Piața Huet

Daniela Marcu Istrate
Sibiu. Piata Huet.,

monografie arheologica
I
,
Sibiu. Piaţa HUET. Monografie arheologică.
1
2
Sibiu. Piaţa HUET.
Monografie arheologică
Au colaborat:
Monica Dejan, Maria-Emilia
Crîngaci-Ţiplic, Georgeta ElSusi,
Radu Lupescu,
Petre Beşliu Munteanu
Editura ALTIP
Alba Iulia - 2007
3
Volum finanţat de
Ministerul Culturii şi Cultelor
Asociaţia Culturală Hieronymus
Lector:
Gheorghe Petrov
Restaurarea monedelor şi obiectelor metalice: Radu Cordoş

Desene: Daniela Marcu Istrate, Angel Istrate, Maria-Emilia Crîngaci-Ţiplic, Daniela Tănase,
Cosmin Roman, Cornelia Ţuglui
Desene de materiale: Cătălina Toma, Cosmin Roman, Elena Savancea
Prelucrarea electronică a desenelor: Ionuţ Marin, Angel Istrate
Planşe: Daniela Marcu Istrate
Fotografii: Daniela Marcu, Angel Istrate, Maria Crîngaci-Ţiplic.
Traducerea în limba germană: Ligia Ruscu

Traducerea în limba engleză: Mihaela Năstăsescu, Cătălin Bojică
Tehnoredactare: Daniela Meteş
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a

României
MARCU-ISTRATE, DANIELA
Sibiu : piaţa Huet : monografie arheologică / Daniela
Marcu Istrate ; în colab. cu: Maria Emilia Crîngaci Ţiplic,
Monica Dejan, Georgeta El Susi, ... - Alba-Iulia : Altip,
2007-
2 vol.
ISBN 978-973-117-091-6
Vol. 1. - 2007. - Bibliogr. - ISBN 978-973-117-092-3
I. Crîngaci Ţiplic, Maria Emilia

II. Dejan, Monica
III. El Susi, Georgeta
902(498 Sibiu)
ISBN 978-973-117-091-6 – general

ISBN 978-973-117-092-3 – vol. I
Coperta 1: Piaţa Huet la 1380. Reconstiuire istorică de Radu Oltean
Acest volum este o parte a proiectului Viaţă spirituală şi viaţă cotidiană într-un oraş
european, organizat de Asociaţia Culturală Hieronymus din Braşov în cadrul
programului Sibiu, capitala culturală europeană 2007. Finanţarea proiectului a fost
asigurată de Ministerul Culturii şi Cultelor.
4
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE .................................................................................................................... 7

INTRODUCERE ......................................................................................................................... 9
I. SCURT ISTORIC .................................................................................................................. 11
II. CERCETĂRI ARHEOLOGICE ANTERIOARE ...................................................................... 14
III. DESCRIEREA AMPLASAMENTULUI ................................................................................. 17
IV. STRATEGIA CERCETĂRII ................................................................................................ 19
IV.1. Descrierea secţiunilor ................................................................................................... 21
V. DESCRIEREA ŞI INTERPRETAREA CERCETĂRILOR ...................................................... 24
V.1. Evoluţia istorică a sitului ................................................................................................ 24
V.2. Cuptorul de var nr.1....................................................................................................... 31
V.3. Cuptorul de var nr. 2...................................................................................................... 33
V.4. Incinta I ......................................................................................................................... 35
V.4.1. Consideraţii generale.............................................................................................. 35
V.4.2. Rezultatele cercetării .............................................................................................. 36
V.4.3. Turnul Preoţilor ....................................................................................................... 39
V.4.4. Turnul de la Podul Minciunilor (construcţia nr. 5) .................................................... 39
V.4.5. Concluzii ................................................................................................................. 39
V.5. Capela Sfântul Iacob (construcţia nr. 6)......................................................................... 41
V.6. Rotonda (Construcţiile nr. 8-9)...................................................................................... 44
V.6.3. Coordonate stratigrafice ......................................................................................... 46
V.6.4. Concluzii ................................................................................................................. 47
V.7. Construcţia nr. 1 ............................................................................................................ 50
V.8. Biserica parohială .......................................................................................................... 51
V.8.2. Construcţia nr. 2 ..................................................................................................... 56
V.8.3. Nava sudică............................................................................................................ 57
V.8.4. Latura de sud a transeptului ................................................................................... 58
V.8.5. Corul gotic .............................................................................................................. 59
V.8.6. Sacristia 1............................................................................................................... 61
V.8.7. Sacristia 2............................................................................................................... 62
V.8.8. Porticul de sud........................................................................................................ 63
V.8.9. Capela funerară de pe latura de sud a corului ........................................................ 63
V.8.10. Capela Sfânta Maria (construcţia nr. 3) ................................................................ 66
V.8.11. Capela de serviciu de pe latura de sud a bisericii (construcţia nr. 10) ................... 69
V.8.12. Concluzii ............................................................................................................... 69
V.9. Capela Sfântul Ladislau................................................................................................. 70
V.9.2. Ruinele capelei (construcţia nr. 11)........................................................................ 71
V.9.3. Extinderea 1 (construcţia nr. 12) ............................................................................. 74
V.9.6. Criptele ................................................................................................................... 76
V.9.7. Coordonate stratigrafice ......................................................................................... 77
V.10. Alte construcţii ............................................................................................................. 78
V.10.1. Construcţia nr. 15 ................................................................................................. 78
V.10.2. Construcţia nr. 16 ................................................................................................. 79
V.10.3. Construcţia nr. 17 (extinderea 2?)........................................................................ 79
5
V.10.4. Construcţia nr. 18 ..................................................................................................80
V.10.5. Construcţia nr. 19 ..................................................................................................80
V.10.6. Construcţia nr. 23 ..................................................................................................80
V.10.7. Construcţia nr. 26 ..................................................................................................81
V.11. Parapetul pasajului de sub Podul Minciunilor (construcţia nr. 7)...................................82
V.12. Colegiul Brukenthal ......................................................................................................83
V.13. Clădirea Art Antic .........................................................................................................84
V.14. Alte complexe ..............................................................................................................85
V.14.1. Groapa de var 1 ....................................................................................................85
V.14.2. Groapa de var 2 ....................................................................................................85
V.14.3. Construcţia nr. 21 ..................................................................................................86
V.14.4. Construcţia nr. 22 (Gardul vechi al bisericii) ..........................................................86
VI. CERCETĂRI ARHEOLOGICE ÎN SACRISTIE (Petre Beşliu Munteanu) .............................. 87
VII. CIMITIRUL ......................................................................................................................... 90
VIII. MATERIALUL ARHEOLOGIC............................................................................................ 92
VIII.1. Ceramica ....................................................................................................................93
VIII.1.1. Ceramica preistorică ............................................................................................93
VIII.1.2. Ceramica din secolele XII-XIII ..............................................................................93
VIII.1.3. Ceramica din secolele XIII-XIV ............................................................................96
VIII.1.4. Ceramica din secolele XIV-XV ............................................................................97
VIII.1.5. Ceramica din secolele XVI-XVII ..........................................................................99
VIII.1.6. Ceramica din secolele XVII-XVIII .........................................................................99
VIII.1.7. Cahlele de sobă ................................................................................................. 100
VIII.2. Obiectele speciale (Maria-Emilia Crîngaci-Ţiplic) ...................................................... 103
VIII.3. Monedele (Monica Dejan) ......................................................................................... 113
VIII.4. Pietrele profilate (Radu Lupescu) .............................................................................. 118
VIII.5. Analiza resturilor faunistice (Georgeta El Susi) ...................................................... 120
IX. CATALOGUL MATERIALELOR......................................................................................... 125
IX.1. Ceramica .................................................................................................................... 125
IX.1.1 Vesela................................................................................................................... 125
IX.1.2. Cahle de sobă ...................................................................................................... 136
IX.2. Obiectele speciale (Maria Emilia Crângaci-Ţiplic) ....................................................... 138
IX.3. Monedele (Monica Dejan) ........................................................................................... 154
IX.4. Pietrele profilate (Radu Lupescu) ................................................................................ 164
X. ANEXE ............................................................................................................................... 165
X.1. Lista construcţiilor ........................................................................................................ 165
X.2. Lista complexelor ......................................................................................................... 165
X.3. Legende....................................................................................................................... 166
X.3.1. Legenda straturilor ................................................................................................ 166
X.3.2. Legenda culorilor pentru planşele 1 şi 2 ................................................................ 168
X.4. Lista figurilor din text .................................................................................................... 169
X.5. Lista planşelor.............................................................................................................. 173
X.6. Bibliografie ................................................................................................................... 174
X.7. Abrevieri bibliografice................................................................................................... 184
X.8. Alte abrevieri ................................................................................................................ 185
XI. Zusammenfassung ............................................................................................................ 186
XII. ABSTRACT ...................................................................................................................... 206
6
CUVÂNT ÎNAINTE
Dupa ştiinţa mea, şantierele arheologice care au „populat” centrul istoric al

Municipiului Sibiu în 2005 au fost cea mai amplă campanie arheologică urbană de
salvare desfăşurată în afara Bucureştiului în ultima perioadă. Prilejuite de reabilitarea
infrastructurii centrului istoric şi repavarea pieţelor Huet, Mică şi Mare, cercetările
arheologice au dat în bună măsură rezultate aşteptate, dar au existat şi câteva
„surprize” interesante, precum moneda romană sau cele emise în secolul XII.
Există, înainte de orice, un lucru care trebuie remarcat: cercetările conduse de dr.
Daniela Marcu Istrate au pus pentru prima data pe acelaşi suport cartografic o suprafaţă
cercetată arheologic sau documentată disparat. Avem, atât pentru Piaţa Huet, cât şi
pentru Piaţa Mare o cartare şi identificare a construcţiilor care au populat cele două
spaţii urbane majore, şi a căror prezenţă era până acum poziţionată aproximativ, doar
iconografic. Astăzi cele două pieţe sunt pentru vizitatorul atent o experienţă spaţială
pentru care restauratorii de arhitectură sunt principalii responsabili dar şi o ocazie de a
învăţa ceva despre trecutul locului, urmare a muncii arheologilor.
Cartea de faţă trebuie citită şi în cheia realităţii şi contextului în care s-a desfăşurat
campania. Arheologii care au lucrat în campania din 2005 au făcut o muncă sub
presiunea timpului, constrânşi atât de investiţiile derulate de Primărie dar şi de
apropierea anului Capitalei Culturale Europene 2007. Cu toate acestea nu au făcut
rabat de la etica profesională şi nici compromisuri ştiinţifice, lucru care îi onorează.
Conf. Dr. Arh. Sergiu Nistor

Comisar pentru programul Sibiu CCE 2007
7
8
INTRODUCERE
Cercetarea arheologică care face obiectul acestei monografii s-a realizat în contextul
amplelor proiecte de reabilitare şi modernizare a spaţiilor publice sibiene, a căror execuţie a
făcut parte din acţiunile pregătitoare ale anului 2007, când Sibiul a fost capitala culturală a
Europei. Aceste lucrări au oferit deseori arheologilor prilejul de a face interesante observaţii
arheologice şi chiar cercetări preventive, ale căror rezultate vor aduce desigur contribuţii
substanţiale la cunoaşterea detaliată a istoriei oraşului. În ceea ce priveşte Piaţa Huet, un
ambiţios proiect de refacere a ţesutului urban a impus coborârea nivelului terenului cu
aproximativ 0,70 m şi refacerea acestuia cu straturi succesive de balast, beton stabilizat, etc.
Iniţierea acestor lucrări în partea vestică a curţii liceului s-a soldat cu excavarea mecanică a
cimitirului până la nivelul solului viu. Cantitatea mare de oseminte umane dislocate a atras
atenţia opiniei publice şi a responsabililor parohiei, astfel încât lucrările au fost într-un final oprite
şi a fost organizat un concurs pentru cercetarea arheologică, adjudecată în acest context de SC
Damasus SRL din Braşov.
Săpăturile au început la 5 iunie şi s-au încheiat la 12 septembrie 2005. În acest timp a fost
investigată o suprafaţă de cca 2100 mp, cu un colectiv care în perioadele de maximă activitate
a presupus 8 arheologi şi tehnicieni şi 50 de muncitori necalificaţi. În tot acest interval şantierul
de construcţii a funcţionat în paralel cu cel arheologic. Săpăturile au început dinspre vest pe
ambele laturi ale bisericii şi au avansat spre sud-est, pământul fiind permanent evacuat şi
înlocuit cu materiale „moderne”. Pe măsură ce era finalizat un sector, acesta era predat
constructorului, astfel că la încheierea săpăturii arheologice curtea colegiului era deja
“reabilitată”. În felul acesta, printre camioane, excavatoare şi maşini care tasau pietrişul şi
balastul, s-a desfăşurat o săpătură arheologică care a cercetat 1833 de morminte medievale şi
numeroase structuri construite.
Colectivul de cercetare a fost alcătuit din: dr. Daniela Marcu Istrate (responsabil), Angel
Istrate, Maria Ţiplic, dr. Daniela Tănase, dr. Radu Lupescu, Cosmin Roman, Claudia Urduzia,
Cătălina Toma, Anca Niţoi şi Călin Neaţu. După încheierea propriu-zisă a şantierului arheologic,
activitatea constructorului a fost supravegheată permanent de către Cosmin Roman până la 20
martie 2006, când s-au încheiat decapările pe str. Mitropoliei. În tot acest interval am beneficiat
de sprijinul consistent al unor grupuri de voluntari din Anglia şi SUA, coordonaţi de filiala din
România a Project Abroad Anglia, reprezentată prin George Ciotlauşi.
Pe plan local ne-am bucurat de un sprijin deosebit din partea oficialilor primăriei, dar şi din
partea colegilor arheologi, dr. Zeno Pinter, dr. Petre Beşliu, dr. Sabin Adrian Luca
(coordonatorul celor mai multe dintre săpăturile arheologice realizate la Sibiu în anul 2005), dr.
Adrian Georgescu, dr. Marian Ţiplic. Materialele au fost preluate de dr. Petre Beşliu, în numele
Muzeului Brukenthal. Această amplă lucrare nu ar fi fost posibilă fără susţinerea discretă a
domnului primar Klaus Johannis şi fără acceptul prim preotului Kilian Dörr. Tuturor le adresăm şi
pe această cale mulţumirile noastre.
***
Prelucrarea primară a rezultatelor s-a derulat din septembrie 2005 şi până la 1 iunie 2006.
Pe lângă membrii colectivului de cercetare, în această etapă au intervenit şi alţi specialişti. Dr.
Georgeta El Susi a prelucrat întregul material faunistic, dr. Monica Dejan care s-a ocupat de
determinarea monedelor, iar ing. Radu Cordoş, a conservat şi restaurat monedele şi obiectele
metalice descoperite în săpături. Desenele au fost realizate de arh. Cornelia Ţuglui, Ionuţ Marin
şi Elena Savancea. Documentaţia tehnică completă, însumând peste 1000 de pagini, a fost
pusă la dispoziţia beneficiarului în iunie 2006, ea fiind apoi folosită pentru definitivarea
proiectului de modernizare a pieţei, în principal pentru punerea în valoare a vestigiilor
arheologice descoperite.
9
O componentă principală a acestui proiect o reprezintă analiza antropologică a unui lot de
10001 de schelete din totalul celor 1833 inventariate, care se realizează la Institutul de
Antropologie al Academiei Române, sub coordonarea dr. Nicolae Miriţoiu. După aproape doi ani
de încercări, am reuşit să obţinem finanţarea acestui proiect de către guvernul federal al
Germaniei, prin Universitatea din Tübingen, având bunăvoinţa doamnei dr. Marianne
Dumitrache, a doamnei prof.univ.dr. Barbara Scholkmann şi a domnului dr. Konrad Gündisch,
cărora le adresăm şi prin aceste pagini mulţumirile noastre speciale.
Rezultatele cercetărilor au fost aduse la cunoştinţa publicului în primăvara anului 2007,
când în Ferula Bisericii evanghelice a fost organizată o amplă expoziţie cu cele mai importante
obiecte din săpături şi cu panouri ce prezentau aspecte din timpul cercetărilor. La intrarea în
ferulă a fost refăcut şi un mormânt cu cistă din cărămidă şi nişă pentru cap, ilustrând obiceiul de
înhumare al saşilor la sosirea lor în Transilvania. Cu aceeaşi ocazie a fost lansat şi un mic
volum ce sintetizează rezultatele investigaţiilor arheologice în cuvinte şi imagini, adresându-se
mai puţin specialiştilor şi mai mult publicului. Acest proiect a fost dus la bun sfârşit şi datorită
colaborării de excepţie cu Muzeul Naţional Brukenthal, pentru care suntem onoraţi să mulţumim
încă o dată domnului director general Sabin Adrian Luca şi şefului secţiei de istorie, Adrian
Georgescu.
Volumele de faţă au fost realizate în cadrul unuia dintre proiectele ce au marcat prezenţa
capitalei culturale în Europa, sub titlul Viaţă cotidiană şi viaţă spirituală într-un oraş european,
organizat la Sibiu în noiembrie 2007 de către Asociaţia Culturală Hieronymus cu sprijinul
financiar al Ministerului Culturii şi Cultelor, şi cu participarea specială a Muzeului Naţional
Brukenthal.
1
Asupra acestei cantităţi s-a căzut de comun acord de către părţile implicate, considerându-se ca fiind reală
posibilitatea de a se realiza un astfel de studiu într-un interval de timp rezonabil. Pentru sprijinirea constantă a
acestei idei în faţa reprezentanţilor parohiei mulţumesc domnului Acad. Paul Niedermaier şi domnului Zeno Karl
Pinter.
10
I. SCURT ISTORIC
Evoluţia istorică a Sibiului a făcut obiectul a numeroase studii, bazate în principal pe surse
scrise, planuri şi vedute de epocă, cărora li s-au adăugat analiza fondului construit existent şi,
într-o proporţie mai redusă, investigaţii arheologice şi de istoria artei. Preocupări serioase în
această direcţie se înregistrează încă din sec. XIX2, extinse la începutul secolului XX graţie şi
unor cercetări de teren, favorizate de ample săpături pentru introducerea canalizării şi asanării
Oraşului de Sus, care au permis paşi importanţi în descifrarea sistemului de fortificaţii3 sau în
descrierea principalelor etape de construcţie a bisericii actuale4. Dintre istoricii ale căror
preocupări speciale se îndreaptă spre acest oraş trebuie să îl menţionăm pe Thalgott5, căruia îi
datorăm o serie de planuri despre evoluţia urbanistică a oraşului, reluate şi dezvoltate, la un alt
nivel, de către Paul Niedermaier, în lucrările sale de sinteză privind dezvoltarea oraşelor din
Transilvania6. Contribuţii esenţiale privind dezvoltarea oraşului îi datorăm fără îndoială lui
Hermann Fabini, începând cu Sibiul gotic (1982), cu studiul din 1983 care constituie o analiză
exemplară a reprezentărilor grafice păstrate7, şi continuând apoi cu o lungă serie de alte lucrări.
Într-o abordare complexă, istoria Sibiului este sintetizată mai recent în volumul coordonat de
Cristoph Machat, din seria Topografiei monumentelor din Transilvania8, unde pot fi găsite
totodată şi principalele repere bibliografice.
Fig. 1 – Hartă cu localizarea oraşului Sibiu.
2
SEIVERT 1859. REISSENBERGER 1880. Idem, 1890.
3
KIMAKOWICZ 1911. SIGERUS 1922. BIELZ 1924. SIGERUS 1930.
4
KIMAKOWICZ 1913.
5
THALGOTT 1934.
6
NIEDERMAIER 1979, pag. 104-116, subiect reluat şi dezvoltat în lucrările sale ulterioare din 1996, 2002 şi 2004.
7
FABINI 1983.
8
TOPOGRAFIA 1999, pag. 63-69.
11
Localitatea medievală Sibiu îşi are începuturile în timpul regelui Géza al II-lea (1141-
1162), când oaspeţi regali (numiţi în documente teutonici, flandrenzi, saxoni) au fost instalaţi în
Transilvania şi înzestraţi cu numeroase privilegii, confirmate în 1224 de către Andrei al II-lea.
Prima menţiune documentară a aşezării datează din 20 decembrie 1191, când papa Celestin al
III-lea a confirmat existenţa prepoziturii libere a saşilor cu sediul la Sibiu9.
Istoricii sunt unanimi în a descrie naşterea Sibiului ca un sat în Oraşul de Jos, dezvoltat în
lungul unei străzi10, din case din lemn de tip francon11, având ca prim lăcaş de cult o biserică
din lemn aflată pe locul Bisericii Azilului12, înlocuită în secolul al XIII-lea cu o construcţie din
piatră13. O biserică mai mare a fost construită pe terasa înaltă a Cibinului în ultimul sfert al
secolului al XII-lea14, acesteia atribuindu-i-se în decursul timpului diferite variante planimetrice.15
La această clădire se referă probabil documentul din 121216. În literatură prima menţiune este
considerată aceea din 1309, care pomeneşte de fapt un pleban, biserica cu hramul Sfânta
Maria fiind menţionată explicit în documente doar în anul 132217.
În ultima parte a secolului al XII-lea terasa din jurul bisericii parohiale a fost sistematizată
şi fortificată18, printr-un zid din piatră ce urmează în plan un traseu neregulat, eventual întărit cu
turnuri în punctele strategice. S-a format astfel incinta I, un spaţiu de refugiu în caz de primejdie,
dar protejând în primul rând centrul spiritual al aşezării, biserica parohială, cele 5 capele
construite în apropierea ei, cimitirul comunitar şi sediul prepoziturii libere a saşilor din
Transilvania19.
După 122420 fortificaţia a fost extinsă incluzând şi actuala Piaţă Mică (incinta II). În anul
1321 Sibiul apare în documente sub forma Hermannsdorf, în 1326 este însoţit de atributul
civitas, dar ridicarea la rangul de oraş a avut loc ceva mai târziu, ante 1366, de când datează
prima menţiune sub forma Hermannstadt21. În aceeaşi perioadă s-a deschis şantierul bisericii
actuale, care a funcţionat, cu dese şi lungi întreruperi, timp de aproape două veacuri22.
După mijlocul secolului al XIV-lea a fost construită a treia centură de fortificaţii (incinta
III)23, cuprinzând întreg Oraşul de Sus, şi au fost iniţiate lucrările de fortificare a Oraşului de
Jos.24 Incinta I şi-a pierdut treptat rolul defensiv, iar pe traseul ei au început să apară diferite
clădiri, probabil încă de la finele secolului al XIII-lea. Dintre acestea cea mai importantă este
Casa parohială, construită în secolele XIII-XIV, care păstrează în linii mari planimetria gotică,
împreună cu numeroase componente artistice, între care amintim portalul principal şi
ancadramentele ferestrelor faţadei principale25. La numerele 3 şi 4 se păstrează alte clădiri cu
elemente gotice26. La 1380 este menţionată prima şcoală, extinsă în 1545, pe locul ei fiind
9
ENTZ 1994, pag. 135. TOPOGRAFIA 1999, pag. 15, 35.
10
THALGOTT, pag. 14, fig. 2. FABINI 1983, pag. 10. Niedermaier plasează începuturile acestui nucleu rural în jurul
anului 1150. NIEDERMAIER 1996, pag. 183, 186, 199-201, nota 41 şi fig. 200.
11
BEŞLIU MUNTEANU 2001, passim, despre urmele construcţiilor din lemn descoperite pe teritoriul oraşului.
12
TOPOGRAFIA, pag. 35.
13
Datarea exclusiv pe baza unui mormânt cu nişă pentru cap. MUNTEANU-BEŞLIU 1998.
14
FABINI 1983, pag. 10. TOPOGRAFIA, pag. 35. Niedermaier plasează acest eveniment în jurul anului 1200.
NIEDERMAIER 1996, pag. 204. THALGOTT indică drept prim lăcaş de cult ruinele descoperite de Kimakowicz în
partea de est a bisericii actuale. THALGOTT 1934, pag. 14, fig. 2-3.
15
KIMAKOWICZ 1913, pag. 479-480. THALGOTT 1934, pag. 14.
16
ENTZ 1994, pag. 135.
17
ENTZ 1994, pag. 135, indică anul 1321, spre deosebire de toţi ceilalţi autori care indică 1322.
18
19
Suprafaţa relativ mare l-a determinat pe Paul Niedermaier să considere că acest spaţiu a fost conceput astfel încât
să fie utilizat atât de parohie cât şi de prepozitură.
20
FABINI 1983, pag. 11, plasează evenimentul în a doua jumătate a sec. XIII. Paul Niedermaier consideră incinta II
încheiată în jurul anului 1300. NIEDERMAIER 1993, pag. 219-220. NIEDERMAIER 2002, pag. 202, fig. 162.
21
FABINI 1983, pag. 12.
22
ENTZ 1994, pag. 136: în 1351 este menţionat corul bisericii Sfânta Maria, foarte probabil cel actual.
23
Niedermaier consideră că incinta III era încheiată şi ea la 1325. NIEDERMAIER 2002, pag. 202. Alţi autori
plasează această etapă în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, conform TOPOGRAFIA, pag. 30-31.
24
Dealtfel, în Sibiu s-a lucrat continuu la întărirea fortificaţiilor şi în secolele XV-XVI, pentru modernizarea lor şi
adaptarea la noile tehnici militare. Ultimul element al sistemului de fortificaţii a fost bastionul Soldisch, ridicat în
1627. FABINI 1982, pag. 15-17. SIGERUS 1997, pag. 27. TOPOGRAFIA, pag. 30-31.
25
REISSENBERGER 1884, pag. 30. Fabini avansează ipoteza că pe locul ei a fost construită iniţial o casă romanică,
înglobată apoi în structura actuală, gotică. FABINI 1982, pag. 141-142.
26
12
ridicat, în 1778-1785, edificiul actual al Colegiului Brukenthal. Spre finele secolului al XV-lea în
apropierea Turnului Preoţilor s-a instalat, pentru aproape un veac, Primăria oraşului27.
Secolul al XVI-lea aduce transformări importante în spaţiul fostei incinte I: două capele au
fost demolate, o a treia a devenit anexă a şcolii, iar cimitirul principal a fost mutat în exteriorul
zidurilor oraşului (1554), pe latura estică. Foarte probabil că înhumările în jurul bisericii
parohiale au încetat după această dată.
În 1872 piaţa din jurul bisericii, cunoscută ca şi curtea cimitirului, apoi curtea bisericii,
primeşte numele comitelui Albert Huet28. Prin demolarea capelei Sfântul Ladislau şi a Turnului
preoţilor în 1898 şi amplasarea statuii episcopului Georg Daniel Teutsch pe latura de sud a
bisericii evanghelice, Piaţa Huet a căpătat forma sa actuală.
Fig. 2 – Centrul istoric al oraşului Sibiu, cu marcarea Pieţei Huet.
27
În 1470 consilierul Thomas Gulden donează casa de lângă Turnul Preoţilor pentru a fi folosită ca şi sediu al
Primăriei, care se va muta de aici abia în 1549. SIGERUS 1997, pag. 16, 21.
28
Între 1947 şi 1990 se va numi Piaţa Griviţa.
13
II. CERCETĂRI ARHEOLOGICE ANTERIOARE
Cele mai vechi observaţii arheologice despre care avem cunoştinţă în legătură cu Piaţa
Huet s-au înregistrat în primii ani ai secolului XX, cu ocazia unor săpături pentru canalizarea
Oraşului de Sus. Astfel, între anii 1909-1911 în partea de est a bisericii au fost observate de
către M.v.Kimakowicz o serie de ruine, atribuite unei prime bazilici29.
Săpături arheologice sunt menţionate abia în anii 80, mai exact în 1987, pe latura sudică
a bisericii30. În 1988 M. Rill a condus săpături în apropierea capelei funerare, descoperind
fragmente din ruinele corului lărgit31, fără ca acesta să fie însă identificat.
În 1991 în subsolul casei de la nr. 3 s-a realizat un sondaj într-o latrină construită din
piatră şi cărămidă legate cu lut, datând din secolul al XIV-lea32. Au fost descoperite numeroase
vase din secolele XII-XIII33, precum şi fragmente de sticlărie. În anul 1995 în Piaţa Mică nr. 12 a
fost descoperit un şanţ atribuit primei incinte şi datat în secolul al XIII-lea cu o monedă de la
Béla IV (1235-1270)34.
În 1994 Petre Beşliu a realizat cercetări în partea de est a corului, cu ocazia unor lucrări
ale Romtelecom35. Au fost identificate ruinele unui cor de dimensiuni foarte mari, datat pe baza
unei monede în secolul al XV-lea.36 Tot acum se pare că au fost văzute din nou fundaţiile
rotondei.
În 1996 acelaşi arheolog a coordonat săpăturile din sacristia bisericii, confirmând faptul că
fundaţiile corului taie cel mai vechi orizont de morminte, caracterizat prin gropi cu nişă pentru
cap şi ciste din cărămidă datat în secolul al XIII-lea37. Autorul avansează ipoteza existenţei unei
biserici parohiale şi a unui cimitir încă înainte de invazia tătară.
În 1999 au fost dezvelite ruinele rotondei de către arheologii Muzeului Brukenthal, sub
responsabilitatea aceluiaşi Petre Beşliu38, în contextul unor intervenţii mecanice în Piaţa Huet.
În primăvara anului 2000 s-au realizat două secţiuni arheologice în care au fost surprinse
segmente din partea sudică a rotondei şi din compartimentul vestic. La o distanţă de aprox. 1,5
m faţă de intrare a fost descoperită o altă fundaţie, cu lăţimea de 1-1,20 m, ţesută cu cele ale
rotondei, fără să fie însă la fel de adâncă. Această structură a fost prezentată în raport ca o
platformă de zidărie, fără să se insiste asupra ei. Autorii furnizează prima descriere tehnică a
structurilor (materiale şi sistem de construcţie, lăţimea fundaţiilor de 1,20 m etc.) şi propun
pentru reconstituire un diametru interior de 9 m. Capela a fost poziţionată pe plan, aproximativ
în axul bisericii evanghelice.
Cele două profile publicate arată o configuraţie simplă, peste depunerile preistorice se află
cele medievale, constând dintr-un strat de pământ negru amestecat cu lut galben (rezultat
foarte probabil din răspândirea pe suprafaţă a resturilor cuptorului 2). Dintre observaţiile
stratigrafice ale autorilor reţinem că stratul de oase acoperă de fapt şi ruinele rotondei, dovedind
faptul că depunerea osemintelor în acest loc a continuat şi după demolarea acesteia. Foarte
important este materialul ceramic recuperat din stratul medieval tăiat de şanţul de fundare a
rotondei. Au fost reconstituite parţial mai multe oale borcan cu decor incizat format din linii
paralele dispuse neregulat pe corpul vasului, în registre variabile ca lăţime dar deseori ocupând
întreaga suprafaţă - un material specific secolelor XI-XIII în Transilvania. Mai puţin obişnuite
29
KIMAKOWICZ 1911, pag. 241-244, fig. A. TOPOGRAFIA, pag. 63. J. Dancu precizează că aceste lucrări
urbanistice s-au desfăşurat între 1913-1914. DANCU, DANCU 1968, pag. 6.
30
TOPOGRAFIA, pag. 62, menţionează săpături duse doar până la cel mai recent orizont de morminte, dar nu am
reuşit să identificăm mai multe detalii despre ele.
31
BEŞLIU 1998, pag. 102, pl. VII.
32
MUNTEANU BEŞLIU, 1994. În topografie aceste cercetări sunt plasate în anul 1992. TOPOGRAFIA, pag. 63.
33
MUNTEANU BEŞLIU 1998, pag. 92-93 menţionează o datare (probabilă!) în sec. XV-XVI. În legătură cu acest
material a se vedea observaţiile de la subcapitolul destinat ceramicii.
34
MUNTEANU BEŞLIU 1998, pag. 91.
35
36
37
MUNTEANU BEŞLIU 1998, pag. 91. BEŞLIU MUNTEANU 2001, pag. 74.
38
BEŞLIU, RODEAN, GEORGESCU 2000.
14
sunt însă fragmentele de carafe (căni), ce pot fi mai degrabă importuri, pentru care o datare în
secolele XII-XIII este mai potrivită.
În 1999, Ioan Marian Ţiplic a realizat două sondaje în partea estică a capelei Sf. Iacob, ale
cărei rămăşiţe sunt înglobate în clădirea de la nr. 1739. S-a constatat că fundaţiile clădirii au fost
construite într-o singură etapă, inclusiv contraforturile, în vreme ce elevaţia a fost refăcută la un
moment dat, fiind ieşită în consolă cu aproximativ 0,20 m. Chiar în apropierea clădirii, între două
contraforturi, a fost identificat un osuar. Din săpături au rezultat puţine materiale arheologice,
respectiv fragmente ceramice din secolele XVIII-XIX. Autorul reia discuţia privind identificarea
capelelor din jurul bisericii evanghelice, localizând capela Sfântul Iacob la Podul Minciunilor şi
pe cea dedicată Sfântului Ladislau lângă Turnul preoţilor. Un sondaj a fost realizat în 2001 în
compartimentul care prelungeşte spre nord braţul corespunzător al transeptului, oprindu-se pe
nivelul criptelor golite în secolul al XIX-lea40.
Anul 2002 a adus prima cercetare sistematică în Piaţa Huet, coordonată de Z. K. Pinter,
constând în două secţiuni şi două casete care au acoperit practic toată suprafaţa disponibilă
cercetării în zona rotondei41. A fost conturată rotonda cu ziduri groase de 0,90 - 1,20 m şi
diametrul interior de 7,20 m, iar în mijlocul ei a fost descoperită ruina unui stâlp cu diametrul de
1 m, care susţinea bolta. Au fost identificate trei nivele de refacere a pardoselii cu şape de
mortar, precum şi o porţiune din pavajul iniţial din piatră de carieră cu mortar. Autorii cercetării
au ajuns la concluzia că “’partea cercetată reprezintă subsolul sau cripta unei capele rotonde,
ridicate probabil de primii colonişti germani în a doua jumătate a secolului XII”. În interior a fost
identificat un osuar, constând dintr-un strat de oase cu grosimea de 1,20 m, peste care se află
molozul rezultat din demolare.
În anul 2004 în jurul bisericii, urmând traseul drumului carosabil, au fost efectuate ample
săpături pentru canalizare şi cablare electrică, la adâncime mare, care „au devastat o bună
parte din cimitirul comunităţii medievale, au intersectat şi parţial au distrus gropi, gropi de
provizii şi un cuptor pentru ars var, au intersectat şi ocolit câteva structuri de zidărie”. La
presiunile Muzeului Brukenthal, s-a acceptat asistenţa arheologică, în cursul căreia au fost
înregistrate informaţii preţioase pentru istoria Pieţei Huet, pe care le cunoaştem deocamdată
doar dintr-un raport preliminar42. Fragmente de ziduri au fost observate în faţa casei de la nr.
17, în faţa casei parohiale, în apropierea rotondei şi a turnului preoţilor. Au fost descrise
fundaţiile clădirii de la nr. 13, au fost identificate mai multe gropi, cu diverse utilităţi, şi a fost
identificat cuptorul de var din apropierea rotondei. Au fost inventariate 346 de schelete umane,
cele mai multe observate în pereţii şanţului de canalizare după excavarea mecanică a acestuia.
În acelaşi an au fost efectuate două sondaje la Podul Minciunilor, adâncite superficial, în
care s-au identificat două ziduri paralele, atribuite unei case de locuit. Dintr-o groapă au fost
recuperate mai multe fragmente de pietre profilate în stil gotic, despre care autorii au considerat
că aparţin Capelei Sfântului Iacob.
În primăvara anului 2005 au început lucrările de decapare mecanică în Piaţa Huet, în
extremitatea vestică a curţii liceului, începând chiar de lângă portalul vestic al bisericii.
Arheologii Muzeului Brukenthal s-au autosesizat, au reuşit să oprească lucrările şi să încheie un
contract de asistenţă, pe care l-au anulat ulterior datorită faptului că nu a fost posibil să
coopereze cu constructorii. Puţinele informaţii care au putut fi recuperate în timp ce decapările
mecanice au pătruns adânc în solul viu, până în dreptul statuii lui G. D. Teutsch, se află în
posesia lui Petre Beşliu.
La capătul acestei inventarieri, două aspecte merită subliniate. Anterior anului 2005, în
Piaţa Huet s-a derulat de fapt o singură cercetare arheologică sistematică, cea condusă de
Zeno Pinter în anul 2002. În toate celelalte situaţii avem de-a face cu investigaţii determinate de
executarea unor lucrări utilitare, sau, mai frecvent, de recuperarea unor informaţii în timp ce
astfel de lucrări se executau.
Cercetările din anul 2005 se înscriu în cea de-a doua categorie, fiind impuse de proiectul
de reamenajare drastică a Pieţei, care a prevăzut evacuarea umpluturii existente şi înlocuirea ei
cu balast şi plăci din beton. Asupra utilităţii acestor intervenţii nu suntem în măsură să ne
39
ŢIPLIC, CRÂNGACI 2000. ŢIPLIC 2000.
40
ŢIPLIC, CRÎNGACI 2002.
41
PINTER, ŢIPLIC 2003.
42
BEŞLIU, NIŢOI, POP 2005.
15
pronunţăm, dar în opinia noastră preţul plătit pentru asanarea Pieţei Huet a fost nemeritat de
mare. Condiţiile în care s-a desfăşurat această săpătură de salvare, într-un ritm accelerat şi sub
presiunea permanentă a constructorilor, au dus inevitabil la pierderea multor informaţii. Această
situaţie, şi în ultimă instanţă chiar şi săpătura arheologică, puteau fi evitate prin întocmirea unui
proiect în spiritul protejării şi respectării vestigiilor arheologice, ceea ce putem constata cu
tristeţe că nu s-a întâmplat, şi de regulă nu se întâmplă în peisajul contemporan.
Fig. 3 – Săpăturile din curtea Colegiului, vedere generală.
16
III. DESCRIEREA AMPLASAMENTULUI
Piaţa Huet este delimitată de fronturile de case construite pe zidul incintei I, în jurul
bisericii evanghelice, fiind divizată astăzi în trei mari sectoare:
1. Curtea Colegiului Brukenthal, spaţiu delimitat de clădirile colegiului, consistoriului şi
bisericii, iar spre est de un gard metalic, care se închide aproximativ la jumătatea corului. În
mijlocul curţii se ridică, impunătoare, statuia episcopului G.D. Teutsch, înconjurată de o mică
grădină cu un gard metalic pe un soclu din beton43. Pe lângă faţada estică a Colegiului se
detaşează o curte îngustă, între clădire şi str. Mitropoliei, numită curtea pentru biciclete. Ea era
separată de curtea cea mare printr-un gard din beton care a fost ulterior demolat. Partea sudică
a acestui spaţiu nu a fost accesibilă cercetării, fiind doar monitorizată în timpul decapării
mecanice.
Accesul în biserică se face în mod uzual dinspre sud, prin intermediul unei alei betonate,
mărginită de o bordură din ciment cu o grosime totală de 0,40 m. După decaparea pe sectoare
a amenajărilor moderne, nivelul terenului a ajuns în general la - 0,70/0,80 m.44 Sub balast
(stratul 12) s-au diferenţiat alte amenajări asemănătoare realizate în principal cu pietriş
(straturile 14 a, b)45. Straturile superioare ale curţii, până în jurul cotei de - 0,80/0,90 m, erau
extrem de tasate şi întărite, datorită faptului că suprafaţa a fost folosită drept parcare.
Scheletele din S 1 sud care se aflau imediat sub stratul de balast erau pur şi simplu sfărâmate
din cauza acestor tasări.
2. Curtea bisericii. În afara curţii colegiului, în jurul bisericii, se află un gard metalic plasat
la distanţe variabile. Pe partea de est acesta merge la limita contraforturilor, delimitând un
trotuar din bolovani de piatră, de lăţimi variabile, în timp ce pe latura nordică închide un spaţiu
mai amplu, cu o lăţime maximă de 12 m de la biserică. 46 Pe partea de nord între gard şi
biserică este rezervată o zonă verde, care nu a fost afectată de lucrările de reabilitare şi deci nu
a fost accesibilă nici cercetărilor arheologice.
3. În afara celor două curţi se află Piaţa propriu-zisă, segmentată de un drum parţial
asfaltat47, parţial betonat, care urmează traseul caselor, dinspre strada Mitropoliei până la Casa
parohială şi Turnul Scărilor. Între acest drum şi biserică era amenajată o parcare asfaltată, cu
un asfalt peticit de numeroasele intervenţii şi refaceri pe care a trebuit să le suporte de-a lungul
timpului, datorită diverselor săpături.48
43
Curtea era parţial asfaltată, parţial pietruită şi servea drept parcare. La începerea săpăturii pe cea mai mare parte
a suprafeţei se afla un strat de balast (stratul 12), la cote ce oscilau în jurul valorii de – 0,45 m. Paralel cu faţada
Colegiului era amenajat un trotuar asfaltat, cu lăţimea de 2,70 m faţă de elevaţia actuală, delimitat spre curte de o
bordură formată din 1-2 elemente prefabricate sau blocuri din piatră, cu lăţimea totală de 0,45 m. În prima parte a
şantierului acest trotuar a fost ocupat de schela pe care se lucra pentru zugrăvirea faţadei colegiului. Trotuarul
propriu-zis se afla la – 0,82 m lângă liceu, şi cobora într-o pantă uşoară spre curte, la – 0,98 m. În jurul bisericii, pe
partea de sud, funcţiona un trotuar din bolovani de piatră aşezaţi într-un pat de nisip, cu partea superioară la –
0,44 m şi o lăţime de 1 m (S.1). Pe latura de sud a corului acest trotuar se afla la – 0,58 m.
44
În funcţie de zonă, săpătura s-a executat după cum urmează: S.1nord, S.2, S.3, S.4 de la starea iniţială, în jurul
cotei de – 0,45 m; S.1 sud – 0,80 m, până la – 0,90 m în apropierea trotuarului; S.3A, carourile 58-59, 69-70 de la
– 0,70/0,80 m; S.4-6: de la starea iniţială (- 0,46 în S.4, - 0,58 m în S.6), după care suprafaţa a fost decapată
manual până la cota necesară constructorului.
45
În S.1 nord aceste straturi au o grosime de 0,20 m şi sub ele apare umplutura celui de-al patrulea orizont de
înmormântări (stratul 6) şi adesea chiar schelete. În S.3 aceste amenajări ajung până la o grosime de 0,40 m şi
prezintă următoarea succesiune: strat consistent de moloz alb (14h), lentile de nisip (14 K, l), lentilă de pământ
negru tasat (14i), lentilă de moloz alb-gălbui (14 j). Toate acestea aparţin cu certitudine contemporaneităţii, dar
este greu de spus dacă reprezintă nivele de călcare separate sau o simplă nivelare a curţii pentru a crea un suport
stratului de balast (12).
46
La limita dintre cele două sacristii trotuarul avea o lăţime de 2,20 m, cu partea superioară la – 0,84 m lângă zid, respectiv
– 1,02 m la capătul opus. În axul bisericii nivelul trotuarului se afla la – 0,73/- 0,95 m, iar bordura la – 0,69 m.
47
Săpăturile pe acest drum s-au realizat în 2004, fiind parţial supravegheate de Petre Beşliu. BEŞLIU, NIŢOI, POP 2005.
48
În această zonă săpătura s-a realizat de la – 0,80/1,15 m, după îndepărtarea amenajărilor moderne şi a suportului
acestora (S.10, 11, 18). În dreptul S.13 nivelul asfaltului era în general la – 1,44 m, el coborând pe măsură ce ne
apropiem de drum; la limita săpăturii, în S.12, nivelul parcării cobora de la – 1,56 m lângă gard la – 2,10 m lângă
drum, şi cote asemănătoare întâlnim pe linia carourilor 193-195.
17
Fig. 4 – Planul general al săpăturilor.
18
IV. STRATEGIA CERCETĂRII
Întreaga suprafaţă a fost împărţită în carouri cu latura de 5 m, numerotate începând de

lângă grădina statuii lui G. D. Teutsch (limita suprafeţei excavate) şi până în dreptul porticului
nordic al bisericii. Au rezultat 209 carouri (C). Peste acest plan s-au suprapus 18 secţiuni
arheologice, proiectate în puncte strategice şi la intervale oarecum regulate, al căror scop a fost
prospectarea generală a terenului şi înregistrarea stratigrafiei. Secţiunile au orientat de facto
mersul săpăturii. Iniţial s-a realizat S.1, după care au fost cercetate în suprafaţă carourile din
imediata apropiere a acesteia, atât spre vest cât şi spre est. Între timp a fost trasată S 3, care a
imprimat ritmul cercetării pentru zona transeptului şi partea de mijloc a curţii colegiului.
Secţiunile 5 şi 6 au demonstrat că pe partea de sud a corului avem de-a face cu o umplutură
recentă, iar secţiunea 10 ne-a oferit un profil în partea de est a bisericii, pe toată lungimea
pieţei. Pe baza acestor rezultate s-a procedat fie la coborârea nivelului la cotă, fie la
investigarea în suprafaţă a carourilor. Deşi la început s-a mers pe ideea descărcării de sarcină,
aceasta a fost abandonată destul de repede, cercetarea arheologică rezumându-se la strictul
necesar. O parte a cimitirului a rămas astfel in situ, la adâncimi de peste 1 m, soarta ei fiind
rezervată generaţiilor viitoare, care vor dispune cu siguranţă de metode mai puţin distructive
pentru astfel de situaţii (fig.3).
În secţiuni săpătura a epuizat încărcătura istorică, până la solul viu. În ceea ce priveşte
carourile, situaţia a fost diferenţiată în funcţie de contextul arheologic şi de proiectul de
reabilitare. În curtea colegiului s-au cercetat carourile de la nr. 1 la nr. 71, deci în principal zona
centrală, cu următoarele excepţii: parţial carourile 13, 26, 27, 40, 52 şi 53, aflate sub aleea
asfaltată; carourile 22, 23, 34, 35, 46 aflate în curtea pentru biciclete; carourile 55 (parţial), 56,
57, 66-68 aflate sub drum. În apropierea bisericii nu a fost permisă decât o săpătură la cotă,
pentru a nu afecta siguranţa clădirii, iar în apropierea gardului ne-am rezumat de asemenea la
nivelul solicitat de constructor. Aleea prin care se asigura accesul la biserică a fost decapată
mecanic într-o singură zi, din raţiuni care depăşeau interesul arheologic: fluenţa circulaţiei
turiştilor, accesul în şantier, o nuntă importantă etc.
În exteriorul curţii au fost cercetate integral carourile de pe partea de nord, până
aproximativ la limita corului actual: 151, 157, 158, 165-167, 175-178, 182, 184, 188-190, 194-
195, 198, 199, 202-203. Chiar şi aşa nu am reuşit însă să ajungem la cota necesară
constructorului, solul viu fiind de fapt foarte sus. Pe laturile de est şi sud s-a efectuat o cercetare
parţială, nivelul fiind coborât la o cotă de siguranţă, care să permită intervenţiile de reabilitare a
spaţiului public: 150, 156, 164, 107, 116-119, 123-125. Pe partea de sud-est a bisericii, între
gard şi drum, s-a săpat într-o umplutură prăfoasă, din care au fost recoltate doar puţine
fragmente de oase umane, fără să fie identificat nici un schelet în conexiune anatomică:
carourile 108-111, 98-102, 88-94, 81-84, 73-75, 64-65.
Suprafaţa propriu-zisă a drumului a fost şi ea decapată mecanic pe măsură ce se
restrângeau necesităţile de acces în şantier, parţial în ultimul trimestru al anului 2005, parţial în
iarna lui 2006. Până la cota impusă se aflau de fapt asfaltul, trotuarele şi suportul acestora:
numeroasele instalaţii realizate pe acest traseu în anii anteriori făceau oricum inutil orice
demers arheologic. O canalizare magistrală amplasată pe mijlocul străzii a presupus în anul
2004 o săpătură lată de 2-3 m, care fusese supravegheată de Petre Beşliu. Împreună cu drumul
s-au decapat şi trotuarele, până la aliniamentul caselor, reprezentând pe ansamblu aproximativ
1/3 din suprafaţa pieţei.
Suprafaţa cuprinsă între aliniamentul caselor şi Podul Minciunilor a fost cercetată aproape
în totalitate, atât cât au permis instalaţiile din zonă. În curtea pentru biciclete coborârea nivelului
la cotă a fost supravegheată în septembrie 2005, iar pe strada Mitropoliei în ianuarie şi februarie
2006.
Planul de săpătură s-a dezvoltat astfel pe parcurs, în funcţie de situaţiile constatate pe
teren şi de rezolvările care s-au impus, din raţiuni nu totdeauna arheologice. Această
combinaţie între săpătura în secţiuni şi săpătura în suprafaţă a pus deseori probleme greu de
rezolvat, atât în ce priveşte organizarea practică a şantierului cât mai ales în legătură cu
19
înregistrarea informaţiilor. O soluţie practică s-a dovedit a fi, până la urmă, înregistrarea unor
profile intermediare, care sunt marcate cu litere (A-A etc.) pe planşele generale ale sectoarelor.
Principalul obiectiv al investigaţiilor l-a constituit, fără îndoială, cimitirul organizat în jurul
bisericii parohiale. Alături de acesta s-au conturat alte patru sectoare: biserica evanghelică,
capela Sfântul Ladislau, capela rotondă şi Podul Minciunilor. Săpăturile s-au desfăşurat în
paralel, cu excepţia capelei Sfântul Ladislau care a fost cercetată integral la sfârşitul şantierului,
atunci când a fost posibilă întreruperea circulaţiei în şantier.
Secţiunile sunt numerotate în continuare, de la 1 la 18, iar legenda straturilor este
comună. Toatele cotele folosite în text şi pe desene sunt raportate la o linie de nivel stabilită pe
pragul intrării în biserică prin porticul sudic, pe care am considerat-o +, - 0,00. În sistemul de
referinţă topografic, această cotă este + 424,86 m faţă de nivelul Mării Negre. Excepţiile sunt
nominalizate.
Fig. 5 – Săpăturile din partea de est a bisericii.
20
IV.1. Descrierea secţiunilor
Secţiunea 1 a fost secţiunea magistrală a săpăturii, care a unit biserica (de fapt porticul
de sud) cu colegiul Brukenthal. Secţiunea a fost trasată la limita zonei excavate mecanic,
perpendicular pe biserică, fiind întreruptă de grădina statuii lui G.D. Teutsch. Segmentul nordic
a avut dimensiunile 9,80x2, iar segmentul sudic 16,80x2 m, până la bordura trotuarului din jurul
colegiului. La capătul dinspre colegiu, S.1 a intersectat un cuptor de ars var, pentru cercetarea
căruia a fost realizată o casetă cu dimensiunile 2,50x3,70 m (S.1A). Zona trotuarului a fost
cercetată printr-o altă casetă, S.1B, a cărei orientare a fost diferită de S.1, ea fiind amplasată
perpendicular pe liceu, cu dimensiunile 4 x 3 m. Partea de nord a secţiunii a fost şi ea extinsă
spre vest pentru cercetarea unui mormânt (M.230); între metrii 6,20 şi 8,30 (măsurat de la
portic) a fost realizată o casetă cu dimensiunile 2,10x1,40 m. S-a desenat un profil de 29 m (pl.
20, 21; fig. 15, 44, 65).
Secţiunea 2 a fost trasată între cele două contraforturi ale navei, aflate între porticul sudic
şi transept. Iniţial cu dimensiunile 1,85x3,60 m, S.2 a avut drept scop cercetarea contrafortului
dinspre portic şi a fundaţiei navei sudice a bisericii. Numărul mare de morminte şi spaţiul îngust
de lucru au impus în cele din urmă prelungirea acestei secţiuni spre est cu 1,25 m, până la cel
de-al doilea contrafort (S.2B). De asemenea săpătura a fost extinsă şi spre vest cu o casetă cu
dimensiunile 1,95x1 m, pentru cercetarea M.241 (S 2A) (fig. 14, 51, 52).
Secţiunea 3 a fost trasată perpendicular pe contrafortul de sud-vest al transeptului, cu
scopul de a obţine un profil între biserică şi capela Sfântul Ladislau. Din raţiuni legate de
circulaţia în şantier s-a realizat mai întâi un segment cu dimensiunile 8x2 m, prelungit apoi spre
sud cu un al doilea segment (S.3A) având dimensiunile 11,25x2 m (pl. 23, 24; fig. 6, 55).
Secţiunea 4 (3x2 m) a fost trasată pe latura de sud a capelei funerare care prelungeşte
braţul sudic al transeptului. Săpătura a fost limitată de prezenţa unei „consolidări” cu ciment în
unghiul format între peretele capelei şi contrafortul transeptului, precum şi de rădăcinile
copacilor din apropiere. După înregistrarea stratigrafiei, săpătura a fost extinsă spre est şi unită
cu S.5 (fig. 67, 70).
Secţiunea 5 (4,20x3,20 m) a fost trasată pe latura de est a capelei funerare, între cele
două contraforturi ale acesteia, cu scopul de a prospecta partea de sud a corului din interiorul
curţii colegiului (pl. 27; fig. 49, 68, 73).
Secţiunea 6 (3x4,50 m) a fost amplasată pe latura de sud a corului gotic, paralel cu S.5
faţă de care a fost rezervat un martor lat de 0,50 m (pl. 27; fig. 56, 59).
Secţiunile 7-9 şi 13A au fost realizate în zona podului Minciunilor (pl. 19).
Iniţial a fost realizată suprafaţa S.7, perpendicular pe casa care înglobează capela
Sfântul Iacob, astfel încât latura ei estică să intersecteze presupusul zid de incintă, cu
dimensiunile 4x2 m, împărţită în 2 carouri, c.1 lângă casă şi c.2 spre stradă. Ulterior s-a făcut o
prelungire spre est cu dimensiunile 2,20x2,40 m (c.4), şi o extindere a acestei suprafeţe spre
nord prin alte 2 carouri (c.3 şi c.4) cu dimensiunile totale de 3,90x1,95 m (fig. 7, 22, 23, 113,
114).
Secţiunea 8 a fost trasată la sud de S.7, rezervând un martor lat de 0,70 m, cu
dimensiunile 6,50x2 m; ea a fost segmentată în 3 carouri, începând de la clădire (pl. 26; fig. 11,
30, 32).
Secţiunea 9 (4,55x2,30 m) a fost trasată dincolo de drumul care leagă Turnul Scărilor de
Podul Minciunilor, fiind orientată aproximativ est-vest (la 3,65 m distanţă de S.8). Scopul ei a
fost de a identifica eventuale ruine ale zidului de incintă, dar rezultatele au fost total negative. În
schimb observaţiile stratigrafice s-au dovedit interesante (fig. 10, 11).
Secţiunea 9E a fost trasată paralel cu S.9, la sud de aceasta, rezervând un martor de
0,40 m. Iniţial ea a avut dimensiunile de 7,80mx1,40/2,30 m, dar segmentul central nu a fost
săpat, fiind ocupat de un cămin de canalizare. Astfel au fost săpate două carouri spre est (c.1 şi
c.2, 3x1,50 m) şi un carou spre vest (c.3, 3x2/2,30 m). Au fost identificate ruine ale zidului
incintei I.
21
Secţiunea 1049 a avut dimensiunile 18,60x 2m, fiind trasată de la bordura drumului până
la cor, perpendicular pe latura de est a acestuia astfel încât să fie surprins şi un contrafort.
Partea dinspre stradă a fost săpată doar superficial, parţial datorită prezenţei unui copac, parţial
datorită faptului că după îndepărtarea stratului actual a apărut imediat un osuar (între 14,50 şi
18,60 m). Aproximativ la mijloc (10,20 m de la biserică) a fost intersectat şanţul unei conducte,
fiind lăsat un martor cu lăţimea de 1 m. În dreptul metrului 14 au fost intersectate două conducte
din plastic. Săpătura a avut drept scop obţinerea unui profil magistral în partea de est a bisericii.
După analiza situaţiilor identificate, toată suprafaţa până la S.13 a fost decapată mecanic
(asfaltul şi suporturile acestuia) şi apoi adusă manual la cota necesară constructorului.
Secţiunea 11 (6,30 x 2 m), a fost trasată paralel cu S.10, cu un martor de 0,80 m, cu
scopul cercetării intrării în capela rotundă. După încheierea săpăturii, în carourile aflate la sud şi
vest de secţiune nivelul a fost coborât manual la cota constructorului (pl. 18; fig. 40).
Secţiunea 12 (8x2 m) a fost trasată la extremitatea vestică a săpăturii, pe partea de nord
a bisericii, în exteriorul acesteia, perpendicular pe contrafortul de nord-vest al transeptului. Ea a
avut drept scop prospectarea acestei arii, şi numai după finalizarea ei s-a procedat la
cercetarea în suprafaţă a carourilor aflate spre est, până la S.13 (pl. 29A).
Secţiunea 13 (7,80x2 m) a fost trasată în partea de est a bisericii, la intersecţia dintre
cele două sacristii nordice. Ea a urmărit identificarea laturii nordice a capelei Sfânta Maria şi
cercetarea acesteia, precum şi înregistrarea unui al doilea modul stratigrafic pe partea de est a
bisericii (fig .60, 63, 76).
Secţiunea 13 A cu dimensiunile 2x2 m a fost plasată chiar la limita pieţei, perpendicular
pe fosta capelă Sfântul Iacob (fig. 33, 34).
Secţiunile 14-17 au folosit pentru identificarea şi cercetarea capelei Sfântul Ladislau (pl.
17).
Secţiunea 14 (11x1,5 m) a fost trasată aproximativ paralel cu faţada nordică a Colegiului,
în dreptul porţii de intrare în curte. Ea a traversat jumătatea nordică a navei capelei, şi a servit la
realizarea profilului C-C΄(fig. 84).
Secţiunea 14A (2x2,15 m) a fost trasată aproximativ paralel cu faţada Colegiului, la 1,54
m distanţă de aceasta, şi la 2 m vest faţă de colţul dinspre stradă al clădirii. Săpătura a fost
prilejuită de intervenţia unui excavator, care prelungea în zona respectivă şanţul pentru dren.
Excavatorul a dislocat câţiva bolovani de piatră legaţi cu mortar, motiv pentru care s-a trasat o
casetă cu scopul de a delimita această structură.
Secţiunea 14B (3x1,35 m) a fost de fapt prima secţiune realizată pe amplasamentul
capelei, ea prelungind oarecum S.14A, cu scopul de a găsi o eventuală relaţie a zidului
descoperit în aceasta din urmă cu capela.
Secţiunea 15 a fost realizată în curtea pentru biciclete, la o distanţă de 2 m de faţada
estică a Colegiului actual şi paralel cu acesta. Dimensiuni: 11,40 x 2 m. A fost trasată în spaţiul
disponibil, începând de la o grămadă de moloz şi s-a oprit spre nord într-un cămin din beton. În
primele 5 carouri dinspre nord săpătura a fost stânjenită de existenţa unui copac; după
îndepărtarea pietrişului actual, pe toată suprafaţa au fost identificate depunerile din sec. XII
(stratul 26 cu variantele sale). Ceva mai norocoasă a fost săpătura din carourile 6-10, unde au
fost surprinse câteva ruine şi o secvenţă stratigrafică completă (pl. 28; fig. 87, 106).
Secţiunea 16 (11x1,5 m) a fost trasată în dreptul porţii de intrare în curtea colegiului,
intersectând traveea vestică a navei capelei. După înregistrarea unui profil (A-A΄), săpătura a
fost extinsă pe toată suprafaţa (fig. 91).
Secţiunea 17 (4,60x4,30 m) a fost trasată la est de S.15, cu un martor de 1,50 m faţă de
aceasta, cu scopul de a identifica latura de sud a capelei sau eventual zidul incintei I. Au fost
realizate profilele F-F΄, G-G΄, F-G şi F΄- G΄ (fig .100, 101).
Pentru suprafaţa aflată în dreptul porţii am avut la dispoziţie o singură zi, în care s-a
întrerupt circulaţia în şantier.
Secţiunea 18 (2x6 m), a fost trasată la nord de S.11, cu scopul cercetării navei rotondei.
Aproximativ în zona centrală se afla un hidrant, iar în jurul acestuia mai multe săpături umplute
cu balast, arheologice sau canalizări. Din acest motiv săpătura a fost drastic limitată, fiind
cercetată doar partea nordică cu lăţimea de 0,75 m, respectiv 1,25 m în capătul dinspre stradă.
49
Secţiunile 10 (partea dinspre drum) şi 11 au fost trasate iniţial de domnul dr. I.M.Ţiplic, care a dorit astfel să încheie
cercetările din zona rotondei. Din păcate numeroasele obligaţii de dascăl ale domniei sale l-au împiedicat să fie
prezent pe şantier, astfel că în final săpătura a fost realizată tot de colectivul nostru.
22
Pentru cercetarea unui cuptor identificat în săpătură a fost trasată o casetă (S.18A)
perpendiculară faţă de S.18, cu dimensiunile 1,20x1 m. Deşi vestigiile identificate în zonă erau
deosebit de interesante, iar cercetarea lor era într-adevăr esenţială pentru cronologica edificiilor
din Piaţa Huet, totuşi săpătura nu s-a putut extinde, parţial din cauza drumului, parţial din cauza
unui copac aflat în imediata apropiere (pl. 18; fig. 40).
Începând cu data deschiderii şantierului şi până în primăvara anului 2006 au fost

supravegheate arheologic toate săpăturile, mecanice şi manuale, realizate de constructori în
Piaţa Huet. Dintre acestea cea mai interesantă a fost săpătura pentru dren pe laturile de vest şi
sud ale Pieţei, care a coborât mult în adâncime şi ne-a permis înregistrarea unor profile
interesante. Celelalte săpături au fost în general superficiale, iar rolul nostru s-a limitat la a
asigura înregistrarea şi protejarea ruinelor.
23
V. DESCRIEREA ŞI INTERPRETAREA CERCETĂRILOR
V.1. Evoluţia istorică a sitului
Stratigrafia din Piaţa Huet este dominată de umpluturile gropilor de morminte şi doar în
afara acestora, pe segmente restrânse, au rămas câteva depuneri istorice care se constituie în
repere pentru a reconstitui evoluţia sitului.
Solul viu este un lut galben-roşcat (stratul 1), uneori cu urme proeminente de rădăcini şi
pelicule de pământ negru-castaniu (stratul 2). La partea superioară a acestora se diferenţiază o
lentilă mai închisă la culoare, castaniu spre negru, probabil un humus vegetal, foarte curat
(straturile 3l şi 32). Stratul 2 este mai consistent la extremitatea sudică a săpăturii. În S.1 sud de
pildă, la metri 25-26 acest strat se află imediat sub nivelul de balast, la - 0,80 m. Straturile 31 şi
32 sunt vizibile şi ele tot în partea sudică a săpăturii, în afara perimetrului cimitirului.
Peste solul viu s-a dezvoltat o locuire preistorică50 de pe urma căreia a rămas un strat de
pământ negru cu pigment ceramic, pigment de cărbune şi rare fragmente ceramice (stratul 22
cu variantele sale), destul de fragil din punct de vedere cantitativ, cu o grosime medie de 0,10
m. Partea inferioară a unui complex a fost identificată în S.3A; aici avem în vedere o groapă
circulară cu diametrul de aproximativ 1,30 m, care s-a conturat pe grund după epuizarea
mormintelor din stratul 3, între - 2,30 şi - 2,48 m. Groapa a fost săpată în lutul galben şi pare să
fi avut pereţii uşor cuptoriţi. Umplutura era formată din pământ negru cu rar pigment ceramic şi
pigment de cărbune, fără să fie găsite însă alte materiale definitorii. Urme mai consistente au
rămas în zonele neafectate de cimitir, respectiv cele 2 cuptoare de var şi capela Sfântul
Ladislau, pe restul suprafeţei stratul fiind răscolit de numeroasele înhumări. Această locuire
trebuie să fi fost de asemenea afectată de operaţiunile de nivelare a terasei şi pregătire a ei
pentru dezvoltarea medievală. Fragmentele ceramice arată că este vorba despre cultura
Coţofeni51.
Fig. 6 – Secţiunea 3, profilul de vest.
50
Fragmentele au fost identificate de prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca căruia îi mulţumesc şi pe această cale.
51
Vestigii arheologice aparţinând acestei culturi au fost descoperite şi în săpăturile din zona rotondei, în anul 2000
(BEŞLIU, RODEAN, GEORGESCU 2000), iar în 2002 este menţionată chiar existenţa unui bordei. PINTER,
ŢIPLIC 2002.
24
În săpăturile efectuate la limita sudică a incintei Colegiului s-a evidenţiat faptul că ne
aflăm pe marginea unei terase naturale, delimitată spre sud, aproximativ pe locul viitoarei
incinte, de o mică depresiune. Pe profilul B-B" al secţiunii S.1B se observă cum straturile de sol
viu (1 şi 32) încep să coboare în pantă tot mai accentuată spre sud (pl. 21). Aceleaşi observaţii
se evidenţiază şi din analiza stratigrafiei din zona capelei Sfântul Ladislau, respectiv din profilele
secţiunii 15 (pl. 28; fig. 87).
În acest sector terenul a fost nivelat prin depunerea unor straturi de pământ negru
amestecat cu lut galben în diferite proporţii; uneori apar depuneri de lut galben sau de pământ
negru curate, alteori acestea sunt mixate (stratul 26 cu variante). De remarcat faptul că aceste
umpluturi nu conţin nici un fel de pigmenţi şi nici oase umane purtate, de unde deducem că
nivelarea s-a făcut în principal cu sol viu, fiind o operaţiune ce a precedat organizarea cimitirului.
Indicii stratigrafice importante au fost recuperate la supravegherea săpăturilor mecanice
paralele cu edificiile consistoriului evanghelic şi colegiului Brukenthal, pentru realizarea unui
dren de mare adâncime. La aproximativ 1 m distanţă de consistoriu am înregistrat un profil
nord-sud. Săpătura a pornit de la un nivel de călcare în jurul cotei de - 1,74 /2,50 m52 şi a atins
adâncimea maximă de 3,92 m. Solul viu are în această zonă o culoare roşcată, pe care o
întâlnim de altfel şi la Podul Minciunilor (stratul 1a) şi este suprapus fie de un strat castaniu
curat (32b) fie de un pământ negru cu pigment de cărbune (31a) pe care îl putem asimila uşor
depunerilor legate de preistorie. Limita superioară a acestor straturi naturale este la - 3,15 m
spre nord, de unde terenul coboară accentuat spre sud. S-a evidenţiat o denivelare accentuată,
cu o umplutură formată predominant din lut roşu amestecat cu pământ negru în proporţii egale
(18a), lut roşu aproape curat (18b) sau predominat pământ negru (18c). Jumătatea superioară
este umplută cu pământ castaniu amestecat cu pietriş rar, pigment ceramic şi pietricele (36)
care a adus nivelul de călcare la - 2,13 m spre nord, dar - 2,70 m spre Podul Minciunilor, cu o
pantă destul de accentuată. Nici morminte şi nici oase umane deranjate nu au apărut în aceste
straturi.
Pe axa E-V avem de-a face în principiu cu aceeaşi configuraţie, cu diferenţa că lutul este
galben. Săpătura a pătruns adânc în acest sol viu, la partea superioară a acestuia evidenţiindu-se
pământul negru cu pigment de cărbune şi ceramică, considerat preistoric (22) sau un strat castaniu
natural (2). Limita superioară a acestor straturi este aproximativ orizontală, la - 2,50 m, şi peste
acest nivel intervin umpluturile care rulează straturi de lut galben amestecat cu pământ negru.
Fig. 7 – Secţiunile 7 şi 8, profilul E-E’
Analizând profilele descrise mai sus, am ajuns la concluzia că terasa incintei I era, în starea ei
naturală, mai îngustă şi cu o formă neregulată, delimitată parţial de mici ogaşuri, parţial de o pantă
accentuată. Ea a fost extinsă spre sud şi sud-vest prin nivelarea suprafeţei cu mari cantităţi de
pământ ce conţin doar rare materiale preistorice. O monedă de secol XII descoperită în umpluturile
din S.15 arată că aceste operaţiuni sunt legate de ocuparea medievală a sitului, ele pregătind
terenul pentru deschiderea primului şantier de construcţii (m.221).
În ceea ce priveşte situaţia de la Podul Minciunilor, analiza stratigrafiei a indicat faptul că
ne aflăm în marginea platoului natural, o zonă accidentată care a fost regularizată prin umpluturi
52
Rămasă după decapările mecanice din primăvara anului 2005, care au ajuns la - 0,70/1 m, excavând tot cimitirul
până la solul viu.
25
şi nivelări artificiale. Linia pantei este vizibilă atât pe profilele dinspre sud (secţiunea 7, profilele
de vest şi nord), cât şi pe cele dinspre nord (secţiunea 9) (pl. 29; fig. 10, 11, 29).
Solul viu este şi aici un lut roşcat foarte uscat, dur, care la săpare se desface în bulgări
(1a). La partea lui superioară apare segmenţial o depunere de lut galben-vineţiu (1b), dar în
general varianta roşcată este suprapusă de o depunere vineţie sau neagră, care se îngroaşă
spre pantă, şi care conţine adesea pigment ceramic sau de cărbune, mai mult sau mai puţin
consistent (32a). Pe profilul de vest al S.7 se observă că aceste straturi sunt relativ orizontale,
cu partea superioară la - 2,52 m, dar deja la limita nordică a S.8 încep să coboare brusc (S.8,
profil nord) (fig. 11, 30). Ele sunt suprapuse de o umplutură artificială, lut galben amestecat în
proporţii egale cu pământ negru, cu o grosime mai mare de 0,70 m (26a). În S.8, la limita pieţei,
lângă capelă, acest strat este încă foarte subţire, el devenind tot mai consistent pe măsură ce
avansăm spre est (spre pod). Aproximativ aceeaşi situaţie a fost observată pe profilul de nord al
S.9, unde straturile naturale încep să coboare iar umplutura (26a) are o grosime de 0,80 m.
Fig. 8 – Secţiunea 9, profil P-R.
Urmărind configuraţia acestor straturi şi direcţiile pantelor trebuie să precizăm faptul că în

opinia noastră este puţin probabil să avem de-a face, în această zonă, cu un val de pământ
amenajat de primii ocupanţi medievali ai terasei. Nici în acest caz nu a apărut vreo altă urmă de
amenajare decât melanjul de pământ ce pare împins neregulat spre marginea platoului cu
scopul de a-l regulariza. Asemenea sistematizări de amploare nu erau străine acestei populaţii
ce venea din Europa vestică: o situaţie similară a fost evidenţiată prin cercetări arheologice la
Biserica din Deal de la Sighişoara53, unde vârful unei terase înguste a fost dislocat şi împins
spre sud, pentru a crea suprafaţa necesară edificării unei bazilici.
Concomitent cu amenajarea terenului trebuie să fi fost pregătit şi deschis şantierul care va
ridica primele construcţii pe terasa înaltă a Cibinului. Cele mai vechi complexe descoperite
arheologic sunt două cuptoare pentru ars piatra de var, amplasate unul pe partea de sud iar
celălalt la extremitatea estică a bisericii. Gropile lor s-au adâncit în solul viu fără să deranjeze
morminte şi fără să antreneze alte materiale decât rare fragmente ceramice preistorice. Urmele
de arsură dezvoltate arată că au funcţionat o perioadă destul de lungă, şi nu avem nici o
îndoială că ele au pregătit varul pentru zidul de incintă şi pentru primul lăcaş de cult al
comunităţii săseşti, pe care în mod tradiţional îl amplasăm în interiorul bisericii actuale.
Construirea şi funcţionarea lor pot fi încadrate în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea.
Fig. 9 – Secţiunea 9, profil R-S.
53
MARCU, PASCU 2000. MARCU, PASCU, ISTRATE 2001.
26
Pe cea mai mare parte a suprafeţei solul natural este suprapus direct de umplutura gropilor
de morminte, săpate aici între secolele XII şi XVI. Cel mai vechi orizont se caracterizează printr-
o umplutură formată din pământ negru cu rari pigmenţi ceramici rezultaţi din rularea stratului
preistoric (stratul 3). Gropile acestor morminte sunt frecvent vizibile pe grund, fiind săpate în lutul
galben pe fondul căruia umplutura neagră se detaşează uşor. Acestui orizont îi sunt specifice
gropile cu nişă pentru cap sau cele ovale foarte înguste, puţin adâncite pe conturul corpului uman.
Ele formează de obicei o peliculă continuă, rar fiind surprinse şi în secţiune. Faţă de limita
superioară a stratului de lut adâncimea gropilor înregistrată în S.1 este de 0,40/0,45 m, şi după
cum se arcuiesc laturile lor, nivelul de săpare nu pare să fi fost cu mult mai sus
Limitele stratului 3 sunt variabile, în funcţie de locul în care ne aflăm. Astfel, în apropierea
bisericii acest orizont aproape a dispărut, datorită densităţii foarte mari a înhumărilor ulterioare,
el devenind însă tot mai consistent pe măsură ce ne depărtăm de clădire, în special spre sud şi
sud-vest54.
Fig. 10 – Secţiunea 4, profilul de sud. Fig. 11 – Secţiunea 8, profil C-C’.
Orizontul al doilea se caracterizează printr-o umplutură de pământ negru cu rari pigmenţi

