hugh, așa cum își făcuseră obicei de cînd se aflau laolaltă, rămîneau
muți. Prin întuneric își ridica atunci mîna, să atingă fața și părul
bărbatului ei. El sta nemișcat, iar ea avea impresia unei mari puteri
care-1 reține, care o reține. O atmosferă de luptă încrîncenată umplea
odaia. Plutea în aerul încărcat.
Cînd veneau cuvintele, ele nu izbuteau să rupă tăcerea. Zidul
rămînea în picioare.
Cuvintele care veneau erau cuvinte goale, fără noimă. Deodată,
Hugh se pornea pe vorbă. Vorbea de munca lui la atelier și de progresul
lui către rezolvarea vreunei spinoase probleme de mecanică. Dacă se
întîmpla să fie seară cînd limbile începeau a li se dezgheța, cei doi
părăseau casa luminată unde șezuseră împreună, fiecare simțind că
întunericul va înlesni strădania ce-o făceau și unul și celălalt de a
dărîma zidul dintre ei. O porneau de-a lungul unei alei, dincolo de
grajduri și de micul pod de lemn peste pîriul care curgea prin ogradă.
Hugh n-ar fi vrut să vorbească despre munca lui de la atelier, dar nu se
simțea în stare să afle cuvinte pentru o conversație de altă natură.
Ajungeau în dreptul unui gard unde aleea cotea și de unde puteau privi
în vale pînă-n oraș. Hugh nu se uita la Clara, ci își ațintea privirea
devale, și vorbele lui, privind greutățile mecanice care-i stăpîniseră
mintea toată ziua, se revărsau .fără încetare. Cînd, mai tîrziu, amîndoi
se îndreptau spre casă, el se simțea nițel ușurat. „Am rostit cuvinte. Tot
am izbutit ceva“, gîndea.
Și acum, după cei trei ani de căsătorie, Clara ședea în automobil cu
tatăl și cu soțul ei și laolaltă cu dînșii gonea prin noaptea de vară.
Mașina o luă pe șoseaua care cobora dealul de la ferma Buttersworth,
prin cartierele de vile, ajun- gînd în oraș și apoi ieșind dintr-însul de-a
lungul șoselelor drepte și netede către bogatul, întinsul ținut dinspre
nord. Dădură ocol orașului, așa cum un lup flămînd s-ar fi putut roti,
tăcut și iute, în jurul focului de tabără al unui vînător. Clarei, mașina i
se părea ca un lup, îndrăzneț și viclean, dar totuși înfricoșat. Rîtul ei
mare sfredelea aerul tulburat al șoselelor liniștite, speriind caii, sfîșiind
pînzele tăcerii cu duduitul ei stăruitor, înnăbușind țiuitul insectelor.
Luminile farurilor de asemeni tulburau tihna somnoroșilor nopții. Ele
sclipeau prin grădini, unde orătăniile dormeau pe crengile de jos ale
copacilor, se jucau pe pereții grajdurilor, alungau vitele pe cîmpuri,
galopînd în beznă, și speriau îngrozitor sălbăticiunile, veverițele roșii,
ca și pe cele tărcate, care în Ohio trăiesc prin hățișurile gardurilor vii la
marginea drumurilor. Clara ura mașina, ba începu să urască toate
mașinile. Gîndul la mașinării și la fabricarea mașinilor stătuse, hotărî ea
în sineși, Ia temelia incapacității soțului ei de a vorbi cu dînsa. Revolta
împotriva întregului entuziasm pentru mecanică al generației sale
începu să pună stăpînire pe ea.
Și pe cînd ea ședea în automobil, un alt și mult mai teribil fel de
revoltă împotriva mașinii lua naștere la Bidwell. De fapt, începuse mai
înainte ca Tom și noul său automobil să fi părăsit ferma Buttersworth,
mai înainte ca luna nopții de vară să răsară, mai înainte ca mantia
cenușie a nopții să se fi așternut peste umerii dealurilor dinspre
miazăzi.
Jim Gibson, șelarul ziler care lucra în atelierul lui Wainsworth, își
ieșise din fire în noaptea aceea. Omul tocmai cîș- tigase o mare victorie
asupra patronului său și tare mai avea chef să se cinstească. De cîteva
zile tot vorbise prin cîrciumi și prin localuri despre anticipata lui
biruință și iată că acum ceea ce spusese el se adeverea aievea. După ce
cinase la gazda lui, intrase într-o cîrciumă și ciupise un păhărel. Apoi
trecuse prin alte cîrciumi și golise alte pahare, după care se semețise
de-a lungul străzilor pînă la ușa atelierului. Cu toate că, de felul său,
Jim era un soi de lăudăros spiritual, nu-i lipsea energia, și atelierul
patronului său avea de lucru din plin, ceea ce cerea pricepere. Vreme
de-o săptămînă atît el, cît și Joe se înapoiaseră la mesele lor din atelier
în fiecare seară. Jim voia să vină, deoarece o anumită înrîurire hotărî-
toare dinlăuntrul său îl făcea să țină la gîndul de a nu lăsa treaba pe
tînjeală, iar Joe nu lipsea, pentru că Jim îl silea să vină.
în seara aceea, multe lucruri se aflau în fierbere în sîrgui- torul,
aglomeratul oraș. Sistemul de control al muncii în acord, introdus de
Ed Hali, contramaistrul, în fabrica de mașini de recoltat porumbul,
provocase prima grevă industrială de la Bidwell. Muncitorii,
nemulțumiți, nu erau organizați și greva era sortită eșecului, dar ea
răscolise profund orașul, într-o zi, trecuse de-atunci săptămînă, cu totul
pe neașteptate, vreo cincizeci sau șaizeci de oameni hotărîseră să pără-
sească lucrul. „Nu muncim pentru un individ ca Ed Hali, declaraseră ei.
Stabilește un plafon de prețuri și apoi, după ce ne-am scos sufletul să
obținem o plată zilnică mai de Doamne- ajută, reduce tariful." Părăsind
atelierul, oamenii se îndreptaseră buluc spre strada principală și doi sau
trei dintre ei, dovedind o cu totul neașteptată elocință, începură să țină
cu- vîntări pe la colțuri de stradă. A doua zi greva se întinse și timp de
cîteva zile atelierul rămase închis. Atunci un organizator sindical sosi
din Cleveland, și în ziua venirii lui circulă zvonul că vor fi aduși
spărgători de grevă.
în aceeași seară a multor întîmplări, încă un element apăru în viața
și așa destul de tulburată a obștei. La întretăierea străzii mari cu
McKinley Street, și tocmai dincolo de locul unde trei clădiri vechi erau
în curs de a fi dărîmate, spre a face loc unui nou hotel, se ivi un om
care se cățără pe o ladă și atacă nu sistemul plății în acord la fabrica de
mașini de recoltat porumbul, ci întregul sistem ce durase și statornicise
fabrici în care salariile muncitorilor puteau fi stabilite după bunul-plac
sau după nevoile unui om ori ale unui grup de oameni. Pe cînd insul
acela le vorbea de pe ladă, muncitorii din mulțime, care erau americani
din naștere, începură să clatine din cap. Ei se dădură la o parte și,
strînși în grupuri, discutară cuvintele străinului.
— Uite ce e, spuse un muncitor bătrînei și mic de stat smulgîndu-și
nervos mustățile brumării, eu fac grevă și sînt pentru ca să nu ne lăsăm
pînă ce Steve Hunter și Tom Buttersworth nu-1 dau afară pe Ed Hali,
dar mie vorbăria asta nu mi-i pe plac. Să vă spun eu ce face omul ăsta.
El atacă guvernul nostru, asta face.
Muncitorii se risipiră pe la casele lor, bombănind. Guvernul era
pentru ei un lucru sfînt și nici prin gînd nu le trecea să admită ca
cererile lor pentru îmbunătățirea tarifului de salarizare să fie amestecate
cu vorbăria unor anarhiști și socialiști. Mulți dintre lucrătorii din
Bidwell erau fiii sau nepoții pionierilor care defrișaseră ținutul unde
acuma orășelele creșteau, se transformau în mari orașe. Ei ori părinții
lor luptaseră în marele Război Civil. Pe vremea copilăriei lor
respiraseră o dată cu aerul orașelor acelora un sentiment de venerație
pentru guvern. Oamenii mari despre care vorbeau manualele școlare
avuseseră cu toții legături mai mult sau mai puțin strînse cu guvernul.
în Ohio trăiseră Garfield, Sherman, McPherson ^luptătorul și alții. Din
Illinois veniseră Lincoln și Grant. într-o anumită perioadă, parcă din
insuși solul regiunii de mijloc a Americii țîșneau oameni mari, așa cum
astăzi țîșnesc benzina și petrolul. Guvernul își găsea justificarea chiar
în oamenii pe care îi scotea la iveală.
Și acum iată că veniseră printre ei oameni care nu aveau nici un
pic de respect pentru guvern. Ceea ce un orator cutezase să spună
pentru prima oară în gura mare pe străzile din Bidwell fusese ventilat
de mai înainte în ateliere. Acei noi-veniți, acei străini pripășiți din
numeroase țări, aduseseră cu ei doctrine ciudate. începuseră să lege
cunoștință cu muncitorii americani. „Da, spuneau, ați avut oameni mari
aici; sigur că ați avut; dar acum sînteți pe cale de-a avea un nou fel de
oameni mari. Acești oameni noi nu-s născuți din popor. Sînt pe cale de
a se naște din capital. Ce e un om mare ? E un om care are puterea.
