SEMINAR INTERACTIV

SUBIECTE DE CERCETAT1

1. Etica adresării
2. Norme şi forme de prezentare
3. Etica salutului
4. Educaţia culturii comportamentale a omului
5. Ţinuta vestimentară
6. Expesivitatea şi ţinuta
7. Farmecul şi fascinaţia

Etica adresării
Oamenilor le pasă mai mult decât ne putem da seama noi de felul cum li se scrie, li se vorbeşte, de
cum sunt prezentaţi şi sunt introduşi în liste etc. Indiferent dacă persoana din afară este extrem de
sensibilă faţă de acest subiect, tot timpul este important să ţinem cont de acest aspect. A te adresa
celorlalţi cum trebuie nu este doar o problemă de curtoazie, ci şi de a-i face celuilalt o impresie
bună, a stabili relaţii bune de comunicare etc.
Politeţea a fost şi este indispensabilă fiecărui om, în orice societate. Un proverb indian spune că
„florii i se cere parfum ,iar omului politeţe”. Nu întâmplător credem că politeţea a fost comparată
cu o cheie de aur, care deschide toate porţile. Dar, în acelaşi timp, trebuie să avem în vedere şi
faptul că excesul de politeţe, de ceremonie, este deseori la fel de prost cotat ca şi lipsa de politeţe
[1, p.353].
Pentru a evidenţia şi mai mult importanţa deosebită a politeţii vom aminti aprecierea lui La Bruyère:
„Manierele , pe care le neglijăm ca pe nişte lucruri mărunte, fac adesea ca oamenii să te judece în
bine sau în rău. O cât de uşoară străduinţă de a avea maniere plăcute şi civilizate te-ar scuti de
aprecierile lor nefavorabile” [apud 8, p.6].
Politeţea ajută omului să fie la exterior aşa cum îi este şi firea. Interiorul şi exteriorul omului
comunică între ele. Un om cu o cultură interioară modestă nu este şi nici nu pare a fi elegant.
Normele bunei conduite pot fi însuşite, studiate şi folosite în acelaşi mod cum învăţăm şi aplicăm
tabla înmulţirii. Căci până şi cea mai elementară educaţie trebuie cultivată şi evaluată. Cultura
interioară a omului rezultă din felul cum ştie să se adreseze altor oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi,
prieteni şi rude, oameni în etate sau persoane de aceeaşi vârstă, persoanelor oficiale sau oamenilor
de afaceri etc. [7, p.174].
Printre formulele de adresare pe care trebuie să le cunoaştem şi să le utilizăm în adresare pot fi:
 către omul ocupat: scuzaţi; iertaţi-mă; pardon; mă iertaţi pentru deranj; fiţi atât de bun (
bunăvoinţă ); fiţi amabil (drăguţ); scuzaţi, n-aţi putea să-mi spuneţi; ascultaţi vă rog; iertaţi-mă, aş
putea să vă întreb;
către un necunoscut: domnule profesor; domnule secretar; domnule poliţist; domnule ofiţer [7,
p.175].
Notă: când te adresezi unor oameni de afaceri străini de ţinut minte că majoritatea principiilor care
stau la baza protocolului şi se referă la modul în care trebuie să te adresezi, să vorbeşti şi să prezinţi
o persoană, de un anumit rang îşi au obârşia în tradiţii. Când nu vom da prioritate acestui subiect
putem ofensa sensibilitatea oamenilor de afaceri. Astfel în anumite ţări, în special în Italia şi
Germania, dar într-o oarecare măsură şi în Scandinavia şi în Ţările de Jos, executivii sunt foarte de
titlurile ce le preced numele, titluri ce indică fie educaţia, fie profesia lor. De exemplu în Italia,

1
Axentii I. Etica pedagogică. Suport de curs. Cahul, 2012,
oricine îşi ia un grad devine imediat „Dottore” (o femeie devine „Dottoressa”) şi îşi pune în faţa
numelui o formă abreviată pentru tot restul vieţii (Dott. Giacomo Verde) [1, p.357];
 către femei, fete necunoscute, bărbaţi: doamnă; domnişoară; domnule[7, p.175].
Notă: când întâlnim o femeie din altă ţară, adesea ne e greu să reţinem un nume foarte complicat şi
nu ştim dacă-i putem zice „domnişoară” sau „doamnă”. Soluţia este să-i zicem „Madame”.
Franceza este limbajul diplomatic din întreaga lume şi „Madame”este la fel de uzual ca şi „Ms” în
idiom american. ) [1, p.360];
către rude: bunicule, permite-mi să-ţi adresez o întrebare; bunico, iartă-mă că te întrerup; mămico,
scuză-mă că te deranjez; tăticule, iartă-mă, dar vreau să te întreb;unchiule, te rog să nu te superi;
către persoanele cunoscute:doctore; domnule doctor; soră (medicală); frate Ion; soră Maria;
fecioraşule;
către colegi de serviciu: doamnă Elena;domnişoară Eliza, domnule Mihai;
 replici: da? poftim? ascult; vă ascult; eu vă ascult; cu ce vă pot fi de folos? cu ce vă pot servi? ce
– aţi spus?