de mortar şi fragmente de piatră (stratul 5 cu varianta 5a, care este mai pigmentată), cu o
grosime maximă de aproape 1 m (S.3). În S.2 acest strat se păstrează doar în imediata
apropiere a navei, cu o grosime de 0,30 m (maxim), fiind în mod evident intersectat de şanţul
pentru construirea fundaţiei acesteia (9). În S.1 nord se păstrează segmenţial, ca o depunere
continuă cu o grosime medie de 0,20 m, limita lui superioară nefiind cu mult mai sus decât
aceea a stratului 3. Aceeaşi este situaţia în S.4, unde acest strat pare să constituie umplutura
gropii unei ciste din cărămidă.
În stadiul actual al cercetărilor considerăm că orizonturile 1 şi 2, corespunzând straturilor
3 şi 5, reprezintă cimitirul dezvoltat în jurul primei biserici parohiale, din punct de vedere
cronologic acoperind un interval cuprins între cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea şi
până spre mijlocul secolului al XIV-lea. Tot în acest interval au fost construite capela de plan
rotund în partea de est a incintei, şi capela Sfântul Iacob la Podul Minciunilor. Primul şantier de
construcţii are drept caracteristici principale o zidărie regulată din piatră de carieră de culoare
verde deschis, care clivează natural, amestecată în proporţie redusă cu bolovani de râu, şi
legată cu un mortar friabil ce conţine mult pietriş. Această etapă de locuire este caracterizată
printr-un bogat material numismatic: patru monede din secolul al XII-lea, una din secolul al XIII-
lea, 21 din prima jumătate a secolului al XIV-lea.
54
S.3: Limita inferioară maximă a acestor gropi se află la – 2,30 m, iar grosimea maximă a stratului este de 0,45 m.
S.2.: limita inferioară la – 1,90 m, grosimea maximă în apropierea bisericii 0,60 m. S.1 nord: limita inferioară - 2 m,
partea superioară în jur de - 1,50 m. S.1 sud: limita inferioară la – 1,50 m, limita superioară actuală la – 1,10 m.
S.4: limita superioară la – 1,30 m şi o grosime maximă de 1,20 m. În partea de est a bisericii este mai bine
conservat, deoarece înmormântările târzii par să fi fost mult mai restrânse decât pe partea de sud a bisericii. S.6:
limita superioară la – 1,25 m.
27
Spre mijlocul secolului al XIV-lea a fost deschis şantierul bisericii actuale, Sfânta Maria,
care se va derula, cu scurte întreruperi, până în primele decenii ale secolului al XVI-lea. În
prima parte a secolului al XV-lea Piaţa a fost mobilată cu alte două capele: Sfântul Ladislau în
partea de sud-est, şi Sfânta Maria, circumscrisă corului gotic actual. În jurul acestora a continuat
să se dezvolte cimitirul comunităţii, până în partea a doua a secolului al XVI-lea.
Orizontul mormintelor acestei etape este reprezentat de stratul 4, o umplutură formată
din pământ negru şi lut galben mixate, care conţine multe oase umane amestecate, rezultate
din deranjarea mormintelor mai vechi, şi pigmenţi de mortar, piatră şi cărămidă în diferite
proporţii. Acest strat este dominant cantitativ pe suprafaţa investigată, cu grosimi ce pot depăşi
1 m (S.2, S.1 sud), şi cu variante mai mult sau mai puţin diferenţiabile. Limita inferioară coboară
până la - 1,60 m, iar partea superioară oscilează în jurul cotei de - 1 m. În anumite situaţii,
această umplutură a ajuns la solul viu (S.2), distrugând toate înhumările anterioare. Varianta
cea mai pigmentată a acestui strat este 4b, o umplutură cu mult pietriş, provenit probabil din
rularea trotuarelor din imediata apropiere a bisericii. În S.3 aceasta formează o peliculă cu
grosimea medie de 0,40 m, în general constantă deasupra stratului 5; în unele cazuri gropile
acestor morminte s-au adâncit până la primul orizont (pl. 23, 24; fig. 6, 55). În S.1 stratul apare
ca o peliculă continuă cu o grosime medie de 0,40 m, între - 1,10 şi - 1,50 m (pl .20, 21).
Remarcăm faptul că acest orizont este destul de fragil chiar în apropierea corului, după cum
certifică stratigrafia înregistrată în S.4 şi S.6 (fig. 56, 59, 67, 70). Din punct de vedere
cronologic, considerăm că acest orizont este specific intervalului cuprins între a doua jumătate a
sec. XIV şi ultima parte a sec. XV, fără să excludem însă posibilitatea ca unele înhumări să
aparţină secolului al XVI-lea. Această excepţie poate fi valabilă în special pentru zonele mai
depărtate de clădiri, unde urmele şantierelor de construcţii nu sunt atât de pregnante. Materialul
numismatic arată că aceasta este perioada de maximă utilizare a sitului, fiind descoperite 115
monede eşalonate astfel: patru monede de la Ludovic I, 69 de la Sigismund I, alte 43 eşalonate
până la Wladislaw II. Din păcate, foarte puţine dintre acestea provin din situaţii stratigrafice
concludente, marea majoritate fiind rulate de înhumările succesive din acest areal.
În sfârşit, cel mai recent orizont de morminte se identifică cu stratul 6, o umplutură
extrem de pigmentată, cu multă piatră şi cărămidă, a cărei parte superioară apare imediat sub
pavajele şi trotuarele actuale (S.2, fig. 14, 51, 52). În S.1 partea superioară se situează destul
de uniform la - 0,85 m, fără ca stratul să conţină însă prea multe morminte. În partea de est a
sitului acest strat se diminuează mult (S.3 cu o grosime medie de 0,30 m), iar în carourile 58-59,
69 nu a mai fost identificat, amenajările moderne suprapunând direct umplutura celui de-al
treilea orizont (pl. 24). Judecând după compoziţia sa, care arată o intensă activitate constructivă
pe suprafaţa cimitirului, acest orizont conţine foarte probabil înhumări de la finele secolului al
XV-lea şi până la închiderea cimitirului, după mijlocul veacului următor. Inventarul numismatic
este de această dată mai modest: 11 monede de la Wladislaw al II-lea, două monede de la
Ludovic II şi alte 10 de la Ferdinand I. Această statistică este însă influenţată şi de faptul că
straturile superioare de umplutură au dispărut, ducând cu ele o parte din inventarul ce ar
caracteriza această epocă.
Fig. 12 – Secţiunea 9E, profilul sud M-O.
28
În principiu, configuraţia straturilor este identică în partea de nord-est a bisericii, în
exteriorul curţii actuale. Solul viu, aici un lut galben cu numeroase urme de rădăcini, este
suprapus direct de umplutura primului orizont de morminte (stratul 3, aici mai curat). Limita
inferioară a acestui strat se află la - 2,51 m în axul bisericii, iar partea superioară oscilează în
jurul cotei de - 1,70 m. El este suprapus de un strat castaniu gălbui cu numeroase rădăcini în
care regăsim frecvent pigment de mortar şi alte resturi de materiale de construcţie, motiv pentru
care îl asimilăm cu cel de-al treilea orizont de morminte (4p). Spre biserică stratul 4p se află
imediat sub amenajările moderne, dar spre drum este suprapus de un pământ negru afânat cu
rădăcini, rar pigmenţi şi destul de frecvent oase purtate (20) care s-a depus pe suprafaţă după
„amenajarea” osuarului din zona rotondei, identificat în capătul S.10, între metri 14,5 şi 18. Din
acest strat au fost recuperate fragmente ceramice databile în sec. XVIII.
Pe partea de nord a bisericii au fost înregistrate două profile, în secţiunea S.12 şi pe linia
carourilor 194-195 (aproximativ colţul contrafortului sacristiei) (pl. 29A). După îndepărtarea
asfaltului şi trotuarului, săpătura (S.12) a început de la - 1,84 m lângă gard, respectiv - 2,31 m la
limita drumului. Solul viu se află în medie la - 2,60 m, de unde rezultă că depunerile istorice mai
au o grosime de 0,30-0,50 m. Între aceste limite se păstrează intact orizontul 1 (stratul 3) şi o
parte din orizontul 3 (stratul 4 destul de pigmentat). Nu am reuşit să diferenţiem orizontul
intermediar. Limita superioară a stratului 3 se află la - 2,20 m/2,30 m, iar pe câteva segmente
chiar sub nivelul de călcare. Dacă comparăm această stratigrafie cu cele înregistrate pe latura
opusă a bisericii, atunci trebuie să admitem că nivelul de călcare a fost coborât cu cel puţin 1 m
pe parcursul numeroaselor sistematizări verticale care au fost operate în această zonă. De
asemenea este de remarcat faptul că pe măsură ce ne apropiem de colţul sud-estic al pieţei,
respectiv zona Podului Minciunilor, stratul 3 dispare treptat, sub amenajarea drumului aflându-
se direct solul viu.
Faţă de această configuraţie extrem de simplă, avem de-a face cu prea puţine alte
depuneri relevante.
Un posibil nivel de călcare din perioada construirii navei sudice poate fi considerat în
jurul cotei de - 0,60 m, marcat printr-o lentilă de mortar care căpăcuieşte umplutura şanţului de
fundare. (S.2) (fig. 14, 51, 52).
În S.3 la - 0,92 m în apropierea bisericii a apărut o lentilă de moloz alb-gălbui foarte curat
(stratul 15), ce suprapune un pământ negru amestecat cu pietriş, mortar şi bulgări de var (stratul
8). Stratul 15 poate fi urmărit pe o lungime de 2 m de la biserică, cu o grosime maximă de 0,15
m, fiind răvăşit după câte se pare prin realizarea gropilor mormintelor din orizontul 4. În primul
carou al săpăturii se poate observa că acest strat căpăcuieşte umplutura celui de-al doilea
orizont de morminte (stratul 5, 5a) (pl. 23; fig 6). Alte câteva depuneri s-au conservat în acest
sector al săpăturii, unde mormintele târzii nu s-au aglomerat foarte tare: un strat cenuşos tasat,
cu fragmente de piatră şi destul de mult mortar, suprapunând direct lentila de mai sus, poate fi
asimilat cu un nivel de călcare folosit o perioadă mai lungă (stratul 16), având partea superioară
la - 0,88 m. Deasupra acestuia se păstrează două depuneri cu moloz (straturile 17 şi 19)
încadrând un pământ castaniu roşcat amestecat cu negru, afânat (stratul 18), ce ar putea
29
proveni chiar din şanţul de fundare. Aceste depuneri, în mod aproape miraculos conservate in
situ, sunt cu mare probabilitate legate de construirea transeptului, respectiv a celei mai vechi
părţi din biserica actuală. Putem considera în linii mari un nivel de călcare în acest sector
înainte de deschiderea şantierului în jurul cotei de - 0,90/1 m, crescut apoi în timpul
construcţiei până la cca. - 0,70/0,60 m.
În S.6 un nivel cu urme de var (27), corespunzând pe verticală decroşului fundaţiilor
corului, poate fi considerat nivel de construire a acestuia, la - 1,23 m. Un nivel de călcare mai
intens folosit în zonă, rezultat foarte probabil dintr-o uniformizare a suprafeţei la încheierea
construcţiei, se situează în jur de - 1 m în imediata apropiere a laturii de sud a corului. În partea
de est a corului nu s-a păstrat o stratigrafie relevantă din acest punct de vedere (S.10), dar
structura zidăriei indică de asemenea un nivel de construcţie în jurul cotei de - 1,18 m (pl. 25).
În perioada construirii rotondei nivelul de călcare din apropierea acesteia poate fi
presupus în jurul cotei de - 0,70/0,80 m, cu puţin mai sus decât nivelul de la care s-a operat
săpătura arheologică din 2006.
Corelând nivelele de călcare stabilite pe criterii stratigrafice sau rezultate din analiza
structurilor zidite, ajungem la concluzia că terenul a păstrat în toate epocile o înclinaţie spre
nord-vest, punctul cel mai înalt fiind după toate probabilităţile în colţul sud-estic, pe
amplasamentul viitor al capelei Sfântul Ladislau şi al Turnului preoţilor. Această înclinaţie s-a
modificat în decursul timpului, ambele sale extremităţi fiind coborâte sub nivelul de utilizare din
secolul al XII-lea. Construirea caselor pe laturile de vest şi nord a determinat în timp alte
decapări, în aceste porţiuni nivelul actual corespunzând cel mai probabil secolelor XIV-XV.
Fig. 14 – Secţiunea 2, profilul de est.
30
V.2. Cuptorul de var nr.1
În capătul sudic al secţiunii 1 au apărut pe grund urme circulare de arsură, care indicau
prezenţa pe acest amplasament a unui cuptor. Secţiunea a fost extinsă spre nord cu o casetă
(S.1A), iar suprafaţa astfel conturată a fost săpată în etape, astfel încât să fie posibilă
secţionarea complexului (profilul principal pe axul nord-sud A"-B-B', şi profilul secundar pe axul
est-vest A-A') (pl. 21; fig. 3, 44, 65). Cuptorul a fost efectiv ciuruit de săpăturile pentru canalizări
şi de câteva gropi de morminte, astfel că pe suprafaţă au rămas destul de puţine urme.
Fig. 15 – Plan general cu secţiunile 1A şi 1B. Planul cuptorului 1 şi al construcţiei 1.
Cuptorul circular a avut diametrul interior de 3,50 m. În secţiune se prezintă ca o groapă

simplă săpată în pământ, cu fundul albiat, diferenţa de nivel între marginea păstrată şi limita
inferioară a vetrei fiind de 0,55 m (între - 1,40 şi - 1,95 m). Vatra cuptorului, marcată de o crustă
cu grosimea de 0,02-0,03 m, era acoperită cu un strat subţire de cărbune de lemn, peste care s-
a păstrat segmenţial piatră de var pe o înălţime maximă de 0,80 m. În jur, sub nivelul vetrei,
temperatura din interior a produs straturi succesive de pământ ars la roşu (12 a, cu o grosime
de 0,20 m), respectiv la negru (12b, cu o grosime 0,17 m), ceea ce atestă o folosire destul de
îndelungată. Focul s-a făcut direct în groapă. Dacă luăm în calcul limita superioară a pietrei de
var, la - 1,18 m, atunci adâncimea gropii trebuie să fi fost de cel puţin 0,80 m.
Nu s-a păstrat nici un indiciu privind forma exterioară a cuptorului. Probabil avem de-a
face cu varianta cea mai simplă, o groapă săpată în pământ în care se făcea focul, apoi era
introdusă piatra de var şi groapa era acoperită.
31
Fig. 16 – Cuptorul 1, vedere generală. Fig. 17 – Cuptorul 1, secţiune.
Coordonate stratigrafice
Stratigrafia înregistrată în jurul cuptorului este puţin relevantă, datorită faptului că multe
depuneri, inclusiv nivelul său de construcţie şi utilizare, au dispărut în timp. Astăzi vedem doar
că groapa a tăiat un strat subţire de pământ negru, care nu conţinea nici un fel de pigmenţi
(stratul 32) pătrunzând apoi în solul viu. Stratul de pământ negru este cel mai probabil asimilabil
epocii preistorice, ca şi consistenţă el fiind apropiat de structura stratului 22. Faptul că în
această zonă nu păstrează pigmenţi poate însemna că ne aflăm în afara locuirii propriu-zise, şi
atunci această depunere poate fi interpretată ca sol virgin cu urme de vegetaţie. Este important
să subliniem faptul că groapa cuptorului nu a intersectat morminte, deşi cimitirul din secolul al
XII-lea s-a dezvoltat în imediata apropiere, iar acest fapt constituie principalul argument pentru o
datare timpurie.
Cuptorul a fost construit la marginea terasei naturale, la o distanţă de 3-4 m de zidul
(viitoarei?) incinte I. Pe secţiunea B-B se observă clar cum straturile naturale încep să cadă
spre sud, orizontalitatea suprafeţei fiind obţinută printr-o umplutură masivă (grupul de straturi
26) (pl. 21). Tot contextul în care se află sugerează că avem de-a face cu una dintre cele mai
vechi amenajări din Piaţa Huet, pe care o punem în relaţie directă cu primul şantier de
construcţii, activ începând din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea.
După abandonare, terenul a fost nivelat, dar probabil s-a fixat în memoria colectivă faptul
că pământul era foarte dur (de fapt umplutura din piatră de var), astfel că nu s-au efectuat aici
decât câteva înhumări.
Fig. 18 – Cuptorul 2, vedere generală.
32
V.3. Cuptorul de var nr. 2
Cuptorul de var nr. 2 a fost construit în partea de est a bisericii, aproximativ în axul
acesteia. Rămăşiţele sale au fost identificate într-un context foarte complicat. Astfel, instalaţia a
fost suprapusă de rotondă şi de nava acesteia, de un hidrant, de cel puţin două canalizări, iar
peste partea sa de nord-vest se află un copac. Urmele unui sondaj arheologic au fost
identificate în interior. Partea cea mai bine conservată se află astfel sub nava rotondei şi
probabil sub copac (pl. 18; fig. 40).
Cuptorul a fost cercetat parţial în secţiunea 18, iar partea care a rămas sub drum a fost
înregistrată în timpul decapărilor mecanice. Din cauza aglomerării de vestigii şi intervenţii
moderne, săpătura s-a realizat pe segmente în cursul cărora au fost înregistrate mai multe
profile: A-A pe linia zidului nordic al navei rotondei, B-B pe axa E-V, pe un segment din zidul
rotondei, şi C-C pe axa nord-sud (fig. 40).
Cuptorul fost amenajat într-o groapă simplă de formă aproximativ circulară (?), pe fundul
căreia se făcea focul. Vatra a fost vizibilă parţial sub forma unei cruste cu grosimea maximă de
0,08 m (12e). Folosirea intensă a cuptorului a produs sub nivelul vetrei un strat de pământ ars
la roşu cu grosimea maximă în zona centrală de 0,30 m, căruia îi urmează un strat de pământ
ars la negru de grosime variabilă (12 a, b). Umplutura interioară este alcătuită din piatră de var,
cu o grosime de maxim 0,80 m. Pe diferitele profile înregistrate în cursul săpăturii se pot
observa variante ale acestei umpluturi, precum var amestecat cu lut galben nears (pl. 18), var
curat, la partea inferioară cu cărbune şi cenuşă (25), sau var amestecat cu bucăţi mari de lut
vitrificat rezultat din pereţii şi bolta cuptorului (25b). Deasupra acesteia se află bolta prăbuşită
(35) în structura căreia se pot diferenţia cărămizile nearse. Peste boltă au căzut probabil
fragmente din pereţi, dar locul a fost destul de bine curăţat deoarece urme din cuptor nu se
găsesc decât strict deasupra lui. Avem în vedere un pământ foarte pigmentat, cu resturi de
chirpic mai mult sau mai puţin vitrificat, care a fost răscolit în timp de diverse alte intervenţii (33).
O monedă de la sfârşitul sec. XV a fost descoperită la limita superioară a acestei umpluturi.
(m.223)
Aşa cum rezultă din acest comentariu, cuptorul a fost abandonat în plină funcţionare, cu
ultima şarjă în interior, suprastructura prăbuşindu-se peste aceasta.
Fig. 19 – Cuptorul 2, detaliu.
33
Fig. 20 – Cuptorul 2, detaliu.
Groapa cuptorului a fost săpată în solul viu (1, 2), parcurgând un nivel cu slabe urme de
locuire preistorică, din care au fost recuperate fragmente ceramice aparţinând culturii Coţofeni
(22). În timpul funcţionării cuptorului acest strat a început să se vitrifice, devenind 12 b. Limita
inferioară maximă este de - 2,55 m, iar nivelul de săpare a gropii se afla probabil în jurul cotei
de - 1 m. Limita superioară a bolţii prăbuşite se afla, în momentul descoperirii, la - 1,45 m.
După abandonare zona cuptorului a fost folosită pentru înhumări: cel puţin două
înmormântări au fost realizate deasupra lui înainte de construirea navei rotondei, ceea ce a
produs răspândirea pe suprafaţă a unui pământ amestecat cu arsură, extrem de pigmentat.
Nava s-a aşezat practic în umplutura de deasupra cuptorului, fără să îl deranjeze, în vreme ce
şanţul pentru fundarea rotondei a perforat toate straturile legate de funcţionarea acestui
complex până la solul viu.
Cronologie
Conform contextului stratigrafic, cuptorul nr. 2 este fără îndoială cea mai veche amenajare
medievală din partea de est a pieţei actuale. El este anterior cimitirului, dat fiindcă groapa în
care a fost construit nu deranjează nici un mormânt. În schimb, după abandonare, cimitirul s-a
extins şi în această arie, iar ulterior a fost perforat de construirea rotondei. În această
configuraţie, trebuie să admitem că acest complex a funcţionat în cea de-a doua jumătate a
secolului al XII-lea şi poate la începutul secolului următor, asigurând de asemenea materialul de
construcţie primului şantier medieval.
Fig. 21 – Secţiunea 7, profil nord F-G.
34
V.4. Incinta I
V.4.1. Consideraţii generale
Asupra primelor fortificaţii ridicate în jurul bisericii parohiale s-au purtat în literatura de
specialitate mai multe discuţii, fără să se ajungă la un consens bazat pe dovezi arheologice sau
pe izvoare scrise. Destul de frecvent s-a presupus existenţa iniţială a unei fortificaţii din pământ,
cu val întărit cu palisadă şi cu unul sau chiar două şanţuri. Săpăturile arheologice realizate de
Petre Beşliu în subsolul casei de la nr. 12, în Piaţa Mică, au dus la concluzia că această
fortificaţie era compusă din două şanţuri de apărare (dintre care unul datat cu monedă de la
Béla IV)55, “zona dintre ele devenind loc de refugiu în caz de primejdie”56. Ulterior s-a vehiculat
şi varianta a două valuri de pământ şi un şanţ exterior, rezultată probabil dintr-o lectură
deficitară a articolelor lui Beşliu57.
Fig. 22 – Secţiunea 7, profil intermediar D-G’.
Varianta mai apropiată de realitate este cea a unei incinte zidite, construită în cea de-a
doua jumătate a secolului al XII-lea sau chiar la finele acestuia58, de formă neregulată, cu
turnuri în punctele cheie59. Topografia acestora a rămas confuză în absenţa unor cercetări
sistematice, situaţie care face ca nici unul dintre ele să nu poată fi documentat. Se presupune
că au existat şi alte turnuri, pe latura de nord a Pieţei60, şi eventual în colţul de nord-est, ale
cărui fundaţii au fost văzute la începutul sec. XX61. Turnul principal de poartă este localizat în
55
BEŞLIU-MUNTEANU 2001, pag. 77-78.
56
57
58
Niedermaier plasează acest moment în jurul anului 1200, concomitent cu edificarea bazilicii, ceea ce probabil este
real. NIEDERMAIER 1996, pag. 204-205, fig. 144. Alţi autori leagă construirea incintei I de menţionarea
prepoziturii în 1191. TOPOGRAFIA, pag. 15, 63.
59
FABINI 1983, varianta cu patru turnuri. NIEDERMAIER 1996, consideră că iniţial erau trei turnuri, două pe latura
de nord şi al treilea pe latura sudică.
60
Conform autorilor TOPOGRAFIEI, fragmente de ziduri se păstrează în structura clădirilor de pe latura nordică a
Pieţei, cel puţin cele de la nr. 1 şi 2. Acestea nu au fost însă niciodată relevate (n.n.) TOPOGRAFIA, pag. 100.
61
35
colţul sud-estic, datând din sec. XIII şi apoi reconstruit în sec. XV, devenind Turn al preoţilor
abia în sec. XVII, o evoluţie complicată bazată de asemenea doar pe o anumită logică în
descrierea dezvoltării urbanistice a aşezării, care nu totdeauna corespunde realităţii.
V.4.2. Rezultatele cercetării
Ceea ce într-adevăr am identificat în săpătură au fost ruinele unui zid perimetral, construit
din piatră, cu o fundaţie decroşată (valorile oscilează între 1,50 şi 1,90 m) şi o elevaţie lată de
cca. 1 m. Am descoperit un fragment din latura de sud, aproximativ în aliniamentul Colegiului
Brukenthal, un altul din latura de nord, retras cu 1-1,20 m faţă de frontul actual al caselor, şi în
sfârşit un al treilea pe latura estică, paralel cu pasajul de la Podul Minciunilor.
Zidăria este realizată din bolovani de piatră de dimensiuni mici şi medii şi piatră de carieră
de dimensiuni mari, de culoare verzuie. Mortarul este de culoare gri cu mult pietriş, inclusiv
pietricele cu diametrul de 1-1,5 cm. Maniera de construcţie variază de la un segment la altul,
fiind prezentă atât o zidărie înecată în şanţ cât şi o zidărie clădită în şanţ larg.
Fig. 23 – Secţiunea 7, caroul 3, profil est. Fig. 24 – Fragment din ruina incintei la Podul Minciunilor
Din latura sudică s-a păstrat asiza de la baza fundaţiei pe un segment lung de 3 m,
construită din piatră de culoare gri-verzui, de dimensiuni variabile (secţiunea 17, profil F-G) (fig.
100). Lăţimea maximă este de 1,90 m în apropierea stâlpului porţii, dar pe restul suprafeţei
ruina a fost identificată doar pe o lăţime de 1,07 m, fiind probabil demantelată parţial cu ocazia
diferitelor intervenţii ulterioare. Talpa fundaţiei se află la numai - 0,93 m, adică 0,50 m sub
nivelul de călcare dinaintea începerii săpăturii.
Fig. 25 – Fragment din latura de sud a incintei, secţiunea 17.
36
Laturile de nord şi vest (construcţia nr. 4). Zidul se dezvoltă aproximativ paralel cu
pasajul actual al Podului Minciunilor pe o lungime de 6,50 m, după care coteşte destul de brusc
spre vest. Analiza stratigrafiei arată faptul că latura de nord a fost dispusă la marginea unui
platou înalt, urmând evident linia pantei naturale, în vreme ce latura de vest a tăiat efectiv
platoul, la o oarecare distanţă faţă de marginea acestuia. Această dispoziţie se reflectă în
sistemul de construcţie. Latura de nord, construită efectiv la marginea platoului, are o fundaţie
foarte adâncă, în vreme ce latura vestică poate fi apreciată drept superficială (pl. 19; fig. 3).
Modul în care zidul se întoarce spre vest nu a fost observat, pe această porţiune fiind distrus de
un cămin de canalizare şi de săpătura pentru realizarea parapetului actual al pasajului.
Lăţimea zidului la nivelul decroşului fundaţiei poate fi estimată la 1,50-1,60 m, în vreme
ce elevaţia la nivelul de călcare nu era probabil mai lată de 0,70 m.
Latura de nord a fost identificată pe o lungime de 6,50 m, aproximativ perpendicular pe
casa care înglobează parţial capela Sfântul Iacob. La limita sa superioară, ruina are o lăţime de
0,70-0,80 m, partea dinspre pasaj fiind reparată şi placată cu cărămidă. Săpătura noastră s-a
oprit la nivelul decroşului fundaţiei, identificat la - 4,30 m, cu o lăţime de 0,30 m (fig. 22, 23).
Fig. 26-27 – Zidul de incintă la Podul Minciunilor, vedere generală şi detaliu în plan
De la partea superioară a ruinei, identificată sub structura străzii la cote ce variază între -
1,95 şi - 2,42 m (0,20 m sub asfalt), elevaţia se evazează pe măsură ce se adânceşte cu
aproximativ 0,10 m. Luând în considerare un decroş egal pe ambele părţi, rezultă că incinta
avea la nivelul fundaţiei o lăţime de 1,50-1,60 m. Talpa fundaţiei cobora foarte probabil la baza
platoului, în solul viu, ceea ce înseamnă o adâncime de peste 6 m.
Pentru construirea zidului pe platou a fost săpat un şanţ de fundare a cărui lăţime era mai
mare de 1,50 m62. Pe profilul de nord al suprafeţei 7, c.2-4, a fost surprins acest şanţ, cu o
umplutură segmentată prin lentile de mortar, şi cu limita inferioară la nivelul decroşului, - 4,30 m,
faţă de un nivel de călcare actual de - 1,78 m. Nivelul de la care a fost săpat şanţul nu a fost
vizibil63
În acest şanţ larg s-a realizat, deasupra decroşului, o zidărie clădită foarte regulată, cu
asize egale şi şape groase de mortar. Pe faţa dinspre Podul Minciunilor această zidărie era cu
siguranţă vizibilă, fiind de fapt elevaţie, ceea ce explică grija cu care a fost edificată. Faţa
dinspre interiorul cetăţii era în schimb îngropată, fiind evident că şanţul s-a umplut pe măsură ce
construcţia avansa; şapele succesive de mortar sunt sugestive în acest sens.
Latura de vest a fost cercetată în secţiunea 9E (pl. 29). Zidul s-a păstrat pe o lungime
de 3,50 m, spre est fiind distrus de săpătura pentru construirea pasajului actual de sub pod
(etapa 1859 probabil), iar spre vest a dispărut pur şi simplu prin lucrările de amenajare a
62
Lăţimea reală nu s-a putu stabili, şanţul de fundare fiind tăiat de canalizarea de la începutul secolului XX.
63
În acest sector al săpăturii toate depunerile istorice au dispărut, solul viu sau umplutura pantei fiind suprapuse
direct de intervenţiile moderne, legate în principal de realizarea unui stufos sistem de instalaţii (straturile 13-1),
peste care s-au operat nivelări succesive (straturile 30-1) pentru uniformizarea suprafeţei şi apoi amenajarea
acesteia în diferite moduri, cu pietriş, beton sau asfalt (straturile 14-1).
37
suprafeţei carosabile, fiind extrem de superficial. La limita estică a acestui segment traseul se
modifica brusc, deplasându-se cu cel puţin 0,20 m spre est.
Fig. 28 – Zidul de incintă la Podul Fig. 29 – Secţiunea 9E, profil nord T-T’.
Minciunilor, detaliu.
Partea superioară a ruinei se află la - 1,97 m/-2,04 m, fiind acoperită cu o lentilă de lut
amestecat cu moloz, rezultată cel mai probabil din intervenţiile de amenajare a infrastructurii
străzii. Talpa fundaţiei urcă în pantă de la - 2,61 m la - 2,18 m dinspre est spre vest, pe
lungimea precizată de 3,5 m. Rezultă de aici că partea care lipseşte spre vest era aşezată de
fapt pe nivelul actual de călcare, ceea ce explică dispariţia totală a acestui zid la intervenţiile de
sistematizare a zonei şi amenajare a carosabilului actual. Este astfel puţin probabil ca pe
suprafaţa dintre Podul Minciunilor şi Pasajul Scărilor să se mai păstreze vreun fragment din
latura vestică a primei incinte fortificate a Sibiului, aşa cum în teorie se presupune.
În ceea ce priveşte traseul acestei laturi, este evident în urma cercetărilor arheologice că
acesta era retras cu 1,20-1,30 m nord de la faţada primei case (Art Antic) şi, faţă de linia actuală
a faţadelor, avea un traseu uşor oblic spre vest (pl.19,29).
Intervenţii ulterioare pe zidul de incintă. Faţa dinspre Podul Minciunilor a segmentului
nordic a suportat o reparaţie consistentă cu cărămidă având dimensiunile ?x13x6 cm, întreagă
şi mai ales fragmentară. S-a obţinut astfel o suprafaţă regulată care a fost apoi tencuită - o
tencuială cu grosimea de 1,2 cm, sclivisită, realizată din mortar gri cu foarte mult pietriş.
Tencuiala prezintă urme accentuate de uzură şi pe unele zone s-a desprins de zid. La - 2,34 m
pe profilul de NV a fost observată o lentilă compactă de mortar alb-gri cu rar pigment de
cărămidă, pe care o punem în relaţie cu aceste operaţiuni (23). Aceasta este suprapusă de un
moloz cu bulgări de mortar, în mod evident legat de demolarea zidului (stratul 7).
Fig. 30 – Secţiunea 8, profil sud A-A’.
38
V.4.3. Turnul Preoţilor
Ruinele Turnului Preoţilor au ieşit la iveală în timpul decapărilor din primăvara anului 2006
pe strada Mitropoliei, în faţa porţii Colegiului. Cum nu am avut ocazia să facem nici un fel de
sondaje, observaţiile noastre se limitează la cota decapării, fiind înregistrată o zidărie din
bolovani de piatră de carieră de culoare verzuie, amestecaţi cu bolovani de râu şi mici
fragmente de cărămidă. Aşa cum se ştie deja, fundaţiile turnului se prezintă ca doi piloni
dreptunghiulari64 orientaţi ESE-VNV, celui vestic fiindu-i alipit corul capelei Sfântul Ladislau.
Pilonul vestic observat de noi a fost secţionat pe lungime de şanţul unei canalizări, probabil
până la talpa fundaţiei, iar instalaţiile mai recente au ciuntit şi ele câte ceva din el. Practic,
dimensiunile iniţiale nu pot fi reconstituite, iar contextul stratigrafic este iremediabil distrus. Doar
o eventuală săpătură în adâncime ar avea şanse să răspundă dacă acestea sunt fundaţiile
originale ale turnului sau ceea ce vedem este opera unei refaceri târzii. Forma exterioară a
turnului, în elevaţie, este cunoscută din fotografiile făcute de Sigerus înainte de demolare, în
189765.
V.4.4. Turnul de la Podul Minciunilor (construcţia nr. 5)
Dacă în zona Podului Minciunilor a existat un turn de colţ66 inclus în prima incintă
fortificată, atunci acesta avea desigur o fundaţie superficială, asemănătoare cu aceea a laturii
de vest a incintei, care a dispărut aproape complet în lucrările de sistematizare a terenului. Un
singur argument ar putea pleda în favoarea acestei ipoteze, şi anume un fragment de zidărie cu
mortar care a fost surprins în S.8, c.3, la o distanţă de 3 m faţă de latura nordică a incintei. S-ar
contura astfel o construcţie rectangulară delimitată de laturile zidului de incintă spre nord şi vest,
şi de un picior de zidărie în colţul său de sud-vest (fig.11, 30).
Fragmentul în discuţie are o lungime maximă de 1,20 m şi o lăţime de 0,70 m, iar în
adâncime coboară până la - 2,35 m, aproximativ la acelaşi nivel cu fundaţia laturii de vest a
incintei; partea superioară a ruinei apare la - 1,85 m. În stadiul identificat de noi, stratigrafia în
apropierea acestui fragment fusese distrusă de săpăturile din 200467.
Zidăria este realizată din bolovani de carieră dintr-o rocă gălbuie sfărâmicioasă, ciopliţi
astfel încât să se potrivească în asize, frecvent folosindu-se însă şi fragmente de cărămidă cu
grosimi de 5-6 cm. Mortarul este de culoare gri cu nisip grosier, destul de friabil. Tehnica de
construcţie este aşadar diferită de aceea a incintei, şi după toate probabilităţile ruina în discuţie
aparţine unei perioade mai târzii, ce nu poate fi precizată în acest stadiu al cercetărilor.
V.4.5. Concluzii
Configuraţia actuală a sitului nu ne oferă nici un argument pentru a susţine întâietatea

unei fortificaţii din pământ pe terasa înaltă a Cibinului, în jurul primei biserici parohiale. După
părerea noastră, săpăturile mai vechi invocate în sprijinul acestei teorii nu au avut deschiderea
fizică necesară pentru a documenta un astfel de sistem de fortificare. Fără să respingem
vehement opiniile formulate în această direcţie de specialişti, bazate din punct de vedere
arheologic exclusiv pe observaţiile făcute de Petre Beşliu, considerăm că în stadiul actual al
cercetărilor nu se poate documenta o fază din pământ a acestei fortificaţii.
64
Cu grosime originală presupusă de noi în jurul a 2,5 m, după alţi autori 3 m.
65
THALGOTT, pag. 66, fig. 83, o fotografie deja celebră.
66
O zidărie din cărămidă este descrisă de Kimakowicz în acest loc, dar după părerea noastră ruinele pe care le-a
văzut se legau de zidul de incintă refăcut şi de parapetul pasajului de la Podul Minciunilor. KIMAKOWICZ 1911,
pag. 249-250. Lucrarea lui C. Henrich, Aufgefundene Reste d. ältesten Befestigungen (Burg) in Hermannstadt, în
KOREPONDENZBLATT 1909, nu ne-a fost accesibilă.
67
Mai multe detalii despre această structură au rezultat cu siguranţă din sondajele realizate în 2004. BEŞLIU, NIŢOI,
POP 2005.
39
Construirea unei incinte din piatră pe traseul uneia din pământ ar fi dus în mod logic la
aşezarea fundaţiilor pe coama valului şi nu la baza acestuia. În săpăturile din zona capelei
Sfântul Ladislau, care ies mult în afara zidului de incintă, nu sunt urme de val şi nici de şanţ.
Umpluturile identificate în S.15 sunt identice cu cele înregistrate în săpăturile pentru dren,
paralel cu faţada Colegiului şi a consistoriului (pl. 29B). Dacă ele ar fi aparţinut unui şanţ, ar
trebui să admitem că zidul din piatră a fost aşezat haotic, parţial la limita dinspre interior a
şanţului, parţial pe umplutura acestuia sau chiar la limita exterioară, ceea ce este exclus. Pe de
altă parte este puţin probabil că umplerea unui şanţ într-o perioadă mai târzie s-ar fi putut face
fără să antreneze oase umane, materiale de construcţie ori diverse alte artefacte. Aşa cum am
mai spus, umpluturile în discuţie nu conţin decât rare fragmente preistorice şi o monedă din
secolul al XII-lea.
În limitele suprafeţei cercetate de noi se poate vorbi doar despre denivelări naturale care
au fost egalizate în momentul construirii incintei, încercându-se astfel obţinerea unei suprafeţe
orizontale cât mai extinse. Oricum, acest deziderat a fost atins doar parţial, Piaţa păstrând în
toate epocile o înclinaţie spre nord-nordvest, mai accentuată în secolele XII-XIII şi diminuată
prin decapări sistematice pentru regularizarea suprafeţei68.
Nu au apărut în săpături ruine ce pot fi atribuite unor turnuri construite în aceeaşi etapă cu
zidul de incintă. Fundaţiile pe care le-am putut observa în apropierea capelei Sfântul Ladislau şi
la Podul Minciunilor aparţin cu certitudine unei perioade mai târzii, după cum ne indică
caracteristicile lor tehnice.
Fig. 31 – Fundaţia laturii nordice a capelei Sfântului Iacob.
68
Kimakowicz descrie decapări care au ajuns până la 1-2 m adâncime în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
KIMAKOWICZ 1911, pag. 248.
40
V.5. Capela Sfântul Iacob (construcţia nr. 6)
Capela de la Podul Minciunilor a fost o biserică sală încheiată spre răsărit cu o absidă
nedecroşată, închisă în 3 laturi, cu muchiile sprijinite de contraforturi. Asupra datării ei s-au
formulat mai multe posibilităţi, care o plasează în diferite momente ale intervalului secolelor
XII69-XV, dar în documente este menţionată abia la începutul secolului al XV-lea, în 140970 şi
apoi în 1416, când se realizează unele lucrări prin grija primarului Jakob. În 1424 este
menţionată în contextul desfiinţării prepoziturii, ca fiind „capella beati Jacobi apostoli in cimiterio
eiusdem parochialis ecclesiae” 71, apoi din nou în 1432 şi 145772. Unii autori o consideră ca fiind
o construcţie romanică, refăcută în secolul al XV-lea în stil gotic73, în vreme ce alţii o atribuie
integral secolului al XV-lea.
Şi în ceea ce priveşte hramul au fost numeroase discuţii, izvoarele documentare
nepermiţând localizarea certă a capelelor din jurul bisericii evanghelice. Astfel, a fost identificată
pe rând ca având hramul Sfântul Ladislau74, Sfântul Ştefan75 şi Sfântul Nicolae76. Samuel
Möckesch a fost primul care a atribuit capelei hramul Sfântul Iacob, confirmat de cercetările
recente bazate pe analiza critică a izvoarelor77. Studiind informaţiile documentare, I. M. Ţiplic
avansează ipoteza că iniţial este posibil ca biserica să fi funcţionat sub hramul Sfântul Ştefan,
modificat la o dată ulterioară, când a fost resfinţită, după cum indică o cruce de consacrare
aflată pe cel de-al doilea strat de tencuială78.
Clădirea a suferit în timp transformări majore, o parte a elevaţiei fiind refăcută, aşa după
cum au demonstrat săpăturile arheologice din apropierea absidei79. Anul 1838 marchează
sfârşitul existenţei acestui lăcaş de cult, grav avariat de un cutremur în urma căruia s-a prăbuşit
bolta. Din 1839 a fost înglobată într-un ansamblu civil, şi probabil datorită acestui fapt a reuşit
să supravieţuiască până în prezent80. În interior încă se păstrează fragmente dintr-o pictură
murală ce îi reprezintă pe Sfinţii Iacob, Cristofor şi Laurenţiu, scoase la lumină prin decapări în
anul 199981, dar din păcate nesupuse şi unui proces de restaurare82.
În săpătură au fost surprinse fragmente din latura nordică, greu detectabile sub
numeroasele intervenţii moderne efectuate după cutremurul din 1839 cu scopul de a o
transforma într-o clădire de locuit. Capela a fost prelungită spre vest cu aproximativ 2 m, iar
spre est i s-a adosat în timp o altă încăpere. În aceste condiţii ceea ce a mai rămas din
69
Möckesch menţionează o inscripţie cu anul 1160 pe unul dintre pereţi. MÖCKESCH 1839, pag.1-2. KIMAKOWICZ
1911, pag. 250.
70
ENTZ 1996, pag. 402.
71
ENTZ 1996, pag. 87, 405.
72
SEIVERT 1859, pag. 352, 405
73
ŢIPLIC 2000, pag. 119.
74
Frecvente confuzii în literatură între această capelă şi cea de lângă Turnul Preoţilor. DUMITRESCU-JIPPA,
NISTOR, 1976, pag. 107-108. SIGERUS 1997, pag. 25.
75
LUPU 1966, pag. 87. TOPOGRAFIA, pag. 38-39.
76
SEIVERT 1859, pag. 362. ENTZ 1996, p. 124 şi 401.
77
KÖNIG 2000.
78
ŢIPLIC 2000, pag. 118-119.
79
Trebuie să fie vorba în principal despre refacerea acelui perete pe care Möckesch îl descrie ca fiind prăbuşit
(MÖCKESCH 1839, pag. 2), şi eventual de cămăşuieli exterioare ale elevaţiei.
80
MÖCKESCH 1839, pag. 2. SIGERUS 1922, pag. 55. ŢIPLIC 2000, pag. 119.
81
ŢIPLIC 2000, nota 2.
82
În 2005 clădirea în care se află capela era folosită drept locuinţă a unui funcţionar însărcinat cu restaurarea
centrului istoric, şi atunci am avut ocazia să văd fragmentele de frescă cu marginile netivite, lacune profunde
curăţate doar parţial şi cu tendinţe de desprindere de pe suport.
41
construcţia iniţială este foarte puţin, iar investigaţiile noastre s-au rezumat de fapt la exteriorul
peretelui nordic.
Partea estică a celui din urmă a fost identificată în S.8, unde este vizibilă pe o înălţime
maximă de 0,50 m de la talpa fundaţiei (pl. 19; fig. 32). S-a înregistrat un fragment din peretele
navei, lung de 0,80 m, precum şi contrafortul plasat la limita dintre navă şi cor. Contrafortul se
păstrează pe o lungime de 0,40 m, dimensiunea originală fiind imposibil de reconstituit83. În
schimb lăţimea pare să fi fost în jur de 0,80 m, ceea ce în linii mari corespunde cu observaţiile
făcute în zona absidei. În S.13A a fost identificată partea inferioară a fundaţiei, conservată între
trei intervenţii masive cu ciment (fig. 33, 34).
Fig. 32 – Secţiunea 8, profil sud B-B’.
Fig. 33 – Secţiunea 13A, profil sud. Fig. 34 – Secţiunea 13A, profil est.
Zidăria capelei este realizată din piatră de culoare verzuie, bolovani de forme neregulate
legaţi cu un mortar grosier, alb-gălbui. Fundaţia a fost clădită într-un şanţ îngust a cărui parte
inferioară este destul de neregulată, oscilând între - 1,89 m în S.13A şi - 2,10 m în S.8, oprindu-
se în stratul de pământ negru (3), imediat deasupra solului viu (21, lut roşu).
83
Contrafortul a fost ciuntit pentru a se uniformiza peretele casei actuale, care prezintă o faţadă din ciment. Totuşi în
paramentul acesteia este marcată limita contrafortului, cu 0,08 m spre vest faţă de forma iniţială
42
Însumând aceste rezultate, putem descrie capela ca fiind alcătuită dintr-o sală
dreptunghiulară şi o absidă închisă în trei laturi. Peretele nordic a fost construit împreună cu
contrafortul care marchează naşterea absidei, şi pornind de aici suntem îndreptăţiţi să afirmăm
că planimetria reconstituită este cea originală. Pe aceste fundaţii probabil că au avut loc
completări ale elevaţiei, precum cele surprinse de săpăturile din partea estică, dar mereu s-a
respectat planul iniţial84.
Din păcate, contextul arheologic nu este favorabil unor încadrări cronologice ferme,
deoarece nivelul de călcare actual se află mult sub cota de la care a fost construit şi folosit
acest mic lăcaş de cult85. De mai mult folos ne este maniera de realizare a fundaţiilor, pe baza
căreia atribuim capela aceluiaşi şantier care a produs zidul de incintă şi rotonda. Faptul că
fundaţiile sale nu au deranjat nici un mormânt pledează în favoarea unei perioade timpurii,
astfel că putem lua în calcul un interval începând chiar de la finele secolului al XII-lea. Putem
astfel să confirmăm opinia lui Samuel Möckesch privind vechimea acestei clădiri.
Nu putem încheia acest capitol fără să ne întrebăm dacă iniţial nu a fost aceasta biserica
prepoziturii? La data emiterii documentului din 1191 se presupune existenţa unui lăcaş de cult
aferent acestei instituţii, dar în limitele Pieţei Huet nu cunoaştem în momentul de faţă nici o altă
clădire eclesiastică care să poată fi datată atât de timpuriu86. Dacă ne însuşim opinia lui Paul
Niedermaier privind localizarea sediului prepoziturii pe partea nordică a bisericii, atunci pare
destul de posibilă o relaţie instituţională cu capela de la Podul Minciunilor. Desigur, la acest
nivel discuţia este sortită să rămână la nivelul presupunerilor87, deoarece rămăşiţe ale acestei
clădiri nu (mai?) există în Piaţa Huet. Pe locaţia propusă a apărut ruina unui zid din cărămidă,
fundat superficial, care nu poate fi însă mai vechi decât secolul al XV-lea88.
Fig. 35 – Latura de nord a capelei Sfântul Iacob, vedere generală.
84
I. M. Ţiplic admite faptul că ar putea fi o construcţie romanică din secolul al XII-lea, care în sec. XV a fost demolată
şi reconstruită în stil gotic, dar argumente concrete în acest sens nu au fost identificate în săpături. Aşa cum
dealtfel a subliniat şi autorul citat, fundaţiile indică o singură etapă de construcţie pentru cor. ŢIPLIC 2000, pag.
119.
85
- 1,75 m în perioada cercetărilor, ulterior încă mai jos.
86
Desigur cu excepţia presupusei bazilici de sub biserica actuală, pe care însă nimeni nu a văzut-o.
87
O astfel de ipoteză este de natură să readucă în actualitate discuţia asupra hramului capelelor cunoscute în jurul
Bisericii Sfânta Maria, deoarece este puţin probabil ca biserica prepoziturii să fi avut un alt hram decât Sfântul
Ladislau. În stadiul actual al cercetărilor nu pot fi formulate opinii tranşante în acest sens, din lipsa unor informaţii
documentare clare, iar arheologia nu are cum să încline balanţa într-o direcţie sau alta. Localizarea şi identificarea
capelelor rămân roadele unor speculaţii pur intelectuale, şi nu putem decât să sperăm ca viitoare investigaţii de
arhivă să rezolve semnele de întrebare,
88
Observaţii în timpul supravegherii din iarna 2005-2006. Posibilitatea ca o clădire din piatră, fundată superficial, să
dispară cu totul este însă acceptabilă, date fiind des pomenitele coborâri ale nivelului de călcare în această parte a
pieţei.
43
V.6. Rotonda (Construcţiile nr. 8-9)
Vestigiile rotondei au fost înregistrate pentru prima dată de către M.V. Kimakowicz89 la
începutul secolului XX, în săpăturile utilitare din Piaţa Huet, şi atribuite absidei semicirculare a
unei bazilici. În 1999 ruinele au fost observate de arheologii Muzeului Brukenthal în timpul unor
săpături mecanice, dar identificarea propriu-zisă a rotondei s-a făcut în anul următor, prin două
sondaje arheologice coordonate de Petre Beşliu90. În 2002 zona a fost cercetată sistematic de
Zeno Pinter şi I.M.Ţiplic91, care au descris rotonda ca fiind o construcţie etajată, cu stâlp central
şi eventual cu o mică absidă în grosimea peretelui dinspre est. Elemente certe de datare nu au
apărut, dar pe bază de analogii s-a presupus că un astfel de monument ar putea aparţine celei
de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea92.
Săpăturile noastre au intersectat fragmente din partea sudică a rotondei (construcţia nr.
8), în secţiunile 11 şi 18, la limita bordurii drumului asfaltat (pl. 18; fig. 3, 36, 40).
Ruina a fost afectată în decursul timpului de numeroasele instalaţii de apă, gaz, telefonie
sau electrice care o străbat şi o înconjoară, aşa cum au arătat dealtfel şi săpăturile anterioare.
În S.11 zidul a fost distrus de fundaţia căminului de canalizare, un mic segment fiind identificat
la - 1,46 m adâncime. În dreptul secţiunii 18 a intervenit şanţul unei canalizări93, la limita căreia
am avut şansa să surprindem un fragment intact de zidărie, la - 1,15 m, cu talpa fundaţiei la -
2,52 m, în stratul de lut galben. Una dintre cele mai importante observaţii pe care ne-au prilejuit-
o aceste săpături a fost aceea că şanţul pentru fundarea rotondei a secţionat cuptorul de var nr.
2, adâncindu-se uşor oblic în solul viu. În umplutura şanţului, identificată pe unul din profile, se
observă clar cum fragmente din structura cuptorului au fost antrenate până la baza fundaţiei.
Fig. 36 – Secţiunea 11,

profil B-B.
Fig. 37 – Fundaţia rotondei,

vedere de ansamblu.
89
KIMAKOWICZ 1911.
90
BEŞLIU, RODEANU, GEORGESCU 2000. A se vedea şi observaţiile de la capitolul Cercetări arheologice
anterioare, legate de această descoperire.
91
92
PINTER, ŢIPLIC 2002. Pentru analogiile la care fac trimitere autorii a se vedea şi: PINTER 2003. LUCA, PINTER,
GEORGESCU 2003, pag. 196.
93
BEŞLIU, NIŢOI, POP 2005.
44
Zidăria subterană a fost construită în asize din bolovani şi lespezi de piatră de culoare
verzuie, cu şape groase de mortar alb cu granule de var, parţial curs şi spre peretele şanţului.
Nu s-au folosit fragmente de cărămidă.
Pe partea de vest a rotondei, spre biserică, a fost dezvelit un compartiment pătrat94 cu
dimensiunile exterioare de 5x5 m şi ziduri groase de maxim 0,80 m. Ruina apare imediat sub
amenajările pieţei, cu partea superioară la - 1 m (medie), iar talpa fundaţiei la - 1,68 m. Partea
nordică este construită mai superficial, şanţul de fundare oprindu-se în umplutura de deasupra
cuptorului de var nr. 2, la - 1,40 m. Şanţul de fundare a deranjat mai multe morminte, dintre care
M 1833 rămas în interior, precum şi alte fragmente de schelete, vizibile parţial sub fundaţia
laturii nordice, neinventariate de noi. Din punct de vedere tehnic construcţia este identică cu
aceea a rotondei. Fundaţia a fost realizată în sistem înecat într-un şanţ îngust, ale cărui urme
sunt parţial detectabile stratigrafic (stratul 9-3).
Fig. 38 – Fundaţia rotondei, detaliu în timpul Fig. 39 – Detaliu de stratigrafie în apropierea

săpăturilor. rotondei, cu şanţul de fundare a acesteia.
Existenţa acestei amenajări în partea de vest a rotondei a fost semnalată şi de autorii

anteriori, care au descris-o ca fiind formată din două compartimente dreptunghiulare, zidite, ce
delimitau foarte probabil o intrare95. Planimetria reală a acestei construcţii arată un
compartiment de dimensiuni mari, a cărui latură este cu doar 2 m mai mică decât diametrul
rotondei, şi pare puţin probabil ca el să fi fost construit doar pentru a proteja o intrare. Rotonde
prevăzute cu un mic compartiment de intrare sunt cunoscute, (cel mai apropiat exemplu este cel
de la Orăştie), dar pentru un spaţiu atât de generos, susceptibil să facă parte din proiectul iniţial,
nu am găsit o analogie potrivită. Cu titlu de ipoteză am folosit denumirea de navă pentru a-l
desemna, considerând că trebuie să fi avut un rol în serviciul liturgic căruia îi era destinată.
94
Partea dinspre est a fost distrusă de o serie de intervenţii moderne, latura de sud a fost în mare parte excavată de
un cămin de canalizare (înzestrat cu o fundaţie din beton cu dimensiunile 3,20x1,70 m!), doar câteva pietre
păstrându-se la intersecţia cu zidul rotondei. Jumătatea estică a laturii nordice a fost distrusă la construirea unui
hidrant, şi de asemenea se păstrează acolo urmele săpăturii arheologice întreprinse de P. Beşliu. BEŞLIU, NIŢOI,
POP 2005.
95
Această planimetrie s-a datorat faptului că ruinele au fost văzute pe segmente restrânse şi disparate, limitele
săpăturilor fiind impuse de diverse cauze obiective.
45
V.6.3. Coordonate stratigrafice
Fundaţia rotondei se adânceşte în solul viu, după ce străbate depunerile legate de

funcţionarea cuptorului de var. Nivelul la care s-a observat şanţul de fundare este - 1,35 m (fig.
40). Şanţul pentru construirea fundaţiei navei, observat la - 1,10 m, s-a oprit la limita superioară
a primului orizont de morminte, cu aproximativ 0,50 m mai sus decât solul viu, sau în umplutura
de deasupra cuptorului de var nr. 2, în care fuseseră anterior realizate câteva înmormântări (33,
33a) (pl. 18).
Fig. 40 – Secţiunea 11, profile A-A şi C-C.
Straturi legate de funcţionarea acestor clădiri nu se păstrează96, dar cel mai probabil
nivelul de călcare în perioada construirii lor se afla în jurul cotei de - 0,70/0,80 m, dacă nu
cumva chiar mai sus. Rezultă de aici că fundaţia rotondei a măsurat iniţial cel puţin 1,80 m,
astfel încât nivelul inferior trebuie să fi fost un demisol. Dealtfel pardoseala acestui nivel pare să
fi fost amenajată la aceeaşi cotă cu talpa fundaţiei, la limita superioară a solului viu97. Ruinele
navei sunt acoperite în general de stratul 20, în mod evident întins pe suprafaţă după
demolarea ei; o parte a laturii nordice a fost afectată însă de intervenţii moderne şi este
acoperită de asemenea cu balast (13). Ruinele rotondei sunt acoperite exclusiv de balast, în
urma săpăturilor de salvare sau arheologice. Într-o perioadă pe care nu o putem delimita cu
precizie, în această zonă au fost depuse oseminte exhumate din perimetrul cimitirului,
dezordonat şi aproape la suprafaţă, fiind acoperite doar cu puţin pământ, după cum s-a putut
observa în segmentul estic al S.10.
Zona de intersecţie dintre cele două compartimente a fost distrusă de diferitele intervenţii
ulterioare din acest areal, legate de montarea instalaţiilor, mai mult sau mai puţin asistate
96
Acelaşi lucru se observă şi pe profilele publicate de Petre Beşliu şi colaboratorii săi, stratul medieval în care au fost
săpate fundaţiile rotondei fiind suprapus direct de amenajările moderne ale pieţei. BEŞLIU, RODEAN,
GEORGESCU 2000, pl. III.
97
46
arheologic. Doar pe latura de sud a „navei” am identificat o asiză din fundaţia acesteia, rămasă
între fundaţia căminului de canalizare şi fundaţia rotondei, la - 0,96 m. Problema este că în
punctul respectiv ruina rotondei se păstrează mult mai jos, la - 1,46 m, astfel că nici o relaţie
între cele două nu poate fi argumentată.
Fig. 41 – Nava rotondei, detaliu de zidărie. Fig. 42 – Latura de nord a navei.
Caracteristicile tehnice ale zidăriei sunt identice şi ele arată că avem de-a face cu cele
mai vechi construcţii din Piaţă. Materialul de construcţie este specific, o piatră verzuie care
clivează natural formând un fel de lespezi şi un mortar alb-gălbui cu nisip grosier şi granule de
var. Zidăria în asize regulate, fără cărămidă, mai este specifică, din ceea ce am putut observa,
doar capelei Sf. Iacob şi zidului primei incinte. Fundaţiile rotondei sunt însă mai adânci (cu 1,15-
1,30 m) şi mai late (1,20 m faţă de 0,80 m). Rezultă de aici că rotonda era o construcţie masivă,
faţă de care compartimentul vestic trebuie să fi fost mai fragil. Au fost însă cele două construite
concomitent, astfel ca zidurile lor să fie ţesute? Cei care au observat săpăturile de salvare
efectuate la montarea hidrantului susţin că zidurile erau ţesute, dar nu am văzut nici o fotografie
şi nici un desen care să argumenteze acest lucru98. Însumând însă toate observaţiile
înregistrate în legătură cu aceste complexe, putem afirma cu certitudine că nava şi rotonda au
funcţionat împreună şi au fost construite concomitent sau la un interval de timp foarte scurt.
Dacă este adevărată cea de-a doua variantă, atunci zidurile lor nu erau ţesute, dar acest aspect
tehnic rămâne, în cazul de faţă secundar. Un interval mai mare de timp scurs între construirea
celor două este exclus: maniera de construire a navei ar fi fost atunci bazată pe alte materiale
puse în operă într-o manieră asemănătoare fundaţiilor corului şi transeptului.
V.6.4. Concluzii
Construită în partea de est a incintei, aproximativ în axul bisericii actuale, capela în

discuţie este formată dintr-o rotondă cu diametrul interior de 6,7 m, şi o navă pătrată aflată spre
vest, cu latura de 4,2 m99. Extinderea cercetărilor în anul 2005 ne-a oferit ocazia de a îmbogăţi
contextul stratigrafic al acestui ansamblu, stabilind faptul că fundaţiile sale au intersectat un
cuptor de ars varul şi, cel puţin în cazul navei, gropile mai multor morminte100. Într-o cronologie
relativă, capela a fost precedată de un atelier de zidari, dar şi de un alt lăcaş de cult în jurul
căruia s-a dezvoltat un cimitir. Trebuie să avem în vedere şi faptul că ne aflăm într-o zonă
98
Informaţie P. Beşliu.
99
Forma pare să nu fi fost perfect rotundă, deoarece din reconstituirea bazată pe segmentele de cerc rezultă
dimensiuni diferite ale diametrului, precum 6,7 m în cazul nostru, 9 m în cazul săpăturilor din anul 2000, în vreme
ce Zeno Pinter a indicat 7,2 m. Dimensiunile exacte trebuie să rezulte din releveul ruinelor întocmit în anul 2002,
care după informaţiile noastre urmează a fi publicat în curând.
100
În legătură cu rotonda trebuie să menţionăm şi informaţia potrivit căreia în apropierea fundaţiilor acesteia au fost
observate mai multe schelete deranjate, fără să fie însă foarte sigur că acest lucru se datora şanţului de fundare.
Informaţie datorată lui Marian Ţiplic, căruia îi mulţumesc.
47
periferică a cimitirului, în care este puţin probabil să se fi realizat înhumări chiar de către prima
generaţie de colonişti.
Deşi se numără în mod evident printre primele structuri zidite din Piaţa Huet, în opinia
noastră construirea rotondei nu putea avea loc în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea,
ci abia în veacul următor, probabil chiar spre finele acestuia101. Pentru o încheiere cronologică
în această problemă, va trebui să aşteptăm însă şi publicarea rezultatelor cercetării sistematice
din 2002.
Fig. 43 – Ruinele părţii de nord-vest a navei.
Biserica de plan central este o prezenţă relativ comună în Europa secolelor X-XIII, iar în
regatul maghiar s-a bucurat de o mare popularitate102; în 1972 au fost inventariate pe teritoriul
acestuia nu mai puţin de 80 de rotonde103, dintre care în Transilvania104 cele de la Pelişor105,
Geoagiu de Jos106 şi Alba Iulia107. Acestora li s-au adăugat ulterior rotonda de la Orăştie108, şi,
101
GERVERS-MOLNÁR 1972, cu analogii cronologice. Foarte puţine dintre aceste monumente au fost datate prin
săpături arheologice sau menţiuni documentare fără echivoc, de regulă apelându-se la analogii mai mult sau mai
puţin îndepărtate.
102
VĂTĂŞIANU 1966, pag. 111-113.
103
GERVERS-MOLNÁR 1972, pag. 26-45.
104
Nu am luat în calcul decât rotondele simple, cu sau fără absidă în partea estică.
105
VĂTĂŞIANU 1959, pag. 88-89 cu bibliografia mai veche şi cu o datare la mijlocul sec. XIII. KISS 1999, analizează
detaliat clădirea integrând-o în peisajul arhitectural contemporan, păstrând datarea în sec. XIII.
106
POPA 1988, pag. 236. PETROV 1997, cu datarea rotondei în intervalul 1077-1114 (pag. 409).
107
Rotonda de la Alba Iulia este unul din cele mai controversate monumente din Transilvania, datarea ei oscilând în
principal în secolele IX-XI. Din motive nu foarte clare, dominantă în literatură este opinia potrivit căreia rotonda s-
a format dintr-o construcţie romană (A. Cserni, apoi R. Heitel şi dealtfel majoritatea cercetătorilor care au avut
tangenţă cu subiectul) (HEITEL 1975a, passim. HEITEL 1975b, pag. 348. HEITEL 1985, fig. 1.). Datarea
momentului în care unui turn roman i s-a adăugat o absidă, fiind astfel transformat în biserică, este variabilă,
majoritatea specialiştilor legând aceste fapte de momentul Hierotheus, respectiv mijlocul secolului al X-lea
(VĂTĂŞIANU 1987, pag. 9. HOREDT 1986, pag. 137). În egală măsură au fost însă avansate şi variante mai
timpurii, cum ar fi sfârşitul secolului al IX-lea (VĂTĂŞIANU 1959, pag. 22. HEITEL 1983, pag. 102-103). Entz
Géza consideră că rotonda a făcut din construcţie corp comun cu basilica romanică, fiind concepută ca şi
baptisteriu, ambele clădiri aparţinând astfel secolului al XI-lea (ENTZ 1958a. 1958b, pag. 151; iniţial şi Heitel:
HEITEL 1972, pag. 151.). Ruinele au fost dezvelite în suprafaţă de şantierul de restaurare de la începutul
48
într-o formulă uşor confuză, cea de la Cenad109, a cărei existenţă era dealtfel presupusă pe
baza planului lui Marsigli din 1697110. Cripta păstrată în subteranul corului Bisericii din Deal de
la Sighişoara se înscrie şi ea în această categorie, deşi în literatura de specialitate este rar
menţionată111. Recent a fost publicată o altă rotondă, ale cărei ruine erau încă vizibile în urmă
cu câţiva ani la Saschiz112, datată prin asimilare cu cea de la Orăştie în a doua jumătate a
secolului al XII-lea. Cazul din urmă este interesant deoarece din nivelul inferior al construcţiei se
păstrează un segment vertical complet, care a permis observaţia că spaţiul era umplut cu oase
umane de la talpa fundaţiei şi până la calotă.
Dacă facem o medie a încadrărilor cronologice vom constata că cel mai frecvent autorii se
referă la secolele XII-XIII, desigur cu excepţia de la Alba Iulia. Planul cel mai răspândit este
rotonda cu absidă semicirculară (Alba Iulia, Geoagiu de Jos, Orăştie, Cenad, Saschiz), alături
de care întâlnim rotonda simplă (Sighişoara, Pelişor), celei din urmă adăugându-i-se la un
moment dat o absidă dreptunghiulară113. În acest cadru, construcţia din Piaţa Huet prezintă o
planimetrie singulară, cu un compartiment vestic destul de amplu, ce depăşea cu siguranţă
limitele unei simplu portic.
Rotondele au avut de-a lungul timpului diverse funcţiuni: baptisteriu, capele personale
(regale sau, mai frecvent, senioriale) capele cimiteriale cu sau fără osuar la nivelul inferior, şi
frecvent biserici parohiale. Rotonda de la Orăştie de pildă, invocată pe drept cuvânt drept o
bună analogie planimetrică, a fost presupusă ca şi capelă seniorială din prima jumătate a
secolului al XII-lea, transformată apoi în biserică parohială, iar după construirea unei alte biserici
în vecinătate devenind capelă de cimitir şi osuar.
În ce grupă ar putea fi încadrată rotonda din Piaţa Huet? Dat fiind contextul descoperirii,
putem exclude din start funcţiile de capelă ataşată unei curţi senioriale, dar şi pe aceea de
biserică parohială, în momentul construirii ei existând cu certitudine o astfel de biserică în
imediata apropiere, de dimensiuni mult mai adecvate pentru a găzdui o comunitate numeroasă.
Rămân deci în discuţie varianta unei capele cimiteriale, destinată slujbelor funerare, în al cărei
nivel inferior erau depuse la un moment dat oseminte umane, sau varianta unui baptisteriu,
transformat în Karner într-o etapă ulterioară.
Este interesant faptul că toate rotondele descoperite până acum în mediul săsesc au fost
folosite, la un moment dat, ca şi osuare: la Sighişoara şi Orăştie pare certă existenţa unor
construcţii cu două nivele, cel inferior fiind Karner, dar la Piaţa Huet corelarea nivelelor de
călcare arată un parter foarte scund, şi probabil aceeaşi era situaţia la Saschiz. Au fost aceste
rotonde concepute ca şi capele funerare, sau abia într-o a doua etapă li s-a schimbat rolul, aşa
cum se presupune în cazul de la Orăştie? Au fost nivelele inferioare prevăzute din construcţie,
sau au fost create ulterior, în momentul în care a devenit clară, într-un fel sau altul, funcţia de
criptă? Stadiul cercetărilor nu ne ajută prea mult să oferim răspunsuri ferme acestor întrebări114,
dar foarte probabil că cea de-a doua variantă este mai plauzibilă în ambele situaţii.
În socotelile oraşului Sibiu din anii 1530-1531 este descrisă demolarea celor două capele
din apropierea Bisericii parohiale, Sfânta Maria şi Sfântul Ioan (Botezătorul), respectiv cantităţile
impresionante de materiale rezultate din această operaţiune115. Deşi nu se precizează în mod
secolului XX, ele fiind conservate ca atare în subsolul catedralei, unde pot fi vizitate. Cercetarea ulterioară a fost
subordonată acestei circumstanţe, toate observaţiile fiind drastic limitate de pierderea iremediabilă a oricărui
context, real sau documentat.
108
PINTER 2003, cu datare în prima jumătate a sec. XII.
109
IAMBOR, MATEI, BEJAN 1995.
110
NIEDERMAIER 1996, fig. 14.
111
VĂTĂŞIANU 1959, pag. 239, o descrie ca fiind o criptă formată dintr-un pronaos şi „o absidă alungită, boltită
cilindric şi terminată cu o calotă”. În realitate este o construcţie rotundă, fără absidă, căreia i s-a adăugat ulterior
un compartiment vestic amplu, cu destinaţia de criptă. Cercetări arheologice recente, în curs de prelucrare,
coordonate de autoarea acestor rânduri. NIEDERMAIER 2000, cu o datare în prima parte a secolului al XIII-lea. A
se vedea şi Denkmaltopographie Siebenbürger Stadt Schässburg, vol. 4.1., Köln 2002.
112
POSTĂVARU 2004, pag. 142-144.
113
Faptul că absida este mai târzie decât nava nu a fost documentat prin cercetări directe, ci se bazează pe
descrierile din secolul al XIX-lea. KISS 1999, pag. 81.
114
Dealtfel, deşi construcţiile de plan central au fost totdeauna un subiect incitant, abordat frecvent de specialişti,
încă planează asupra lor multe neclarităţi privind originile, influenţele, cronologia etc. Răspunsurile par să fie
destul de particularizante fiecărei regiuni, dar deseori există situaţii singulare cărora este dificil să li se găsească o
explicaţie.
115
D.J.S.A.N., Registrul nr. 6, 1530-1531. Registrul de socoteli economice al villicului, 1530 şi 1531. Anul 1530, fila
40 şi altele. Anul 1531, fila 66, 67, 70 etc. Registrul transcris la: Cosmin Toma Roman, Sibiul între siguranţă şi
49
expres acest lucru, cele două trebuie să fi fost învecinate, de vreme ce sunt demolate
concomitent iar materialele rezultate din această operaţiune sunt transportate la comun. În
opinia noastră capela Sfânta Maria era, fără îndoială, cea circumscrisă corului gotic şi construită
din cărămidă116, iar capela Sfântul Ioan (Botezătorul), din piatră, nu putea fi decât această
rotondă, singura aflată în apropiere şi susceptibilă a fi fost demolată în această etapă istorică.
Identificarea rotondei sub acest hram ar înclina balanţa în favoarea celei de-a doua variante
funcţionale, aceea de baptisteriu, situaţie ce nu ar fi nicidecum inedită în secolul al XIII-lea117.
Adăugăm şi faptul că în 1484 este amintit în biserică un altar dedicat acestui sfânt118.
V.7. Construcţia nr. 1
În S.1B a fost cercetată o fundaţie de plan dreptunghiular cu dimensiunile 2,80x2,10 m.

