Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Date personale
Născut 14 iunie 1882[2]
Pitești, România
Cetățenie România
Ocupație politician
personal militar
diplomat
Conducător al României
În funcție
6 septembrie 1940 – 23 august 1944
În funcție
1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934
În funcție
28 decembrie 1937 – 30 martie 1938
În funcție
26 ianuarie 1941 – 1 ianuarie 1943
Ideologie antisemitism
Anticomunism
antițigănism
naționalism etnic
naționalism creștin[*]
fascism
Iudeo-bolșevism
Naționalism românesc
Ultranaționalism
fascism clerical
Conservatorism social
conservatorism naționalist
Cariera militară
Studii Școala Specială Militară de la Saint-
Cyr
Activitate
Gradul Mareșal
Infracțiuni
Activitate
Condamnat
crimă de război
pentru
Modifică date / text
Fascismul în România
Organizații[ascunde]
MNFIR (1921)
Fascia (1921)
LANC (1923)
Acțiunea Română (1924)
MNF (1923)
Garda de Fier (1927)
LCC (1929)
Blocul Cetățenilor (1932)
PNA (1932)
PNSR (1932)
Detașamentele morții ale Gărzii de Fier (1933)
Cruciada Românismului (1934)
FR (1935)
PNC (1935)
PPGR (1935)
CML (1936)
FRN (1938)
PN (1940)
MTR (1942)
PTȚ (1993)
ND (2000)
FO
ACN
Lideri[ascunde]
Antonescu
Bacaloglu
Bonfert
Cantacuzino
Codreanu
Crainic
Cuza
Forțu
Goga
Lăzurică
Manoilescu
Sima
Stelescu
Tătărescu
Vaida
Vifor
Gigurtu
Virgil Totoescu
Tudor Ionescu
Ideolgie și doctrină[ascunde]
Fascism
Neofascism
Neolegionarism
Pentru Legionari
Cărticica șefului de cuib
Cuib (structură organizațională)
Publicații[ascunde]
Cuvântul
Gândirea
Sfarmă-Piatră
Țara Noastră
Evenimente[ascunde]
Funeraliile lui Ion Moța și Vasile Marin (1937)
Masacrul de la Jilava (1940)
Rebeliunea legionară și Pogromul de la București (1941)
Varia[ascunde]
Regatul României sub fascism
Biserica Ortodoxă și Garda de Fier
Statul Național-Legionar
v
d
m
Cuprins
1Date biografice
2Cariera
o 2.1Al Doilea Război Balcanic
o 2.2Primul Război Mondial
3Regimul antonescian
o 3.1Puciul anticarlist
3.1.1Statul Național-Legionar
o 3.2Rebeliunea legionară
o 3.3Războiul împotriva URSS
3.3.1Tentative de armistițiu
o 3.4Antisemitismul activ și „Curățirea terenului”
3.4.1Distrugerea economică a populației evreiești
3.4.2„Curățirea terenului”
3.4.3Genocidul și deportarea romilor în Transnistria în 1942
4Procesele și moartea
5Vederile ideologice ale lui Antonescu
6Greșelile militare ale lui Ion Antonescu
7Campania de reabilitare a lui Antonescu
o 7.1Tezele lui Ceaușescu și umanismul socialist
o 7.2Cercetarea istoriei după decembrie 1989
8Decorații
9Note
10Referințe
11Bibliografie
12Vezi și
13Legături externe
Date biografice
Ioan Antonescu,[8] cunoscut sub numele Ion Antonescu, s-a născut la 2/14 iunie 1882, la
Pitești, într-o familie de militari. Conform opiniei istoricilor Neagu Djuvara și Ion
Teodorescu (ultimul, în calitate de cercetător al istoriei albanezilor din România), acesta
ar fi avut origini albaneze.[9][10]
Tatăl său, Ioan Antonescu, era fiul lui Anton Vasiliu și al Sultanei, născut pe data de 29
iunie 1853 la București. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1879 cu Chiriachița Dobrian din
Pitești. La 6 iulie 1870 era soldat în cadrul Regimentului 1 Artilerie, devine brigadier la 8
aprilie 1871, sergent la 1 ianuarie 1872 și sergent major la 15 august 1873. La 1
octombrie 1874 devine sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Roșiori.
A participat la Războiul de Independență fiind recompensat cu medalia „Apărătorii
Independenței”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Medalia Comemorativă Rusă” și Ordinul
„Stanislav” clasa a III-a.