Norme şi forme de prezentare

După felul cum se prezintă omul, cum face cunoştinţă cu alţii, poate fi apreciată atât
cultura lui interioară cât şi cea exterioară. Normele vechilor maniere nu permiteau să se
facă cunoştinţă în mod direct, ci doar prin intermediul unei cunoştinţe comune. Aceste
norme se cer a fi respectate şi azi, însă în anumite cazuri prezentarea poate fi făcută şi fără
mediator. Astfel vom încerca să urmărim cum poate fi stabilită o relaţie şi cum ar trebui
să se prezinte un om binecrescut în anumite situaţii.
1. Prezentarea şi stabilirea relaţiilor cu oamenii necunoscuţi:
 m-aş bucura dacă am face cunoştinţă;
 aş dori să fac cunoştinţa cu dumneata (tine);
 să facem cunoştinţa. Mă numesc Viorel;
 aş vrea să mă prezint. Mă numesc Ana;
 permiteţi-mi să facem cunoştinţă;
daţi-mi voie să vă întreb cum vă cheamă;
 permiteţi-mi să mă prezint. Eu sunt Viorel (Numele meu e Viorel).
2. Prezentarea şi cunoaşterea prin intermediul mediatorului:
 faceţi cunoştinţă;
 aş vrea să vă fac cunoştinţă cu Viorel;
 aş vrea să vi-l prezint pe Viorel;
 permiteţi-mi să vi-l prezint pe Viorel;
Răspunsuri, replicii la prezentare:
 foarte plăcut;
 îmi este plăcut;
 sunt foarte bucuros;
 sunt fericit că v-am cunoscut;
 vă cunosc din vedere;
 ne cunoaştem deja;
 ne-am întâlnit şi data trecută;
 eu vă cunosc;
 v-am mai văzut undeva;
 am auzit multe despre dumneata [7, p.176].
De constatat că atunci când ne adresăm unui auditoriu, unui grup trebuie să respectăm
următoarea ordine: ne prezentăm mai întâi doamnelor, apoi domnişoarelor şi în sfârşit
domnilor.
Formulele „domnule”, „doamnă”, „domnişoară” se folosesc atunci când nu cunoaştem
numele persoanei căreia ne adresăm. Există şi formulele:domnule Popescu, domnişoara
Popovici, doamna Mândrescu. Sunt total incorecte formulele de tipul: „doamnă tanti”,
„domnule cumătru”, „domnule nănaş”, „măi domnule”. Formulele „domn”, „doamnă”,
„domnişoară” nu trebuie folosite în raporturile dintre membrii familiei: „doamnă soţie”,
„domnule unchi”, „domnişoară soră”etc. O nuanţă nepoliticoasă, hazlie sau chiar
depreciativă au căpătat formulele de adresare de tipul „cucoană”, „cucon”, „madame”,
„monsieur”, „duduie”, „duduiţă” etc. Des utilizate în trecut, ele se folosesc astăzi cu scopul
de a sublinia moravurile uşoare, proastele maniere [Ibidem].