Asta-i un fapt, nu-i așa ? Ei bine, voi, băștinașii, trebuie să înțelegeți că
în zilele noastre puterea e legată de stăpînirea banilor. Cine-s oamenii
de frunte ai acestui oraș ? Vreun avocat sau vreun politician în stare să
țină un discurs frumos ? Nu, ci oamenii care-s proprietarii fabricilor
unde voi sînteți siliți să munciți. Steve Hunter și Tom Buttersworth ai
voștri-s oamenii mari din acest oraș/
Socialistul care venise să vorbească pe străzile din Bidwell era un
suedez, și nevasta lui era cu el. în timp ce vorbea, nevasta lui arăta
grafice pe o tablă neagră. Vechea poveste a șiretlicului prin care
cetățenii orașului își pierduseră banii în societatea de mașini de răsădit
fu reînviată și spusă iarăși. Suedezul, un bărbat solid, cu pumnii grei,
vorbea despre cetățenii proeminenți ai orașului ca despre niște hoți
care, folosind un vicleșug, își jefuiseră semenii. Cînd, cocoțat pe ladă
lîngă nevastă-sa și ridicîndu-și pumnii, începu să strige cît îl ținea gura,
și pe șleau, fraze veștejind clasa capitalistă,
1
James Birdseye McPherson (1828—1864), general american, a căzut în Războiul Civil în bătălia
de la Atlanta. oamenii
care dintîi plecaseră suparăți să înapoiară să-1
asculte. Vorbitorul se înfățișa ca un muncitor aidoma lor, spre de-
osebire de membrii organizației religioase a Armatei Salvării , care XXXVI

XXXVI Organizație religioasă și filantropică care activează în Anglia și S.U.A., urmărind

atenuarea contradicțiilor de clasă ; din punctul de vedere al alcătuirii ea imită structura armatei, fiind
împărțită în unități și subunități încadrate cu ofițeri și generali.
uneori predicau pe străzi, el nu cerea bani.
—Sînt un muncitor ca și voi! striga el. Soția și cu mine muncim
pînă ce punem deoparte cîteva părăluțe. Atunci venim într-un oraș ca
acesta și începem lupta împotriva capitalului, pînă ce sîntem dați peste
cap. De ani de zile luptăm și vom duce lupta mai departe, atîta vreme
cît vom trăi.
în timp ce^și rostea frazele, răcnind, oratorul ridica pumnii, ca și
cum ar fi fost gata să lovească, și mai-mai că semăna cu unii dintre
strămoșii săi, normanzii, care în vremuri străvechi navigaseră hăt-
departe pe mări necunoscute, în căutarea luptei pe care o îndrăgeau.
Locuitorii din Bidwell începură să-1 respecte. „La urma urmei, omul
vorbește cu socoteală și cu bun-simț, declarau ei, dînd din cap. Poate că
Ed Hali nu e mai rău decît oricare altul. Ceea ce trebuie să facem e să
nimicim sistemul. Asta-i situația. într-o bună zi va trebui să nimicim
sistemul.“
Jim Gibson ajunse la ușa atelierului la ora șapte și jumătate. Cîțiva
oameni stăteau pe trotuar și el se opri locului și rămase așa în fața lor,
cu intenția de a povesti din nou biruința repurtată asupra patronului.
înlăuntrui atelierului Joe se și aplecase asupra mesei de lucru și-i da
bătaie. Oamenii de pe trotuar, dintre care doi erau greviști de la fabrica
de mașini de recoltat porumbul, se plîngeau amarnic de greutatea de a-
și întreține familiile, iar un al treilea, un bărbat cu o mustață mare
neagră, care trăgea din pipă, începu să repete unele lozinci privind
industrializarea și lupta de clasă, pe care le prinsese de la oratoriii
socialist. Jim ascultă cîteva clipe, și apoi, întorcîndu-se, își duse
policarul la buci și își flutură degetele.
— Măi să fie, îi zeflemisi el, ce tot îndrugați voi, oameni buni ?
Vreți să formați un sindicat ori să intrați în partidul socialist ? Ce tot
îndrugați ? Un sindicat sau un partid nu pot fi de nici un folos unui om
care nu e în stare să se apere singur.
Șelarul fanfaron și pe jumătate afumat se opri în dreptul ușii larg
deschise a atelierului și povesti încă o dată și amănunțit biruința lui
asupra patronului. Apoi îi veni alt gînd și le istorisi despre cei o mie
două sute de dolari pe care Joe îi pierduse cu acțiunile societății create
pentru fabricarea mașinilor de răsădit.
— Dînsul și-a pierdut banii, iar voi, oameni buni, o să ieșiți bătuți
măr din lupta asta, își dădu el cu părerea. Sîn- teți pe de-a-ntregul
greșiți, oameni buni, dacă vă gîndiți să formați sindicate sau să vă
înscrieți în partidul socialist. Singurul lucru important e ceea ce omul
poate să facă singur. Caracterele — unicul lucru important — da,
domnilor, caracterul îl face pe om ceea ce este.
Jim se izbi cu pumnii în piept și-și roti privirea împrejur.
—Ia uitați-vă la mine, vorbi el. Eram un bețiv și un nenorocit cînd
am venit în orașul ăsta ; un bețiv, asta am fost și asta sînt. Am venit aici
în atelierul ăsta să lucrez, și acum, dacă vreți să știți, n-aveți decît să
întrebați pe oricine în orașul ăsta cine e șeful aici. Socialistul spune că
banii sînt puterea. Ei bine, e aici înăuntru un om care are bani, dar
puteți pune rămășag că puterea e a mea.
Bătîndu-se cu palmele pe genunchi, Jim rîse din toată inima. Cu o
săptămînă înainte, un comis-voiajor venise la atelier ca să vîndă
harnașamente făcute de mașină. Joe îl dase pe comis-voiajor afară, iar
Jim îl chemase înapoi. Dăduse o comandă pentru optsprezece garnituri
de hamuri și-1 convinsese pe Joe să semneze comanda. Hamurile
sosiseră în după-amiaza aceea și stăteau acum atîrnate în atelier.
— Stau atîrnate acum în atelier, strigă Jim. Ia mergeți de vă
uitați!
Biruitor, Jim .se plimba în sus și în jos prin fața oamenilor de pe
trotuar, și vocea lui ajungea pînă în atelier, unde Joe 'încălecat pe calul
lui de șelar, sub o lampă care se balansa, muncea de zor.
—V-o spun eu, singurul lucru care contează e caracterul, proclama
vocea lui tunătoare. Vedeți că sînt un simplu muncitor ca și voi, oameni
buni, dar eu unul nu mă înscriu nici în sindicat, nici în partidul
socialist. îmi fac singur dreptate. Patronul meu, Joe, e un nătărău bătrîn
și sentimental, asta e. Toată viața a lucrat hamuri cu mîna și crede că
numai așa pot face. Zice că se mîndrește cu munca lui, așa zice. Jim
rîse din nou. Știți ce a făcut acum cîteva zile, cînd comis- voiajorul
ieșise din atelier și după ce l-am convins să semneze comanda aceea ?
întrebă el. A plîns, asta a făcut. Zău așa — stătea și plîngea.
Din nou Jim rîse, dar muncitorii de pe trotuar nu-i împărtășiră
veselia. Ducîndu-se la unul dintre ei, acela care-și manifestase intenția
de a se înscrie în sindicat, Jim începu să-1 batjocorească.
— Crezi că-1 poți da gata pe Ed Hali cînd Steve Hunter și Tom
Buttersworth îl sprijină de la spate, așa-i ? îl întrebă tăios. Ei bine, ți-o
spun eu — nu poți. Toate sindicatele din lume nu-ți pot fi de folos. O
să ieși bătut — și știi de ce ? De ce ? Pentru că Ed Hali e ca mine, d-
aia. Are caracter, asta are.
Ajungînd să se plictisească de propria sa lăudăroșenie și de tăcerea
auditoriului, Jim porni să intre pe ușă, dar cînd unul dintre muncitori,
un om de vreo cincizeci de ani, palid și cu mustața căruntă, rupse
vorba, el se opri să asculte.
—Ești un slugoi și un lingău, asta ești, spuse omul cel palid, cu
vocea vibrînd de mînie.
Jim se repezi prin mulțimea de oameni și-1 trînti pe vorbitor de
trotuar, dintr-o singură lovitură de pumn. Doi dintre ceilalți muncitori
păreau gata-gata să sară în ajutorul fratelui lor căzut, dar cînd, în ciuda
amenințărilor lor, Jim rămase ferm pe poziție, oamenii șovăiră. Ei
merseră să-1 ridice în picioare pe muncitorul cel gălbejit, iar Jim intră
în atelier și închise ușa. Acolo, suindu-se pe spatele calului său, se
apucă de treabă, iar oamenii o luară din loc, scurgîn- du-se de-a lungul
trotuarului, tot amenințînd că vor face ceea ce nu făcuseră cînd se ivise
prilejul.
Jim lucra tăcut lîngă patronul lui, și noaptea începu să se lase peste
orașul tulburat. Deasupra zgomotului stîrnit de numeroasele voci care
trăncăneau afară pe stradă, se putea, auzi vocea puternică a oratorului
socialist, care o dată cu venirea serii își instalase obișnuita tribună la un
colț de stradă învecinat. Cînd afară se făcu întuneric de tot, bătrî- nul
șelar se dădu jos de pe calul lui și, mergînd la ușa din față, o deschise
încet și se uită în sus și în jos pe stradă. Apoi o închise din nou și se
îndreptă spre fundul atelierului, în mînă ținea cuțitul lui de șelar, în
formă de semilună și cu un tăiș grozav de ascuțit. Nevasta șelarului
murise în cursul anului care trecuse și de atunci încoace el nu mai dor-
mise bine în timpul nopții. Adeseori nu dormea de fel cîte o săptămînă
întreagă, ci zăcea întreaga noapte cu ochii larg deschiși, gîndind gînduri
noi, ciudate. Peste zi, cînd Jim nu era de față, petrecea uneori ceasuri
întregi ascuțindu-și cuțitul în formă de semilună pe cîte o bucată de
curea ; în ziua care a urmat incidentului cu comanda de harnașament
făcut de mașină, se dusese la un armurier și cumpărase un revolver
ieftin. în vreme ce Jim vorbea muncitorilor afară, el își ascuțise cuțitul.
Cînd Jim începu să povestească despre umilirea lui, încetă de a mai
coase hamurile rupte prinse în menghine și, sculîndu-se, luase cuțitul
pe care-1 ascunsese sub un maldăr de curele trîntite pe un banc, îl luase
să-i dezmierde — cu cîteva ultime neteziri — tăișul.