Fundaţia este dispusă perpendicular pe clădirea liceului, iar pe mijlocul laturii nordice prezintă o
prelungire perfect semicirculară cu raza de 0,50 m, astfel că lungimea în ax este de 3,30 m. În
stadiul actual partea superioară a ruinei se află la - 1,02 m/1,37 m, iar talpa fundaţiei la - 1,72 m,
parţial în solul viu (1), parţial în straturile de umplutură de la nivelarea pantei (26). Ea apărut pe
suprafaţă imediat după îndepărtarea trotuarului (asfalt, bordură şi suportul acestora).
Zidăria este realizată din bolovani de piatră verzuie legată cu un mortar gri cu mult pietriş;
mici fragmente de cărămidă au fost folosite pentru egalizare. Caracteristicile tehnice o indică
drept una dintre cele mai vechi amenajări din Piaţa Huet, dar la ce a folosit această fundaţie
este greu de precizat. Ea se găsea la mică distanţă de zidul incintei I, probabil la mai puţin de 1
m. Putea servi pentru o clopotniţă provizorie sau era legată de funcţionarea cuptorului de var?
Este de notat şi faptul că fundaţia ei este la fel de adâncă ca şi aceea a bisericii, dar mult mai
adâncă decât aceea a zidului incintei I.
Fig. 44 – Secţiunea 1B, profil la limita trotuarului. Fig. 45 – Construcţia nr. 1, vedere
generală.
incertitudine în zorii epocii moderne, sub tipar 2007. Asupra acestui aspect mi-a atras atenţia prima dată Florin
Blezu, motiv pentru care îi mulţumesc.
116
A se vedea mai jos subcapitolul referitor la capelă.
117
Amintim aici capela de plan central din Vaida, jud. Bihor, datată în urma săpăturilor arheologice în secolul al XIII-
lea. Funcţia de baptisteriu este admisă de autorii cercetării ca singura posibilă, în legătură cu acţiunile susţinute
ale regalităţii şi bisericii catolice din ultimul sfert al secolului al XIII-lea pentru creştinarea cumanilor. EMÖDI,
MARTA 2005, pag. 56 şi convingătoarea expunere de motive de la nota 63. Cu aceeaşi prudenţă amintim în
acest context documentul din 1210 (1211) în care comitele sibian Ioachim, conduce o oaste formată din saxoni,
români, secui şi pecenegi. Prezenţa celor din urmă în sudul Transilvaniei, în număr suficient de mare pentru a fi
enumeraţi împreună cu celelalte etnii, putea face necesară o astfel de acţiune de încreştinare prin botez. (A se
vedea în legătură cu aceşti pecenegi şi opinia lui NÄGLER, 1992, pag. 113-114). Aşa cum constată şi autorii
cercetării de la Vaida, un astfel de scenariu este captivant şi poate părea prematur în acest stadiu al cercetărilor,
dar rămâne oricum o ipoteză de avut în vedere.
118
ENTZ 1996, pag. 404.
50
V.8. Biserica parohială
Existenţa unor morminte datate cu certitudine în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-
lea, constituie un argument decisiv pentru a plasa în acest interval construirea primei biserici
parohiale, deoarece după părerea noastră necropola nu se putea dezvolta decât în jurul unui
lăcaş de cult. Aceasta este presupusă a fi fost o bazilică scurtă, cu o absidă semicirculară şi un
turn vestic datorat unei etape mai târzii119. Ea nu a fost identificată prin săpături arheologice120,
dar analizând ceea ce au construit comunităţile săseşti la instalarea lor în Transilvania, această
planimetrie pare cea mai potrivită. Cunoaştem în schimb mai multe despre cimitirul ei, care s-a
dezvoltat radial, ocupând practic toată suprafaţa Pieţei Huet.
Fig. 46 – Biserica Evanghelică, litografie de R. Krabbs.
Kimakowicz a atribuit acestei biserici ruinele pe care le-a văzut în partea de est a Pieţei
Huet, desenând un plan de bazilică cu absidă semicirculară, dezaxată cu aprox. 30° faţă de
clădirea actuală121. Astăzi putem aprecia că el a obţinut acest plan unind ruinele corului lărgit cu
cele ale rotondei, dar în literatura de specialitate produsul său a făcut carieră, fiind preluat până
de curând de alţi autori122. Fără excepţie autorii problemei consideră că prima biserică trebuie
să fi fost o bazilică, diferenţele de opinii situându-se la nivelul detaliilor. Niedermaier descrie o
119
DANCU, DANCU 1968, pag. 8.
120
Opinie contrară neargumentată în TOPOGRAFIA, pag. 38.
121
KIMAKOWICZ 1913, pag. 479-480. În acelaşi timp însă, autorul notează faptul că şi turnul pare să aparţină unei
biserici mai vechi, a cărei axă nu se potriveşte cu cea descrisă anterior. Întrebarea dacă puteau exista două
biserici înaintea celei actuale primeşte un răspuns negativ, astfel că în 1913 Kimakowicz a concluzionat că
studierea bisericii rămâne o problemă deschisă.
122
VĂTĂŞIANU 1959, fig. 29, consideră ca puţin probabil un astfel de plan.
51
navă aproximativ pătrată, cu turnul la limita faţadei vestice123, variantă care se află după părerea
noastră cel mai aproape de realitate. În schimb, Hermann Fabini avansează ipoteza că bazilica
nu era legată de turn, cel din urmă funcţionând ca un donjon, situaţie pe care o întâlnim uneori
în peisajul timpuriu al arhitecturii săseşti124.
Biserica actuală125 este o bazilică construită în stil gotic matur, formată dintr-un cor alungit
încheiat cu o absidă poligonală, transept, trei nave şi o sacristie pe partea nordică a corului. Ea
pare să fi păstrat cel puţin la nivel inferior turnul bisericii romanice126, care la începutul epocii
moderne a fost încadrat într-o construcţie mai amplă, ferula.
Fig. 47 – Biserica Evanghelică.
Cea mai importantă biserică a saşilor s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea
specialiştilor, fiind deseori analizată în literatura de specialitate. Monumentul beneficiază aşadar
123
NIEDERMAIER 1996, pag. 204.
124
125
Analiza detaliată a clădirii la VĂTĂŞIANU 1959, pag. 213-216, 227-228, 527-530. Cea mai recentă descriere
detaliată în TOPOGRAFIA, pag. 70-77. Tot aici relevee realizate de arh. Emil Crişan în cadrul programului de
inventariere a bunurilor săseşti. Toţi autorii care se ocupă de Sibiu descriu mai mult sau mai puţin detaliat biserica
şi patrimoniul ei. LUPU 1966, pag. 47-50.
126
Discuţiile legate de apartenenţa turnului au fost mult influenţate de faptul că într-o anumită perioadă s-a considerat
că prima bazilică era dezaxată faţă de cea actuală, astfel încât turnul actual nu putea să funcţioneze împreună cu
ea. Pornind de aici, KIMAKOWICZ a demonstrat, în urma unei subtile analize, că turnul şi biserica au fost
construite concomitent în stil gotic. (1913, pag. 481, 486, 488). THALGOTT 1934, fig. 90. De asemenea,
Vătăşianu a susţinut (ca şi autorii citaţi) că portalul cu deschiderea circulară de la parterul turnului poate foarte
bine să aparţină şi unei etape mai târzii (1959, pag. 216). Şi Juliana Dancu atribuie turnul aceleiaşi perioade de
construcţie ca şi corul şi transeptul clădirii actuale. (DANCU, DANCU 1968, pag. 2-4 şi pl. cu etapele de
construcţie.) REISSENBERGER (1884, pag. 6) atribuie fără dubii turnul primei bazilici. Cu argumente serioase în
favoarea acestei ipoteze a intervenit acad. Paul Niedermaier, ale cărui cercetări pe clădire demonstrează faptul
că turnul a aparţinut într-adevăr unei bazilici romanice. NIEDERMAIER 1996, pag. 204, nota 107, şi discuţii cu
autorul, la faţa locului, în timpul săpăturilor din anul 2005, pentru care mulţumesc şi în acest mod. Totuşi,
problema nu poate fi tranşată în absenţa unor sondaje arheologice, care să stabilească caracteristicile şi
planimetria infrastructurii acestei părţi a clădirii actuale.
52
de o bibliografie bogată, dintre care amintim mai întâi remarcabilele monografii realizate în
secolul al XIX-lea de către Samuel Möckesch (1839) şi Ludwig Reissenberger (1884), în care
regăsim istoricul complet al acestei clădiri, în mare parte valabil şi astăzi. Moritz von
Kimakowicz (1911, 1913) a avut acces direct la clădire în timpul restaurării de la începutul
secolului XX, reuşind astfel să îmbogăţească istoricul acesteia cu o serie de informaţii, în
special în ceea ce priveşte construcţiile exterioare. 127. Lucrări speciale dedicate acestei biserici
au mai fost semnate de Juliana şi Dumitru Dancu (1968)128 şi Hermann Fabini129. Descrieri cu
diverse grade de detaliu regăsim la toţi autorii care s-au ocupat de Sibiu şi în toate lucrările
generale de istoria artei130. Istoricul clădirii se bazează aproape exclusiv pe surse documentare,
care nu au putut fi verificate prin cercetări directe, de parament şi arheologice, decât într-o
măsură foarte redusă. Bibliografia mai nouă reia în general informaţiile sintetizate de autorii
germani la finele secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor, fără să aducă
contribuţii sau îndreptări semnificative131. În aceste condiţii periodizarea acestei construcţii
poate fi considerată orientativă, şi cu siguranţă cercetări sistematice de arhitectură şi arheologie
ar putea clarifica numeroase detalii rămase obscure.
Fig. 48 – Planul construcţiilor din partea de est a Bisericii evanghelice, după M.v.Kimakowicz
127
KIMAKOWICZ 1913, pag. 480-497. Autorul se bazează pe cercetări directe, pe compararea caracteristicilor
tehnice ale diferitelor componente, inclusiv a dimensiunilor ţiglelor şi cărămizilor, pe studierea semnelor de meşter
etc. Aici este menţionat pentru prima dată un lettner, construit ulterior, din care se mai vedeau fragmente în 1854
(pag. 487).
128
Descrierea detaliată a clădirii şi componentelor sale, iar la final un plan în care sunt marcate trei etape principale
de construcţie, precum şi transformările din anii 1853-1855.
129
HERMANN FABINI, Die Stadtpfarrkirche in Hermannstadt-Sibiu. Sibiu-Hermannstadt 2003, care nu ne-a fost
accesibilă.
130
ROTH 1905, pag. 42-50, cu prezentarea detaliată a principalelor etape de construcţie, fără să se îndepărteze de
viziunea lui Reissenberger. THALGOTT 1934, pag. 72-74, fig. 90 cu releveul bisericii pe care se disting două
etape de construcţie, reluat şi îmbunătăţit ulterior de J. şi D. Dancu. VĂTĂŞIANU 1959. FABINI 1982, pag. 148.
131
LUPU 1966. LUPU 1968.
53
Fig. 49 – Secţiunea 5, profilul vest.
Şantierul a fost deschis înainte de mijlocul secolului al XIV-lea132 şi a funcţionat, cu

întreruperi destul de mari, până în 1520 când edificiul a căpătat forma sa actuală133. În prima
etapă este presupusă o evoluţie oarecum clasică, vechea bazilică fiind prelungită spre est prin
transept şi cor, părţi ce se consideră încheiate la 1371, când sunt menţionate ferestrele
corului134. O perioadă biserica trebuie să fi funcţionat astfel, cu navele vechi şi altarul nou, aşa
cum s-a documentat de pildă şi în cazul Bisericii din Deal de la Sighişoara135.
Ce-a de-a doua etapă importantă s-a derulat între 1424 şi 1432, când au fost definitivate
navele, construindu-se actualii pereţi exteriori şi fiind demolaţi cei vechi (ale căror ruine sunt
presupuse a se afla la interior) dar păstrându-se turnul sau părţile inferioare ale acestuia.
Probabil că acum a fost adăugată şi prima sacristie136. Aceste lucrări se consideră ca fiind
finalizate în 1431, după o inscripţie aflată pe arcul vestic al turnului. În 1432 este menţionată şi
capela Sf. Nicolae, presupusă a fi prelungit turnul spre vest, astfel că biserica atinsese atunci
dimensiunile sale actuale. Foarte probabil acestei etape putem să îi atribuim şi capela funerară
de pe latura sudică a corului137, iniţial cu acces doar din interiorul bisericii, uşa actuală fiind
practicată abia în anul 1855.
132
NIEDERMAIER 2004, pag. 210, fixează deschiderea şantierului spre finele sec. XIII.
133
Scurt istoric al şantierului în TOPOGRAFIA, pag. 37-39.
134
ENTZ 1996, pag. 402. Documentele analizate la DANCU, DANCU 1968, pag. 6. Se menţionează de fapt sumele
plătite de comiţii Conradus şi Martinus, precum şi de cetăţeanul Schoder, pentru câteva ferestre mari, presupuse
ale corului, precum şi pentru terminarea turnului. TOPOGRAFIA, pag. 38.
135
Cercetări sistematice de parament şi arheologice, coordonate de Cristoph Machat, în anii 1998-2001, încă inedite.
136
Unii autori atribuie sacristia primei etape de construcţie: DANCU, DANCU 1968, pag. 6-7.
137
Această construcţie a fost datată anterior în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. DANCU, DANCU 1968,
pag. 14.
54
Toate celelalte intervenţii se rezumă la adaosuri care au mărit spaţiile sau au facilitat
accesul, precum capela Sfânta Maria în jur de 1448, porticul sudic în 1457, extinderea sacristiei
în 1471138, prelungirea braţului nordic al transeptului în 1501 şi porticul nordic în 1509. În ultimul
sfert al secolului al XV-lea, după 1474, spaţiul interior a fost considerabil lărgit prin prelungirea
pereţilor navei spre vest, creându-se ferula actuală139, prin construirea unei tribune pe latura
sudică şi remodelarea acestei faţade, care a primit forma ei actuală, cu 7 turnuleţe. La finele
acestui veac şi turnul a primit forma lui finală, în 1494 fiind înălţat cu două etaje, iar în 1499 cu
încă unul.
Ridicarea turnuleţului sudic în 1520 a fost ultima realizare a acestui lung şantier, „unul
dintre cele mai importante focare şi centre de iradiere ale arhitecturii gotice din Transilvania de
sud”140. Aspectul actual al bisericii a rezultat însă un deceniu mai târziu, în 1530, odată cu
demolarea capelei Sfânta Maria.
Intervenţiile din epoca modernă sunt minore. Cândva în secolele XVIII-XIX a fost creat un
mic compartiment pe partea de sud, între contrafortul sud-vestic al transeptului şi al doilea
contrafort al navei, ulterior demolat. Interiorul a fost reamenajat în 1853-1855, cea mai
semnificativă intervenţie fiind închiderea ferulei şi refacerea spaţiului interior al navelor, iar alte
lucrări de restaurare au avut loc la începutul secolului XX141. În 1960 s-au efectuat lucrări
exterioare de restaurare, ultimele după ştiinţa noastră142.
Lăcaşul143 păstrează numeroase componente gotice, precum cheile de boltă,
ancadramentele portalurilor de nord şi sud, sau portalul cu baghete încrucişate pe sub care se
accede în sacristie. Un alt element sculptural important este relieful decorat cu Rugăciunea de
pe muntele măslinilor, încastrat pe peretele sudic al corului, şi datat în ultimul sfert al secolului
al XV-lea. Dintre componentele artistice, cea mai cunoscută este fresca din interiorul corului
reprezentând Răstignirea, care i se datorează celebrului austriac Johannes de Rozenaw,
pictată în 1445144. Din inventarul mobil amintim cristelniţa din bronz, turnată de meşterul
Leonhardus în 1437, altarele poliptice, dar şi numeroasele pietre funerare145 montate în ferulă,
reprezentând capodopere ale artei sculpturale transilvănene din secolele XV-XVIII.
Anterior anului 2005, cu diferite ocazii au mai fost realizate câteva sondaje arheologice, în
exterior coordonate de M. Rill (două sondaje orientate nord-sud pe latura sudică a capelei
funerare şi a corului) şi de P. Beşliu (două săpături în zona corului, 1994). Interiorul bisericii a
fost răscolit în 1853-1855, când pietrele funerare au fost mutate în ferulă, iar criptele
astupate146. Câteva sondaje s-au realizat ulterior în sacristie (Petre Beşliu, 1996) respectiv în
compartimentul care extinde transeptul (Maria şi Marian Ţiplic).
Cercetările noastre au avut acces la biserică pe latura de sud (porticul, nava şi transeptul)
şi parţial pe latura de est (corul şi sacristiile), astfel încât putem descrie din punct de vedere
tehnic unele dintre componentele sale. Toate fundaţiile investigate au secţionat morminte
aparţinând primului cimitir, de unde rezultă că nici una dintre componentele exterioare ale celor
două biserici nu sunt comune. De asemenea a fost posibil să identificăm diferite nivele de
construcţie şi să stabilim cum a evoluat nivelul terenului în apropierea bisericii.
138
MÖCKESCH 1839, pag. 124.
139
KIMAKOWICZ 1913, pag. 494-497. DANCU, DANCU 1968, pag. 11 cu descrierea detaliată.
140
VĂTĂŞIANU 1959, pag. 530.
141
SIGERUS 1997, pag. 58. DANCU, DANCU 1968, pag. 20-21.
142
143
Descriere detaliată la MÖCKESCH 1839, pag. 12-14 şi passim.
144
Fresca a fost restaurată în 1650 de către pictorul Georg Hermann. SIGERUS 1997, pag. 28.
145
MÖCKESCH 1839, pag. 14-126 cu inventarul şi transcrierea inscripţiilor tuturor pietrelor din biserică.
146
LUPU 1966, pag. 50.
55
V.8.2. Construcţia nr. 2
În S.5 şi S.6 a fost identificată o fundaţie care a precedat construirea capelei funerare
actuale. Zidăria este realizată din bolovani de piatră şi rare fragmente de cărămidă, înecată într-
un mortar galben nisipos destul de consistent. Talpa fundaţiei coboară în solul viu până la - 2,20
m. Cel mai probabil este vorba despre o capelă intermediară, de dimensiuni mai mici, a cărei
latură estică prelungea un contrafort al corului gotic. Clarificarea acestei componente nu se
poate face decât prin extinderea cercetărilor în interiorul bisericii (fig. 49, 50).
Fig. 50 – Contrafortul capelei funerare, adosat construcţiei nr. 2.
Fig. 51 – Secţiunea 2, profilul est.
56
V.8.3. Nava sudică
Segmentul navei sudice cuprins între portic şi transept (S.2) este îmbrăcat cu un soclu din
beton lat de 0,40 m, a cărui parte superioară se află la - 0,02 m, având o grosime medie de 0,50
m. Sub acest nivel s-a cercetat fundaţia navei până la talpa care oscilează între - 1,53 m şi -
1,98 m (fig. 52). Şanţul pentru fundare s-a adâncit fie în solul viu (stratul 1, lut galben), fie în
umplutura unor gropi de morminte, oprindu-se inegal la nivelul scheletelor, la - 1,53 m.
Fig. 52 – Secţiunea 2, profilul de nord.
Fundaţia este decroşată cu 0,40 m, astfel că putem estima pentru ea o lăţime totală de cel
puţin 1,5 m, luând în calcul lăţimea actuală a elevaţiei şi un decroş egal pe ambele laturi. Zidăria
subterană a fost clădită în şanţ, din bolovani de piatră cu rare fragmente de cărămidă, peste
care s-a aruncat mult mortar alb-gri destul de consistent. Şanţul a fost apoi umplut cu pământ
rezultat din săparea sa (negru cu rare pete de lut şi lentile de nisip, 9a-b, e), alternând cu lentile
de mortar (9d), lut galben (9e) sau o mixtură între toate acestea (9c, f). La partea superioară a
şanţului o lentilă ceva mai consistentă de mortar (stratul 10) marchează probabil limita
superioară a şanţului, la - 0,60 m. În principiu acest strat poate fi asimilat nivelului de călcare din
perioada construirii navei-sudice, chiar dacă în structura zidăriei nu este evidentă o anumită
cezură (S.2, profil E, A-A) (fig. 14, 51).
Condiţiile de fundare descrise mai sus sunt valabile şi pentru cele două contraforturi ale
navei, care au fost accesibile doar parţial, prin sondaje realizate sub soclul din ciment ieşit în
consolă cu aproximativ 0,45 m (S 2, profil nord). Spre deosebire de navă, fundaţia
contraforturilor pare să nu fi fost decroşată cu mai mult de 0,20 m (fig. 52).
57
Atât fundaţia navei cât şi cele ale contraforturilor au deranjat mai multe morminte
aparţinând bisericii anterioare. Contrafortul vestic a deranjat un mormânt în cistă de cărămidă,
M.212, dar şi morminte cu groapă simplă, din grupa cu braţele întinse pe lângă corp, precum
M.129. În aceeaşi grupă se încadrează şi M.588, aşezat într-o groapă cu nişă pentru cap.
Fundaţia navei s-a oprit parţial pe câteva schelete din primul orizont, fără să le deranjeze.
Fundaţia celui de-al doilea contrafort a deranjat şi ea câteva complexe de acest gen, dintre care
remarcăm un mormânt cu nişa formată din lespezi de piatră. Dealtfel, din profilul de est al
secţiunii 2 este evident că şanţul de fundare a navei sudice a tăiat straturile 3 şi 5, aferente
primelor două orizonturi de morminte (fig.14, 51).
Pentru evoluţia nivelului de călcare în imediata apropiere a bisericii lipsesc orice indicii,
umplutura mormintelor târzii aflându-se imediat sub pavajele şi trotuarele din momentul
efectuării săpăturii.
Fig. 53 – Fundaţia laturii de sud a navei. Fig. 54 – Fundaţia aripii sudice a transeptului.
V.8.4. Latura de sud a transeptului
Latura de sud a transeptului şi contrafortul de sud-vest al acestuia au fost cercetate în

secţiunea 3. Pe restul suprafeţei, în carourile 58 şi 69, în apropierea bisericii (2 m) nu s-a
permis decât o săpătură la cota necesară constructorului, respectiv - 1,36 m.
Fundaţia realizată din bolovani de piatră de râu de dimensiuni mici şi medii legaţi cu un
liant alb-gălbui nisipos friabil, a fost construită în sistem înecat, într-un şanţ îngust, care s-a oprit
în umplutura primului orizont de morminte, la - 1,84 m (stratul 3). Spre limita contrafortului şanţul
a intersectat o cistă din cărămidă (M 447), foarte probabil deja deranjată de alte înmormântări,
pe care a secţionat-o.
Deasupra fundaţiei din bolovani se află un soclu realizat din 3 blocuri de piatră, dintre care
cel superior este teşit oblic, retrăgându-se cu 0,20 m spre o elevaţie tencuită. Pentru realizarea
acestui soclu zidăria a fost uniformizată cu fragmente de cărămidă şi bolovani de piatră, între -
0,72 şi - 0,88 m. Aceasta este o intervenţie mai târzie, astfel încât fundaţia propriu-zisă a
contrafortului poate fi considerată de la - 0,88/-0,90 m în jos. În jurul acestei cote se afla şi nivelul
de călcare în perioada construirii transeptului, după cum rezultă din analiza stratigrafiei învecinate.
După cum s-a constatat la decaparea caroului C 47, fundaţia contrafortului este decroşată
pe latura scurtă cu 0,50 m faţă de elevaţia actuală. Fundaţia laturii sudice a transeptului prezintă
un decroş de maxim 0,20 m (pl. 23, 24; fig. 6, 55).
58
V.8.5. Corul gotic
Partea de sud a corului gotic a fost cercetată prin secţiunile S.5 şi S.6. S-a constatat că
zona a fost aproape în întregime deranjată de instalaţiile electrice şi de canalizările pluviale,
cele din urmă refăcute în cel puţin 2 etape (pl. 27).
Cablurile primei iluminări a bisericii, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, străbat această
arie. Cablurile au un înveliş metalic, au fost îngropate la o adâncime de - 1,22 m, şi protejate cu
nisip şi cu un rând de cărămidă a cărui parte superioară se află la - 1,07 m. Un cămin din beton
a fost realizat în colţul dintre latura de sud a corului şi capela funerară, iar o canalizare pluvială
cu conducte succesive din beton şi PVC străbate oblic suprafaţa S 6. La acestea se adaugă un
paratrăsnet. Toate intervenţiile enumerate au distrus stratigrafia pe segmente importante şi au
limitat mult posibilităţile cercetării arheologice de a avea acces la structurile zidite.
59
Latura sudică a corului prezintă un decroş neregulat, cu lăţimi cuprinse între - 0,32 şi -
0,50 m. Contrafortul corului are pe latura de vest o fundaţie decroşată cu 0,75 m, iar pe latura
scurtă cu 0,35 m. Partea superioară a acestor fundaţii se află la - 1,23 m, după care zidăria se
retrage la nivelul soclului actual, la - 0,88 m. Acest segment nu păstrează urme de tencuială sau
de uzură, dar este destul de probabil că el era vizibil deasupra nivelului de călcare de după
finalizarea construcţiei (fig. 56, 59).
Fig. 57 – Săpăturile de pe latura sudică a corului,

Fig. 58 – Fundaţia laturii sudice a corului.
vedere generală
Pe latura estică, cercetată în S.10, fundaţia contrafortului este decroşată faţă de elevaţia
actuală cu 0,45 m, delimitându-se între - 1,18 m şi - 2,51 m (pl. 25). Şanţul pentru construirea
fundaţiei s-a adâncit în umplutura primului orizont de morminte (3) până la solul viu, iar pereţii
lui au rămas uşor neregulaţi (S.10, profil sud). În această zonă se distinge cu claritate un soclu
format din blocuri de piatră ecarisate, cu înălţimi cuprinse între 0,30 şi 0,45 m. Acesta este
retras faţă de fundaţie cu 0,25 m. Probabil din cauza uzurii accentuate, soclul a fost acoperit cu
un strat gros de tencuială.
Fundaţia este realizată din bolovani de piatră de dimensiuni medii cu forme rotunjite
neregulate. Mortarul este alb-gri cu nisip grosier şi a fost folosit în cantitate insuficientă astfel încât
au rămas goluri între pietre. Nu au fost observate fragmente de cărămidă la nivelul fundaţiei.
60
Pavajul existent la începutul săpăturii era aşezat pe o umplutură formată din pământ
negru, pietriş, granule de var şi oase purtate (29) pe care o putem lega cel mai probabil de
soclul cel nou al bisericii. M.327 şi M.328 şi-au făcut apariţia chiar în stratul de umplutură de sub
pavajul din piatră, la - 0,76 m.
La nivelul decroşului fundaţiei un strat de moloz mărunt nisipos amestecat cu resturi de var şi
pământ (27) ar putea marca nivelul de construire pentru această componentă a clădirii. Depunerea
se adânceşte în umplutura primului orizont de morminte (3) şi este suprapusă de o nivelare cu
pământ negru sfărâmicios amestecat cu pietriş mărunt şi granule de var (28), care putea funcţiona
ca şi nivel de călcare. În S.10 nivelul de călcare în apropierea corului se afla la - 0,73 m. După
desfacerea trotuarului şi a suportului acestuia s-a săpat în umplutura mormintelor (4p, 3) până la
solul viu. Se înţelege de aici că toate straturile legate de amenajările din jurul corului, respectiv din
interiorul capelei Sfânta Maria au fost dislocate în timp (pl. 25, 27; fig. 56, 59).
Fig. 60 – Secţiunea 13, profilul de sud.
V.8.6. Sacristia 1
Din prima sacristie adăugată corului pe latura de nord, numerotată convenţional cu 1, nu a

fost vizibil în săpătură decât contrafortul de colţ, dezvelit parţial în S.13. Fundaţia acestuia,
decroşată cu 0,40 m, se delimitează între - 0,84 m şi - 2,35 m, coborând în solul viu. Zidăria
este realizată din bolovani de piatră şi rare fragmente de cărămidă. În momentul săpăturii
contrafortul prezenta un soclu din ciment ( fig. 60, 63, 76).
Fig. 61-62 – Săpăturile de pe latura de nord a sacristiilor.
61
V.8.7. Sacristia 2
Latura estică a sacristiei 2 s-a construit în prelungirea contrafortului de colţ al sacristiei 1.

Talpa fundaţiei s-a oprit la - 2,10 m/-2,23 m, în solul viu. Zidăria, construită din bolovani de
piatră şi cărămidă, este înecată în mult mortar. În momentul săpăturii până la nivelul trotuarului
zidăria era acoperită cu o tencuială cu mortar de ciment, parţial căzută.
Aproximativ la mijlocul laturii estice a sacristiei a fost descoperită o fundaţie adosată, de
plan rectangular, cu dimensiunile 1,10x1 m. Cel mai probabil avem de-a face cu fundaţia unui
contrafort proiectat după încheierea construcţiei, dar nu putem spune dacă acesta a fost realizat
şi în elevaţie sau nu. Partea superioară a ruinei se află la - 1,12 m, iar talpa la - 2,02 m.
Contrafortul de colţ este ţesut cu peretele sacristiei (fig.63).
Fig. 64 – Fundaţiile sacristiilor.
62
V.8.8. Porticul de sud
Porticul de sud a fost cercetat în dreptul contrafortului său de sud-vest prin secţiunea 1
(Nord). Contrafortul porticului are o fundaţie care coboară la - 1,88 m, în stratul de sol viu,
construită în sistem înecat din bolovani de piatră de dimensiuni variabile, cu mult mortar. Faţă
de linia elevaţiei actuale (soclul profilat) se înregistrează o uşoară evazare, de până la - 0,14 m,
profilul fundaţiei fiind dealtfel destul de regulat. La limita estică a săpăturii noastre, în dreptul
stâlpului porticului, şanţul pentru fundare a intersectat groapa unui mormânt, motiv pentru care
fundaţia a fost retrasă cu aproximativ 0,20 m (S.1, profil est).
La - 0,70 m se înregistrează un mic decroş (0,14 m), deasupra căruia a fost aşezată o
asiză din bolovani de piatră de dimensiuni mai mari, alternând cu fragmente mai mici pentru
egalizare. Este posibil ca iniţial aceasta să fi fost vizibilă deasupra nivelului de călcare din
perioada construcţiei, nivel pe care îl putem localiza astfel în jurul acestei cote. Stratigrafia nu
ne ajută mai mult în această direcţie. Este evident că şanţul de fundare a tăiat stratul 3, dar
toate depunerile următoare din apropierea fundaţiei sunt mai târzii, aparţinând orizonturilor de
morminte (4, 6) sau amenajărilor contemporane (14n) (pl.20, 21; fig.3, 65).
Fig. 65-66 – Fundaţia porticului sudic.
V.8.9. Capela funerară de pe latura de sud a corului
Capela (cercetată în secţiunile S.4 şi S.5) are o fundaţie realizată din bolovani de piatră
de dimensiuni mici şi medii, cu un mortar grosier. Talpa fundaţiei coboară la - 2,20 m, în solul
viu (1) sau în umplutura primului orizont de morminte (3). Limita superioară a fundaţiei se află la
- 0,86 m, unde începe soclul nou din blocuri de piatră.
Intrarea în capelă se face dinspre sud, printr-o uşă cu ancadrament din piatră, al cărei
prag se află la - 0,28 m. Accesul este mediat de o treaptă din piatră, aşezată pe o fundaţie din
cărămidă a cărei parte inferioară coboară la - 0,86 m, deci la acelaşi nivel cu soclul nou din
blocuri. Această amenajare sugerează că în momentul realizării intrării, nivelul de călcare în
acest sector se situa în jurul cotei de - 0,60 m (fig. 67, 70).
63
Fig. 67 – Secţiunea 4, profilul de nord. Fig. 68 – Secţiunea 5, profilul de nord.
Latura de est a capelei pare să fi prelungit spre sud un zid deja existent, pe care l-am
surprins parţial în S.5 (construcţia nr. 2) (fig. 49). Contrafortul de pe mijlocul laturii capelei se
adosează acestui zid. Faţă de elevaţia actuală el este decroşat cu 0,30 m pe latura scurtă, iar
talpa fundaţiei coboară la acelaşi nivel cu celelalte componente ale construcţiei, respectiv - 2,23
m. Contrafortul a distrus aproape complet o cistă din cărămidă (M.1240).
Contrafortul de sud-est al capelei a fost cercetat parţial în S.5. El este încadrat de o
canalizare din beton care porneşte de lângă latura de est a capelei şi practic ocoleşte
contrafortul, distrugând aproape complet şi ruina capelei Sfânta Maria; ulterior această
canalizare a fost refăcută cu un tub din PVC, care conduce la un cămin situat aproximativ în
colţul de nord-est al secţiunii 5. (pl. 27; fig. 49, 68, 73.
Fundaţiile capelei au secţionat mai multe morminte aparţinând primului orizont. Fundaţia
din cărămidă a pragului intersectează cel mai târziu orizont de morminte (fig. 56, 59).
Fig. 69 – Fundaţia laturii sudice a capelei

funerare.
64
Fig. 71 – Detaliu de stratigrafie în Fig. 72 – Fundaţiile capelei funerare adosate construcţiei nr.
apropierea capelei funerare. 2.
Fig. 73 – Secţiunea 5, profilul de sud.
65
V.8.10. Capela Sfânta Maria (construcţia nr. 3)
Consideraţii generale
Am identificat drept capela Sfânta Maria construcţia realizată în jurul corului gotic,
repetând conturul acestuia, ale cărei ruine, vizibile de mai multe ori în cursul secolului XX, au
fost pentru prima dată descrise şi desenate de Kimakowicz147.
În ultimele decenii vestigiile au fost observate în săpăturile de salvare executate cu ocazia
intervenţiilor de sistematizare a suprafeţei şi de reabilitare a instalaţiilor, supravegheate de către
P. Beşliu, care a făcut dealtfel şi o săpătură arheologică aici în 1994. S-a înregistrat un plan mai
apropiat de realitate, precum şi faptul că sunt adăugate bisericii actuale, formulându-se ipoteza
că aparţin unui „cor lărgit”.
Capela Sfânta Maria este menţionată prima dată în 1448, când este acordată o indulgenţă
papală pentru încheierea lucrărilor „ut nuova capella ecclesiae parochialis beatae Mariae
virginis in Cibinio a retro annexa et in honore eiusdem virginis…”148. Interpretând documentul,
localizăm capela în spatele bisericii parohiale, ceea ce nicidecum nu credem că se potriveşte cu
partea vestică, unde s-a aflat portalul principal în toate epocile, ci doar cu partea de est.
Această localizare nu este nicidecum o inovaţie, prima discuţie asupra problemei fiind purtată
de fapt de către Samuel Möckesch în 1839149. Încercând să identifice capela cu una dintre
clădirile aflate în picioare în partea de est a bisericii, Möckesch a ajuns la concluzia că trebuie
să fie vorba chiar despre corul gotic actual150, care ar fi parte integrantă în proiectul de
extindere a bisericii parohiale din prima jumătate a secolului al XV-lea. Această posibilitate ni se
pare exclusă. Dacă ferestrele corului erau aşezate în operă în 1371 (interpretare unanim
acceptată de specialişti), este puţin probabil ca această parte a clădirii să se mai fi aflat încă în
construcţie în 1448. Dealtfel, reamintim şi faptul că în 1445 este datată pictura lui Johannes de
Rosenaw de pe peretele nordic al corului151, ceea ce ne-ar îndreptăţi să presupunem
construirea acestui compartiment ca fiind încheiată de o vreme.
Din demonstraţia foarte logic punctată a lui Möckesch ne însuşim localizarea fără dubii a
capelei Sfânta Maria în partea de est a bisericii, pe care o legăm însă de un cor mai lat cu 12 m
şi mai lung cu 6 m faţă de cel actual, ale cărui ruine le prezentăm pe scurt mai jos.
Fig. 74 – Săpăturile din partea de est a bisericii,

Fig. 75 – Ruinele capelei Sfânta Maria, detaliu.
vedere generală
147
Vezi mai sus, comentariile de la subcapitolul Biserica evanghelică.
148
ENTZ 1996, pag. 404.
149
MÖCKESCH 1839, pag. 4-5.
150
Opinie susţinută între alţii de dr. arh. Hermann Fabini. Discuţii personale cu eruditul autor, pentru care îi rămân
recunoscătoare. Alţi autori au localizat această capelă în partea de vest a bisericii, confundând-o cu ferula.
KIMAKOWICZ 1913, pag. 490, consideră că a fost o capelă tăvănită, altfel urme ale bolţii ar fi fost vizibile pe
paramentul turnului. DANCU, DANCU 1968, pag. 11.
151
66
Rezultatele cercetării
Lucrările din vara anului 2005 au creat pentru prima dată condiţiile cercetării integrale a
acestor vestigii şi a punctelor de intersecţie cu biserica actuală (fig. 3). A devenit astfel evident
că avem de-a face cu o construcţie târzie care a repetat planimetria corului gotic la o distanţă
medie de 6 m faţă de acesta. Ea este adosată atât capelei funerare cât şi sacristiei 1, fiind astfel
construită încât nici una dintre laturile sale nu are un contact direct cu biserica existentă.
Ruinele capelei au fost dezvelite în suprafaţă, astfel încât conturul rezultat în urma acestor
săpături este rezultatul unor observaţii directe, şi nu o reconstituire. Iniţial pe suprafaţa din jurul
corului au fost proiectate secţiunile S.6, S.10 şi S.13, în care au fost identificate laturile de nord,
est şi sud ale capelei. Analizând stratigrafia aferentă, s-a constat că în urma unor demolări
repetate ruinele au ajuns direct sub patul asfaltului şi s-a procedat la decaparea în suprafaţă.
Aceasta s-a limitat la înlăturarea intervenţiilor moderne, după care în apropierea bisericii nivelul
a fost coborât încă 0,20 m, fiind stabilit astfel la cota constructorului.
Latura de sud a fost identificată în S.5 şi apoi cercetată integral (pl. 27). Ea a fost adosată
contrafortului de colţ al capelei funerare, depăşind spre biserică limita elevaţiei acestuia cu
aproximativ 0,50 m. În acest sector ruina a fost ciuruită de numeroase intervenţii ulterioare,
printre care doar cu mari insistenţe am reuşit să îi stabilim conturul real. Cel puţin un mormânt a
fost săpat în ea; în apropierea contrafortului s-au adâncit săpături repetate pentru facerea şi
refacerea canalizării, iar la aproximativ 1,50 m distanţă au fost introduse cablurile electrice. Între
acestea, un bolovan imens care nu a putut fi dislocat a rămas vizibil aproape de nivelul actual
de călcare. În aceste condiţii, partea superioară a ruinei coboară de la - 1 m în apropierea
gardului la - 2,04 m spre biserică.
Latura de est a fost cercetată în secţiunea 10. Partea superioară este demolată regulat la
- 1,10 m, iar talpa fundaţiei se află la - 2,48 m, în straturi de umplutură (pl.25).
Latura de nord a apărut în S.13, după îndepărtarea amenajărilor moderne (trotuar şi
asfalt). Partea superioară a ruinei se află la - 1,14 m în apropierea bisericii, respectiv - 1,56 m la
limita gardului vechi al bisericii. Şanţul pentru fundare s-a adâncit în solul viu, aproximativ la
acelaşi nivel cu acela al sacristiei 1, respectiv - 2,25 m (fig. 60, 63, 76). Nu există nici o îndoială
că această fundaţie se adosează contrafortului sacristiei 1, oprindu-se la limita acestuia, fără să
atingă peretele sacristiei 2.
Zidăria capelei este realizată din bolovani de piatră de dimensiuni variabile, dintre care
unii foarte mari (60x60 cm); alături de aceştia s-a folosit şi destul de multă cărămidă. Fundaţia a
fost realizată în sistem înecat într-un şanţ îngust, cu pereţii verticali astfel că paramentele
exterioare apar destul de regulate, cu mult mortar curs pe lângă pereţii şanţului (S.10, profil
sud). Zidurile dezvelite au lăţimi de maxim 1,55 m (S.10), iar contraforturile au lungimea medie
de 1,80 m (fig.3).
67
După cum s-a arătat mai sus, ruinele capelei au apărut imediat după îndepărtarea
amenajărilor moderne ale pieţei, iar în adâncime coboară în solul viu la până la - 2,25 m/- 2,48
m. Fundaţia laturii de nord a tăiat straturile 3 şi 4p (5?) şi a secţionat mai multe morminte, dintre
care unul cu monedă emisă în intervalul 1387-1427 (M.1511, m. 131). În partea de est şanţul
pentru fundare s-a adâncit într-un pământ negru slab pigmentat, pe care îl asimilăm stratului 5.
Nu au apărut indicii privind un eventual nivel de construcţie sau de călcare în interiorul
sau exteriorul capelei, straturile parcurse de săpătură fiind exclusiv umpluturile mormintelor.
Rezultă de aici că decapările moderne au coborât sub nivelul de funcţionare al acesteia. Dacă
ne raportăm la datele înregistrate pentru corul gotic, deducem că nivelul interior nu putea fi mai
jos decât - 1,18/1,23 m, cote la care presupunem nivelul gotic de construcţie. O certitudine în
acest sens nu vom avea însă niciodată, din cauza decapărilor drastice realizate în acest
perimetru în decursul timpului.
Fig. 77 – Fundaţia laturii nordice a capelei adosată Fig. 78 – Fundaţia laturii sudice adosată
sacristiei 1. contrafortului capelei funerare.
O serie de monede a apărut în apropierea ruinei, fără să le putem atribui însă o anume
semnificaţie legată de această clădire. Cu 0,10 cm mai jos decât nivelul de păstrare al zidurilor
a fost descoperită o monedă emisă în 1442 (m.83), în umplutură. În carourile 165-166, în
apropierea laturilor de nord şi nord-est au apărut mai multe monede din intervalul 1330-1468,
rulate probabil de morminte (m.224, m. 218, m. 219, m.119, m.117, m.97 m.100). Alte două
monede datează de la sfârşitul sec. XV, emisiuni Wladislaw II, precum m.228 şi m.222, dar este
greu de spus dacă ele au fost legate de unele amenajări interioare sau sunt semne ale
practicării unor înhumări în acest spaţiu.
Moneda din 1763 (m.216) descoperită în caroul 164 aparţine umpluturilor de după
demolarea capelei, legate probabil de osuarul improvizat în colţul dintre cor şi sacristie.
Fig. 79 – Latura
de nord a
capelei Sfânta
Maria.
Fig. 80 -
Capela de
serviciu.
68
Concluzii
Construirea capelei Sfânta Maria a început cel mai târziu după anul 1427, şi nu a avansat
prea repede, de vreme ce la 1448 încă era în şantier. Foarte probabil capela a făcut într-adevăr
parte dintr-un proiect mai amplu de extindere a bisericii parohiale în secolul al XV-lea, dar dacă
calculăm dimensiunile acestei extinderi atunci proiectul era evident unul mult prea grandios
pentru a ajunge la final. În timp s-au găsit soluţii mai eficiente care să satisfacă numărul
crescând de credincioşi (construirea ferulei, reorganizarea spaţiilor interioare prin amenajarea
unor tribune etc.), renunţându-se la reconstruirea totală a bisericii. Într-un astfel de scenariu,
este firesc să ne întrebăm cum a evoluat şantierul capelei Sfânta Maria, a fost aceasta
abandonată sau a fost întrebuinţată ca un compartiment separat al bisericii?
Mai multe amănunte ne sugerează Registrele de socoteli ale oraşului din 1530-1531, care
descriu demolarea acestei capele împreună cu aceea a rotondei152. Astfel, cele 40 de care pline
de cărămizi nu puteau să rezulte decât din demolarea capelei Sfânta Maria (cealaltă fiind
construită exclusiv din piatră) şi tot de aici trebuie să fi provenit mare parte din cele 6 care de
pietre fasonate. Dacă adăugăm cantităţile mari de lemn acumulate cu aceeaşi ocazie, putem
concluziona că edificiul fusese încheiat la un moment dat, la o oarecare înălţime, acoperit şi
folosit ca şi capelă timp de câteva decenii, într-o formă arhitecturală pe care este greu să ne-o
imaginăm. Credem că nu greşim localizând aici altarul Sfintei Maria153 menţionat într-un
document din 1485 în legătură cu serviciul liturgic154.
V.8.11. Capela de serviciu de pe latura de sud a bisericii (construcţia nr. 10)
În caroul 47 au fost dezvelite ruinele unei mici capele adosată la biserică, care s-a format
prin închiderea spaţiului dintre contrafortul de sud-vest al transeptului şi contrafortul estic al
navei. Este o amenajare recentă, din secolele XVIII-XIX, care se poate observa dealtfel şi pe
faţadele din monografia lui Reissenberger155.
Zidul dinspre sud a fost adosat fundaţiilor celor două contraforturi, după cum rezultă din
planşa 102. A fost construit din bolovani de piatră cu numeroase fragmente de cărămidă, prin
aruncarea materialului într-un şanţ care a coborât la - 1,70 m. Desfiinţarea capelei a însemnat
demolarea uniformă a zidului sudic la - 0,70 m. Spaţiul dintre cele două contraforturi a fost în
ultimele decenii bulversat prin realizarea unui cămin din beton pentru canalizarea pluvială, din
cauza căruia săpătura nu s-a putut adânci pentru cercetarea fundaţiilor.
V.8.12. Concluzii
Cercetările din apropierea bisericii au fost extrem de restrânse, rezumându-se practic la

câteva sondaje, cu excepţia părţii estice unde a fost dezvelit integral zidul corului lărgit. Faţă de
stadiul existent al cunoştinţelor am reuşit să aducem în plus în primul rând o serie de informaţii
de ordin tehnic privind maniera de construire a fundaţiilor şi evoluţia nivelelor de călcare.
Caracteristicile zidăriilor subterane ale corului şi transeptului sunt foarte asemănătoare, mai ales
în ceea ce priveşte materialul de construcţie şi modul de punere în operă, astfel încât putem
susţine teoria potrivit căreia ele au fost construite în aceeaşi perioadă, anterior anului 1371 când
ferestrele corului sunt menţionate într-un document. Fundaţiile corului sunt însă cu mult mai
late, ceea ce ar putea sugera etape de construcţie separate. Din păcate, zona de intersecţie nu
este accesibilă din exterior.
152
A se vedea mai sus subcapitolul referitor la rotondă.
153
În secolul al XV-lea în biserică funcţionau 24 de altare la care trebuia ţinută liturghia zilnică. MÖCKESCH 1839,
pag. 8, cu aprecierea că serviciile religioase prestate în jurul bisericii erau deosebit de ample. Cu siguranţă ar
trebui să ne imaginăm o parte dintre aceste altare poziţionate în diferitele capele. Studii recente în legătură cu
această problemă, Ciprian FIREA, Comunicare la simpozionul Arhitectura medievală religioasă din Transilvania,
Satu Mare, 11 februarie 2007.
154
ENTZ 1996, pag. 404.
155
REISSENBERGER 1884, Südseite.
69
După părerea noastră, sacristia veche nu a fost construită concomitent cu corul gotic156 ci
într-o etapă mai târzie, după cum sugerează atât planimetria (peretele estic mult mai gros decât
pereţii corului, adosarea la un contrafort al corului) cât şi structura tehnică a fundaţiei. Acest
compartiment ar trebui astfel datat post 1371 dar ante 1427, când i s-a adosat capela Sfânta
Maria. Sacristia lărgită spre nord este adosată capelei sus menţionate, astfel că ea pare într-
adevăr construită în jurul anului 1471157.
O corectură importantă este legată de datarea capelei de pe latura de sud a corului,
atribuită în urma analizei elevaţiei sale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea158. De fapt,
ea trebuie să fi fost construită ante 1427, având în vedere că latura sudică a capelei Sfânta
Maria i se adosează.
Asupra celorlalte etape de construire a bisericii nu avem motive să ne pronunţăm în
momentul de faţă, dar reamintim faptul că ele se bazează doar pe informaţii documentare şi pe
deducţii logice decurse din acestea. Aşa cum am mai spus, efectuarea unor cercetări
arheologice mai amănunţite, în special în interiorul bisericii, va aduce cu siguranţă date noi şi
certitudini legate de această importantă clădire.
V.9. Capela Sfântul Ladislau
Existenţa acestei capele, în partea de sud-est a bisericii evanghelice, este cunoscută atât
din menţiuni documentare cât şi din imagini de epocă159. Ea a fost construită la începutul
secolului al XV-lea, fiind menţionată pentru prima dată în 1424 ca biserică a prepoziturii
proaspăt desfiinţate, şi apoi din nou în 1432. Înainte de 1457 a fost preluată de parohie, iar din
1592 a fost transformată în bibliotecă pentru gimnaziul oraşului, la iniţiativa comitelui saşilor,
Albert Huet160. În sfârşit, în secolul al XIX-lea va fi din nou reamenajată în săli de clasă, fiind
împărţită pe orizontală în două nivele şi adăugându-i-se un corp de scări pe latura nordică. A
fost demolată în 1898, împreună cu Turnul Preoţilor, pentru lărgirea străzii.
Fig. 81 - Capela Sfântul Ladislau.
156
THALGOTT, fig. 90, pag. 72-74.
157
158
159
ENTZ 1996, pag. 87, 123, 405. Se păstrează câteva fotografii din timpul demolării, precum şi un releveu dinaintea
demolării, în mapa realizată de Emil Fischer, păstrată la Muzeul Brukenthal. THALGOTT fig. 83, pag. 76.
Fotografiile au fost reluate în mod consecvent în literatura de specialitate, dar un format mai bun găsim la
IVĂNUŞ 2007.
160
DUMITRESCU-JIPPA, NISTOR, pag. 107. SIGERUS 1997, pag. 25.
70
Stabilirea hramului a suscitat numeroase discuţii între specialişti. Cel mai frecvent a fost
identificată drept capela Sfîntul Iacob161, pe baza unei chei de boltă ce se păstrează la Muzeul
Brukenthal. În monografia sa din 1839, Möckesch cunoştea însă această capelă ca fiind
dedicată Sfântului Ladislau162, fapt însuşit ulterior de alţi autori163. Faptul că funcţia religioasă a
încetat deja în secolul al XVI-lea a condus foarte probabil la pierderea hramului din memoria
colectivă, urmată de identificări contradictorii. În fapt, documentul din 1783 pune în relaţie
directă această biserică cu gimnaziul aflat în apropiere, astfel că atribuirea hramului Sfântul
Ladislau, cel puţin la nivelul epocii moderne, pare destul de certă164.
Fig. 82 – Capela Sfântul Ladislau, releveu înainte Fig. 83 – Capela Sfântul Ladislau în timpul
de demolare. demolării.
Ruinele se află în zona intrării actuale în curtea Colegiului Brukenthal, parţial în stradă,
parţial în curtea principală a colegiului şi parţial în curtea mică, zisă pentru biciclete.
Monumentul a fost cercetat în două etape. Partea care se află în incinta Colegiului a fost
cercetată în vara anului 2005, printr-un sistem care a îmbinat efectuarea unor secţiuni cu
dezvelirea unor suprafeţe mai ample. Au fost trasate secţiunile 14-17, după care s-au desfiinţat
martorii şi săpătura s-a extins pe toată suprafaţa din zona intrării, şi, atât cât a fost posibil, în
curtea pentru biciclete. Partea aflată în stradă a fost mai puţin norocoasă, decapată prin
surprindere de constructor, în februarie 2006. După descoperirea ruinelor, lucrările au fost oprite
şi timp de două zile, în condiţii meteorologice de iarnă aspră, s-au curăţat ruinele pentru a face
un releveu. S-a realizat de asemenea şi un sondaj.
Cercetarea acestor monumente a fost limitată de două aspecte: 1. ruinele au fost
demolate sub nivelul lor de construcţie şi dealtfel sub orice nivel istoric ulterior secolului al XII-
lea; 2. toată suprafaţa în discuţie este străbătută de instalaţii moderne, precum cabluri electrice
şi telefonice, drenuri, canalizări, conducte de gaz metan, cabluri de fibră optică etc. Dacă în
incinta Colegiului aceste deranjamente sunt rezonabile, fiind posibilă reconstituirea planimetriei
majorităţii construcţiilor, în perimetrul străzii distrugerea este aproape totală (pl. 17, 28; fig. 3,
84, 87, 91, 100, 101, 106.
V.9.2. Ruinele capelei (construcţia nr. 11)
Ruinele capelei sunt în mare parte distruse de intervenţii mai târzii, legate în principal de
reabilitarea instalaţiilor care deservesc Colegiul. S-a păstrat intact colţul de nord-vest al navei,
în vreme ce partea de sud-vest a dispărut aproape complet. Din peretele sudic am surprins de
asemenea urme vagi în zona sa mediană, practic una sau două asize de la talpa fundaţiei.
Toate ruinele legate de capela Sfântul Ladislau au apărut imediat după îndepărtarea stratului de
balast de sub asfaltul existent (14), la cote ce oscilează între - 0,56 şi -0,97 m.
161
Pe releveul întocmit la demolare este scris de asemenea hramul Sfântul Iacob, ceea ce a jucat un rol decisiv în
adoptarea acestei opinii de către alţi autori: SIGERUS 1997, pag. 59. VĂTĂŞIANU 1959, pag. 736. FABINI 1982,
pag. 141, fig. 85. etc. TOPOGRAFIA pag. 38 cu identificare sigură, dar legenda fotografiei dinainte de demolare
conţine ambele hramuri, pag. 36. Pentru cheile de boltă, ENTZ 1996, pag. 65.
162
MÖCKESCH 1839, pag. 2.
163
ENTZ 1996, pag. 87. ŢIPLIC 2000, pag. 118-119.
164
ENTZ 1996, pag. 405.
71
Capela a fost construită din bolovani de piatră de râu de dimensiuni medii, cu foarte rare
fragmente de cărămidă, legaţi cu un mortar alb-gri cu mult nisip şi granule de var, rar pietricele
cu diametrul de până la 2 cm. Mortarul este friabil şi a fost folosit în cantitate destul de mare,
curgând astfel pe marginile şanţului de fundare. Zidăria este în asize regulate, cu şape groase
de mortar, cu talpa aşezată în stratul negru preistoric sau în solul viu, castaniu, la cote ce
variază între - 1,12 m (pilonul din colţul de nord-vest) şi - 1,40 m (peretele de nord). Zidăria cea
mai superficială aparţine peretelui de sud (în fapt ruina incintei I), a cărui talpă se află la doar -
0,93 m. Partea inferioară a şanţului poate fi apreciată astfel ca destul de neregulată, ea fiind
probabil influenţată şi de starea terenului, respectiv de o anumită pantă dinspre sud spre nord.
Fig. 84 – 1. Secţiunea 14, profilul de nord, B-B’.

2. Secţiunea 14, profilul de sud-est şi prelungirea spre gard.
Segmentele de fundaţii identificate în interior indică delimitarea unei travei în partea

vestică a navei, corespunzând tribunei. Compartimentul este marcat de fundaţii ţesute cu
peretele sudic al navei, respectiv o fundaţie de stâlp independentă. Aceasta din urmă are
dimensiunile 1,25x1,45 m şi se află la 1,60 m distanţă de peretele nordic, respectiv 1,85 m faţă
de cel vestic. Fundaţiei stâlpului i se aliniază o fundaţie de pilon ţesută cu peretele nordic,
având dimensiunile 1,15x0,85 m (partea superioară la - 0,76 m iar talpa fundaţiei la - 1,30 m). În
colţul de nord-vest a fost identificată o fundaţie cu dimensiunile 0,75x0,50 m, de asemenea
ţesută cu ambele fundaţii ale navei.
Fig. 85 – Ruinele din interiorul curţii. Fig. 86 – Ruinele aflate în strada Mitropoliei.
Putem descrie în linii mari acest monument, alcătuit dintr-o navă dreptunghiulară cu
lăţimea interioară de 7,30 m, iar lungimea de aproximativ 10 m. Zidurile au o lăţime medie de
1,10 m la nivelul fundaţiilor. Colţul de nord-vest a fost sprijinit de un contrafort masiv (2x1,40 m),
dispus oblic, iar drept latură de sud a fost folosit chiar zidul de incintă sau ruina acestuia. Altarul,
încheiat în trei laturi dintr-un octogon, are o adâncime în ax de numai 2/2,30 m; forma lui este
72
destul de neregulată, iar în interior laturile sunt mai degrabă uşor arcuite dar, desigur, această
observaţie se referă doar la fundaţii. După cum arată imaginile din sec. XIX, elevaţia prezintă
muchii ascuţite, sprijinite de contraforturi (pl. 17). Forma mai puţin regulată a fost determinată
foarte probabil de pre-existenţa Turnului Preoţilor în partea estică.
Fig. 87 – Secţiunea 15, profilul E-E’.
Fig. 89 – Detaliu de fundaţii.

Fig. 92 – Partea de sud-vest a ruinelor capelei, cu

extinderile 1 şi 2.
73
Fig. 91 – Secţiunea 16, profilul A-A’.
Fig. 93 – Cripta M 1821. Fig. 94 – Fundaţia altarului capelei.
Fig. 95 – Ruinele altarului. În primul plan ruina

Fig. 96 – Ruinele altarului, vedere generală.
Turnului Preoţilor.
Capela Sf. Ladislau a suportat de-a lungul timpului mai multe extinderi.
V.9.3. Extinderea 1 (construcţia nr. 12)
Extinderea 1 este o construcţie de plan pătrat cu dimensiunile interioare 2,35x2 m şi

fundaţii late de 0,60 m. Este alipită faţadei de vest, în imediata apropiere a contrafortului de colţ.
În ceea ce priveşte funcţiunea, cel mai probabil este vorba de un turnuleţ. Putem presupune o
construcţie simetrică în colţul opus al faţadei vestice, care a dispărut odată cu realizarea
căminului de canalizare. Extinderea a fost realizată în principal din cărămidă şi are fundaţii de
grosimi variabile, între 0,50 şi 0,70 m. Partea superioară a ruinelor oscilează între - 0,71 şi -
0,87 cm, în vreme ce talpa fundaţiilor s-a oprit în general la - 0,97 cm.
74
A doua extindere a unit probabil capela cu clădirea şcolii, formând un corp dreptunghiular,
a cărui latură nordică prelungeşte spre vest extinderea 1. Acest corp a lărgit spre vest capela cu
aproximativ 3 m, iar ca lungime mergea foarte probabil până în colţul liceului. Fundaţiile au
grosimi care merg până la 1 m şi au fost construite în principal din fragmente de cărămidă
aruncate într-un şanţ de fundare cu pereţi regulaţi. Planimetria este neregulată, extinderea 2
fiind nici perpendiculară şi nici paralelă capelei originale. Accesul în acest corp se realiza
dinspre nord, printr-un gol aflat imediat lângă extinderea 1. Un prag amenajat din cărămidă a
fost identificat în acest loc, cu lăţimea de 0,65 m; se conservă de asemenea canaturile unui toc
din lemn.
Partea superioară a acestor ruine se află în jurul cotei de - 0,80 m, iar talpa fundaţiei la -
1,08 m. Partea superioară a pragului se află la - 0,74 m, indicând un nivel de călcare, probabil
egal în interiorul şi exteriorul acestei încăperi. Cu titlu de ipoteză, în acest stadiu al cercetărilor
considerăm extinderea 2 realizată în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în legătură
cu transformarea capelei în bibliotecă.
Fig. 97 – Extinderea 1, vedere generală. Fig. 98 – Extinderea 2, detaliu.
Cea de-a treia extindere a adăugat un culoar cu lăţimea de aproximativ 2 m pe latura

nordică a capelei, începând de la limita extinderii 2 până la o distanţă de 3,5 m de la colţul
capelei iniţiale, rezultând astfel o lungime totală de 6,75 m. Latura vestică este adosată
extinderii 2, iar cea estică peretelui de nord al capelei, încălecând decroşul acestuia. Fundaţia
laturii nordice încadrează contrafortul din colţul capelei, despre care presupunem totuşi că a fost
demolat la un moment dat pentru a face posibilă funcţionarea acestui culoar.
Zidăria extrem de neregulată a fost realizată dintr-un material amestecat, în principal
fragmente de cărămizi dar şi piatră, inclusiv o piatră profilată. Liantul este un nisip care nu
asigură nici un fel de consistenţă structurii. În cea mai mare parte fundaţiile acestei extinderi au
fost aşezate (parţial chiar aruncate) în groapa de var care a servit la construirea capelei.
Fundaţiile au grosimi variabile, între 0,50 şi 0,75 cm, cu excepţia celei estice care are o lăţime
de 1,15 m. Partea superioară a ruinelor oscilează în jurul cotei de - 0,87 m, iar talpa fundaţiei se
află la - 1 m.
Acest spaţiu îngust a fost folosit drept corp de scară, fiind construit în stil neo-gotic în
prima parte a secolului al XIX-lea.
75
Fig. 99 – Extinderea 3, detaliu.
V.9.6. Criptele
În interiorul capelei a fost descoperită o criptă amenajată în nava de nord, folosind parţial
fundaţiile care delimitau tribuna vestică. Cripta are o lungime totală de 2,20 m, şi o lăţime
maximă de 1,10 m. Pereţii sunt realizaţi din cărămidă, partea superioară se află la - 0,74/- 0,76
m iar talpa la - 0,87/0,93 m. În criptă a fost depus un schelet de matur, descoperit intact, M 1821
(pl. 17).
Cea de-a doua criptă a fost amenajată în prelungirea primeia spre vest, probabil până la
peretele navei. S-a păstrat un fragment din latura de nord (1,36 m) şi o parte din patul pe care a
fost aşezat decedatul, format din fragmente mici de cărămidă şi piatră înecate în mortar, la -
0,82 m, pe nivelul preistoric (22). Cărămizile păstrate au următoarele dimensiuni: 29,6x14x5 cm.
Din schelet nu s-a păstrat nici un fragment osos (M 1821A).
Fig. 100 – Secţiunea 17, profilul F’-G’.
Fig. 101 – Secţiunea 17, profilul G-G’.
76
V.9.7. Coordonate stratigrafice
Nivelul de la care a pornit săpătura în curtea colegiului, după îndepărtarea asfaltului şi

parţial a patului acestuia, se situa în jurul cotei de - 0,70 m (secţiune A-A΄) (fig.91). În curtea
pentru biciclete nivelul era ceva mai ridicat, la - 0,42 m lângă stâlpul gardului dinspre strada
Mitropoliei, coborând pe restul suprafeţei până la - 0,60 m. Stratigrafia pe care am înregistrat-o
a fost din păcate extrem de simplă, ceea ce constituie un mare handicap în interpretarea
săpăturii şi stabilirea unei cronologii, fie ea şi relativă. După îndepărtarea completă a stratului de
balast (12) au apărut ruinele construcţiilor din zonă, solul preistoric (22, 22a), solul viu (1,2) sau
umpluturile prin care primii ocupanţi medievali ai terenului au nivelat panta (26). Săpătura s-a
adâncit în aceste straturi până la - 1,66 m în dreptul intrării, respectiv - 2,74 m în curtea pentru
biciclete (pl. 28; fig. 87, 91, 100, 101).
De la această schemă sumară se înregistrează doar câteva excepţii. La nord de capelă
sub stratul de balast apare umplutura gropii de var 2, care se poate data cel mai târziu în prima
parte a secolului al XVI-lea, conform monedei (m.225) şi ceramicii descoperite în interiorul său
(profil A-A΄, stratul 24). În secţiunea 17 (profil E-E΄) peste umpluturile pantei (şi sub balast) a
fost identificată, pe toată suprafaţa, o nivelare cu un strat castaniu închis spre negru ce conţine
într-un procent redus pigmenţi de cărbune şi ceramică (31). Este vorba despre o amenajare
medievală a suprafeţei, aproape sigur în exteriorul incintei I, dar absenţa oricărui material ne
împiedică să o atribuim cu mai multă precizie din punct de vedere cronologic.
Încercarea de a reconstitui un nivel de călcare în această suprafaţă este hazardată.
Nivelul de călcare din momentul începerii săpăturii, după decaparea balastului, trebuie să fie
mai jos decât nivelul secolului al XII-lea, când s-a operat nivelarea pantei. Absenţa oricărei
depuneri ce ar putea fi asimilată unui nivel de construcţie, de călcare sau orice altă intervenţie
umană de durată certifică acest lucru165. Straturile identificate nu păstrează decât eventual
pigment ceramic, rezultat din rularea stratului preistoric (cazul stratului 31), strat ce nu conţine
urme propriu-zise de locuire ci doar pigmenţi, şi din care au fost recuperate doar 3 fragmente
ceramice.
Pentru spaţiile interioare un oarecare reper ne furnizează cele 2 cripte din interiorul
capelei. Dacă calculăm pentru M 1821a o adâncime de 0,80 m166, care trebuie să fi fost o
minimă pentru epoca înhumării sale, atunci putem deduce un nivel de călcare în jurul cotei 0,00
m, cu aproximativ 0,50 m mai sus decât nivelul asfaltului de dinaintea începerii săpăturii.
Aceasta ar presupune fundaţii adânci de 1,30-1,40 m, ceea ce pare destul de rezonabil. Rezultă
de aici o diferenţă de nivel destul de considerabilă, astfel că accesul în interiorul capelei trebuie
să fi fost mediat de o scară.
Pe de altă parte, pragul extinderii 2 se află la - 0,74 m, ceea ce trebuie să corespundă cu
nivelul de călcare exterior dinspre curte dintr-o etapă mai târzie, probabil din secolul al XVII-lea,
când deja se realizase cel puţin o sistematizare verticală.
În curtea pentru biciclete săpătura s-a adâncit la - 2,72 m, în straturile de umplutură legate
de amenajarea terasei (26). Aşa cum dealtfel s-a descris la stratigrafia generală a sitului, aceste
umpluturi alternează pământ negru şi lut galben în diferite combinaţii şi în general fără pigmenţi.
Fundaţia pilonului s-a oprit într-un strat de pământ negru amestecat cu rare fragmente de piatră
şi pietriş (26h), peste care s-a depus un strat de lut galben curat (26l) cu o grosime maximă
identificată de 1,20 m, partea lui superioară aflându-se imediat sub patul de balast actual. Felul
în care s-au depus umpluturile arată că avem de-a face cu o pantă destul de abruptă, care
cădea dinspre nord spre sud. (secţiunea D-D΄) (pl.28).
165
Noua sistematizare a pieţei a impus coborârea încă mai jos a nivelului, astfel că din ruine a fost desfăcut încă un
rând de piatră. Aceste vestigii sunt aşadar pe cale de dispariţie.
166
În care calculăm înălţimea unui sicriu la 0,40 m, modul de acoperire a criptei la 0,10 m, o umplutură de pământ de
0,30 m şi sistemul de pardoseală din capelă la 0,10 m.
77
V.10. Alte construcţii
În curtea pentru biciclete au fost identificate mai multe construcţii dezvoltate de-a lungul
timpului în exteriorul incintei 1 sau între incintele 1 şi 2. Numeroasele ruine identificate rareori ne
conduc spre o structură coerentă. Multe relaţii au fost distruse de intervenţii moderne, precum un
dren de adâncime paralel cu faţada estică a colegiului, sau subzidirea peretelui aceleiaşi faţade.
Faptul că toate zidurile identificate sunt paralele sau perpendiculare pe zidul de incintă ne arată
că cel din urmă era vizibil în momentul în care au fost construite (pl. 17; fig. 106).
Fig. 102 – Vedere generală a secţiunii 15. Fig. 103 – Construcţiile 15 şi 21.
Fundaţia unui pilon de formă pătrată cu latura de 1,30 m, construit din zidărie din bolovani
de piatră cu rare fragmente de cărămidă. Partea superioară a fost demolată regulat la - 0,91 m,
iar talpa fundaţiei se află la - 2,66 m, într-un strat de pământ negru cu rare fragmente de piatră
şi pietriş. Este cea mai adâncă dintre construcţiile identificate în piaţa Huet, dar care era
funcţiunea ei este imposibil de precizat. În varianta cea mai simplă ne putem gândi la un pilon
central într-o clădire mai amplă, cu interiorul boltit.
Teoretic acest pilon ar putea fi pus în legătură cu extinderea 2 a capelei, care a creat pe
această latură un spaţiu destul de vast, ce ar fi avut nevoie de un sprijin central pentru
realizarea unui plafon sau a unor bolţi. Diferenţele sensibile pe care le remarcăm în tehnica de
construcţie a celor două pun însă sub semnul întrebării această posibilitate (pl. 28; fig. 106).
Fig. 104 – Construcţia 17. Fig. 105 – Construcţia 21.
78
Un fragment de zid orientat est-vest a fost descoperit la o distanţă de 2,50-2,70 m sud faţă
de zidul de incintă, păstrat pe o lungime de 1,35 m, cu o lăţime de 0,75 m. Partea superioară
apare sub amenajările moderne, la - 0,68 m, iar talpa fundaţiei se află la - 0,98 m în umpluturile
din secolul al XII-lea (stratul 26). Zidăria este realizată din bolovani mari de piatră, legaţi cu un
mortar alb-gri cu mult pietriş. Capătul de est a fost distrus la realizarea fundaţiei gardului actual al
Colegiului, iar capătul celălalt a fost afectat de o construcţie modernă (fig. 100).
Caracteristicile tehnice, în special absenţa fragmentelor de cărămidă, înscriu această
ruină în seria celor mai vechi construcţii realizate în Piaţa Huet. Este însă greu de spus, în acest
stadiu al cercetărilor, la ce a folosit acest zid: a aparţinut unui zwinger sau unei prime construcţii
alipite zidului de incintă în exteriorul său?
Fig. 106 – Secţiunea 15, plan.
V.10.3. Construcţia nr. 17 (extinderea 2?)
Pe latura de sud a capelei au fost identificate fundaţiile unei construcţii dreptunghiulare,

care a folosit drept latură de nord zidul capelei şi drept latură de vest probabil zidul colegiului. S-
a păstrat integral latura de est şi parţial segmente din cea sudică. Lăţimea pe axa est-vest este
de 4 m, iar până la colţul actual al colegiului măsoară 6,75 m.
Fundaţiile sunt realizate din pietre mari şi fragmente de cărămidă, aruncate într-un şanţ
neregulat, împreună cu şape groase de liant nisipos (destul de asemănătoare din punct de
vedre tehnic cu extinderea 2 a capelei). Cele mat frecvente dimensiuni de cărămizi sunt:
27x12/15x4-6 cm. Partea superioară a ruinelor apare în jurul cotei de - 0,85 m, iar talpa se află
la - 1,55 m. Zidurile au o grosime de 0,75-0,85 m.
Atât caracteristicile tehnice cât şi poziţia ne sugerează că această construcţie aparţine de
extinderea 2 a capelei. În acest caz aceasta a ocupat o suprafaţă cu o lungime maximă de 12
m, o lăţime de 3 m în partea de V, respectiv 4 m în partea sudică (pl. 17, 28; fig. 87, 106).
Fig. 107 - Construcţiile 15 şi 17, vedere generală. Fig. 108 – Construcţiile 17 şi 20.
79
Avem în vedere fragmente dintr-o clădire adosată zidului de incintă, realizată cel mai
probabil după dezafectarea capelei. Au fost identificate două fragmente de ziduri, dispuse
oarecum paralel cu cele ale extinderii 2, unul pe axa nord-sud, celălalt pe axa est-vest.
Grosimea zidurilor este de 0,50-0,60 m, ele apar în jurul cotei de - 0,80 m, iar talpa se găseşte
la - 1,25 m. Zidăria este realizată din bolovani mici de piatră şi fragmente de cărămidă, cu un
liant grosier destul de consistent. Cele mai frecvente dimensiuni de cărămidă sunt: ?x13-
14,5x4-4,5 cm (pl. 17; fig. 87, 100, 101).
Acestei construcţii pare să îi aparţină şi un arc de descărcare dispus pe axa nord-sud, cu
deschiderea de aproximativ 1 m (construcţia nr. 21), adosat pilonului menţionat mai sus
(construcţia nr. 15). Arcul este construit din cărămidă cu dimensiunile 28x15x6-7 cm (pl. 17, 28;
fig. 84, 106).
Această amenajare pare să fie mai târzie decât extinderea 2, şi poate fi interpretată drept
o compartimentare în interiorul acesteia.
Amprenta unei zidării superficiale, realizată în principal din fragmente de cărămidă, a fost
identificată în zona colateralei sudice a capelei. Avem în vedere un segment de zid cu o
lungime maximă de 2,30 m, orientat NNE-SSV, pe verticală situat între - 0,70 şi - 0,85 m. Nu
putem preciza cărei structuri a aparţinut, dar nu excludem varianta unui perete din cărămidă
care dubla zidul de incintă spre interiorul capelei (pl.17).
Fig. 110 – Ruine vizibile în timpul decapării de pe