Etica salutului
Salutul este o formulă de politeţe considerată drept cea mai elementară manifestare de
amabilitate şi atitudine binevoitoare faţă de altă persoană. În mimică, în expresia corporală
ca şi în ţinută, salutul include în sine o serie de nuanţe care pot să-i modifice sau să-i
completeze sensul, îmbrăţişând expresia stimei sau a unei obligaţii formale, îl modifică în
dependenţă de situaţia, de persoana care salută (Mareş N.,1992, p.6).
Astfel bărbaţii vor saluta ridicându-şi pălăria de pe cap, apucând-o de calotă, îndreptându-
se cu capul uşor înclinat, privind în ochii persoanei salutate. Nu se salută cu mâinile în
buzunar. Salutul cu pălăria se execută întotdeauna cu mâna opusă părţii pe care se găseşte
persoana salutată, evitându-se astfel situaţia de a acoperi faţa persoanei salutate cu pălăria.
În cazul când ambele mâini sunt ocupate se acceptă salutul prin simpla înclinare a capului.
Dacă bărbatul are pe cap căciulă, bască sau şapcă cât şi în cazurile când este fără pălărie,
salutul se face printr-o înclinare a capului, însă ceva mai pronunţată. De remarcat că trebuie
evitate înclinările exagerate ale coloanei vertebrale. Gradul de înclinare este totdeauna în
funcţie de persoana căreia îi este adresat salutul, exagerarea însă poate fi defavorabilă atât
pentru persoana salutată, gestul putând fi interpretat ca batjocură, cât şi pentru cel care
salută, salutul fiind apreciat ca o dovadă de linguşire sau de lipsă de personalitate.
Răspunsul la salut este obligatoriu.
Femeia răspunde la salut printr-o uşoară înclinare a capului. Înclinarea respectivă nu
trebuie făcută în silă. Se recomandă ca răspunsul să fie însoţit de un uşor surâs, dovadă că
a recunoscut persoana care a salutat-o.
Răspunzând la salutul bărbatului, femeia îl poate reţine pe acesta pentru a schimba cu el
câteva cuvinte. Nu se poate însă ca un bărbat să reţină o femeie pe stradă, cu excepţia
acelor cazuri când relaţiile dintre ei sunt colegiale.
Dacă cei care se salută se opresc, iar femeia este însoţită de o persoană necunoscută
partenerului, trebuie făcute prezentările de rigoare. Bărbatul însoţit de o femeie va căuta să
evite situaţia de a reţine o cunoştinţă pe stradă. Dacă totuşi este nevoit să facă acest lucru,
va prezenta neapărat persoanei care îl însoţeşte cunoştinţa reţinută. În nici un caz nu se
cuvine să fie lăsată o femeie singură, în stradă, pentru a trata o altă persoană.
În cazul când nu avem o memorie vizuală prea bună, întotdeauna este mai bine să ne
înclinăm în faţa persoanei, a cărei figură ne este familiară, decât să riscăm a ignora o
cunoştinţă. Lipsa de atenţie constituie un act de nepoliteţe. Or, după cum menţiona şi La
Bruyère „Oamenii sunt atât de plini de sine, încât toate sunt în funcţie de ei: le place să fie
văzuţi, prezentaţi şi salutaţi chiar şi de către necunoscuţi”.
Este foarte bine să reţinem câteva norme de comportare cu privire la salut printre care:
 Bărbaţii salută primii femeile.
 Tinerii salută pe cei mai în vârstă.
 Noii veniţi salută pe cei deja prezenţi.
 Elevii şi studenţii salută cadrele didactice.
 Persoanele din maşină salută pietonii cunoscuţi.
 Femeia însoţită de un bărbat salută pe cea care merge singură.
 Femeile mai tinere salută pe cele mai în vârstă sau cu funcţii superioare.
 Un şef mai tânăr decât o femei de vârstă mijlocie,dacă este bine crescut o va saluta
primul.
 Persoana pe lângă care treci este salutată.
 Prima salută persoana cea mai politicoasă.
 Oamenii bine crescuţi se salută reciproc, simultan.
 Se salută la intrarea într-un birou, restaurant, compartiment de tren, sală de aşteptare,
magazin mic sau lift.
 Nu se salută persoanele necunoscute la intrarea într-un magazin mare, autobuz, tramvai,
oficiu poştal sau gară [8, p.8].
Notă: În cazul întâlnirii cu o persoană, pe care nu dorim să o salutăm, eschivarea trebuie
făcută cu tact. Dacă distanţa permite, este recomandabilă ocolirea acesteia. Dacă întâlnirea
este inevitabilă, un salut scurt, pur formal, va constitui cea mai bună soluţie [14, p.11].
Ar fi bine să nu uităm în acest sens cuvintele înţelepte ale lui Goethe: „Societăţile cele mai
plăcute sunt acelea unde domneşte între membri o stimă reciprocă” [apud 12, p.10].
În viaţa de toate zilele ale omului, cele mai răspândite formule de salut sunt: salutul oral
(verbal) şi salutul verbal cu gest, mimică şi expresie corporală [7, p.177 -178].
1. Salutul oral. Atunci când întâlnim o persoană cunoscută simţim necesitatea unui gest
elementar de salut. De obicei nu se pronunţă numele persoanei care este salutată şi nici
titlul acesteia. Din seria de formule ce pot fi construite sau modificate în dependenţă de
persoană, de situaţie, de împrejurări, pot fi desprinse următoarele:
 Formule propriu-zise de salut: „Salut; noroc; să trăiţi; bună dimineaţa, bună ziua, bună
seara, doamnă, domnule”.
Cuvinte ce pot însoţi salutul: Cum trăiţi? cum vă merg treburile la serviciu? ce noutăţi
mai aveţi? ce succese mai aveţi la şcoală (la serviciu)? ce mai face prietenul nostru drag
Ionel?
Cuvinte (expresii) de răspuns la salut: Mulţumesc (mersi), bine, normal; mulţumesc,
foarte bine; mulţumesc, excelent; nu mă plâng; nu mă pot plânge; ca întotdeauna, bine; fără
schimbări, bine; ca şi altădată.
Exprimarea sentimentelor în timpul salutului: sunt bucuros că te văd; sunt foarte bucuros
să te văd; plăcută întâlnire; pe cine văd? ce bucuros sunt că te văd!
La întâlnirile oficiale se va pronunţa gradul sau titlul ştiinţific: „Bună ziua, domnule
ministru, director, inspector profesor etc.”
Va constitui un act de impoliteţe abrevierea formulelor de salut ca: „b'mneaţa” (în loc de
„bună dimineaţa”) sau „b'seara” (în loc de „bună seara”); sau utilizarea cuvintelor care se
refuză total de către bunul simţ cum ar fi: „Hallo”, „Ciao”, „Adieu”, „hai noroc” etc.
[Ibidem].
Între prieteni nu este necesar un protocol prea riguros, dar trebuie evitată orice notă de
vulgaritate. Nici chiar cei mai buni amici nu pot pronunţa formele interjecţiilor acute: „mă”,
„fa”, „bre”, „bă” „hi”, care rămân vulgare şi se refuză total ca formule de salut. Acestea nu
pot fi acceptate nici între cei mai buni amici [8, p.10].
2. Salutul verbal cu gest, mimică şi expresie corporală. În salut, gestul, mimica şi ţinuta
conţin diferite nuanţe, care-i completează sensul şi-1 îmbogăţesc cu diferite expresii de
stimă, respect, devotament, supunere, angajament etc.
Strângerea de mână este gestul cel mai tradiţional, de obicei însoţit de un salut verbal, ajuns
până la noi încă din cele mai vechi timpuri. Strângerea de mână poate interveni fie când
persoanele care s-au salutat se opresc pentru a sta de vorbă sau atunci când continuă drumul
împreună, fie cu ocazia prezentării lor.
Spre deosebire de salut, în cazul strângerii mâinii, femeia este aceea care întinde prima
mâna, cel mai în vârstă celui mai tânăr şi cel cu grad superior celui cu grad mai mic.
Când subalternul se prezintă în faţa superiorului, la chemarea acestuia, este o obligaţie
elementară a superiorului ca la salutul prezentat de subaltern să îi întindă mâna.
Acest gest impune o comportare corespunzătoare de ambele părţi. Astfel J. Locke
menţiona: ”Să arătăm după moda şi obiceiurile ţării tot respectul şi stima ce se cuvine
rangului şi condiţiei persoanei respective” (Mareş N., 1992, p. 11).
Mâna se strânge cu capul descoperit, cu o uşoară înclinare a capului şi privind faţa celui pe
care îl saluţi. Bărbaţii se scoală în toate împrejurările, pentru a strânge mâna interlocutorilor
lor.
Femeile, în schimb, se ridică în picioare numai atunci când strâng mâna unei persoane mult
mai în vârstă sau pe care doresc s-o onoreze în mod deosebit. Mâna trebuie întinsă hotărât
dar degajată, palma trebuie să cuprindă întreaga palmă a interlocutorului, strângerea să fie
evidentă, scurtă şi nu prea puternică. Acest salut trebuie să emane un sentiment de căldură
şi cordialitate, de-o parte şi de alta.
Este totalmente neindicată întinderea mâinii cu moliciune. Un act de impoliteţe îl constituie
şi întinderea sau apucarea numai a câtorva degete. În cazul unei întâlniri în grup, ordinea
în care se dă mâna este următoarea: femeile între ele; femeile cu bărbaţii; bărbaţii între
ei.Dacă grupul este prea numeros, nu se dă mâna, iar salutul se efectuează numai prin
înclinarea capului.
Portul mănuşilor. Femeile nu-şi scot mănuşile decât dacă întâlnirea este fixată dinainte.
Bărbaţii se pot saluta şi ei, fără să-şi scoată mănuşile. Dacă, însă, unul din ei va scoate
mănuşa, atunci şi al doilea trebuie să şi-o scoată neapărat.
Salutând o femeie care îi întinde mâna goală, bărbatul întotdeauna va scoate mănuşa. Dacă
are mănuşi prea groase, fără degete, pătate sau murdare de la lucru, atunci trebuie să şi le
scoată, chiar dacă femeia îi întinde mâna în mănuşă. Trebuie evitată situaţia de a ţine pe
cineva cu mâna întinsă, chinuindu-te să-ţi scoţi mănuşa.
În încăperi, bărbatul nu va intră cu mâna dreaptă în mănuşă. Este de preferat ca ea să fie
scoasă înainte de a se suna la uşă. Mănuşile se vor scoate în restaurant şi într-o sală de dans
(cu excepţia femeilor care poartă mănuşi de bal). La teatru ca şi la toate manifestările
publice care au loc în săli, bărbaţii îşi vor scoate mănuşile, în timp ce femeile, dacă doresc,
pot să le păstreze. La o invitaţie, la masă un se va întra în sufragerie cu mănuşile în mână
[8, p.11].
Notă: Va fi total greşit: sărutul mănuşii, sărutul mâinii peste un scaun sau masă, sărutul
mâinii în mod mecanic sau nefiresc, ca de altfel şi sărutul mâinii numai la unele din
femeile care se află împreună. În acest context este binevenit conceptul expus de
J.J.Rousseau: ” Toate popoarele civilizate au respectat femeia ” [apud 8, p.12].
Sărutul mâinii constituie un act de amabilitate, numai dacă este făcut cu discreţie. Femeia
va întinde mâna bărbatului care o salută. Acesta o va prinde cu vârful degetelor, se va
apleca asupra ei şi îşi va lipi buzele de mână sau, şi mai bine, va simula acest lucru, oprindu-
se la câţiva milimetri de aceasta.

