Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia.

Pe de o parte, i se părea inutil să dea

detalii despre obârșia sau familia sa, lucruri pe care nu le vedea în niciun fel legate de propria operă.
Pe de altă parte, având o viață mai lungă decât a unor scriitori contemporani, a putut să observe cum
amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca să respecte canoanele unei biografii de
artist. Caragiale a descoperit că niciun scriitor nu poate scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis
să şi-o construiască singur. Nu era o mistificare propriu-zisă. Nu şi-a înfrumuseţat
biografia;dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai negre decât se cuvenea.

Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectând un paradoxal orgoliu plebeu în faţa
pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre contemporanii săi. De exemplu, a afirmat
mereu că e neam de „idriot” (locuitor al insulei grecești Idria), mizând pe calamburul caraghios
rezultat. Într-un moment de cinism pedagogic, vrând să-l dezveţe pe fiul său, viitorul scriitor Mateiu I.
Caragiale, de fumurile nobiliare, i-a spus că se trage din neam de plăcintari balcanici cu ţeasta teşită,
atavic, din cauza tăvilor purtate pe creştet timp de generaţii întregi. În realitate, bunicul său, Ştefan
Caraialis, grec originar din insula Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului Ioan Caragea și venise la
București în suita acestuia de la Constantinopol, cartierul general al aristocraţiei greceşti la acea
vreme.

Fără să aparţină vreunei mari familii, Ştefan bucătarul făcea parte din anturajul unuia dintre cei mai
bogaţi boieri greci ai epocii. Primul său fiu, Luca, tatăl viitorului dramaturg, s-a născut şi el la
Constantinopol, la curtea lui Caragea;frații acestuia, Costache și Iorgu Caragiale, născuți în România,
au făcut parte din elita teatrului românesc de la începuturile sale, Costache fiind chiar primul director
al Teatrului Național înființat în București la 1852. Mama lui Caragiale se trăgea dintr-un neam de
negustori greci brașoveni;din familia extinsă făceau parte negustori putred de bogaţi, precum
Ecaterina Momolo, dar și artiști precum pictorul academizant Constantin Lecca.

Un alt amănunt adesea menţionat priveşte naşterea lui Caragiale în cătunul Haimanale din Prahova,
amănunt luat a trimite spre un destin de om fără căpătâi, de pripas, aşa cum va pretinde uneori,
compătimindu-se, dramaturgul. În realitate, Ion Luca se naşte, la 30 ianuarie 1852, în casa
secretarului averilor bogatei mănăstiri Mărgineni, casă care se afla, natural, în cătunul din apropierea
mănăstirii. Tatăl său, Luca Caragiale, era delegat (având rang de pitar din 1953 !) cu administrarea
unui „imperiu imobiliar” care cuprindea numeroase moşii în judeţele Prahova, Teleorman, R. Sărat,
Ialomiţa, Buzău şi Brăila. Funcţionar cinstit, Luca va deveni în anii următori avocat şi, ulterior,
judecător la Ploieşti, meserii care nu se mai potrivesc deloc capului unei familii „de pripas”.

„Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific”, afirma Caragiale la maturitate, când
ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă. De fapt, studiile scriitorului au fost mai
consistente decât atât. Încheind şcoala primară la Ploieşti, apoi gimnaziul în aceeaşi localitate,
urmând şi un an de liceu la Bucureşti, Caragiale are studii la fel de durabile ca mulţi dintre avocaţii
sau profesorii titulari din România acelei vremi. Într-o scrisoare târzie către Vlahuţă, el recunoaşte:
„am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot apuca de învăţătura dreptului – să
mă fac avocat” . Însă opţiunea lui merge către literatură, aşa încât se înscrie pentru doi ani la
cursurile Conservatorului dramatic de pe lângă Teatrul Naţional din Bucureşti, profesor fiindu-i
unchiul său, reputatul actor (şi dramaturg) Costache Caragiale.