Fig. 109 – Construcţia 23.
strada Mitropoliei
În apropierea faţadei vestice a capelei, la 2,50 m spre nord distanţă de faţada colegiului, a
apărut o fundaţie de formă pătrată, cu latura de aproximativ 1 m. Structura a fost identificată în
timpul lucrărilor de realizare a drenului, dar săpătura arheologică trasată pentru cercetarea ei
(S.14A) nu ne-a adus decât informaţii de ordin tehnic (pl. 17).
Zidăria în discuţie este realizată exclusiv din bolovani mari de piatră, legaţi cu un mortar
grosier, cu mult pietriş şi granule de var. Partea superioară a apărut la - 1,05 m, iar pe verticală
s-au păstrat două asize, cu talpa la - 1,50 m. Stratigrafia înregistrată a fost şi în acest caz
irelevantă. După îndepărtarea stratului de balast au apărut direct umpluturile pantei, în care
dealtfel a fost săpat şi şanţul pentru construirea fundaţiei descrise. Nici un alt nivel semnificativ
nu a fost identificat.
80
În partea de sud a curţii pentru biciclete şi sub gardul care o împrejmuia au apărut în
timpul lucrărilor de amenajare a Pieţei o serie de ruine construite în principal din cărămidă, mai
rar fiind prezentă zidăria mixtă. Cum am mai spus, nu am avut ocazia să cercetăm aceste
vestigii prin săpături, observaţiile noastre fiind limitate doar la nivelul de decapare, care s-a oprit
la partea superioară a ruinelor aflată imediat sub amenajările moderne ale Pieţei. Din releveul
acestor ruine este evident că avem de-a face cu mai multe construcţii care s-au succedat pe
amplasament, dar nu am reuşit să descifrăm mai multe detalii, gradul de conservare pe nivelul
de acces fiind foarte diferit. Am inventariat totuşi acest grup de construcţii la nr. 26 şi am inclus
aici planul lor general, care va fi poate util în cazul unor cercetări viitoare în această arie.
În colţul de sud-est al curţii s-au putut observa o boltă cu deschiderea de 1,45 m şi cele
două ziduri pe care se sprijinea, cu o grosime în jur de 1,20 m. Interesant este faptul că
aceasta, deşi pare prăbuşită, continuă şi spre trotuarul aflat în apropiere. Extradosul bolţii se
afla la aproximativ 30-40 cm sub nivelul asfaltului.
Fig. 111 – Ruinele Turnului

Fig. 112 – Ruinele unei pivniţe în curtea pentru biciclete.
Preoţilor.
Fig. 113 – Secţiunea 7, profilul H-H’.
81
V.11. Parapetul pasajului de sub Podul Minciunilor (construcţia nr. 7)
În săpătura de la Podul Minciunilor a fost surprins un prim parapet al pasajului, sub forma
unui zid din cărămidă cu grosimea de 0,50 m (medie), dispus în unghi ascuţit faţă de zidul de
incintă, pe care îl intersecta undeva în apropierea colţului. Punctul de joncţiune al celor două a
fost distrus de un cămin de canalizare. Partea superioară a ruinei se află la - 2,34 m (pl. 19; fig.
22, 113, 114).167
În momentul realizării pasajului, zidul incintei 1 trebuie să fi fost vizibil deasupra nivelului
de călcare, foarte probabil refolosit în structura unei clădiri, după cum demonstrează
fragmentele de tencuială păstrate pe faţa sa exterioară. În compartimentul pe care îl formează
cele două ziduri a fost descoperit un pavaj din fragmente de cărămidă şi ţiglă, la - 1,16 m, ce
aparţinea fără îndoială acestei construcţii. În caroul 4 al S.7 spaţiul dintre cele două era umplut
cu moloz grosier de cărămidă, în care s-a săpat până la o adâncime de - 2,30 m (30-1.l, 30-1.k).
Fig. 114 – Secţiunea 7, profilul I-I’.
Parapetul este construit din cărămidă cu dimensiunile 30/31x15/16x5/6 cm, aşezată pe

lungime, cu şape groase de mortar. Din construcţie în acest zid a fost prevăzută o deschidere
încheiată în arc semicircular. Ea a fost cercetată până la o adâncime de - 4,40 m, fără să se
ajungă la limita inferioară. Săpătura a fost oprită deoarece se afla foarte aproape de o clădire
existentă, ale cărei fundaţii sunt oricum extrem de superficiale. Arcada a fost umplută tot cu o
zidărie din cărămidă aşezată pe lăţime, cu dimensiuni variabile: 30x14x4; 30x14x5 cm; multe
dintre acestea au fost evident refolosite. Se pare că acest portal cobora la nivelul străzii, fiind
folosit pentru a aproviziona magazinele aflate pe această latură a Pieţei.
După încheierea săpăturilor întreaga zonă a fost decopertată, şi atunci au apărut două
ziduri poziţionate perpendicular pe parapetul actual al pasajului, la colţurile podului. Unul dintre
acestea (cel aflat imediat lângă Casa Luxemburg) deşi a fost secţionat de intervenţii moderne,
probabil de cablurile electrice, se poate observa foarte bine că se uneşte cu zidul 7 descris de
noi în rândurile anterioare. Din păcate nu putem aprecia care a fost lăţimea lui iniţială pentru că
o bună parte din acesta intră sub trotuarul aflat pe lângă Casa Luxemburg, din ruine
observându-se ceva mai puţin de 1 m. Celălalt a fost distrus parţial de intervenţiile moderne
167
După îndepărtarea amenajărilor stradale, ceea ce a însemnat o decapare mecanică de 15-25 cm, nivelul terenului
a ajuns la – 1,80/-1,90 m, fiind evident faptul că ne aflăm sub orice depunere istorică.
82
(cablurile electrice existente deja aici, respectiv canalizarea menajeră). Totodată au mai ieşit la
iveală alte două capete de ziduri, poziţionate perpendicular pe pasajul actual, unul în colţul
scărilor iar celălalt în imediata lui vecinătate.
Fig. 115 – Ruina parapetului vechi al pasajului de Fig. 116 – Ruina parapetului vechi al pasajului de
la Podul Minciunilor. la Podul Minciunilor.
V.12. Colegiul Brukenthal
Clădirea actuală a colegiului a fost construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe locul

vechii şcoli168, înglobând structurile acesteia care încă mai pot fi văzute în subsol, dar care nu
au fost niciodată supuse unei cercetări sistematice169.
În săpăturile noastre a fost atinsă fundaţia peretelui nordic al colegiului, în secţiunea 1B.
Peretele dinspre curte este realizat din cărămidă şi are o fundaţie decroşată cu aproximativ 0,30
m, cu limita superioară la - 1,30 m. Fundaţia a fost clădită într-un şanţ îngust, a cărui parte
superioară era vizibilă pe grund la - 0,98 m, imediat după îndepărtarea asfaltului şi a suportului
acestuia. Cel mai probabil nivelul de călcare în momentul construirii acestei clădiri se situa în
jurul cotei de - 0,85 m, deoarece la acest nivel începe elevaţia tencuită. De aici s-a săpat
groapa, apoi la - 1,30 m zidăria a fost retrasă, creându-se astfel decroşul menţionat. Talpa
fundaţiei nu a fost identificată, săpătura nefiind adâncită corespunzător (fig. 15, 44).
Fig. 117 – Secţiunea 1B, detaliu lângă peretele

Fig. 118 – Fundaţia Colegiului.
Colegiului.
168
Prima şcoală pe acest amplasament este atestată în 1380, transformată în Gymnasium la 1555. Din 1592
biblioteca acestei şcoli a fost amplasată în capela Sfântul Ladislau. TOPOGRAFIA, pag. 63, 65. AVRAM,
CRIŞAN 1998, pag. 77-79.
169
Câteva sondaje arheologice realizate în apropierea colegiului în anul 2002 au fost mult prea restrânse pentru a
aduce contribuţii legate de evoluţia clădirii. Informaţie I. M. Ţiplic, sondajele încă inedite.
83
V.13. Clădirea Art Antic
Clădirea Art Antic (situată peste drum de nr. 17) are o fundaţie sau o subzidire din ciment,
cu partea superioară la - 2,08 m, şi un prag la - 1,83 m. Ele se află doar cu puţin mai sus decât
ruina incintei, acoperită în acest loc de un strat de nisip lutos amestecat cu moloz (30-1.b) (pl.
19; fig. 120).
Fig. 119 – Secţiunea 9E, profilul M-N.
Fig. 120 – Clădirea Art Antic, vedere generală în

Fig. 121 – Detaliu cu fundaţiile clădirilor.
timpul săpăturilor.
84
V.14. Alte complexe
V.14.1. Groapa de var 1
În exteriorul peretelui sudic al capelei s-a săpat în umplutura unei gropi de var, cu o
deschidere maximă de 2,10 m. Groapa este săpată chiar pe lângă fundaţia incintei I, fiind
ulterioară acesteia. Din umplutura alcătuită dintr-un pământ umed afânat amestecat cu bulgări
mari de var, au fost recuperate fragmente de pietre profilate precum şi câteva fragmente
ceramice. O monedă provenită din zona mediană a gropii este o emisiune a lui Ludovic II al
Ungariei din intervalul 1516-1526 (m.225). Groapa de var este foarte probabil legată de
extinderea 2 a capelei, după cum sugerează de altfel şi studiul pietrelor profilate (pl. 17).
Fig. 122 – Groapa de var nr. 1. Fig. 123 – Ruina vechiului gard al bisericii.
V.14.2. Groapa de var 2
În partea de nord a capelei Sf. Ladislau, spre biserica evanghelică, au fost identificate
urmele unei gropi de var, cu contur oval neregulat, având o deschidere de 5,50 m pe axa nord-
sud şi aproximativ 7 m pe axa est-vest. Fundul gropii se află la - 0,97/- 1,15 m, fiind reprezentat
de o crustă de var şi o lentilă de pământ întărit. Complexul a fost identificat imediat după
îndepărtarea amenajărilor moderne, la - 0,80 m. Nivelul de la care a fost săpată nu se păstra,
dar dacă ne raportăm la grila de adâncimi analizată mai sus170, atunci rezultă că groapa a fost
superficială, cu o adâncime ce nu depăşea 0,50 m. Ea a servit astfel pentru depozitarea
170
În capitolul referitor la Capela Sfântul Ladislau.
85
temporară a varului şi manevrarea acestuia, chiar lângă fundaţia nordică a capelei, urmând
conturul acesteia (pl.17; fig.91).
Din umplutura gropii, alcătuită dintr-un pământ negru afânat amestecat cu bulgări de var,
bolovani de piatră şi fragmente de cărămidă, a fost recuperată o importantă cantitate de
ceramică databilă în secolele XIV-XV, precum şi o monedă emisă în intervalul 1387-1427
(m.226). În acest context amenajarea gropii pare să fie legată fie de o anumită etapă din
edificarea capelei (după ce fusese construită infrastructura laturii nordice), fie de extinderea 1.
Indiferent de situaţie, acest complex poate fi datat la începutul secolului al XV-lea, confirmând
edificarea capelei în jurul anului 1400.
O zidărie superficială, din bolovani de piatră şi fragmente de cărămidă, a fost identificată

în S. 2, la 1 m distanţă de biserică, cu un traseu aproximativ circular şi diametrul maxim de cca.
1 m. Pe verticală această amenajare se află între - 0,60 şi - 0,80 m. Poziţia stratigrafică o indică
drept o amenajare recentă, făcută în umplutura unei gropi (11) care a secţionat cel de-al
patrulea orizont de morminte (6). Cel mai probabil avem de-a face cu un picior de schelă (fig.
14, 51).
V.14.4. Construcţia nr. 22 (Gardul vechi al bisericii)
În jurul bisericii, în exteriorul amenajărilor actuale, a fost identificată ruina unui gard mai
vechi, probabil însă tot din secolul XX, sub forma unei fundaţii din cărămidă. Pe latura de sud-
est ruina a fost evidenţiată în timpul decapării, la o distanţă de 2 m în exteriorul gardului actual.
Ea se află la 2,40 m est de peretele corului (S.10), respectiv 4,50 m est de sacristia 1 (S.13).
Partea superioară oscilează între - 1,30 m şi - 1,54 m, iar talpa se găseşte la - 1,60 m/-
1,71 m, în umplutura orizontului de morminte cu pigment de mortar (4p) (pl. 25; fig. 3, 76).
86
VI. CERCETĂRI ARHEOLOGICE ÎN SACRISTIE (Petre Beşliu
Munteanu)
Sacristia Bisericii Evanghelice din Sibiu a fost cercetată în perioada august-septembrie

1996, în cadrul unui proiect de restaurare a încăperii. Interesul arheologic pentru cercetarea
Bisericii Evanghelice era recent, Martin Rill efectuând un sondaj în exterior, pe partea sudică.
Finanţatorul a impus limitele între care s-a putut dezvolta săpătura arheologică: lăţimea de 1,20
m a secţiunii ce a traversat sacristia de la nord la sud şi adâncimea sectorului de nord.
Restricţiile au fost motivate de rezistenţa structurilor de zidărie şi de numărul mare al
mormintelor răscolite în acest spaţiu sacru. Din aceste motive solul viu a fost atins numai la
sudul fundaţiei celei mai vechi sacristii. Masa de zidărie de pe peretele de sud al sacristiei a
împiedicat săpătura până la zidul din piatră al corului bisericii. Condiţiile impuse nu au afectat
scopul principal al cercetării, acela de a căuta urmele bănuitei bisericii din secolul al XIII-lea.
Comunicarea rezultatelor cercetării arheologice din sacristie vine aşa de târziu pentru că
am aşteptat ocazia extinderii cercetării arheologice în corul bisericii sau cel puţin în ferula
acesteia.
Structuri de zidărie, urme de pavaj, cărămizi
Pe peretele de sud al sacristiei se află o masă cu picioarele din zidărie. La bază se
aflau cărămizi de mari dimensiuni: 50 x 25 x 5 cm.
Fundaţia zidului de nord al sacristiei în forma actuală a fost construită din pietre, cu
crepida de fundaţie la -0,90 m. Săpătura arheologică nu a atins talpa fundaţiei.
Fundaţia zidul de nord al vechii sacristii are lăţimea de 1,20 m, fiind amenajată din pietre
de râu. Talpa a fost atinsă la adâncimea de 2,15 m faţă de nivelul de călcare contemporan. La
nord se vede, la -1,30 m, crepida de fundaţie.
Fundaţia zidului corului nu a fost atinsă decât pe jumătatea vestică a secţiunii. A fost
evidenţiată crepida de fundaţie la adâncimea de 1,30 m cu un soclu lat de 20 cm. La -0,90 m se
văd urmele unei reparaţii a zidului.
Arhitectul a fost interesat în primul rând de pavajul din cărămizi al sacristiei, motiv pentru
care am urmărit pavajul sau numai cărămizi de pavaj. Stratigrafic, stratul de nisip pe care a fost
aşezat pavajul se află la adâncimea de 0,40 m. În săpătură au mai apărut cărămizi de 18 x 18 x
3, 5 cm în stratul de moloz de sub podeaua actuală. La adâncimea de 1,70 m a fost recuperată
o cărămidă de pavaj cu dimensiunile de 15 x 15 x 3 cm.
Cimitirul
În zona de sud, în afara vechii sacristii, au apărut la adâncimea de 1,70 - 1,73 m faţă de
nivelul pardoselii patru schelete de copii şi trei de adulţi, toate având orientarea generală pe
direcţia est-vest. Alte două schelete au fost dezvelite lângă zidul vechii fundaţii la adâncimea de
1,90 - 1,94 m. Unul dintre ele a fost intersectat de zidul din piatră al sacristiei.
La adâncimea de 1,70 m în terenul vechii sacristii au fost descoperite trei schelete orientate
est-vest, dintre care două erau de copii. Mormintele din nivelul inferior au fost săpate în lutul
galben. Două cutii late de 0,40 - 0,50 m, din cărămizi cu dimensiunile de 28 x 14 x 3,5(4) cm, au
fost pregătite pentru a servi ca loc de veci. Pereţii laterali erau de 16 cm înălţime, cărămizile fiind
prinse cu un mortar la care s-a folosit mai puţin var. Cutia din cărămizi de la nord a fost adosată
celei sudice, ultima fiind podită cu mortar la adâncimea de 2,08 m, cu patru centimetri mai jos
decât cea învecinată. Scheletele depuse în amenajările din cărămizi au fost deranjate.
Sub nivelul acestor amenajări din cărămizi rămase in situ la -2,15 - -2,20 m au fost
descoperite alte schelete umane. Oasele radius şi cubitus ale unui schelet au ajuns sub bazin,
semn că defunctul a fost învelit într-un giulgiu. Resturile a două schelete pot fi puse în legătură
cu fundaţia din piatră a corului. Zidul a intersectat un schelet la adâncimea de 2,02 m. La rândul
lui, scheletul a fost tăiat de cel al unui individ cu braţele aşezate pe lângă corp.
Stratigrafia secţiunii
Profilul de est al secţiunii a fost afectat în partea inferioară de gropile mormintelor. Pe
malul de est a fost vizibil însă un strat de mortar ce a pornit de la nivelul inferior al cutiei nordice
din cărămizi, şi care a suprapus scheletele inferioare. El a fost intersectat de fundaţia corului.
87
Fig. 124-125 – Săpăturile din sacristie.
88
Pe acelaşi profil de est s-a păstrat un strat cu mortar ce a suprapus mormintele. El este
situat la aceeaşi adâncime cu crepida de fundaţie a zidului sudic al vechii sacristii. Până la
nivelul măririi spaţiului sacristiei spre sud se regăsesc pe profil două straturi de nivelare şi unul
de construcţie (reparaţie). Peste fragmentul de zid rămas în urma demolării s-a depus un strat
de nisip pentru pavaj. Lui i suprapune pe o suprafaţă mică urma unei arsuri, apoi un strat de
moloz şi altul de nisip. În partea superioară a profilului, peste stratul de nisip s-a depus un strat
masiv de moloz, apoi încă unul de demolare cu fragmente de cărămizi, pigmenţi de mortar,
fragmente de oase umane şi nisipul peste care s-a pus scândura podelei actuale.
Materialul arheologic este în bună măsură cel specific unui cimitir, fiind compus din cuie
şi puţine fragmente ceramice. Nici straturile de nivelare şi demolare nu au păstrat piese întregi.
O monedă emisă între anii 1373 şi 1382, a fost recuperată după ce a fost aruncată pe mal cu
molozul din stratul superior de reparaţie.171
Concluzii
Prima şi cea mai importantă concluzie este că a fost clar evidenţiat un strat de construcţie
legat de biserica ce ar fi trebuit să consacre locul pe care s-a aşezat cimitirul. Stratul de mortar
inferior este legat de amenajările funerare din cărămizi şi suprapune mormintele inferioare.
În acest stadiu al cercetărilor arheologice nu este o noutate existenţa unui cimitir anterior
bisericii din secolul al XIV-lea. Înmormântările s-au făcut sub nivelul de construcţie al sacristiei,
într-un teren care a crescut peste solul viu cu circa 0,80 m. Primele înmormântări s-au făcut
direct în gropi săpate după forma trupului omenesc. Cistele din cărămizi au suprapus acest
nivel. Nivelul superior de înmormântare este caracterizat prin folosirea sicrielor cu acoperişul
profilat (semirotund, trapezoidal ?).
Cercetarea arheologică a evidenţiat momentul măririi sacristiei, anul 1471, înscris pe un
stâlp de susţinere. Mai mult, a relevat prin moneda datată între 1373 - 1382 etapa de
construcţie a bisericii cu sacristie.
Fig. 126-128 – Săpăturile din sacristie.
171
O. Dudău, Descoperiri monetare pe teritoriul oraşului Sibiu, în Monedă şi comerţ în sud –estul Europei, I, Sibiu,
2007, p. 221.
89
VII. CIMITIRUL
În jurul bisericii parohiale s-a dezvoltat un întins cimitir, din care au fost cercetate şi
inventariate 1833 de morminte, multe dintre acestea cuprinzând doi indivizi. O cantitate mai
mare de oase a fost recuperată din poziţii secundare, astfel că estimăm numărul celor înhumaţi
în decursul timpului pe suprafaţa investigată de noi ca depăşind cifra de 5 000. Pentru o valoare
reală ar trebui însă să-i adăugăm şi pe cei exhumaţi şi depozitaţi în osuarele cunoscute172, din
partea estică a Pieţei Huet, dar acest lucru nu este posibil deoarece nu putem face nici o
estimare în acest sens.
Primele înhumări s-au realizat deja în secolul al XII-lea, după cum ne demonstrează
contextul în care au fost descoperite, ritualul şi mai ales cele patru monede din această
perioadă, dintre care una depusă ca obol în inventarul mormântului M. 408 (m.212). Cimitirul a
fost mutat în 1554 în afara oraşului, şi foarte probabil că înhumările în Piaţa Huet au încetat în
jurul acestei date173. Dealtfel, inventarul numismatic indică aceeaşi limită superioară, cele mai
târzii monede din aria necropolei fiind emise în vremea domniei lui Ferdinand I (1526-1564) (m.
22, 30, 103, 108, 157, 227). După acestea urmează o pauză de aproape două secole, până la
moneda din 1763 descoperită în apropierea osuarului de lângă altar. Între aceste repere
cronologice deosebim, pe baza matricei stratigrafice, cele patru orizonturi de morminte care au
fost definite pe scurt în paginile anterioare.
Densitatea foarte mare face dificilă studierea necropolei în sensul separării mormintelor
pe orizonturi, astfel că rezultatele unui asemenea demers vor ascunde totdeauna o marjă de
eroare. Sunt situaţii în care şi 10 morminte s-au suprapus în diferite unghiuri, astfel că puţine
schelete au mai rămas întregi. În această învălmăşeală, este uneori imposibil să decizi cărui
orizont îi aparţine o înhumare, reperele obişnuite în asemenea situaţii fiind nesigure. Această
operaţiune este în derulare, şi se va încheia probabil concomitent cu analiza antropologică a
scheletelor, în anul 2009. În momentul de faţă ne rezumăm la o prezentare sintetică a acestui
mare complex şi la publicarea catalogului.
Cele mai vechi morminte se remarcă prin ritualul de înhumare, într-o groapă săpată după
conturul corpului uman, prevăzută cu nişă pentru cap. Sunt înregistrate următoarele variante:
- groapă ovală îngustă, cu nişă circulară sau rectangulară, defunctul depus în giulgiu şi
acoperit cu pământ, cu scoarţă de copac sau cu scânduri.
- groapă de formă neregulată, nişa formată din două pietre care încadrau craniul;
defunctul depus în giulgiu, acoperit cu pământ.
- cistă din cărămidă cu nişă zidită, iniţial foarte probabil acoperită cu o lespede din piatră.
Acest ritual nu constituie o noutate, fiind atestat în toate punctele în care s-au aşezat
saşii în cursul secolelor XII-XIII174, desigur în condiţiile în care s-au făcut săpături arheologice.
Subiectul este oarecum la modă, mai ales după descoperirea necropolei de la Feldioara, şi se
bucură deja de o bibliografie bogată acumulată în ultimele decenii175. Astfel de morminte sunt
atestate la Mediaş, Orăştie, Drăuşeni, Sighişoara - Biserica din Deal, Sighişoara - Dealul Viilor,
Sighişoara - Biserica Mănăstirii şi Moşna176. Gropile antropomorfe nu erau necunoscute nici în
Sibiu, cîteva descoperiri de acest gen fiind menţionate de Petre Beşliu atât la Biserica Azilului
172
Cel mai consistent osuar, şi dealtfel singurul amenajat, a fost identificat în interiorul rotondei. Depuneri ocazionale
de oase au mai fost făcute în partea sudică a rotondei, şi de asemenea la intersecţia dintre cor şi sacristii. O mare
groapă umplută cu oseminte umane este menţionată pe partea de nord a Pieţei, în curţile caselor aflate pe
această latură.
173
În interiorul bisericii s-au mai făcut înmormântări până în 1796, şi în mod excepţional în 1803. SIGERUS 1997,
pag. 51. LUPU 1966, pag. 50. Cu toate restricţiile, este interesant faptul că şi în capela Sfântul Ladislau s-au făcut
înhumări în secolul al XIX-lea, după cum arată moneda depusă drept obol la M.1821.
174
Primele semnalări în literatura noastră la HEITEL 1985, pag. 228-229.
175
O sinteză a acesteia la: Ioniţă et alii 2004. MARCU ISTRATE, ISTRATE 2005.
176
MARCU ISTRATE, ISTRATE 2005, pag. 236-237 cu bibliografia aferentă şi cartarea descoperirilor la fig. 4.
90
cât şi la Piaţa Huet177. Faţă de cele deja cunoscute, o noutate o reprezintă obiceiul de a acoperi
scheletul cu material lemnos.
Elementele de recunoaştere a acestor morminte sunt groapa foarte îngustă, nişa, poziţia
scheletului cu craniul ridicat şi umerii strânşi. În acelaşi orizont predomină însă gropile simple,
săpate în lutul galben cu o umplutură de pământ negru (negru?) curat, răspândite pe toată
suprafaţa cercetată de noi şi deseori suprapuse chiar de gropi cu nişă. De ce în cadrul aceleiaşi
comunităţi şi pe acelaşi palier cronologic se foloseau diferite categorii de gropi, este o întrebare
care a mai fost pusă, răspunsul fiind aşteptat într-un alt stadiu al cercetărilor178.
Cistele din cărămidă reprezintă o formă mai rară a acestor morminte, legându-se probabil
de un anumit statut social al defunctului. În urmă cu câţiva ani ele erau cunoscute în
Transilvania doar prin descoperirile de la Alba Iulia, localizate în jurul Catedralei romano-
catolice, atribuite unor colonişti occidentali ce au lucrat pe şantierul catedralei II179 şi datate în
secolele XII-XIII pe baza inventarului (relativ frecvente catarame circulare şi monede) şi a
contextului stratigrafic.
Cistele din Piaţa Huet180 sunt aproape fără excepţie descoperite în situaţii care permit
datarea lor înaintea deschiderii şantierului bisericii actuale, astfel că le putem încadra în
intervalul secolelor XIII - prima jumătate a sec. XIV cu maximă certitudine. Vom vedea dacă
studierea mai detaliată a necropolei ne va permite restrângerea acestui interval. Au fost
descoperite două ciste întregi, trei distruse de fundaţiile corului, transeptului şi navei sudice, şi
cel puţin alte patru au fost deranjate de înmormântările mai târzii - toate pe partea de sud a
bisericii şi în apropierea acesteia. Fără excepţie aceste amenajări funerare suprapun morminte
mai vechi, în groapă simplă sau cu nişă, din primele două orizonturi. În umplutura lor apare
frecvent mortarul, ceea ce le încadrează în orizontul al doilea181, dominat însă de mormintele cu
groapă simplă. În acest stadiu al cercetărilor estimăm că peste 1/3 din totalul mormintelor
investigate aparţin primelor două orizonturi.
Mormintele mai târzii au beneficiat de sicriu din lemn bătut în cuie, folosit deja din secolul
al XIV-lea. În epoca modernă sicriele erau întărite cu colţare metalice şi cuie masive, unele
dintre ele cu cap ornamental. În puţine situaţii în care au fost observate, gropile mormintelor au
formă dreptunghiulară, eventual cu colţurile uşor rotunjite.
Aşa cum dealtfel este obişnuit în cazul cimitirelor săseşti, în morminte am găsit puţine
obiecte de inventar. Acestea se limitează la monede (52 de cazuri dintre care doar XX au fost
lizibile) şi la mici obiecte legate de vestimentaţia defunctului, cu prea puţine excepţii (55 cazuri).
177
MUNTEANU BEŞLIU 1995, pag. 81. Idem 1998, pag. 91, 95. Două dintre acestea au avut inventar, dar nu sunt
precizate detalii. BEŞLIU MUNTEANU 2001, pag. 74. Lucrarea aceluiaşi autor, Practici funerare în evul mediu.
Cercetări arheologice şi evaluări culturale, în vol. Istorie şi tradiţie în spaţiul românesc, Bucureşti 1998 nu ne-a
fost accesibilă.
178
MARCU ISTRATE, ISTRATE 2005.
179
MARCU ISTRATE, ISTRATE 2005. Alte ciste din cărămidă identificate în mediul săsesc timpuriu şi susceptibile a
fi încadrate în acest grup sunt menţionate la Cricău şi Sebeş, cu o datare (indirectă) în sec. XIII, fără să rezulte
însă că ar fi prevăzute cu nişă pentru cap. HEITEL, BOGDAN 1968, pag. 488.
180
MUNTEANU BEŞLIU 1998, menţionează două ciste din cărămidă în interiorul sacristiei bisericii evanghelice, dar
nu rezultă dacă acestea aparţin orizontului timpuriu sau epocii moderne. (Pag. 95).
181
Folosirea zidăriei din cărămidă pentru ciste ridică câteva semne de întrebare legate de utilizarea acestui material
de construcţie în Sibiu. La Alba Iulia cărămidă romană se găseşte şi acum peste tot, la simpla săpare a unei gropi
în interiorul castrului, astfel că apariţia cistelor zidite nu produce surpriză la nivelul nici unei epoci istorice. La Sibiu
însă, primul şantier de construcţii nu a folosit cărămida, aceasta făcându-şi apariţia abia în structurile bisericii
actuale, pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Va trebui aşadar să admitem că meşterii sibieni produceau cărămizi
deja din veacul al XIII-lea, şi cu siguranţă nu o făceau doar pentru a construi ciste.
91
VIII. MATERIALUL ARHEOLOGIC
Comparativ cu amploarea săpăturilor, materialul arheologic descoperit în Piaţa Huet poate

fi apreciat drept modest, atât din punct de vedere cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ.
Predominantă este ceramica, descoperită exclusiv sub formă de fragmente, în general
foarte mărunte, provenite de la vase de uz comun. La finalul săpăturii au fost inventariate 224
pachete de ceramică, recoltate după cum urmează: caroiaje: 71 pachete; umplutura gropilor de
morminte: 39 pachete; secţiuni: 100 pachete. Decapări şi diverse alte locaţii: 14 pachete. Dintre
acestea au fost reţinute pentru analiză 176+38 fragmente, optându-se în special pentru cele
provenite dintr-un context relevant sau ilustrând o anumită categorie formală ori cronologică.
Monedele şi alte fragmente metalice care puteau aparţine unor monede au fost
inventariate în 229 pachete, unele dintre acestea conţinând până la 3 piese. După restaurare au
putut fi identificate 163 de monede, pentru care s-a întocmit un studiu special.
Alte obiecte cu carater special au fost inventariate în 153 de pachete, dar o mare parte
dintre acestea conţin doar fragmente metalice din care era puţin probabil să se mai poată
reconstitui forme concrete. Au fost incluse în catalog toate cele 127 de obiecte identificabile. În
sfârşit, au mai fost recoltate 114 pachete cu obiecte din fier, dintre care 107 conţin întărituri de
sicrie (colţare sau intărituri intermediare, sub forma unor benzi dreptunghiulare); în celelalte se
păstrează în principal cuie de diverse dimensiuni provenite de la sicrie şi multe fragmente
amorfe.
Materialul se datează în intervalul cuprins între mijlocul sau a doua parte a secolului al
XII-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea, în concordanţă cu evoluţia cimitirului. Excepţiile sunt
aproape nesemnificative: ele aparţin preistoriei (ceramică), respectiv secolelor XVII-XVIII
(fragmente ceramice provenind în principal de la Podul Minciunilor).
Situaţiile în care am beneficiat, în stabilirea datării, de sprijinul unor repere certe precum
monedele, alte obiecte de inventar sau detalii de ritual funerar, sunt rare, astfel că pentru o
cronologie mai fină în interiorul intervalului menţionat am apelat la analiza contextului. Am
încercat astfel să grupăm materialul pe adâncimi şi straturi, să corelăm obiectele între ele astfel
încât să extindem eventualele conotaţii cronologice ale unora în favoarea altora, dar în puţine
cazuri această metodă a dus la încheieri întru totul mulţumitoare. După cum se poate observa
din inventarul monedelor, nu puţine sunt situaţiile în care pe acelaşi nivel de adâncime şi în
imediata apropiere au apărut monede emise la distanţă de un secol şi jumătate (sau chiar mai
mult!) una faţă de cealată. Densitatea foarte mare a cimitirului a făcut ca unele materiale să fie
de mai multe ori rulate, astfel încât ele sunt lipsite de fapt de un context specific în momentul
descoperirii.
În consecinţă, în datarea pe care o propunem se pot distinge mai multe categorii: obiecte
datate foarte exact prin corelare cu o monedă, obiecte datate cu ajutorul unor repere
stratigrafice certe, obiecte datate prin analogii interne, respectiv obiecte pentru care trebuie sa
admitem deocamdata un interval larg de utilizare, acela al secolelor XIII-XVI sau, mai frecvent,
XIV-XVI. Încadrarea cronologică a beneficiat într-o foarte mică măsură de analogii externe
lotului, dat fiind faptul că acestea nu prea există sau nu am reuşit noi să le identificăm. Aşa cum
rezultă în special din capitolul referitor la obiectele speciale, materialele din Piaţa Huet fac parte
din inventarul mărunt şi comun al epocii, care ori nu a fost recuperat în săpături ori nu i s-a
acordat poate suficientă atenţie, fiind considerat mai puţin semnificativ.
Materialul din S15 este uşor de încadrat, deoarece provine din afara cimitirului şi nu poate
fi mai tîrziu decât începutul secolului al XIII-lea, el beneficiind dealtfel şi de sprijinul fără echivoc
al unei monede. Alte câteva contexte clare sunt şanţul de fundare a incintei I de la Podul
Minciunilor sau straturile aflate la nivelul decroşului, unde de asemenea nu au ajuns
mormintele, precum şi zona din jurul secţiunii 12 unde straturile superioare au fost evacuate în
timp. Adăugând acestora fragmentele recuperate la adâncimi corespunzătoare primului orizont
de morminte, s-a conturat o grupă specifică secolelor XII-XIII, în care am încadrat apoi şi
materialele identice recuperate din poziţii secundare. Constatăm că la acest nivel predominantă
este ceramica, căreia îi putem adăuga opt obiecte metalice precum cataramele circulare cu
92
spin, scoici folosite ca amulete, unele pandantive globulare etc. Patru monede aparţin secolului
al XII-lea şi doar una veacului următor.
Din straturile deloc sau puţin pigmentate provin materialele pe care le putem data anterior
deschiderii şantierului bisericii actuale, în jurul anului 1350. Această grupă conţine ceramică şi
opt obiecte speciale pe care le-am datat intervalul XIII-XIV.
Din a doua jumătate a sec. XIV şi din sec. XV provin cele mai multe monede, respectiv
108 piese, şi cu ajutorul lor am reuşit să conturăm această grupă cronologică ce corespunde
edificării bisericii actuale şi folosirii intense a cimitirului. Cu o datare bazată pe context am inclus
aici materialele din straturile superioare din S12 şi carourile învecinate, şi parţial din curtea
colegiului, mai ales atunci când ne-am aflat în vecinătatea unor monede. Fragmente ceramice
sunt destul de puţine, dar statistica este ajutată de materialul din groapa de var nr. 2 a cărei
încadrare în jurul anului 1400 este în afara oricărei îndoieli. Materialul special constă din 39 de
piese cu încadrare certă, cărora li se pot adăuga alte câteva zeci cu o utilizare ce depăşeşte
limtiele intervalului.
De la finele secolului al XV-lea şi din prima jumătate a veacului următor provin 21
monede, câteva fragmente ceramice şi două obiecte. Modestia inventarului pentru această
perioadă este însă circumstanţială, deoarece pe o mare parte a suprafeţei depunerile au fost
îndepărtate în secolele XIX-XX. După mijlocul secolului al XVI-lea inventarul se rezumă la
câteva monede recuperate din diverse puncte ale săpăturii, trei obiecte speciale şi câteva
fragmente ceramice din partea de nord-est a Pieţei Huet, legate de reabilitarea suprafeţei şi mai
ales de amenajarea pasajului de la Podul Minciunilor.
VIII.1. Ceramica
VIII.1.1. Ceramica preistorică
Materialul preistoric a apărut în general în poziţii secundare, rulat de umplutura

mormintelor. Un singur fragment a fost recuperat din stratul de pământ negru, în zona capelei
Sf. Ladislau, acolo unde această stratigrafie s-a conservat intactă. Ceramica în discuţie aparţine
epocii bronzului, mai exact culturii Coţofeni (catalog 1-8). Este lucrată cu mâna din pastă
grosieră cu multe pietricele, arsă superficial la cenuşiu închis şi chiar negru. Decorul constă din
combinaţii de linii incizate.
VIII.1.2. Ceramica din secolele XII-XIII
Ceramica roşie modelată pe roata rapidă
Ceramica pe care o putem considera specifică sitului este lucrată din pastă fină sau
semifină, care conţine extrem de multă mică şi este deosebit de compactă. Vasele sunt lucrate
pe o roată destul de rapidă, astfel că în interior au rămas coaste proeminente, relativ uniforme.
Arderea este oxidantă în diferite grade, dar în general superficială, conducând la următoarele
variante:
- fragmente care prezintă un miez gri şi pelicule exterioare de culoare cărămizie (cu
diferite nuanţe spre gălbui).
- fragmente care prezintă o peliculă exterioară cărămizie (gălbuie) în vreme ce miezul şi
interiorul vasului au rămas gri.
- fragmente arse aproape complet astfel încât păstrează doar o peliculă interioară gri, în
general reduse cantitativ.
Din punct de vedere calitativ deosebim mai multe trepte, dar pe ansamblu materialul
poate fi considerat din clasa fină. Faţă de ceramica lucrată la roată înceată specifică secolelor
XI-XIII în Regatul maghiar, materialul pe care îl analizăm aici este net superior din punct de
vedere tehnic: pasta, roata şi arderea sunt incomparabil mai bune.
93
Suprafaţa vaselor este netedă, deseori cu urme vizibile de finisare exterioară, fără să fie
vorba însă despre o lustruire propriu-zisă (15 (?), 40, 45, 46, 50, 51, 56, 60. 77, 123). Foarte rar
apar şi suprafeţe mai aspre.
Cana de la nr. 23 are corpul acoperit cu caneluri înguste, superficiale, care pornesc
imediat de sub gât. Un fragment de perete poartă un decor format din împunsături neregulate,
realizate cu un vârf ascuţit (14). Alte vase au fost decorate cu caneluri superficiale, orizontale
(25, 81) peste care s-a trasat o linie în val (49, 81), cu incizii fine (33) sau cu o singură linie
incizată în zona mediană (123). Un alt fragment de perete prezenta la interior o peliculă subţire
de smalţ incolor (74a), iar oala de la nr. 112 pare să fi avut toată suprafaţa interioară acoperită
cu smalţ verde.
Formele. Din analiza fragmentelor păstrate rezultă un repertoriu formal destul de bogat,
format din:
- vase cu fundul uşor profilat şi suprafeţele exterioare simple sau finisate (15, 16, 24,
32, 39, 40, 45, 51, 53, 60, 72, 77, 93, 98). Diametrele fundurilor variază în jurul valorii de 7-8
cm, dar nu lipsesc nici valorile mai mici, de 4-5 cm, maximul fiind în mod excepţional de 14 cm.
În general putem aprecia că este vorba despre vase zvelte, foarte probabil căni destinate
depozitării lichidelor sau chiar forme mai mici pentru servit.
- vase cu fundul simplu sau vag profilat, probabil oale: 20, 37, 43, 50, 56, 61, 62, 63, 87.
Şi în acest caz diametrele sunt destul de mici, cu o medie de 9 cm, valoarea maximă fiind de 10
cm. Raritatea urmelor de ardere secundară arată faptul că nici aceste vase nu erau destinate
preparării hranei ci doar servitului. Fragmentul de la nr. 54 prezintă în interior urme puternice de
ardere secundară, semn că a fost folosit foarte probabil în ritualul funerar.
- căni cu gura lobată şi/sau cu cioc. Se păstrează fragmente din căni care aparţin cel
mai probabil variantei cu deschiderea lobată astfel încât să formeze şi un cioc de scurgere (28,
68, 86). O carafă de dimensiuni mai mari, cu diametrul deschiderii de 13 cm, cu corpul cilindric,
are deschiderea de asemenea modelată cu un uşor cioc (23).
- un fragment provine din partea superioară a unui ulcior, modelat de asemenea în trei
lobi (29); unei forme asemănătoare îi atribuim şi fragmentul de la nr. 118.
- căni sau cupe cu deschiderea evazată (89), sau cu cu gâtul înalt aproximativ cilindric şi
marginea evazată (42) cu diametrele deschiderii de 7-9 cm. Tot aici putem încadra fragmentul
de la nr. 18, cu deschiderea de 9,5 cm.
- câteva fragmente de margini aparţin probabil unor oale: piesa de la nr. 71 prezintă un
gât scurt, decorat cu o bandă de incizii fine, iar marginea este îngroşată şi tăiată aproximativ
orizontal. Acelaşi profil găsim la vasele de la nr. 75 şi 76, cu diametrele deschiderii variind între
12 şi 16 cm. Gâtul scurt arcuit şi marginea tăiată orizontal caraacterizează şi oala de la nr. 112,
cu o deschidere de 14 cm. Oala de la nr. 48 prezintă în schimb o buză subţiată, marcată la
exterior printr-o nervură proeminentă, iar cea de la 47 o margine îngroşată, uşor arcuită spre
exterior. Margini îngroşate, articulate printr-o uşoară albiere, din categoria numită cu guler, au
fost înregistrate în două cazuri (79, 119).
- Un fragment de toartă are faţa superioară albiată şi decorată cu mici alveole realizate cu
un vârf ascuţit (97). Alte două fragmente aparţin unor torţi mai masive, cu faţa superioară
canelată (82, 110), în schimb cel de la nr. 90 provine de la un vas foarte mic, probabil o ceaşcă
sau cană (90). O astfel de piesă este ilustrată la nr. 44.
- Se păstrează un fragment din partea superioară a unui castron cu marginea lăţită,
decorată de asemenea cu mici alveole (116). Forma este ilustrată şi printr-un vas cu pereţii
foarte subţiri, decoraţi pe exterior cu mici caneluri superficiale, şi o formă generală tronconică cu
pereţii arcuiţi spre interior (80). Vasul de la nr. 78 se remarcă prin deschiderea de 28 cm, şi
printr-o margine mult îngroşată trasă spre exterior, el fiind foarte probabil tot un castron.
- câteva fragmente aparţin cel mai probabil unor capace plate cu un mâner central pentru
manevrare (70, 73).
Ceramica arsă reducător reprezintă sub 1% din totalul acestui material. Un fragment de
perete a fost modelat din pastă fină, care a produs după ardere o culoare gri uniformă.
Exteriorul păstrează vagi urme dintr-un slip gri închis (69). O menţiune specială trebuie făcută
pentru vasul de la nr. 74, un castron lucrat din pastă fină alb gălbuie, acoperit cu smalţ verde de
calitate bună pe ambele feţe. Apărut în acelaşi context cu ceramica roşie micasată, vasul poate
fi un import.
94
O parte dintre aceste materiale a fost găsită în contexte stratigrafice clare, cele mai multe
provin din umplutura gropilor de morminte din primele două orizonturi, şi mai puţine au fost
asimilate grupului prin analogie. Având în vedere cronologia generală a sitului, datăm această
ceramică începând din a doua jumătate a secolului al XII-lea şi în secolul al XIII-lea,
considerând-o specifică coloniştilor la începutul vieţuirii lor în Transilvania. Desigur, este foarte
posibil ca un material asemănător să fi fost folosit şi la începutul secolului al XIV-lea, pentru
care nu va deveni însă caracteristic.
O ceramică asemănătoare până la identitate provine din săpăturile realizate în Cetatea
Sighişoara, la Casa Vlad Dracul, datată în cea de-a doua jumătate a sec. al XIII-lea şi atribuită
primelor generaţii de colonişti182. Cercetări ulterioare au devansat însă momentul instalării
oaspeţilor regali la Sighişoara în prima jumătate a secolului al XIII-lea183, respectiv în partea a
doua a secolului al XII-lea, conform mai multor monede descoperite în cimitirul Bisericii din
Deal, în orizontul mormintelor cu nişă pentru cap184. În acest context, este evident că şi
ceramica provenită din cel mai vechi nivel de locuire din interiorul cetăţii, atribuit cu certitudine
populaţiei de colonişti, trebuie să fie mai timpurie. Faptul că această specie nu se regăseşte în
materialul mai vechi, dar nici nu va supravieţui mai mult decât începutul secolului al XIV-lea185,
arată clar că ea se află în legătură directă cu această populaţie, aparţinând unei anumite tradiţii
şi mai ales unui anumit nivel al meşteşugului186.
Ceramica modelată pe roata înceată
Ceramica lucrată la roata înceată este extrem de rară în perimetrul investigat. Ea apare în
aceleaşi contexte (dacă le putem numi aşa) cu ceramica roşie, încadrându-se într-un procent de
maxim 5%. Din punct de vedere tehnic se încadrează în coordonatele generale ale epocii, fiind
o ceramică de calitate medie, degresată cu material mai grosier, nisip cu un conţinut mic sau
rezonabil de mică, insuficient compactată. fundurile sunt desprinse de pe o roată lentă. Arderea
s-a făcut într-un mediu oxidant incomplet, fiind în general superficială, iar suprafeţele exterioare
sunt cenuşii gălbui sau cenuşii spre negru.
Forma specifică este vasul borcan cu marginea simplu profilată (36, 53, 91), alături de
care apar şi forme mai evaluate precum cele de la nr. 85, respectiv 31. De la o oală cu toartă se
păstrează un fragment din toarta decorată cu o cruce incizată după ardere (67). Câteva
fragmente de funduri au diametrul între 8 şi 11 cm (66, 57, 58, 22, 63), dar unul singur
păstrează o marcă de olar sub forma unui cerc simplu (88). Decorul este destul de frecvent, sub
formă de: valuri (36), portative (65, 83), striuri fine (92, 84).
Repertoriul formelor este completat de capace (30, probabil şi 35, 41, 59) şi de un
fragment provenit din zona centrală a unei căldări din lut lucrată din pastă mai grosieră şi arsă
oxidant incomplet (21).
182
POPA, BALTAG 1980, pag. 48-49.
183
NIEDERMAIER 2000.
184
MARCU, PASCU 2000. MARCU, PASCU, ISTRATE 2001.
185
Spre deosebire de specia lucrată la roată lentă, a cărei evoluţie poate fi urmărită până în secolul al XVI-lea.
POPA, BALTAG 2000, cu discuţie asupra problemei, singura de acest fel din literatura noastră.
186
Este interesant faptul că articolul din 1980 semnat de Radu Popa şi Gheorghe Baltag nu pare să fi produs urmări
în literatura de specialitate, care pomeneşte rar sau deloc această categorie de materiale. Ceramică identică mai
este menţionată tot la Sighişoara, la Casa cu Cerb (PASCU 2003, pag. 338-339, pl. 5), şi într-o reprezentare mai
slabă se regăseşte şi în inventarul cimitirului de la Biserica din Deal (material inedit în curs de prelucrare).
Ceramica din orizontul timpuriu de la Orăştie trebuie să se încadreze şi ea în aceeaşi grupă, avînd în vedere
cronologia foarte timpurie a sitului, din prima jumătate a sec. al XII-lea (PINTER 2003, menţionează în trecere
această ceramică ca fiind „specifică coloniştilor germani din secolul al XIII-lea” (pag. 270), fără descriere dar cu
ilustraţia de la planşele VII-VII). După forme, ceramica de la Orăştie pare foarte apropiată de cea publicată de
Petre Beşliu din Piaţa Huet, dintr-un context neclar şi cu o datare nedrept de generoasă în secolele XV-XVI.
MUNTEANU BEŞLIU 1998, pag. 92-93. Nu am găsit însă menţionate astfel de fragmente în săpăturile din Sibiu
şi, la o investigaţie sumară, par să nu existe nici în depozitele muzeului de istorie. Presupunem însă că materiale
de acest fel sunt frecvente în toate săpăturile din centrele urbane săseşti. Căni cu decor lustruit au fost
descoperite şi în săpăturile de la Cristuru Secuiesc, datate cu monede şi pe baza relaţiilor stratigrafice la sfârşitul
secolului XIII şi prima parte a secolului al XIV-lea: BENKŐ, DEMETER, SZEKELY pag. 51, cu o scurtă discuţie
asupra problemei. Stadiul în care se află cercetările noastre în domeniu se reflectă în faptul că nu a fost cercetată
până în prezent nici o aşezare săsească timpurie, care să ne ofere complexe închise cu artefacte specifice
acestei populaţii la sosirea în Trasnilvania.
95
Materialul de acest fel este caracteristic unei largi arii geografice în secolele XI-XIII, fiind
deosebit de frecvent şi pe teritoriul Transilvaniei. El este dominant în descoperirile din afara
zonei de colonizare, loturi importante de materiale fiind cunoscute din cercetările de la Cluj-
Mănăştur187, Bratei188, Dăbâca189, Sânnicolau de Beiuş190, de asemenea în zona secuiască191
etc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre căldăruşele din lut, a căror formă specială însoţită
de mult discutate conotaţii etnice, le-au adus deseori în atenţia specialiştilor192.
VIII.1.3. Ceramica din secolele XIII-XIV
Am inclus în această subgrupă cronologică fragmentele ceramice recuperate din

straturile superficiale de umplutură, sau din contexte discutabile, cum ar fi depunerile de la
Podul Minciunilor. În principiu remarcăm faptul că materialul nu se deosebeşte substanţial faţă
de cel deja descris.
Pasta face parte din categoriile medie şi semifină, cu un conţinut ridicat de mica, şi a fost
modelată pe o roată rapidă de la care au rămas pe pereţii interiori urme de coaste, mai mult sau
mai puţin uniforme. Fundurile sunt în continuare ridicate de pe această roată, sau în orice caz
nu se păstrează urme de tăiere. Arderea este oxidantă, în general incompletă, pereţii vaselor
colorându-se după ardere în roşu cărămiziu sau gălbui. Din specia fină avem doar două
fragmente de pereţi, ambele decorate cu caneluri superficiale, distribuie uniform pe suprafaţă
(99, 105). Fragmentul de la 105 are şi suprafaţa exterioară netezită. Cele două amintesc de
specia albă care circulă în această perioadă pe teritoriul regatului, fiind în general considerată o
producţie importată, cel puţin la nivelul secolului al XIII-lea192* .
Două fragmente sunt arse reducător192**. Cel de la nr. 103 provine din partea mediană a
unui vas cu pântecul bombat, lucrat din pastă medie şi decorat cu o bandă de incizii
superficiale. Peretele este foarte subţire, cu coaste adânci în interior; peliculele exterioare au o
culoare gri deschis, în vreme ce miezul a rămas roşu. Fragmentul 104 are în general aceleaşi
caracteristici tehnice, doar că miezul a rămas gălbui; el s-a spart dintr-un vas de dimensiuni
mici, probabil o cană.
Repertoriul formelor nu este foarte variat. În afară de fragmentele deja amintite mai sunt
ilustrate oalele, castroanele şi capacele.
Oala de la nr. 101 prezintă o formă mai evoluată, cu gâtul scurt şi marginea arcuită,
subliniată la exterior de o nervură trasă din pastă. Corpul era probabil decorat cu caneluri
superficiale, a căror pornire se poate observa chiar de sub gât. Vasul de la 112 este apropiat ca
formă celor din grupa cronologică anterioară, cu gâtul slab pronunţat, marginea evazată, buza
lăţită şi tăiată orizontal. Ceea ce individualizează acest exemplar este arderea completă la
187
IAMBOR, MATEI 1983, fig. II-V. IAMBOR, MATEI 1979.
188
ZAHARIA, BÂRZU, ITTU 1986, pag. 192, fig. 2.
189
IAMBOR 2005 pag. 214. Diaconu 1956, pag. 421-440.
190
POPA, CHIDIOŞAN 1986, fig. 4-6.
191
BENKŐ 1992, passim şi planşele 26-37.
192
FODOR 1977. TAKÁCS 1986. Studii cu caracter general: DIACONU 1956. LUKÁCS 1984. SPINEI 1990. Scurte
aprecieri sintetice la IONIŢĂ 2005, pag. 70-72 cu descoperirile mai recente şi bibliografia aferentă. În general
specialiştii consideră acest material ca fiind caracteristic secolului al XII-lea, dar el apare încă în secolul anterior şi
va ieşi treptat din folosinţă pe parcursul veacului al XIII-lea, pe măsură ce roata rapidă o va înlocui pe cea
înceată. Din punct de vedere tehnic aceste vase prezintă caracteristicile ceramicii de uz comun, deseori preiau şi
ornamentele acesteia şi uneori apar chiar mărci de olar. IAMBOR 2005, pag. 215. IONIŢĂ 1996-1998.
192*
RUSU şi colab. 2002a
192**
Fragmentele nu fac parte din specia cenuşie atribuită în Transilvania oaspeţilor, dar atât de rar identificată în
săpături şi aproape necunoscută. Ele sunt diferite din punct de vedere tehnic de fragmentul de la nr. 69, singurul
pe care îl putem încadra în această specie. Pentru discuţii asupra acestui material, a se vedea cazul de la
Streisângeorgiu, unde în sec XIII-XIV domină cantitativ ceramica cenuşie, spre deosebire de toate celelalte
descoperiri cunoscute din acest interval. ESKENASY, 1978. În general în legătură cu subiectul ceramicii cenuşii:
BUSUIOC, 1975. NEAMŢU, NEAMŢU, CHEPTEA, 1980. Pentru materialul obişnuit al perioadei: PROTASE,
1956. PINTEA, 1967. BLĂJAN, TOGAN, 1991.
96
cărămiziu gălbui şi mai ales faptul că interiorul este acoperit cu un strat de smalţ verde peste
angobă, irizat, opacizat.
Fragmentul de la 96 face parte dintr-un castron cu pereţii uşor arcuiţi spre interior,
marginea lăţită şi albiată. Fundurile profilate de la 95 şi 102 aparţin probabil unor căni. Ambele
sunt lucrate din pastă semifină şi arse superficial, iar suprafeţele exterioare sunt relativ netede.
Fragmentele de la 111, 121 şi 122 aparţin unor capace plate cu deschiderea de 16 cm, cu un
mâner central pentru manevrare.
VIII.1.4. Ceramica din secolele XIV-XV
Ceramica specifică acestui interval este mai restrânsă cantitativ decât precedenta, dacă
excludem din analiză materialul din groapa de var. Lucrată din pastă de calitate medie, cu
degresanţi grosieri şi conţinând destul de multă mică, ea este modelată pe o roată destul de
rapidă, fundurile fiind în continuare desprinse sau, mai rar, păstrând urme de tăiere. Arderea
este oxidantă superficială, la cărămiziu roşcat. Suprafeţele sunt aspre la pipăit.
Forma specifică este oala cu marginea în formă de guler. Două torţi masive cu partea
superioară canelată provin de la vase de dimensiuni mari (131, 138). Un castron scund, cu
diametrul fundului de 14 cm şi înălţimea de 7 cm prezintă o formă simplă, cu pereţii evazaţi
(137). Alte fragmente de funduri, aparţinând unor vase ale căror forme rămân neclare, arată
diametre cuprinse între 10 şi 20 cm (134, 138, 127, 132, 126). De la o farfurie modelată din
pastă fină pe roata rapidă se păstrează un fragment ce arată o formă foarte scundă, cu peretele
uşor profilat şi diametrul fundului de 21 cm. Interiorul este acoperit cu smalţ verde aplicat în
straturi de grosimi variabile pe perete, fără suport, în nuanţe de la verde închis la verde deschis.
(171). Se adaugă fragmente de capace plate (108) şi în formă de clopot, ultimul decorat pe
exterior cu angobă albă (107). Dintre formele specifice acestei categorii, în afară de oală, putem
menţiona sfeşnicele de dimensiuni relativ mari, cu fante laterale decupate în pasta crudă. (136,
124).
Decorurile incizate sunt din ce în ce mai rare, crescând în schimb procentul fragmentelor
smălţuite. Un fragment aparţine unui vas smălţuit în interior cu verde în vreme ce exteriorul era
decorat cu incizii fine, şi din acelaşi pachet avem şi un fragment decorat cu angobă albă. Un alt
vas smălţuit verde ne-a lăsat câteva fragmente.
Ceramica din groapa de var
Groapa de var nr. 2, de fapt un loc de manevrare a varului în şantierul capelei Sfântul
Ladislau, a fost datată pe baza contextului şi cu ajutorul unei monede la finele secolului al
XIV-lea şi în prima parte a secolului al XV-lea. Din umplutura ei, formată dintr-un pământ
negru foarte pigmentat, au fost recuperate o serie de fragmente ceramice din care au fost
păstrate pentru analiză 43 de piese. Nu s-a putut întregi nici un vas, doar câteva fragmente se
lipesc.
Cel mai arhaic fragment din grup este un fund (nr. 139.25) lucrat din pastă grosieră,
păstrând vagi urme reliefate ce ar putea proveni de la o marcă de olar, posibil un cerc cu spiţe.
După cum arată interiorul, vasul a fost modelat pe o roată lentă, arderea este superficială, de
unde a rezultat şi o culoare închisă cu nuanţe inegale. În mod evident el este apropiat de
ceramica secolelor anterioare, XII-XIII. În ce măsură este un intrus în acest lot, sau într-adevăr
astfel de vase erau folosite până în jurul anului 1400, este greu să răspundem. În orice caz,
oricare dintre variante ar fi la fel de posibilă, prezenţa fragmentelor timpurii în secolele XIV-XV
nefiind nicidecum o surpriză193.
193
BENKŐ, DEMETER, SZEKELY 1997, pag. 51. Pentru cronologia mărcilor de olar a se vedea PARASCHIV-
TALMAŢCHI 2006, cu bibliografia problemei.
97
Ceramica este lucrată din pastă medie degresată cu nisip şi granule de calcar, nu foarte
omogenă. Într-o proporţie mai redusă s-a folosit şi o pastă mai bine compactată, din categoria
semifină. A fost modelată pe o roată rapidă, pereţii sunt subţiri iar în interior sunt vizibile urmele
specifice acestui proces tehnologic. Arderea este oxidantă, în majoritatea situaţiilor incompletă
sau chiar superficială, miezul peretelui fiind rămas negru. Culorile variază în gama cărămiziu
gălbui-roşcat, dar aproximativ în proporţie de 25% apar şi efecte mai puţin reuşite, care au
produs culori din gama cenuşiu. Un singur fragment de margine prezintă o culoare neagră
compactă, fiind susceptibil a fi parcurs o ardere reducătoare, dacă nu ar fi chiar singurul de
acest gen. Suprafeţele exterioare sunt fără excepţie aspre, fără urme de finisare.
Forma principală este oala fără toartă cu diametrele deschiderii cuprinse între 14 şi 22
cm, dominante fiind valorile mai mari. Vasele mai mici, probabil căni, au deschideri de 10-11
cm. Şi la polul opus înregistrăm câteva exemplare de vase folosite probabil pentru depozitare,
cu deschiderea de 36 cm. Oalele au diametrul maxim în zona mediană, gâtul scurt arcuit, iar
secţiunile sunt în general simple. Cea mai frecventă pare să fie marginea îngroşată şi teşită
orizontal (139.1, 139.2, 139.3, 139.5, 139.7, 139.14, 139.15), într-un singur caz oblic (139.6).
Marginea subţiată şi trasă sau înclinată spre interior în diferite grade apare la vasele de
dimensiuni mai mici (139.4, 139.11, 139.16, 139.17). Vasul de la nr. 139.11 are gâtul arcuit, iar
marginea trasă vertical este marcată la exterior de o canelură adâncă, un profil ce aminteşte de
marginile gulerate din perioada imediat anterioară. Tot aici putem menţiona şi fragmentul de la
nr. 139.8, a cărui secţiune triunghiulară se trage şi ea din marginile gulerate.
O formă specială o reprezintă vasul de la nr. 139.12, cu marginea îngroşată, trasă mult
în sus şi apoi încolăcită spre exterior, fără să atingă corpul vasului. Acest profil pare a
reproduce la o scară mai mică vasele grafitate care îşi fac apariţia chiar în această epocă. O
variantă mai complicată păstrează nr. 139.9, cu gâtul scurt, marginea foarte înaltă uşor
îngroşată, buza tăiată orizontal şi şănţuită, marcată la exterior de o nervură trasă din pastă,
parţial ascuţită, parţial aplatizată, căreia îi corespunde la interior o canelură superficială. Oala cu
toartă este documentată prin câteva fragmente de torţi masive, cu secţiunea ovală şi cu faţa
superioară articulată prin una până la trei caneluri. Nici un fragment mai mare dintr-un astfel de
vas nu a fost descoperit, dar putem presupune că ele aparţineau unor exemplare voluminoase,
folosite pentru depozitare şi manevrare.
Toate fragmentele de oale prezintă urme foarte puternice de ardere secundară,
concentrate în jurul marginii, rezultate de la materiile organice curse pe peretele vasului şi
carbonizate, formând o peliculă aproape continuă.
Un singur fragment pare să aparţină unui castron (10). Marginea se dezvoltă aproximativ
vertical, având o secţiune trapezoidală cu partea superioară tăiată drept. La exterior îngroşarea
marginii este subliniată de o nervură groasă trasă din pastă şi ornamentată cu crestături oblice.
Au fost descoperite mai multe fragmente de funduri cu diametrele cuprinse între 6 şi 11
cm (139.18-22, 139.24-27), aparţinând unor vase din această categorie. Fragmentul de la nr.
139.18 aparţine unui vas de servit după cum arată secţiunea lui, o cană sau pahar. Este foarte
interesant faptul că fundurile nu păstrează urme de ardere secundară, de unde deducem că
vasele nu aveau de fapt contact direct cu focul. Piesa de la nr. 21, tot cu un diametru mic,
constituie singura excepţie, după urmele de ardere secundară vizibile în partea lui centrală.
Deşi din vas se păstrează şi pereţii pe un segment destul de înalt, totuşi urmele de ardere se
află doar în partea centrală a fundului, şi nu ar fi exclus ca el să aparţină de fapt unei cahle.
O altă formă bine reprezentată este capacul plat prevăzut cu un buton central pentru
manevrare, în general o formă arcuită elegant, deseori cu partea superioară profilată. S-au
păstrat fragmente sigure din şase exemplare, cu diametrele de 7 (predominant) - 9 cm. Alte
şase fragmente sunt susceptibile a aparţine acestei categorii. Avem în vedere fragmente dintr-o
formă cu înălţimea de 1-2 cm, pereţii evazaţi şi mai groşi decât fundul, diametrele fiind cuprinse
între 7 şi 21 cm. Fragmentul de la nr. 139.31 a fost cu certitudine capac, el păstrând urme de
utilizare intensă, ca şi partea superioară a oalelor. Asupra apartenenţei celorlalte cinci
fragmente (nr. 139.28-30, 139.32-33) păstrăm un semn de întrebare, dar fiind faptul că ele nu
prezintă un element specific cum ar fi mânerul de utilizare. Asemenea forme sunt atribuite în
literatura de specialitate aproape fără excepţie unor capace, totuşi nu sunt excluse şi alte
variante, precum farfurii sau tăvi.
O apariţie mai puţin obişnuită la nivelul acestei epoci o reprezintă fragmente din două tigăi
sau tăvi cu picioare, ambele smălţuite în interior cu verde. La fragmentul nr. 139.42 smalţul a
98
fost întins în strat subţire peste pastă, o nuanţă mai deschisă peste care s-a executat un decor
geometric cu o nuanţă mai închisă. Smalţul este bine păstrat, strălucitor. Suprafaţa interioară a
fragmentului de la nr. 139.43 a fost acoperită cu o peliculă groasă de smalţ verde într-o nuanţă
foarte închisă, care în momentul descoperirii era complet irizată în argintiu şi se exfolia în
pelicule subţiri.
Ceramica din sec. XIV-XV este frecventă în Transilvania, dar complexele a căror datare
se bazează pe alte repere decât analogiile formelor sunt destul de puţine194. În general
materialul este plasat în spaţiul generos al celor două secole, fără să fie posibile departajări mai
fine, deşi teoretic ar trebui să putem sesiza multe diferenţe, care fac de fapt trecerea de la
ceramica medievală la cea modernă. Tocmai din acest motiv orice lot de material care poate
beneficia de o datare mai strânsă capătă o importanţă specială.
Dacă ne raportăm la loturile pe care le cunoaştem cu o datare sigură în partea a doua a
secolului al XIV-lea, cum ar fi cele de la Alba Iulia195 sau Giuleşti196, apreciem că materialul de la
Sibiu prezintă forme mai evoluate, fără să putem defini totuşi diferenţe notabile. El trebuie să fie
dealtfel cu câteva decenii mai târziu faţă de analogiile menţionate (cu datări în jur de 1380) şi
provine din cu totul alt mediu, în care meşteşugul se afla la un alt nivel de dezvoltare. Din
păcate nu cunoaştem analogii dintr-un context comparabil.
VIII.1.5. Ceramica din secolele XVI-XVII
Această grupă cronologică este destul de slab reprezentată, prin câteva fragmente care
au rezultat din săpătura de la Podul Minciunilor, în secţiunile S. 7 şi S. 9. Două fragmente
aparţin unor oale de dimensiuni relativ mici, cu profilul marginii simplu (143, 144); cea de-a doua
păstrează pe ambele feţe un smalţ verde deschis în strat compact peste angobă. Un fragment
de castron cu marginea lăţită în formă de ‚‚T’’ are exteriorul decorat cu vopsea albă, şi sporadic
pete de smalţ verde direct peste pastă (145). Un mâner de tigaie sau tavă păstrează şi el pete
de smalţ verde (146).
Un fragment de fund provine dintr-un vas al cărui interior a fost acoperit cu smalţ alb,
peste care s-a trasat un decor floral cu smalţ verde şi negru (147).
Ceramica face parte din categoriile semi-fină şi fină, arsă oxidant complet sau aproape
complet, cu suprafeţele exterioare simple sau decorate prin smălţuire şi/sau angobare. Culorile
uzuale de smalţ sunt verde şi maro. Un fragment dintr-un vas de dimensiuni mici a fost lucrat
dintr-o pastă fină alb-gălbuie, iar interiorul a fost smălţuit cu verde marmorat197. Menţionăm şi
singurul fragment ars reducător, lucrat din pastă fină care după ardere a produs o culoare
compactă gri. Exteriorul este acoperit cu un firnis strălucitor, şi este decorat prin incizii cu motive
geometrice. Este foarte probabil un fragment de ceramică otomană (152).
VIII.1.6. Ceramica din secolele XVII-XVIII
Ceramică specifică acestui interval a fost recuperată în principal de la Podul Minciunilor,

din secţiunile 7-9, dar şi din zona secţiunilor 10 şi 11. Cea mai mare parte a materialului o
reprezintă fragmentele arse oxidant, lucrate din pastă de calitate fină, arsă complet la cărămiziu
gălbui.
Din umplutura gropii de amenajare a primului parapet al pasAjului provin mai multe
fragmente de oale, cu sau fără torţi, având exteriorul pictat cu vopsea albă şi uneori cu pete de
smalţ. În interior apare de asemenea un strat compact de smalţ verde (155-158). Tot de aici
provine şi un fragment de capac în formă de clopot, cu exteriorul decorat de asemenea cu
vopsea albă şi smalţ verde (154). Adăugăm acestui lot un fragment din partea superioară a unui
vas cilindric, smălţuit verde deschis pe ambele feţe (148), un castron de dimensiuni mari,
smălţuit verde în interior (150). O piesă mai specială o reprezintă un fragment dintr-un bol lucrat
194
ALEXANDRESCU, CONSTANTINESCU 1959. BLĂJAN, TOGAN, 1991. CANTACUZINO 1977. DĂNILĂ 1972.
EMŐDI 1997. PINTEA, 1967. PROTASE 1956. RUSU 1984. RUSU 1993. ŞERBAN 1972. BENKŐ, DEMETER,
SZÉKELY 1997.
195
ANGEL ISTRATE, în vol. Catedrala romano catolică şi Palatul Episcopal din Alba Iulia, Monografie arheologică I.
(sub tipar 2007), cu o discuţie asupra problemei.
196
BĂTRÂNA, VĂTĂMANU, SCORŢANU 1986.
197
Pentru o imagine de ansamblu asupra materialului din această perioadă, SZŐCS 2000. ISTRATE, SZŐCS 2003.
99
din porţelan alb şi decorat cu albastru. Pe fund se observă o inscripţie din decor, ‚‚INDIA’’. Vasul
a fost datat pe baza contextului în secolele XVII-XVIII.
Din S. 10 şi S. 11, din straturile superioare şi umplutura unei canalizări au fost recuperate
în principal fragmente de veselă destinată servitului, farfurii, castroane, străchini. Fără excepţie
acestea sunt smălţuite bi sau policrom în interior şi monocrom pe suprafeţele exterioare
(catalog 163, 165,166,169,170-173), cu smalţuri de calitate foarte bună, aplicate în strat
compact pe un suport de angobă, bine păstrate. Materialul datează cel mai probabil din partea a
doua a intervalului.198
VIII.1.7. Cahlele de sobă
O cahlă oală cu deschiderea rectangulară are marginea lăţită, cu un profil triunghiular, şi