Educaţia culturii comportamentale a omului

Este uşor ca cineva să-şi dea frâu liber dorinţelor, emoţiilor, plăcerilor fizice, exprimate
prin maniere urâte, prin apucături şi năravuri exagerate. Numai un om cu sufletul, cu
gândurile bune, cu faţa şi haina curate, un om cu o cultură spirituală înaltă permite să
recurgă la forme urâte de comportare. Trebuie să recunoaştem însă că există o strânsă
legătură între universul intim al omului şi cultura lui generală care pot fi educate, tot aşa
cum există o strânsă legătură şi între respectarea normelor comportamentale şi educaţia
emoţiilor, dorinţelor, voinţei (Mândâcanu V., 2000, p.179).
Respectând normele de comportare nu din simplă datorie, ci şi din necesitatea de a te
comporta frumos, îţi educi, fără să vrei, sufletul, voinţa, universul intim. Marele pedagog
John Locke a observat că „omul rău devine un educator brutal, erudiţia lui se transformă în
pedantism, agerimea minţii lui în scamatorie, simplitatea în grosolănie, bunătatea în
măgulire”. Fără o cultură generală, adică fără respectarea normelor exterioare de
comportare, nu poate exista nici universul intim. Cum poate fi stabilită cultura generală?
Ce semne ale corpului omenesc ne pot demonstra că omul are cultură generală? Cum ne
putem orienta în lume, în caz că stăpânim sau nu o cultură generală?
Un semnal că „totul este corect şi frumos” ar fi să fie, de fapt, dispoziţia pe care o
transmitem altora în timpul comunicării prin expresia exterioară, prin ţinută, gest sau
mimică.
Unii pedagogi consideră că este suficient să lucrezi conştiincios, să fii sincer cu elevii, să
acorzi atenţia cuvenită fiecăruia dintre ei, să-ţi cunoşti obiectul şi să-1 predai cât mai bine.
Tot ei susţin că asemenea însuşiri constituie esenţa muncii de educaţie şi instruire. Nu
încape îndoială că aceste lucruri au o importanţă deosebită în munca pedagogică, ele
alcătuind baza fundamentală a muncii profesionale, dar de un succes mai mare se bucură,
totuşi, acei pedagogi care iau în consideraţie atât particularităţile exterioare, ţinuta
vestimentară, manierele frumoase, cât şi particularităţile individuale sau psihologice. Nu
ar fi cazul nici să exagerăm, nici să minimalizăm rolul şi efectul exterior image-ul omului
în procesul comunicării. Ar trebui să ţinem cont de legitatea psihologică a receptivităţii:
predispunerea noastră de a percepe, de a însuşi, de a asimila, de a ne înţelege cu alte
persoane. Procesul comunicării începe, de fapt, cu sensibilitatea, cu atitudinea faţă de
exteriorul, image-ul persoanei cu care stabilim relaţiile. O mare importanţă are şi reacţia
noastră la tot ce este ademenitor, frumos, atrăgând şi trezind interesul faţă de orice
persoană, indiferent de vârsta, nivelul sau postul pe care îl ocupă. Nu degeaba în popor se
zice că omul se întâlneşte după îmbrăcăminte, dar se petrece după minte. Această legitate
psihologică a procesului de cunoaştere nu trebuie neglijată de către profesor. Respectând-
o, el poate deveni un model pentru elevii săi datorită universului intim şi culturii generale,
un exemplu de formare a gustului estetic, a acurateţei, modestiei, frumuseţii şi eleganţei
[10, p.78].
Frumuseţea şi armonia ţinutei, mimicii, gesticulaţiei, ca elemente ale culturii generale.
În ultimul timp, tindem să ne descătuşăm, să căpătăm o autentică libertate internă. Acest
fapt e imposibil să nu aibă înrâurire asupra manierelor de comportare sau de comunicare.
Ele impun o reeducare exterioară.
Educaţia exterioară începe cu însuşirea normelor comportării civilizate, cu manierele
frumoase, cu o ţinută, un gest şi o mimică exterioară acceptabile. Întâi de toate, trebuie să
ştim a ne adresa, a ne comporta în public, a ne saluta, a conversa, a face vizite şi a primi
oaspeţi, a servi masa etc. Viaţa însă ne arată că însuşirea normelor etice nu înseamnă şi
respectarea lor. Experienţa multor ani confirmă că numai învăţarea (cunoaşterea) normelor
etice nu-i permite pedagogului să stăpânească o cultură comportamentală. Tinerii pedagogi
şi studenţii repetă din generaţie în generaţie aceleaşi greşeli. Care sunt ele?
Tinerii pedagogi nu pot înfrunta neînţelegerea, nu pot să înfrângă supărarea, nu izbutesc să
aleagă un ton potrivit, o manieră normală de comportare. Mâinile, capul, corpul nu sunt
supuse unui strict autocontrol. Îşi aleg metode nepotrivite de influenţă şi interacţiune,
cuvinte nepotrivite pentru situaţii obişnuite. Aceste obstacole sunt cauzate de unele
„contracţii musculare”, de teamă, neîncredere, încătuşare a gândurilor etc. Prezenţa mai
multor asistenţi sau elevi îi fac să se jeneze, să se sfiiască. Aceste situaţii cer nu numai
cunoştinţe, ci şi deprinderi de a-şi controla starea emoţională şi fizică. Capacitatea de
autoreglare a stării emoţionale psiho-fizice devine un obiectiv al instruirii profesionale a
viitorului pedagog. În situaţiile vieţii, omul învaţă, îşi formează manierele, firea, caracterul.
Astfel, la modelarea ţinutei, gesticii, mimicii, trebuie să se ţină cont de normele de
comportare ca obiective dominante şi operaţionale. Iar în educaţia comportamentală, adică
în formarea obiectivelor operaţionale, trebuie să se ţină cont de obiectivele dominante, care
se impun ca norme de comportare, formate în baza valorilor fundamentale. Exerciţiul
zilnic, antrenamentul pedagogului, respectarea normelor comportamentale conduc spre
armonie, frumuseţea ţinutei, mersului, gestului, mimicii etc.
Ţinuta. O ţinută frumoasă se dobândeşte, în primul rând, practicând sistematic şi corect
gimnastica, eventual un alt sport. Nu strică, mai ales atunci când se constată unele
deficienţe la acest capitol, să facem exerciţii sub îndrumarea specialiştilor. Dealtfel,
gârbovirea timpurie a unor tinere, tineri înalţi care nu ştiu să-şi ţină drept capul şi şira
spinării creează o imagine penibilă. De aceea sfatul mamei de a „nu sta cocoşat” ar fi bine
să nu fie uitat nici la vârsta când ai nepoţi ori strănepoţi. [8, p.14].
Mersul. Pentru orice om, mersul este nu doar o necesitate vitală, ci şi o mişcare ce-i produce
plăcere, bucurie, fericire. A merge astfel încât întreg organismul să poată profita de pe urma
acestui mers e o întreagă ştiinţă. El trebuie să constituie o armonie de mişcări pe care le
face un om sigur, degajat, păşind cu capul sus, chiar şi atunci când este îngândurat. Ştim să
mergem de la un an, dar nu strică dacă mai învăţăm şi la 50 de ani. La mersul corect
participă şi se antrenează aproximativ 650 muşchi ai corpului omenesc. În timpul mersului
se îmbunătăţeşte funcţia plămânilor, inimii etc.
Cum trebuie să ţinem capul, umerii, şira spinării, abdomenul, cum trebuie să păşim pentru
a ne deplasa cu uşurinţă?
Un mers armonios necesită paşi siguri. Mişcarea mâinilor trebuie să fie naturală, degajată,
coordonată cu ritmul mersului. În nici un caz mâinile nu trebuie „ascunse” în buzunarele
pantalonilor. Se admite mersul cu mâinile în buzunarele pardesiului, atunci când acestea
nu au o croială oblică. În timpul mersului talpa piciorului se va orienta puţin în exterior,
pentru a călca uşor şi elastic. Şi dacă „frumosul este simbolul binelui moral” (Im. Kant,
Critica raţiunii), atunci mersul omului include nu doar frumuseţea exterioară, ci şi pe cea
morală. Dacă omul scund doreşte să-şi dea importanţă, va merge cu capul şi cu umerii
ridicaţi, cu paşi uriaşi. Această impresie nefavorabilă trezeşte celor din jur gândul că acel
om se află în crâncenă înfruntare cu sine însuşi şi va deveni ridicol. Aceeaşi impresie
nefavorabilă produc şi persoanele înalte care exagerează mergând cu paşi mici.
De remarcat că mersul cu capul în jos, cu umerii sau braţele balansându-se, cu mâinile în
buzunare sunt dezagreabile celor din jur. Unii încearcă să-şi explice propriul mers aplecat,
bizar, dezordonat sau, mai bine-zis, incorect printr-o „moştenire de la părinţi”. De remarcat
că puţini sunt oamenii care au înnăscut darul de-a merge, de-a sta frumos, de-a se mişca.
Cei care nu-l au, n-au de ce se ruşina, trebuie să exerseze în mod sistematic aceste
deprinderi.
