[Notă explicativă: În România comunistă, un medic chirurg, Mitică, este închis pentru asaltarea

unui pacient (care provocase conflictul și încercase să îl șantajeze pe medic)].

Spre ora trei noaptea, în celulă fu introdus un bărbat care se trânti pe plasa patului de alături cu
un geamăt de ușurare și plăcere.

— O, Doamne, că bine mai e! oftă acesta și-și aprinse o țigară. După ce o termină, aprinse încă
una, imediat.

— Domnule, îi zisă Mitică, de sub pătură, dacă fumezi una după alta, mă asfixiezi.

— Pardon, zise celălalt, n-am știut că coabitez cu cineva. Pardon.

— Ești intelectual? insistă Mitică.

— Am fost. Acum sunt beat. Mai precis, sunt un nenorocit. Dumneata?

— Tocmai la asta mă gândeam când ai intrat, răspunse Mitică, fără să poată distinge vreun
detaliu pe chipul celuilalt. Încercam să descopăr ce e cu mine, cine sunt, și ce doresc de la viață.

— Și?

— Încă n-am ajuns la o concluzie.

— Ferește-te de concluzii, domnul meu spuse individul, oftând. Toți cei care ajung la concluzii
în viață sunt niște mărginiți și niște lași. Am un frate lector la Politehnica din București. Când era
tânăr mi-a zis: „Dragul meu frate, am ajuns la concluzia că nu e bine să faci politică în viață”.
Acum, la cincizeci și opt de ani, toți colegii lui sunt profesori și conferențiari, numai el nu. De
ce? Pentru că nu e membru de partid. I-am spus: „Ești un tâmpit, ce ți-a trebuit ție să tragi
concluzii la vârsta de nouăsprezece ani?!” Dom’le, îmi dai voie să mai fumez o țigară?

— Fumează câte vrei.

— Mulțumesc. Pot să te răsplătesc cu o gură de whisky, dacă dorești.

— Nu, mulțumesc. Nu beau alcool.

Vecinul de-alături începu să râdă.

— Deloc?
— Deloc. Nu pot. Daca vrei să știi, am treizeci și unu de ani și n-am fost beat niciodată. Cum e
când ești beat?

— O, depinde cât ești de beat și ce înțelegi prin asta. Eu beau tot timpul, cu excepția celor patru-
cinci ore când dorm. Dar nu beau deodată mult, ca să mă îmbăt. Beau câte o porție la jumătate de
oră. Am porțiile puse în sticluțe speciale. O sticluță se află permanent pe noptieră, una în baie,
una la bucătărie, una în sufragerie și una în buzunar.

— Și ce bei?

— Whiskey.

— De unde?

— Cum de unde? Păi sunt șef de restaurant. E o problemă să beau o sticlă pe zi?

— Și te simți bine?

— Excelent. Sunt într-o stare de veselie și optimism permanente, nimic nu mă enervează, nimic
nu mă deranjează, totul îmi face plăcere.

— Și nu ți-e rău a doua zi?

— Cum o să-mi fie rău dacă beau din nou?! Secretul ca să nu-ți fie rău de la băutură e să bei tot
timpul. Ca și cu țigara. Dacă fumezi fără încetare nu simți consecințele intoxicării. Eu am
cincizeci și șapte de ani. Dacă mă las de băut și de fumat mor în două săptămâni. De marele
profesor Lupu, Dumnezeu să-l ierte, ai auzit?

— Sigur c-am auzit.

— El fuma o sută de țigări pe zi. Și-a trăit optzeci și șase de ani.

— Dar ți-ai pus întrebarea câți ani ar fi trăit dacă nu fuma?

(Ion Băieșu, Balanța, fragment)