provine dintr-un context destul de timpuriu, pe baza căruia propunem o încadrare în secolele
XIII-XIV (1). Dintre cahlele oală cu marginea întoarsă au apărut câteva fragmente în umpluturile
de la Podul Minciunilor (2), care ne permit o încadrare largă în secolele XVI-XVII.
Dintre piesele gotice remarcăm în primul rând fragmentul decorat cu un leu în postura de
păzitor al copacului vieţii (3), cu aversul simplu, netratat. Motivul este specific secolelor XV-XVI, şi
a fost intens utilizat în sobele de pe teritoriul regatului maghiar în această perioadă, fiind specific
compoziţiilor care includ cavalerul în turnir. Fragmentul de la nr. 5 este posibil să ilustreze chiar
tema cavalerului, în varianta pe care o cunoaştem prin piesele de la Făgăraş, cu rozete sub burta
calului. Fragmentul nostru pare să provină din colţul drept inferior, dar relieful este înecat într-un
strat gros de smalţ verde măsliniu, astfel că detaliile nu sunt prea bine vizibile. Apropiată de
aceastea pare să fie şi piesa de la nr. 7, a cărei structură, cu chenare bogat profilate şi cu o
bordură de lujeri trimite direct la motivul rozetei. În sfârşit, dintr-o sobă gotică provin şi cele două
fragmente de coronament de la nr. 4 şi 5. Aceste decoruri fac parte dintre cele mai cunoscute
compoziţii gotice199, cu o arie de răspândire foarte largă şi o utilizare intensă în secolele XV-XVI,
în structuri care imitau soba cavalerilor de la Buda sau în compoziţii eterogene care se
mulţumeau să preia câteva dintre aceste teme, în combinaţii dintre cele mai diverse.
Fig. 129 – Cahlă decorată cu imaginea unui leu. Fig. 130 – Cahle de coronament.
Cahla placă decorată cu cercuri concentrice (8) nu este nici ea o noutate, piese
asemănătoare fiind cunoscute chiar din Sibiu, din secolele XV-XVI.
Bine reprezentate sunt piesele habane, pe care suntem obişnuiţi să le vedem foarte rar în
săpături. Fragmentul de la nr. 10 prezintă un decor vegetal floral inspirat de motivele tapet, de la
care a preluat figurile geometrice reliefate. În câmpuri apare însă un decor floral pictat liber, cu
contururi şi detalii maro, interioarele fiind umplute cu galben. Deşi smalţul este crăpat şi parţial
exfoliat, una dintre caracteristicile tehnice ale materialului haban, remarcăm faptul că piesa este
198
MARCU ISTRATE, ISTRATE 2002, cu materiale asemănătoare din acest interval.
199
MARCU ISTRATE 2004, passim.
100
deosebit de frumoasă, culorile se armonizează perfect iar smalţul, cât a mai rămas din el, este
strălucitor. Am datat fragmentul în perioada timpurie a atelierelor habane din secolul al XVII-lea.
Fig. 131 – Fragment de cahlă decorată cu Fig. 132 – Fragment de cahlă decorată cu motive
motive indescifrabile (cavaler?). indescifrabile (rozetă?).
Fig. 133 – Fragment de cahlă decorată cu Fig. 134 – Fragment de cahlă decorată cu motive
motive geometrice. vegetale.
Fragmentul de la nr. 9 este mai puţin reuşit din punct de vedere tehnic; smalţurile aplicate
peste fond fiind de calitate mai proastă şi foarte probabil în strat mai subţire, s-au diminuat mult
în timp. În schimb smalţul de fond, deşi opac, este mult mai stabil pe material. Fragmentul de la
nr. 11 face parte dintre clasicele produse habane din gama alb-albastru-galben aplicată pe
motivele tapet. Pentru ambele piese am propus aceeaşi încadrare în secolul al XVII-lea, dar cu
siguranţă puteau fi în uz şi în secolul următor. Dintre produsele habane mai târzii fac parte
foarte probabil şi fragmentele fără décor, cu smalţ verde şi albastru crăpat (15, 16), pe care le-
am încadrat în secolele XVII-XVIII.
Cahlele verzi cu motive tapet sunt cele mai folosite cahle de sobă în secolul al XVII-lea,
ele fiind nelipsite din loturile de materiale specifice perioadei. Motivele se folosesc însă pe scară
largă şi în secolul următor, în forme din ce în ce mai simplificate. Fragmentele de la Sibiu (12,
13) fac parte dintre tipurile clasice, pentru care o datare în veacul al XVII-lea pare cea mai
potrivită.
101
Fig. 135 – Fragment de cahlă decorată cu
Fig. 136 – Fragment de cahlă decorată cu motive vegetale.
motive vegetale.
Fig. 137 – Fragmente de cahle fără décor. Fig. 138 – Fragment de cahlă decorată cu motive vegetale.
Fig. 139 – Fragment de cahlă Fig. 140 – Fragmente de cahlă Fig. 141 – Fragment de cahlă
decorată cu motive vegetale. decorată cu motive vegetale. fără decor.
102
VIII.2. Obiectele speciale (Maria-Emilia Crîngaci-Ţiplic)
În timpul cercetărilor arheologice de salvare din vara anului 2005 efectuate în Piaţa Huet,
din aria necropolei, din straturi arheologice sau de la suprafaţă, au fost scoase la iveală o serie
de fragmente şi obiecte din metal.
Majoritatea obiectelor speciale au fost descoperite în poziţie secundară, doar o mică parte
fiind descoperite in situ, acest lucru datorându-se pe de o parte înmormântărilor succesive –
necropola din jurul bisericii evanghelice din Sibiu a funcţionat pe parcursul a cca. cinci secole
(secolele XII-XVI) –, iar pe de altă parte dezvoltării urbanistice care, aşa cum s-a întâmplat în
majoritatea oraşelor transilvănene, a dus treptat la distrugerea sitului.
Din păcate, atunci când am recurs la analogierea pieselor descrise de noi mai jos am
constatat absenţa sau minimalizarea în publicaţiile de specialitate a materialului arheologic
mărunt, în ciuda cercetărilor arheologice destul de numeroase. Totuşi, supus unei analize
amănunţite, inventarul poate să ajute în principal la interpretarea cât mai corectă a ritualului
funerar practicat de comunitatea săsească de-a lungul secolelor, şi în mai mică măsură poate
să servească la completarea tabloului în ceea ce priveşte cultura materială sau portul săsesc al
saşilor din diferite perioade.
În acest capitol prezentăm şi analizăm materialul arheologic mărunt descoperit în aria
necropolei, pe care noi l-am repartizat în câteva categorii: accesorii vestimentare, obiecte de
podoabă, piese neidentificate şi obiecte diverse, în această ultimă categorie instrumente
casnice, pipe, obiecte cu rol ornamental etc. De asemenea din aria necropolei, din morminte
întregi sau morminte răvăşite au ieşit un număr mare de cuie de sicriu şi întărituri de sicriu,
asupra cărora nu mai insistăm fiind foarte sugestive imaginile de la planşele163-164.
Fig. 142 - – Piese de vestimentaţie şi podoabă.
ACCESORII VESTIMENTARE:
Această categorie de obiecte este reprezentată de închizători „moşi şi babă”, nasturi,
globulari, catarame, aplici ornamentale şi capete de şnururi.
Închizători „moş şi babă”. Din cele peste 1833 de morminte, doar în zece morminte au
fost descoperite închizători „moş şi babă”, restul de 12 „moşi” şi 9 „babe”200 provin passim din
aria necropolei. Fără o analiză de laborator, piesele din această categorie par a fi prelucrate în
totalitate din bronz. Toate copciile, fie că e vorba de cârlige, fie că e vorba de urechiuşe, sunt
executate dintr-o sârmă simplă în secţiune rotundă sau aplatizată şi nedecorată201. Buclele
pentru fixarea copciilor sunt şi ele simple. Trei dintre copcii prezintă urme de ţesătură (nr. 6, 10,
200
Am inclus aici şi fragmentele de închizători „moşi şi babă”.
201
În acest sit nu s-au descoperit copcii cu plăcuţe decorative aşa cum avem la Oradea, Alba-Iulia, Caransebeş,
Bucureşti, Oraşul de Floci, Rădăuţi, Niculiţel etc.
103
11). Ceea ce avem diferit la acest tip de copcii simple sunt dimensiunile, astfel cea mai mică
copcă are în lungime 8,8 mm (nr. inv. 22), iar cea mai mare este de 16,7 mm (nr. 1). Majoritatea
însă se încadrează în categoria copciilor cu dimensiunile cuprinse între 11-16 mm. În morminte
aceste închizători au apărut câte un moş şi/sau o babă (nr. 2, 4, 5, 7, 8, 19, 21, 23) şi doar în
două morminte au apărut patru „moşi” şi o „babă” (nr. 20), respectiv un „moş” şi trei „babe” (nr.
22). Majoritatea pieselor care au fost descoperite în morminte au fost poziţionate în zona
bazinului sau a toracelui şi doar într-un singur caz în zona umărului (nr. 2). O altă parte dintre
ele au apărut într-un context nu foarte clar (vezi catalog obiecte speciale).
Încadrarea cronologică a acestor copcii simple, comune şi standardizate, este destul de
largă, acoperind secolele XIII-XVI; totuşi pentru o parte dintre piese s-a reuşit o datare oarecum
mai strânsă între secolele XIII-XIV (v. nr. 19, 20, 21) sau între secolele XIV-XVI (nr. 2, 13, 14,
18, 22, 23, 24). Din păcate o datare mai exactă nu putem face, întrucât copcii asociate cu
monedă sau alte piese nu au fost descoperite.
Având în vedere că această categorie de accesoriu vestimentar, devenit oarecum banal şi
indispensabil pentru oamenii din evul mediu târziu şi perioada premodernă, are o răspândire
destul de largă atât spaţial cât şi temporal, ele fiind întâlnite până nu de mult în portul săsesc
din Cisnădioara (copciile fiind realizate din argint aurit)202, totuşi o parte din descoperirile
arheologice sunt destul de „rezervate” în descrierea lor detaliată şi menţionarea contextului lor
de descoperire. Copciile puteau fi utilizate atât ca accesoriu pentru îmbrăcăminte cât şi ca
accesoriu pentru cingători sau centuri203. Acest tip simplist de închizători „moş şi babă” sunt
semnalate204 la Alba-Iulia – Catedrala romano-catolică205, Alba-Iulia206, Măgina (secolele XVI-
XVIII)207, Orăştie – fosta biserica greco-catolică208, Geoagiu209, Avrămeşti210, Streisîngeorgiu211,
Strei212, Nălaţi213, Caransebeş214, Oradea215, Tg. Trotuş216 etc.
Fig. 143 – Piese de vestimentaţie şi podoabă. Fig. 144 – Piese de vestimentaţie şi podoabă.
Nasturii, comparativ cu restul pieselor, se evidenţează printre accesoriile vestimentare

relativ numeroase, fiind descoperiţi un singur fragment de nasture de formă rombică (M 1331 -
202
MOISE-KLUSCH 1978, p. 123.
203
Folosirea copciilor pentru închiderea cingătorilor sau centurilor în loc de catarame este atestată arheologic la
Avrămeşti (jud. Hargita), unde s-a descoperit o asemenea piesă în mormântul M 152, ce face parte dintr-o
necropolă datată în secolele XV-XVII (BENKŐ 1992, p. 209-238, fig. 77/27).
204
Probabil că descoperiri de acest gen sunt mult mai frecvente decât ceea ce apare în literatura de specialitate,
având în vedere că unele cercetări arheologice se află în curs de redactare.
205
PROTASE, 1956, p. 26.
206
CIUGUDEAN 1999, p. 607.
207
PETROV 2001-2002, p. 254.
208
PETROV 1998, p. 132, fig. 5/2-3.
209
PETROV 1996, p. 408.
210
BENKŐ 1992, p. 236, fig. 77/27.
211
BALTAG 1978, p. 54.
212
Ibidem.
213
RUSU 1991, p. 136, fig. 12.
214
BONA 1993, pl. 9/5.
215
RUSU 2002, p. 92.
216
ARTIMON 2003, p. 342 – fig. 14/16., p. 366 – fig 68/12, p 367 – fig. 69/7, 11.
104
nr. 25) şi 15 nasturi globulari întregi sau fragmentari, dintre care mai mult de jumătate au fost
găsiţi în morminte. Poziţionarea acestor nasturi în morminte este diferită; ei au fost găsiţi în
zona gâtului (M 145A – nr. 30; M 1219 – nr. 32), în zona toracelui (M 83 – nr. 37) sau în zona
bazinului (M 462 – nr. 26; M 833 – nr. 36). În ceea ce priveşte frecvenţa nasturilor globulari într-
un mormânt, ei au apărut câte unul (în trei morminte) sau câte doi (în alte trei morminte).
Nasturii în formă de boabă de strugure sunt realizaţi din două emisfere din tablă, sudate
median şi o urechiuşă de prindere din sârmă subţire ce este legată de corpul aproximativ sferic
printr-un manşon foarte subţire; nasturii globulari se diferenţiază uşor prin dimensiunile corpului
sferic cuprins aproximativ între 6 mm şi 11,5 mm. Doi dintre nasturii globulari mai prezintă urme
de ţesătură (nr. 29), la unul dintre ei putându-se stabili şi culoarea texturii – roşie (M 833 – nr. 36).
Contextul de descoperire plasează aceste artefacte într-o perioadă cuprinsă între secolele
XIII-XVI. O singură piesă a fost descoperită în asociaţie cu o monedă de la Sigismund de
Luxemburg (nr. 33). Nasturii globulari descoperiţi în mormintele M 1331 (nr. 25), M 462 (nr. 26),
M 833 (nr. 36) aparţin unui nivel de înmormântări de secol XIII-XIV, iar pentru restul pieselor nu
putem oferi decât o încadrare cronologică între secolele XIV-XVI).
Cu toate că acest tip de accesoriu vestimentar se întâlneşte relativ frecvent, folosit destul
de mult în secolele XI-XVI şi pe un spaţiu foarte întins, fiind identificaţi la Oradea217, în afara
arcului carpatic la Trotuş218, Trifeşti219, Hudum220, Doina-Girov221, Suceava222, Orheiu Vechi223,
Craiova – Cartierul Făcăi224, Dridu – La Metereze 225, Nufăru226, Dinogeţia227, Niculiţel228 etc,
pentru spaţiul transilvănean răspândirea nasturilor globulari trebuie să fi fost mult mai intensă
decât lasă să se vadă descoperirile arheologice, care sunt încă multe în curs de publicare.
Pentru o perioadă mai timpurie (secolele XI-XIV) acest tip de piese cu un diametru mai mic era
utilizat fie ca nasturi fie ca piese de podoabă (pandantivi globulari), în acest ultim caz fiind
ataşate de o bentiţă ce se purta pe frunte229. Însă în cazul necropolei din Piaţa Huet este puţin
probabil ca aceste obiecte să fi avut şi rol de podoabă având în vedere că o parte din piese au
fost descoperite în zona gâtului, zona toracelui sau în zona bazinului.
Fig. 147 – Fragment de

Fig. 145 – Piese de vestimentaţie şi podoabă. Fig. 146 – Ac de păr.
lănţişor.
217
RUSU 2002, p. 92.
218
ARTIMON 2003, p. 366 – fig. 68/7, p. 367 – fig. 69/10.
219
SPINEI 1992, p. 464.
220
SPINEI 1982, fig. 33/3-4.
221
SPINEI şi colab. 1977-1979, p. 234, fig. 15/9-14.
222
MITREA-NESTOR 1953, p. 360; ARTIMON-RĂDULESCU 1981, p. 96, fig. 4/1-4.
223
SPINEI 1992, p. 466. În cazul necropolei de la Doina Girov, aceşti nasturi globulari sunt folosiţi ca podoabe cusute
pe o bucată de material textil, ce era purtată pe frunte.
224
IONIŢĂ 2005, p. 88.
225
Ibidem.
226
DAMIAN 1993, 1, p. 102, fig. 10.
227
Ibidem
228
BĂTRÂNA-BĂTRÂNA 1986, 2, p. 89, fig. 34.
229
SPINEI şi colab. 1977-1979, p. 234.
105
Catarame. În rândul obiectelor vestimentare descoperite în necropola din piaţa Huet se
înscriu şi cataramele. Deşi, constituie unul din elementele cele mai uzitate dintre accesoriile
vestimentare ale vremii, în cadrul necropolei de la Sibiu au fost descoperite doar patru
catarame, dintre care numai o singură piesă provine din inventarul unui mormânt (M 1613 – nr.
39). În ceea ce priveşte poziţionarea cataramei în mormânt ea se afla în zona bazinului, piesa
prezentând şi urme de material din piele/textil (?). Toate cele 4 piese se încadrează în categoria
cataramelor de formă aproximativ rotundă cu spin. Cadrul cataramelor este lucrat dintr-o bară
de bronz sau fier, în secţiune ovală, iar spinul este realizat şi el din fier. Dimensiunile celor patru
artefacte nu diferă mult una faţă de cealaltă, diametrul cadrului variind între cca 37 mm – 46
mm. Ceea ce diferenţiază cele patru catarame este materialul din care sunt fabricate: una are
atât cadrul cât şi spinul realizat din bronz (nr. 38), alta are cadrul realizat din bronz şi spinul din
fier (nr. 39), iar două sunt realizate din fier (nr. 40/1-2).
Fig. 148 – Piese de vestimentaţie şi

Fig. 149 – Catarame.
podoabă.
Trei dintre cataramele amintite (nr. 39, 40) le putem data între a doua jumătate a secolului
al XII-lea şi secolul al XIII-lea; încadrarea cronologică am realizat-o, pe de o parte, în funcţie de
contextul de descoperire, una dintre catarame provenind dintr-un mormânt (M 1613) ce aparţine
orizontului de înmormântare datat în secolele XII-XIII, şi, pe de altă parte, în funcţie de
analogiile găsite; în interiorul teritoriului de colonizare germană din sudul Transilvaniei, astfel de
catarame circulare cu spin au apărut la Drăuşeni doar la mormintele cu nişă şi la Sighişoara
(Biserica din Deal) la mormintele cu nişă sau la cele din primul strat de înmormântare; în
campaniile arheologice din 1974-1976230 şi din 2007 efectuate la catedrala romano-catolică de
la Alba-Iulia au fost descoperite astfel de piese la mormintele în cistă din cărămidă cu nişă
pentru cap231.
Desigur acest tip de cataramă este întâlnit frecvent într-un spaţiu mult mai întins, în
contexte diferite şi cu o cronologie largă încă din evul mediu timpuriu până în secolul al XV-lea.
Ele au fost semnalate la Sântimbru232 (secolul XV), în afara Transilvaniei la Baia233 (secolul XV),
alte analogii fiind semnalate frecvent în descoperirile arheologice din Ungaria cu o datare între
secolele XII-XIV.
Din categoria pieselor de centură provin şi o parte din plăcuţele şi fragmentele de bronz
de dimensiuni reduse de formă rectangulară (alungită sau pătrată) şi rotunde, cu câte unul /
două orificii sau nituri, majoritatea fiind recuperate din aria necropolei. Aceste piese au fost
folosite probabil ca aplici ornamentale prinse pe cingători, centuri sau pe încălţăminte, câteva
dintre ele prezentând şi urme de material textil (nr. 50). Două dintre aplici reţin atenţia datorită
formei lor mai deosebite, una fiind în formă de stea (nr. 42) din M 1731, iar cealaltă având forma
unei coroane simple (nr. inv. 50). Două dintre aplici (nr. 44/2, 54) au apărut lângă monede de la
Wladislaw I (1440-1444) şi respectiv Carol Robert, iar o parte au fost descoperite în morminte
(nr. cat. 41, 42, 55, 56, 59, 60, 61); o serie de aplici au apărut la diferite adâncimi în aria
230
CRÎNGACI ŢIPLIC-OŢA, p. 101-102, pl. 5/1, 2.
231
Informaţie dr. D. Marcu-Istrate.
232
MÂRZA-BURNICHIOIU 2004, p. 25, pl. XI/9.
233
NEAMŢU şi colab. 1980, p. 74, fig. 39/10.
106
necropolei (nr. inv. 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 57, 58, 62). În ceea ce priveşte
datarea lor, doar pentru o singură aplică putem oferi o datare mai timpurie, respectiv secolele
XII-XIII (v. nr. 47), restul încadrându-se între secolele XIV-XVI (v. detalii în catalog).
Tot în categoria accesoriilor vestimentare am încadrat fragmentul de lănţişor (4 verigi) (nr.
70), două ace (nr. 71, 72) şi şapte fragmente metalice de mici dimensiuni, de formă cilindrică,
conică sau tronconică (nr. 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69); datorită dimensiunilor reduse ale celor
şapte piese (cea mai mică piesă are lungimea de 7,7 mm, iar cea mai mare are lungimea de 28
de mm – vezi catalog), presupunem că ele au fost folosite ca şi capete de şnururi; trei din cele
şapte piese au fost găsite în morminte, dintre care una în zona gâtului (nr. 67). Contextul de
descoperire plasează două dintre piese spre perioada de început a necropolei (a doua jumătate
a secolului al XII – secolul al XIII – v. nr. 64 şi 68); una dintre piese (nr. 66) se datează cu o
monedă de la Wladislaw I; restul capetelor de şnururi le încadrăm în general între secolele XIII-
XVI. Semnalări arheologice de capete de şnururi nu avem decât la Oradea234.
Fig. 150 – Piese de vestimentaţie şi podoabă. Fig. 151 – Fragment de potcoavă.
OBIECTE DE PODOABĂ. În mormintele din necropola din Piaţa Huet, după cum era de
aşteptat, podoabele sunt slab reprezentate atât din punct de vedere numeric cât şi al diversităţii
lor. Astfel, categoria pieselor de podoabă este reprezentată de ace de păr, inele, mărgele şi
pandantive amuletă.
Ace de voal / păr. Din această categorie de obiecte s-au descoperit şase exemplare
dintre care două în morminte (nr. 73, 76). Menţionăm că uneori acele au fost folosite şi ca
accesorii vestimentare235, având în vedere poziţionarea acestora în morminte şi anume în zona
picioarelor (vezi nr. 71, 72). În necropola de la Sibiu acele de voal / păr sunt de formă simplă şi
sunt de două tipuri. Primul tip este reprezentat de acul de păr simplu cu capul aproximativ sferic
(nr. 74, 76, 77, 78) / de tip căciulie (nr. 73), din care doar unul se păstrează în întregime (nr. 78).
Cel de-al doilea tip este acul realizat din sârmă torsadată, cu unul din capete puternic aplatizat
(nr. 75). Contextul de descoperire datează aceste artefacte între secolele XII-XVI (v. detalii
catalog).
Având în vedere că acele de păr sau de voal constituie unul din elementele de port
frecvent folosite în găteala capului pe parcursul întregului ev mediu, ele sunt destul de rar
atestate din punct de vedere arheologic în contexte bine datate. Totuşi, analogii pentru tipul de
ac de voal simplu avem semnalate la Alba-Iulia236, Moreşti-Citfalău237 (secolul XII), Vinţu de
Jos238, Geoagiu de Jos (datare incertă)239, Cecheşti (jud. Harghita – secolele XV-XVII)240,
Hălmagiu, Răchitova241, Caransebeş242, Oradea243 (secolul XVI), Niculiţel (secolele XVI-XVIII)244
etc.
234
RUSU 2002, p. 92.
235
Având în vedere utilitatea lor şi ca accesoriu vestimentar, deşi forma este similară, ar trebui să le diferenţiem de
acele de păr printr-o altă denumire – ace vestimentare, ţinând cont, însă, de poziţionarea acestora în morminte.
236
PROTASE 1956, p. 15.
237
HOREDT 1984.
238
RUSU, A. A. şi colab. 2002, p. 334.
239
PETROV 1996, p. 408.
240
BENKŐ 1992, p. 62-63, fig. 77/1-5.
241
RUSU 1989, p. 92.
242
BONA 1993, pl. 10/7.
107
Şi la Sibiu, cu ocazia restaurării bisericii evanghelice din anii 1853-1855245, când au fost
demontate lespezile criptelor din interiorul bisericii, iar criptele au fost golite de moaşte, au fost
recuperate pe lângă alte obiecte un număr mare de ace de văl (Bockelnadeln)246. Din păcate nu
cunoaştem numărul şi forma acelor respective. Ştim doar că o parte din acele de văl au avut o
formă mai elaborată a capetelor, fiind împodobite cu pietre decorative, de altfel ele datându-se
în secolele XVII şi XVIII247; acest tip de ace se întâlnesc până târziu în portul popular săsesc,
chiar şi în secolul al XX-lea248.
Fig. 153 – Fragmente de obiecte

Fig. 152 – Piesă în formă de clopot.
metalice.
Inelele sunt slab reprezentate în necropola din Piaţa Huet, în campania din 2005 fiind
descoperite doar 3 fragmente de inele. Cele trei piese realizate din bronz au fost descoperite în
trei locuri diferite ale necropolei: în S3, C49 şi în C 199. Fragmentul de inel descoperit în C 199
(nr. 81) este realizat dintr-o platbandă de bronz ce este decorată cu nervuri longitudinale.
Sârma celorlalte două fragmente de inele este în secţiune ovală, cele două piese diferenţiindu-
se prin ornamentaţie. Astfel, fragmentul de inel descoperit în C 49 (nr. 79) are în partea
superioară o montură în formă de inimă sudată pe verigă (?), iar cel de-al doilea exemplar (nr.
80) este decorat cu o sârmă împletită şi răsucită pe un segment din veriga inelului. Pe baza
contextului stratigrafic în care au fost descoperite cele trei fragmente de inele, ele se datează în
secolele XIV-XV.
Descoperiri de inele în Piaţa Huet au mai fost semnalate în secolul al XIX-lea la
demontarea lespezilor din interiorul bisericii evanghelice249, când au fost recuperate şi un număr
mare de inele250, dintre care cel mai valoros şi cunoscut este cel descoperit în cripta primarului
sibian Christian Reichart († 1695)251, inelul fiind realizat din aur, cu piatră de safir împodobită cu
email.252
Prezenţa inelelor în mormintele din necropola din Piaţa Huet, se poate pune şi pe seama
legendei Sf. Fronto care a pus inelul şi mănuşile la mormântul Sf. Martha, mănuşile fiind deseori
obiecte aşezate în morminte alături de inele. Având în vedere că materialul din care sunt
realizate mănuşile este unul care nu se păstrează de-a lungul timpului, legenda este întărită
oarecum şi de prezenţa reprezentării mănuşilor pe unele din lespezile funerare din interiorul
bisericii evanghelice din Sibiu (Johann Bayer – 1592 (fig. 156), preotul Georg Hann – 1610,
Valentin Seraphin – 1639, preotul Paul Whonner – 1639, Georg Theilesius – 1646), care sunt
folosite în legătură cu simbolul efemerităţii/ deşertăciunii („vanitas vanitatum”)253.
243
RUSU 2002, p. 93.
244
BĂTRÂNA-BĂTRÂNA 1986, p. 84, fig 14.
245
REISSENBERGER 1884, p. 79.
246
Ibidem, p. 15.
247
KLUSCH 1988, p. 34-36, fig. 4.
248
Pentru amănunte vezi SCOLA şi colab 1987.
249
Vezi notele 247-248. REISSENBERGER 1884, p. 79.
250
Ibidem, p. 15.
251
Despre altarul funerar al lui Christian Reichart vezi ALBU 2002, p. 239-240.
252
REISSENBERGER 1884, p. 15.
253
ALBU 2002, p. xlii., Abb. 48, 62, 83, 84, 87.
108
Pandantiv-amuletă din scoică marină. Singurul tip de pandantiv descoperit în Piaţa
Huet este cel din scoică marină zimţată de culoare albă (Pecten sp.)254; în aria necropolei au
fost descoperite patru valve aparţinând aceleiaşi specii amintite mai sus, dintre care două se
păstrează în întregime (nr. 84), iar celelalte două se păstrează doar fragmentar (nr. 82, 83). Trei
dintre valve (nr. 83, 84) prezintă câte două perforaţii în apropierea zonei unde se îmbinau
cochiliile. Două dintre scoici au fost găsite în mormintele M 1056A (nr. 82) şi M 887 (nr. 83); în
ceea ce priveşte poziţionarea acestor pandantive în mormânt, se poate preciza doar în cazul
unui singur mormânt, scoica zimţată fiind aşezată în partea dreaptă a pieptului lui M 887 (nr.
83). Având în vedere orizontul de înmormântare al lui M 887, piesa pare a se data între a doua
jumătate a secolului al XII-lea şi secolul al XIII-lea, însă în cazul lui M 1056A fragmentul de
scoică are o încadrare mai largă până în secolul al XIV-lea. În ceea ce priveşte cele două valve
de scoici de la nr. 84, contextul stratigrafic le plasează între secolele XIII-XV. Arheologic acest
tip de pandantiv din scoică nu este confirmat deocamdată în necropolele din Transilvaniei. Din
punct de vedere iconografic, simbolul scoicii este întâlnit pe unele din pietrele funerare din
interiorul ferulei bisericii evanghelice din Sibiu. Astfel, portretele defuncţilor Johann Bayer (1592,
fig. 156 ), Georg Melas - preot (1592), Petrus Lupinus - preot (1597, fig. 157 ), Georg - preot
(1603), Georg Hann - preot (1610), Christian Haas (1686) sunt redate pe fundalul unei scoici
asemănătoare cu cele descoperite de noi în Piaţa Huet; simbolul scoicii folosit ca fundal pe
pietrele funerare a fost preferat mai de grabă pentru lespezile clericilor.255
Fig. 155 – Caravaggio. Cina de la

Fig. 154 – Caravaggio. Cina de la Emmaus.
Emmaus, detaliu.
În ceea ce priveşte funcţionalitatea scoicilor zimţate descoperite arheologic, având în

vedere prezenţa perforaţiilor, ele erau prinse de haină / pelerină, probabil în partea dreaptă,
având în principal un rol simbolistic256, fiind de obicei emblema pelerinului257.
Tot în aria necropolei, a mai fost descoperit într-un nivel stratigrafic de secol XII-XIII un
fragment dintr-o valvă de scoică ostrea sp.258, dar a cărei formă deteriorată nu lasă să se
întrevadă funcţionalitatea iniţială a acestei piese (nr. 85).
254
Această specie de scoică trăieşte în Marea Mediterană fiind semnalată în toate ţările riverane.
255
Piatra funerară a primarului Johann Bayer este prima dintr-o serie de pietre funerare cu reprezentarea portretului
defunctului într-o nişă de forma unei scoici de mare, acest tip găsindu-se ulterior pe unele pietrele funerare ale
preoţilor (ALBU 2002, p. 96). Motivul scoicii îşi are originea în doctrina „immaculata conceptio” a Fecioarei Maria
născută ca perlă din scoică de mare; iniţial Maria este reprezentată în calota scoicii, în secolul al XV-lea este
asimilată iconografic scoicii în care Hristos sau diferiţi sfinţi sunt incluşi, astfel îl avem redat pe Hristos în calota
scoicii în luneta tabernacolului din Cueşd (Maroskövesd) din 1537 şi pe Sf. Petru la mausoleul Jagellonilor din
Cracovia (ALBU 2002, p. xlii-xliiii)
256
Despre semnificaţia transmiterii simbolurilor vezi MARROU 1996.
257
În acest sens este foarte sugestivă cunoscuta pictură a lui Caravaggio (Michelangelo Merisis), Cina de la Emmaus
(1601), unde unul dintre discipolii lui Hristos poartă în piept, prinsă de haină, o scoică (v. fig. 154, 155).
258
Această specie trăieşte în toate mările Europei, în zone puţin adânci, în apropierea ţărmurilor, rocilor sau
corpurilor solide. (Dorim să mulţumim pentru aceste informaţii dnei dr. Rodica Ciobanu de la Muzeul Naţional
Brukenthal. Muzeul de Istorie Naturală, Sibiu)
109
Mărgele. Singura mărgea descoperită într-un mormânt (M 1736), este una de formă
sferică realizată din bronz aurit şi decorată cu trei linii longitudinale (nr. 87). Restul mărgelelor
au fost descoperite în trei locuri diferite: în S. 12, în zona unui craniu ce intra în profil, au ieşit la
iveală 77 de mărgele mici (diam. = 2-2,8 mm) din bronz şi una din sticlă albastră de mărime mai
mare (diam. = 5 mm) (nr. 89); în S. 12, dar la o adâncime mai mică, tot din zona unui fragment
de craniu ce prezenta urme de pete verzi au fost găsite alături de trei fragmente metalice mici,
trei mărgele micuţe (diam. = 1,4-2 mm) din bronz, de formă aproximativ sferică şi fără decor (nr.
86).
Fig. 156 – Piatra de mormânt a lui Johann Bayer, Fig. 157 – Piatra de mormânt a lui Petrus Lupinus,
1592. 1597.
În legătură cu portul mărgelelor, trebuie menţionat că cele care au fost descoperite în

zona craniului erau folosite ca aplicaţii şi ornamente cusute pe voal, bonete sau bentiţe. În
această categorie par să se încadrează şi fragmentele metalice descoperite într-un context nu
foarte clar, realizate din bronz, de diferite forme şi mărimi (13 fragmente metalice micuţe, un
fragment metalic mai mare, de formă dreptunghiulară şi concavă şi două fragmente tubulare
subţiri – vezi detalii nr. 90), şi care prezentau urme de textilă, ceea ce arată că ele proveneau
de la o piesă vestimentară sau de voal.
Se ştie că mărgelele, în general, au avut o extensiune de folosire foarte largă, însă ceea
ce deosebeşte mărgelele descoperite în necropola din Sibiu este materialul din care sunt
realizate (bronz) şi utilizarea lor ca ornamente aplicate pe un material textil pentru cap; referitor
la datarea lor nu putem face decât o încadrare cronologică generală (secolele XIV-XVI).
Tot în categoria obiectelor de podoabă încadrăm şi piesa realizată din piatră rozalie
prelucrată şi şlefuită, care spre capete este perforată (nr. 88); însă funcţionalitatea sa exactă
este greu de stabilit; nu este exclus ca ea să fi avut rol de amuletă.
110
Fig. 158 – Siebenbürgische Trachtenbilder. Fig. 159 – Siebenbürgische Trachtenbilder.
OBIECTE DIVERSE:
Cercetările arheologice din aria necropolei din Piaţa Huet au scos la iveală puţine
artefacte, altele decât podoabe sau accesorii vestimentare. Deşi, de-a lungul secolelor în jurul
bisericii evanghelice din Piaţa Huet s-a desfăşurat o activitate constructivă intensă, nu au fost
descoperite unelte, instrumente, ustensile sau feronerie de construcţie.
Categoria instrumentelor casnice este reprezentată doar de un fragment de linguriţă din
cupru, cu coada simplă, şi care se datează în general între secolele XV-XVI (nr. 94).
În inventarul mormântului M 590 a fost găsit un fragment metalic a cărui funcţionalitate
este greu de stabilit; posibil să provină de la un fragment de daltă (nr. 91); este exclus ca piesa
să fi făcut parte din feroneria sicriului, deoarece în groapa mormântului nu au fost descoperite
cuie sau întărituri de sicriu; piesa se încadrează pe un palier cronologic cuprins între secolele
XIV-XV.
O verigă din fier cu diametrul de cca 31x 34 mm (nr. 98) a fost descoperită în S.1 sud,
într-o stratigrafie ce se datează în secolele XII-XIII; datorită contextului de descoperire, este
greu să i se facă o atribuire funcţională, putând constitui cadrul unei catarame sau să aibă altă
utilizare.
Un fragment dintr-un mâner (?) de mici dimensiuni, din bronz, în secţiune de formă
cilindrică profilată şi cu o lungime de 34,5 mm a ieşit la lumină la limita dintre C.13 şi C. 14, într-
un context stratigrafic datat între secolele XIV-XVI (nr. 103).
În aria necropolei (C. 36) a fost descoperit şi un fragment de potcoavă de cizmă (?) (nr.
92).
Două fragmente de pipe au fost descoperite într-un context răvăşit, care, din păcate, nu
poate oferi o datare (S.10). Lulelele au fost lucrate din pastă fină neagră (nr. 96), respectiv
cărămizie (nr. 95). Cea mai veche dovadă de folosire a tutunului în cetatea Sibiului este
reprezentată de o pungă de tutun făcută cadou lui Georg Birthälmer în 1636 şi care se
păstrează în inventarul Muzeului de Istorie din Sibiu259. Pe teritoriul celor Şapte Scaune, în
secolul al XVIII-lea pipatul se pare că a devenit o îndeletnicire foarte răspândită şi accesibilă
oricărei categorii sociale după cum ne arată un desen din jurul anului 1800 (vezi fig. 158-159).
În 1721, probabil datorită riscului mare de incendiere, pipatul a fost interzis în curţile ţăranilor260.
De altfel şi cercetările arheologice atestă practicarea fumatului pe scară largă, fiind semnalate
descoperiri de pipe la Sibiu (Primăria Veche)261, Orăştie262, Cenade263 (jud. Alba), Oradea264,
Hârlău265, Baia266, Iaşi267 etc.
259
BEŞLIU-MUNTEANU 2006, p. 83.
260
Ibidem.
261
Ibidem.
262
Informaţie amiabilă de la dnul dr. Zeno-Karl Pinter, pentru care îi mulţumim.
111
Avem şi o categorie mică de piese cu o utilizare nu foarte clară şi o datare generală între
secolele XIV-XVI, şi anume: obiect sferic (13 mm) din os şlefuit (?) (nr. 97), un obiect din bronz
de mărime mică, având forma unei săgeţi indicatoare descoperit în M 1617 (nr. 100); o bilă din
sticlă de formă aproximativ sferică de mici dimensiuni (diam = 12,6-13 mm) fără ornament şi
fără perforaţie (nr. 99) descoperită în S. 1-sud; două cuie din bronz de dimensiuni mici cu o
lungime de 10 mm, unul descoperit la decopertare (nr. 101), iar cel de-al doilea într-un mormânt
M. 1400, în zona genunchiului (nr. 102); un fragment de sârmă din bronz de forma unui cârlig
mic care provine din decopertare (nr. 111).
PIESELE NEIDENTIFICATE constituie o categorie destul de numeroasă, însă datorită

faptului că funcţionalitatea lor este greu de stabilit enumerăm în catalog doar pe cele care au
fost descoperite în morminte (vezi nr. inv. 106, 109, 110, 112, 114, 115, 117, 118, 119, 120,
121, 123,126, 59/3). Tot în această categorie am încadrat şi fragmentele de sârmă din bronz
(nr. inv. 104, 105, 107, 113, 116) şi fragmente din bronz sau fragmente de platbandă din bronz,
ce pot avea o utilizarea multiplă (nr. inv. 108, 44/1, 122, 124, 125, 127). Aceste fragmente le
încadrăm deocamdată între secolele XIII-XVI.
Inventarul funerar al necropolei din Piaţa Huet este foarte sărac, raportând materialele
arheologice descoperite în morminte cu numărul mormintelor necropolei: din totalul de 1833
morminte doar cca 55 au prezentat obiecte sau fragmente de obiecte. Dintre piesele întâlnite
cel mai frecvent în inventarul mormintelor sunt închizătorile „moş şi babă”, nasturii globulari şi
acele aplici ornamentale ce erau prinse probabil pe cingători, centuri sau pe încălţăminte. Cel
mai important artefact, cu caracter de unicat, al descoperirilor din necropola din Piaţa Huet îl
considerăm a fi pandantivul amuletă din scoică marină, deoarece până în prezent în
necropolele medievale din Transilvania nu a mai fost semnalată o astfel de piesă.
În ceea ce priveşte datarea inventarului funerar în foarte puţine cazuri obiectele au putut fi
datate cu monedă; pentru unele artefacte încadrarea cronologică s-a realizat prin analogii la
care s-a adăugat coroborarea cu observaţiile stratigrafice (vezi catarama circulară din inventarul
lui M.1613 cu datare în secolele XII-XIII).
Din punct de vedere al tipurilor de piese descoperite în inventarul mormintelor necropolei,
putem spune că pentru teritoriul de colonizare germană din sudul Transilvaniei avem doar
analogii parţiale. Astfel dacă în inventarul mormintelor de secol XII-XIII de la Alba-Iulia,
Feldioara, Drăuşeni, Viscri, Mediaş, Gârbova, Săcădate268 avem atestate, ce-i drept sporadic,
inele de tâmplă, în necropola din Sibiu nu au fost descoperite astfel de piese. Singura piesă,
exceptând monedele, care provine din inventarul unui mormânt datat în secolele XII-XIII, este o
cataramă circulară cu cadrul din bronz şi spin din fier (M 1613 – nr. 39) şi probabil scoica
pandantiv (M 887 – nr. 83).
Din punct de vedere cantitativ, inventarul obiectelor speciale269 rezultat din nercopola de
la Sibiu este sărac, descoperiri arheologice similare în interiorul teritoriului crăiesc existând la
Cricău, Moşna (?), Orăştie, Sebeş-Alba, Sighişoara – Biserica din Deal (?), Viscri (?)270.
Micile artefacte descoperite în necropola din Sibiu nu reflectă decât în foarte mică măsură
portul cetăţenesc sau cultura materială a saşilor din diferite timpuri, ca dovadă documentele,
artefactele din inventarul Muzeului Brukenthal271, existenţa diferitelor bresle, pietrele funerare
din ferula bisericii evanghelice din Sibiu, iconografia etc., care înfăţişează complexitatea şi
fastuozitatea portului sau activităţilor artistice şi meşteşugăreşti. Însă materialul arheologic
descoperit în cadrul necropolei din Piaţa Huet este foarte sugestiv în ceea ce priveşte ritualul de
înmormântare practicat de comunitatea săsească din evul mediu.
263
Material inedit în curs de publicare.
264
RUSU 2002, p. 131-132.
265
CHEPTEA 2000, p. 201, fig. 33.
266
Neamţu şi colab. 1980, p. 128, fig 95/ 4, 5, 6.
267
ANDRONIC-NEAMŢU 1964, p. 427, fig. 14/1, 2.
268
În ceea ce priveşte necropolele coloniştilor saşi de perioadă arpadiană de secol XII-XIII din sudul Transilvaniei cu
bibliografia aferentă vezi CRÎNGACI ŢIPLIC-OŢA, p.104-105.
269
Nu au fost incluse monedele.
270
Vezi nota 69.
271
KLUSCH 1988, passim.
112
VIII.3. Monedele (Monica Dejan)
Prilejuite de amplele lucrări de reabilitare din centrul istoric al Sibiului, săpăturile

arheologice desfăşurate în zonă au adus adăugiri necesare la ceea ce se ştia despre trecutul
oraşului. La rândul lor, descoperirile numismatice vin să întregească cercetările amintite.
Cele 163 de monede provenite de la Sibiu-Piaţa Huet se întind cronologic pe o perioadă
de aproximativ 1500 de ani. Cea mai timpurie piesă este moneda emisă de Elagabal în numele
bunicii sale Julia Maesa, urmează un hiatus de aproximativ un mileniu, moment în care îşi fac
apariţia monedele regilor maghiari şi care reprezintă cel mai numeros lot (142 de piese272).
Emisiuni ale Imperiului Romano-German pentru Ungaria aparţin domniilor lui Ferdinand I de
Habsburg şi a Mariei Theresia. Secolului XIX îi revin câteva piese emise în perioada dualismului
austro-ungar. După cum se poate observa majoritatea covârşitoare a descoperirilor
numismatice de la Sibiu-Piaţa Huet sunt emisiuni ale regilor maghiari. Monedele străine sunt
foarte puţin reprezentate: aproximativ contemporană cu monedele maghiare din secolul XII este
fragmentul de monedă bizantină din bronz, emisiune probabilă a împăratului Manuel I
Comnenul (1143-1180), la care se adaugă un ducat, posibil fals de epocă, atribuit domnitorilor
Vlad I sau Mircea cel Bătrân şi un ban emis între anii 1424 şi 1431 de către Dan II (1422 -1431)
în calitate de ban al Severinului. Cronologic, cea mai nouă piesă este o monedă de 15 bani din
anul 1966 care aparţine orizontului contemporan.
Monede maghiare apar în descoperirile analizate începând cu domnia lui Béla III (1172-
1196) de la care avem un dinar. Tot secolului XII îi aparţin şi doi dinari arpadieni anonimi.
Domnia lui Ladislau IV (1279-1290) este reprezentată de un dinar tăiat în jumătate din vechime.
Cele mai numeroase monede sunt din secolul XIV şi primele patru decenii ale secolului XV,
acoperind domniile lui Karol Robert (1307-1342) cu 21 de piese, Ludovic I (1342-1382) cu patru
piese şi Sigismund I (1387-1437) cu 59 de piese. În continuare, patru dinari aparţin domniei lui
Albert (1437-1439), la care adăugăm o piesă din scurta perioadă de Interregnum dintre 1439-
1440. De la regele Wladislaw (1440-1444) avem 17 monede la care se adaugă una din
perioada de Interregnum care a urmat morţii sale. Regenţa lui Ioan Hunyadi (1446-1452) este
reprezentată de opt dinari dintre care trei emişi la monetăria din Sibiu, iar trei dinari aparţin
domniei lui Ladislau V (1453-1457). O nouă creştere cantitativă a emisiunilor monetare se
produce în timpul domniei lui Matia Corvin (1458-1490) de la care sunt monede ante-reformă şi
post-reformă (nouă exemplare). Domniei lui Wladislaw II (1490-1516) îi revin două exemplare.
Începutul de secol XVI este reprezentat doar de doi dinari emişi de Ludovic II (1516-1526).
Secolul XVI este dominat de prezenţa dinarilor emişi pentru Ungaria de către Ferdinand I de
Habsburg (1526-1564). Imperiul Romano-German continuă să emită monede în numele
Coroanei Maghiare şi în secolele următoare: trei exemplare aparţinând domniei Mariei Theresia
(1740-1780) şi unul domniei lui Franz (Francisc) I (1792-1835) şi încheiem cu câteva monede
din epoca dualismului austro-ungar dintre care două pentru Ungaria şi trei pentru Austria.
După cum se poate observa din valoarea redusă a nominalurilor, monedele descoperite
sunt caracteristice circulaţiei monetare din oraş, legată de activităţi comerciale mărunte, lipsind
intenţia de agonisire273. De asemenea se poate constata prezenţa monedelor tăiate în sfert sau
în jumătate, precum şi a acelora tăiate de jur împrejur -„tunse”. Aceeaşi situaţie este prezentă şi
atunci când monedele fac parte din inventarul funerar, cei îngropaţi fiind orăşeni fără posibilităţi
materiale însemnate.
După cum am precizat, cea mai timpurie monedă aflată în descoperirile de la Sibiu-Piaţa
Huet este un denar emis în timpul lui Elagabal pentru bunica sa Julia Maesa [218-222]. Dacă
multe dintre emisiunile lui Elagabal reprezintă o propagandă a acestuia faţă de credinţa în
„Soarele Neînvins”, restul tipurilor monetare, incluzându-le aici pe cele ale soţiilor Julia Paula,
Aquilia Severa şi Annia Faustina, ale mamei sale Julia Soaemias şi bunicii sale Julia Maesa, se
272
Cele 155 de piese menţionate anterior cuprind numărul total de piese din această epocă descoperite în Piaţa Huet
şi zonele învecinate, inclusiv Piaţa Mare, în anul 2005 (142+12+moneda de la Manuel Comnenul, la data
respectivă neidentificată). Marcu Istrate, Istrate, Moraru 2005, pag. 84.
273
PAP, 1993-1994, p. 51.
113
încadrează în standardul emisiunilor din prima jumătate a secolului III274. Descoperiri aparţinând
domniei lui Elagabal sunt cunoscute în această zonă şi chiar în arealul mai larg275. De la Boiţa
(jud. Sibiu) provine un tezaur cu 214 monede romane din care 47 emise în timpul lui Elagabal,
13 pentru Julia Maesa276. De la Aţel (jud. Sibiu) provine un alt tezaur care conţinea 375 monede
imperiale de la Elagabal (218-222) la Gordian (238-244)277, iar la Turnişor (jud. Sibiu) s-a
descoperit un vas cu monede imperiale romane între care denari de la Elagabal pentru Julia
Soemias, Julia Domna, Julia Maesa278. La acestea se adaugă numeroase descoperiri izolate279.
Numărul mare de descoperiri datate în secolul III se datorează în primul rând politicii
inflaţioniste duse de împăraţii romani ai epocii, pentru a face faţă nevoii crescute de numerar în
vederea acoperirii cheltuielilor armatei şi diverselor activităţi civile, situaţia afectând provincia
Dacia în aceeaşi măsură ca întregul imperiu280. Astfel, analizând descoperirile epocii se poate
observa că există un vârf care cuprinde ultimul deceniu al secolului II şi prima jumătate a
secolului III281.
Cronologic, următorul orizont arheologic datat cu monedă este cel de secol XII, ( !) marcat
de câteva descoperiri importante. În primul rând moneda bizantină, billon aspron trachy
(stamenon), emisă probabil în timpul domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180). Moneda a
fost tăiată din vechime în sfert şi nu se poate zări decât reversul monedei pe care apare chipul
împăratului cu labarum în mâna dreaptă. Descoperirea acestei monede într-un mormânt are
legătură cu primele înmormântări făcute în jurul lăcaşului de cult existent în epocă.
Legăturile dintre Imperiul Bizantin şi Regatul Ungariei în această perioadă sunt
binecunoscute şi au avut urmări atât politice, cât şi economice282. Faptul că ducele Béla a locuit
la Constantinopol şi a fost logodit cu fiica lui Manuel I, în calitate de pretendent la tronul
Bizanţului, i-a oferit posibilitatea de a cunoaşte modul de viaţă bizantin cu instituţiile şi
moravurile sale. Naşterea unui moştenitor care să-i urmeze la tron lui Manuel I şi moartea
regelui Ştefan III, l-au readus pe Béla în Ungaria ca rege283. Nu întâmplător, în timpul domniei
lui Béla III (1172-1196) datează un tip monetar nou care imita monedele bizantine de bronz ale
epocii prin iconografie şi formă284.
Din secolul XII, în judeţul Sibiu sunt cunoscute o monedă bizantină la Mediaş285 şi un
tezaur cu podoabe şi monede bizantine din argint la Streza-Cârţişoara286.
Alături de moneda bizantină databilă în a doua jumătate a secolului, avem o monedă
emisă de către regele Béla III (1172-1196), un dinar arpadian la care se adaugă alţi doi anonimi.
Debutul descoperirilor monetare maghiare cu emisiuni de la Béla III nu poate fi întâmplător,
avându-se în vedere că în timpul său, mai precis în anul 1191, este înfiinţată prepozitura
Sibiului287 închinată Sfântului Ladislau. Documentul papal nu menţionează existenţa vreunul
locaş de cult, dar este de presupus că acesta se va fi construit288. De asemenea, reforma
monetară din timpul lui Béla III, după o epocă de devalorizare a dinarilor ungureşti din prima
jumătate a secolului XII, a favorizat circulaţia monedelor cu titlul ridicat de argint289. Succesul
relativ al reformei este evidenţiat de creşterea numărului de monede de la acest rege, cele mai
numeroase descoperiri din secolul XII, după moartea sa dinarul maghiar cunoscând o nouă
274
RIC, IV, p. 27.
275
DUDĂU 2006, p. 64, 66, 68, 70, 73, 97, 108, 121, 123.
276
GĂZDAC 2002, p. 477 , LUCA, PINTER, GEORGESCU, 2003, p. 62
277
POPA, 2002, nr. 40, LUCA, PINTER, GEORGESCU, 2003, p. 44
278
POPA, 2002, nr. 677, LUCA, PINTER, GEORGESCU, 2003, p. 230
279
GĂZDAC 2002, p. 581, 590, 591, 593.
280
DUDĂU 2006, p. 91.
281
GĂZDAC 2002, p. 76.
282
VELTER, 1988, p. 259.
283
VELTER, 1996a, p. 135.
284
HUSZAR, 1979, p. 11, H 72.
285
Monedă de bronz de la Ioan II Comnenul, VELTER, 1988, p. 266, VELTER, 2002, p. 293.
286
Monede de argint de la Ioan II Comnenul, PREDA, 1972, p. 409, VELTER, 2002, p. 300, LUCA, PINTER,
GEORGESCU, 2003, p. 78.
287
DIR, C, veacurile XI, XII, XIII/I, pp. 11-12.
288
ŢIPLIC, 2000, p. 118.
289
VELTER, 1988, p. 261.
114
devalorizare290, ceea ce a dus la abandonarea parţială a folosirii monedei şi la creşterea
trocului291.
Următoarea perioadă este reprezentată de o singură piesă, un dinar emis în timpul
domniei regelui Ladislau IV (1279-1290). Monede de la începutul secolului XIII au fost
descoperite, cu ocazia săpăturilor de la Turnul Sfatului, un obol de la Andrei II (1211-1234) şi o
monedă de la regele Béla IV (1235-1270)292, cu ocazia săpăturilor arheologice desfăşurate la
Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale-Astra293. Lipsa monedelor în această epocă se
datorează deprecierii pe care moneda maghiară o suferă către sfârşitul secolului XII, în
tranzacţii fiind preferată moneda străină de tip dinar de Friesach. Lingourile îşi păstrează
importanţa din secolele anterioare, monedele existente pe piaţă fiind acceptate la greutate şi nu
după valoarea lor nominală294. De asemenea, invazia mongolă din anul 1241 are urmări
catastrofale în regat distrugând finanţele şi economia295, Sibiul fiind de asemenea afectat296.
Cronologic, moneda de la Ladislau IV este a doua descoperită într-un mormânt.
Cele 21 de piese, variate ca nominal (dinar, obol şi parvus), aparţinând domniei lui Karol
Robert (1307-1342) arată creşterea circulaţiei monetare în epocă, dar şi dezvoltarea oraşului297.
Din punct de vedere numismatic, primele decenii ale secolului XIV aduc schimbări radicale în
monetăria maghiară. În anul 1323, regele emite un document prin care hotărăşte unificarea
sistemului monetar298. Astfel, se introducea o monedă nouă, cu valoare general acceptată în
regat. Pentru a asigura răspândirea noilor emisiuni s-au înfiinţat monetării în Transilvania la
Cluj, Sibiu, Baia Mare, Oradea şi Lipova 299. Înfiinţarea unei monetării la Sibiu dovedea
importanţa oraşului, pomenit ca atare în 1326, dar şi avântul economic realizat în epocă. În anul
1343, la Sibiu, se emit dinari având pe avers regele în picioare, la stânga semnul de monetărie
(H), iar pe revers o floare de crin (CNH, II, 72, H 525, P 62-5). Acest tip monetar lipseşte din
descoperirile aparţinând epocii care este dominată de monede cu valoare mică, parvus (19
exemplare) şi obol (1 exemplar).
Domnia lui Ludovic I (1342-1382) este reprezentată de patru monede, aşa numiţii dinari
cu „cap de sarazin sau cap de maur”300. Lipsa altor monede poate fi explicată prin faptul că
dinarii „cu cap de sarazin” erau monedele cele mai frecvente în această perioadă şi, datorită
valorii lor reduse, erau adoptate în comerţul mărunt practicat în oraş. Dezvoltarea comercială a
Sibiului este dovedită de faptul că regele întăreşte în 1366 Diploma Andreiană şi acordă dreptul
negustorilor saşi din Sibiu să facă nestingheriţi comerţ la Viena, Praga, Zara şi Veneţia, iar
ulterior şi în Polonia301.
Din păcate, amplele lucrări din zonă, concretizate prin ridicarea bisericii Sf. Maria302, nu
pot fi sesizate prin descoperiri numismatice, deşi tocmai faptul că monedele de la acest rege nu
apar în mormintele dezvelite poate fi semnificativ pentru efortul constructiv desfăşurat în epocă.
Politica de protejare a drepturilor coloniştilor saşi este continuată de către regele
Sigismund de Luxemburg care le acordă sibienilor de a face comerţ liber în Ungaria, iar în 1409
îi scuteşte de orice dări303. Favorizate de privilegiile regale, mărfurile sibienilor erau cunoscute
în întreaga Transilvanie, dar şi în ţările de peste Carpaţi.
Monedele emise în timpul lui Sigismund de Luxemburg sunt cele mai întâlnite în
descoperirile din Piaţa Huet. Deşi cea mai mare parte a parte a pieselor este reprezentată de
quartingi, monede emise pentru a susţine efortul de război împotriva turcilor304, avem şi un
ducat emis în monetăria de la Sibiu. Deşi la monetăria din Sibiu s-au emis quartingi cu
290
VELTER, 2002, p. 196.
291
SABĂU,1960, p. 19.
292
BEŞLIU-MUNTEANU, BEŞLIU, 2001-2002, p. 269.
293
MUNTEANU-BEŞLIU, 1999, p. 91, LUCA, PINTER, GEORGESCU, 2003, p. 195.
294
SABĂU,1960, p. 19.
295
VELTER, 1996b, p. 138, VELTER, 2002, p. 208.
296
DUMITRESCU-JIPPA, NISTOR, 1976, p. 28.
297
DUMITRESCU-JIPPA, NISTOR, 1976, p. 29, MUNTEANU-BEŞLIU, 1999, p. 95.
298
SABĂU, 1960, p. 25.
299
POHL, 1982, p. 18.
300
HUSZÁR 1979, p. 12, TÓTH, 2001-2002, p. 355.
301
DUMITRESCU-JIPPA, NISTOR, 1976, pp. 40-41.
302
VĂTĂŞIANU,1959, pp. 212-213, MARCU-ISTRATE, ISTRATE, MORARU, 2007, p. 50.
303
304
POHL, 1967-1968, p. 53-55.
115
însemnele de monetărie H-N şi H-R (monetar Nicolaus Redwitz)305, în mod surprinzător nu
avem nici o astfel de monedă printre cele aflate în Piaţa Huet, în schimb întâlnim monede emise
la Buda, Kaschau, Kremnitz, Pressburg şi Pécs. Din păcate, datorită condiţiilor de păstrare, dar
şi a metalului din care au fost bătute, sferturile de dinar sunt greu ilizibile, la cea mai mare parte
locul de emisiune nu a putut fi determinat.
Campaniile militare îndelungate desfăşurate pe frontul antiotoman au secătuit visteria
regală306, astfel că pentru a beneficia de venituri suplimentare, emiterea de monedă, pe lângă
cea oficială, este cedată unor nobili307. Prezenţa masivă a monedei lui Sigismund I poate fi
legată şi de reluarea construcţiilor de la catedrală desfăşurate în a doua parte a domniei308 şi
care, se poate dovedi şi numismatic, a continuat sistematic şi în deceniile următoare309. Chiar
dacă următorii regi vor avea domnii scurte, ele sunt bine reprezentate de descoperiri
numismatice.
Situaţia politică şi militară de la mijlocul secolului XV (turcii asediind în câteva rânduri şi
Sibiul) impunea viteză de reacţie ceea ce l-a făcut pe Ioan de Hunedoara, în calitatea sa de
regent al Ungariei, să străbată întreaga Transilvanie310. În acest context, sporirea activităţii
monetăriilor transilvane, în primul rând Baia Mare şi Sibiu, era deosebit de necesară. Astfel, în
descoperirile de la Sibiu avem piese emise la Sibiu (trei exemplare) şi Baia Mare.
Existenţa unor falsuri, a monedelor executate neglijent, la care se adaugă scăderea
continuă a titlului de metal preţios din monede (justificată de efortul pentru susţinerea războiului
antiotoman)311, cerea o rapidă reformă monetară care se produce în timpul lui Matia Corvin. În
anul 1467 apare o nouă emisiune monetară distinctă, cu titlul stabil, pe care apare Fecioara
Maria cu Pruncul312. Emisiunile ante-reformă au fost bătute tot în cele două ateliere menţionate
mai sus, Sibiu şi Baia Mare. Se cunoaşte faptul că în timpul regelui Matia, monetăriile din
Transilvania îşi intensifică activitatea, Sibiul înregistrând venituri de 8000 de florini. Faptul că
monetăriile obţineau un profit important din baterea de monede oferea posibilitatea unor
persoane particulare, dar nu numai, să „închirieze” pentru o anumită perioadă această
îndeletnicire313. În anul 1468, regele arendează oraşului Baia Mare dreptul de a bate monede pe
timp de un an în monetăriile de la Baia Mare, Baia de Arieş şi Sibiu pentru suma de 13000 de
florini314.
Regele a continuat politica înaintaşilor săi de ocrotire a comerţului local şi confirmă, în
anul 1459, privilegii anterioare. Ca o recunoaştere a evoluţiei oraşului, în 1489 este instituită
marca de Sibiu cu putere de circulaţie în întreaga Transilvanie315.
Celor nouă monede din epocă descoperite în anul 2005 li se adaugă una apărută anterior
ca inventar funerar în urma cercetărilor efectuate în anul 1994316.
De la urmaşul lui Matia Corvin, Wladislaw II (1490-1516), avem doi dinari emişi în anii
[1497] şi 1508. Aceasta este şi epoca în care au loc ultimele lucrări de construcţie mai
importante la edificiu317.
Deceniile următoare aduc multe schimbări în viaţa politică şi economică a Ungariei. În
anul 1521, titlul dinarului este redus de la opt la patru loţi318. Dezastrul militar de la Mohács are
printre alte urmări trecerea uneia dintre cele mai importante monetarii ale regatului maghiar, cea
de la Kremnitz-Körmöcbánya (Kremnica) în stăpânirea lui Ferdinand de Habsburg care va
continua să emită, de aici, monedă319. Numeroasele conflicte care implică Imperiile Habsburgic
şi Otoman aduc cu ele nesiguranţă politică şi economică, fapt ce se răsfrânge direct asupra
305
P 124-28 şi P 124-29.
306
CSIKY, 1987, p. 21
307
POHL, 1972, p. 11, V. SZÉKELY, 1993-1994, p. 49.
308
VĂTĂŞIANU, 1959, p. 227.
309
Ibidem.
310
RUSU, 1999, p. 69.
311
POHL, 1972, p. 11.
312
HUSZÁR 1979, p. 13.
313
V. SZÉKELY, 1993-1994, pp. 47-50
314
SABĂU, 1977, p. 58.
315
316
MUNTEANU-BEŞLIU, 1999, p. 90.
317
VĂTĂŞIANU, 1959, p. 528-530, DUMITRESCU-JIPPA, NISTOR, 1976, p. 104, LUCA, PINTER, GEORGESCU,
2003, p. 195.
318
POHL, 1982, p. 38.
319
PETÁCH, 1986, p. 85
116
circulaţiei monetare. Lipsa monedei mărunte sporeşte cererea pentru moneda emisă de către
Ferdinand. Această circulaţie va fi mai intensă în deceniul al şaselea când la Sibiu se intensifică
emiterea de dinari cu efigia lui Ferdinand320. În descoperirile noastre, dinarii sunt emişi între anii
1528 şi 1556.
Pentru această epocă, lipsa monedei emisă de principii transilvăneni nu este deloc
surprinzătoare. Agravarea situaţiei interne datorită luptelor dintre Ioan I Zápolya şi Ferdinand de
Habsburg se răsfrânge şi în circulaţia monetară. Dinarii emişi de Ferdinand I în numele
Coroanei Ungariei sunt acceptaţi pe piaţă spre deosebire de monedele emise de Ioan Zápolya,
falsificate pe scară largă321. În perioada următoare, datorită obligaţiilor financiare ale
Transilvaniei faţă de Imperiul Otoman, monetăriile vor emite mai ales monedă cu valoare mare,
neglijându-se baterea de monedă cu valoare mijlocie şi mică322. Totuşi, tezaurul descoperit în
oraş, în împrejurări şi la o dată necunoscute, păstrat la Muzeul Naţional de Istorie a Ungariei,
poate fi considerat o excepţie pentru că acesta conţine 156 de monede transilvănene (de un
groş) din cele 192 de piese componente între care se găsesc şi monede ungureşti şi poloneze,
emise în perioada 1549-1630323. De asemenea, poate fi considerată o excepţie lipsa monedei
poloneze în descoperirile noastre, prezentă masiv pe piaţă în epocă mai ales la sfârşitul
secolului XVI şi începutul secolului următor324.
După anul 1556, nu mai avem nici o monedă vreme de peste două secole. Începând cu
secolul XVIII, moneda austriacă devine o prezentă obişnuită după intrarea Transilvaniei sub
autoritate habsburgică, iar monetăriile de la Alba Iulia şi Baia Mare emit monedă pentru statul
austriac325. Una din emisiunile Mariei Theresia (1740-1780), un dinar, aparţine monetăriei de la
Alba Iulia (C-A). Din perioada dualismului, avem câteva monede de 10 kreuzer, de un kreuzer şi
de 5/10 kreuzer de la sfârşitul secolului XIX.
Încheiem cu cele două monede emise în Ţara Românească. Prima este un ducat, posibil
fals de epocă, emis de către Vlad I (1394-1397) sau Mircea cel Bătrân (1386-1418). O
determinare certă este destul de greu de făcut datorită faptului că moneda este din bronz
(ducaţii s-au bătut în argint), iar legenda lizibilă duce la mai multe variante: MBR, 92 şi 97 sau
MBR, 126-131. O piesă deosebit de interesantă este şi moneda emisă de către Dan II în calitate
de ban al Severinului după anul 1424 când Sigismund I îi cedează dreptul de a emite monedă.
Atribuită iniţial lui Nicolaus Redwitz326, maestru al Ordinului Teuton, investit de Sigismund I cu
demnitatea de Ban al Severinului şi cămărar al monetăriei de la Sibiu, această emisiune
aparţine monetăriei muntene327. Faptul că cele două monede muntene sunt contemporane
domniei lui Sigismund I (1387-1427) nu este întâmplător. În această perioadă, regatul Ungariei
face eforturi susţinute pentru a aduce şi a păstra Ţara Românească sunt influenţa sa, având
scopuri atât politice cât şi economice: războiul antiotoman şi apărarea intereselor marilor oraşe
transilvănene datorită drumurilor comerciale care străbăteau Muntenia spre Vidin şi spre Brăila
şi Chilia328. De asemenea, domnii munteni de la Vladislav Vlaicu până la Basarab Laiotă au
purtat în titulatura lor numele de „herţog al Almaşului şi Făgăraşului”329, zonă de unde monedele
Ţării Româneşti puteau ajunge rapid în zonele învecinate, iar negustorii din Sibiu s-au bucurat
de largi privilegii comerciale acordate de-a lungul timpului atât de domnitorii munteni, cât şi de
cei moldoveni.
Numeroasele monede descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice de la Sibiu-Piaţa
Huet oferă informaţii preţioase cu privire la circulaţia monetară, dar şi asupra unor aspecte
legate de evoluţia oraşului de-a lungul secolelor.
320
HUSZÁR 1979, p. 24, PAP, 1987-1988, p. 624.
321
PAP, 1987-1988, p. 624.
322
MARCU, 1976-1980, p. 402, PAP, 1987-1988, p. 625.
323
PAP, 2002, p. 149.
324
CHIRILĂ, 1981, p. 348.
325
CSIKY, 1987, p. 12-13 şi 20.
326
MBR, 231
327
VELTER 1980, p. 99
328
PERVAIN 1975, p. 98, PAP, 1993-1994, p. 53, DIACONESCU, pp. 271-282, PÁL 2006, p. 257..
329
117
VIII.4. Pietrele profilate (Radu Lupescu)
Materialul litic arhitectonic descoperit cu ocazia săpăturilor este destul de sărac. Din
păcate nu au fost descoperite elemente arhitectonice sculptate in situ, toate ieşind la suprafaţă
din diferite straturi de umplutură. Majoritatea fragmentelor sunt de factură gotică, Renaşterea
fiind reprezentată doar de o singură piesă.
Cel mai important grup de pietre sculptate îl constituie cele descoperite în groapa de var
nr. 1 (nr. cat. 1-4). Este vorba despre patru fragmente dintr-o rozasă cu diametrul de
aproximativ 1,80 m. Fragmentele păstrează şi elemente din traforul rozasei constând din lobi
simpli. Structura traforului era deci ceva mai simplă decât cel al rozasei bisericii parohiale, care
dispune de o asemenea fereastră pe faţada de vest. Aceste fragmente nu sunt rebuturi. Rozasa
a fost utilizată o perioadă de timp, având în vedere că unul dintre fragmentele sale prezervă
urma grilajului de fier. Locul său de utilizare trebuia să fi fost faţada principală a capelei
Sfântului Ladislau, deoarece locul de descoperire – groapa de var nr. 1 – se leagă de această
construcţie. Aşa cum imaginile de arhivă şi săpăturile arheologice au demonstrat, capela, la un
moment dat, a fost conectată de clădirea şcolii de lângă ea, printr-un corp de clădire ataşat la
faţada de vest a capelei. Probabil cu această ocazie a fost îndepărtată şi rozasa de pe faţadă şi
aruncată în groapa de var. În acest caz groapa de var se leagă de construcţiile privind
transformarea capelei. Nu ştim precis când a avut loc acest eveniment. Groapa de var este
datată de o monedă emisă de regele Ladislau al II-lea. Lărgirea capelei a fost pusă şi în
legătură cu momentul transformării capelei în bibliotecă, ce a avut loc la finele secolului al XVI-
lea. În orice caz îndepărtarea rozasei a avut loc pe parcursul secolului al XVI-lea. Momentul
execuţiei rozasei este greu de stabilit. Având în vedere lipsa unor trăsături specifice ale
decorului, cadrul cronologic este destul de generos cuprinzând intervalul de la sfârşitul secolului
al XIV-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Tot într-un strat de umplutură a fost descoperit şi un fragment de trafor al unei ferestre
gotice, alături de alte fragmente mărunte, foarte probabil de la aceeaşi fereastră (nr. cat. 5).
Locul de descoperire – S. 13, lîngă sacristia bisericii – ne determină sa presupunem că ar putea
fi vorba despre o fereastră dezafectată cu ocazia măririi sacristiei în jurul anului 1470.
A mai fost descoperită o piatră profilată renascentistă, ruptă în două bucăţi (nr. cat. 6).
Este vorba despre un fragment de colţ, de dimensiuni reduse, foarte probabil un soclu de sobă.
Fig. 160 – Pietre profilate.
118
Fig. 161 – Pietre profilate.
119
VIII.5. Analiza resturilor faunistice (Georgeta El Susi)
Săpăturile arheologice executate în această locaţie din Sibiu au permis recoltarea a 448
oase de animale, dintre care 380 fragmente au fost atribuite la nouă specii domestice (vită,
oaie, capră, porc, cal, câine, găină, raţă, gâscă) şi la trei specii vânate (cerb, căprior, urs).
Aproximativ 68 fragmente sunt aşchii nedeterminabile. Materialul este puternic fragmentat,
reprezentând deşeuri menajere, cu excepţia metapodului de câine. În principal, oasele provin
din secţiunile S. 7 (139 piese), S 9 (19 piese), S. 14 (9 piese), S. 17 (277 piese) şi patru
fragmente din zona mormintelor 1 şi 2. Cele 139 oase aparţinând lui S. 7/2005 au fost recoltate
de la diverse adâncimi, dintr-o groapă de moloz şi din umplutura dintre ziduri, din zona arcadei
(cf. datelor Tab. 1). Date fiind adâncimile diferite de unde provine fauna, s-au estimat un număr
de minimum 22 animale ale căror oase au ajuns în depunerea secţiunii: şase vite, cinci porci,
trei ovicaprine, un cerb, un căprior şi şase păsări. S. 9/2005 a furnizat doar 19 oase, dintre care
19 aparţin vitei. S. 14/2005 a furnizat doar nouă resturi, în timp ce dintr-o groapă de var din S.
17/2005 s-au colectat 227 fragmente, cea mai mare parte a lor, 205 fragmente provenind de la
vită. Din zona sudică a mormintelor 1 şi 2 provin o coastă şi o mandibulă de porc, cât şi două
oase de vită: un molar şi o spărtură de metacarp. Deşi e vorba de deşeuri menajere nu s-au
evidenţiat pe oase urme de tăiere ori de contact cu focul. În cele ce urmează facem o trecere în
revistă a caracteristicilor morfologice ale speciilor identificate:
Bovinele posedă un material numeros în raport cu restul speciilor, cele 273 oase
totalizând un procent de 71,8 %. Ca număr minim de indivizi se înregistrează o pondere de
numai 42,9 %. Diferenţele procentuale semnificative între cele două frecvenţe se datorează
numărului mare de coaste şi spărturi de diafize în detrimentul ponderii reduse a resturilor
maxilare ( elemente necesare estimării numărului minim de indivizi - NMI).
Tabelul 1 – Distribuţia faunei din Piaţa Huet pe specii

S7/C4; S7/C4; S7/C4; S7/C4; S9; 0- S9; 0,5- S
0,5-1,5 m 1,6-1,7 m 2,3-2,4 m 2,1-2,3 m 0,4 m 0,7 m 14
Bos taurus 5 6 34 6 5 8
Ovis/Capra 1 6 1
Sus domesticus 2 30 4 1
Equus caballus
Canis familiaris
Gallus
domesticus 8 1
Anser
domestica 1
Anas
plathyrinchos 1 2
Total sp.
domestice 8 6 80 14 5 9 5
Cervus elaphus 1 2
Capreolus
capreolus 1
Ursus arctos
Total sp.
sălbatice 1 1 2
Total oase
determinate 9 6 81 14 5 11
Oase
nedeterminate 7 4 10 8 3
Total
eşantion 16 10 91 22 5 14 9
120
Continuare Tabel 1
S17 M1, 2 Total frgm. % NMI %
Bos taurus 05 2 273 1,8 4 2,9
Ovis/Capra 6 37 ,7 4,3
Sus domesticus 2 45 1,8 0 7,9
Equus caballus 1 ,3 ,8
Canis familiaris 1 ,3 ,8
Gallus domesticus 12 ,2 ,3
Anser domestica 1 ,3 ,8
Anas plathyrinchos 3 ,8 ,3
Total sp. domestice 242 4 373 98,2 51 91,1
Cervus elaphus 5 ,2 ,3
Capreolus capreolus 1 ,3 ,8
Ursus arctos 1 ,3 ,8
Total sp. sălbatice 3 7 1,8 5 8,9
Total oase determinate 45 4 380 00 6 00
Oase nedeterminate 2 68 4 2,9