Astfel, nu orice om posedă capacitatea de a merge, de a sta, de a se mişca frumos. Dar cum
atât virtutea, cât şi viciul îi sunt proprii firii omeneşti, putem deci să învăţăm nu doar a
merge frumos, ci şi a avea o ţinută, o gestică, o mimică plăcută şi adecvată [7, p.182].
Oare tot timpul ştim cum să stăm corect pe scaun sau într-un fotoliu? Luând loc pe un
scaun, pe o canapea sau pe un fotoliu trebuie să veghem ca poziţia noastră să fie cea corectă:
nici prea rigidă, nici prea comodă, ori neglijentă (cu picioarele larg desfăcute, cu
abdomenul scos şi cu capul pe piept, ori lăsat într-o parte etc.).
Putem sta picior peste picior? Se poate dar cu condiţia să nu lăsăm o impresie neplăcută.
De menţionat că persoanelor grase nu le stă prea bine, iar tinerele care poartă fustă mini
pot renunţa de-a sta în această poziţie. Femeile pot încrucişa partea de jos a picioarelor,
încât rochia să poată acoperi cât mai mult piciorul [8, p.15].
Aşezându-ne sau ridicându-ne, trebuie să o facem cu eleganţă, fără zgomot ori scârţâituri.
Acelaşi lucru este valabil şi când ne mutăm dintr-un loc în altul. Nu-i neapărat nevoie să
ducem scaunele la locul lor, dar vom dovedi politeţe faţă de gazde dacă le aşezăm de unde
ne-au fost aduse, cu condiţia să facem acest lucru discret, dacă-i posibil pe neobservate.
Pernele şifonate de pe scaune ori fotolii le putem îndrepta uşor, fără a le bate ori aranja în
mod demonstrativ [8, p.16].
Este un detaliu care pare lipsit de importanţă şi care nu este întotdeauna luat în serios în
procesul de pregătire a studentului pedagog, în contextul activităţii cadrului didactic. Or,
gestul, mimica şi ţinuta sunt oglinda exprimării omului, a culturii lui interioare sau
exterioare. Prin intermediul gestului (ridicarea sprâncenelor, a degetului arătător (care
simbolizează pauza), clătinarea capului (în stânga sau în dreapta etc.) omul îşi poate
exprima expresiv gândul. E necesar să mai ştim că gestul, ca şi alte mişcări ale corpului
(mişcarea înainte, ridicarea sprâncenelor etc.) ar trebui să precede gândurile, nu să urmeze
acestora.
Pedagogia şi etica umanistă, orientată spre educaţia prin descătuşare, libertate,
aprofundare, sugerează pedagogilor să apeleze la gesturi pentru a exprima pauza, pentru a
accentua importanţa unei idei, pentru a exprima sentimentul de satisfacţie sau de acceptare,
pentru a atrage atenţia etc. [7, p.182].
Gestul. Gestul este un veritabil cod de comunicare de cuvânt singur sau alături de cuvânt.
Gestul singur are, în primul rând, valoare reactivă. Reactivitatea prin gest (mişcări ale
corpului şi membrelor) relevă, în cunoaştere şi comunicare, promptitudine în declanşare,
viteză de desfăşurare, amplitudine, intensitate, frecvenţă, dar mai ales oportunitate şi
adecvare la situaţie.
Alături de cuvânt, însoţindu-l sau chiar înlocuindu-l, gestul dobândeşte calităţi retorice:
amplifică mesajul sau îi diminuează forţa de expresie, întăreşte şi convinge sau deturnează
şi abate un sens iniţial, atrage sau îndepărtează un interlocutor [4, p.14].
Studiind şi învăţând limbajul gesticii, pedagogul trebuie să cunoască atât particularităţile
psiho-fiziologice, cât şi pe cele fiziologice ale elevilor cu care comunică. În formarea
culturii profesionale a comunicării, ar trebui să se ţină cont de tipologia psiho-fiziologică a
oamenilor (extravertitul — tipul expresiv în comunicare; introvertitul — tipul inexpresiv
în comunicare). În educaţia expresivităţii gestului ar trebuie să se ia în consideraţie
temperamentul, caracterul, voinţa omului. De multe ori se întâmplă că pedagogii folosesc
unele gesturi care nu au nimic în comun cu esenţa şi sensul comunicării. Gesticulaţia
exagerată, cu mişcări abundente, trădează caracterul coleric, agitaţia, nervozitatea
persoanei şi creează o atmosferă încordată, slăbeşte atenţia elevilor, stârneşte râsul etc.
Un gest lipsit de eleganţă şi sens este la fel de dăunător ca şi un cuvânt nepotrivit spus la
locul nepotrivit. Pentru a înţelege mai profund sensul acestor cuvinte, ar trebui să ne
întrebăm dacă pedagogul are dreptul de a arăta cu degetul un obiect sau mai ales o persoană,
dacă are dreptul să-şi ridice pantalonii în prezenţa elevilor, să folosească unghiile drept
scobitoare, să introducă degetul în nas ori, atunci când mută filele să introducă degetul în
gură etc. [7, p.183].
Trântitul uşilor este unul din gesturile cele mai nepoliticoase. Uşa trebuie bine ţinută şi
închisă cu mare atenţie, chiar şi atunci când ne grăbim. După o dispută, trântitul uşii nu
poate fi un argument, ci un gest de agresivitate, un semn de jignire. Se recomandă să te
porţi cu uşa ca şi când ar fi cel mai fragil obiect din lume, indiferent unde te afli: acasă, la
serviciu, în autobuz, în tren, în magazin, la cinema etc.
De asemenea, lovitul cu pumnul în masă nu constituie un argument ci doar un gest vulgar
şi cu siguranţă că pe nimeni nu va convinge.
Ce gesturi vulgare mai cunoaştem? Aşezatul picioarelor pe masă în prezenţa oamenilor,
elevilor, machierea în prezenţa unor persoane străine (machiatul de fapt este o chestiune
intimă a fiecăreia, pe care nu trebuie să o ştie nici prietena şi nici soţul), pipăitul obiectelor
ce nu-ţi aparţin, căscatul în prezenţa persoanelor străine, jocul cu inelele, colierele,
încuietorile genţilor, răsucitul şuviţele de păr pe degete, scărpinatul în cap, împletitul
franjurilor la feţele de masă; categoric nu se va sta cu spatele la persoanele care se află în
jurul vostru. Nu se va sta pe speteaza fotoliului, a canapelei sau a scaunului, nu se vor trosni
degetele ori fredona melodii când nu e cazul. Este ridicol scobitul unghiilor, mişcarea
umerilor. Propriile afirmaţii nu le veţi încheia cu râsete, chiar şi atunci când spuneţi o
glumă. Mâinile trebuie „lăsate în pace”. Nu este recomandat să pipăim cu ele nici cravata,
nici frizura, nici nasturii şi nici reverele de la hainele interlocutorilor. Gesturile pe care le
facem cu mâna trebuie să fie stăpânite şi să aibă un anumit scop. Până şi actorii în teatrul
modern, nu mai exagerează în gesticulaţie. Când tuşim mai încet, întoarcem capul într-o
parte. În restul cazurilor neapărat ducem batista la gură [8, p.17].
Comunicarea gestuală. Renumitul avocat, rector şi pedagog Quintilianus a fost primul
cercetător adevărat al semnificaţiei gesturilor, alcătuind chiar şi un dicţionar special. Dacă
în educaţia oratorilor faptul a avut o anumită semnificaţie, în educaţia pedagogilor el a fost
dat uitării [1, p.183].
O nouă eră a studiului gestului a început abia în anul 1945 când, la Universitatea din
Toronto, Ray Birdwhistell pune bazele unei discipline ce ţine de sfera ştiinţelor
comunicării: kinezica (Mihai Dinu) [apud 7, p.183].
Gesticulaţia reprezintă un component al culturii personalităţii umane, prin gest omul
punând punct pe terminologia şi limbajul comunicării. Cercetarea şi taxonomia gesturilor
au permis, în cele din urmă, unor cercetători să conchidă că lumea interioară a individului,
aparent foarte inaccesibilă, poate fi studiată sub aspectul gesturilor, care întrunesc
mecanismele psihice ce le-au provocat. Cercetările gestului au demonstrat că diversitatea
şi multitudinea gesturilor se află în strânsă legătură cu diversitatea limbajului. Dar în acelaşi
rând, în diferite zone geografice, unul şi acelaşi gest este interpretat diferit. Astfel,
alcătuirea unui cerculeţ cu degetul mare şi arătător, unite la vârf înseamnă „O.K.” în
America, „zero” în Franţa, „bani” în Japonia etc. [Ibidem].
Cercetătorii în domeniu au izbutit să stabilească o clasificare a gesturilor. Aşadar, există:
gesturi-embleme; gesturi-manifestări afective; gesturi de reglaj şi adaptări.
De remarcat şi faptul că uneori gesturile pot comunica mai multe informaţii ascultătorilor
decât vorbirea. Mişcările, gesturile şi mimica profesorului – ca părţi integrante procesului
de predare – trebuie să se convertească în instanţe instrumentale productive, care să vină
în întâmpinarea nevoilor unei situaţii didactice concrete[3, p.339].
Mimica este arta de a transmite prin mişcarea muşchilor feţei diferite stări sufleteşti,