Cu mîna clește pe cuțit, Joe se îndreptă tîrîndu-și picioarele spre
locul unde Jim muncea absorbit. O liniște apăsătoare părea să fi pus
stăpînire pe atelier, și chiar afară, în stradă, toate zgomotele pieriseră
brusc. Mersul bătrînului Joe se schimbă. Cînd trecu prin spatele calului
pe care ședea Jim, fața i se învioră și începu să pășească suplu,
pisicește. Bucuria îi strălucea în ochi. De parcă ar fi fost prevenit de o
amenințare, Jim se întoarse și-și deschise gura ca să se răstească la
patronul lui, dar vorbele-i nu-și mai aflară niciodată drumul pînă la
buzele sale. Bătrînul făcu un fel de jumătate pas — jumătate săritură
dincolo de cal, și cuțitul șuieră prin aer. Izbutise ca dintr-o singură
lovitură să-i despice lui Jim Gibson capul de trup.
în atelier nu se auzea nici o șoaptă. Joe azvîrli cuțitul într-un colț
și, alergînd, trecu dincolo de calul pe care trupul lui Jim Gibson se
ținea țeapăn ! Atunci corpul mortului se prăbuși pe podea cu o
bufnitură surdă și se auzi hîrșcîitul tocurilor de gheată pe pardoseala de
lemn. Bătrînul încuie ușa și ascultă nerăbdător. Cînd se restabili liniștea
deplină, el se repezi să-și ascută cuțitul pe care-1 azvîrlise, dar nu-1
putu găsi. Luînd cuțitul lui Jim de pe bancul așezat dedesubtul lămpii
care bălăngănea, păși peste trupul neînsuflețit și se cățără pe cal, să
stingă lumina.
Vreme de un ceas Joe rămase în atelier împreună cu mortul. Cele
optsprezece garnituri de hamuri expediate de la o fabrică din Cleveland
fuseseră primite în dimineața aceea și Jim stăruise să fie despachetate și
atîrnate pe cîrlige de-a lungul pereților atelierului. Nu-i dase pace lui
Joe pînă ce nu-1 ajutase să atîrne hamurile, și acum Joe le coborî
singur. Unul cîte unul, ele fură așezate pe jos și, cu ajutorul cuțitului lui
Jim, bătrînul tăie fiecare curelușă în bucățele mici, alcătuind pe podea o
grămadă de resturi inutile care-i ajungeau pînă la brîu. După ce isprăvi
cu treaba asta, pășind aproape nepăsător peste mort, el se duse în
fundul atelierului și scoase revolverul din buzunarul unui pardesiu care
atîrna lîngă ușă.
Joe ieși din atelier pe ușa din dos și, după ce o încuie cu grijă, se
furișă de-a lungul unui drumeag pînă pe strada luminată unde oamenii
treceau în sus și în jos. Prăvălia cea mai apropiată de atelierul său era o
frizerie și pe cînd se grăbea în susul caldarîmului, doi tineri ieșiră din
frizerie și-1 apostrofară.
— Hei, strigară, crezi în hamuri fabricate de mașină în zilele
noastre, Joe Wainsworth ? Hei, ce spui ? Vinzi hamuri făcute de
mașină ?
Joe nu răspunse, dar, coborînd de pe trotuar, începu să umble prin
mijlocul drumului. Lunecă pe lîngă un grup de lucrători italieni,
vorbind repede și gesticulînd cu mîinile. Pe măsură ce înainta mai
adînc în inima orașului în plină dezvoltare, trecînd prin fața oratorului
socialist și a unui organizator sindical care tocmai vorbea unei mulțimi
de oameni la alt colț de stradă, călcătura lui deveni ușoară ca de pisică,
așa cum mai fusese cu o clipă mai înainte de a se fi repezit să-i taie
beregata lui Jim Gibson. Aglomerările de oameni îl înspăimîntau. Se
vedea prins de o mulțime și spînzurat de un felinar. Vocea oratorului
socialist se ridică deasupra murmurului vocilor din stradă.
— Trebuie să luăm puterea în mîinile noastre. Trebuie să ducem
mai departe lupta noastră pentru putere, perora suedezul.
Șelarul o luă după un colț pe o stradă liniștită, pe cînd mîna lui
mîngîia duios revolverul din buzunarul hainei. Avea de gînd să se
sinucidă, dar nu voia să moară în aceeași cameră cu Jim Gibson. Fusese
în felul său un om foarte sensibil și singura-i teamă era ca nu cumva
mîini brutale să se abată asupra sa înainte de a fi apucat să isprăvească
tot ceea ce avea de făcut în seara aceea. Era cu desăvîrșire convins că,
dacă nevasta ar fi trăit, dînsa ar fi înțeles cele întîmplate. înțelesese
totdeauna tot ce făcea ori spunea el. își aducea aminte de vremea cînd o
curta. Nevasta lui fusese o fată de la țară și, duminicile, după ce se
căsătoriseră, se duceau să petreacă ziua împreună în pădure. Mai apoi,
cînd își adusese soția la Bidwell, nu părăsiră acest obicei. Unul dintre
clienții lui, un fermier înstărit, locuia la cinci mile de oraș, către nord,
și pe pămînturile fermei lui era o pădurice de fag. Aproape în fiecare
duminică, ani la rînd, Joe lua un cal cu chirie și-și ducea nevasta acolo.
După ce prîn- zeau la fermă, el și fermierul stăteau la taifas preț de un
ceas, în timp ce femeile spălau vasele, și apoi șelarul își lua nevasta și
se duceau în pădurea de fagi. Nu creșteau spini sau mărăcini sub
crengile împrăștiate ale arborilor și, după ce amîndoi rămîneau tăcuți
cîtva timp, sute de veverițe roșii și tărcate veneau să sporovăiască și să
li se joace împrejur. Joe aducea nuci în buzunar și le arunca prin
preajmă. Micile animale tremurînde se apropiau, și apoi, cu plesnete
din coadă, o zbugheau. într-o zi, un băiat de la o fermă învecinată veni
în pădure și împușcă o veveriță de-acelea. Faptul se petrecu tocmai
cînd Joe și nevasta lui veneau de la fermă, și Joe văzu veverița rănită
agățată de creanga unui copac și apoi prăbușindu-se de acolo. Zăcea la
picioarele lui, și nevestei îi veni rău și se sprijini de el, să nu cadă. Joe
nu spuse nimic, dar se uită țintă la făptura aceea căzută la pămînt, care
zvîcnea de durere. După ce veverița rămase nemișcată, băiatul veni și o
ridică. Joe tot nu spuse nimic. Luîndu-și nevasta de braț, se duseră la
locul unde obișnuiau ei să șadă,«și el băgă mîna în buzunar, să scoată
nucile și să le împrăștie pe pămînt. Băiatul, care simțea reproșul din
ochii bărbatului și femeii, plecase din pădure. Deodată, Joe începu să
plîngă. îi era rușine și nu voia ca nevasta să-1 vadă, iar ea se făcu că
nu-1 vede.
în noaptea în care îl omorîse pe Jim, Joe se hotărî să meargă la
fermă și de acolo în pădurea de fag și să se sinucidă. Trecu grăbit de-a
lungul unui șir întreg de antrepozite și de magazii ridicate în porțiunea
nou construită a orașului și ajunse într-o stradă cu vile. Văzu un om
venind spre el și păși pe scara unui hambar. Omul se opri sub un
felinar, să-și aprindă o țigară, și șelarul îl recunoscu. Era Steve Hunter,
care-1 împinsese să investească cei o mie două sute de dolari în acțiuni
ale societății create pentru fabricarea mașinilor de răsădit, omul care
adusese timpurile noi la Bidwell, omul ale cărui gînduri fuseseră la
baza tuturor acelor inovații, ca hamurile făcute de mașină. Joe își
omorîse angajatul, Jim Gibson, cu sînge rece, dar acum o mînie nouă
puse stăpînire pe el. Ceva juca înaintea ochilor Iții, și mîinile îi
tremurau într-atîta, încît îi fu frică să nu-i cadă pe trotuar revolverul, pe
care-1 scosese din buzunar. în vreme ce-1 ridica și trăgea, revolverul îi
tremurase, dar îi veni într-aju- tor norocul. Steve Hunter căzu cu fața în
jos pe caldarîm.
Fără a se opri să ridice revolverul care-i scăpase din mînă, Joe se
năpusti pe scări în sus și ajunse într-o sală întunecoasă și goală. își
pipăi drumul de-a lungul unui perete și ajunse îndată la o altă scară,
care ducea în jos. Ea-1 scoase , într-un drumeag și, ținînd-o pe acel
drumeag, ieși la podul care trecea peste rîu pînă la șoseaua cunoscută
pe vremuri sub numele de Turner’s Pike, șoseaua pe care obișnuia să
meargă cu nevasta către fermă și către păduricea de fag.
Dar un singur lucru îl punea acum pe Joe Wainsworth
în ,încurcătură. își pierduse revolverul și nu știa cum s-o ducă la capăt
cu propria-i viață. „Trebuie s-o fac într-un fel sau în altul“, gîndi el,
cînd, în sfîrșit, după ce aproape trei ore se trudise să se ascundă prin
ogoare, pentru a evita întîlnirea cu grupurile de oameni ce mergeau pe
șosea, ajunsese în păduricea de fag. Se duse să se așeze pe un buștean
lîngă locul unde, cu nevasta lîngă el, șezuse atît de des în după-
amiezile liniștite de duminică. „O să mă odihnesc nițel și apoi o să mă
chibzui cum e de făcut, gîndi obosit, ținîndu-și capul în mîini. Nu
trebuie să adorm. Dacă oamenii dau peste mine, îmi vor face rău. îmi
vor face rău mai înainte de a găsi eu mijlocul să mă omor“, repetă el
iarăși și iarăși, ținîndu-și capul în palme și legănîndu-se ușor înainte și
înapoi.
 Automobilul condus de Tom Buttersworth se opri într-un orășel,
iar Tom coborî să-și umple buzunarele cu țigări și, cu acest prilej, să se
și bucure de uimirea și admirația localnicilor. Se simțea exaltat și
cuvintele i se rostogoleau din gură. Așa cum sforăia motorul sub
capotă, așa și lui Tom îi sforăia creierul sub creștetul încărunțit și dădea
drumul la cuvinte. Lega conversație cu toți gură-cască adunați în fața
dragstore-uri-lor și, cînd mașina pornea din nou și ieșeau afară la drum
deschis, vocea lui, pe care o ridica, pentru ca să fie auzită peste
zgomotul motorului, devenea stridentă. Și după ce atingea diapazonul
strident al noii ere, vocea turuia mai departe.