Este transferat la 16 iunie 1879 în cadrul Regimentului 2 Călărași unde este avansat
locotenent la 8 aprilie 1881. Pe 15 octombrie 1884 este mutat la Regimentul 10 Călărași
La 16 septembrie 1886 este transferat la Brigada Călărași Constanța unde este avansat
căpitan la 16 aprilie 1889. Revine la Regimentul 1 Roșiori pe 1 aprilie 1893, iar la 1
aprilie 1896 este transferat la Regimentul 6 Roșiori. La 1 octombrie 1899 este mutat la
Miliție în cadrul Corpului 3, iar la 30 martie 1900 este trecut în rezervă de la Regimentul
6 Roșiori. La 1 iulie 1900 apare în evidența Diviziei a 5-a. [8]
Mama sa, Chiriachița, fiica lui Gheorghe Dobrian, s-a născut la 18 martie 1862 în
Pitești. În urma căsătoriei au rezultat doi copii: o fată, care s-a căsătorit cu locotenentul
(mai târziu, generalul) Ștefan Panaitescu, [11] și un băiat, Ioan Antonescu. După decesul
soțului se recăsătorește cu maiorul Nicolae Savovici-Baranga [12] care se ocupă de
educația băiatului în spiritul carierei militare.
Tatăl său a divorțat de mama sa și s-a recăsătorit cu evreica Frieda (născută Cuperman
sau Kuppermann).[13][14] După moartea acestuia, Frieda și-a reluat ostentativ numele
Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului ei vitreg) [15][sursa nu confirmă]
Acesta a fost coleg de clasă cu viitorul lider al comunității evreiești, Wilhelm Filderman.
[necesită citare]
Cariera
După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-
1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902). A luat premiul I în fiecare
an, iar la terminarea școlii numele său a fost înscris pe placa de onoare ca șef de
promoție.
Atras din liceu de arma cavaleriei a urmat Școala militară de infanterie și cavalerie din
București (1902-1904) pe care a absolvit-o ca șef de promoție cu numele înscris pe
placa de onoare. A fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul I
Roșiori.
Este selecționat și trimis să urmeze Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-
1906). După absolvirea ei revine la Regimentul I Roșiori.
S-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când, în fruntea unei subunități a regimentului,
a oprit intrarea țăranilor răsculați în Galați. O parte din istorici susțin că Antonescu a fost
un comandant violent în timpul răscoalei,[20][21] în timp ce alții sunt de părere că avea un
comportament similar cu cel al celorlalți ofițeri participanți. [20] Cert este că a fost felicitat
de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand.[22]
În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați
deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la
oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani. [23][24] A fost
avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-
1913) cu gradul de căpitan.
Urmează Școala superioară de război București (1909-1911), apoi un stagiu la Marele
Stat Major (1911-1912) și Școala de observatori aerieni (1912-1913).[25] După Primul
Război Mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din
Franța.[sursa nu confirmă][26]
Al Doilea Război Balcanic
În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost șef al biroului operații al Diviziei 1
Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a funcționat la Școala de ofițeri de
cavalerie.[27] Până la intrarea României în război a îndeplinit funcția de șef
birou [28]operații în statul major al Corpului IV Armată.[28]
Primul Război Mondial
Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofițerii din Secția Operațiuni a Marelui Cartier
General Român
Regimul antonescian
Puciul anticarlist
Pe acest fundal de dezbinare politicăC, speriat de ofensiva
germană în vestul Europei și
ocuparea Olandei, Danemarcei, Belgiei și mai ales a Franței,
principalul sprijin al României față de expansionismul Axei[46] și
simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia,
regele Carol al II-lea decide să cumpere cu monedă
evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative
cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau
susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează
cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-
ministrul Ion GigurtuD: „Decretul-lege privitor la starea juridică
a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în
aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de
sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5
ani”.[47]
Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg,[48][49] însă în literă (și
probabil și în practică) comportau un caracter încă și mai
discriminatoriu și abominabil decât cele naziste pe care le
copiau.[50]
Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de
la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat
declinul regimului carlist.[51][52] [53] România pierdea o suprafață
de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori,
reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării.
Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena,
inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor
legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul
vinovat de impasul în care ajunsese România.[54] Dorind să-și
păstreze puterea, la propunerea lui Valer Pop,[55] Carol al II-lea
i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu mandatul de
formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit
istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de
numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de
uniune națională (mai târziu, la procesul din 1946, a dat vina
pe „poltroneria” partidelor politice). Nu a primit sprijinul politic
al partidelor democrate, motiv pentru care a fost nevoit să
coopteze în guvern membri sau simpatizanți ai Mișcării
Legionare. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a
cerut regelui să-i acorde puteri depline.[56]
În legătură cu numirea ca prim-ministru a lui Antonescu de
către regele Carol al II-lea, în Enciclopedia Britanică se
menționează[57]: „Antonescu a fost numit prim-ministru cu
puteri absolute la 4 septembrie 1940, după ce România a avut
o treime din teritoriu împărțit între Ungaria, Bulgaria și Uniunea
Sovietică.” Decretul regal de numire stipulează următoarele:
Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri,
cu depline puteri pentru conducerea statului român.
Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oștirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decorațiunile române;
d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;
e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;
f) El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
g) El încheie tratate;
h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat se va
face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri.
Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului
de Miniștri.
Dat în București, la 5 septembrie 1940.
Prin Legea nr.510/1940 se hotărăște
suspendarea constituției care fusese promulgată în
1938, precum și dizolvarea parlamentului.
În seara aceleiași zile de 5 septembrie, Antonescu i-a
cerut regelui să abdice și să părăsească țara. După
propria mărturie făcută de Ion Antonescu la 22
septembrie 1940 liderului PNȚ Ion Hudiță, generalul ar
fi forțat abdicarea regelui, amenințându-l cu un
revolver.[58] [59] Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat
la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul
fiului său Mihai. În actul de abdicare nu figurează
cuvântul „abdic”; [60] în loc de „abdic” Carol a folosit
formula „trecând azi fiului meu...grelele sarcini ale
domniei”. În dimineața zilei de 6 septembrie 1940 toată
țara asculta o emisiune specială. Regele Mihai
depunea jurământul, în fața generalului Antonescu, a
patriarhului țării și a d-lui Lupu, prim președinte al
Înaltei Curți de Casație și Justiție.[61] După Rege,
trebuia să ia cuvântul Antonescu, însă acesta a rostit
doar o frază: „Dumnezeu să ajute nației, Majestății
Voastre și mie.”
Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-
lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt,
protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia
legionarii au tras cu mitralierele.
Statul Național-Legionar
La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-
Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare,
numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se
considera creatorul și sufletul acelui guvern. În Decretul
Regal nr. 3151, ultimul articol îl desemnează
„conducător al Mișcării Legionare” pe Horia Sima, care
se considera „factor constituțional, alături de Rege și
General”.[62] În guvernul instalat la 15 septembrie 1940,
legionarii dețineau patru ministere - Afaceri Interne,
Externe, Educația Națională și Sănătate, Muncă și
Ocrotiri Sociale (Preda Cristian, op. cit. p. 189), precum
și mai multe posturi de secretar de stat. Garda de Fier
controla presa și serviciul de propagandă și 45 din cele
46 de prefecturi de județ. Singura mișcare politică
autorizată era Garda de Fier.[63]
În cartea Pe marginea prăpastiei vol. 2[64] se
precizează: „Vinovăția în privința pregătirii rebeliunii,
prin înarmarea legionarilor, și a dezlănțuirii ei cade
întreagă în sarcina conducătorilor mișcării legionare,
care sunt principalii vinovați, începând cu Horia Sima și
continuând cu generalul C. Petrovicescu, fostul
ministru de interne, Alexandru Ghika, fostul director
general al poliției, colonel Zăvoianu Ștefan și Radu
Mironovici, foști prefecți ai poliției capitalei, Maimuca
C., fost director al Siguranței etc.”
Instaurarea Statului național-Legionar a dus la o
situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna
a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu
păstrarea ordinii publice conform legii, condusă
administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de
interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit
de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și
coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii,
organizația paramilitară a partidului Garda de Fier,
pornită să facă ordine conform propriei
ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși
împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția
era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea,
cu exces de zel - la activități antilegionare în perioada
carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și
Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție
auxiliar, Poliția legionară.
Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de
pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea
unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe
care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și
ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți
toată latitudinea, dublați toate elementele de la
Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte
cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să
facă parte din aparatul oficial”[65]. În privința Siguranței,
Antonescu trișa, știind foarte bine că la
conducerea Serviciului Special de Informații -
SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-
legionar și fidel Conducătorului statului.
Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost
arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful
Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei
române în perioada 1924-1940, instituție care avea să
iasă de sub tutela militară și să se subordoneze
nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul
Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit
cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare,
Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost
asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un
comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).
Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea
mult — Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el
fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea
de difuzarea conținutului compromițător al dosarului
său personal aflat în posesia lui Moruzov.[66]
Legionarii se prezentau ca principala forță politică și
paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de
la Berlin, care voia să-și asigure participarea României
la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost
nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat
de Germania și acceptat de armată. Așa a ajuns
Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut, de unul
singur, să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider
politic și nu avusese vreo formație politică proprie (în
timpul „revoluției legionare”, Antonescu se afla cu
domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la
conducere, Antonescu a preluat ministerele ce
reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile
secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu -
și a respins constant pretențiile legionarilor de
acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și
Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din
Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat
la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în
același timp de Mișcarea Legionară ca de o
contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o
eventuală nesupunere.
În timpul celor patru luni de guvernare mixtă corupția a
devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului,
precum și siguranța persoanei, a libertății de
exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost
lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu
i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la
care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.
Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor
teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate
de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele
necesare traiului, iar la începutul lunii
noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de
pământ devastator, a devenit excedentar[67][68] la finele
anului 1940 prin jefuirea sistematică a
averilor evreiești. Procesul de expropriere forțată a
capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a
fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de
legionari).[69] Miliarde de lei–aur au intrat, parțial, în
vistieria țării și, mai ales, în buzunarele legionarilor
(Neagu Djuvara menționează: „...legionarii (...) s-au
dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul
românizării, au preluat averile lor și le-au împărțit între
ei”).[70]
La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic
româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta
„Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-
ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27
mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile
germane de război.[71]
Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a
preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran,
Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul
statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-
legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament.
Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele
sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de
control public. Se instaura astfel un regim dictatorial
caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților
cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat,
desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin
decrete-legi, încurajarea rasismului (în
special antisemitismului) și a naționalismului extremist.
Rebeliunea legionară
Articol principal: Rebeliunea legionară.
Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de
stat folosind metodele și experiența organizațiilor
paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și
haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de
persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii
i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se
opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil
Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor
Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul
de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au
fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.
Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14
ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler
pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și
dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un
succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc
doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez:
cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au
promis colaborarea și sprijinul reciproc (vezi mai jos
cap. „Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!” - Războiul
împotriva URSS, această promisiune va costa viața a
zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care
Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat
să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele
ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler,
Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege
privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei
publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940
un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru
cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de
românizare controlate de legionari, l-a destituit pe
ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin
Petrovicescu, și a înlocuit
toți prefecții și chestorii legionari.
Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste,
jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții,
sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și
uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la
București) La București a fost prins pe stradă un grup
de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a
turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a
fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de
armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941,
când trupele legionare s-au predat. În timpul rebeliunii,
legionarii au ocupat instituții, tipografii ale ziarelor,
radioul. Aproximativ 8.000 de legionari au fost
judecați[72] și condamnați la diferite pedepse, iar
mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea
statului.F Circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni
români uciși de legionari au fost evrei.
Șeful serviciului secret german în România a aranjat
scoaterea din țară, în secret, a conducătorilor Gărzii și
ducerea lor în Germania.[63]
Prin Decretul Regal nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost
abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și „orice
acțiune politică a fost interzisă”. La 27 ianuarie 1941,
Antonescu a format un nou guvern compus din militari
și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a
fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu
rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion
Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele
săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca
emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici).
Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat
drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură
militară. Această dictatură era lipsită de o ideologie, nu
era susținută de un partid politic de masă. Existența
dictaturii nu era justificată de considerații filozofice, ci
de ordine și securitate, pe care Antonescu le considera
esențiale. El folosea armata și aparatul de siguranță
pentru a conduce și a suprima disidența.[63]
Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a
retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat
România intereselor germane. În timpul vizitei sale în
Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat
actul aderării României la Pactul
Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a
solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în
România.
Se presupune că rebeliunea legionară ar fi fost
influențată sau provocată de comuniști, existând
argumente în acest sens, precum faptul că în timpul
rebeliunii s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică!”[73], iar
însuși Horia Sima menționează în cartea sa că
Antonescu afirma că există infiltrări comuniste în
mișcarea legionară, idee însă negată de Horia Sima. [74]
Sub guvernarea lui Ion Antonescu, Regatul României a
reușit performanța de a deveni unicul stat în afară de
Germania Nazistă care a înființat și operat propriul
lagăr de exterminare (în Podolia), unde peste 100 000
de evrei au murit.[75][76]
Sălbăticia și zelul cu care trupele române au executat
politica lui Antonescu de exterminare a evreilor au fost
remarcate la doar 3 luni de ofensivă comună în est
chiar de către führer, care declara că Antonescu
urmează niște politici mult mai radicale decât noi în
chestiunea evreiască. La doar două săptămâni de la
deschiderea frontului răsăritean, Joseph
Goebbels constata și el cât de splendid acționează
Antonescu în chestiunea evreiască.[77]
Armata Română, sub conducerea lui Ion Antonescu, a
bătut recorduri în materie de număr de evrei masacrați
într-o unică acțiune, ca număr de evrei masacrați într-
un timp cât mai scurt, lăsând în urmă în aceste privințe
chiar si Wehrmacht-ul lui Hitler![78]
Jaful care însoțea masacrele armatei române i-au
dezgustat până și pe naziști, rapoartele militare ale
Wehrmacht-ului din iulie 1941 făcându-se ecoul
nemulțumirilor germane în ce privește bestialitatea cu
care soldații români sub comanda lui Antonescu își
executau politica de masacrare evreilor. Nemții se
temeau că, asociați fiind cu românii, imaginea armatei
lor ar putea să fie murdărită de zelul acestora din urmă.
[79]