dispoziţii, sentimente, gânduri. Expresia feţei trebuie să corespundă caracterului vorbirii,
esenţei şi sensului celor spuse. În popor se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Psihologii
şi medicii mai adaugă că ochii sunt o continuare a creierului ieşită la suprafaţa chipului.
Într-adevăr, pe faţă sau în ochi poţi citi starea sufletească, psihică a omului, bucurie, tristeţe,
îngrijorare, satisfacţie, etc. Expresia feţei sau a ochilor produc asupra copiilor o impresie
mult mai puternică decât cuvântul. Etica umanistă ne orientează spre educaţia libertăţii şi
a descătuşării, adică ne sugerează să avem o mimică, o faţă deschisă, o reacţie spontană la
influenţele de dinafară. E rău sau e bine?
În şcolile educaţiei libere deja existente în Moldova, „Waldorf”, „Pas cu pas”, „Şcoala
prietenoasă copilului” etc., pedagogii şi educatorii, din păcate încă nepregătiţi pentru acest
domeniu, au mari probleme. Mai bine-zis, nu pot lucra cu elevii care nu ştiu să reacţioneze
la afecţiune şi la sinceritate. O atare empatie i-ar permite pedagogului să-şi spună gândurile,
să-şi arate sentimentele, fără a se teme că nu va fi înţeles, acceptat [7, p.184].
Comunicarea în baza eticii umaniste îi permite pedagogului să-şi exprime sincer
sentimentele, să admire sincer calităţile tuturor copiilor. Mimica, în care copiii pot citi
mărinimie, cinste, blândeţe, sinceritate, exigenţă etc. îl învaţă pe elev să recunoască
bucuros şi fără teamă ceea ce simte, vede şi înţelege. Mimica binevoitoare spre deosebire
de mimica autoritară, permite ca în comunicarea cu elevii să se strecoare „egoefectul”
[Ibidem] , pe care îl întâlnim în educaţia tradiţională.
Esenţa egoefectului este bine cunoscută de către pedagogi. Elevul pare să asculte, dar
gândul lui „zboară” departe, el neauzind ce spune pedagogul. O atare comunicare cu elevii
şi studenţii nu aduce bucurie nici unei părţi, nici celeilalte. Ascunzându-şi sentimentele,
unii pedagogi „îmbracă măşti” pe faţă, nemişcând nici un muşchi al ei, vorbind inert,
indiferent, fără sinceritate şi voioşie.
Mimica, acest instrument profesional, serveşte profesorului pentru a-şi expune cât mai
rafinat, mai expresiv, gândurile şi trăirile şi, totodată, pentru a-i ajuta să dirijeze gândurile
şi sentimentele celor ce ascultă. Astfel, mimica feţei acompaniază limbajul vorbit, întregind
sau prelungind semnificaţiile cuvintelor. Pentru a cunoaşte măsura şi posibilităţile folosirii
acestui „instrument”, viitorul pedagog studiază posibilităţile educaţiei mimicii, ale ţinutei,
mersului şi gestului. Ca şi mâinile, picioarele, întregul corp, mimica oboseşte. Pedagogul
trebuie să ştie a-şi relaxa, în condiţii obişnuite mimica, dar, totodată, trebuie să însuşească
şi etaloanele psihologice ale mimicii. Se poate exemplifica recurgându-se la etalonul
comportării în stare de bucurie: zâmbet deschis şi sincer, ochi luminaţi, gesticulaţie activă,
expresivitate a cuvintelor, exprimare a bunătăţii, dorinţei de a acorda ajutor.
Comportările de tipul: ochi deschişi, poziţie nemişcată, sprâncene ridicate în sus, glas
tremurător, faţă schimbată, privire împrăştiată, mişcări încordate şi rapide
(K.S.Stanislavski) ar trebui scoase din uzul oricărui pedagog, pentru că ele pot provoca o
atmosferă încordată.
Pantomimica constituie mişcarea corpului, mâinilor, capului, picioarelor cu scopul de a
sublinia, de a „desena” şi a crea chipuri cât mai clare în procesul comunicării. Armonia
mişcărilor capului, gâtului, mâinilor, picioarelor, corpului exprimă cultura internă şi
externă a personalităţii. Gesticulaţia reţinută, ţinuta liberă, alte elemente comportamentale
au o deosebită importanţă în sublinierea demnităţii personalităţii. Expresia feţei, ţinuta
corectă, sunt semne ale încrederii pedagogului în forţele proprii. Expresivitatea pasivă,
capul plecat, umerii şi mâinile slobozite dau ştire despre neîncredere, teamă, nesiguranţă
[7, p.185].
Ţinuta vestimentară
Ţinuta vestimentară are o importanţă deosebită în societate. Nu trebuie socotiţi pedanţi cei
care acordă importanţa cuvenită acurateţei îmbrăcămintei şi modului în care se prezintă în
diferite împrejurări. Haina trebuie să ne reprezinte, de aceea trebuie să ne îmbrăcăm
totdeauna aşa cum se cere şi cum se cuvine. Moda trebuie să meargă mână în mână cu
bunul gust, să ne îmbrăcăm în primul rând cu ce ne stă bine şi nu neapărat cu ceea ce este
la modă. Numai în acest fel putem vorbi de eleganţă şi rafinament în îmbrăcăminte.
După aprecierea dată de I. Kant, moda este o formă provizorie de standardizare a
comportării, care apare stihiinic, sub înrâurirea dispoziţiilor, gusturilor şi ocupaţiilor
oamenilor în societatea dată. Cum putem stabili sau determina dacă e cazul să folosim sau
nu haina la modă?
Moda viitorului tinde să se emancipeze de sub presiunea şablonului public. Casele de modă
contemporane acordă tot mai mult fiecăruia dreptul de a-şi exprima personalitatea. De
aceea este foarte important să avem simţul gustului şi al măsurii. Căci, aşa cum se cultivă
măsura gestului, mimicii, tot astfel se învaţă şi bunul gust, acurateţea îmbrăcămintei, modul
de comportare a pedagogului în diferite împrejurări. Bunul gust constă în alegerea
vestimentaţiei care-i stă mai bine omului, nu neapărat a celei care este la modă [7, p.186].
Eleganţa înseamnă alegerea unor materiale de bună calitate, croite şi cusute în aşa fel încât
să cadă decent pe corp, să corespundă nevoilor muncii noastre. În acest context Socrate ,
în „Sfaturi către Demonicos” menţiona: „Să fii la îmbrăcăminte frumos, dar nu sclivisit, a
te îmbrăca frumos înseamnă demnitate; a te împopoţona înseamnă afectare”.
Eleganţa şi rafinamentul în îmbrăcăminte nu pun în conflict omul cu moda, dacă el are
bunul gust. Moda există pentru ca fiecare individ să se acomodeze la ea, ţinând seama, în
primul rând, de ceea ce îi stă mai bine, i se potriveşte cutărei sau cutărei personalităţi.
Principalul e ca omul să-şi poată educa bunul gust, propria înţelegere a modei şi
deprinderea de a o respecta, pentru a-şi schimba, a-şi desăvârşi înfăţişarea exterioară,
găsind mereu trăsături noi. Îmbrăcămintea, coafura este cartea de vizită a omului şi arta
„cine şi ce este”. Latinii spuneau că de gust şi culoare nu se discută, adică stilul, culoarea
îmbrăcămintei trebuie să fie alese de însuşi omul. Sunt, însă, cerinţe principiale, unice, care
trebuie să fie cunoscute de oricine:
 Acurateţea hainei. Îmbrăcămintea trebuie să fie îngrijită, călcată, încheiată la nasturi,
bine aranjată.
 Îngrijirea încălţămintei. Dacă vom purta încălţăminte curată, comodă, frumoasă, vom
reuşi să fim eleganţi.
 Coafura trebuie să fie întotdeauna îngrijită.
Ce recomandări s-ar putea face pedagogilor în materie de ţinută vestimentară?
 În atitudinea faţă de modă, pedagogul trebuie să-şi păstreze dreptul de a-şi exprima
personalitatea.
 Pentru un pedagog, eleganţa nu trebuie să semnifice modul de a se îmbrăca conform
cerinţelor modei, ci alegerea unor stofe de calitate, a unor croieli ce să corespundă
necesităţilor în muncă.
 Femeilor li se vor recomanda haine din stofe şi de culori potrivite sezonului: rochii
(ziua nu se vor îmbracă rochii din materiale lucioase, lame sau dantelă), mănuşi, poşete
obişnuite, pantofi de zi cu tocuri joase, de culoare asortată cu îmbrăcămintea, accesorii
discrete (în timpul dimineţii şi după amiază, până la orele 18, nu se vor purtă bijuterii de
preţ), palton, pardesiu sau haină de blană - toate conform sezonului.
 Bărbaţilor li se recomandă: costum unicolor, de croială clasică, cămaşă; cravată, ciorapi
şi pantofi asortate la culoarea costumului.
 Să nu uităm că încă Erasmus, în „Buna cuviinţă”, amintea că „haina este, oarecum,
corpul omului, şi ne dă o idee despre înclinarea sufletească, cu toate acestea nu poate fi
supusă la reguli fixe pentru că nu toată lumea are aceeaşi stare materială, acelaşi rang; ceea
ce este potrivit sau nu diferă de la stat la stat; nici gusturile n-au fost aceleaşi în toate ţările”
[7, p.187].
 Expesivitatea şi ţinuta