Dar nici această voce și nici mașina rapidă n-o impresionau pe
Clara. Se străduia să nu audă vocea lui taică-său și, cu ochii ațintiți
asupra pitorescului peisaj care se desfășura sub lumina lunii, încerca să
se gîndească la alte timpuri și locuri. Se gîndi la nopțile în care se
plimbase cu Kate Chan- celler pe străzile din Columbus și la acea
tăcută plimbare pe care o făcuse cu Hugh în noaptea cununiei lor.
Mintea i se duse înapoi la vremea copilăriei și-și aminti zilele lungi pe
care le petrecuse cu tatăl ei, cutreierînd călare chiar valea aceasta,
mergînd din fermă în fermă, să se tocmească și să se tîrguie în privința
prețului vițeilor și al porcilor. Pe atunci, tatăl ei nu prea deschidea gura,
dar uneori, după ce umblaseră hăt-departe și cînd în lumina plăpîndă a
serii se îndreptau spre casă, el devenea ceva mai vorbăreț. îi veni în
minte o seară din vara următoare morții maică-si, cînd dînsul o lua
deseori în călătoriile lui. Cinaseră la casa unui fermier și, cînd au ieșit
din nou la drum, răsărea luna. Ceva din stihia nopții îl stîrni pe Tom, și
vorbi despre copilăria lui în ținuturile noi și despre moșii și frații săi.
— Munceam din greu, Clara, îi spusese. Ținutul era virgin și
trebuia să desțelenim fiecare acru înainte de a-1 semăna.
Și după aceea fermierul, pornindu-se pe aduceri-aminte, îi istorisi
fel de fel de lucruri despre copilăria și adolescența lui ; îi pomenise de
zilele cînd tăia lemne singur în pădurea albă, tăcută, cînd se lăsa iarna
și cînd venea timpul de adu-
nat lemne de foc și bușteni pentru noi clădiri, de clăcile la căratul
buștenilor, la care veneau fermierii vecini, și se făceau grămezi mari
de buturugi cărora li se da foc, spre a cîștiga pămînt în vederea
culturilor. Iarna mergea la școală în sat la Bidwell și, cum încă de pe
atunci era energic și descurcăreț și ferm hotărît să-și croiască drum în
lume, așeza capcane prin pădure și pe malurile rîurilor și le controla
atît în drum spre școală, cît și la înapoiere. Primăvara trimitea pieile
animalelor prinse la Cleveland, care pe acea vreme era un orășel în
plină dezvoltare, unde se vindeau. îi istorisi despre banii pe care i-a
cîștigat și cum, în cele din urmă, a pus deoparte destui bani pentru a-și
cumpăra un cal.
Despre multe alte lucruri îi povestise Tom în noaptea aceea —
despre cum a învățat să scrie și să citească la școala din oraș, despre
clăcile la dezghiocatul porumbului și despre chermesele ținute prin
șure, și despre seara aceea în care, ducîndu-se să patineze pe rîul
înghețat, a întîlnit-o pentru întîia oară pe viitoarea lui soție. îi spusese
cu glas scăzut :
— Ne-am plăcut din prima clipă. Se ațîțase un foc pe malul
rîului și, după ce am patinat cu dînsa, ne-am dus amîndoi și ne-am
așezat, să ne încălzim. Am vrut să ne căsătorim pe loc. După ce ne-am
săturat de patinat, am petrecut-o acasă, după care nu m-am mai gîndit
la nimic altceva decît cum să ajung, să am și eu o fermă a mea și să-mi
întemeiez o gospodărie.
în vreme ce stătea în automobil, ascultînd vocea stridentă a tatălui
ei, care acum nu mai vorbea decît despre cum se fabrică mașinile și
cum se face avere, celălalt bărbat, care vorbea cu glas scăzut în bătaia
lunii, pe cînd calul înainta în trap mărunt pe drumul întunecat, era
parcă foarte departe. „Toate lucrurile pentru care merită cu adevărat să
te zbați sînt foarte departe, gîndi ea cu amărăciune. Mașinile pe care
oamenii se străduiesc din răsputeri să le construiască i-au tîrît foarte
departe de obiceiurile vechi și frumoase."
Automobilul zbura de-a lungul șoselelor, și Tom își aduse aminte
de vechea-i dorință de a avea și de a mîna cai iuți.
— Eram aproape nebun în năzuința de a avea cai iuți ! îi strigă el
ginerelui. Nu mi-am realizat-o, deoarece a fi proprietar de cai iuți
însemna o risipă, dar de slăbiciunea asta n-am scăpat
niciodată. .Voiam să pot merge repede, mai repede ca oricine.
Cuprins de un fel de extaz, apăsă pe accelerator și iuți viteza pînă
la cincizeci de mile pe oră. Aerul cald de vară, stîrnit ca un vînt
năprasnic, îi vîjîia pe la urechi.
— Ce dracu aș face cu caii de curse acum ? ! strigă el, care roib
sau care murgă ar putea să se ia la întrecere cu automobilul ăsta ?
 Lanuri galbene de grîu și cîmpuri de porumb verde, înalt acum în
adierea ușoară ce sufla șoptitor sub lumina lunii, rămîneau în urmă,
arătînd ca pătrățelele unei table de șah desenate pentru distracția
copilului vreunui uriaș. Mașina gonea, parcurgînd mile nenumărate de
terenuri agricole, tre- cînd pe străzile principale ale orășelelor, unde
oamenii ieșeau fuga de prin magazine și stăteau pe trotuare, să
privească minunea cea nouă, străbătînd mici petice de pădure adormită
— rămășițe ale marilor codri de odinioară, prin care Tom lucrase ca
flăcău — și traversînd poduri de lemn aruncate peste rîulețe în preajma
cărora creșteau pilcuri încîlcite de salcîmi înfloriți, galbeni și
înmiresmați.
Pe la unsprezece, după ce parcursese vreo nouăzeci de mile, Tom
întoarse mașina spre casă. Conducînd acum mai încet, vorbi din nou
despre victoriile tehnicii în era în care trăia.
— V-am dus vîjîind, pe tine și pe Clara, spuse el cu mîn- drie.
Să-ți spun ceva, Hugh. Steve Hunter și cu mine te-am luat de mînă și
nu te-am lăsat să bați pasul pe loc în mai multe rînduri. Trebuie să-i
recunoști lui Steve meritul că a știut să te aprecieze, și mie acela că am
mizat pe inteligența ta. Nu vreau să micșorez meritele lui Steve. Avem
fiecare meritul nostru. Tot ce vreau să spun despre mine este că am
văzut încotro suflă vîntul. Da, domnule, n-am fost chior. Am văzut
încotro suflă vîntul.
Tom opri mașina, ca să-și aprindă o țigară, și apoi porni din nou.
— Să-ți spun ceva, Hugh, zise el, n-aș spune-o nimănui care nu
face parte din familie, dar adevărul este că eu sînt acela care a pus pe
roate toate lucrurile mari în Bidwell. Orășelul e pe cale de-a deveni un
mare oraș acum, un foarte mare și important oraș. Alte orașe din acest
stat, ca Toledo, Columbus și Dayton, ar face bine să fie cu ochii în
patru. Eu sînt omul oare l-am împins întotdeauna pe Steve Hunter din
spate, l-am tot împins înainte și nu l-am slăbit pînă ce n-a izbutit să tot
meargă înainte, tot așa cum automobilul acesta merge înainte pentru că
eu stau la volan. Habar n-ai de nimic și te-aș ruga să nu vorbești mai
departe, dar sînt lucruri noi care se vor petrece la Bidwell, adăugă el.
Luna trecută, cînd am fost la Chicago, m-am întîlnit cu un om care
face cauciucuri pentru cabriolete și pentru biciclete. Mă asociez cu el
și construim o uzină de pneuri de automobil chiar aici în Bidwell.
Industria de pneuri o să fie fără doar și poate una dintre cele mai mari
din lume, și zău că nu văd nici un motiv pentru care Bidwellul n-ar
deveni cel mai mare centru de pneuri din lume. Deși mașina mergea
acum domol, vocea lui Tom deveni din nou stridentă. Sute de mii de
automobile ca ăsta vor goni pe toate șoselele din America, rosti el. Da,
domnule, așa va fi ; și, dacă nu mă înșel, Bidwellul o să fie cel mai
mare centru de pneuri din lume.
Timp îndelungat Tom conduse în tăcere, iar cînd începu să
vorbească iarăși, era schimbat. Le povesti un fapt divers întîmplat la
Bidwell, care zgudui atît pe Hugh, cît și pe Clara. Era mînios și, de n-
ar fi fost Clara în mașină, ar fi folosit cuvinte murdare.
— Tare mi-ar plăcea să-i spînzur pe toți cei ce stîrnesc tulburări
în atelierele din oraș, izbucni el. Știți despre cine vorbesc, mă gîndesc
la muncitorii care încearcă să ne facă greutăți lui Steve Hunter și mie.
Există un socialist care în fiecare seară vorbește pe străzi și agită
spiritele. Să știi, Hugh, ți-o spun eu, legile țării acesteia sînt strîmbe.
Și vreme de zece minute le vorbi despre conflictele de muncă ce
frămîntau atelierele.
— Ar face mai bine să-și bage mințile în cap, rosti, și era atît de
înfuriat, încît vocea i se ridică, devenind aproape un fel de strigăt
înnăbușit. Inventăm mașini destul de repede în zilele noastre, strigă el.
Foarte, foarte curînd, toată munca pe care o aveam de făcut o s-o
facem cu mașinile. Și ce-o să urmeze atunci ? O să-i dăm afară pe toți
muncitorii și n-au decît să facă grevă pînă le-o veni rău, asta o să
urmeze. N-au decît să pălăvrăgească despre socialismul lor absurd, dar
le arătăm noi lor, nătărăilor ăstora !