Total eşantion 277 4 448 8 14,3
Resturile de bovine provin în principal din scheletul membrelor şi cutiei toracice. Puţinele
dimensionări indică animale de mărime mică şi medie; din păcate, pe acest eşantion nu s-au
putut efectua estimări ale taliei. Din cei 24 indivizi prezumaţi 45,8 % sunt animale sacrificate în
stadiile tânăr şi subadult, doar 16,7 % în stadiul adult şi 37,5 % în stadiul matur. Datele estimate
sugerează faptul că un procent însemnat din stoc era utilizat pentru aprovizionarea cu carne a
comunităţii, procentul vizând aproape 46 % din efectiv. În acest caz tăierile se făceau sub 3-4
ani. Ponderea de peste 30 % a animalelor ţinute pentru lapte, forţă de muncă, stoc reproductiv
era se pare suficient menţinerii unei anume mărimi a cirezii. Pe locul secund se plasează
porcinele cu o frecvenţă de 11,8 % pe resturi şi 17,9 % pe indivizi. Pe baza a unui metacarp IV
şi a unui astragal cu lungimile de 81,5 şi 42 mm s-au estimat valori ale taliei de 85,8 cm şi 75,1
cm, valori mari, sugerând exemplare încă primitive, cu greabăn înalt. Nu este exclus ca prima
piesă să provină de la un exemplar metisat cu mistreţul. Modul de creştere liberă a porcinelor în
Evul Mediu, potrivit documentelor vremii330 facilita mixajele întâmplătoare cu mistreţul.
Eşantionul provine de la minimum 10 indivizi, dintre care 70 % au fost sacrificaţi până la 3 ani şi
restul peste această limită. Din S7/ 2,30-2,40 m adâncime s-au recoltat părţi din craniul şi
membrele anterioare ale unui purcel de lapte, sacrificat pe la o lună.
Tabelul 2 – Vârstele de sacrificare

Grup Bovine Porcine Ovicaprine
Nr. Nr. Nr.
Vârsta indivizi % indivizi % indivizi %
330
BEJENARU 2000, p. 256
121
20 3 37,
Juvenil 5 ,8 3 0 3 5
4 37,
Subadult 6 25 4 0 3 5
16 2
Adult 4 ,7 2 0 2 25
37 1
Matur 9 ,5 1 0
10 1
Total 24 0 10 00 8 100
Ovicaprinele sunt cotate cu 9,7 % pe fragmente şi 14,3 % pe indivizi. Din cele 37 oase
atribuite grupului, de la capră provine un singur fragment de radius iar de la oaie s-au identificat
un atlas, un radius şi un calcaneu. Pentru restul materialului nu s-a stabilit diagnoza diferenţială
pe specii. Precizăm că materialul ovicaprinelor provine exclusiv din scheletul apendicular, lipsa
resturilor maxilare reflectându-se negativ în ponderea mai mică a acestui grup de mamifere.
Puţinele date metrice sugerează exemplare de talie mică şi conformaţie corporală gracilă.
Oasele ovicaprinelor se repartizează la 7 exemplare sub-adulte (87,5 %) şi unul adult (12,5 %).
Nu s-au identificat animale mature. Pe baza statisticilor avansate presupunem utilizarea
exclusivă a speciei ca furnizoare de carne. De la câine provine un singur metapod iar de la cal
o porţiune de femur distal aparţinând unui exemplar tăiat pe la 3,5/4 ani. Cu mare probabilitate
exemplarul respectiv a fost consumat. Consumul cărnii de cal fusese interzis în lumea creştină
încă din sec VIII, dar cazuri izolate de consum al acestui animal s-au tot evidenţiat pe toată
durata evului mediu, nu numai în regiunile noastre331.
Cele 7 resturi de specii vânate însumând doar 1,8 %, provin de la cerb (5 oase – 1,2 %),
căprior (un fragment, 0,3 %) şi urs (un fragment, 0,3 %). Oasele de cerb se repartizează la 3
exemplare (5,3 %), dintre care unul este subadult. Metatarsul de căprior aparţine unui exemplar
vânat sub 2 ani, iar femurul de urs provine de la un adult.
Păsările domestice totalizează doar 16 fragmente (4,3 %). Oasele de găină provin de la
minimum două exemplare adulte şi unul sub-adult, de talie mică. Oasele de raţă provin de la
două exemplare adulte, iar cel de gâscă de la unul singur. Datele lor metrice sunt modeste
sugerând exemplare gracile, cu performanţe economice modeste.
Sintetizând cele mai sus enunţate se pot enunţa următoarele:
· Vânătoarea se practica ocazional, ponderea cărnii de vânat în consumul alimentar fiind
redusă. În spectrul nostru faunistic cota vânării este de 1,8 % pe resturi şi 8,9 %. O oarecare
însemnătate o avea exploatarea cerbului, căruia i s-a atribuit un procent de 5 %. Întrucât
vânatul se întâlnea în special la mesele nobililor, vânătoarea fiind unul din privilegiile
acestora332, într-un fel s-ar putea explica ponderea mai mică a mamiferelor sălbatice în
eşantioanele luate în discuţie;
· Creşterea păsărilor se practica pe scară redusă, totuşi, ponderea lor în alimentaţie va fi
fost mai mare decât a speciilor vânate, cam 12 %, potrivit datelor noastre. Evident creşterea
galinaceelor prevala în raport cu cea a raţelor şi gâştelor; Într-o notă a lui Evlya Celebi legată de
Sibiu se spune că „ Fiind un oraş bogat, are din belşug mai ales ouă şi vin”333
· Mamiferele domestice asigurau în principal baza alimentaţiei carnate. Bovinele, cu o
pondere de aproape 43 % (pe nr. indivizi) reprezentau segmentul de bază în economia
alimentară, acoperind în mare măsură necesarul de carne şi lapte; nu excludem folosirea lor la
tracţiune, deşi metapodii provenind de la castraţi am identificat doar în eşantionul din Piaţa
Mare. Porcinele cu o cotă de 17,9 % alături de ovicaprine, cu 14,3 % completau necesarul de
carne şi produse lactate, lână (ovicaprine).
331
BARTOSIWICZ, 2001, p. 313
332
PENCIU 2005, p. 172
333
CELEBI 1976, p. 614
122
75
65 Vită
Oaie/capră
55
Porc
45 Cal
Câine
35
Găină
25 Gâscă
Raţă
15
Cerb
5 Căprior
Urs
-5 % NMI
Fig. 162. Distribuţia speciilor în eşantionul din Piaţa Huet
140
135
130
125
120
115
110
105
100
Dumbrăviţa
Sibiu/P.
Sibiu/P.
Şimleu
Moldova
Mare
Mică
minima
maxima
media
Fig. 163. Talia bovinelor din situri medievale
123
Fig. 164. Oase din Piaţa Huet
124
IX. CATALOGUL MATERIALELOR
IX.1. Ceramica
IX.1.1 Vesela
1. Fragment de perete. Decor: incizii. Pasta grosieră cu pietricele. AOI, culoare cenuşiu gălbui.
Preistoric. (S 03A, - 0,50-0,65 m NCA vest) (Nr.inv. 131) (Pl.30/1a-b)
2. Fragment de perete. Pastă grosieră cu multe pietricele, modelată manual. Preistoric. (S 03,
c. 67, - 1,25 m W) (Nr.inv. 71/6) (Pl.30/2)
3. Ceramică grosieră cu pietricele. Preistoric. (C 016-017, -1,10-1,20 m W) (Nr.inv. 58/3)
(Pl.30/4)
4. Fragment dintr-un vas cu urechiuşă falsă. Pasta semifină. AOI, cenuşiu gălbui. Preistoric. (S
08, c. 3, - 0,93-1,03 m NCA) (Nr.inv. 59/1) (Pl.30/5)
5. Fragment de perete. Pastă grosieră, AOI, cenuşiu gălbui. Preistoric. (S 08, c. 3, - 0,93-1,03
m NCA) (Nr.inv. 59/2)
6. Fragment lucrat cu mâna din pastă grosieră degresată cu multe pietricele. Preistoric. (M
0200) (Nr.inv. 80/1) (Pl.30/10)
7. Fragment de fund. Df. 15 cm. Pastă grosieră cu multă mică, modelată cu mâna. Ardere
superficială, cenuşiu gălbui. Suprafeţele vasului foarte aspre. Preistoric. (M 1055) (Nr.inv.
112/1) (Pl.30/6)
8. Fragment de perete. Pastă grosieră cu mica şi multe pietricele rămase aparente. Suprafeţele
vasului foarte aspre. Preistoric. (M 1055) (Nr.inv. 112/2) (Pl.30/3a-b)
9. Fragment de perete. Incizii verticale paralele. Pastă grosieră cu pietricele, modelată manual.
AOI. Preistoric. (M 0422) (Nr.inv. 151/1) (Pl.30/8)
10. Fragment de fund. Df.12 cm. Pastă grosieră cu pietricele, modelată manual. AOI. Preistoric.
(M 1467) (Nr.inv. 157/a) (Pl.30/11)
11. Pastă grosieră cu pietricele, modelată manual. AOI. Preistoric. (S 15, - 1,90-2 m NCA)
(Nr.inv. 181/1) (Pl.30/7)
12. Fragmente de pereţi. Ceramică grosieră lucrată cu mâna. Preistoric. (S 02A, de sub talpa
fundaţiei) (Nr.inv. 200/1-2) (Pl.30/9)
13. Fragment de perete. Pastă medie, modelată manual. Decor: incizii în tablă de şah. AOI,
cenuşiu gălbui. Preistoric. (C 006, lut negru) (Nr.inv. 210) (Pl.30/13)
14. Fragment din corpul unui vas de dimensiuni mari. Pastă semifină cu foarte multă mica, arsă
la cărămiziu gălbui. AOC. Roată rapidă. Decor: împunsături cu un vârf ascuţit. Sec. XII-XIII
(Nr.inv. 119/1) (Pl.35/5)
15. Fragment dintr-un fund profilat. Df.7 cm. Pastă semifină, cu multă mica, arsă la cărămiziu
gălbui. AOC. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (M 0938) (Nr.inv. 119/2) (Pl.34/3)
16. Fragment de fund uşor profilat. Df.8 cm. Pastă semifină, rar pietricele, foarte bine
omogenizată. AOS, peliculă cărămiziu gălbui la exterior, interiorul gri. Roata rapidă. Sec. XII-
XIII. (S 03A, - 0,40-0,55 m NCA Vest) (Nr.inv. 141/1) (Pl.38/1)
17. Fragment din partea superioară a unei oale. Df.14 cm. Pastă semifină cu foarte multă mică.
AOI, cărămiziu roşcat. Roata rapidă. Ardere secundară la exterior. Sec. XII-XIII. (S 03A, -
0,40-0,55 m NCA Vest) (Nr.inv. 141/2) (Pl.35/3)
18. Fragment din partea superioară a unei căni. Dg.9,5 cm. Pastă semifină cu foarte multă
mică, AOC, cărămiziu roşcat. Roata rapidă. AS la exterior. Sec. XII-XIII. (S 03A, - 0,40-0,55
m NCA Vest) (Nr.inv. 141/3) (Pl.35/1)
19. Fragment din partea superioară a unui vas cu marginea lăţită, formă scundă, cahlă, castron
sau chiar tavă. Pastă semifină, cu foarte multă mica, AOI, cărămiziu roşcat. Roata rapidă.
Ardere secundară la exterior. Sec. XII-XIII. (S 03A, - 0,40-0,55 m NCA Vest) (Nr.inv. 141/4)
(Pl.35/6)
125
20. Fragment de fund. Df. 8 cm. pastă semifină cu foarte multă mică, AOI, pelicule exterioare
cărămiziu roşcate. Sec. XII-XIII. (S 03A, - 0,40-0,55 m NCA Vest) (Nr.inv. 141/5) (Pl.38/4)
21. Fragment din corpul unei căldări. Pastă medie cu multă mică, AOI cărămiziu închis. Roata
înceată. AS. Sec. XII-XIII. (S 03A, - 0,40-0,55 m NCA Vest) (Nr.inv. 141/6) (Pl.31/1)
22. Fragment de fund cu urme vagi de la un inel de susţinere, ridicat de pe roată. Df.8 cm.
Pasta medie. AR. Culoare negru uniform. Roata înceată. Sec. XII-XIII. (S 02, - 0,10-0,25 m,
NCA) (Nr.inv. 46/4) (Pl.32/8)
23. Fragment din partea superioară a unui vas cilindric, prevăzut cu un uşor cioc de scurgere.
Decor: în exterior caneluri superficiale pe toată suprafaţa. Marginea îngroşată, secţiune
triunghiulară. Pastă semifină, mică. AOI. Culoare cărămiziu roşcat. Roata rapidă. Sec. XII-
XIII. (S 02, - 0,10-0,25 m, NCA) (Nr.inv. 46/2) (Pl.36/6)
24. Fund de cupă ridicat de pe roată. Df.6 cm. Parţial profilat, deformat înainte de ardere. Pasta
semifină, mică. AOC, cărămiziu roşcat. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S 01, c. 2-3, - 0,45-0,55
m) (Nr.inv. 4/1) (Pl.37/6)
25. Mic fragment de perete. Decor: caneluri superficiale, inegale. Pastă semifină, mică. AOC,
cărămiziu roşcat. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S 01, c. 2-3, - 0,45-0,55 m) (Nr.inv. 4/2)
(Pl.35/8)
26. Fragment de castron cu marginea lăţită. Sec. XII-XIII. (S 01, c. 2-3, - 0,45-0,55 m) (Nr.inv.
4/3)
27. Fragment din partea superioară a unei căni. Dg.10 cm. Pastă fină cu multă mică. AOC,
cărămiziu roşcat. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 01 sud, - 0,25-0,40 m NCA) (Nr.inv. 7/1)
28. Fragment din partea superioară a unei căni cu deschiderea lobată. Pastă medie cu multă
mica. AOI, pelicule exterioare subţiri cărămizii spre galben. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S
03, c.6, - 1,10-1,20 m NCA) (Nr.inv. 11) (Pl.36/2a-b)
29. Fragment din partea superioară a unui ulcior cu gura treflată, Pasta medie, AOI, cărămiziu
roşcat. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S 02, c. 3, -0,46 m, NCA). (Nr.inv. 12) (Pl.36/4)
30. Fragment din partea centrală a unui capac cu buton. D.5 cm. Pasta semifină, mica. AOI.
Culoare cărămiziu gălbui. Roata rapidă. AS, vagi urme pe faţa interioară. Sec. XII-XIII.
(Caroiaj la vest de S 1, - 0,30 m W) (Nr.inv. 17/1) (Pl.31/3)
31. Fragment de margine. Dg.14 cm. Marginea vasului trasă mult în sus, întoarsă şi aplicată pe
peretele vasului. Pasta medie. AOI, culoare cenuşiu gălbui. Roata înceată. Sec. XII-XIII.
(Caroiaj la vest de S 1, - 0,30 m W) (Nr.inv. 17/2) (Pl.31/4)
32. Fragment de fund. Df.6 cm. Pasta fină, mică. AOI, pelicule exterioare roşii cărămizii. Roata
rapidă, fundul tăiat de pe roată. Sec. XII-XIII. (C 023, 1-1,10 m, de la nivelul soclului din
beton) (Nr.inv. 29/1) (Pl.34/2)
33. Fragment de perete. Decor: pe exterior incizii fine. Pasta medie. AOI, roşu cărămiziu. Roata
rapidă. Sec. XII-XIII. (C 023, 1-1,10 m, de la nivelul soclului din beton) (Nr.inv. 29/2)
(Pl.33/5a-b)
Opaiţ? Pasta medie, mica. AOI. Culoare cărămizie. Roată rapidă. AS. Sec. XII-XIII. (M
0003-M 0009) (Nr.inv. 39/1) (Pl.38/2)
Pastă semifină, mică. AOC. Culoare cărămiziu roşcat. Roată lentă. AS. Sec. XII-XIII. (M
0003-M 0009) (Nr.inv. 39/2) (Pl.32/3)
36. Fragment din partea superioară a unei oale. Dg.21 cm. Gâtul scurt, marginea răsfrântă şi
îngroşată, cu profil în formă triunghiulară. Buza segmentată printr-o canelură, la interior o
şănţuire adâncă. Pe umăr o linie în val. Pasta semifină, multă mică. AOI, cenuşiu gălbui.
Roată lentă. Sec. XII-XIII. (Decapare până la -0,30 m, din spatele bisericii, de lângă altar)
(Nr.inv. 45/1) (Pl.31/8)
37. Fragment din partea inferioară a unui castron. Df.12,6 cm. Pasta medie, multă mică. AOI,
cenuşiu gălbui. Roată lentă, fundul desprins. Sec. XII-XIII. (Decapare până la - 0,30 m, din
spatele bisericii, de lângă altar) (Nr.inv. 45/2)
38. Fund de vas uşor profilat, desprins. Suprafaţa exterioară finisată. Pastă fină cu foarte multă
mică. AOI diferite grade, cărămiziu roşcat. AS. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 07, c. 4, -
1,81-2,70 m, din stratul zidului incintei I) (Nr.inv. 49/1)
39. Fragment de fund de la un castron ? Df.7 cm. Fundul uşor profilat a fost ridicat de pe roată.
Pastă fină, mică. AOI, prezintă pelicule roşcate la interior şi exterior, Roată rapidă, urme
126
proeminente de coaste la interior. Sec. XII-XIII. (S 07, c.7, - 1,05-1,15 m NCA) (Nr.inv. 50/1)
(Pl.38/6)
40. Fragment de fund, uşor profilat. Ridicat de pe roată. Exteriorul cu urme de finisare. Pastă
semifină, mică. AOS, exteriorul cărămiziu roşcat, interiorul gri. Roată rapidă, coaste
proeminente în interior. Sec. XII-XIII. (C 016-017, -1,10-1,20 m W) (Nr.inv. 58/1) (Pl.34/4a-b)
41. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.22 cm. Pastă medie. AOI, cenuşiu gălbui. Sec. XII-
XIII. (C 016-017, -1,10-1,20 m W) (Nr.inv. 58/2) (Pl.32/2)
42. Fragment dintr-o cană cu corpul piriform, gâtul înalt, marginea trasă spre exterior şi marcată
printr-o şănţuire pe faţa interioară. Pastă semifină cu mică. AOI, cărămiziu roşcat. Sec. XII-
XIII. (S 05, -0,65 m) (Nr.inv. 61) (Pl.36/5)
43. Fragment de fund cu urme de inel de susţinere. Df.10 cm. Ridicat de pe roată. Pastă fină cu
multă mică. AOI, pelicule exterioare cărămizii roşcate. Roata rapidă, urme de coaste în
interior. Sec. XII-XIII. (S 03, c.7, - 0,78 m NCA) (Nr.inv. 65/1) (Pl.38/5)
44. Fragment din partea superioară a unui pahar-ceaşcă. Dg.8 cm. Pasta fină cu multă mică.
AOI, pelicule exterioare cărămizii roşcate. Roata rapidă, urme de coaste în interior. Sec. XII-
XIII. (S 03, c.7, - 0,78 m NCA) (Nr.inv.65/2) (Pl.35/2)
45. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.8 cm. Profilat, faţetat. Imediat deasupra fundului o
canelură. Suprafaţa exterioară finisată. Pasta fină, mică. AOS, cărămiziu gălbui în exterior,
interiorul gri. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 03, c. 67, - 1,25 m W) (Nr.inv. 71/1) (Pl.37/2)
46. Fragment de fund de la o cupă. Df.4 cm. Ridicat de pe roată. Pasta medie, mică. AOI,
cărămiziu. Exteriorul cu urme de finisare. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S 03, c. 67, - 1,25 m
W) (Nr.inv. 71/3) (Pl.34/6)
47. Fragment din partea superioară a unei căni. Gâtul slab profilat, marginea arcuită, buza
profilată printr-o canelură îngustă. Dg.11 cm. Pasta medie, mică. AOI, cărămiziu. Roată
rapidă. Sec. XII-XIII. (S 03, c. 67, - 1,25 m W) (Nr.inv. 71/4) (Pl.36/7)
48. Fragment de margine. Dg.16 cm. Gâtul scurt, buza evazată elegant, subliniată la exterior de
o nervură rotunjită, trasă din pastă. Buza mult subţiată. Pastă medie cu mică. AOI, culoare
cărămiziu roşcat. AS. Sec. XII-XIII. (S 12 + caroiaje, 0-0,20 m NCA) (Nr.inv. 72) (Pl.36/8)
49. Fragment de perete. Decor: caneluri superficiale, la distanţe egale, peste care a fost incizat un
val cu acelaşi instrument cu vârful mai lat. Pasta semifină, multă mică. AOI, culoare cărămiziu
gălbui. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (C 029, - 1,20-1,35 m W) (Nr.inv. 100/2) (Pl.35/7)
50. Fragment de fund desprins de pe roată. Df.9 cm. Exteriorul finisat cu mâna. Pasta fină,
multă mică. AOC, culoare cărămiziu roşcat. Roată rapidă, la interior urme proeminente de
coaste. Sec. XII-XIII. (C 029, - 1,20-1,35 m W) (Nr.inv. 100/3) (Pl.33/2a-b)
51. Fragment de fund, profilat. Df.8 cm. Ridicat de pe roată. Suprafaţa exterioară finisată, dar nu
lustruită. Pastă fină, mica. AOI, cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (C 037, - 0,50-
0,60 m W) (Nr.inv. 106/1) (Pl.33/4a-b)
52. Fragment ceramică fină, gri în interior, exteriorul uşor finisat dar nu lustruit. Pastă fină cu
multă mică, urme proeminente de coaste. Sec. XII-XIII. (M 0882) (Nr.inv. 121/3)
53. Fragment de fund de cană, profilat, ridicat de pe roată. Df.5 cm. Pastă medie, AOI,
cărămiziu deschis la exterior, alb gălbui la interior. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (C 027, -
0,65-0,75 m W) (Nr.inv. 110/1) (Pl.37/1a-b)
54. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.8 cm. Pastă medie, multă mica. AOI, pelicule
exterioare cărămizii. Roata destul de rapidă. AS în interior, vasul folosit probabil ca opaiţ.
Sec. XII-XIII. (C 028-029, - 0,75-0,85 m W) (Nr.inv. 113/1)
55. Fragment de margine. Dg.12 cm. Pastă medie, mica. AOI, pelicule exterioare cărămizii.
Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 12, - 0,20 m NCA) (Nr.inv. 114/1) (Pl.31/5)
56. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.16 cm. Peretele exterior cu urme de finisare. Pasta
medie, mica. AOI, pelicule exterioare cărămizii. Roată rapidă. AS în interior, vasul folosit
probabil ca opaiţ. Sec. XII-XIII. (S 12, - 0,20 m NCA) (Nr.inv. 114/2) (Pl.37/8)
57. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.10 cm. Pastă medie, mica. AOI, pelicule exterioare
cărămizii. Roată lentă. Sec. XII-XIII. (S 12, - 0,20 m NCA) (Nr.inv. 114/3) (Pl.32/5)
58. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.11 cm. Pastă semigrosieră. AOI, cenuşiu gălbui.
Roată lentă. Sec. XII-XIII. (S 12, - 0,20 m NCA) (Nr.inv. 114/4) (Pl.32/7)
59. Fragment de fund ridicat de pe roată, urme de inel de susţinere. Df.15 cm. Pasta medie.
AOI, cărămiziu-gălbui. AS în exterior şi pe fund. Roată lentă. Sec. XII-XIII. (S 12, - 0,20 m
NCA) (Nr.inv. 114/5) (Pl.32/1)
127
60. Fragment de fund de vas cu urme de inel de susţinere. Df.8 cm. Fundul profilat. Decor:
caneluri superficiale până la fund. Pastă fină cu mica. AOI, culoare cărămiziu gălbui în
exterior, interiorul maroniu. Roată rapidă, pereţii foarte subţiri, fundul ridicat de pe roata
presărată cu mult nisip micaceu. Exteriorul finisat cu o baie de şlem fin. Sec. XII-XIII. (C
047, - 1,10-1,20 m W) (Nr.inv. 116/1) (Pl.33/1a-b)
61. Fragment de fund uşor profilat. Df.13 cm. Pasta semifină, mica. AOI, culoare cărămiziu
roşcat. Roată rapidă, ridicat de pe roată. Sec. XII-XIII. (C 047, - 1,10-1,20 m W) (Nr.inv.
116/2) (Pl.38/7)
62. Fund de vas tăiat de pe roată. Df.8 cm. Pasta semifină. AOC, roşu cărămiziu. Roată rapidă.
Sec. XII-XIII. (S 12, -2,30 m W) (Nr.inv. 117/1) (Pl.33/6)
63. Fund de vas ridicat de pe roată. Pastă semigrosieră. AOI, cenuşiu gălbui în interior, AS
puternică la exterior. Roată lentă. Sec. XII-XIII. (S 12, decapare) (Nr.inv. 117/2) (Pl.32/9)
64. Fragment de fund desprins de pe roată. Df.16 cm. Pastă medie, mica. AOS, interiorul
maroniu, exteriorul roşu uşor finisat. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S 08, c.3, - 1,62 m NCA)
(Nr.inv. 118/1)
65. Fragmente ceramică zgrunţuroasă, pastă medie, insuficient tasată, roata lentă; ardere foarte
proastă la cenuşiu cu reflexe roşcate – totuşi nu reducătoare. Decor cu valuri superficial
incizate. Roata lentă. Sec. XII-XIII. (C 059, - 1,80-2 m W) (Nr.inv. 120)
66. Fund de vas cu urme de inel de susţinere, desprins de pe roată. Df.8 cm. Pastă medie spre
grosieră, destul de multă mica, modelată pe roată lentă, AOS. Sec. XII-XIII. (M 0882)
(Nr.inv. 121/1) (Pl.32/4)
67. Fragment de toartă cu o cruce incizată după ardere. Pastă medie, AOI, cărămiziu gălbui.
Sec. XII-XIII. (M 0882) (Nr.inv. 121/2) (Pl.31/2)
68. Fragment din partea superioară a unei căni cu cioc. Pastă fină, mica. AOI, pelicule
exterioare cărămizii roşcate. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (C 183-194, decapare) (Nr.inv. 125)
(Pl.36/1)
69. Fragment de perete. La exterior se păstrează vagi urme dintr-un slip gri închis. Pastă fină.
AR, gri. Vasul modelat pe roata rapidă, coaste proeminente, inegale în interior. Sec. XII-XIII.
(S 01, demontarea profilului de vest) (Nr.inv. 129/1) (Pl.37/5)
70. Fragment de fund cu urme de inel, ridicat de pe roată. Probabil de la un capac. Pastă
medie, rar mica. AOI, cenuşiu gălbui. AS pe margine. Sec. XII-XIII. (S 01, demontarea
profilului de vest) (Nr.inv. 129/2) (Pl. 37/3a-b-c)
71. Fragment de margine. Dg.13 cm. Gâtul scurt, marcat la exterior prin 2 incizii superficiale,
marginea lăţită şi teşită orizontal. Pastă medie, mică. AOC, culoare cărămiziu gălbui,
depuneri de calcar pe ambele feţe. AS. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S 03A, - 0,50-0,65 m
NCA vest) (Nr.inv. 131/2) (Pl. 35/11)
72. Fragment de fund uşor profilat, ridicat de pe roată. Df.14 cm. Pasta fină cu multă mica. AOI,
exteriorul cărămiziu roşcat, interiorul gălbui. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 03A, - 0,50-0,65
m NCA vest) (Nr.inv. 131/3) (Pl.34/7)
73. Fragment marginal dintr-un capac (?). Df.16 cm. Pasta fină, mica. AOI. Culoare cărămiziu
roşcat. Roată rapidă, ridicat de pe roată. Sec. XII-XIII. (C 189-183-175, - 2 mW) (Nr.inv.
140/2) (Pl. 37/4)
74. Fragment de margine dintr-un castron. Dg.14 cm. Marginea trasă uşor spre interior, buza
rotunjită, smalţ verde de calitate bună pe ambele feţe. Probabil import. Pastă semifină, alb
gălbuie. AOC. Sec. XII-XIII. (C 189-183-175, - 2 m W) (Nr.inv. 140/1) (Pl.33/3)
74a. Fragment de perete. Pasta fină, cu multă mica. AOI, cărămiziu roşcat. Roată rapidă. Sec.
XII-XIII. (C 189-183-175, - 2 m W) (Nr.inv. 140/1a).
75. Fragment de margine. Dg.16 cm. Gâtul scurt, marginea trasă spre exterior cu buza lăţită.
Pasta semifină, mica. AOC. Culoare cărămiziu gălbui deschis. Roată rapidă. Sec. XII-XIII.
(C 028-029, - 1,40-1,60 m W) (Nr.inv. 153/1) (Pl.35/9)
76. Fragment de margine. Dg.12 cm. Gâtul scurt, marginea trasă spre exterior, secţiune
triunghiulară. Pasta semifină, mica. AOC. Culoare cărămiziu gălbui deschis. Roată rapidă.
Sec. XII-XIII. (C 028-029, - 1,40-1,60 m W) (Nr.inv. 153/2) (Pl.35/4)
77. Fragment de fund. Df.9 cm. Fundul profilat, ridicat de pe roată. Exterior finisat. Pasta
semifină, mica. AOS, la exterior peliculă cărămizie, restul peretelui gri. Roată rapidă. Sec.
XII-XIII. (C 028-029, - 1,40-1,60 m W) (Nr.inv. 153/3) (Pl.34/1a-b)
128
78. Fragment din partea superioară a unui vas de provizii. Dg.14 cm. Marginea mult lăţită spre
exterior. Ceramică roşie lucrată din pastă medie, mica. AOC. parţial AS. Roată rapidă. Sec.
XII-XIII. (C 048, - 1,70 m W) (Nr.inv. 168) (Pl.36/9)
79. Fragment din partea superioară a unui vas. Dg.28 cm. Marginea întoarsă şi aplicată în
exterior, în formă de guler. Pastă fină, mica. AOI, cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XII-
XIII. (S 15, 1,50-1,60 m W) (Nr.inv. 179/1) (Pl.39/5)
80. Fragment dintr-un vas mic. Dg.13 cm. În exterior mici caneluri superficiale. Pastă fină, mica.
AOI, cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, 1,50-1,60 m W) (Nr.inv. 179/2)
(Pl.39/10)
81. Fragment de perete. Caneluri superficiale. Pastă medie, mica. AOI, cărămiziu gălbui,
exteriorul cenuşiu. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, 1,50-1,60 m W) (Nr.inv. 179/3)
(Pl.39/12)
82. Fragment de toartă. Pastă medie, mica. AOI, cărămiziu gălbui, exteriorul cenuşiu. Roată
rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, 1,50-1,60 m W) (Nr.inv. 179/4) (Pl.39/3)
83. Fragment de perete. Decor: benzi de incizii orizontale. Pasta medie. AOI, cenuşiu gălbui.
Roată înceată. Sec. XII-XIII. (S 15, 2-2,10 m W) (Nr.inv. 182/1) (Pl.32/10)
84. Fragment de perete. Decor: coaste superficiale. Pasta: medie. AOI, cenuşiu gălbui. Roata
rapidă, coaste proeminente în interior. Sec. XII-XIII. (S 15, 2-2,10 m W) (Nr.inv. 182/3)
(Pl.32/11)
85. Fragment din partea superioară. Margine îngroşată. Pasta medie, mica. AOI, cenuşiu
gălbui. Roata lentă. Sec. XII-XIII. (S 15, 2-2,10 m W) (Nr.inv. 182/2) (Pl.31/7)
86. Fragmente dintr-o cană cu cioc. Dg.12 cm. Pasta fină, mica. AOI, cărămiziu gălbui. AS.
Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, - 1,70-1,80 m W) (Nr.inv. 183/1) (Pl. 36/3)
87. Fragment de fund uşor profilat, desprins de pe roată. Ceramică roşie micasată, fund profilat.
Pastă medie, mica. AOI, cărămiziu. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, - 1,70-1,80 m W)
(Nr.inv. 183/2) (Pl. 38/3)
88. Fund de oală cu ştampilă de meşter, sub forma unui cerc simplu reliefat. Df.10 cm. Pastă
semifină, degresată cu nisip şi mica, AOI, cărămiziu roşcat. AS foarte puternică în exterior,
depuneri de funingine. Roată destul de rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, -1,60-1,70 m W) (Nr.inv.
184/1) (Pl.38/8)
89. Fragment din partea superioară a unei căni. Pastă fină, mica. AOI, cărămiziu gălbui. Roată
rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, - 1,60-1,70 m W) (Nr.inv. 192/1) (Pl.36/10)
90. Fragment de tortiţă. Pastă fină, mica. AOI, cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (S
15, - 1,60-1,70 m W) (Nr.inv. 192/2) (Pl.35/10)
91. Fragment din partea superioară a unui vas. Pastă medie, mica. AOI, cenuşiu gălbui. Roată
rapidă. Sec. XII-XIII. (S 15, - 1,60-1,70 m W) (Nr.inv. 192/3) (Pl.31/6)
92. Fragment de perete. Decor: striuri fine. Pasta medie. AOI, cenuşiu gălbui. Roată lentă. Sec.
XII-XIII. (S 15, - 1,60-1,70 m W) (Nr.inv. 192/4) (Pl.32/12)
93. Picior de cană ? Fundul cu urme de ramă, ridicat de pe roată. Pastă fină. AOI, cărămiziu
gălbui. Roată rapidă, urme de coaste în interior. Sec. XII-XIII. (C 037, -1,60-1,70 m W)
(Nr.inv. 220B) (Pl.34/5)
94. Fund de cupă uşor profilat. Df.4 cm. Pastă fină, mica. AOI, cărămiziu. Roată rapidă. Sec.
XII-XIII. (Nr.inv. 220K)
95. Fragment de fund de vas, uşor profilat. Df.11 cm. Pastă semifină cu multă mica. AOS,
culoare cărămiziu roşcat la exterior, interiorul maroniu. Roată rapidă. Sec. XIII-XIV.
Decopertare curte. (Nr.inv. 220I) (Pl.41/7)
96. Fragment din partea superioară a unui castron, marginea lăţită şi uşor albiată. Dg.14 cm.
Pastă semifină. AOI. Culoare: cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XIII-XIV. (C 027, - 0,70-
0,80 m de la nivelul trotuarului) (Nr.inv. 105) (Pl.40/3a-b)
97. Fragment de toartă. Decor: împunsături cu un vârf ascuţit, probabil în egală măsură pe corp.
Pasta medie, multă mica. AOI, culoare cărămiziu gălbui. Sec. XII-XIII. (C 029, - 1,20-1,35 m
W) (Nr.inv. 100/1) (Pl.39/1a-b)
98. Fragment de fund ridicat de pe roată. Faţetat. Pastă medie, mica. AOI, cărămiziu deschis,
suprafaţa exterioară aspră. Roată rapidă. În interior vagi urme de ardere secundară. Sec.
XIII-XIV. (C 037, - 0,50-0,60 m W) (Nr.inv. 106/2) (Pl.37/7)
99. Fragment de perete. În exterior, caneluri superficiale. Pastă medie. AOI, cărămiziu roşcat.
Roată rapidă. Sec. XIII-XIV. (S 02, - 0,40 m NCA) (Nr.inv. 13/1) (Pl.40/7)
129
100. Fragment de fund. Df.10 cm. Pastă medie rar cu mică. AOI, pelicule exterioare gălbui. AS
puternică după spargere. Roata rapidă, fundul desprins. Sec. XIII-XIV? (C 025, - 0,40 m
W) (Nr.inv. 42) (Pl.41/5)
101. Fragment din partea superioară a unei oale. Dg.22 cm. Marginea arcuită, subliniată la
exterior de o nervură trasă din pastă. Pastă medie. AOI, cărămiziu închis, cenuşiu. Roată
rapidă. AS. Sec. XIII-XIV. (S 02, - 0,10-0,25 m, NCA) (Nr.inv. 46/1) (Pl.40/2)
Uşor profilat. Pastă semifină, mica. AOI. Culoare cărămiziu. Roată rapidă. AS. Sec. XIII-
XIV. (S 02, - 0,10-0,25 m, NCA) (Nr.inv. 46/3) (Pl.41/2)
103. Fragment din partea mediană a unei oale cu pântecul bombat. Decor: bandă de incizii
superficiale. Pasta medie rar cu mica. ARI, culoare gri deschis peliculele exterioare, miezul
roşu. Roata rapidă, peretele vasului foarte subţire. Sec. XIII-XIV. (S 07, c. 4, - 0,50-1 m
NCA) (Nr. inv. 51/1) (Pl.40/6)
104. Fragment din partea superioară a unei căni. Pasta medie rar cu mică. AR, culoare gri
deschis peliculele exterioare, miezul gălbui. Roata rapidă, peretele vasului foarte subţire.
AS. Sec. XIII-XIV. (S 07, c. 4, - 0,50-1 m NCA) (Nr.inv. 51/2) (Pl.40/8)
105. Fragment din partea superioară a unui vas. Decor: caneluri superficiale. Pasta fină cu
multă mica. AOI, pelicule exterioare subţiri roşcate. AS foarte puternică în exterior, parţial
însă şi după spargere. Roata rapidă, ceramică fină de foarte bună calitate, exteriorul
finisat. Sec. XIII-XIV. (S 08, c.3, - 1,03-1,13 m NCA) (Nr.inv. 87/1) (Pl.40/5a-b)
106. Fragment de perete. Decor incizii superficiale, dese. Pasta medie cu nisip şi rar mica.
AOC, cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XIII-XIV. (S 08, c.3, - 1,03-1,13 m NCA) (Nr.inv.
87/2)
107. Fragment dintr-un capac în formă de clopot. D. 8 cm. Decor cu angobă în exterior. Pasta
medie. AOC. Culoare cărămiziu roşcat. Roată rapidă. Sec. XIV-XV. (C 183, decapare)
(Nr.inv. 104/1) (Pl.42/5a-b)
108. Fragment din butonul unui capac. D.3 cm. Pasta medie. AOI. Culoare cărămiziu roşcat.
Roată rapidă. Sec. XIV-XV. (C 183, decapare) (Nr.inv. 104/2) (Pl.42/3a-b)
109. Fragment de margine, probabil dintr-o farfurie. Pastă medie, rar mica. AOI, pelicule
exterioare cărămizii gălbui. Sec. XII-XIII. (C 175-198, decapare) (Nr.inv. 124/1) (Pl.39/4)
110. Fragment de toartă. Pe faţa superioară două caneluri inegale. Pasta fină, rar mica. AOI,
pelicule exterioare cărămizii gălbui. Sec. XII-XIII. (C 175-198, decapare) (Nr.inv. 124/2)
(Pl.39/2a-b)
111. Fragment de fund, ridicat de pe roată. Capac plat? Df.15 cm. Pasta semifină, mica. AOC.
Culoare cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XIII-XIV. (S 08, c. 3, - 1,44-1,54 m NCA)
(Nr.inv. 127/1) (Pl.41/1)
112. Fragment din partea superioară, marginea evazată şi buza lăţită. Decor: în interior, smalţ
verde peste angobă, irizat, opacizat. Dg.14 cm. Pastă medie, mica. AOC. Culoare
cărămiziu gălbui. Roata rapidă. Sec. XIII-XIV. (S 08, c. 3, - 1,44-1,54 m NCA) (Nr.inv.
127/2) (Pl.40/1)
113. Fragment de fund, ridicat de pe roată. Df.9 cm. Pasta semifină, mica. AOC. Culoare
cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XIII-XIV. (S 12 caroiaje vest, - 0,25 m NCA) (Nr.inv.
128/1)
114. Fragment din partea superioară a unui vas. Dg.17 cm. Gâtul scurt, marginea trasă mult în
afară îngroşată şi rotunjită. Pastă semifină cu mica. AOI, cărămiziu roşcat. Roată rapidă.
Sec. XII-XIII. (C 183-184-195, - 2 m W) (Nr.inv. 133/1) (Pl.40/4)
115. Fragment de perete. Decor: caneluri superficiale, abia vizibile, peste care a fost trasată o
linie în val. Pasta semifină. AOI, cărămiziu. Roata rapidă. Sec. XII-XIII. (C 183-184-195, - 2
m W) (Nr.inv. 133/2) (Pl.39/13)
116. Fragment de castron cu marginea lăţită, decorată pe faţa superioară cu mici împunsături.
Pasta medie. AOC, roşu cărămiziu. Roată rapidă. Sec. XII-XIII. (C 183-184-195, - 2 m W)
(Nr.inv. 133/3) (Pl.39/7)
117. Fragment de fund. Df.11 cm. Pastă semifină, mica. AOC, interiorul roşu cărămiziu. Roată
rapidă, fundul tăiat, Sec. XII-XIII. (C 183-184-195, - 2 m W) (Nr.inv. 133/4) (Pl.41/6)
118. Fragment de gât de la un ulcior. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XII-XIII. (C 183-
184-195, - 2 m W) (Nr.inv. 133/5) (Pl.39/9)
130
119. Fragment din partea superioară. Marginea arcuită, buza îngroşată, subliniată la exterior de
o nervură. Pasta medie. AOI. AS puternică. Sec. XII-XIII. (C 183-184-195, - 2 m W)
(Nr.inv. 133/6) (Pl.39/6)
120. Fragment de fund, ridicat de pe roată. Df.16 cm. Pasta medie. mica. AOC. Culoare
cărămiziu gălbui. Roata rapidă. Sec. XIII-XIV. (S 12 + caroiaje, decapare) (Nr.inv. 145/1)
121. Fragment de capac (?), ridicat de pe roată. Pasta medie, mică. AOC. Culoare cărămiziu
închis. Roată rapidă. AS pe revers. Sec. XIII-XIV. (S 12 + caroiaje, decapare) (Nr.inv.
145/2) (Pl.41/3)
122. Fragment de capac plat. D.7 cm. Pastă medie. AOI, cenuşiu gălbui. Sec. XIII-XIV. (Nr.inv.
199/1) (Pl.41/4a-b)
123. Fragment de perete. O linie incizată. Pastă medie. AOC, roşu cărămiziu. Roată rapidă.
Exteriorul cu urme de finisare. Sec. XII-XIII. (C 051, -1-1,15 m W) (Nr.inv. 220N) (Pl.39/11)
124. Fragment din talpa unui sfeşnic (?) cu fante laterale decupate. Df.10 cm. Pastă medie, rar
mica. AOI, cărămiziu roşcat. Roata rapidă, tăiat de pe roată. Sec. XIII-XIV? (C 025, - 0,40
m W) (Nr.inv. 101/1)
125. Fusaiolă. D. 3,5 cm. Sec. XIII-XVI. (C 011, - 0,50 m W) (Nr.inv. 48)
126. Fragment din partea inferioară a unui vas. Df.16 cm. Pastă medie, multă mica. AOC,
cărămiziu. AS în exterior. Roată rapidă, fundul tăiat. Sec. XIV. (S 08, c. 2, - 0,55-0,65 m
NCA) (Nr.inv. 54/1) (Pl.49/2)
127. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.15 cm. Pasta semifină, AOC, cărămiziu roşcat.
Roată rapidă. Sec. XIV-XV. (S 01, - 0,35 m NCA) (Nr.inv. 43/1) (Pl.43/1)
128. Fragment marginal, probabil de la o farfurie. Dg. 21 cm. În interior smalţ verde aplicat în
straturi de grosimi variabile pe perete, fără suport. Culori de la verde închis la verde
deschis. Pastă fină. AOC, cărămiziu deschis. Roată rapidă. Sec. XIV-XV? (S 01, - 0,35 m
NCA) (Nr.inv. 43/2) (Pl.43/10)
129. Fragment din partea superioară a unei căni. Dg.12 cm. Gâtul scurt, marginea puternic
răsfrântă spre exterior, îngroşată şi teşită orizontal. În exterior caneluri fine începând
imediat de sub gât. În interior smalţ verde corodat, peliculă subţire. Pasta semifină, AR,
negru. Sec. XIV-XV? (S 01, - 0,35 m NCA) (Nr.inv. 43/3) (Pl.43/3a-b)
130. Fragment dintr-un capac în formă de clopot. D.6 cm. Pasta semigrosieră. AOC, cărămiziu
gălbui. Sec. XIV-XV. (S 01, - 0,35 m NCA) (Nr.inv. 43/4) (Pl.42/7a-b)
131. Fragment de toartă. Partea superioară marcată prin două caneluri profunde. Pasta medie.
AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XIV-XV. (S 01, - 0,35 m NCA) (Nr.inv. 43/5) (Pl.43/8)
132. Fragment de fund ridicat de pe roată. Df.120 cm. Pasta semifină, AOC, cărămiziu roşcat.
Roată rapidă. Sec. XIV-XV. (S 01, - 0,35 m NCA) (Nr.inv. 43/6) (Pl.43/2)
133. Fragment de olan. (S 01, - 0,35 m NCA) (Nr.inv. 43/7)
134. Fragment de fund dintr-un vas de dimensiuni mari. Df.20 cm. Decor: în exterior incizii fine
ca o ţesătură pe toată suprafaţa. Pastă medie. AOI, culoare cărămiziu roşcat. Roata destul
de lentă, ridicat de pe roată. Sec. XIV-XV. (C 048, - 0,80 m W) (Nr.inv. 102/1) (Pl.42/4)
135. Fragment din partea inferioară a unui vas, posibil un opaiţ. Df.16 cm. Pastă fină, mica. AOI,
culoare cărămiziu gălbui. Roata rapidă. Sec. XIV-XV. (C 048, - 0,80 m W) (Nr.inv. 102/2)
(Pl.42/2)
136. Fragment de sfeşnic tăiat de pe roată, fante laterale decupate. Df.10 cm. Pastă medie,
AOI, culoare cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XIV-XV. (C 037, - 0,60-0,65 m NCA)
(Nr.inv. 103) (Pl.42/1a-b)
137. Fragment dintr-un castron (opaiţ?). Df.14 cm. Dg.16 cm. Ceramică roşie de calitate bună,
lucrată pe roata rapidă. Sec. XIV-XV. (C 194-198, decapare) (Nr.inv. 11/1) (Pl.42/8)
138. Fragment de fund desprins de pe roată. Df.10 cm. Pasta fină cu mica. AOI, culoare
cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XIV-XV. (S 08, c.3, - 1,62 m NCA) (Nr.inv. 122/1)
(Pl.42/6)
138A. Fragment de toartă. Partea superioară cu 2 caneluri. Pastă fină, mică. AOI, cărămiziu
gălbui. Sec. XIV-XV. (C 060, - 0,20-0,30 m W) (Nr.inv. 148/1) (Pl.43/7)
139.1. Fragment de margine. Dg.17,4 cm. Pasta medie. AOC, cărămiziu roşcat. AS puternică
pe marginea buzei, în exterior. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2)
(Nr.inv. 221/1) (Pl.44/1)
131
139.2. Fragment de margine. Dg.17 cm. Pasta medie. AOC, cărămiziu roşcat. AS puternică pe
marginea buzei, în exterior. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2)
(Nr.inv. 221/2) (Pl.44/2)
139.3. Fragment de margine. Dg.16 cm. Pasta medie. AOC, cărămiziu roşcat. AS puternică pe
marginea buzei, în exterior. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2)
(Nr.inv. 221/3) (Pl.44/3)
139.4. Fragment din partea superioară a unei căni. Gâtul arcuit, marginea trasă vertical este
marcată la exterior de o canelură adâncă. În interior şănţuire pentru capac. Dg. 11 cm.
Pasta medie. AR? Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv.
221/4) (Pl.44/4)
139.5. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul arcuit, marginea îngroşată până la o
secţiune trapezoidală are partea superioară tăiată orizontal. În interior şănţuire pentru
capac. Dg. 22 cm Pasta medie. AOC, cărămiziu închis. AS foarte puternică pe toată
suprafaţa fragmentului, a format o peliculă aproape compactă de resturi organice
carbonizate. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/5)
(Pl.44/5)
139.6. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul relativ înalt se încheie cu o margine
uşor arcuită, iar buza mult îngroşată este teşită oblic. Dg.14 cm. Pasta medie. AOC,
cărămiziu roşcat. AS foarte puternică pe toată suprafaţa fragmentului, la exterior. Sfârşitul
sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/6) (Pl.44/6)
139.7. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul scurt, marginea răsfrântă, buza mult
îngroşată are o secţiune aproape rectangulară. Dg.18 cm. Pasta semifină. AOI, cărămiziu
gălbui. AS parţială, mai accentuată pe buză. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV.
(Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/7) (Pl.45/1)
139.8. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul puternic arcuit, marginea trasă vertical
şi îngroşată are o secţiune triunghiulară. Dg. 36 cm. Pastă medie. AOI, cărămiziu roşcat.
AS foarte puternică pe buză. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2)
(Nr.inv. 221/8) (Pl.45/2)
139.9. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul scurt, marginea foarte înaltă este uşor
îngroşată, cu buza tăiată orizontal şi şănţuită. La exterior este marcată de o nervură trasă
din pastă, parţial ascuţită, parţial aplatizată, căreia îi corespunde la interior o canelură
superficială. Dg. 36 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu închis. AS superficială, urme în zona
gâtului. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/9)
(Pl.45/3)
139.10. Fragment din partea superioară a unui castron. Marginea îngroşată, are o secţiune
triunghiulară. Partea superioară este tăiată orizontală şi uşor canelată, iar la exterior se
remarcă o nervură lată, ascuţită, decorată cu crestături oblice. Dg. 36 cm. Decor incizat.
Pasta medie. AOI, cărămiziu roşcat. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var
nr. 2) (Nr.inv. 221/10) (Pl.45/4)
139.11. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul scurt arcuit, marginea trasă vertical
şi îngroşată are o secţiune aproximativ triunghiulară. Dg. 16 cm. Pasta semifină. AOC. AS
puternică la exterior. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv.
221/11) (Pl.54/5)
139.12. Fragment din partea superioară a unui vas. Gâtul slab pronunţat, marginea îngroşată a
fost întoarsă în exterior spre peretele vasului. Dg. 14 cm. Pasta semifină. AOI, cărămiziu.
Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/12) (Pl.45/6)
139.13. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul slab pronunţat, marginea răsfrântă
este mult îngroşată spre extremitate, buza fiind teşită orizontal. La interior o şănţuire destul
de accentuată pentru capac. Dg. 19 cm. Pasta medie. AOS, cărămiziu. AS foarte
puternică, a format la exterior o peliculă compactă pe peretele vasului. Urme de materii
organice carbonizate. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv.
221/13) (Pl.46/1)
139.14. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul slab pronunţat, marginea arcuită,
buza îngroşată mult are o secţiune aproximativ rectangulară. La interior se remarcă un
prag pentru capac. Dg. 19 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu gălbui. AS puternică, urme de
materii organice carbonizate pe gât. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var
nr. 2) (Nr.inv. 221/14) (Pl.46/2)
132
139.15. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul slab pronunţat, marginea arcuită,
buza îngroşată mult are o secţiune aproximativ rectangulară. Dg.18 cm. Pasta medie. AOI,
cărămiziu gălbui. AS, urme foarte vagi. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de
var nr. 2) (Nr.inv. 221/15) (Pl.46/3)
139.16. Fragment din partea superioară a unui vas, probabil o cană. Gâtul foarte scurt este
puternic pronunţat, profilul marginii în formă de S, cu buza mult subţiată. Dg.10 cm. Pasta
medie. AOC, cărămiziu închis. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2)
(Nr.inv. 221/16) (Pl.46/5)
139.17. Fragment din partea superioară a unei oale. Gâtul scurt, marginea răsfrântă, buza
subţiată şi rotunjită la capăt. Dg.14 cm. Pasta semifină. AOI. AS foarte puternică, peliculă
intermitentă de materii organice. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr.
2) (Nr.inv. 221/17) (Pl.46/4)
139.18. Fragment de fund de la o cană, tăiat de pe roată. Df.6 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu
roşcat. AS, urme superficiale deasupra fundului, pe pereţi. Roata rapidă. Sfârşitul sec. XIV
- începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/18) (Pl.46/6)
139.19. Fragment de fund de la o cană, tăiat de pe roată. Df.6 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu
roşcat. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/19)
(Pl.46/7)
139.20. Fragment de fund tăiat de pe roată. Df.8,5 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu gălbui. AS,
urme superficiale pe pereţi, deasupra fundului. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV.
139.21. Fragment de fund, tăiat de pe roată. Df.7 cm. Pasta medie. AOC, cărămiziu gălbui. AS,
urme superficială în partea centrală a fundului. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV.
139.22. Fragment de fund, tăiat de pe roată. Df.12 cm. Pasta semifină. AOI, cărămiziu gălbui.
AS, urme superficiale pe pereţi. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr.
2) (Nr.inv. 221/22) (Pl.46/10)
139.23. Fragment din partea inferioară a unei cupe. Fundul profilat, cu o talpă lată de
aproximativ 1 cm, teşită vertical şi rotunjită. De la talpă peretele se retrage prin arcuire.
Fundul tăiat de pe roată. Df. 7 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu închis. AS, urme
superficiale. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/23)
(Pl.47/1)
139.24. Fragment de fund tăiat de pe roată. Df.11 cm. Pasta medie. AOC, cărămiziu gălbui.
Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/24) (Pl.47/2)
139.25. Fragment de fund ridicat de pe roată. Pe fund vagi urme reliefate ar putea fi resturi
dintr-o marcă de olar. Df.9 cm. Pasta grosieră. AOI, cenuşiu gălbui. AS parţială. Pasta
modelată pe o roată destul de lentă. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var
nr. 2) (Nr.inv. 221/25) (Pl.47/3)
139.26. Fragment de fund tăiat de pe roată. Df.7 cm. Pasta semifină. AOI, cărămiziu gălbui. AS
parţială, după spargere. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2)
(Nr.inv. 221/26) (Pl.47/4)
139.27. Fragment de fund tăiat de pe roată. Df.8 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu gălbui. AS,
urme superficiale pe toată suprafaţa păstrată, cel mai probabil după spargere. Sfârşitul
139.28. Fragment dintr-o farfurie sau capac. Fundul tăiat de pe roată, Df.14 cm. Pasta medie.
AOI, cărămiziu gălbui. AS parţială, urme vagi. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV.
139.29. Fragment dintr-o farfurie sau capac. Fundul tăiat de pe roată. Df. 15 cm. Pasta medie.
AOI, cărămiziu roşcat. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv.
221/29) (Pl.47/7)
139.30. Fragment dintr-o farfurie sau capac, pereţii foarte evazaţi. Fundul tăiat de pe roată. Df.
14 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu roşcat. AS după spargere. Sfârşitul sec. XIV -
începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/30) (Pl.47/8)
139.31. Fragment dintr-o farfurie sau capac. Fundul tăiat de pe roată. Df.7 cm. Pasta medie.
AOI, cărămiziu închis. AS pe fund şi pe margini la exterior. Sfârşitul sec. XIV - începutul
sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/31) (Pl.47/9)
133
139.32. Fragment dintr-o farfurie sau capac. Fundul tăiat de pe roată. Df.21 cm. Pasta semifină.
AOI, cărămiziu roşcat. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv.
221/32) (Pl.47/10)
139.33. Fragment dintr-o farfurie sau capac. Fundul tăiat de pe roată. Df. 15 cm. Pasta medie.
AOI, cărămiziu închis. AS după spargere. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa
de var nr. 2) (Nr.inv. 221/33) (Pl.48/1)
139.34. Fragment dintr-un capac plat cu buton de prindere, pentru un vas mic. Butonul arcuit,
partea superioară tăiată drept, parţial finisată. Dinf. 7 cm, Dbuton 3 cm. Pasta medie. AOI,
cărămiziu gălbui. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv.
221/34) (Pl.48/2)
139.35. Fragment dintr-un capac plat cu buton de prindere. Butonul profilat printr-o canelură,
partea superioară tăiată drept. Dbuton 4 cm. Pasta medie. AOI, cărămiziu gălbui. Sfârşitul
139.36. Fragment dintr-un capac plat cu buton de prindere. Dinf.9 cm. Dbuton 4 cm. Pasta
medie. AOI, cărămiziu gălbui. AS după spargere. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV.
139.37. Fragment dintr-un capac plat cu buton de prindere. Dinf.7 cm. Dbuton 3,4 cm. Pasta
medie. AOI, cărămiziu gălbui. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2)
(Nr.inv. 221/37) (Pl.48/5)
139.38. Fragment dintr-un capac plat cu buton de prindere. Dbuton 3 cm. Pasta medie. AOI,
cenuşiu gălbui. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv.
221/38) (Pl.48/6)
139.39. Fragment de toartă cu secţiunea ovală. Partea vizibilă marcată prin 3 caneluri profunde.
Pasta medie. AOC, cărămiziu gălbui. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var
nr. 2) (Nr.inv. 221/39) (Pl.48/10)
139.40. Fragment de toartă cu secţiunea ovală. Partea vizibilă marcată prin 2 caneluri
superficiale. Pasta fină. AOI, cărămiziu roşcat. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV.
139.41. Fragment de toartă cu secţiunea ovală. Partea superioară marcată printr-o canelură
neglijent executată. Pasta fină. AOI, cărămiziu roşcat. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec.
XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/41) (Pl.48/9)
139.42. Fragment de picior de la o tigaie. Pastă fină. AOI, cărămiziu deschis. AS pe exterior.
Smalţ verde deschis cu decor într-o nuanţă de verde mai închis. Sfârşitul sec. XIV -
începutul sec. XV. (Groapa de var nr. 2) (Nr.inv. 221/4) (Pl.48/8)
139.43. Fragment de picior de la o tigaie. Pastă semifină. AOC, cărămiziu foarte închis. AS
superficială. Smalţ verde închis. Sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV. (Groapa de var nr.
2) (Nr.inv. 221/43) (Pl.48/11)
140. Fragment de fund. Df.14 cm. Pasta semifină, mică. AOI, cărămiziu gălbui. AS superficială
în exterior. Sec. XV-XVI. (S 08, c. 1, - 0,55-0,65 m NCA) (Nr.inv. 53/1) (Pl.49/5)
141. Fragment de fund. Df.17 cm. Pasta semifină, mică. AOI, cărămiziu gălbui. AS superficială
în exterior. Sec. XV-XVI. (S 08, c. 1, - 0,55-0,65 m NCA) (Nr.inv. 53/2) (Pl.49/4)
142. Fragment de fund de vas, opaiţ sau folosit ca opaiţ. Df.21 cm. Pasta fină, foarte compactă.
AOI, culoare cărămiziu gălbui. Roata rapidă. În interior urme puternice de ardere
secundară. Sec. XV-XVI. (S 03A, - 0,25-0,45 m NCA) (Nr.inv. 107/1) (Pl.49/3)
143. Fragment din partea superioară a unei oale. Dg.16 cm. Gâtul relativ scurt este marcat prin
incizii fine. Marginea evazată, buza rotunjită, la interior lăcaş pentru capac. Pasta medie.
AOC, roşu cărămiziu. AS puternică înainte de spargere pe ambele feţe. Sec. XVI-XVII. (S
07, c. 4, - 0,55-0,65 m NCA (Nr.inv. 84/1) (Pl.50/2)
144. Fragment din partea superioară a unei oale, marginea răsfrântă mult spre exterior şi
rotunjită. La interior lăcaş pentru capac. Dg.14 cm. Pe ambele feţe un smalţ verde deschis
în strat compact peste angobă, bine păstrat. Pasta medie, AOC, cărămiziu. Sec. XVI-XVII.
(S 07, c. 4, - 0,55-0,65 m NCA) (Nr.inv. 84/2) (Pl.50/1)
145. Fragment de castron, marginea lăţită în formă de ‚‚T’’. Decor: în exterior decor geometric
pictat cu vopsea albă, sporadic pete de smalţ verde direct peste pastă. Pastă fină. AOC,
cărămiziu gălbui. Roata rapidă. Sec. XVI-XVII. (S 10, - 0,80-0,90 m) (Nr.inv. 220A/1)
(Pl.50/4)
134
146. Mâner de tigaie. Pastă medie. AOC, roşu cărămiziu. Pete de smalţ verde. Sec. XVI-XVII.
(S 10, - 0,80-0,90 m) (Nr.inv. 220A/2) (Pl.50/5)
147. Fragment de fund. Decor: smalţ alb, decor floral cu smalţ verde şi negru pe acest fond.
Pasta foarte fină. AOC. Culoare cărămiziu gălbui. Roată rapidă. Sec. XVI-XVII. (S 07, c.7,
- 1,05-1,15 m NCA (Nr.inv. 50/2) (Pl.50/8)
148. Fragment din partea superioară a unui vas cilindric, cu marginea răsfrântă. Dg.20 cm. Pe
ambele feţe smalţ verde deschis, strat compact peste pastă. Pastă fină. AOC, galben. Sec.
XVII-XVIII. (S 07, c. 4, - 2,30-2,40 m, din martorul din zona arcadei) (Nr.inv. 44/1) (Pl.51/1)
149. Fragment dintr-un bol. Df.6,5 cm. Porţelan alb, decor albastru. Pe fund inscripţie din decor,
‚‚INDIA’’. Sec. XVII-XVIII. (S 07, c. 4, - 2,30-2,40 m, din martorul din zona arcadei) (Nr.inv.
44/2) (Pl.51/2a-b-c-d)
150. Castron întregibil. Df.25 cm. În interior smalţ verde. Pastă fină. AOC, alb gălbui. Sec. XVII-
XVIII. (S 07, c. 4, - 1,70 m, din zona arcadei) (Nr.inv. 57/1) (Pl.51/4)
151. Fragment de perete, partea superioară a unui vas. Decor: bandă de incizii superficiale. În
interior smalţ verde deschis de calitate bună, peste angobă. Pasta semifină. AOC, culoare
cărămiziu gălbui. Roata rapidă. AS. Sec. XVI-XVII. (S 07, c.4, - 0,85-1,55 m NCA) (Nr.inv.
62/1) (Pl.50/7)
152. Fragment din corpul unui vas. Decor: benzi de linii paralele şi în val superficial incizate.
Pastă fină. ARC, culoare gri deschis. Roată rapidă. Sec. XVI-XVII. (S 07, c.4, - 0,85-1,55
m NCA) (Nr.inv. 62/2) (Pl.50/6)
153. Fragment din partea superioară a unui castron, marginea răsfrântă şi evazată. Dg.20 cm.
În interior, smalţ galben şi maro închis. Pastă fină. AOI, culoare cărămiziu gălbui. Roata
rapidă. Sec. XVI-XVII. (S 07, c.4, - 0,85-1,55 m NCA) (Nr.inv. 62/3) (Pl.50/3)
154. Fragment de capac în formă de clopot. D.14 cm. În exterior decor geometric cu vopsea
albă şi smalţ verde. Pastă medie. AOI. Sec. XVII-XVIII. (S 07, 0 – 1,25 m NCA) (Nr.inv.
88/1) (Pl.52/5)
155. Fragment de oală. Dg.19 cm. În interior smalţ verde deschis, exfoliat pe cea mai mare
parte a suprafeţei. În exterior decor pictat cu vopsea albă. Marginea subliniată şi în exterior
cu smalţ verde. Pasta fină. AOC, roşu cărămiziu. Roata rapidă. Sec. XVII-XVIII. (S 07, 0 –
1,25 m NCA) (Nr.inv. 88/2) (Pl.52/6)
156. Fragmente dintr-o oală cu toartă. Dg.12 cm. În interior smalţ verde. În exterior decor
geometric cu vopsea albă. Pastă fină. AOC, roşu cărămiziu. Roata rapidă. Sec. XVII-XVIII.
(S 07, 0 – 1,25 m NCA) (Nr.inv. 88/3, 4) (Pl.52/1)
157. Fragment de oală. Dg.17 cm. În interior smalţ verde. În exterior decor geometric cu vopsea
albă. Pasta fină. AOC, roşu cărămiziu. Roata rapidă. Sec. XVII-XVIII. (S 07, 0 – 1,25 m
NCA) (Nr.inv. 88/5) (Pl.52/3)
158. Fragmente dintr-o oală cu toartă. Dg.22 cm. În interior smalţ verde deschis, nuanţă mai
închisă pe buză. D: În exterior o bandă de incizii fine. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui.
Roata rapidă. Sec. XVII-XVIII. (S 07, 0 – 1,25 m NCA) (Nr.inv. 88/6) (Pl.52/4)
159. Fragment din gâtul unui ulcior. Sec. XVII-XVIII.? (S 07, 0 – 1,25 m NCA) (Nr.inv. 88/7)
(Pl.52/2)
160. Fragment din fundul unui vas. Suprafeţele exterioare acoperite cu smalţ alb, inclusiv
fundul. Pereţii decoraţi cu dungi de smalţ maro închis, orizontale, echidistante. Pastă fină.
AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, - 0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/1)
(Pl.53/1).
161. Fragment din partea inferioară a unei tigăi. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ verde,
peste care au fost trase dungi verticale cu smalţ verde închis. Smalţul aşezat în strat gros,
strălucitor, peste angobă, se păstrează foarte bine. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui.
Sec. XVII-XVIII. (S 11, - 0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/2) (Pl.53/2).
162. Fragment dintr-un castron. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ maro, cu pete albe mai
ales pe fund. La exterior smalţ verde deschis, inegal aplicat. Pastă fină. AOC, cărămiziu
gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, - 0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/3) (Pl.53/3).
163. Fragment dintr-o farfurie. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ alb, la exterior smalţ
verde deschis, inegal aplicat. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, -
0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/4) (Pl.53/4).
135
164. Fragment dintr-o farfurie. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ verde deschis, la exterior
smalţ verde închis. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, - 0,10-0,25
m NCA) (Nr.inv. 139/5) (Pl.53/5).
165. Fragment dintr-o farfurie. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ alb, maro deschis şi
gălbui.. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, - 0,10-0,25 m NCA)
(Nr.inv. 139/6) (Pl.53/6).
166. Fragment dintr-o farfurie. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ alb şi maro deschis, pe
buză şi la exterior smalţ verde. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, -
0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/7) (Pl.53/7).
167. Fragment dintr-un castron. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ verde deschis, peste
care au fost trasate dungi verticlae cu smalţ maro închis. Pastă fină. AOC, cărămiziu
gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, - 0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/8) (Pl.53/8).
168. Fragment din fundul unei căni. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, -
0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/9) (Pl.53/9).
169. Fragment dintr-o tavă. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ alb şi maro. Pastă fină.
(Pl.53/10).
170. Fragment dintr-o farfurie. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ alb şi maro, pe buză şi la
exterior smalţ verde închis. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 11, -
0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 139/1) (Pl.53/13).
171. Fragment dintr-o strachină. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ maro, peste care a fost
trasat un decor geometric cu verde deschis. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-
XVIII. (S 11, - 0,10-0,25 m NCA) (Nr.inv. 143/2) (Pl.53/14).
172. Fragment dintr-o farfurie. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ galben şi alb. Pastă fină.
(Pl.53/15).
173. Fragment dintr-o oală. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ verde închis. Pastă medie.
AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-XVIII. (S 09, - 0,45-0,77 m) (Nr.inv. 146/1) (Pl.53/12)
174. Fragment de perete. Decor: linie în val. Pastă medie. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII-
XVIII. (S 09, - 0,45-0,77 m) (Nr.inv. 146/2) (Pl.53/11)
175. Fragment dintr-un vas cu buză şi cu fundul uşor bombat înafară (tigaie?) AOC. AS. Pastă
fină, cărămiziu gălbui. Suprafaţa interioară acoperită cu smalţ maro. Décor: la interior
pictură cu verde, motiv geometric. Sec. XVII-XVIII (S 2B, - 1,20-1,30 m) (Nr.inv. 60)
(Pl.51/3)
IX.1.2. Cahle de sobă
1. Fragmente de cahlă oală cu marginea întoarsă. Pasta medie, AOI, cărămiziu gălbui. Pe
interior urme de lipitură de lut. Sec. XV-XVI. (S 08, c. 1, - 0,55-0,65 m NCA) (Nr.inv. 53/3, 4)
2. Fragment din partea superioară a unei cahle oală cu deschiderea pătrată, marginea simplă,
lăţită, cu profil triunghiular. Pastă fină, rar mica. Aoi, pelicule exterioare cărămizii. Roata
rapidă. AS pe ambele feţe, înainte de spargerea fragmentului în forma păstrată. Sec. XIII-
XIV. (C 025, - 0,40 m W) (Nr.inv. 123/1)
3. Fragment din partea centrală a unei cahle plăci. Décor: leul păzind copacul vieţii. Dimensiuni
15,5x14x0,8 cm. Pastă medie, cu nisip fin şi calcar, rar mica. AOI, cărămiziu gălbui. Sec.
XVI-XVII. (S 6, passim) (Fig. 129).
4. Fragment dintr-o piesă de coronament decupată şi traforată, decorată cu motive gotice.
Aversul acoperit cu o peliculă groasă de smalţ verde închis, peste angobă. Smalţul crăpat fin
pe toată suprafaţa se exfoliază uşor. Dimensiuni: 7x7x1,3 cm. Pastă medie, cu nisip fin şi
calcar, rar mica. AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XV-XVI. (S 6, passim) (Fig. 130).
5. Fragment dintr-o piesă de coronament decupată şi traforată, decorată cu motive gotice.
Aversul acoperit cu o peliculă groasă de smalţ verde închis, peste angobă. Smalţul crăpat fin
pe toată suprafaţa se exfoliază uşor. Dimensiuni: 6x5x1,4 cm. Pastă medie, cu nisip fin şi
calcar, rar mica. AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XV-XVI. (S 6, passim) (Fig. 130).
6. Fragment marginal dintr-o cahlă placă cu ramă de fixare. Décor: fragmentul pare să fie din
colţul drept inferior, foarte probabil din scena cavalerul în turnir. Relieful este destul de bine
136
conturat dar înecat într-un strat gros de smalţ, astfel că detaliile nu sunt vizibile. Aversul
acoperit cu un strat gros de smalţ verde măsliniu peste angobă. Dimensiuni 11,5x7x1,2 cm.
Pastă medie, cu mult nisip grosier. AR. Sec. XV-XVI. (S 7, passim) (Fig. 131).
7. Fragment marginal dintr-o cahlă placă cu ramă de fixare. Décor: câmpul central probabil cu
un décor vegetal, încadrat de o bordură cu lujeri. Piesa prezintă un chenar înalt, profilat cu
toruri şi baghete. Aversul este acoperit cu un strat gros de smalţ verde deschis peste
angobă, crăpat fin pe toată suprafaţa şi irizat. Dimensiuni 10x7x1 cm. Pastă medie, cu mult
nisip. AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XV-XVI. (C. 13-14, - 0.20-0.30 m) (Fig. 132).
8. Fragmente dintr-o cahlă placă fără ramă de fixare. Décor: geometric, cercuri concentrice
alveolate sau simple. Dimensiuni 15x15x1 cm; probabil o piesă pătrată cu latura de 26 cm.
Pastă medie, cu mult nisip grosier. AOI, cărămiziu roşcat. Urme de ardere secundară. Sec.
XVI-XVII. (C 1, -0.55-0.65 m) (Fig. 133).
9. Fragment marginal dintr-o cahlă placă cu ramă de fixare. Décor: vegetal, probabil cu un
medalion central. Aversul este smălţuit policrom, fondul cu un smalţ alb, relieful marginal cu
verde deschis iar cel dinspre centru cu albastru deschis. Smalţul crăpat fin pe toată
suprafaţa. Dimensiuni 7,5x6x0,8 cm. Pastă semifină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII. (S 7,
passim) (Fig. 134).
10. Fragment marginal dintr-o cahlă placă cu ramă de fixare. Décor: vegetal, probabil dezvoltat
din modelul tapet. Parţial reliefat, parţial pictat. Aversul este smălţuit policrom, fondul cu un
smalţ alb cu nuanţe abastre, relieful marginal cu albastru închis iar decorul floral pictat cu
galben, maro şi albastru. Smalţul crăpat fin pe toată suprafaţa. Dimensiuni 8,5x7x0,8 cm.
Pastă semifină. AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XVII. (S 7, passim) (Fig. 136).
11. Fragment marginal dintr-o cahlă placă cu ramă de fixare. Décor: tapet cu motive vegetale.
Aversul este smălţuit policrom, fondul cu un smalţ alb cu reflexe albastre, relieful marginal cu
albastru deschis şi galben. Smalţul crăpat fin pe toată suprafaţa. Dimensiuni 4x6x0,8 cm.
Pastă semifină. AOC, cărămiziu gălbui. Sec. XVII. (C 1, -0.55-0.65 m) (Fig. 135).
12. Fragment marginal dintr-o cahlă placă cu ramă de fixare. Décor: tapet, de tipul arce
suprapuse, cu motive vegetale. Aversul este smălţuit verde. Dimensiuni 13,5x9x1 cm. Pastă
semifină. AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XVII. (S 7, passim) (Fig. 138).
13. Fragment marginal dintr-o cahlă placă cu ramă de fixare. Décor: tapet, de tipul arce
suprapuse, cu motive vegetale. Aversul este smălţuit verde gălbui, un smalţ de calitate
proastă, exfoliate de pe cea mai mare parte a suprafeţei. Dimensiuni 7,8x4,5x0,9 cm. Pastă
semifină. AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XVII. (S 7, passim) (Fig. 139).
14. Fragmente dintr-o cahlă placă. Décor: vegetal. Aversul este smălţuit verde gălbui, un smalţ
de calitate foarte bună, strălucitor. Dimensiuni 3x8x0,9 cm; 2,5x4,5x0,7 cm. Pastă semifină.
AOC, cărămiziu roşcat. Sec. XVII-XVIII. (S 7, passim) (Fig. 140).
15. Fragmente dintr-o cahlă placă. Décor: fără. Aversul este smălţuit verde gălbui, un smalţ
crăpat fin pe toată suprafaţa. Dimensiuni 8x6,5x1,3 cm. Pastă semifină, de culoare albă.
AOC. Sec. XVII-XVIII. (S 7, passim) (Fig. 129).141
16. Fragmente dintr-o cahlă placă. Décor: fără. Aversul este smălţuit albastru azur, un smalţ
crăpat fin pe toată suprafaţa. Dimensiuni 4,5x5x1,5 cm. Pastă fină. AOC, cărămiziu gălbui.
Sec. XVII-XVIII. (C. 13-14, - 0.20-0.30 m) (Fig. 137).
17. Fragmente dintr-o cahlă placă. Décor: fără. Aversul este smălţuit galben muştar, strat
subţire aplicat direct peste pastă. Dimensiuni 8x6,5x1,3 cm. Pastă semifină. AOC, cărămiziu
roşcat. Sec. XVII-XVIII. (C. 13-14, - 0.20-0.30 m) (Fig. 137).
137
IX.2. Obiectele speciale (Maria Emilia Crângaci-Ţiplic)
Descrierea obiectelor speciale este realizată
după următorul punctaj: 3. a) „Moş şi babă”.
a. denumirea piesei b) Sibiu. Piaţa Huet, curtea colegiului, -1,25
b. locul descoperirii (Sibiu, Piaţa Huet, C = m W, decapare.
caroul, S = secţiunea, = caroul secţiunii, c) Bronz.
-1,20 = adâncimea) d) Formă simplă, fără decor.
c. materialul din care este confecţionată e) Moş: h = 13 mm, gr. sârmei 1,2 mm; baba:
piesa h = 15, 6mm, l. = cca 12 mm, gr. sârmei =
d. descrierea piesei 0,6 mm x 2 mm.
e. dimensiunile piesei (h = înălţime, gr. = f) Secolele XIV-XVI.
grosime, L= lungime, l.= lăţime, diam = g) Starea de conservare bună. „Moşul” este
diametru, d = dimensiune) rupt în două, „baba” este ruptă în două
f. datarea334 fragmente.
g. starea de conservare a piesei h) OS 5.
h. OS = numărul de inventar al obiectului
special 4. a) Fragment „moş şi babă” (pl. 54/2).
i. datare cu monedă b) Sibiu. Piaţa Huet, C 51, M 1743, - 1,18 m
W.
c) Bronz.
ACCESORII VESTIMENTARE: d) Formă simplă, fără decor.
e) Fragment babă: gr. sârmei = 1,2 mm x 1,4
Închizători „moş şi babă”: mm.
1. a) Fragment „moş şi babă” (pl. 54/1). f) Secolele XIV-XVI.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 49, -1,20-1,25 m W. g) Starea de conservare medie. Se păstrează
c) Bronz. fragmentar: mai puţin de jumătate din
d) Formă simplă, fără decor. „babă”.
e) Moş: h = 16,7 mm, gr. sârmei = 1,1 mm x h) OS 6.
2,1;
f) Secolele XIV-XVI. 5. a) Fragment de la închizătoare „babă” (?)
g) Starea de conservare medie. Se păstrează (pl. 54/8).
doar „moşul” rupt în două fragmente. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 60, M 1653, - 1,09 m
h) OS 2. W.
c) Bronz.
2. a) Fragment „moş şi babă” (pl. 54/3). d) Formă simplă, fără decor.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 194, M 934, în zona e) Fragment baba: gr. sârmei = 1,2 mm.
umărului drept, - 2,17 m W. f) Secolele XIV-XVI.
c) Bronz. g) Starea de conservare medie. Se păstrează
d) Formă simplă, fără decor. doar un fragment din „babă”.
e) Moş: h = 12 mm, gr. sârmei 1,1 mm; baba: h) OS 17.
l. buclei = 9,8 mm, gr. sârmei = 0,9 mm x
1,2 mm. 6. a) Fragment „moş şi babă” (pl. 54/10).
f) Secolele XIV-XV. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 61, -1,20 m W.
g) Starea de conservare medie. „Moşul” se c) Bronz.
păstrează fragmentar şi este rupt în două; d) Formă simplă, fără decor; pe piesă se mai
„baba” se păstrează fragmentar, şi anume păstrează urme de pânză albă (?).
doar bucla. e) Moş: h = 15,2 mm, l. = 13 mm, gr. sârmei
h) OS 3. = 1,1 x 1,8 mm.
f) Secolele XIV-XVI.
334 g) Starea de conservare bună. Se păstrează
Datarea obiectelor speciale este rezultatul discuţiilor
din cadrul colectivului de restaurare, care a încercat
doar „moşul”.
să sintetizeze toate informaţiile pentru a ajunge la h) OS 20.
un punct de vedere unitar şi cât mai apropiat de
realitate. Pentru maniera de datare a inventarului
arheologic, a se vedea observaţiile de ordin general
din subcapitolul Materialul arheologic.
138
7. a) Fragment „moş şi babă” . g) Starea de conservare medie. „Moşul” se
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 61, M 1715, - 1,15 m păstrează întreg, „baba” se păstrează
W. fragmentar.
c) Bronz. h) OS 66.
d) Formă simplă, fără decor.
e) Baba: h = 12,4 mm, gr. sârmei = 0,9 mm x 12. a) Fragment „moş şi babă” (pl. 54/3).
1,2 mm. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 24, -0.87 m W.
f) Secolele XIV-XVI. c) Bronz.
g) Starea de conservare bună. Se păstrează d) Formă simplă, fără decor.
doar un fragment din „babă” (mai puţin de e) Moşul: L totală = 14,5 mm, l la bază = 11,2
jumătate). mm, gr. sârmei = 1-1,5 mm.
h) OS 24. f) Secolele XIV-XVI.
g) Starea de conservare bună. Se mai
8. a) Fragment de la un „moş” (?) (pl. păstrează doar „moşul”.
54/10a). h) OS 67.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 62, M 1719, - 1,16 m
W. 13. a) Fragment „moş şi babă” (fig. 142/2).
c) Bronz. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 59, - 1,50-1,60 m.W.
d) Formă simplă, fără decor. c) Bronz.
e) Moş: gr. sârmei = 1,3 mm. d) Formă simplă, fără decor; sârma are formă
f) Secolele XIV-XVI. ovală.
g) Starea de conservare medie. Se păstrează e) Babă: L totală = cca 13 mm, gr. sârmei =
un foarte mic fragment (1/5) din „moş” (?). 0,8 x 1,5 mm.
h) OS 31. f) Secolele XIV-XV.
g) Starea de conservare bună. Se mai
9. a) Fragment „moş şi babă”. păstrează doar o parte din „babă”,
b) Sibiu. Piaţa Huet, curtea colegiului, fragmentată şi ea în două.
decapare, passim. h) OS 71.
c) Bronz.
d) Formă simplă, fără decor. 14. a) „Moş şi babă” (pl. 54/6; fig. 142/1).
f) Secolele XIV-XVI. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 52, -1,30 m W.
g) Starea de conservare proastă. Se c) Bronz.
păstrează parţial doar „moşul”, şi acesta d) Formă simplă, fără decor.
fragmentar şi rupt în două. e) Moşul: L totală = 11,4 mm,; babă: L totală
h) OS 33. = cca 12,8 mm, l = 10,5, gr. sârmei = 1,7
mm.
10. a) Fragment „moş şi babă”. f) Secolele XIV-XV.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, C 50, -1,25 m W. g) Starea de conservare bună. Unul din
c) Bronz. picioruşele de fixare al „moşului” este rupt;
d) Formă simplă, fără decor. Se mai pot „baba” se pătrează integral.
observa vagi urme de ţesătură. h) OS 78.
e) Moşul: L = 15 mm, l = 3,5-4,4 mm, gr.
sârmei = 1,1-1,3 mm. 15. a) Fragment „moş şi babă” (pl. 54/9).
g) Starea de conservare proastă. Se c) Bronz.
păstrează „moşul” rupt în două bucăţi, şi d) Formă simplă, fără decor.
un mic fragment (1/4) din „babă”. e) Moşul: L totală = 16 mm, l la bază = 11,5
h) OS 55. mm; babă: L totală = cca 12,8 mm, , gr.
sârmei = 1-1,3 mm.
11. a) Fragment „moş şi babă”. f) Secolele XIV-XVI.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 58, - 1,27 m W. g) Starea de conservare bună. „Baba” se
c) Bronz. păstrează fragmentar (mai puţin de
d) Formă simplă, fără decor. Se mai pot jumătate).
observa vagi urme de ţesătură. h) OS 83.
e) Moşul: L totală = 14 mm, l la bază = 10,1
mm, gr. sârmei = cca 1,5 mm. 16. a) Fragment „moş şi babă”.
139
c) Bronz. g) Starea de conservare medie. S-au păstrat
d) Formă simplă, fără decor. 1 „moş” întreg, 3 fragmente de „moşi” şi
e) Moşul: L totală = 13,9 mm, gr sârmei = 1 un fragment „babă”.
mm; h) OS 99 („moşul” 1-3); OS 95 („moşul” 4 şi
f) Secolele XIV-XVI. „baba” 5).
g) Starea de conservare bună, piesă
deformată. Se păstrează doar „moşul”. 21. a) Fragment „moş şi babă” (fig. 142/3).
h) OS 84. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 198, deasupra
bazinului lui M 962, - 2,34 m W.
17. a) Fragment „moş şi babă”. c) Bronz.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 60, -1,10 m W. d) Formă simplă, fără decor.
c) Bronz. e) Moşul L totală = 16,2 mm, l la bază = 9,5
d) Formă simplă, fără decor. mm, gr. sârmei = 1,2 mm.
e) Baba: gr. sârmei = 1 mm. f) Secolele XIII-XIV.
f) Secolele XIV-XVI. g) Starea de conservare bună. S-a păstrat
g) Starea de conservare bună. Se păstrează doar „moşul”.
doar jumătate din „babă” (1/2). h) OS 102.
h) OS 86.
22. a) Fragmente „moş şi babă” (pl. 54/5).
18. a) Fragment „moş şi babă” (pl. 54/7). b) Sibiu. Piaţa Huet, C 203, M 844, -2,00 m
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 36-47, în apropierea W.
lui M 406, -1,29 m W. c) Bronz.
c) Bronz. d) Formă simplă, fără decor.
d) Formă simplă, fără decor. e) Moşul L păstrată = 13,1 mm, gr. sârmei =
e) Moşul: L totală = 11 mm, l la bază = 9,2 0,8 mm; Baba (1) L totală = 8,8 mm, l la
mm, gr. sârmei = 1-1,2 mm. bază = 6,8 mm, gr. sârmei = 0,7-0,8 mm;
f) Secolele XIV-XV. baba (2): L totală = 11,8 mm, l la bază =
g) Starea de conservare bună. „Moşul” se 7,2 mm, gr sârmei = 0,9 mm; frag. de
păstrează integral, „baba” se păstrează babă: gr. sârmei (2 fragm) = 0,8 mm.
fragmentar. f) Secolele XIV-XV.
h) OS 87. g) Starea de conservare bună. S-a păstrat un
fragment „moş”, două „babe” şi un
19. a) „Moş şi babă” (fig. 142/4). fragment „babă”.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 195, în zona h) OS 114.
abdomenului lui M 1362, - 2, 48 m W.
c) Bronz. 23. a) Fragment „moş şi babă”.
d) Formă simplă, fără decor. b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, în partea stângă a
e) Moşul: L totală = 10,9 mm, l la bază = 7,2 bazinului lui M 815, - 2,14 m W.
mm; Baba: L totală = 10,8 mm, l la bază = c) Bronz.
7,2 mm, gr. sârmei = 0,8 mm. d) Formă simplă, fără decor, dar foarte îngrijit
f) Secolele XIII-XIV. lucrat; spre extremităţi sârma este
g) Starea de conservare bună. aplatizată, iar la mijlocul piesei sârma este
h) OS 96. circulară.
e) Moşul L totală = 15,8 mm, gr. sârmei = 1
20. a) Fragmente „moş şi babă” (pl. 54/11). mm, iar la extremităţi sârma are d = 1,8 x
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 195, în zona bazinului 0,5 mm.
şi toracelui lui M 1363, - 2,27 m W. f) Secolele XIV-XV.
c) Bronz. g) Starea de conservare bună. S-a păstrat
d) Formă simplă, fără decor. doar „moşul”.
e) Moşul 1. L totală = 12,1 mm, l la bază = 6 h) OS 123.
mm, gr. sârmei = 1,1 mm; Moşul 2
(fragment.) L totală = 12 mm, gr. sârmei = 24. a) Fragment „moş şi babă”.
0,8 mm; Moşul 3 (fragment): L totală = 10 b) Sibiu. Piaţa Huet, C 194, decopertare.
mm, l la bază = 8 mm, gr. sârmei = 1 mm; c) Bronz.
moşul 4 (fragment) gr. sârmei = 0,8 mm; d) Formă simplă, fără decor.
baba (5): gr. sârmei = 0,8 mm e) gr. sârmei = 1-1,2 mm.
f) Secolele XIII-XIV. f) Secolele XIV-XV.
140
g) Starea de conservare proastă. S-a păstrat alungită prevăzută cu un orificiu şi legată
mai mult de jumătate din „moş”, şi o mică de corpul sferic printr-un manşon foarte
parte din „babă”. Se mai pot observa urme subţire.
de ţesătură. e) L totală = 13,7mm, corpul sferic are diam.
h) OS 132. = cca 7 mm, urechea alungită are d = cca
4 x 3 mm, orificiul urechii are diam = cca
Nasturi: 2,5 mm.
25. a) Fragment de nasture metalic. f) Secolul al XIV-lea.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 195, M 1331, - 2,30 m g) Starea de conservare relativ bună, uşor
W. corodată.
c) Bronz. h) OS 57.
d) Nasturele a avut forma iniţială rombică.
e) L = 12,1 mm, l. = 6,7 mm, gr. = 8,8 mm; 29. a) Fragmente de la doi nasturi globulari
f) Secolele XIII-XIV. (pl. 5423).
g) Starea de conservare medie. Se păstrează b) Sibiu. Piaţa Huet, C 29, de la un mormânt
fragmentar atât nasturele cât şi butonul de din care au rămas doar oase răvăşite. -
prindere. 1,34 m W.
h) OS 1. c) Bronz (?).
d) Din primul nasture (1) se păstrează aprox.
26. a) Fragment de nasture globular. 1/5, iar din cel de-al doilea nasture (2) se
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 17, pe partea stângă a păstrează aproape în întregime însă foarte
bazinului lui M 462, - 1,28 m W. fragmentat. Ambii nasturi sunt de formă de
c) Bronz / cupru (?). boabă de strugure cu partea inferioară
d) Fragmentul de nasture globular foarte sferică şi urechea alungită prevăzută cu
friabil se păstrează în fragmente foarte un orificiu. În orificiile urechii de prindere
mici şi se pare că a avut formă sferică cu se mai pot observa urme de material textil.
o urechiuşă de prindere de formă e) Dimensiunile celui de-al doilea nasture: L
circulară. În partea superioară a totală = cca 16-17 mm, corpul sferic are
nasturelui, pe exterior, piesa este diam. = cca 10-11 mm, urechea are d =
ornamentată cu o şenţuire foarte puţin cca 4 mm, orificiul urechii are diam = cca
adâncită ce înconjoară corpul sferic. 2-2,5 mm.
e) Nasturele globular: î = 7,9 mm, l = 10,3 f) Secolele XIV-XVI.
mm, gr. peretelui globului = 0,8-1 mm. g) Starea de conservare proastă, material
f) Secolele XIII-XIV. corodat şi casabil.
g) Starea de conservare a nasturelui globular h) OS 58.
proastă – se păstrează partea superioară
fragmentată în bucăţi foarte mici (un 30. a) Fragmente de la doi nasturi globulari
fragment mai mare şi 7 fragmente mici). (pl. 54/12; fig. 143/3).
h) OS 15. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 10, în zona gâtului lui
M 145A, -1,02 m W.
27. a) Fragment nasture globular (?) (pl. c) Bronz (?).
54/13). d) Din primul nasture (1) se păstrează
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 17, - 0,99 m W. jumătatea superioară, iar din cel de-al
c) Bronz / cupru (?). doilea (2) se păstrează doar urechea de
d) Obiect de formă semisferică deformată, cu prindere. Primul nasture este de formă de
un orificiu în mijloc. boabă de strugure cu partea inferioară
e) d = 8,3 x 4,7mm, î = 3,2 mm, gr. tablei = sferică şi urechea alungită prevăzută cu
0,1-0,2 mm; d. orificiului = cc 1mm. un orificiu.
f) Secolele XIV-XV. e) Dimensiunile primului nasture: L. păstrată
g) Starea de conservare bună. = 9,4 mm, corpul sferic are diam. = cca
h) OS 40. 6,5 mm, urechea are d = cca 3,5-9 mm,
orificiul urechii are diam = cca 1,6-2,3 mm.
28. a) Nasture globular (fig. 143/2). f) Secolele XIV-XVI.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 69, cca -1 m W. g) Starea de conservare medie, material
c) Bronz (?). parţial corodat.
d) Nasturele în formă de boabă de strugure, h) OS 59.
cu partea inferioară sferică şi urechea
141
31. a) Nasture globular (pl. 54/14; fig. 143/1). g) Starea de conservare bună.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 51 (S 3A), din nivelul h) OS 117.
de decapare.
c) Bronz (?). 35. a) Fragment nasture globular.
d) Nasturele în formă de boabă de strugure, b) Sibiu. Piaţa Huet, C 182, -1,90-1,95 m W.
cu partea inferioară sferică şi urechea c) Bronz (?).
alungită prevăzută cu un orificiu şi legată d) Se păstrează un fragment din partea
de corpul sferic printr-un manşon foarte sferică (mai puţin de jumătate).
subţire. Urechia este ruptă parţial. e) diam = cca 11 mm, gr. tablei = 0,8 mm.
e) L totală = cca 11 mm, corpul sferic are f) Secolele XV-XVI.
diam. = 5,8-6,8 mm, urechea alungită are g) Starea de conservare bună.
d = cca 3,5 mm. h) OS 118.
g) Starea de conservare medie, material 36. a) Un nasture globular şi un fragment de
corodat. nasture globular.
h) OS 65. b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, în partea stângă a
bazinului lui M 833, - 2,30 m W.
32. a) Nasture globular (pl. 54/16; fig. 143/4). c) Bronz (?).
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, în partea dreaptă d) Nasturele în formă de boabă de strugure,
a gâtului lui M 1219, - 1,26 m W. cu partea inferioară sferică şi urechea
c) Bronz (?). rotundă prevăzută cu un orificiu; pe
d) Nasturele în formă de boabă de strugure, nasture se mai pot observa urme de
cu partea inferioară sferică şi urechea ţesătură de culoare roşie. Din cel de-al
alungită prevăzută cu un orificiu şi legată doilea nasture se păstrează urechea de
de corpul sferic printr-un manşon. formă rotundă şi fragmentar partea
e) L totală = 14,2 mm, corpul sferic are diam. inferioară sferică (3 bucăţi)
= 7,7 mm, urechea alungită are d = cca e) Nasture (1) L totală = 16,5 mm, corpul
3,8 x 3 mm, orificiul urechii are diam = cca sferic are diam. = cca 11,4 x 10,8 mm,
1,2-1,8 mm. urechea are d = cca 5,5 mm, orificiul
f) Secolele XIV-XVI. urechii are diam = cca 2,3 mm. Fragment
g) Starea de conservare relativ bună, de nasture (2): pentru partea inferioară
material corodat. sferică nu se pot stabili dimensiunile,
h) OS 90. urechea are d = 5,5 mm, orificiul urechii =
cc 3 mm.
33. a) Fragment nasture globular (?) (pl. f) Secolele XIII-XIV.
54/15). g) Starea de conservare relativ bună, uşor
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 189, -2,03-2,25 m W. corodată.
c) Bronz (?). h) OS 122.
d) Se păstrează doar partea inferioară: formă
simplă, sferică; posibil să provină de la un 37. a) Fragment nasture globular (pl. 59/13).
nasture globular. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 10, în zona pieptului
e) diam = 4,4 x 5,8 mm. lui M 83, - 1,06 m W.
f) Prima jumătate a secolului al XV-lea. c) Bronz (?).
g) Starea de conservare bună. d) Nasture cu partea inferioară sferică, iar
h) OS 115. urechea lipseşte.
i) Fragmentul a fost descoperit în apropierea e) Corpul sferic al nasturelui are diam. = 7 x 5
unei monede de la Sigismund de mm.
Luxemburg (nr. 213). f) Secolele XIV-XVI.
g) Starea de conservare relativ bună.
34. a) Fragment nasture globular (?). h) OS 135.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, -1,60 m W.
c) Bronz (?). Catarame:
d) Se păstrează doar partea inferioară: formă 38. a) Cataramă circulară cu spin (pl. 57/2;
simplă, aproximativ sferică; posibil să fig. 149/1).
provină de la un nasture globular. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 24 / C 37, -1,30 m W.
e) diam = 5,9 x 9,2 mm. c) Bronz (?).
142
d) Cataramă este de formă circulară cu spin, e) L = 12,2 mm, l = 4,1 mm, î = 2,1 mm, gr.
veriga cataramei este în secţiune ovală; tablei = 0,8-1 mm.
sistemul de prindere al spinului de f) Secolele XIV-XV.
cataramă este în formă de potcoavă. g) Starea de conservare bună.
e) diam. cataramei = 37, gr. verigii cataramei h) OS 8.
= 4 x 6,3; L spinului = 38,5 mm. i) Piesă descoperită împreună cu un fragment
f) Secolele XIII-XIV. de monedă ilizibilă (nr. 170).
g) Starea de conservare bună.
h) OS 52. 42. a) Fragment dintr-o aplică / ţintă pentru
îmbrăcăminte sau pentru încălţăminte (pl.
39. a) Cataramă circulară cu spin (pl. 57/1; 54/19).
fig. 149/3). b) Sibiu. Piaţa Huet, C 51, lângă piciorul
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, de pe bazinul lui M stâng al lui M 1731, -1,05 m W.
1613, - 1,81 m W. c) Bronz (?).
c) Bronz. d) Piesa a avut formă de stea cu 5-6 colţuri şi
d) Cataramă circulară, veriga fiind în secţiune cu un orificiu pentru prinderea acesteia de
ovală. Spinul, distrus la descoperire, nu s- ţesătură sau piele. Din stea se mai
a mai păstrat fiind din fier. Pe verigă se păstrează trei colţuri
mai păstrează urme de material din e) L = 15,2 mm, l = 9,4 mm, gr. = 1,9 mm.
piele/textil (?). f) Secolele XIV-XV.
e) Diam. verigii = 38 x 39,5 mm, gr verigii = g) Starea de conservare bună.
4,5 x 7 mm. h) OS 12.
f) A doua jumătate a secolului al XII-lea –
secolul al XIII-lea. 43. a) Fragment aplică (?) (fig. 144/7).
g) Starea de conservare bună. Spinul nu s-a b) Sibiu. Piaţa Huet, C 36, -1,25-1,30 m W.
mai păstrat. c) Bronz (?).
h) OS 73. d) Fragment metalic de formă
dreptunghiulară, în mijloc cu nit de
40. a) Două catarame circulare din fier (pl. prindere.
57/3,4) (pl. 59/19)) e) L = 7,1 mm, l = 5,6 mm, gr. = 1,1 mm; L.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 183, -1,84-1,85 m W. nitului = 1,6 mm, gr. nitului = 1,1 mm.
c) Fier. f) Secolele XIV-XV.
d) Prima catarama este circulară cu spin (1), g) Starea de conservare bună.
iar cea de-a doua catarama este circulară, h) OS 13.
însă spinul de prindere nu s-a mai păstrat i) Descoperit împreună cu o monedă ilizibilă
(2). (nr. inv. 82).
e) Catarama 1: diam verigii = 42,5 x 46,5
mm, gr. verigii = 7-12 mm, gr. spinului = 44. a) Un fragment metalic şi un fragment
cca 7 mm; catarama 2: diam verigii = 41,8 aplică.
x 45 mm, gr. verigii = 4,8-10 mm. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 14, -1,85 m W.
f) A doua jumătate a secolului al XII-lea – c) Bronz de proastă calitate (?).
secolul al XIII-lea d) Una dintre piese este un fragment dintr-o
g) Starea de conservare relativ bună, platbandă (1), iar cealaltă bucată este un
material foarte corodat. fragment de aplică realizată dintr-o tablă
h) OS 144. de formă probabil octogonală cu un orificiu
amplasat mai spre marginea piesei
Aplici: (aplică) (2). Piesele nu prezintă urme de
41. a) Fragment aplică de bronz (?). decor.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, M 850, - 2,20 m e) 1. Dimensiunile platbandei: L = 24,2 mm, l
W. = 6,2 mm, gr = 1,4 mm; 2. dimensiunile
c) Fragmentul de aplică din bronz, nitul din fragmentului aplică: L = 23,2 mm, l = 14,1
fier. mm, gr. = 0,8 mm
d) Fragment aplică de formă dreptunghiulară, f) Jumătatea secolului al XV-lea.
iar în secţiune de formă semicirculară; în g) Starea de conservare bună.
interior se mai poate observa urma unui h) OS 14.
nit din fier. Fără ornament. i) Descoperite împreună cu o monedă de la
Wladislaw I (1440-1444) (nr. inv. 93).
143
45. a) Fragment aplică dreptunghiulară (?) 49. a) Fragment aplică (pl. 54/20; fig. 144/2).
(pl. 54/17; fig. 144/3). b) Sibiu. Piaţa Huet, C 37, -0,80-1,00 m W.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 2B, -0,82 m W. c) Bronz (?).
c) Bronz (?). d) Fragmentul este de formă dreptunghiulară
d) Fragment de formă dreptunghiulară, la cu două orificii.
unul din capete cu un orificiu circular; fără e) L = 11,9, mm, l = 7,3 mm, gr. = 0,7 mm;
ornament. cele două orificii au dimensiunile de cc 1
e) L = 15,6 mm, l = 4,1-3,7 mm, gr. = 0,2-0,6 mm.
mm. f) XIV-XVI.
f) Secolele XIV-XVI. g) Starea de conservare bună.
g) Starea de conservare bună. h) OS 29.
h) OS 25.
50. a) Fragment aplică pentru vestimentaţie
46. a) Fragment aplică (?). (?) (pl. 54/21).
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, caroiaj E (în zona b) Sibiu. Piaţa Huet, C 59, -1,20-1,25 m W.
de NE a transeptului), -2-2,20 m W. c) Bronz (?).
c) Bronz. d) În zona de ruptură a fragment de aplică se
d) Fragment dintr-o tablă de bronz îndoită în mai pot observa urmele de la două orificii.
formă aproximativ semicirculară, pe Pe spatele acesteia se mai disting cu greu
interior având două nituri. urme de la ţesătură.
e) d = 12,2 x 13,1, gr. tablei = 0,5 mm, L. f) Secolele XIV-XVI.
niturilor = 1,6 mm. e) L = 10,1 mm, l = 5,4 mm, gr. = 0,3-0,5 mm.
f) Secolele XIV-XV. g) Starea de conservare relativ bună.
g) Starea de conservare medie, piesa este h) OS 30.
ruptă în două.
h) OS 26. 51. a) Aplică (pl. 55/1).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 17, - 0,77 m W.
47. a) Fragment aplică pentru piele (?) (pl. c) Bronz (?).
54/18; fig. 144/4). d) Aplică de formă dreptunghiulară, cu două
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 37, -2,32 m W. orificii pentru prindere.
c) Bronz (?). e) d = 9,5 x 8,9 mm, gr. = 0,2 mm; cele două
d) Fragment metalic cu decor: două cercuri orificii au dimensiunile de cca 1 mm.
concentrice; fragmentul de aplică are in f) Secolele XIV-XVI.
interior un nit teşit datorită baterii şi o g) Starea de conservare bună.
apărătoare pătrată. h) OS 47.
e) Aplica: d = 19,9 x 14 mm, gr. = 1 mm;
apărătoarea: d = 10,1 x 8.7 mm, gr. = cca 52. a) Aplică (pl. 55/2; fig. 144/8).
1 mm; nitul; d = cca 5 mm b) Sibiu. Piaţa Huet, S 1-sud, passim.
f) Secolele XII-XIII. c) Bronz (?).
g) Starea de conservare bună. d) Aplică de formă semisferică cu o perforaţie
h) OS 27. în mijloc.
e) diam. = 10,3-11,7 mm, î = 4,2, gr. tablei =
48. a) Aplică (pl. 54/22). 0,5 mm.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 37-C 48, 1,60-1,70 m f) Secolele XIV-XVI.
W. g) Starea de conservare bună.
c) Bronz (?). h) OS 61.
d) Aplică de formă dreptunghiulară; în interior
are două nituri; fără ornament. 53. a) Aplică (pl. 55/3; fig. 144/5).
e) L = 20,6 mm, l = 5,4 mm, î = 2,2 mm, gr. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 16, - 0,85 m W.
tablei = 0,4-0,6 mm, L. nitului de cca 2,5 c) Bronz (?).
mm, gr. nitului 1,2 mm. d) Aplica este de formă ovală, uşor convexă,
f) XIV-XV. cu un orificiu rotund în mijloc.
g) Starea de conservare bună. e) d = 18 x 12 mm, gr. = 0,5 mm, diam.
h) OS 28. orificiului = cca 4 mm.
h) OS 69.
144
54. a) Fragment de aplică (pl. 55/4; fig. 58. a) Fragment aplică (?).
144/6). b) Sibiu. Piaţa Huet, C 68-70, passim.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 27, -1,20 m W. c) Bronz (?).
c) Bronz. d) Fragment aplică de mici dimensiuni ce
d) Formă rotundă, convexă. Pe margine este prezintă mici decoraţii; perforat la mijloc.
decorată cu un cadru de linii paralele; în e) D = 11 x 8,8 mm, gr. tablei = 0,3 mm.
mijloc aplica pare să fi avut un orificiu f) Secolele XIV-XVI.
pentru prindere. g) Starea de conservare relativ bună, foarte
e) d = 11,8 x 12,1 mm, gr. tablei = 0,5 mm. friabilă.
f) Prima jumătate a secolului al XIV-lea. h) OS 131.
h) OS 79. 59. a) Două fragmente aplică (?) şi un
i) Descoperit împreună cu două monede de fragment tablă.
la Carol Robert (nr. 4). b) Sibiu. Piaţa Huet, C 17-29, în partea
stângă a bazinului lui M 449, -1,30 m W.
55. a) Aplică (pl. 55/5; fig. 144/1). c) Bronz (?).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 203, M 848, - 2,08 m d) Fragment aplică de formă uşor
W. dreptunghiulară, iar pe reversul piesei se
c) Bronz . află un alt fragment metalic mai mic, care
d) Aplica este de formă ovală, uşor, convexă, pare să fie lipită de bucata dreptunghiulară
cu un orificiu rotund în mijloc. (1); fragment aplică de formă iniţială ovală
e) d = 20,5 x 13,6 mm, gr. = 0,5 mm, diam. perforat la mijloc (2); fragment tablă de
orificiului = 1,5-2,5 mm. formă dreptunghiular-trapezoidală (3).
f) Secolele XIV-XV. e) 1. fragment aplică: D = 13,2 x 14,7 mm, gr.
g) Starea de conservare bună. tablei = 0,8 mm.; 2. fragment aplică: D =
h) OS 80. 13 x 14,7 mm, gr. tabelei = 0,5 mm; 3.
fragment tablă: L = 17 mm, l = 13,1 mm,
56. a) Fragment aplică (pl. 55/6). gr. tablei = 0,5 mm
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 183, M 1388, - 2,13 m f) Secolele XIV-XVI.
W. g) Starea de conservare bună.
c) Bronz. h) OS 137 (1); OS 153 (2-3)
d) Fragmentul metalic are forma unei jumătăţi
de tub cu două nituri de prindere, probabil 60. a) Fragment aplică (?).
că a avut rol decorativ pentru b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, în zona umărului
vestimentaţie sau piele. lui M 802, - 2,22 m W.
e) L = 7,5 mm, l = 5,2 mm, gr. = 0,3 mm. c) Bronz (?).
f) Secolele XIV-XV. d) Fragment metalic mic, posibil să fi făcut
g) Starea de conservare bună. parte dintr-o aplică (?).
h) OS 98. e) D = 7,2 x 7,5 mm, gr. = 1,7 mm.
f) Secolele XIV-XV.
57. a) Fragment de aplică şi un fragment g) Starea de conservare relativ bună,
metalic (pl. 57/7). material corodat.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, 1,50-1,60 m W h) OS 138.
(descoperit între între M 1261 şi M 1262).
c) Bronz (?). 61. a) Aplică dreptunghiulară.
d) Fragmentul de aplică este realizat dintr-o b) Sibiu. Piaţa Huet, C 198, M 912, - 2,18 m
platbandă cu două urme de nituri la un W.
capăt (1); cel de-al doilea fragment este c) Bronz (?).
un fragment de tablă (2). d) Aplică dreptunghiulară uşor convexă din
e) Platbandă: L = cca 42 mm, l = 18 mm, gr = tablă cu două nituri de prindere la capete;
0,8 mm; fragmentul de tablă: d = 37,2 x niturile sunt prevăzute cu întărituri. Aplica
27,3, gr = 1 mm. este uşor îndoită de la jumătate,
f) Secolele XIV-XV. prezentând şi o fisură în aceeaşi zonă.
g) Starea de conservare bună. e) L nedesfăşurată = 19,2 mm, l = 5,3 mm,
h) OS 106. gr. tablei = 0,5 mm.
f) Secolele XIV-XV.
g) Starea de conservare relativ bună.
145
h) OS 139. stabili forma iniţială (2-3); nu se observă
urme de decor.
62. a) Fragment aplică sub formă de rozetă. e) Capătul de şnur (1): L = 13,4 mm, l = 3,9
(pl. 59/5). mm, gr. peretelui tubului = 0,6-1 mm; cele
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 116, -0,80-1,10 m W. două fragmente metalice: (2) L = 6,8 mm, l
c) Bronz. = 2,8 mm, gr = 0,3-1 mm; (3) al treilea
d) Aplică din tablă sub formă de rozetă fragment: L = 6,4 mm, l = 3,1-3,9 mm, gr =
găurită la mijloc. 0,2 mm.
e) Diam = 19 x 20 mm, gr. tablei = 0,2 mm. g) Starea de conservare medie, foarte
f) Secolele XIV-XVI. friabile.
g) Starea de conservare bună. f) Secolul al XV-lea.
h) OS 152. h) OS 16
i) Descoperit împreună cu o monedă de la
Capete de şnur: Wladislaw I (1442-1443) (nr. inv. 161).
63. a) Fragmente dintr-un tub metalic subţire
(capete de şnur?) (pl. 55/8). 67. a) Capăt de şnur (pl. 55/11).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 62, -1,25-1,30 m W. b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, în zona gâtului lui
c) Bronz. M 1244, -1,54 m W.
d) Formă circulară, fără decor. c) Bronz (?).
e) Se păstrează 4 fragmente: L = 14 mm, L = d) Fragment metalic iniţial de formă tubulară,
10,1 mm, L = 8,6 mm, L = 8,1 mm; gr. ulterior aplatizată.
tubului = 1,9 mm e) L = 23,2 mm, l = 3-1,8 mm, gr. = 0,7-
f) Secolele XIV-XV. 1,7mm.
g) Starea de conservare proastă. f) Secolele XIV-XV.
h) OS 4. g) Starea de conservare medie, cu o fisură la
mijlocul piesei.
64. a) Fragment tub metalic (capăt de şnur?) h) OS 22.
(pl. 55/7).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 203, M 846, -2,95 m 68. a) Capăt de şnur (pl. 55/13; fig. 148/2).
W. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 195, în apropierea lui
c) Bronz. M 1502, -2,50 m W.
d) Formă generală neclară, fără decor. c) Bronz (?).
e) L = 7,7 mm, l = 4,2, gr. tablei = 0,2 mm, d) Piesă realizată din tablă de bronz de forma
f) A doua jumătate a secolului al XII-lea – unei cornete în miniatură.
secolul al XIII-lea. e) L = 28 mm, l = 11,1-2 mm, gr. = 4,5-2 mm,
g) Starea de conservare relativ bună. Se gr. tablei = 0,9 mm.
păstrează un mic fragment f) A doua jumătate a secolului al XII-lea –
h) OS 10. secolul al XIII-lea.
65. a) Capăt de şnur (pl. 55/9). h) OS 32.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 17, -1,28 (a ieşit între
M 462 şi M 468). 69. a) Capăt de şnur (?) (pl. 55/12).
c) Bronz. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 16, passim.
d) Formă tronconică deformată. c) Bronz / cupru (?).
e) î = 12,8 mm, l = 8,2 mm, gr. = 5,1 mm d) Capăt de şnur de formă tubulară; tubul
f) Secolele XIII-XVI. este realizat dintr-un fragment de
g) Starea de conservare relativ bună. platbandă căreia i s-au unit capetele.
h) OS 15. e) L = 17,6 mm, diam. = 3,4-3,8 mm, gr.
tablei = 0,8 mm.
66. a) Capăt de şnur (?) şi două fragmente f) Secolele XIII-XVI.
metalice (pl. 55/10). g) Starea de conservare bună.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 51, -1,10-1,15 (de h) OS 51.
lângă M 1744)
c) Bronz. 70. a) Fragment lănţişor (pl. 55/16; fig. 147).
d) Capăt de şnur de formă tubulară (1); b) Sibiu. Piaţa Huet, C 190, -2,18 m W.
pentru celelalte 2 fragment nu se poate c) Bronz (?).
146
d) Fragmentul de lănţişor cuprinde 4 verigi c) Bronz (?).
realizate din sârmă. Fiecare verigă este d) Bobiţă de formă sferică, posibil cap de ac
răsucită diferit, în formă de „c”, de „b” şi de de păr.
„s”. e) d = 4,1 x 4 mm.
e) L totală a lanţului = cca 35 mm, gr. sârmei f) Secolele XIV-XV.
= 1 mm, l verigilor = 9,2-11 mm g) Starea de conservare proastă, foarte
f) Secolele XIV-XV. corodată.
g) Starea de conservare medie. h) OS 36.
h) OS 70.
75. a) Ac de voal / păr (pl. 55/22; fig. 146).
71. a) Fragment ac (pl. 55/14; fig. 145/2). b) Sibiu. Piaţa Huet, C 189, - 2,10 m W.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 29-41, lângă c) Bronz (?).
genunchiul lui M 703, -1,27 m W. d) Ac de păr realizat dintr-o sârmă torsadată,
c) Bronz (?). la unul din capete ascuţită, iar la celălalt
d) Butonul acului este de formă sferică. capăt aplatizat prin batere.
e) L = 14,3 mm, gr. acului = 2,2 mm, diam. e) L = 82,1 mm, gr. sârmei torsadate = 2,5-3
butonului = cca 4,5 mm. mm.
f) Secolele XIII-XV. f) Secolele XIV-XV.
g) Starea de conservare medie. g) Starea de conservare bună.
h) OS 62. h) OS 53.
72. a) Ac (pl. 55/17; fig. 145/1). 76. a) Fragment ac de voal / păr (pl. 55/21;
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, de lângă femurul fig. 145/4).
drept al lui M 1205, -1,24 m W. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 198-194, în partea
c) Bronz (?). superioară dreaptă a coloanei lui M 910, -
d) Acul este realizat dintr-o sârmă subţire, la 2,16 m W.
unul din capete este ascuţit, iar la celălalt c) Bronz (?).
capăt prezintă un mic buton sferic. d) Acul de păr este realizat dintr-o sârmă
e) L nedesfăşurată = 24 mm, gr. sârmei = 1 subţire şi un buton sferic.
mm. e) L = 35 mm, gr acului = 1 mm, diam.
f) Secolele XIII-XV. butonului = cca 4,5-6 mm.
g) Starea de conservare bună; îndoit. f) Secolele XIV-XV.
h) OS 76. g) Starea de conservare medie, butonul
acului de voal / păr este puternic corodat
OBIECTE DE PODOABĂ: h) OS 68.
Ace de voal / păr: 77. a) Fragment de ac de voal / păr (?) (pl.