De ce oare unii elevi, studenţi stau în bancă, la masă, în cantină gârboviţi? De ce unii tineri,
ba chiar şi unii profesori experimentaţi, îşi permit să se prezinte în faţa auditoriului cu un
aer de om obosit, ursuz, ne dorind să-şi ţină corpul drept? Oare nu înţeleg ei că o astfel de
ţinută creează o imagine penibilă?
Gârbovirea este nu numai o ţinută urâtă, ci şi una nesănătoasă. O spinare gârbovită creează
mari probleme funcţionării normale a sistemului nervos, plămânii nu-şi pot realiza din plin
funcţia lor normală de alimentare cu oxigen a sângelui şi funcţia lor respiratorie [Ibidem].
În lucrarea sa „ABC-ul comportării civilizate”, Nicolae Mareş (1992) afirmă că pentru a
avea ţinuta frumoasă e necesar a se practica sistematic şi corect gimnastica sau oricare alt
sport. Specialişti renumiţi în domeniul tehnicii pedagogice (C. Narly, D.Gusti) şi al tehnicii
pedagogice teatrale (K.S.Stanislavski) le recomandau pedagogilor şi actorilor controlul şi
exersarea ţinutei corecte prin acţiuni din domeniul autoreglării psiho-fizice.
Ţinuta şi expresivitatea sunt strâns legate de starea psihică şi dispoziţia omului, de regimul
de relaxare şi încordare a muşchilor corpului, de dispoziţia de lucru, de cultura externă.
Conştientizarea specificului funcţiei culturii externe prin expresivitate şi ţinută poate
începe cu autoreglarea psiho-fizică, cu antrenament autogen şi poate continua cu exerciţii
de formare a deprinderilor de ţinută şl expresivitate corectă şi frumoasă [Ibidem].