îi trecuse mînia și, în vreme ce mașina parcurgea ultimele
cincisprezece mile ce-i mai despărțeau de Bidwell, le istorisi
întîmplarea care-i zgudui pe însoțitorii săi. Rîzînd pe înfundate, le
povesti de lupta dusă de Joe Wainsworth, șelarul, împotriva hamurilor
fabricate de mașină, și despre neplăcerile acestuia cu angajatul său,
Jim Gibson. Tom auzise povestea în barul hotelului „Bidwell" și-l
impresionase puternic.
—Să vă spun ceva, rosti el, am de gînd să intru în legătură cu Jim
Gibson. Ăsta-i tipul de om care știe cum să procedeze cu muncitorii.
N-am auzit despre el decît în seara asta, dar mîine am de gînd să mă
duc să-1 văd.
Lăsîndu-se pe spetează, Tom rîse din toată inima, în vreme ce le
povesti despre comis-voiajorul care vizitase atelierul lui Joe
Wainsworth și despre comanda de hamuri fabricate de mașină. Intr-un
anume fel nelămurit, simțea că în clipa în care Jim Gibson pusese
comanda de hamuri pe tejgheaua din atelier și, prin puterea
personalității sale, îl silise pe Joe Wainsworth să semneze, el le dăduse
apă la moară tuturor celor plămădiți din același aluat ca dînsul. în
închipuire el retrăia cu Jim momentele acelea și, întocmai ca lui Jim,
incidentul îi dădu ghes să se laude.
—Aflați de la mine că niște nenorociți de lucrători nu pot să dea
gata niște oameni ca mine, după cum nici Joe Wainsworth n-a putut
să-1 dea gata pe Jim Gibson ăla, rosti el. N-au vînă, vedeți, n-au vînă,
asta-i treaba. Tom acționă nu știu ce mecanism legat de motorul
automobilului și brusc acesta se avîntă ca săgeata înainte. Ia să ne
închipuim că unul dintre conducătorii ăștia ai muncitorilor ar sta acolo
în mijlocul drumului ! strigă el.
Instinctiv, Hugh se aplecă înainte și scrută întunericul prin care
farurile automobilului pătrundeau ca o coasă uriașă, iar Clara dădu să
se ridice în picioare de pe bancheta din spate. Tom chiui de bucurie și,
în vreme ce mașina zbura pe șosea, vocea lui răsuna biruitoare.
— Dobitocii ! strigă. își închipuie că pot stăvili mașinile. N-au
decît să încerce. Vor să meargă mai departe cu munca lor manuală. Să
se ferească. Să se ferească din calea unor oameni ca Jim Gibson și ca
mine.
Mașina coborî o pantă ușoară a șoselei și descrise o curbă largă,
dar apoi luminile jucăușe, săltărețe dezveliră o priveliște care-1 făcu
pe Tom ca dintr-o zvîcnitură a piciorului să apese desperat pe frînă.
Pe șosea și chiar în centrul conului de lumină, ca și cum ar fi dat o
reprezentație pe scenă, trei oameni se luptau. Cînd automobilul se opri
atît de brusc încît și Clara și Hugh fură azvîrliți de pe locurile lor,
încăierarea luă sfîrșit. Una dintre siluetele care se hărțuiseră pînă
atunci, un bărbat scund, fără haină și pălărie, se desprinse de ceilalți și
începu să alerge către gardul de la marginea șoselei care despărțea
șoseaua de o pădurice. Un alt bărbat puternic, lat în umeri, sări și,
prinzîndu-1 din fugă pe cel care încerca s-o șteargă, îl trase înapoi în
conul de lumină. Cu o lovitură de pumn îl izbi pe omul cel scund de-a
dreptul în gură. Cel mic de stat căzu ca o mortăciune, cu fața în jos, în
pulberea șoselei.
Tom conduse automobilul încet înainte și lumina farurilor
continua să joace pe fețele celor trei oameni. Dintr-un toc amenajat la
marginea scaunului său, Tom scoase un revolver. Făcu o manevră
rapidă și opri într-o anume poziție lîngă grupul de pe șosea.
—Ce s-a întîmplat ? întrebă el răstit.
Ed Hali, directorul fabricii, omul care dăduse lovitura ce-1 trîntise
la pămînt pe insul de statură măruntă, se apropie și le relată tragicele
întîmplări petrecute în oraș. El își amintise că odinioară, pe cînd era
băiețandru, Lucrase cîteva săptămîni la ferma de care aparținea și
păduricea de la marginea șoselei și că în fiecare duminică după-amiază
șelarul venea cu nevasta la ferma aceea și se duceau să se plimbe în
locul unde fusese găsit acum.
— Parcă mi-a spus ceva că vom da peste el aici, se lăuda Ed
Hali. Mi-am închipuit eu. O mulțime de oameni au ieșit din oraș,
pornind în toate direcțiile, eu singur am apucat-o încoa. Pe drum s-a
întîmplat să-1 văd pe individul ăsta și l-am luat cu mine, doar așa, ca
să-mi ție de urît. Apoi, ridi- cînd mîna și lovindu-se pe frunte, zise,
privindu-1 pe Tom : Țicnit, așa a fost mereu. O cunoștință de-a mea l-
a întîlnit o 3ată în păduricea asta, urmă el arătînd cu degetul. Cineva
împușcase o veveriță, și șelarul și-a pus-o la inimă, de parcă și-ar fi
pierdut un copil al lui. Am zis eu și atunci că trebuie să fie într-o parte
și iată a făcut dovada c-am avut dreptate.
Supunîndu-se tatălui ei, Clara coborî și veni să se așeze pe
bancheta din față, în brațele lui Hugh. Tremura toată, și de frică îi
înghețase sîngele în vine. Adineauri, în vreme ce taică-său le povestea
despre izbînda repurtată de Jim Gibson asupra lui Joe Wainsworth, ar
fi dorit din toată inima să-1 poată ucide pe lăudărosul ăla. Acuma
fusese ucis, în ochii ei șelarul devenise exponentul tuturor bărbaților și
tuturor femeilor din lume revoltați de cultul pentru mașini și pentru
produsele mașinilor pe care-1 manifesta epoca. Șelarul i se părea că
simbolizează protestul împotriva a ceea ce ajunsese taică-său și ceea
ce socotea că ajunsese și bărbatu- său. Dorise ca Jim Gibson să fie
omorît și fusese omorît. Cînd era copilă se -dusese deseori cu taică-său
sau cu vreun argat de la fermă la atelierul lui Wainsworth, și acum își
amintea cu intensitate liniștea și pacea care domneau acolo. Și,
gîndindu-se că atelierul acela devenise acum scena unui omor sălbatic,
începu să tremure atît de tare, încît se agăță de brațele lui Hugh, ca să
se potolească.
Ed Hali ridică trupul bătrînului care zăcea în nesimțire pe șosea și
mai-mai că-1 trînti pe fața banchetei din spate. Clara încercă o durere
de parcă mîinile acelea aspre, brutale ar fi atins propriul ei trup.
Automobilul demară iute pe șosea și Ed reluă povestirea celor
întîmplate.
—Să știți că domnul Hunter e rău de tot, s-ar putea să moară, le
spuse.
Clara se întoarse să se uite la bărbatul ei și i se păru că rămăsese
absolut nepăsător. Fața îi era tot atît ide liniștită, ca și chipul tatălui ei.
Directorul turuia mai departe, insistînd asupra rolului său în
evenimentele serii. Nedînd nici un fel de atenție muncitorului palid
care ședea pierdut în umbră, în celălalt capăt al banchetei din spate,
vorbea ca și cum ar fi întreprins și ar fi dus la capăt de unul singur
prinderea ucigașului. După cum îi mărturisi mai tîrziu ne- veste-si, Ed
era de părere că făcuse o prostie venind însoțit.
— Știam că-i pot veni de hac singur. Nu mi-era frică, știam însă
că-i nebun. Asta m-a făcut să șovăi. Cînd a fost să se alcătuiască
echipa care să plece în urmărirea lui, mi-am zis : mă duc singur. Pun
rămășag, îmi zic, că s-a afundat în păduricea aia de pe ferma lui
Riggly, unde se tot ducea el duminicile cu nevastă-sa. Am pornit-o și
atunci l-am zărit pe omul ăla stînd într-un colț și l-am poftit să vină cu
mine. Nu voia să vină și-mi pare rău că nu m-am dus singur. I-aș fi
venit de hac și tot meritul ar fi fost al meu.
în automobil, Ed le istorisi ce se întîmplase în noaptea aceea pe
străzile Bidwellului. Cineva, care fusese de față cînd Steve Hunter
căzuse împușcat în mijlocul străzii, declarase că șelarul săvîrșise crima
și că apoi fugise. Mulțimea se îndreptase către atelierul șelarului, și
acolo găsise trupul neînsuflețit al lui Jim Gibson. Pe pardoseala
atelierului, hamurile fabricate de mașină zăceau tăiate în bucățele.
— Pesemne că a stat acolo înăuntru și a lucrat un ceas ori două,
a stat acolo singur cu omul pe care-1 ucisese. E cea mai oribilă crimă
pe care a săvîrșit-o cineva vreodată.
Șelarul, care zăcea pe podeaua mașinii acolo unde Ed îl azvîrlise,
se mișcă și se ridică în capul oaselor. Clara se întoarse să-1 privească
și se cutremură. Cămașa îi era ruptă, astfel încît gîtul și umerii lui,
bătrîni și slabi, puteau fi văzuți în lumina nesigură, iar fața îi era
acoperită cu sînge închegat amestecat cu praf. Ed Hali îi dădu zor
înainte cu povestea isprăvilor sale.
—L-am găsit chiar acolo unde presupusesem că-1 voi găsi. Da,
domnule, l-am găsit acolo unde presupusesem că-1 voi găsi.
Automobilul ajunse în dreptul primelor case ale Bid- wellului, în
dreptul lungilor șiruri de case-tip, ieftine, clădite pe locul unde se
întindeau altădată straturile de varză ale lui Ezra French, pe locul unde
Hugh se tîrîse de-a buși- lea în bătaia lunii, căutînd să dezlege
problemele de mecanică pe care le ridica funcționarea mașinii de
răsădit. Subit, omul deznădăjduit și înfricoșat care zăcea pe podeaua
mașinii se ridică în mîini și, clătinîndu-se, dădu să sară jos din mașină.