73. a) Ac de voal / păr /(?) (pl. 55/15). 55/18).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 60, M 1628, -1,10 m b) Sibiu. Piaţa Huet, S 1 sud, 2, M 72, -1,07
W. m W.
c) Bronz. c) Bronz (?).
d) Butonul acului este de formă circulară, e) L = 14 mm, gr. = 2,1-2,8 mm, diam.
uşor convexă şi deformată, iar acul gămăliei = cca 4 mm.
propriu-zis este o sârmă. f) Secolele XIV-XVI.
e) Obiectul este rupt în două: căciulia are g) Starea de conservare bună.
dimensiunile: 18,7 x 17,6 mm, gr. căciuliei h) OS 82.
0,3 mm; dimensiunile acului: L = 22 mm,
gr. sârmei = 0,8 mm 78. a) Ac de voal / păr (pl. 55/20; fig. 145/3).
f) Secolele XII-XV. b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, -1,45 m W.
g) Starea de conservare relativ bună. c) Bronz (?).
Obiectul este rupt în două. d) Ac de voal / păr cu butonul sferic.
h) OS 11. e) L = 46,5 mm, gr. = cca 0,4-0,9 mm, diam.
butonului = 3,2 mm.
74. a) Bobiţă de metal, posibil cap de ac de f) Secolele XIV-XV.
voal / păr (?). g) Starea de conservare bună.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, din zona lui M 804, h) OS 113.
-1,92 m W.
147
Inele: 83. a) Fragmente de la o valvă de scoică.
79. a) Fragment de inel. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 202, în partea dreaptă
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 49, -1,10-1,20 m W. a pieptului lui M 887, -2,32 m W.
c) Bronz. c) Scoică pecten sp. (o valvă).
d) Fragmentul de inel are în partea d) Fragmente de la o scoică de tipul şi
superioară o aplică în formă de inimă (?), dimensiunile (aproximativ) celei de la nr.
iar veriga este în secţiune ovală. 84. Nu este reîntregibilă, dar la unul dintre
e) gr. verigii inelului = 1,5 x 1 mm; aplica fragmentele valvei se observă două
decorativă: d = 6,5 x 4,2 mm, gr. = cc 1,5 perforaţii asemănătoare celor de la scoica
mm. Circumferinţa inelului nu poate fi nr. 84.
stabilită întru-cât se păstrează un f) Secolul XII-XIII.
fragment foarte mic din inel (1/8) g) Starea de conservare medie.
f) Secolele XIV-XV. h) OS 44.
g) Starea de conservare medie. Se păstrează
o parte foarte mică din inel, cca 1/8. 84. a) Două valve de scoică (pl. 57/6).
h) OS 9. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 60, -1,10-,130 m W.
c) Scoică pecten sp. (două valve)
80. a) Fragment de inel. d) Valvele păstrate integral prezintă câte
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3, 2, -1,35 m W. două perforaţii în zona unde se îmbinau
c) Bronz (?). cochiliile.
d) Veriga inelului este în secţiune ovală, iar e) D = 72 x 73,1 mm; perforaţiile au diam = 4
partea decorativă pare să fie o sârmă mm.
împletită pe veriga inelului. f) Secolele XIII-XV.
e) L = 16 mm, gr. verigii inelului = 1,5 x 2,2 g) Starea de conservare bună.
mm; în zona ornamentului are d = cca 5 x h) OS 145.
4,5 mm.
f) Secolele XIV-XV. 85. a) Fragment de la o valvă de scoică (pl.
g) Starea de conservare relativ bună, uşor 57/5).
corodată. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 60, -1,30-1,40 m W.
h) OS 45. c) Scoică ostrea sp.
d) Greu de precizat forma întrucât nu se
81. a) Fragment inel (pl. 55/19; fig. 148/5). păstrează nici o margine din scoică.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 199, -2,30 m W (la cca e) D = 72 x 45 mm.
1,50 m de capătul de vest al lui M 1333). f) Secolele XII-XIII.
c) Bronz (?). g) Starea de conservare bună.
d) Inel realizat dintr-o platbandă de metal, h) OS 147.
având ca ornament două şenţuiri, cu o
nervură la mijloc. Mărgele:
e) l. platbandei = 3,8 mm, gr = 0,8-1mm. 86. a) Trei mărgeluţe + două fragmente
f) Secolele XIV-XV. metalice mici.
g) Starea de conservare medie. Se păstrează b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, 2, din preajma
mai puţin de jumătate din inel. unui fragment de craniu ce prezenta urme
h) OS 56. de pete verzi, - 2 m W.
c) Bronz (?).
Pandantive din scoică: d) Trei mărgeluţe din bronz aproximativ
82. a) Fragmente de la o valvă de scoică (pl. sferice, fără decor – mărgeluţele se pare
57/8). că au fost înşirate pe un fir de sârmă
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 59, din zona gropii lui foarte subţire; unul din cele două
M 1056A, -1,85 m W. fragmente metalice are formă
c) Scoică pecten sp. (o valvă). dreptunghiulară fără decor.
d) Fragmentele de la scoică sunt de tipul şi e) Mărgelele: d = 2 x 1,4 mm, dimensiunea
dimensiunile celei de la nr. 84. Nu este orificiului mărgelelor este de 1 mm;
reîntregibilă. fragmentul metalic dreptunghiular: L = 6,7
f) Secolele XII-XIV. mm, l = 3 mm, gr = 1,4 mm; cel de-al
g) Starea de conservare medie. doilea fragment metalic cu o formă
h) OS 37.
148
neclară: d = 6,5 x 3,8 mm, gr = 0,2-0,5 lungimi) provin de la o piesă metalică
mm. pentru îmbrăcăminte sau voal, întrucât se
f) Secolele XIV-XV. mai pot observa urme de textilă pe unele
g) Starea de conservare bună. fragmente; la unul din capete piesa avea
h) OS 18. un buton sferic, iar restul era realizat din
două fragmente tubulare foarte subţiri; ele
87. a) Mărgea aurită (pl. 56/1). par a fi fost înfăşurate în aţă; în interiorul
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 49, M 1736, -1,20 m fragmentelor tubulare se mai putea
W. observa un fir de aţă.
c) Bronz aurit (?). e) Fragmentul metalic dreptunghiular: L =
d) Mărgea sferică ornamentată cu patru linii 39,5 mm, l = 6,8-7,2 mm, gr tablei = 2,1
longitudinale foarte subţiri şi uşor mm; fragmentele metalice mici: butonul
adâncite. sferic are diam de ccc = 6,5-8,5 mm, iar
e) d = 8,1 x 6,7 mm, d. orificiului mărgelei = celelalte fragmente au lungimea cuprinsă
2-1,4 mm. între 2,2-16,1 mm, gr sârmei = 1,3-2,1 mm
f) Secolele XIV-XVI. f) Secolele XIV-XVI.
g) Starea de conservare bună. g) Starea de conservare proastă, foarte
h) OS 21. friabilă.
i) Descoperită împreună cu monedă ilizibilă h) OS 120.
(nr. 145).
OBIECTE DIVERSE:
88. a) Obiect ornamental (?) / amuletă (?) (pl. 91. a) Fragment metalic - posibil
56/2; fig. 148/1). fragment de daltă (?) (pl. 58/7).
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 1 sud, din nivelul de b) Sibiu. Piaţa Huet, C 28, în parte dreaptă
decapare. superioară a abdomenului (în apropiere de
c) Piatră rozalie prelucrată şi şlefuită (?). coaste) lui M 590, -1,25 m W.
d) Formă dreptunghiulară şi în secţiune c) Fier.
aproximativ triunghiulară; la extremităţi d) Piesa prezintă urme de ruptură la unul din
este perforată. capete.
e) L = 23,4 mm, l = 7-8 mm, gr. = 6,3-3,9mm, e) L = 117 mm, l la vârf = 29, gr. = 5-11 mm.
d. celor două orificii = 1,5-2 mm. f) Secolul XIV-XV.
f) Secolul XIV-XVI. g) Starea de conservare bună, material
g) Starea de conservare bună. corodat
h) OS 42. h) OS 46.
89. a) 77 mărgele mici şi 1 mare (pl. 56/7). 92. a) Fragment de potcoavă (?) (pl.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, 3, - 2,20 m W. 58/1; fig. 151)
c) Mărgelele mici sunt realizate din bronz (?), b) Sibiu. Piaţa Huet, C 36, -0,62 m W.
iar mărgeaua mare este realizată din sticlă c) Fier.
albastră, din care se mai păstrează doar d) Fragment de potcoavă (?).
jumătate. e) L păstrată = 128, l = 20-24 mm, gr. = 5,8-
d) Mărgelele au formă sferică. 6,8 mm.
e) Diam. mărgelelor mici = 2-2,8 mm, diam f) Secolele XIV-XVI.
orificiului = 1 mm; diam mărgelei mari = 5 g) Starea de conservare bună, material
mm, diam orificiului = 1,3 mm. corodat.
f) Secolele XIV-XVI. h) OS 48.
g) Starea de conservare bună. Din mărgeaua
mare se păstrează jumătate. 93. a) Fragment metalic (învelitoare de metal
h) OS 88. pentru mâner ?) (pl. 56/14).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 27, - 1,20-1,25 m W.
90. a) Fragmente metalice de diferite forme şi c) Cupru / bronz (?).
mărimi (pl. 56/9). d) Obiectul metalic este realizat tablă /
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 52, -1,45 m W. platbandă îndoită.
c) Bronz (?). e) L nedesfăşurată = 66 mm, l max = 9, gr.
d) Un fragment metalic de formă platbandei = 0,5-0,8 mm.
dreptunghiulară şi uşor concavă. Celelalte f) Secolele XIV-XVI.
fragmente (13 fragmente de diferite
149
g) Starea de conservare bună, material puţin f) Secolele XII-XIII.
corodat. La restaurare s-a rupt în două. g) Starea de conservare proastă, puternic
h) OS 85. corodată, ruptă în 4 bucăţi.
h) OS 50.
94. a) Fragment linguriţă cupru (pl. 58/8).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 37, 1,40-1,45 m W. 99. a) Fragment bilă din sticlă (?) (pl. 56/4;
c) Cupru. fig. 148/3).
d) Fragment linguriţă cupru: lipseşte o parte b) Sibiu. Piaţa Huet, S1-sud, -0,60 m W.
din coada linguriţei; nu are model. c) Sticlă (?).
e) L păstrată = 103,5 mm; gr cozii = 2-2,5; d d) Bilă sferică, fără ornament.
cupei = 48,5 x 28 x 9 mm, gr = 0,8-1 mm. e) Diam = 12,6-13 mm.
f) Secolele XV-XVI. f) Secolele XIV-XVI.
g) Starea de conservare foarte bună. g) Starea de conservare bună.
h) OS 148. h) OS 63.
95. a) Fragment de pipă (pl. 58/6). 100. a) Fragment metalic cu rol

b) Sibiu. Piaţa Huet, S 10, -0,40-0,60 m. ornamental (pl. 56/5).
c) Ceramică cărămizie. b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, M 1617.
d) Partea inferioară a pipei are formă de c) Bronz (?).
floare, iar partea superioară a pipei, d) Obiect realizat din tablă de forma unei
aproape de buză, este ornamentată cu un săgeţi „indicatoare”.
registru de pătrate. Din pipă lipseşte o e) L totală = 16,7 mm, l totală = 20,5 mm, gr
parte din lăcaşul pentru tutun. = 0,8-1,5 mm.
e) L = 52,8; diam părţii superioare = 22 mm, f) Secolele XIV-XVI.
diam părţii inferioare = 32 mm g) Starea de conservare medie, material
f) Secolele XVII-XIX. corodat.
g) Starea de conservare foarte bună. h) OS 64.
h) OS 38.
101. a) Fragment dintr-un cui (fig. 150/2).
96. a) Fragment de pipă (pl. 58/4). b) Sibiu. Piaţa Huet, C 183, din decopertare.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 10-11, -0,30-0,60 m. c) Bronz (?).
c) Ceramică neagră. d) Cui de mărime mică.
d) Fragment de pipă din ceramică cu un e) L = 10 mm, diam florii = cca 9 x 7,5 mm.
ornament simplu, se păstrează fragmentar f) Secolele XIV-XVI.
partea superioară. g) Starea de conservare bună.
e) L păstrată = 33 mm, diam presupus = cca h) OS 75.
20 mm.
f) Secolele XVII-XIX. 102. a) Fragment de cui de mică dimensiune
g) Starea de conservare bună. (?) (fig. 150/3).
h) OS 149. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 183, în zona
genunchiului lui M 1400.
97. a) Obiect sferic (pl. 56/3; fig. 148/4). c) Bronz (?).
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 7, caroul 4, -1,60 m d) Cui de dimensiune mică, probabil cu rol
(din groapa de moloz din apropierea ornamental.
arcadei). e) L = 10 mm, diam florii = 8,5 x 9,8 mm, gr
c) Os şlefuit (?). cuiului = 4-5,2 mm.
d) Formă sferică. Fără ornament. f) Secolele XIV-XVI.
e) d = 13,5 x 12,8 mm. g) Starea de conservare bună.
f) Secolele XVI-XVII. h) OS 141.
h) OS 39. 103. a) Fragment dintr-un mâner (?) de mici
dimensiuni, de formă cilindrică (pl. 58/3;
98. a) Verigă din fier (cataramă ?). fig. 150/4).
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 1 Sud, -1,75 m W. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 13-14, -0,56 m W.
c) Fier. c) Bronz (?).
d) Verigă de formă circulară. d) Fragment de mâner de formă cilindrică în
e) d = cca 31 x 34 mm, gr. sârmei = cca 5 mm. secţiune profilată.
150
e) L = 34,5 mm, gr. = 5-7,8 mm. e) L unei laturi a triunghiului = 21 mm,
f) Secolele XIV-XVI. cealaltă latură = 27 mm, gr tablei = 0,8
g) Starea de conservare foarte bună. mm.
h) OS 146. f) Secolele XIV-XVI (?).
PIESE NEIDENTIFICATE: h) OS 74.
104. a) Fragment metalic, posibil
podoabă vestimentară. 109. a) Fragment metalic.
b) Sibiu. Piaţa Huet, S 12, passim. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 10, M 156, -1,21 m W.
d) Faptul că piesa este necurăţată, este greu d) Fragmentul are forma unui vârf de spin de
de precizat forma. Pare să fie o sârmă cataramă.
împletită sub formă de fontiţă (?). e) L = 22,4 mm, l = 5,9-6,8 mm, gr = cca 3,5
e) d = 23,1 x 16,2 mm, gr. = 1,7-2,5 mm. mm.
f) Secolele XIV-XVI (?). f) Secolele XIII-XVI.
g) Starea de conservare bună. g) Starea de conservare medie, material
h) OS 35. corodat.
h) OS 81.
105. a) Fragment de sârmă (pl. 56/13).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 14, passim. 110. a) Fragment metalic.
c) Bronz. b) Sibiu. Piaţa Huet, S 3A, zona umărului
d) Sârma prezintă de-a lungul ei o şenţuire drept al lui M 1204, -1,26 m W.
foarte puţin adâncită. c) Bronz (?).
e) L = 22,3 mm, gr = 1,7-1,9 mm. d) Forma iniţială dreptunghiulară.
g) Starea de conservare medie, uşor e) L = 20,5 mm, l max = 14,5 mm, gr tablei =
corodată. 2,5-4 mm.
h) OS 41. f) Secolele XIV-XVI.
g) Starea de conservare medie, material
106. a) Fragment metalic (pl. 56/ 6). corodat.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 59, M 619, -1,18 m W. h) OS 93.
c) Bronz.
d) Formă neclară. 111. a) Fragment sârmă.
e) d = 6,8 x 5,2 mm, gr = 2,1-1mm. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 167, decopertare.
f) Secolele XIV-XVI. c) Bronz (?).
g) Starea de conservare medie. d) Fragmentul de sârmă are forma unui cârlig
h) OS 60. mic, cu rol ornamental probabil în
vestimentaţie.
107. a) Sârmă (pl. 56/8; fig. 150/5). e) L = 16,9 mm, gr. sârmei = 1,2-1,8 mm.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 195, în zona lui M f) Secolele XIV-XVI (?).
1333, -2,30 m W. g) Starea de conservare bună.
c) Bronz (?). h) OS 95a.
d) Sârma este îndoită în trei, având rol
probabil de prindere. 112. a) Fragment metalic.
e) L nedesfăşurată = 39 mm, gr sârmei = 1- b) Sibiu. Piaţa Huet, C17-29, M 418, -1,40 m
1,5 mm W
f) Secolele XIV-XV. c) Bronz (?).
g) Starea de conservare bună, material uşor d) Fragment metalic în formă
corodat. dreptunghiulară.
h) OS 72. e) L = 16,7 mm, l = 4,5 mm, gr. sârmei = 1,3
mm.
108. a) Fragment metalic (pl. 56/10; fig. f) Secolele XIV-XVI.
150/1). g) Starea de conservare bună.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 183, din decopertare. h) OS 97.
c) Bronz (?).
d) Formă triunghiulară. 113. a) Două fragmente metalice.
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 194, în partea stângă
a mandibulei lui M 911, - 2,16 m W.
151
c) Bronz (?). d) Fragment metalic aproximativ în formă de
d) Un fragment de sârmă şi un fragment „C”.
metalic mic. e) L = 14 mm, l max = 10,3, gr. tablei = 4
e) 1 frag. sârmă: L = 11,7 mm, gr = 1 mm; 2 mm.
frag. metalic: d max = 3 x 3,8 mm. f) Secolele XIV-XVI.
f) Secolele XIV-XV. g) Starea de conservare medie, material
g) Starea de conservare relativ bună. corodat.
h) OS 103. h) OS 128.
114. a) Fragment metalic. 119. a) Fragment metalic foarte mic.

b) Sibiu. Piaţa Huet, C 10, în zona picioarelor b) Sibiu. Piaţa Huet, S 1, M 4, -1,15 m W.
lui M 50, -1,30 m W. c) Bronz (?).
c) Bronz (?). d) Fragment metalic de formă aproape
d) Fragment metalic cu o formă triunghiulară. sferică.
e) d max = 27 x 11 mm, gr = 1,5 mm. e) Diam = 4,3 x 5,8 x 3,2 mm.
g) Starea de conservare relativ bună. g) Starea de conservare bună.
h) OS 108. h) OS 129.
115. a) Fragment metalic. 120. a) Fragment metalic (pl. 56/11).

b) Sibiu. Piaţa Huet, S 2, în zona pieptului lui b) Sibiu. Piaţa Huet, C 198, în zona
M 58, -1,42 m W. picioarelor lui M 890, -2,04 m W.
d) Formă aproximativ trapezoidală. d) Fragment metalic mic de formă
e) L = 38,8-30 mm, l = 13,8-13 mm, gr tablei dreptunghiulară şi concavă.
= 2,5-2,8 mm e) D = 6,7 x 7 mm, gr. tablei = 0,5 mm.
g) Starea de conservare bună. g) Starea de conservare bună.
h) OS 119. h) OS 134.
116. a) Fragment sârmă (pl. 56/12). 121. a) Fragment metalic mic.

b) Sibiu. Piaţa Huet, C 199, în zona bazinului b) Sibiu. Piaţa Huet, C 199, sub craniul lui M
lui M 919, - 2,19 m W. 929, -2,21 m W.
c) Bronz (?). c) Bronz (?).
d) Sârmă subţire, îndoită în două. d) Fragment metalic mic, probabil un
e) L nedesfăşurată = 27 mm, gr. sârmei = fragment de sârmă.
1,2 mm. e) D = 7,5 x 2,5 x 2 mm.
g) Starea de conservare bună. g) Starea de conservare relativ medie.
h) OS 121. h) OS 136.
117. a) Fragment metalic. 122. a) Fragment metalic (pl. 58/2; fig. 152).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 58, M 31, -1,34 m W. b) Sibiu. Piaţa Huet, C 50-51, -065-0,75 m W.
c) Bronz (?). c) Bronz (?).
d) Forma iniţială a fost probabil d) Fragment metalic de formă de clopot, greu
dreptunghiulară. de stabilit funcţionalitatea, posibil să fi fost
e) L max = 21,1 mmm, l max = 12 mm, gr. folosit ca şi greutate.
tablei = 3,2 mm. e) Diam la bază = 42 x 42,5 mm, î = 25 mm.
g) Starea de conservare proastă, material g) Starea de conservare bună, material
corodat. corodat.
h) OS 126. h) OS 142.
118. a) Fragment metalic. 123. a) Biluţă din piatră (fig. 149/2).

b) Sibiu. Piaţa Huet, C 11, M 186, - 1,31 m b) Sibiu. Piaţa Huet, C 14, M 399, -1,17 m W.
W. c) Piatră.
c) Bronz (?). d) Fără ornament.
152
e) Diam = 15 x 15 mm.
h) OS 151.
124. a) Fragment metalic (fig. 153/4).

b) Sibiu. Piaţa Huet, C 166, -1,40-1,60 m W,
în poziţie secundară.
c) Bronz (?).
d) Fragment metalic perforat la mijloc.
e) L = 8,3 mm, l = 7,2 mm, gr. = 0,3-0,8 mm
h) OS 19.

b) Sibiu. Piaţa Huet, C 61, -1,20-1,30.
c) Bronz (?).
d) Fragment metalic de bronz, care iniţial a
avut formă dreptunghiulară. Nu prezintă
decor.
e) d = 15,9 x 16,9 mm, gr = 0,6 mm.
g) Starea de conservare bună, pe margini
corodată.
h) OS 23.
i) Descoperită împreună cu o monedă ilizibilă.

b) Sibiu. Piaţa Huet, C 194, descoperit în
apropiere de M 194, -2,04 m W.
c) Cupru / bronz (?).
d) Fragment dintr-o platbandă îndoită şi uşor
rulată.
e) L = 17,5 mm, l platbandei = 9,5-15,5 mm,
gr = 0,8 mm.
f) Secolele XIV-XV.
g) Starea de conservare relativ bună,
material uşor corodat.
h) OS 77.
127. a) Fragment metalic, posibil aplică (fig.

153/2).
b) Sibiu. Piaţa Huet, C 36, -1,15 m.
c) Cupru / bronz (?).
e) L totală = 20,5 mm, l = 7-9 mm, gr tablei =
0,8 mm.
f) Secolele XIV-XV.
g) Starea de conservare relativ bună,
material corodat.
h) OS 91.
153
IX.3. Monedele (Monica Dejan)
Imperiul Roman 7. Obol: [1326]

H 464, P 21
Elagabalus 0,21 g, 12 mm, ?
(M. Aurelius Antonius Pius Felix) S 3 A, -1,40-1,50 m W
(218-222) Nr. inv. 116
Julia Maesa
1. Denar: [218-222] 8. Parvus, Szeged ?
RIC 268 H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
1,93 g, 18x19 mm, ß 0, 43 g, 12 mm, Ú
Piesă găsită la circa 2 m de clădirea liceului, C 195, -2,47 m W
pe nivelul de decapare Nr. inv. 98
Nr. inv. 205
9. Parvus, Szeged ?
Ungaria H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
0, 39 g, 11x13 mm, Û
Béla III (1172-1196) S 10, -1,42 m W
Nr. inv. 137
2. Dinar: [1172-1196]
H 67 10. Parvus, Szeged ?
0,05 g, 8x11 mm, fragment H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
C 29, -1, 25 m W 0,35 g, 11 mm, Ý
Nr. inv. 34 C 183, 2 m W, M 1395
Nr. inv. 63
3. Dinar arpadian anonim, sec. XII 11. Parvus, Szeged ?

H 76-189 H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
0, 01 g, 4x5 mm, fragment 0,33 g, 12 mm, ß
C 60, în umplutură, -0,30 m W. C 37, -1,20 m W
Nr. inv. 154 Nr. inv. 33
4. Dinar arpadian anonim, sec. XII ? 12. Parvus, Szeged ?

H 76-189 H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
0,10 g, mai multe fragmente 0,33 g, 10x12 mm, ß
S 15, -1,80 -2 m W C 166, -1,75 m W
Ladislau IV (1279-1290) 13. Parvus, Szeged ?

H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
5. Dinar: [1279-1290] 0,27 g, 10x12 mm, ß
H 389 C 48, -1,03 m W
Nr. inv. 40
0,13 g, 5x11 mm, Û, tăiată în jumătate
S 3A, M 1264, -1,80 m W. 14. Parvus, Szeged ?
Nr. inv. 183 H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
0,27 g, 11 mm, Û
Karol Robert (1307-1342) caroiaj la vest de S 12, primul strat,
- 2,10 -2,40 m W
6. Dinar: [1319-1322] Nr. inv. 9
H 454, P 9
0,14 g, 9x12 mm, Þ 15. Parvus, Szeged ?
C 37, -1,25-1,30 m W H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
Nr. inv. 115 0,21 g, 9x12 mm, Þ
154
C 29, -0, 70 m de la nivelul trotuarului,
- 1,55 m W 25. Parvus: [1335 ?] ?
Nr. inv. 29 H 486 ?, P 42 ?
0,12 g, 9x11 mm, tocită, ruptă
16. Parvus, Szeged ? S 2, -0,88 m W
H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336] Nr. inv. 114
0,21 g, 9x11 mm, ?
C 198, -2,18 m W 26. Parvus: [1336?] Székes Fehérvár ?
Nr. inv. 95 H 492 ?, P 50 ?
0,16 g, 11 mm, ?, ştearsă
17. Parvus, Szeged ? C 58, -1,63 m W, lângă M 1004
H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336] Nr. inv. 44
0,20 g, 12 mm, Ù
C 61, -1,20-1,25 m W Ludovic I (1342-1382)
Nr. inv. 130
27. Dinar: [1373-1382] Pécs ?
18. Parvus, Szeged ? H 547, P 89-1
H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336] 0,47 g, 12x14 mm, à
0, 20 g, 10x12 mm, à C 51, -1,00-1,10 m W
C 60, -0,55-0,60 m W Nr. inv. 135
Nr. inv. 111
28. Dinar: [1373-1382] Pécs ?
H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336] 0,36 g, 12 mm, Ü
0,18 g, 7x11mm, Ù, fragment C 48, -1,25-1,30 m W, M 719
S 3A, 0,30 m, - 1,20 m W Nr. inv. 65
Nr. inv. 72
29. Dinar: [1373-1382] Pécs ?
H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336] 0,20 g, 13 mm, Û
0, 16 g, 10x11 mm, à C 41, -1,35 m W
S 2, C 4, -0,28 m W Nr. inv. 109
Nr. inv. 211
30. Dinar: [1373-1382]
21. Parvus, Szeged ? Baia Mare-Nagybánya
H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336] H 547, P 89-4
0,14 g, 9x10 mm, Ü 0,17 g, 7x13 mm, Ü, ruptă
C 174, -1,55 m W C 60, -1,20-1,30 m W
22. Parvus, Szeged ?