Farmecul şi fascinaţia
Efectul pe care îl produce omul în societate vorbeşte despre cultura sa interioară şi
exterioară, despre capacitatea de a fi graţios, simpatic, agreabil, adică apt să fie adorat de
alţii. Dintre cele mai miraculoase taine despre om, câmpul său bioenergetic, aura, destinul,
percepţia extrasenzorială, forţa telekinetică etc. rămân foarte puţin cunoscute în timp ce
fascinaţia, farmecul uman au fost deja analizate. Ce este farmecul uman? În ce constă
secretul fascinaţiei umane?
Cu toate că noţiunea de „fascinaţie” nu are o singură explicaţie, această calitate li se atribuie
oamenilor care, în contact, în comunicare cu alţii, produc simpatie. Cât de graţioase sunt
mişcările tinerilor, de exemplu cele ale Nataşei Rostov din „Război şi pace” (L.Tolstoi)!
„Farmecul tinereţii”, despre care omul tânăr nici nu gândeşte este evident prin: focul
ochilor, mişcările pline de viaţă, temperament, spontaneitate şi sinceritate, gândire şi
vorbire. Toate aceste fascinaţii tinereşti, descrise cu atâta măiestrie de Eminescu, Puşkin,
Sadoveanu, Balzac, de atâtea ori întâlnite în viaţă nu sunt altceva decât „farmecul tinereţii”.
Mai există şi fascinaţie prin efectul frumuseţii exterioare, cultivate cu iscusinţă de
prezentatoarele de modă sau concurentele concursurilor de frumuseţe. Se mai întâlnesc şi
fascinarea prin umor, prin seriozitate, fascinaţia feminină, virilă, fascinaţia prin
înţelepciune, inteligenţă, curaj, devotament etc. [7, p.188].
Totalizând discuţia cu privire la cultura comportamentală vom evidenţia următoarele
criterii ale manierelor frumoase ( Mândâcanu V. (2000, p.189)).

Criterii de apreciere a culturii manierelor frumoase

Criterii Stări |

1. Ţinuta pedagogului 1.Prestanţă

 2.Corectitudine
3.Siguranţă de sine
4.Accesibilitate

2. Mimică 1.Expresivitate
2.Receptivitate
3.Angajare
4.Empatie

3. Gestică 1.Inventivitate
2.Graţie
3.Volubilitate
4.Principialitate

4. Expresivitatea feţei şi ţinutei; 1.Prezenţă de spirit

mişcarea, mersul
2.Stăpânire de sine
3.Temperament, încredere
4.Eleganţă

5. Ţinuta vestimentară 1.Eleganţă

2.Rafinament
3.Bun-gust

6. Pantomimica 1.Expresivitate, deschidere

2.Gestul psihologic: reţinut, stăpânit
3.Ţinută: stabilă şi liniştită
4 Mimică: expresivă, dinamică, sigură

7. Farmecul 1. Calităţi care încântă, trezesc admiraţie

2. Miraj
3. Savoare

8. Graţia 1. Delicateţe
2. Fineţe
3. Atracţie