Ed Hali îl prinse de braț și-1 îmbrînci la loc. Apoi își trase brațul
înapoi, ca să lovească din nou, dar vocea Clarei, tăioasă și înverșunată,
îl opri :
—Dacă-1 atingi, te omor. Orice-ar face, să nu cutezi să-1 mai
lovești.
Pe străzile din Bidwell Tom conduse încet pînă la ușa unui post de
poliție. Vestea că ucigașul fusese prins se răs- pîndise în oraș și se
strînsese o mulțime de oameni. Deși trecuse de orele două noaptea,
luminile mai ardeau prin prăvălii și prin cîrciumi, iar la fiecare colț de
stradă întîl- neai pîlcuri de oameni. Cu ajutorul unui policeman, Ed
Hali, privind prevăzător cu un ochi locul din față unde ședea Clara, îl
îndemnă pe Joe Wainsworth să se dea jos.
— Hai, vino, nu-ți face nimeni nimic, îi zise ca să-1 liniștească,
și tocmai reușise să-1 dea jos din automobil, cînd deodată acesta o
zbughi.
După ce sări din nou pe bancheta din spatele mașinii, omul acela
scos din minți se întoarse să privească mulțimea. Un hohot de plîns îl
cutremură. Stătu o clipă, tremurînd de frică, și apoi, răsucindu-se, îl
văzu pentru întîia oară pe Hugh, omul în urma căruia se furișase
cîndva în beznă pe Turner’s Pike, inventatorul mașinii datorită căreia
pierduse economiile de-o viață întreagă.
— Nu eu sînt vinovatul. Tu ești. Tu la-i ucis pe Jim Gibson, țipă
el, și, năpustindu-se înainte, își înfipse degetele și dinții în gîtul lui
Hugh.
capitolul XXIII
într-o zi de octombrie, patru ani după prima lui plimbare în
automobil cu Clara și Tom, Hugh se duse la Pittsburg într-o călătorie
de afaceri. Plecă din Bidwell dimineața și ajunse în orașul oțelului la
prînz. La ora trei își isprăvise treburile și era gata de înapoiere.
Deși el nu-și da încă bine seama de aceasta, cariera de inventator
de mare succes a lui Hugh suferise o lovitură serioasă. Facultatea de a
merge direct la esență, de a fi cu desăvîrșire absorbit de lucrul pe care-
1 avea în față, o pierduse. Venise la Pittsburg pentru a se interesa de
turnarea unor noi părți ale mașinii de strîns finul, dar ceea ce făcu în
Pittsburg era lipsit de importanță pentru oamenii care aveau să fabrice
și să vîndă această prețioasă unealtă, menită să înlocuiască atîta muncă
manuală grea. Deși el n-o știa, un tînăr din Cleveland, angajat de Tom
și Steve, făcuse deja ceea ce Hugh se străduia, fără prea mare tragere
de inimă, să facă. Mașina fusese pusă la punct și era gata să fie lansată
pe piață cu trei ani înainte, în octombrie, și după repetate probe, un
avocat înregistrase cererea de brevetare. Dar iată că atunci ieși la
iveală că un cetățean din lowa ceruse și obținuse un brevet pentru un
aparat similar.
Cînd Tom venise la atelier și-i spusese ce se întîmplase, Hugh
fusese gata să lase baltă toată treaba, dar Tom nu se arătase de loc de
acord.
— Pe dracu ! spuse. Crezi că avem de gînd să irosim atîția bani
și atîta muncă în zadar ?
Au reușit să obțină schițele mașinii cetățeanului din lowa, și Tom
îi dădu lui Hugh sarcina de a „ocoli* brevetele tipului celuilalt.
—Fă tot ce poți, și-i dăm drumul înainte, spuse el. Trebuie să
înțelegi că avem bani, și asta înseamnă putere. Fă toate schimbările pe
care le poți face, și atunci o să mergem mai departe cu planurile
noastre de fabricație. O să-1 tîrîm pe tipul ăsta din lowa prin fața
tuturor instanțelor. O să ne judecăm cu el pînă ce s-o sătura, și atunci o
să-i cumpărăm brevetul pe nimic. M-am informat despre tipul ăsta și
află că n-are bani și că mai e și un bețiv pe deasupra. Dă-i bătaie. îi
venim noi de hac, nu te teme.
Hugh se străduise vitejește să urmeze calea pe care i-o trasase
socrul său și dase la o parte alte planuri, pentru a reproiecta mașina pe
care o considerase terminată și pe care și-o scosese din minte. Proiectă
piese noi, schimbă altele, studie schițele mașinii tipului din lowa, se
strădui din răsputeri să-și îndeplinească sarcina.
Nu făcu .nici o scofală. Conștiința lui îl împiedica să încalce
munca omului din lowa, și-i stătea în cale.
Apoi se întîmplă ceva. într-o noapte, pe cînd sta singur în atelier,
după ce studiase îndelung schițele mașinii celuilalt, le dădu la o parte
și rămase cu ochii ațintiți asupra întunericului de dincolo de cercul de
lumină aruncat de lampă. Uită de mașină și se gîndi la inventatorul
necunoscut, la omul de departe, de dincolo de păduri, lacuri și rîuri,
care lucrase luni de-a rîndul la aceeași problemă care-1 preocupase și
pe el. Tom spusese că omul nu avea bani și că era un bețiv. Putea fi
învins, putea fi cumpărat pe nimic. El însuși lucra la unealta înfrîngerii
acelui om.
Hugh ieși din atelier și se duse să se plimbe, și problema legată de
schimbarea formei pieselor de fier și de oțel ale dispozitivului de strîns
fînul rămase din nou nerezolvată, în ochii lui Hugh, omul din lowa
devenise o persoană corectă, distinctă, pe care aproape că o înțelegea.
Tom spusese că bea, că se îmbată. Propriul său tată fusese un bețiv.
Cîndva un om, chiar omul care de fapt îl adusese la Bidwell, fusese
absolut convins că și el era un bețiv. Și se întreba dacă nu cumva vreo
cotitură a vieții nu l-ar fi putut face să fie cu adevărat un bețiv.
Tot gîndindu-se la omul din lowa, lui Hugh începu să-i alunece
mintea și la alți oameni. Se gîndi la tatăl său și la el însuși. Pe cînd se
străduia să iasă din lumea murdăriei, ‘ a muștelor, a sărăciei, a
duhorilor, a visurilor sumbre, în care se desfășura viața lui pe malul
fluviului, oare de cîte ori nu încercase tată-său să-1 tragă îndărăt! Cu
ochii minții îl vedea în fața lui pe omul acela desfrînat, care-1
crescuse, în după-amiezile de vară, în orășelul de pe malul fluviului,
cînd Henry Shepard lipsea, tatăl lui venea adesea la stație, începuse să
cîștige ceva parale și taică-său voia să i le smulgă pentru ca să bea. De
ce ?
 Asta era o problemă pentru Hugh, o problemă pe care n-o putea
rezolva născocind piese de lemn și de oțel. Umbla și se gîndea la
această problemă, cînd, de fapt, s-ar fi cuvenit să proiecteze noi piese
pentru mașini de strîns fînul. Trăise doar puțin în lumea închipuirii,
căci se ferise de-a trăi într-o astfel de lume, și de nenumărate ori fusese
pus în gardă împotriva ei. Umbra inventatorului necunoscut din lowa,
care se înfrățise cu el migălind asupra acelorași greutăți și ajungînd la
aceleași concluzii, se mistui cum de asemenea se mistui și umbra
tatălui său. Hugh încercă să se aplece asupra propriei lui persoane și
asupra propriei lui vieți.
Un timp acesta fu un mijloc simplu și ușor de a se sustrage de la
noua și complicata sarcină pe care și-o asumase. Propria lui viață ținea
de domeniul trecutului. Se cunoștea. Deoarece umblase pînă departe în
afara orașului, bătu cale întoarsă și o luă înapoi spre atelier. Drumul lui
trecea prin orașul nou, care se ridicase după venirea lui la Bidwell.
Turner’s Pike, care fusese o șosea de țară de-a lungul căreia, în serile
de vară, se plimbau perechile de îndrăgostiți către gara Wheeling și
către Pickleville, era acum o stradă. Toată această parte a noului oraș
era ocupată de locuințe muncitorești și ici și colo se construise cîte un
magazin. Locuința văduvei McCoy dispăruse, și în locul ei, sub cerul
nocturn, se ridicau niște antrepozite, negre și tăcute. Ce sinistră părea
strada în puterea nopții ! Culegătorii de fructe de pădure, care
odinioară pe înserate forfoteau pe șosea, se duseseră pe vecie. Ca și
feciorii lui Ezra French, deveniseră poate muncitori prin fabrici. Meri
și cireși creșteau odinioară pe marginile șoselei. Ei își scuturau florile
pe creștetele perechilor de îndrăgostiți hoinari. Pieriseră și ei. Hugh se
strecurase o dată de-a lungul șoselei pe urmele lui Ed Hali, care
mergea cu brațul petrecut peste mijlocul unei fete. îl auzise pe Ed
plîngîndu-se de soarta lui și strigînd după vremuri noi. Ed Hali era
acela care introdusese munca în acord în fabricile din Bidwell și
provocase greva, în timpul căreia fuseseră uciși trei oameni și se
cuibărise ura în sufletele a sute de muncitori tăcuți. Greva fusese
cîștigată de Tom și de Steve, iar de atunci încoace ei fuseseră biruitori
într-o altă grevă, mai mare și mai serioasă. Ed Hali era acum în fruntea
unei noi fabrici clădită de-a lungul liniei ferate ce aparținea companiei
Wheeling. Se îngrășa și îi mergea bine.
