UNIVERSITATEA DANUBIUS DIN GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE APLICATE

SPECIALIZAREA INFORMATICĂ

Anul I

LUCRARE EXAMEN
REDACTARE ȘI COMUNICARE
ȘTIINȚIFICĂ

Îndrumător,
Conf.univ.dr.Adrian Beteringhe

Student –Ifrim Elena Crenguța

 Recenzie “Pânză de păianjen” de Cella Serghi

Romanul debutează cu o bârfă aprins discutată de către toți: “Diana Slavu divorțează”.
O fi vorba de o dezmățată și o frivolă (cum afirmă gurile rele)? Cine este această Diana Slavu
care a încins spiritele și i-a pus pe toți pe bârfe?
Romanul scoate în prim-plan perioada interbelică. Avem aici trecută sub lupă viața
Dianei Slavu. Doi naratori ne vor purta prin această poveste, primul este chiar Diana, prin
caietele ei de memorii și scrisori, iar cel de-al doilea este Ilinca, prietena Dianei. Prin ochii lor
vom vedea șirul evenimentelor care și-au pus amprenta asupra vieții eroinei, această figură
misterioasă la început, însă pe care ajungem pe parcurs s-o descoperim.
Îndrăgostită la șaisprezece ani, Diana simte cu toată ființa ei acea dragoste din
adolescență: pură, intensă, dusă până la paroxism. Însă, prima iubire se transformă treptat într-o
obsesie care îi va marca nu doar adolescența, dar își va pune amprenta asupra ei într-un mod
inevitabil. Dragostea pentru Petre Barbu, un pictor întâlnit într-o vacanță la Mangalia, se
dovedește a fi precum un drog care a pus stăpânire pe ea și a încătușat-o în ghearele lui într-un
mod obsesiv.
Cu ajutorul memoriilor Dianei, ne întoarcem în copilăria ei, cunoaștem bazele acestei
existențe. Îi cunoaștem părinții: tatăl un om cinstit și muncitor, mama o luptătoare. Trăind într-o
sărăcie lucidă, încă de mică Diana se simte mereu stingherită și umilită de mizeria în care
locuiește familia ei. Luptă cu sărăcia, de aici are și o dorință acerbă de a străluci, ajunsă la
adolescență. Din cauza frumuseții ei este văzută drept o pradă ușoară. În realitate, trece prin mari
greutăți ca să-și câștige existența și să-și păstreze demnitatea.

”Vezi, așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care
omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul”.

Se spune despre ea nu că ar fi frumoasă, dar adorabilă. Este acel gen de frumusețe care
întoarce capetele și care îi face geloși pe toți cei din jur. Bărbații se simt atrași de ea precum un
magnet, îi obsedează prin făptura sa. Ea este adevărată, vie, spontană, plină de farmec.
Dacă la prima vedere Diana pare o fată egoistă, frivolă, necumpătată, cu cât avansăm în
istorie descoperim că ea este o nefericită. Apare mereu zâmbitoare, plină de viață, optimistă, însă
sub această mască se ascunde o tristețe profundă și o căutare continuă a fericirii.

”Nu știam că fericirea nu e euforie, nu e vârtejul, beția, senzualitatea difuză sau

strigătul, chemarea bărbatului, veche de când lumea, camuflată în atâtea învelișuri de poezie.
Am avut o copilărie cenușie, grea, o adolescență făcută din lipsuri și umilințe, într-o lume care
huzurea, și căsătoria mea, în aparență liber aleasă, a fost forțată de nevoia de a mă elibera de
păienjenișul sărăciei”.

Este mereu într-o acerbă căutare a fericirii, egalând-o pe aceasta cu euforia sau extazul.
Drept urmare își țese mereu dragostea din dor, din așteptare, din frică, din remușcare, dar mai
ales, din nevoia de a fi, cu orice preț, fericită. Și se lasă amăgită, mai ales fiindcă are nevoie să
fie amețită, să evadeze din cenușiul vieții (o nevoie penibilă, ca nevoia de morfină) și nu este
fericită. Și astfel se învârtește mereu în acest cerc vicios, simțind mereu frustrare și deziluzie.
 Mereu îndrăgostită de acei bărbați nepotriviți, sau cum sunt numiți în psihologie, de acel
tipar defectuos… Am avut sentimente amestecate față de eroină: de la milă, la admirație, apoi
repulsie, și din nou compătimire și strângere de inimă.

”De altfel, nu-mi amintesc să mă fi învățat vreodată cineva ce e bine, ce e rău, ce e

frumos, ce e urât. Nimeni nu se ocupa de mine”.

Având toate aceste detalii la îndemână, cititorul probabil va gândi ce-o fi și cu penibila
aceasta și de ce citesc această istorie ridicolă despre o fată fără inteligență emoțională. Însă,
cititorul nu trebuie să omită faptul că aceasta este istoria unei adolescente și mai apoi a unei
tinere domnițe în devenire. Și autoarea a știut să descrie într-un mod perfect dramele care se
derulează adesea la aceste vârste. Finalul este un alt fel de happy-end. Mi-a plăcut să văd
maturizarea eroinei.

Trebuie să remarc și stilul frumos al autoarei. M-a cucerit penița Cellei Serghi. Cu

siguranță revin la ea.