Cînd ajunse îndărăt în atelier, Hugh aprinse lampa și scoase din
nou schițele pe care venise să le studieze. Schițele zăceau neluate în
seamă pe birou. Se uită la ceas. Era ora două. „Clara poate n-a
adormit. Trebuie să mă înapoiez acasă", gîndi el confuz. Avea acum
automobilul lui propriu, care-1 aștepta afară, în fața atelierului. Se
așeză la volan și porni prin întuneric peste pod, pe Turner’s Pike, și
de-a lungul unei străzi mărginite de fabrici și de linii de garaj. Unele
fabrici lucrau și străluceau de lumină. Prin ferestrele iluminate putea
vedea oameni așezați la bancurile de lucru ori aplecați asupra vreunor
uriașe mașini de fier. Plecase de acasă în seara aceea, ca să studieze
lucrarea unui om necunoscut din îndepărtatul stat lowa, ca să încerce
să-1 înșele. Apoi se dusese să se plimbe și să se gîndească la el însuși
și la propria lui viață. „O seară pierdută. N-am făcut nimic", gîndi
posomorit, în vreme ce automobilul urca o lungă stradă în pantă,
mărginită de casele cetățenilor mai înstăriți ai orașului său, și apoi se
angajă pe scurta porțiune din Medina Road care mai despărțea orașul
de ferma Buttersworth.
în ziua în care se repezise la Pittsburg, Hugh ajunse la gara de
unde trebuia să ia trenul spre casă pe la orele jrei, dar trenul nu pleca
decît la patru. El intră într-o sală de așteptare mare și se așeză într-un
colț pe o bancă. După cîtva timp, se ridică și, îndreptîndu-se către un
stand, cumpără de acolo un ziar, pe care însă nu-1 citi. Ziarul zăcea pe
bancă lingă el, nedespăturit. Gara era plină de bărbați, femei și copii
care se mișcau neîncetat jur împrejur. Un tren intră în gară, și un roi de
oameni plecă, spre a fi transportat în ținuturile depărtate ale țării, în
vreme ce alți oameni se revărsau în gară dintr-o stradă învecinată. Se
uită la convoiul celor care se îngrămădeau spre tren. „Poate că unii
dintre ei se duc în orașul din lowa unde trăiește omul acela", gîndi.
Ciudat cum gîndul la omul necunoscut din lowa se ținea scai de el.
într-o zi, tot în timpul verii aceleia, însă cîteva luni mai devreme,
Hugh fusese în orașul Sandusky, din statul Ohio, tot cu aceleași treburi
care-1 mînaseră și la Pittsburg. Cît de multe piese ale mașinii de strîns
fîn nu fuseseră pînă atunci proiectate și apoi azvîrlite la gunoi ! Erau
corespunzătoare, dar de fiecare dată lui i se părea că ele încalcă munca
omului celuilalt. în asemenea ocazii nu-1 consulta pe Tom. O voce
lăuntrică îl prevenea să n-o facă. Distrugea proiectul. „N-am nimerit-
o", îi spunea lui Tom, care-și pierduse încrederea în ginerele său dar
nu-și formula cu voce tare nemulțumirea.
— Ei, ce să-i faci, și-a pierdut vioiciunea ; de cînd s-a însurat nu
mai e ce-a fost. Va trebui să angajăm pe altcineva, îi spuse lui Steve,
care se refăcuse complet după rana ce i-o pricinuise Joe Wainsworth.
în ziua aceea în care se dusese la Sandusky, Hugh fusese nevoit să
aștepte cîteva ore trenul care avea să-1 înapoieze acasă și se apucase să
se plimbe pe malurile unui golf. Niște pietre strălucitor colorate îi
atrăseseră atenția și culese vreo cîteva, vîrîndu-le în buzunare. în gara
Pittsburg le scoase și le ținu în mînă. Pe o fereastră pătrunse o lumină,
o stăruitoare lumină piezișă care dezmierdă pietrele. Mintea lui
rătăcitoare și cețoasă fu captată și reținută. Rostogoli pietrele încoace
și încolo. Culorile se contopiră și apoi se despărțiră din nou. Cînd își
ridică ochii, o femeie și un copil de pe o bancă apropiată, atrași de
fărîma sclipitoare de lumină ținută ca o flacără în mîna lui, se uitau
țintă la el.
Se simți rușinat și ieși din gară în stradă. „Ce caraghios am ajuns,
mă zbengui cu niște pietre colorate, ca un copil", gîndi, dar în același
timp băgă pietrele cu grijă în buzunare.
Din noaptea aceea în care fusese atacat în automobil, Hugh
începuse cu sineși un fel de luptă lăuntrică, greu de definit, care
continuase și în ziua aceea la Pittsburg în gară și în noaptea petrecută
la atelier, cînd se văzuse în imposibilitate de a-și fixa atenția pe copiile
mașinii omului din lowa. Pe nesimțite și cu totul neintenționat atinsese
un nou nivel de gîndire și de acțiune. Fusese un muncitor inconștient,
un om al faptei, și acum era pe cale să devină cu totul altceva. Vremea
încleștării oarecum simple cu lucruri precise, cu fierul și oțelul,
trecuse. Se frămînta ca să se poată accepta pe el însuși, să se înțeleagă,
să se pună în legătură cu viața din jur. Nepricopsitul de alb sărac, fiul
visătorului îngenuncheat de viață de pe malul fluviului, care-și
întrecuse semenii luptînd pe calea propășirii industriale, se afla încă în
fruntea semenilor săi din orașele în plină dezvoltare ale statului Ohio.
Lupta pe care o ducea era o luptă pe care fără nici o excepție toți
semenii săi din altă generație aveau să fie nevoiți s-o ducă și ei.
La ora patru Hugh se urcă în trenul care avea să-1 ducă acasă și se
duse în vagonul de fumători. Frînturile de gînduri, oarecum deformate
și întortocheate, care se perindaseră toată ziua prin mintea lui, nu-1
mai părăseau. „Ce importanță are dacă noile piese pe care le-am
comandat pentru mașină vor fi azvîrlite la gunoi ? cugetă el. Dacă n-o
să pun niciodată la punct mașina, cu atît mai bine. Invenția omului din
lowa e destul de bună."
Timp îndelungat gîndul acesta îl frămîntă. Tom, Steve, toți
bărbații din Bidwell cu care fusese asociat aveau o filozofie în care o
astfel de rațiune nu se încadra. „Cînd iei coarnele plugului în mînă, să
nu te mai întorci înapoi", spuneau ei. Vorbirea lor este plină de astfel
de zicale. A încerca să faci un lucru și a nu izbîndi însemna crima cea
mai mare, însemna a păcătui împotriva Sfîntului Duh. în atitudinea lui
Hugh față de problema pieselor, care le-ar fi permis lui Tom și
asociaților săi să „ocolească" brevetul omului din lowa, era un fel de
inconștientă sfidare aruncată unei civilizații întregi.
Trenul de la Pittsburg trecea printr-un nod de cale ferată unde
Hugh trebuia să schimbe garnitura pentru Bidwell. Mari orașe
înfloritoare, Youngstowm, Akron, Canton, Massi- lon orașe industriale
toate — marcau drumul. Hugh sta în vagonul pentru fumători, jucîndu-
se din nou cu pietrele colorate pe care ie ținea în mînă. Ele erau ca o
relaxare pentru mintea lui. Lumina tot țopăia în jurul lor și culorile
sclipitoare își luau unele locul altora, modificîndu-se necontenit.
Uitîndu-te într-una la pietre, uitai de gîndurile care te obsedau.
Ridicîndu-și ochii, Hugh privi pe fereastra vagonului. Trenul trecea
prin Youngstown. Privirea îi fu în- tîmpinată de niște sumbre străzi de
locuințe muncitorești, ghemuite printre uriașe filaturi. Aceeași lumină
începu să-i dezmierde creierii, și pentru o clipă deveni, din inventator,
poet. Revoluția sa interioară începuse cu adevărat. O nouă declarație
de independență era pe cale de a se scrie înlăun- trul său. „Zeii au
aruncat orașele ca pietrele pe cîmpie, dar pietrele nu au culoare. Nu
ard și nu se preschimbă în lumină", gîndi.
Doi oameni care stăteau în trenul ce călătorea către Vest începură
să vorbească, și Hugh le urmări conversația. Unul dintre ei avea un fiu
la universitate.
— Vreau să-1 văd inginer mecanic, spuse. Dacă nu s-o putea, o
să-1 vîr în niscai afaceri. Trăim într-o epocă mecanică și afaceristă.
Vreau să izbîndească. Vreau să meargă în pas cu vremea.
Trenul lui Hugh trebuia să ajungă la Bidwell pe la zece, dar nu
sosi decît la unsprezece și jumătate. El coborî și porni pe jos de la gară
spre ferma Buttersworth.
La capătul primului an de căsnicie, Clara născuse o fată, și puțin
înainte de călătoria la Pittsburg îi spusese că a ■rămas din nou
însărcinată. „Poate că nu s-a culcat. Trebuie să mă grăbesc", gîndi, dar
cînd ajunse în dreptul podului de lîngă fermă, în dreptul podului pe
care stătuse alături de Clara prima dată cînd au fost ei singuri amîndoi,
se abătu de pe șosea și merse să se așeze pe un trunchi prăbușit de Ia
marginea unei pădurici. „Ce liniștită și calmă e noaptea", gîndi el și,
plecîndu-se înainte, își propti fața prelungă și răvășită în mîini. Se
întrebă de ce liniștea și de ce calmul nu vor să sălășluiască și-ntr-însul,
de ce viața nu vrea să-1 lase în pace. „La urma urmei, am dus un trai
simplu și am muncit cu rîvnă, își zise. Unele dintre lucrurile ce s-au
afirmat în privința mea sînt adevărate, n-am ce zice. Am inventat
mașini care înlătură o muncă inutilă, am ușurat munca oamenilor."
Hugh încercă să se agațe de acest gînd, dar gîndul nu voia să
rămînă în mintea lui. Toate gîndurile dătătoare de liniște și pace
zburau din creierul său, ca niște păsări deslușite pe înserate în largul
unui orizont depărtat. Așa se întîmplase mereu începînd din noaptea
aceea cînd fusese atît de pe neașteptate și de brusc atacat în automobil
de șelarul înnebunit. Mai înainte vreme mintea îi fusese adeseori
șovăitoare, dar știuse ce voia. Voia să trăiască în bună înțelegere cu
bărbații și femeile din jur. Uneori i se puneau probleme și mai simple.
Dorea o femeie, una care să-1 iubească și să stea lîngă el noaptea.
Dorea să fie respectat de concetățenii lui din orașul unde venise să-și
trăiască viața. Voia să izbîndească în domeniul căruia își consacrase
întreaga-! putere de muncă.
La început, atacul șelarului celui țicnit păruse că-i va rezolva toate
problemele. în clipa în care omul cel înfricoșat și deznădăjduit își
înfipse dinții și degetele în gîtul lui Hugh, se petrecu ceva cu Clara.
Clara fu aceea care, cu o forță și o repeziciune de-a dreptul uimitoare,
îl îndepărtase pe nebun, în tot cursul serii aceleia își urîse și soțul și
tatăl, iar apoi, deodată, îl iubise pe Hugh. Sămînța unui copil sălășluia
în- lăuntrul ei, și-n clipa în care trupul soțului său fusese atacat cu
furie, bărbatul Clarei deveni și el copilul ei. Lină, ca trecerea umbrei
peste oglinda unei ape într-o zi vîntoasă, se petrecu acea schimbare în
atitudinea sa față de soț. în tot cursul serii aceleia urîse era nouă, pe
care o vedea cu atîta desăvîrșire personificată în cei doi bărbați ce
vorbeau despre fabricarea mașinilor, pe cînd frumusețea nopții era
precipitată în întuneric, o dată cu norul de praf stîrnit în aer de
automobilul năprasnic. îl urîse pe Hugh și simpatizase trecutul cel
mort, pe care Hugh și alți oameni ca dînsul erau pe cale de a-1 nimici,
trecutul reprezentat de figura bătrînu- lui șelar ce voia să-și facă el
munca lui manuală, ca-n vremurile de altădată, trecutul întrupat în
omul care iscase disprețul și batjocura tatălui ei.
Și iată că trecutul acela se trezise ca să lovească. Lovea cu
ghearele și cu dinții, iar ghearele și dinții se înfigeau în carnea lui
Hugh, în carnea omului a cărui sămînță viețuia înlăuntrul ei.
în clipa aceea femeia care gîndise pînă atunci încetă de a mai
gîndi. înlăuntrul ei izbucni -mama, sălbatică violență, nu mai puțin tare
decît rădăcinile cele tari ale unui copac. Pentru ea, nici atunci, nici mai
tîrziu vreodată, Hugh nu era un erou pe cale de-a schimba lumea, ci un
biet copil uluit, lovit de viață. De atunci el n-a încetat de a fi legat în
conștiința ei de ideea copilăriei. Cu puterea unei tigroaice, ea-1
desprinse pe șelarul dement, care tăbărîse asupra lui Hugh, și-1
îmbrînci cu ceva din aparenta brutalitate a unui alt Ed Hali, aruncîndu-
1 pe podeaua mașinii. Cînd Ed și police- man-u\ interveniră în grabă,
Clara așteptă, aproape indiferentă, în vreme ce omul care urla și lovea
cu picioarele era tîrît prin mulțimea strînsă către ușa postului de
poliție.
Pentru Clara lucrul după care tînjise se întîmplase. Așa, cel puțin,
credea dînsa. Cu voce aspră, poruncitoare, îl grăbi pe tatăl ei să
conducă mașina la casa unui doctor, și acoio nu se mișcă de lîngă
Hugh pînă ce carnea ruptă și sfîșiată de pe obrajii și de pe gîtul lui n-
au fost pansate și bandajate. Lucrul pe care-1 reprezentase în
imaginația ei Joe Wainsworth și pe care-1 socotise atît de prețios
pentru ea însăși încetase deodată să mai existe în conștiința ei, și dacă
după aceea, timp de cîteva săptămîni, s-a simțit nervoasă și aproape
bolnavă, apoi lucrul acesta nu s-a întîmplat din pricină că ea ar mai fi
acordat măcar un singur gînd soartei bătrînului șelar.
Atacul brusc din partea forței ce însemna trecutul orașului, atacul
asupra lui Hugh, i-1 readuse Clarei pe soțul ei, îl făcuse pentru dînsa
un tovarăș măcar viu, dacă nu ideal, însă pentru Hugh aceeași zguduire
avusese cu totul alte consecințe. Mușcătura dinților șelarului și urmele
lăsate în carnea obrajilor lui de degetele acelea încordate se
vindecaseră, lăsînd doar o mică cicatrice ; dar în vinele sale pătrunsese
un virus. Boala gîndirii tulburase mintea șelarului și germenele bolii
intrase acum în sîngele lui Hugh. Germenele acela își croise drum și-n
urechile sale. Cuvinte pe care oamenii le aruncau cu nepăsare și care
în trecut nu-i pătrundeau în urechi, vorbe care nu aveau pentru el o mai
mare importanță decît o are pleava cînd grîul se seceră, acum se
aciuau, cu ecouri multiple, cuibărindu-se în mintea sa. în trecut văzuse
cum cresc orașe și fabrici și luase drept bună afirmația oamenilor că
dezvoltarea aceea este fără doar și poate bună. Acum ochii lui priveau
la orașele Bidwell, Akron, Youngstown și la toate metropolele mari
risipite de-a lungul și de-a latul Vestului-Mijlociu tot așa cum, în gara
Pittsburg și în tren, priviseră la pietrele colorate pe care le ținuse în
mîna. Privea la orașe și ar fi dorit ca lumina și culoarea să le
dezmierde așa cum dezmierdaseră atunci pietrele din mîinile sale, și,
dacă așa ceva nu se întîmplă, mintea lui, plină de ciudate noi pofte
zămislite de boala gîndirii, făurea cuvinte mîngîiate de lumini. „Zeii au
aruncat orașe peste cîmpie", rostise fantezia lui, în vreme ce sta în
vagonul pentru fumători al trenului, iar fraza îi reveni mai tîrziu, pe
cînd se odihnea pe buștean în întuneric, cu capul proptit în mîini. Fraza
era bună și luminile o puteau dezmierda așa cum dezmierdaseră
pietrele cele colorate, dar nu putea cu nici un preț să „ocolească"
brevetul omului din lowa pentru dispozitivul de strîns finul.
Hugh nu ajunse la ferma Buttersworth decît la ora două din
noapte, dar cînd sosi acolo o găsi pe nevasta lui trează și așteptîndu-1.
îi auzise pașii grei, tîrșiți pe șosea cînd se oprise la poarta fermei și,
coborînd repede din pat, femeia își pusese un halat pe umeri și ieși în
veranda din fața grajdurilor. O lună tîrzie răsărise și curtea era
inundată de lumina lunii. Din grajduri răzbătea sunetul jalnic și duios
al animalelor mulțumite, scormonind în finul ieslelor pe care le aveau
în față ; dintr-un șir de saivane aflate-n spatele unuia dintre grajduri se
auzea behăitul blînd al oilor, și undeva departe pe cîmp un vițel mugi
destul de tare și mamă-sa îi răspunse.
Cînd de după colțul casei Hugh ieși în lumina lunii, Clara coborî
în fugă treptele, pentru a-1 întîmpina, și, luîndu-1 de braț, îl conduse
de-a lungul grajdurilor și peste pod la locul unde, copilă odinioară,
văzuse întruchipările imaginației ei venind înspre dînsa. Simțise că e
tulburat și spiritul ei de mamă se trezise. Era neîmplinit de viața pe
care o ducea. Lucrul acesta ea-1 înțelegea. Și nici ea nu era liniștită. Pe
o potecă ajunseră la un gard, de unde, pînă acolo jos la orașul
îndepărtat, în calea privirilor, nu se afla nici o construcție. Deși simțea
că era cu inima răscolită, Clara nu se gîndea nici la călătoria lui Hugh
la Pittsburg, și nici la problemele legate de realizarea mașinii de strîns
finul. Poate că, întocmai ca și tatăl ei, își scosese din minte că el ar
putea fi unul dintre acei chemați să rezolve problemele tehnice ale
epocii. Nu pusese niciodată mare preț pe gîndul că Hugh ar putea să
aibă neîncetat succese, dar în timpul serii i se întîmplase ceva Clarei și
voia să-i vorbească despre asta, să-i împărtășească și lui bucuria ei.
Primul lor copil fusese o fată și era convinsă că următorul va fi un
băiat.
— L-am simțit astă-seară, îi destăinui ea, cînd ajunseră la locul
din apropierea gardului de unde se vedeau în vale luminile orașului. L-
am simțit astă-seară, spuse ea din nou, și, o ! era vînjos ! Da din
picioare fără nici o rușine. Sînt sigură că de data asta e un băiat.
Clara și Hugh rămaseră în preajma gardului aproape zece minute.
Boala gîndirii, care era pe cale să-1 facă pe Hugh impropriu pentru
munca predilectă a epocii lui, izgonise multe lucruri vechi dinlăuntru-i
și nu mai era sfios în prezența femeii sale. Cînd ea îi înșiră despre
strădania omulețului din altă generație, ce se străduia să se nască, el își
petrecu brațul peste mijlocul ei și o ținu strîns lipită de corpul său de
vlăjgan. Rămăseseră cîtva timp tăcuți, apoi porniră spre casă la
culcare. Pe cînd treceau prin fața grajdurilor și a dormitorului, unde
dormeau acum cîțiva oameni, auziră, răzbind parcă din vremuri duse,
sforăitul puternic al lui Jim Priest, argatul care îm- bătrînea văzînd cu
ochii, și apoi, acoperind sforăitul lui și zgomotul făcut de animalele ce
se mișcau prin grajduri, se ridică un alt sunet, un sunet strident și dîrz,
urări aduse, poate, unui nenăscut Hugh McVey. Pentru un motiv
oarecare, poate pentru a vesti rîndul schimbului de noapte, fabricile
din Bidwell, care lucrau și pe lumină și pe beznă, se porniră să fluiere
și să urle de mama focului. Sunetul urcă dealul și răsună în urechile lui
Hugh, în vreme ce, cu brațul petrecut peste umerii Clarei, urca treptele
și, trecînd pragul, intră în casă.
Romanul ALB SĂRAC (în original Poor White) a văzut lumina tiparului în 1920.
cuprinsul
prefața .........................................................................................5
trei nuvele
oul ............................................................27
sînt un nătărău ...................................................39
moartea în pădure...............................................................................53
un roman
alb sărac..............................................................................................69
cartea I................................................................................................71
cartea a II-a...........................................101
cartea a IlI-a...........................................174
cartea a IV-a.....................................................................................237
cartea a V-a...........................................270
cartea a Vl-a...........................................309