H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336]
0,10 g, mai multe fragmente, tocită Sigismund I (1387-1437)
C 49, -1,10-1,20 m W
Nr. inv. 158 31. Dinar: [1390-1427]
H 576, P 117-1
23. Parvus, Szeged ? 0,23 g, 11x12 mm, Ü
H 472 [1330 ?], P 32 [1330-1336] caroiaj la vest de S 12, primul strat,
Reîntregită la restaurare, 13 mm, à -2 -2,20 m W
C 16, -0,92 m W Nr. inv. 9
Nr. 53
32. Dinar: [1390-1427]
24. Parvus: [1333-1334] ? H 576, P 117-1
H 483 ?, P 41 ? 0,10 g, 8 mm, Ý, tăiată
0,24 g, 10x15 mm, ?, fragment S 12, -2,24 m W, M 820
C 27, -0,35 m W Nr. inv. 35
Nr. inv. 4
155
33. Dinar: [1390-1427] 42. Parvus: [1387-1427]
H 576, P 117-1 H 580, P 119-2
0,21 g, 10 mm, Û, tăiată circular 0,25 g, 10 mm, ß
C 62, -1,10 -1, 20 m W C 175, -2,03 m W, M 1511
34. Dinar: [1390-1427]? 43. Parvus: [1387-1427]

H 576, P 117-1 H 580, P 119-9
0,05 g, 5 mm, ?, tăiată circular 0,32 g, 9 mm, Ú
C 59, -1,60-1,70 m W C 175, -1,46 m W.
35. Dinar: [1390-1427]? 44. Parvus: [1387-1427]

Baia de Arieş-Offenbánya ? H 580, P 119-89
H 576, P 117-34 ? 0, 17 g, 7x9 mm, à
0,21 g, 5x12 mm, ?, fragment C 29, -1,19 m W, M 654
C 194, -2,21 m W Nr. inv. 51
Nr. inv. 79
45. Parvus: [1387-1427]
36. Dinar: [1427-1437] H 580, P 119-?
Baia Mare-Nagybánya 0,36 g, 8x10 mm, incusă
H 578, P 118-13 Curtea liceului, -0,30 m, pe nivelul de
0,24 g, 10 x12 mm, Ý, ruptă decapare, - 1,20 m W
C 38, -1,10-1,20 m W nr. inv. 132
Nr. inv. 178
46. Parvus: [1387-1427]
37. Dinar: [1427-1437] ? H 580, P 119-?
H 578, P 118-? 0,25 g, 7x10 mm, ?
0,14 g, 6x14 mm, ?, fragment C 49, -0,75 m W
C 48, -0,40 m W Nr. inv. 70
Nr. inv. 14
47. Parvus: [1387-1427]
38. Dinar: [1430] Buda ? H 580, P 119-?
H 578, P 118-1 0,23 g, 7x10 mm, ?
0,41 g, 15 mm, Ù C 59, -1,22-1,27 m W
C 183, -2,12 m W Nr. inv. 10
Nr. inv. 107
48. Parvus: [1387-1427]
39. Parvus: [1387-1427] H 580, P 119-?
H 580, P 119-1 0,16 g, mai multe fragmente
0,28 g, 10 mm, Û C 37, -1,05-1,10 m W
C 27, -0,40 m, în umplutură, Nr. inv. 47
-1,25 m W
Nr. inv. 210 49. Parvus: [1387-1427]
H 580, P 119-?
40. Parvus: [1387-1427] 0, 08 g, 5x8 mm, ?, fragment
H 580, P 119-1 S 16, în umplutura gropii de var nr.1
0, 21 g, 12 mm, ß Nr. inv. 226
C 37, -1,30-1,35 m W
Nr. inv. 215 50. Parvus: [1387-1427]
H 580, P 119 var.
41. Parvus: [1387-1427] 0,06 g, 4x9 mm, fragment, incusă
H 580, P 119-1 C 25, 0, 50 m/ -1,35 m W
0,16 g, 11 mm, Û Nr. inv. 17
Curtea liceului,
pe nivelul de decapare, -1,50 m W 51. Ducat: [1427-1430]
Nr. inv. 133 Sibiu-Hermannstadt
156
H 584, P 123-2 H 586, P 124-33
0,22 g, 9x11 mm, ß 0,24 g, 10x13 mm, Ý
Curtea liceului, 4,60 m spre sud faţă de S 3A, -0,15 m/ -1,05 m W
stâlpul de sud-est al gardului lui Teutsch, - Nr. inv. 147
1,10 m W
Nr. inv. 120 60. Quarting: [1430-1437]
Kremnica-Kremnitz
52. Quarting: [1430-1437] H 586, P 124-35-39
Székes-Fehévár 0,69 g, 12 mm, à
H 586, P 124-5 ? S 5, -0,64 m/ -0,85 m W
0,35 g, 10x13 mm, Û Nr. inv. 32
C 37, -0,40 m/ -1,35 m W
Nr. inv. 13 61. Quarting: [1430-1437]
H 586, P 124-60 var.
53. Quarting: [1430-1437] Buda 0,39 g, 11x12 mm, Þ
H 586, P 124-15 S 15, -1,15-1,20 m W
0,43 g, 11 mm, Þ Nr. inv. 220
C 14, -1,24 m W, M 346
Nr. inv. 102 62. Quarting: [1430-1437]
H 586, P 124-60 var.
54. Quarting: [1430-1437] 0,31 g, 12x14 mm, à
Košice-Kaschau S 12 caroiaj est, -2,03 m W, M 847
H 586, P 124-19 ? Nr. inv. 104
0, 28 g, 10x11 mm, ß
C 189, 2,03 m W 63. Quarting: [1430-1437]
Nr. inv. 213 H 586, P 124-60 var.
0,26 g, 10x12 mm, Û
55. Quarting: [1430-1437] C 198-199, din nivelul de decapare, - 1,90 m
Košice-Kaschau W
H 586, P 124-24 Nr. inv. 96
0, 33 g, 10 mm, Û
C 51, -1,00-1,10 m W 64. Quarting: [1430-1437]
Nr. inv. 126 H 586, P 124-60
0,14 g, 9x11 mm, Þ
56. Quarting: [1430-1437] C 72, în umplutură, -1,30 m W
Pressburg Nr. inv. 110
H 586, P 124-32
0, 49 g, 11x15 mm, Ú 65. Quarting: [1430-1437]
S 3A, -0,43 m/ -1,33 m W H 586, P 124-60
Nr. inv. 54 0,07 g, mai multe fragmente, ?
S 3A, -0,55 m/ 1,45 m W
57. Quarting: [1430-1437] Nr. inv. 77
Bratislava-Pressburg
H 586, P 124-33 ? 66. Quarting: [1430-1437]
0, 33 g, 12 mm, ß H 586, P 124-60 var.
C 71, decapare 0,03 g, 6x8 mm, ?, fragment
Nr. inv. 122 C 199, -2,36 m W
Nr. inv. 76
58. Quarting: [1430-1437]
Bratislava-Pressburg 67. Quarting: [1430-1437]
H 586, P 124-33 ? H 586, P 124-60 var.
0,32 g, 13 mm, Þ Reîntregită la restaurare, 12 mm, incusă
C 37, -0,70-0,75 m W C 182, - 1,81 m W, M 980
59. Quarting: [1430-1437] 68. Quarting: [1430-1437] Buda

Bratislava-Pressburg H 586, P 124-64
157
0,30 g, 13 mm, à
C 27, -1,30 m W 78. Quarting: [1430-1437]
Nr. inv. 4 H 586, P 124-?
0,17 g, 7x11 mm, incusă, fragment
69. Quarting: [1430-1437] ? C 27, -0,25-0,35 m/ -1,20 m W
H 586 ? P 124 ? Nr. inv. 45
0,50 g, 11 mm, ? ştearsă
S 3A, -0,58 m/ -1,48 m W 79. Quarting: [1430-1437] ?
Nr. inv. 67 H 586 ? P 124 ?
0,15 g, 10x12 mm, ştearsă
70. Quarting: [1430-1437] C 165, -1,60 m W
H 586, P 124-? Nr. inv. 224
0,38 g, 12x15 mm
C 27, -0,50 m/ -1,25 m W 80. Quarting: [1430-1437] ?
Nr. inv. 11 H 586 ? P 124 ?
0,15 g, 6x12 mm, ?, fragment
71. Quarting: [1430-1437] C 37, -0,42 m/ -1,32 m W
H 586, P 124-? Nr. inv. 18
0,38 g, 9x11 mm, ?
S 1, -1,04 m W, M 3 81. Quarting: [1430-1437]
Nr. inv. 1 H 586, P 124-?
0,14 g, 7x11 mm, incusă, fragment
72. Quarting: [1430-1437] S 3 A, -0,55 m/ -1,35 m W
H 586, P 124-? Nr. inv. 168
0,24 g, 12x14 mm, ştearsă
C 37, -1,45 m W, M 749 82. Quarting: [1430-1437] ?
Nr. inv. 80 H 586 ? P 124 ?
0,14 g, 10x12 m, ?, tocită
73. Quarting: [1430-1437] C 198, -2,25 m W
H 586, P 124-? Nr. inv. 90
0,23 g, 12 mm, Ú
S 3A, -0,50 m/ -1,30 m W 83. Quarting: [1430-1437] ?
Nr. inv. 49 H 586 ? P 124 ?
0,14 g, 7x8 mm, ?, tăiată
74. Quarting: [1430-1437] C 194, -2,32 m W, M 1308
H 586, P 124-? Nr. inv. 144
C 59, -1,40 m W 84. Quarting: [1430-1437]
Nr. inv. 64 H 586, P 124-?
0, 12 g, 9x13 mm, ?
75. Quarting: [1430-1437] S 1, -0,60 m/ -1,30 m W, M 8
H 586, P 124-? Nr. inv. 1A
0,21 g, mai multe fragmente, ?
C 183, -2,15 m W 85. Quarting: [1430-1437]
Nr. inv. 92 H 586, P 124-?
0,12 g, mai multe fragmente
76. Quarting: [1430-1437] C 48, -0,60-0,65 m/ -1,60 -1,70 m W
H 586, P 124-? Nr. inv. 6
0,19 g, 6x12 mm, Û, tăiată în jumătate
C 61, -1,20-1,30 m W 86. Quarting: [1430-1437] ?
Nr. inv. 150 H 586 ? P 124 ?
0,09g, 6x9 mm, ?, fragment
77. Quarting: [1430-1437] ? C 9, -0,92 m W, M 315
H 586 ? P 124 ? Nr. inv. 191
S 3A,- 1,45 m W, M 1263 87. Quarting: [1430-1437]
Nr. inv. 68 H 586, P 124-?
158
0,06 g, 4x9 mm, ? fragment H 598, P 137
C 63, -1,23 m W, M 1763 0,08 g, fragmente
Nr. inv. 125 C 41, -1,26 m W, M 704
Nr. inv. 153
88. Quarting: [1430-1437] ?
H 586 ? P 124 ? 96. Dinar: [1442]
0,04 g, 4x9 mm, ? H 605, P 141-7
caroiaj din N-E transeptului, decapare, -1,10 0,62 g, 16x17 mm, Ü
mW Curtea liceului, decapare
nr. inv. 106 - 1,10 m W
nr. inv. 140
Albert (1437-1439)
97. Dinar: [1442]
89. Dinar: [1438] H 605, P 141-7
Baia Mare-Nagybánya 0,57 g, 15x17 mm, Ü
H 591, P 126-3 caroiaj N-E transept, decapare, -2,15 m W
0, 43 g, 8x14 mm, Þ, ruptă Nr. inv. 91
S 12, -2,28 m/ -3,37 m W, M 839
Nr. inv. 78 98. Dinar: [1442]
H 605, P 141-?
90. Dinar, Buda 0,38 g, 10x17 mm, Ú, tăiată în jumătate
H 592 [1439-1440], P 127-1 [1439] S 12-caroiaj vest, -0,20 m/ -2,30 m W
Fals de epocă Nr. inv. 39
0,15 g, 6x14 mm, Ù, tăiată în jumătate
C 17, -0,99 m W, M 358 99. Dinar: [1442-1443] Kronstadt
Nr. inv. 179 H 603, P 143-11
0,34 g, 8x14 mm, , ?, tăiată în jumătate
91. Dinar: C 51, -1,10-1,13 m/ 1,18 m W, lângă M 1744
Košice-Kaschau ? Nr. inv. 161
H 593 [1439], P 131 [1440] Interregnum
0, 24 g, 12x14 mm, ß 100. Dinar: [1442-1443]
C 36, -1,07 m W H 604 ? , P 143-?
Nr. inv. 37 0,15 g, 10x14 mm, Ý
S 2, -1,25 m-1,30 m de la partea superioară
92. Dinar; a soclului bisericii./ -1,27 -1,32 m W.
H 593 [1439], P 131 [1440] Interregnum Nr. inv. 26
0,17 g, 6x11 mm, incusă
C 49, -1,30 m W, decapare 101. Dinar: [1442-1443]
Nr. inv. 42 H 603 , P 143-?
Interregnum (1439-1440) C 37, 1,30 m W, în umplutură
Nr. inv. 160
93. Obol: [1439-1440]
H 596, P 134 102. Dinar: [1442-1443]
0,17 g, 8x9 mm, Þ H 603 ?, P 143-?
C 16, - 1,42 m W, M 531 0,07 g, 6x10mm, ?, fragment
Nr. inv. 5 C 37, -1,20 m W
Nr. inv. 143
Wladislaw I (1440-1444)
103. Dinar: [1443]
94. Dinar: [1441] H 607, P 145-1
H 598, P 137-12 Veszprém 0,31 g, 13x14 mm, Ü
0,32 g, 12 mm, Û C 14, -1, 85 m W
C 50, -1,45 m W Nr. inv. 93
Nr. inv. 69
104. Dinar: [1443] Buda ?
95. Dinar: [1441] H 607, P 145-6 ?
159
0, 31 g, 14 mm, Û Nr. inv. 85
C 37, -0,59 m / -1,45 m W
Nr. inv. 50 113. Dinar: [1446]
Sibiu-Hermannstadt
105. Dinar: [1443] Veszprém H 618, 175-5
H 607, P 145-25-26 0,37 g, 13 mm, Û
0, 17 g, 4x12 mm, ?, fragment C 166, -1,80 m W
C 27, -0,80-0,85 m/ -1,65 m W Nr. inv.117
Nr. inv. 20
114. Dinar: [1446]
106. Dinar: [1443] Baia Mare-Nagybánya
H 607, P 145-? H 618, P 175-6
0,33 g, 11 mm, Û 0,41 g, 13x14 mm, ß
C 51, -1,05-1,10 m W C 59, -1,20 m W
107. Dinar: [1443] 115. Dinar: [1446]

H 607, P 145-? Baia Mare-Nagybánya
0,21 g, 11x13 mm, Ü H 618, P 175-9
C 198, -2,19 m W, M 918 0, 26 g, 12x14 mm, Þ
Nr. inv. 105 C 49, -1,10-1,20 m W
Nr. inv. 127
108. Obol: [1439] Buda
H 593, P 130-4 116. Dinar: [1446] fals de epocă
0,12 g, 8x11 mm, ß, fragment H 618, P 175 tip general
C 51, -1,00-1,10 m W 0,25 g, 11x14 mm, Þ
Nr. inv. 136 C 24, -0,50 m/ -1,30 m W
Nr. inv. 16
109. Obol: [1442] Alsόlendva
H 606, P 142-2 117. Dinar: [1446] ?
0,17 g, 9x11 mm, Ü H 618 ?, P 175 ?
C 175, -0,10 m/ -0,90 m W 0,17 g, 7x12 mm, ?, fragment
Nr. inv. 83 C 27-28, -0,45 m/ -1,30 m W
Nr. inv. 23
Interregnum (1445-1446)
118. Dinar: [1446] ?
110. Dinar: [1445-1446] Veszprém H 618 ?, P 175 ?
H 613, P 173-8 0,12 g, mai multe fragmente
0,80 g, 16 mm, Ú C 195, -2,12 m W
C 47, -1,02 m W Nr. inv. 177
Nr. inv. 36
Ladislau V (1453-1457)
Ioan Hunyadi (1446-1452) 119. Dinar: [1455]

H 664, P 187-?
111. Dinar: [1446] 0,15 g, mai multe fragmente
Sibiu-Hermannstadt C 165, -1,50 m W
H 618, P 175-4 Nr. inv. 217
0,17 g, 9x13 mm, à, fragment
S 12, C 4, -0,20 m/ - 2,40 m W 120. Dinar: [1455]
Nr. inv. 21 H 664, P 187-?
0,09 g, 6x11 mm, ß, fragment
112. Dinar: [1446] S 1, C 1, -1,00 m/ -1,60 m W
Sibiu-Hermannstadt Nr. inv. 197
H 618, P 175-4
0,13 g, 6x11 mm, Ü, fragment 121. Dinar: [1455] ?
C 61, -1,10-1,20 m W H 664, P 187-?
160
0,04 g, 5x7 mm, ?, fragment Nr. inv. 46
C 12, -2,37 m W, M 839
Nr. inv. 166 130. Obol: [1479]
Kremnica-Kremnitz
Matia Corvin (1458-1490) H 728, P 220-7
0,35 g, 12 mm, Ù
122. Dinar: [1462] C 50, -0,70 m W
Baia Mare-Nagybánya Nr. inv. 41
H 704, P 204-7
0,42 g, 14x16 mm, Þ Wladislaw II (1490-1516)
C 36-37, -0,60 m de la baza soclului bisericii/
-1,25 m W 131. Dinar: [1497]
Nr. inv. 25 Kremnica-Kremnitz
H 600, P 238-4
123. Dinar: [1462] 0, 22 g, 10x11 mm, Ý, ruptă marginal
Baia Mare-Nagybánya C 116, -1,65 m W
H 704, P 204-7 nr. inv. 222
0,23 g, 10x12 mm, à
C 27, -1,35 m W, M 718 132. Dinar: 1508, K-H
Nr. inv. 74 H 811
0,35 g, 15 mm, Û
124. Dinar: [1465] C 37, -0,40 m/ -1,35 m W
Sibiu-Hermannstadt ? Nr. inv. 12
H 710, P 210-6
0,54 g, 12x13 mm, Ý 133. Dinar, sec. XV ?
C 72, 0,70-0,80 m W 0,34 g, 6x12 mm, ?, fragment
Nr. inv. 88 C 59, -1,20-1,25 m/ -1,22-1,27 m W
Nr. inv. 10
125. Dinar: [1465] ?
H 710, P 210-? 134. Dinar, secolul XV
0,45 g, 12 mm, ß 0,11 g, 9x14 mm, incusă
C 61, -1,10-1,30 m W C 62, -1,10-1,20 m W
126. Dinar: [1465] ? 135. Dinar, sec. XV ?

H 710, P 210-? 0,06 g, 4x7 mm, ?
0,29 g, 9x12 mm, Ý, ruptă Decapare de pe suprafaţa capelei Sf. Maria
C 48, -1,30 m W, M 705 Nr. inv. 228
Nr. inv. 112
136. Dinar, sec. XV ?
127. Obol: [1462] ? 0,06 g, mai multe fragmente
H 705 ?, P 205 ? S 3 A, C 49, -1,31 m W, M 1180
0,05 g, 4x9 mm, ?, fragment Nr. inv. 61
S 12 , -0,20 m/ -2,30 m W, M 809
Nr. inv. 59 137. Dinar, sec. XV?
0,06 g, mai multe fragmente
128. Obol: [1468] C 29, -1 m/ -1,35 m W
Kremnica-Kremnitz Nr. inv. 56
H 727, P 218-4
Reîntregită la restaurare, 12 mm, Ý 138. Dinar, secolul XV
C 166, -1,86 m W 0,04 g, 7x9 mm, fragment, incusă
Nr. inv. 97 S 3A, -1,10-1,20 m W
Nr. inv. 124
129. Obol: [1472-1478] ?
H 728, P 220-? 139. Dinar, sec. XV ?
0,11 g, 8x12 mm, Û, ruptă 0,04 g, mai multe fragmente
C 37, -0,60 m/ -0,93 m W, M 595 C 59, -1,20-1,25 m W
161
Nr. inv. 60 H 935
Reîntregită la restaurare, 14 mm, à
140. Dinar, sec. XV ? C 167, -1,93 m W
0,03 g, 2x6 mm, ? Nr. inv. 108
C 48, -1,22 m W, M 730
Nr. inv. 184 149. Dinar: 1546 K-B
H 935
141. Parvus, sec. XV ? 0,41 g, 14x15 mm, Þ
0,25 g, 9x12 mm, ?, ştearsă C 59, -0, 55 m/ -1,20 m W, M 618
C 150, umplutură Nr. inv. 30
Nr. inv. 223
150. Dinar: 1549 K-B
H 935
Ludovic II (1516-1526) 0,34 g, 12x16 mm, Û, ruptă marginal
C 51, -1,10-1,20 m/ -1,18 m W, M 1744
142. Dinar: 1518 K-G nr. inv. 128
Kremnica-Kremnitz
H 841, P 255-1 151. Dinar AE: 15…1 K-B
0,51 g, 16 mm, Þ H 935
C 61, -1,10-1,20 m W 0,31 g, 12x 13 mm, Û, ruptă marginal
Nr. inv. 84 C 182, -2,10 m W
Nr. inv. 103
143. Dinar: 152 …
H 846 ?, P 258 ? 152. Dinar: 1556 K-[B]
0,31 g, 13x14 mm, Þ, ştearsă, perforată H 935
groapa de var nr. 2 0,19 g, à fragmente,
nr. inv. 225 S 3A, -1,10 m W
Nr. inv. 73
Imperiul Romano-German
Ungaria 153. Dinar, sec. XVI ?
Ferdinand I (1526-1564) 0,09 g, mai multe fragmente
C 62, -1,25-1,30 m W
144. Dinar: 1528 K-B Nr. inv. 157
H 935
0,41 g, 15 mm, ß Maria Theresia (1740-1780)
C 48, -0,50 m/ -1,25 m W
Nr. inv. 22 154. Dinar AE: 1763
H 1827
145. Dinar: 1538 K-B 1,60 g, 20 mm, Û
H 935 C 164, din decapare
0,54 g, 16 mm, Þ Nr. inv. 216
C 57, la decopertare
Nr. 227 155. Dinar AE: 1764 C-A
H 1827
146. Dinar: 1542 K-B 2,50 g, 20 mm, Û
H 935 S 10, decapare
0,41 g, 15 mm, à Nr. inv. 209
C 59, -0,55 m, -1,20 m W, M 618
Nr. inv. 30 156. Dinar AE: 1764
H 1827
147. Dinar: 1542 K-B 2,12 g, 20 mm, Û
H 935 C 49, -0, 70 m W
0,30 g, 12x16 mm, à, ruptă marginal Nr. inv. 206
S 3A, -0,30-0,40 m/ -1,20 m W
Nr. inv. 94 Imperiul Austro-Ungar
Ungaria
148. Dinar: 1543 K-B
162
Franz Joseph (1848-1916)
157. 10 kreuzer: 186…

H 2158
S 3A (colţul de sud-vest), 0,90 m W
Nr. inv. 200
Imperiul Austro-Ungar
Austria
Franz Joseph (1848-1916)
158. 1 kreuzer: ?
M 1821, capela Sf. Ladislau, -0,35 m W
Nr. inv. 229
159. 5/10 kreuzer: 1885

în umplutură
Nr. inv. 208
Imperiul Bizantin
Manuel I (1143-1180) ?
160. Billon aspron trachy: (1143-1180) ?
0,33 g, 9x10 mm, ?, tăiată în sfert
C 17, -1,07 m W, M 408
Nr. inv. 212
Ţara Românească
Vlad I (1394-1397)
161. Ducat: [1394-1397] ?
MBR, 92 şi 97 var. ? fals de epocă
sau
Mircea cel Bătrân (1386-1418)
Ducat:[1386-1418]
MBR, 126-131 var. fals de epocă335
0,18 g, 11 mm, ?, ştearsă
C 48, -0,60 m/ 1,60 m W
Nr. inv. 27
Banatul de Severin
Dan II (1422 -1431 cu întreruperi)
162. Ban: [1424-1431]
VELTER, 1980, p. 110
MBR 231, dinar: [1431-1435]
0, 25 g, 11x14 mm, Ü
C 28, -1,25 m W, M 603
Nr. inv. 24
România
163. 15 bani: 1966
C 79, -1,00-1,10 m W
Nr. inv. 207
335
Determinarea aparţine doamnei dr. Ana-Maria
Velter, Muzeul Naţional de Istorie a României,
Bucureşti, căreia îi mulţumim şi pe această cale.
163
IX.4. Pietrele profilate (Radu Lupescu)
01 – Fragment de rozasă Nr. inv.: 154

Nr. catalog: 01 Material: calcar
Nr. inv.: 161 Loc de descoperire: groapa de var nr. 2
Material: calcar Descriere: fragment de rozasă cu urmele a
Loc de descoperire: groapa de var nr. 2 două loburi din trafor.
Descriere: fragment de rozasă cu urmele a Datare: sec. XIV-XV
patru loburi din trafor, grupate câte două
Datare: sec. XIV-XV 05 - Trafor de fereastră, fragment
Nr. catalog: 05
02 – Fragment de rozasă Nr. inv.: 155
Nr. catalog: 02 Material: calcar
Nr. inv.: 152 Loc de descoperire: S 13, strat de umplutură
Material: calcar Descriere: fragment dintr-un trafor cu geneza
Loc de descoperire: groapa de var nr. 2 arcului principal, şi a două loburi din trei a
Descriere: fragment de rozasă cu urmele a golului secundar al ferestrei. Lângă acest
patru loburi din trafor, grupate câte două fragment au mai fost descoperite fragmente
Datare: sec. XIV-XV mici din trafor.
Datare: sec. XIV-XV
03 - Fragment de rozasă
Nr. catalog: 03 06 - Fragment cu profilatură renascentistă
Nr. inv.: 153 Nr. catalog: 06
Material: calcar Nr. inv.: 1511
Loc de descoperire: groapa de var nr. 2 Material: calcar
Descriere: fragment de rozasă cu urmele a Loc de descoperire: provine din straturile
două loburi din trafor. Pe marginea superificale din curtea Colegiului
fragmentului se păstrează urma grilajului de Descriere: fragment dintr-un element
fier al ferestrei. arhitectonic renascentist relativ mic (soclu de
Datare: sec. XIV-XV sobă?) cu profilatura compusă din: listel,
kyma, cavetă dreptunghiulară
04 - Fragment de rozasă Datare: sec. XVI-XVII
Nr. catalog: 04
164
X. ANEXE
X.1. Lista construcţiilor
1. S 1b –extindere – fundaţie cu prelungire semicirculară.

2 S 5 – fundaţie anterioară capelei actuale.
3. Ruinele capelei Sfânta Maria (corul lărgit).Ruinele incintei I.
4. Ruina unui posibil turn pe zidul de incintă la Podul Minciunilor.
5. Ruina capelei Sfântul Iacob.
6. Parapetul pasajului de la Podul Minciunilor.
8. Ruina rotondei.
9. Ruina navei rotondei.
10. Capela de serviciu de pe latura de sud a bisericii.
11. Ruinele capelei Sfântul Ladislau.
12. Extinderea 1 a capelei.
15. Pilon în S 15.
16. Zid paralel cu peretele de sud al capelei Sf. Ladislau.
17. Construcţie dreptunghiulară la sud de capela Sf. Ladislau.
18. Construcţie din cărămidă care încadrează pilonul.
19. Fundaţie în interiorul capelei Sf. Ladislau.
20. Zid perpendicular pe peretele sudic al capelei.
21. Arc din cărămidă.
22. Îngroşare a zidului constr. 17.
23. Ruină în S 14A.
24. Zidărie superficială în S 2.
25. Ruina vechiului gard al bisericii.
26. Ruinele clădirilor din partea sudică a curţii pentru biciclete, în afara incintei I.
X.2. Lista complexelor
1. Cuptorul de var nr. 1 – secţiunea 1A.

2. Cuptorul de var nr. 2 – secţiunile 11, 18.
3. Groapa de var nr. 1 – secţiunea 17.
4. Groapa de var nr. 2 – secţiunea 16, la nord de capela Sf. Ladislau.
165
X.3. Legende
X.3.1. Legenda straturilor
1. Lut roşcat cu intruziuni negre, sol viu.

1a. Lut roşu curat - Podul Minciunilor.
1b. Lut galben vineţiu - Podul Minciunilor.
2. Lut roşcat amestecat cu pământ negru în proporţii diferite, urme de rădăcini care pot
ajunge şi în stratul 1. Sol viu purtat, fără materiale.
3. Pământ negru cu pete de lut galben, umplutura primului orizont de morminte, fără sau
cu rar pigmenţi.
3a. Stratul 3 cu mai mult pigment ceramic.
4. Umplutura celui de-al doilea orizont de morminte: umplutură cenuşoasă (uneori
neagră), în general cu mult pigment de mortar, fragmente de piatră şi cărămidă.
4a. Groapă de mormânt în arsura cuptorului de var, umplutură foarte pigmentată.
4b. Umplutură foarte pigmentată, cu mult pietriş, în apropierea bisericii.
4p. Stratul 4 foarte curat, în exterior, asemănător cu stratul 5.
5. Pământ negru cu pete de lut galben, cu rari pigmenţi de piatră şi mortar.
6. Umplutură nisipoasă, afânată, foarte pigmentată, cu fragmente de piatră şi cărămidă.
Înhumări recente.
7. Moloz cu bulgări de mortar din zidul incintei I, mortar alb cu pietriş grosier, până la 1,5
cm diametru, foarte dur. Probabil nivel de demolare, Podul Minciunilor.
8. Pământ cu pietriş, mortar şi bulgări de var. Posibil legat de construirea bazilicii, S.3.
9. Şanţul de fundare a navei sudice a bisericii.
9a. Pământ negru afânat cu rare pete de lut.
9b. Lentile de nisip.
9c. Pământ amestecat cu mortar.
9d. Mortar.
9e. Pământ negru afânat cu mortar şi fragmente de piatră.
9f. Lut galben.
9g. Pământ negru amestecat cu lut galben.
9-. Şanţuri de fundare.
9-1. Şanţul de fundare a porticului sudic al bisericii. Pământ negru amestecat cu lut
galben.
9-2. Şanţul pentru fundarea rotondei. Lut galben amestecat cu straturile de arsură legate
de funcţionarea cuptorului de var (12).
9-3. Şanţul pentru fundarea navei rotondei. Pământ castaniu foarte pigmentat, cu multe
fragmente de oase umane.
9-4. Şanţul de fundare a incintei, cu frecvente lentile de moloz sau nisip. Limita superioară
nu este foarte clară. Podul Minciunilor.
10. Lentilă de mortar, posibil nivel de construire a navei sudice(S.2).
11. Gropi cu umplutură nisipoasă. Posibil intervenţii diferite.
12. Straturi de arsură legate de funcţionarea cuptoarelor de var.
12a. Pământ ars la roşu.
12b. Pământ ars la negru.
12c. Cărbune de lemn.
12d. Lut ars sfărâmat, bolta prăbuşită a cuptorului 2.
12e. Zgură neagră compactă cu urme de stratificare.
13. Intervenţii recente.
13a. Canalizare umplută cu balast, S.10.
13b. Canalizare în S.5.
13c. Şanţul cablurilor electrice în S 5.
13d. Umplutură diversă în S 5, peste ruina corului.
13e. – 13g. Canalizări în curtea liceului.
166
13h. Paratrăznet în S.10.
13i. Cablu telefon.
13j. Groapă cu umplutură cenuşoasă, asemănătoare orizontului de morminte. Posibil
o groapă de dren.
13-1. Canalizări şi alte intervenţii la Podul Minciunilor.
13-1.a. Canalizare pluvială.
13-1.b. Instalaţii electrice şi paratrăznet.
13-1.c. Instalaţii de gaz dezafectate.
13-1.d. Cablu internet.
13-1.e. Groapa pentru căminul de canalizare.
13-1.f. Săpătura pentru construirea parapetului pasajului, cu umpluturi din nisip şi pietriş
(1), respectiv nisip, pietriş, fragmente de cărămidă şi pământ.
14. Nivelări ale curţii liceului.
14a. Pietriş şi fragmente mici de piatră amestecate cu pământ.
14b. Nisip, praf de cărămidă, mai rar fragmente de piatră şi cărămidă.
14c. Pământ cu nisip şi pietriş, S.6.
14d. Trotuarul liceului.
14e. Patul trotuarului.
14f. Umplutura trotuarului în S.13.
14g. Nisipos cu mult praf de cărămidă.
14h. Nivelare cu moloz alb – S.3.
14i. Lentilă de pământ negru tasat – S.3.
14j. Moloz alb-gălbui. S.3.
14k. Nisip alb. S.3.
14l. Nisip gălbui. S.3.
14m. Pavaj în jurul corului, S.6.
14n. Aleea de acces la biserică şi bordura ei, S.1 nord.
14p. Beton.
14r. Asfalt şi patul lui.
15. Lentilă de moloz alb-gălbui foarte curat, posibil nivelul de construire a bisericii.
16. Strat cenuşos tasat cu fragmente de piatră şi destul de mult mortar, pare un nivel de
călcare.
17. Lentilă de moloz alb-gri, nisipos.
18. Strat castaniu roşcat amestecat cu pământ negru, afânat.
18a. Lut roşcat amestecat cu pământ negru în proporţii egale.
18b. Stratul a, predominant negru, bulgări.
18c. Stratul a, predominant galben.
19. Moloz, asemănător cu stratul 17.
20. Pământ negru afânat cu rădăcini, rar pigmenţi, rar oase purtate.
21. Săpătură anterioară (Petre Beşliu?).
21a. Strat foarte afânat, rulat, cu oase purtate. Cel mai probabil o extindere din săpătura
lui Petre Beşliu.
21b. Sondaje arheologice anterioare la Podul Minciunilor.
22. Strat castaniu cu rar pigment ceramic, sol preistoric.
22a. Stratul 22 cu pigment de cărbune.
22b. Castaniu închis spre negru, rar pigmenţi (S.17).
23. Lentilă compactă de mortar alb-gri cu rar pigment de cărămidă. Legată de un nivel de
construcţie-reparaţie la Podul Minciunilor.
24. Umplutura unei gropi de var (2).
24a. Lentile de var rămase pe contur.
25. Var în umplutura cuptoarelor.
25a. Var amestecat cu lut ars. Pentru cuptorul 2 amestecat cu bulgări din bolta prăbuşită.
26. Umplutura pantei.
26a. Pământ negru amestecat cu lut galben în proporţii egale, fără materiale.
26b. Lentile succesive de lut galben şi pământ negru.
26c. Predominant pământ negru afânat.
26d. Pământ negru amestecat cu lut galben, predominant galben, rar negru.
167
26e. Pământ negru tasat, rar lut galben.
26f. Stratul 26d cu oase umane purtate, posibil identic cu stratul 3.
26g. Lut galben aproape compact, rar fragmente de oase.
26h. Strat de pământ negru cu rare fragmente de piatră şi pietriş.
26i. Stratul 26c cu rădăcini.
26j. Lut galben amestecat cu fragmente de piatră.
26k. Stratul 26 a cu pietriş.
26l. Lut galben curat.
26m. Stratul 26a mai afânat, cu rare oase de animale în partea inferioară. Podul
Minciunilor.
26n. Lut galben amestecat cu nisip. Podul Minciunilor.
27. Moloz mărunt nisipos amestecat cu resturi de var şi pământ, S.6, nivel de construire
a corului?
28. Pământ negru sfărâmicios amestecat cu pietriş mărunt şi pigmentat cu var, S.6.
29. Umplutură amestecată, pământ negru, pietriş, granule de var, resturi de oase –
pământ purtat.
30. Umplutură recentă.
30b. Balast.
30c. Pământ negru cu pete de lut galben, fragmente de cărămidă, altfel destul de curat.
Pare umplutură într-o groapă recentă.
30d. Lentilă de moloz gălbui.
30e. Pământ negru cu materiale diverse.
30f. Lentilă de moloz alb.
30g. Umplutură cu multă cărămidă.
30-1. Umpluturi recente la Podul Minciunilor.
30-1.a. pământ negru cu pigment maroniu şi pietriş.
30-1.b. pămân castaniu amestecat cu nisip gălbui şi pietricele, fragmente mici de
cărămidă, mortar. Variante mai nisipoase. Este cel mai probabil umplutura
canalizării din sec. XIX.
30-1.c. Pământ negru amestecat cu pietriş, mult nisip şi pigment ceramic.
30-1.d. Lentile de nisip gălbui.
30-1.e. pământ castaniu cu nisip şi pietriş
30-1.f. Strat de pământ cenuşiu amestecat cu nisip.
30-1.g. Strat de pietriş cu bulgări de mortar.
30-1.h. Lentilă de pământ cenuşiu amestecat cu pietriş mărunt, nisip şi pigment negru de
asfalt.
30-1.i. Moloz cu fragmente mici de cărămizi.
30-1.j. Moloz cu pietricele.
30-1.k. Moloz cu fragmente mari de cărămizi.
30-1.l. Gropi de balast.
31. Castaniu închis spre negru cu rar pigment de cărbune şi ceramic, nivelare a
suprafeţei, probabil medieval.
32. Pământ negru curat, sol viu. (vezi S.1b).
32a. Pământ negru cu intruziuni maronii (resturi vegetale?), fără materiale. Sol viu la
Podul Minciunilor.
33. Pământ amestecat pigmentat cu var şi resturi de cărămidă, rezultat din nivelarea părţii
superioare a cuptorului 2 înainte de construirea navei rotondei.
33a. Pămân castaniu afânat cu pigment de arsură şi var. Stratul 33 mai rarefiat, la limita
exterioară a cuptorului.
34. Lut galben amestecat cu pământ negru, mult pigment de cărbune.
35. Moloz cu pietriş, fragmente de cărămidă, tencuială.
X.3.2. Legenda culorilor pentru planşele 1 şi 2
1. Planul presupus al primei biserici parohiale, a doua jumătate a sec. al XII-lea.

2. Turnul bisericii, sec. al XIII-lea.
168
3. Traseul aproximativ al fortificaţiei, a doua jum. a sec. al XII-lea, sec. al XIII-lea (ruina).
4. Capela Sf. Ioan, sec. al XIII-lea (ruină).
5. Capela Sf. Iacob, a doua jum. a sec. al XII-lea - sec. al XIII-lea (parţial ruină).
6. Biserica evanghelică: 1350-1371.
7. 1424-1430, pereţii navei cu bolţile.
8. Sacristia veche, 1371-1427
9. Capela funerară, înainte de 1427.
10. 1448 capela Sf. Maria (azi ruinată) şi probabil partea centrală a ferulei (capela Sf.
Nicolae?).
11. 1457 porticul de sud.
12. Sacristia lărgită spre Nord 1471.
13. Prelungirea braţului nordic al transeptului 1501.
14. Porticul de Nord 1509.
15. Ferula actuală 1470-1520.
16. Turnuleţul sudic, 1520.
17. Transformări din sec. al XIX-lea.
18. Reconstituire aproximativă a caselor din zonă, sec. XVI-XVII (ruine).
19. Capela Sf. Ladislau, începutul sec. al XV-lea (ruină).
20. Extinderi ale capelei, sec. XVI-XVIII (ruine).
21. Casele preoţeşti, sec. al XVII-lea (ruine).
22. Turnul preoţilor (ruină).
23. Turn de colţ al cetăţii (presupus).
24. Garduri moderne.
X.4. Lista figurilor din text
1. Harta cu localizarea oraşului Sibiu.

2. Centrul istoric al oraşului Sibiu, cu marcarea Pieţei Huet.
3. Săpăturile din curtea colegiului, vedere generală
4. Planul general al săpăturilor
5. Săpăturile din partea de est a bisericii.
6. Secţiunea 3, profilul de vest.
7. Secţiunile 7 şi 8, profilul E- E'.
8. Secţiunea 9, profilul P-R.
9. Secţiunea 9, profilul R-S.
10. Secţiunea 4, profilul de sud.
11. Secţiunea 8, profilul C-C'.
12. Secţiunea 9E, profilul sud M-O.
13. Secţiunea 11, profilul vest.
14. Secţiunea 2, profilul de est.
15. Plan general cu secţiunile 1A şi 1B. Planul cuptorului 1 şi al construcţiei 1.
16. Cuptorul 1, vedere generală în timpul cercetărilor.
17. Cuptorul 1, secţiune.
18. Cuptorul 2, vedere generală.
19. Cuptorul 2, detaliu.
20. Cuptorul 2, detaliu.
21. Secţiunea 7, profil nord F-G.
22. Secţiunea 7, profil intermediar D-G'.
23. Secţiunea 7, caroul 3, profil est.
24. Fragment din ruina incintei I la Podul Minciunilor.
25. Fragment din latura de sud a incintei I, secţiunea 17.
26. Zidul de incintă la Podul Minciunilor, secţiunea 7. Vedere generală.
27. Zidul de incintă la Podul Minciunilor, secţiunea 7. Vedere în plan.
28. Zidul de incintă la Podul Minciunilor, secţiunea 7. Detaliu de zidărie.
29. Secţiunea 9E, profil nord T-T'.
169
30. Secţiunea 8, profil sud A-A'
31. Fundaţia laturii nordice a capelei Sfântul Iacob, Podul Minciunilor. Detaliu.
32. Secţiunea 8, profilul sud B-B'.
33. Secţiunea 13A, profilul sud.
34. Secţiunea 13A, profilul de est.
35. Latura de nord a capelei Sfântul Iacob, Podul Minciunilor. Vedere generală.
36. Secţiunea 11, profil B-B.
37. Fundaţia rotondei, vedere de ansamblu.
38. Fundaţia rotondei, detaliu în timpul săpăturilor.
39. Detaliu de stratigrafie în apropierea rotondei, cu şanţul de fundare a acesteia.
40. Secţiunea 11, profilul A-A şi C-C.
41. Nava rotondei, detaliu de zidărie.
42. Latura de nord a navei.
43. Ruinele părţii de nord-vest a navei, vedere de ansamblu.
44. Secţiunea 1B, profil la limita trotuarului, spre sud.
45. Construcţia 1, vedere generală.
46. Biserica evanghelică, litografie de R. Krabbs.
47. Biserica evanghelică.
48. Planul construcţiilor din partea de est a bisericii evanghelice, întocmit de
M.v.Kimakowicz. După Kimakowicz 1913.
50. Contrafortul capelei funerare, adosat construcţiei nr. 2.
52. Secţiunea 2, profilul de nord.
53. Fundaţia laturii de sud a navei.
54. Fundaţia aripii sudice a transeptului.
57. Săpăturile de pe latura sudică a corului, vedere generală.
58. Fundaţia laturii sudice a corului.
61. Săpăturile de pe latura de nord a sacristiilor, vedere generală.
62. Săpăturile de pe latura de nord a sacristiilor, detaliu
64. Fundaţiile sacristilor.
65. Secţiunea 1 nord, profilul de nord.
66. Fundaţia porticului sudic.
69. Fundaţia laturii sudice a capelei funerare.
71. Detaliu de stratigrafie în apropierea capelei funerare.
72. Fundaţiile capelei funerare adosate construcţiei 2.
74. Săpăturile din partea de est a bisericii, vedere generală.
75. Ruinele capelei Sfânta Maria, detaliu.
77. Fundaţia laturii nordice a capelei Sfânta Maria adosată contrafortului sacristiei 1.
78. Fundaţia laturii sudice a capelei Sfânta Maria adosată contrafortului capelei funerare.
79. Latura de nord a capelei, vedere generală.
80. Capela de serviciu de pe latura sudică a navei.
81. Capela Sfântul Ladislau, fotografie înainte de demolare.
82. Capela Sfântul Ladislau, releveu înainte de demolare.
83. Capela Sfântul Ladislau, fotografie în timpul demolării.
84. a. Secţiunea 14, profilul de nord, B-B'. b. Secţiunea 14, profilul de sud-est şi
pelungirea spre gard.
170
85. Capela Sfântul Ladislau, vedere generală a ruinelor din interiorul curţii colegiului.
86. Capela Sfântul Ladislau, vedere generală a ruinelor păstrate în stradă.
87. Secţiunea 15, profilul E-E'.
88.-90. Capela Sfântul Ladislau, detaliu de fundaţii.
91. Secţiunea 16, profilul A-A'.
92. Partea de sud-vest a ruinelor capelei, cu extinderile 1 şi 2.
93.Cripta M1821.
94. Fundaţia altarului capelei.
95. Ruinele altarului, vedere generală. În primul plan ruina turnului preoţilor.
96. Ruinele altarului, vedere generală
97. Extinderea 1 a capelei, vedere generală.
98. Extinderea 2 a capelei, detaliu.
99. Extinderea 3 a capelei, detaliu.
100. Secţiunea 17 profilul F'-G'
101. Secţiunea 17, profilul G-G'.
102.Vedere generală a secţiunii 15.
103. Construcţiile 15 şi 21.
104. Construcţia 17.
106. Secţiunea 15, plan.
107. Construcţiile 15 şi 17, vedere generală.
108. Construcţiile 17 şi 20.
110. Ruine vizibile în timpul decapării de pe strada Mitropoliei.
111. Ruinele Turnului Preoţilor vizibile în timpul decapării de pe strada Mitropoliei.
112. Ruinele unei pivniţe în curtea pentru biciclete.
113. Secţiunea 7, profilul H-H'.
114. Secţiunea 7, profilul I-I'.
115. Ruina parapetului vechi al pasajului de la Podul Minciunilor.
116. Ruina parapetului vechi al pasajului de la Podul Minciunilor, vedere generală.
117. Secţiunea 1B, detaliu lângă peretele colegiului.
118. Fundaţia colegiului Brukenthal.
119. Secţiunea 9E, profilul M-N.
120. Clădirea Art Antic, vedere generală în timpul săpăturilor.
121. Detaliu cu fundaţiile clădirii.
122. Groapa de var nr. 1.
123. Ruina vechiului gard al bisericii.
124. Planul săpăturilor realizate în sacristie (P. Beşliu)
125. Planul săpăturilor realizate în sacristie (P. Beşliu)
126. Profilul secţiunii din sacristie (P. Beşliu)
127. Vedere de ansamblu, săpătura din sacristie (P. Beşliu)
128. Ciste din cărămidă descoperite în sacristie (P. Beşliu)
129. Cahlă decorată cu imaginea unui leu.
130. Cahle de coronament cu motive gotice
131. Fragment de cahlă decorată cu motive indescifrabile (cavaler?)
132. Fragment de cahlă decorată cu motive indescifrabile (rozetă?)
133. Cahlă decorată cu motive geometrice.
134. Fragment de cahlă decorată cu motive vegetale.
135. Fragment de cahlă decorată cu motive vegetale şi geometrice (tapet).
137. Fragment de cahlă fără decor.
140. Fragmente dintr-o cahlă decorată cu motive vegetale.
141. Cahlă fără decor.
142. Piese de vestimentaţie şi podoabă.
171
146. Ac de păr.
147. Fragment de lănţişor.
149. Catarame.
151. Fragment de potcoavă.
152. Piesă în formă de clopot.
153. Fragmente de obiecte metalice.
154. Caravaggio. Cina de la Emmaus (1601) (după Die virtuelle Galerie der 25.000
Meisterwerke. Gemälde, Zeichnungen, Grafiken, Frankfurt am Main, 2004).
155. Caravaggio. Cina de la Emmaus (1601). Detaliu.
156. Piatra de mormânt a lui Johann Bayer (1592) din ferula bisericii ev. din Sibiu
(detaliu).
157. Piatra de mormânt a preotului Petrus Lupinus (1597) din ferula bisericii ev. din Sibiu.
158. Siebenbürgische Trachtenbilder (Joseph Leonhard, Siebenbürgen im Jahr 1816 -
mss. Biblioteca Muzeului Brukenthal.
159. Siebenbürgische Trachtenbilder (Joseph Leonhard, Siebenbürgen im Jahr 1816 -
mss. Biblioteca Muzeului Brukenthal).
160. Pietre profilate.
161. Pietre profilate.
162. Distribuţia speciilor în eşantionul din Piaţa Huet
163. Talia bovinelor din situri medievale
164. Oase de animale din Piaţa Huet
172
X.5. Lista planşelor
1. Evoluţia planimetrică a Pieţei Huet pe baza recentelor săpături arheologice.

2. Planul Bisericii evanghelice cu principalele etape de construcţie
3. Piaţa Huet la 1380. Reconstituire istorică de Radu Oltean
6. Podul Minciunilor. Vedere generală. Planul general al cercetărilor cu reconstituirea
vestigiilor. Vedere generală spre clădirea în care este inclusă capela Sfântul Iacob
7. Săpăturile din curtea bisericii
8. Săpăturile din curtea bisericii. 1-2: Secţiunea 3, cel mai vechi orizont de morminte. 3.
Secţiunea 2 la finalul săpăturii. 4. Săpăturile de pe latura de sud a bisericii.
9. Cuptorul de var nr. 1
10. Ruinele capelei Sfântul Ladislau. 1-3. Ruinele din curtea colegiului. 2. Ruinele din str.
Mitropoliei.
11. 1-2. Ruinele capelei Sfântul Ladislau. 3. Săpăturile de pe latura de nord a bisericii.
12. Săpăturile din partea estică a bisericii. Ruinele capelei Sfânta Maria şi ale rotondei
13. Săpăturile din partea estică a bisericii. Ruinele capelei Sfânta Maria
14. Cuptorul de var nr. 2 şi fundaţiile rotondei
15. 1. Cuptorul de var nr. 2. 2-3. Ruinele zidului de incintă la Podul Minciunilor
16.Cimitirul
17. Planul general al săpăturilor de la capela Sfântul Ladislau.
18. Planul general al săpăturilor din zona rotondei.
19. Planul general al săpăturilor de la Podul Minciunilor.
22. Profil de vest pe linia carourilor 27-29.
24. Secţiunea 3A, profil de vest. Profil de est pe linia crourilor58-69.
25. Secţiunea 10, profile.
26. Secţiunea 8, profile.
27. Secţiunile 5 şi 6, planuri sucesive în timpul săpăturilor.
28. Secţiunea 15, profil D-D'.
29A. 1. Profil est pe linia carourilor 193-195. 2. Secţiunea 12, profil de vest.
29B. Profil de sud paralel cu clădirea Colegiului Brukenthal, în şanţul pentru dren.
29. 9E. Profil N-S paralel cu clădirea consistoriului.
30. Ceramică preistorică.
31-38. Ceramică din secolele XII-XIII.
40-41. Ceramică din secolele XII-XIV.
42-43. Ceramică din secolele XIV-XV.
44-48. Ceramică din secolele XIV-XV din groapa de var 2.
49. Ceramică din secolele XIV-XVI.
50. Ceramică din secolele XVI-XVIII.
51-53. Ceramică din secolele XVII-XVIII.
54.-58. Obiectele speciale descoperite în săpături, fotografii înainte de restaurare.
59. Obiectele speciale descoperite în săpături, fotografii după restaurare.
60 -61. Monede descoperite în săpătură.
62. Fragmente de pietre profilate.
63-64. Fragmente de cuie şi întărituri de sicriu.
173
X.6. Bibliografie
ALBRICH K.
1898 Die capelle in Hermannstadt, în Korespondenzblatt des Vereins für Siebenbürgische
Landeskunde, Hermannstadt 1898, p. 96-99.
ALBU IOAN
2002. Inschriften der Stadt Hermannstadt aus dem Mittelalter und der frühen Neuzeit,
Hermannstadt, 2002.
ALEXANDRESCU ALEXANDRINA D., CONSTANTINESCU NICOLAE

1959 Săpăturile de salvare de pe dealul Şprenghi, MCA, VI, 1959, 667-677.
ANDRONIC ALEXANDRU, NEAMŢU EUGENIA

1964 Certări arheologice pe teritoriul oraşului Iaşi între anii 1956-1960, în “Arheologia
Moldovei”, II-III, 1964.
ARTIMON ALEXANDRU
2003 Oraşul medieval Trotuş în secolele XIV-XVII. Geneză şi evoluţie, Bacău, 2003.
ARTIMON ALEXANDRU, RĂDULESCU ALEXANDRU

1981 Necropola medievală din Suceava, (sec. XV-XVIII), în “Suceava. Anuarul Muzeului
Judeţean”, VIII, 1981.
BALTAG GHEORGHE
1978 Podoabe din secolele XIV-XVIII din inventarul necropolelor de la Streisîngeorgiu şi Strei –
judeţul Hunedoara, în RMM.MIA, 1, 1978.
BĂTRÂNA LIA, BĂTRÂNA ADRIAN

1986 Obiecte de podoabă şi accesorii vestmentare din cuprinsul necropolei de secol XIV-XIX de
la Niculiţel (judeţul Tulcea), în RMM.MIA, 2, 1986.
BĂTRÂNA LIA, BĂTRÂNA ADRIAN, VĂTĂMANU IOAN, SCORŢANU ŞTEFAN

1986 Ansamblul reşedinţei feudale de la Giuleşti (jud.Suceava) MCA, 1986, 242-253
BARTOSIEWICZ LÁSZLÓ
2001 A vándorlás és letelepedettség jellegzetességei az Újhartyáni lelöhely állatcsontleleteinek
Tükrében, Studia Archaeologica, 7, 2001, p. 299-317.
BEJINARU LUMINIŢA
2000 Date arheozoologice privind unele tipuri de animale existente în Evul mediu pe teritoriul
României, Arheologia Medievală, III, 2000, p. 253-261.
BENKŐ ELEK
1992 A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája, Budapest, 1992.
BENKŐ ELEK, DEMETER ISTVÁN, SZÉKELY ATTILA

1997 Középkori mezőváros a Székelyfőldőn, Kolozsvár, 1997.
BEŞLIU PETRE, NÄGLER THOMAS

1989 Archäologische Grabungen im Alten Rathaus, Forschungen 32, 2, 1989, pag. 28-40.
174
BEŞLIU-MUNTEANU PETRE
1994 Vase din lut şi sticlă descoperite la săpătura arheologică Sibiu, Piaţa Huet nr. 3, Anuarul
Institutului de cercetări socio-umane Sibiu, I, 1994, pag. 55-61.
1996 Complementaritatea utilizării izvoarelor istorice în cercetarea monografică a oraşului Sibiu,
Anuarul Institutului de cercetări socio-umane Sibiu, III, 1996, pag. 87-90.
2001 Consideraţii asupra evoluţiei structurilor arhitectonice în zona centrală a oraşului Sibiu,
Historia Urbana, Tomul IX, 2001/1-2, pag. 71-78.
2006 Primăria veche din Sibiu. Casa, oameniii, muzeul. Sibiu.
BEŞLIU-MUNTEANU PETRE, BEŞLIU OLGA

2001-2002 Turnul Sfatului din Sibiu, Sargeţia, XXX, 2001-2002, pag. 269-284.
BEŞLIU-MUNTEANU PETRE, NIŢOI ANCA, POP RĂZVAN

2005 Sibiu, jud. Sibiu. Piaţa Huet, în CCA 2004.
BIELZ JULIUS
1925 Hermannstädter Ansichten und Pläne des. 16. bis 19. Jahrhunderts, Siebenbürgisch-
Deutsches Tagesblatt IV, 15660, 11.09.1925.
BLĂJAN MIHAI, TOGAN GHHEORGHE

1991 Locuinţa medievală descoperită la Mediaş (jud. Sibiu), Sargeţia, XI-XXIV, 1988-1991, pag.
689-705.
BONA PETRE
1993 Biserica medievală din Caransebeş, Reşiţa, 1993.
BUSUIOC ELENA
1975 Ceramica de uz comun nesmălţuită din Moldova (secolul al XIV-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea), Ed. Academiei, Bucureşti, 1975.
CANTACUZINO GHEORGHE I
1977 Cercetările arheologice de la biserica din Sânpetru (com. Sântămărie Orlea, jud.
Hunedoara), Sargeţia XIII, 1977.
CELEBI EVLYA
1976 Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
CHEPTEA STELA
2000 Un oraş medieval Hârlău, Iaşi.
CHIRILĂ EUGEN
1981 Circulaţie monetară urbană şi circulaţie monetară rurală în Transilvania în a doua jumătate
a secolului XVI, în Acta Musei Porolissensis, V, 1981, pp. 347-350.
CIUGUDEAN DANIELA
1999 Different Treatments on Metal Archaeological Objects from a XVIIth Century Grave, în
„Apulum”, XXXVI, 1999.
CRÂNGACI-ŢIPLIC MARIA-EMILIA
2003-2004 Archäologische Funde als Zeugnisse der Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen in
Südsiebenbürgen, Forschungen 46-47, 2003-2004, pag. 159-173.
CRÎNGACI-ŢIPLIC MARIA-EMILIA, OŢA SILVIU

2002-2003 Piese inedite din coleţia Muzeului Naţional de Istorie a României descoperite în
necropola de secol XII de la catedrala romano-catolică de la Alba-Iulia, în “Acta
Musei Napocensis”, 39-40, II, 2002-2003.
175
CRISTOPH, MACHAT
1999 Denkmaltopographie Siebenbürgen. Stadt Hermannsttadt. 5.1.1., Köln.
CSIKY EMIL
1987 A magyar pénzek verdehelyei történelmünkben, Szeged, 1987.
DAMIAN OANA
1993 O necropolă timpurie descoperită la Nufăru (jud. Tulcea), în SCIVA, 1, 1993.
DANCU JULIANA, DANCU DUMITRU

1968 Biserica evanghelică din Sibiu, Bucureşti.
DĂNILĂ ŞTEFAN
1972 Contribuţii la cunoaşterea unor cetăţi din Nord Estul Transilvaniei, în File de Istorie.
Culegere de studii articole şi comunicări, vol II, 1972, pag. 67 -108.
DIACONESCU MARIUS
1998 The Relations of Vassalage between Sigismund of Luxemburg, King of Hungary, and
Mircea the Old, Voivode of Wallachia, în Mediævalia Transilvanica, II, 2, 1998, pag.
245-282.
DIACONU PETRE
1956 Cu privire la problema căldărilor de lut în epoca feudală timpurie (sec. X-XIII), SCIVA, 7,
1956,3-4, pag. 421-439.
DUDĂU OLTEA
2006 Circulaţia monetară în castrele de trupe auxiliare din Provincia Dacia, Timişoara, 2006.
DUDĂU PURECE
2006 Monede antice dintr-o colecţie particulară din Sibiu, în Relaţii interetnice în spaţiul
românesc. Populaţii şi grupuri etnice (II î.Hr.-V d.Hr.), Bibliohteca Septemcastrensis,
XXI, Alba Iulia, 2006, pag. 167-194.
DUMITRESCU JIPPA AUREL, NISTOR NICOLAE

1976 Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, I, Cluj Napoca.
EMŐDI TAMÁS
1997 Mănăstirea franciscanilor conventuali din Oradea, Ars Transilvaniae, VII, 1997, pag. 61-
90.
EMÖDI TAMÁS, DORU MARTA

2005 O planimetrie ecleziastică inedită: „rotonda“ din Vaida (jud. Bihor), în Arheologia
Medievală, V, 2005, pag. 45-77.
ENTZ GÉZA
1958a A gyulafehérvári székesegyház. Budapest.
1958b La cathédrale de Gyulafehérvár (Alba Iulia), Acta Histriae Artium V/1-2, 1958, pag. 1-40.
1994 Erdély építészete a 11-13.században. Kolozsvár.
1996 Erdély építészete a 14-16.században. Kolozsvár.
ESKENASY VICTOR
1978 Cercetări şi sondaje arheologice pe teritoriul aşezării medievale de la Streisângiorgiu,
BMJA, 1, 1978, pag. 57-63.
FABINI HERMANN
1982 Sibiul gotic, Bucureşti.
1983 Sibiul vechi. Evoluţia oraşului oglindită în reprezentări grafice, Sibiu.
176
FABINI HERMANN, FABINI ALIDA
2000 Porträt einer Stadt in Siebenbürgen, Hermannstadt 2000.
FODOR I.
1977 Der Ursprung der in Ungarn gefundenen Tonkessel, ActaArchHung, 19, 1977, 3-4, pag.
323-349.
GĂZDAC CRISTIAN
2002 Circulaţia monetară în Dacia şi provinciile învecinate de la Traian la Constantin I, vol. I-II,
Cluj-Napoca.
GERVERS-MOLNÁR VERA
1972 A középkori magyarország rotundai, Budapest.
HEITEL RADU
1972 Archäologische Beiträge zu den romanischen Baudenkmälern aus Südsiebenbürgen,
RHA IX, 2, 1972.
1975a Archäologische Beiträge zu den romanischen Baudenkmälern aus Südsiebenbürgen. II
(im Zusammenhang mit der zeitlichen Bestimmung der ältesten „Rotunda Ecclesia”
Rumäniens und der Kathedrale I in Alba Iulia).
1975b Contribuţii la problema genezei raporturilor feudale în Transilvania în lumina cercetărilor
arheologice de la Alba Iulia. Muzeul Naţional, Sesiunea ştiinţifică de comunicări 17-
18 decembrie 1973, pag. 343-351.
1983 Săpăturile arheologice din aşezarea de la Alba Iulia, MCA, 1983, pag. 446-448.
1985 Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice in zona sud-vestică a cetăţii de la Alba
Iulia (1968-1977). I, SCIVA 36, 3, 1985.
HEITEL RADU, BOGDAN ALEXANDRU

1968 Contribuţii la arheologia monumentelor transilvane. I. Principalele rezultate ale cercetărilor
arheologice efectuate în complexul medieval din Cricău (jud. Alba), în Apulum, VII,
1968, pag. 487.
HOREDT KURT
1984 Moreşti. Bd.2 Grabungen in einer mittelalterlichen Siedlung in Siebenbürgen, Bonn.
1986 Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn 1986.
HUSZÁR LAJOS
1979 Münzkatalog Ungarn von 1000 bis heute, Budapest, 1979.
IAMBOR PETRU
1985-1986 Donjonul cetăţii Dăbâca, AMN, XXII-XXIII, 1985-1986, pag. 197-211.
2005 Aşezări fortificate din Transilvania (secolele IX-XIII), Cluj Napoca.
IAMBOR PETRU, MATEI ŞTEFAN

1979 Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur, în AMN XVI, 1979, pag. 599-620.
1983 Noi cercetări arheologice la complexul medieval timpuriu de la Cluj-Mănăştur, AMN,
XX, 1983, pag. 131-147.
IAMBOR PETRU, MATEI ŞTEFAN, BEJAN ADRIAN

1995 Cenad, jud. Timiş, în CCA 1995, pag. 19.
IAMBOR PETRE, MATEI ŞTEFAN, HALASU A.

1981 Consideraţii privind raportul cronologic dintre aşezarea şi cimitirul de la Cluj Mănăştur,
AMN, XVIII, 1981, pag. 129-150.
IONIŢĂ ADRIAN
177
1996-1998 La céramique du Haut Moyen-Âge de Dridu “La Metereze” (Dèp. De Ialomiţa), Dacia
NS, 40-42, 1996-1998, pag. 305-382.
2005 Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII, Bucureşti.
IONIŢĂ ADRIAN, CĂPĂŢÂNĂ DAN, BOROFFKA NIKOLAUS, BOROFFKA RODICA,

POPESCU ADRIAN
2004 Feldioara-Marienburg. Contribuţii arheologice la istoria Ţării Bârsei/Archäologische
Beiträge zur geschichte des Burzenlandes. Bucureşti.
ISTRATE ANGEL, SZŐCS PETER LEVENTE

2003 Cercetare arheologică la casa”Vulturul Negru”. Documente de civilizaţie urbană la Baia
Mare (sec. XV-XVIII), Marmaţia, 7/1, 2003, pag. 345-377.
IVĂNUŞ DĂNUŢ NICUŞOR

2006 Sibiul de altădată în colecţia Emil Fischer. Sibiu.
LUCA SABIN ADRIAN, PINTER ZENO KARL, GEORGESCU ADRIAN

2003 Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu, Sibiu.
KIMAKOWICZ MORITZ v.
1911 Alt-Hermannstadt. Eine entwicklungsgeschichtliche Studie, în Archiv des Vereins für
siebenbürgische Landeskunde, 37, 2, Hermannstadt 1911.
1913 Studien zur Baugeschichte der ev. Stadtpfarrkirche in Hermannstadt, în Archiv des
Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, 2, Hermannstadt 1913.
KISS IMOLA
1999 Construcţii ecleziastice cu plan central. Rotonda din Pelişor, în Arhitectura religioasă
medievală din Transilvania, I, Satu Mare 1999, pag. 76-96.
KLUSCH HORST
1988 Siebenbürgische Goldschmiedekunst, Bukarest, 1988.
KÖNIG HEIDRUN
2000 Die Jakobskapelle am Huetplatz. Ein Pilgerweg – Aufklärung eines alten Irrtums,
Hermannstädter Zeitung, 14 şi 21 ian. 2000.
LUKÁCS ANTÁL
1984 Observaţii privind răspândirea căldărilor de lut pe teritoriul României, SCIV, 4, 1984,
pag.1-9
LUPU NICOLAE
1966 Cetatea Sibiului, Bucureşti, 1966. ed. II 1968.
MARCU DANIELA, PASCU IOAN FEDOR

2000 CCA 1999: 134. Sighişoara, jud. Mureş. Punct: Biserica din Deal.
MARCU DANIELA, PASCU IOAN FEDOR, ISTRATE ANGEL

2001 CCA 2000: 188. Sighişoara, jud. Mureş. Punct: Biserica din Deal.
MARCU MARIANA
1976-1980 Tezaurul monetar din secolul al XVIII-lea de la Paloş (jud. Braşov), în BSNR, LXX-
LXXIV (1976-1980), pag. 395-410.
MARCU-ISTRATE DANIELA
2004 Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj Napoca.
MARCU-ISTRATE DANIELA, ISTRATE ANGEL
178
2002 Biserica ortodoxă ,,Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Secuiesc. Cercetări arheologice,
Angvistia, 7, 2002, pag. 321-342
2005 Morminte cu nişă cefalică descoperite la Alba Iulia (sec. XII-XIII). Contribuţii privind istoria
oaspeţilor occidentali în Transilvania, în vol. Relaţii interetnice în Transilvania (sec.
VI-XIII), coord. Z.K.Pinter, I.M.Ţiplic, M.E.Ţiplic, Bucureşti 2005, pag. 229-245.
MARCU-ISTRATE DANIELA, ISTRATE ANGEL, MORARU VICTOR

2007 Sacru şi profan într-un oraş european 1150-2007. Piaţa Huet - o punte peste timp, Braşov.
MARROU H. I.
1996 Patristică şi umanism. Culegere de studii, Bucureşti.
MÂRZA E., BURNICHIOIU I.

2004 Biserica medievală din Sântimbru, coord. Mârza, Burnichioiu, Alba-Iulia.
MITREA BUCUR, NESTOR ION

1953 Şantierul Suceava, în SCIV, IV, 1-2, 1953.
MOISE I., KLUSCH H.

1978 Portul popular din judeţul Sibiului, Sibiu, 1978.
MÖCKESCH SAMUEL
1839 Die Pfarrkirche der Augsburger Confessions-Verwandten zu Hermannstadt.
Hermannstadt.
MUNTEANU-BEŞLIU PETRE
1998 Cercetări de arheologie medievală în perimetrul oraşului Sibiu efectuate în ultimul
deceniu, Arheologia medievală, II, Reşiţa 1998.
MUNTEANU-BEŞLIU PETRE, GUTTMANN SZABOLCS

1995 Cercetările arheologice de la Sala Thalia din Sibiu, Anuarul Institutului de cercetări socio-
umane Sibiu II, 1995, pag. 59-68.
MUNTEANU-BEŞLIU PETRE, RODEAN NICOLAE, GEORGESCU ADRIAN

2000 Cercetări arheologice de salvare în piaţa Huet din Sibiu, Apululm, XXVII/1, 2000, pag.
472-483.
NÄGLER THOMAS
1979 Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1979.
NEAMŢU EUGENIA, NEAMŢU VASILE, CHEPTEA STELA

1980 Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII. Cercetările arheologice din anii 1967-1976,
Iaşi.
NIEDERMAIER PAUL
1979 Siebenbürgische Städte, Bucureşti.
1996 Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet, I,
Heidelberg.
2000 Atlasul istoric al oraşelor din România. Seria C. Transilvania. Fascicol 1. Sighişoara. Text
Paul Niedermaier, cartografie Reinhold Gutt şi Simona Bondor. Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
2002 Städtebau im Mittelalter. Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1242-1347), Köln.
2004 Städtebau im Mittelalter. Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1348-1541), Köln.
PAP FERENC
179
1993-1994 Pénzforgalom a XIV.-XV. századi Erdélyben. Éremleletek tanúsága, în Numizmatikai
Közlöny, XCII-XCIII, 1993-1994, pag. 51-59.
PAP FRANCISC
1987-1988 Circulaţia monetară în Transilvania în perioada 1526-1571, în AMNapocensis, XXIV-
XXV, 1987-1988, pag. 623-629.
2002 Repertoriul numismatic al Transilvaniei şi Banatului secolele XI-XX. Despre circulaţia
monetară în Transilvania şi Banat (secolele XI-XX), Cluj-Napoca, 2002.
PÁL ENGEL
2006 Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale 895-1526, Cluj-Napoca.
PARASCHIV TALMAŢCHI CRISTINA

2006 Mărci de olar (secolele VII-XVI). Consideraţii şi catalog pentru teritoriul carpato-
danubiano-pontic. Editura Scriptorium, Bucureşti.
PASCU IOAN FEDOR

2003 Casa cu cerb. O istorie succintă a celui mai important monument civil din Sighişoara, în
vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context
european, 2003, pag. 329-353.
PENCIU IRINA-ELIZA
2005 Aspecte ale artei culinare din spaţiul german între sec. al XIII-lea şi al XVII-lea, în
Corviniana, 9, 2005, pag. 163-177.
PERVAIN V.
1975 Din relaţiile Ţării Româneşti cu Ungaria la sfârşitul veacului al XIV-lea, în AIIA Cluj
Napoca, XVIII, 1975, pag. 89-118.
PETÁCH EMIL
1986 Dejiny mincovania v Košiciach, Košice, 1986.
PETROV GHEORGHE
1996 Raport preliminar asupra cercetărilor arheologice din complexul medieval de la Geoagiu
de Jos, jud. Hunedoara (Campaniile din 1993, 1994, 1995), în “Acta Musei
Napocensis”, 33/1, 1996.
1997 Consideraţii asupra unor biserici medievale cu plan central din Transilvania, AMN, 33/II,
1997, pag. 41.
1998 Un vechi cimitir românesc la fosta biserică greco-catolică din Orăştie, în “Arheologia
medievală”, II, 1998.
2001-2002 Biserica mănăstirii „Sfânta treime”din Măgina, judeţul Alba. Studiu preliminar de
cercetare arheologică, în „Sargetia”, XXX, 2001-2002.
PINTEA VIORICA
1967 Cu privire la aşezarea feudală de la Spor Iacobeni (jud. Cluj), AMN, IV, 1967, pag. 525-
541.
PINTER ZENO-KARL
2003 Rotonda de la Orăştie, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti
în context european, Cluj Napoca 2003, pag. 263-286.
PINTER ZENO-KARL, ŢIPLIC IOAN MARIAN

2003 Sibiu, jud. Sibiu. Punct: Piaţa Huet-Rotondă, în CCA 2002, pag. 284-285. Bucureşti 2003.
POHL ARTÚR
1967-1968 Zsigmond király pénzverése, în Numizmatikai Közlöny, LXVI-LXVIII, 1967-1968,
pag. 43-57.
180
1972 Hunyadi Mátyás birodalmának ezüstpénzeí 1458-1490, Budapest.
1982 Münzzeichen und Meisterzeichen auf ungarischen Münzen des Mittelalters 1300-1540,
Budapest.
POPA DUMITRU
2002 Villae, vici, pagi. Aşezările rurale din Dacia intracarpatică, Sibiu.
POPA RADU
1988 La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti.
POPA RADU, BALTAG GHEORGHE

1980 Documente de cultură materială orăşenească în Trasilvania din a doua jumătate a
secolului al XIII-lea, SCIVA, 31,1, 1980, pag. 33-53.
POPA RADU, CHIDIOŞAN NICOLAE

1986 O reşedinţă feudală din sec. XI-XIII de la Sânicolau de Beiuş, pe Crişul Negru (jud.Bihor),
MCA, 1986, pag. 226-234.
POSTĂVARU IOSEFINA
2004 Biserica fortificată din Saschiz. Studiu istoric şi arhitectural, în Arhitectura religioasă
medievală din Transilvania, III, Satu Mare 2004, pag. 127-164
PREDA CONSTANTIN
1972 Circulaţia monedelor bizantine în regiunea carpato-dunăreană, în SCIV, 23, 3, 1972, pag.
375-415.
PROTASE DUMITRU
1956 Cercetările arheologice din 1953 în Cetatea de la Alba-Iulia, în Studii şi cercetări de
istorie, Cluj-Napoca, VII, 1-4.
1980 Autohtonii în Dacia Romană, Bucureşti.
REISSENBERGER LUDWIG
1880 Überreste der Gotik und Renaissance an Profanbauten in Hermannstadt, Sibiu.
1884 Die evanghelische Pfarrkirche A.B. in Hermannstadt. Hermannstadt.
1890 Über die ehemaligen Befestigungen von Hermannstadt, în Archiv des Vereins für
Siebenbürgische Landeskunde, 29, 2, 1890 Sibiu.
RUSU ADRIAN ANDREI

1984 Cetatea Haţegului, Sargeţia, XVI-XVII, 1983-1984, pag. 333-359.
1989 Istoria şi implicaţiile unei ctitorii româneşti necunoscute: Răchiova Muşineştilor, în “AIIA
Cluj”, 1989.
1991 Vechea biserică din Nălaţi (jud.. Hunedoara), în „Ephemeris Napocensis”, 1, 1991.
1993 Cetatea medievală de la Floreşti, jud. Cluj, Eph. Napocensis, III, 1993, pag. 281-298.
1999 Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa, Cluj-Napoca.
2002a Cetatea Oradea. Monografie arheologică, coord. A. A. Rusu, Oradea.
2002b Vinţu de Jos, com. Vinţu de Jos, jud. Alba. Punct: Mănăstirea Martinuzzi, în “Cronica
cercetărilor din România. Campania 2001”.
ROTH VICTOR
1905 Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassbourg 1905.
SABĂU IOAN
1960 Contribuţii la studiul circulaţiei monetare în Transilvania în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, în Studii şi materiale de istorie medie, IV, 1960, pag. 7-62.
1977 Despre monetăria din Baia Mare în secolele XV-XVII, în Marmaţia, 3, 1977, pag. 55-70.
SCOLA O., BRETZ-SCHWARZENBACHER G., SCHIEL A.
181
1987 Die Festtracht der Siebenbürger Sachsen, [München].
SEIVERT GUSTAV
1859 Die Stadt Hermannstadt. Eine historische Skizze. Sibiu.
SIGERUS EMIL
1912 Die Ferula der Hermannstädter evanghelische Stadtpfarrkirche, Korespondenzblatt XXXV,
1912.
1922 Vom alten Hermannstadt, Hermannstadt.
1930 Chronik der Stadt Hermannstadt, 1100-1929, Hermannstadt.
1997 Cronica oraşului Sibiu, 1100-1929, Sibiu.
SPINEI VICTOR
1982 Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti.
1990 Die Tonkessel aus dem Karpaten-Dnestr-Raum, în vol. Die Keramik der Saltovo-Majaki
Kultur und ihrer Varianten (Hrsg. Cs. Bálint), Budapest.
1992 Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău.
SPINEI VICTOR, ALEXIANU M., BUTNARU V.

1977-1979 Săpăturile arheologice de la Doina-Girov din 1982-1983, în Memoria Antiquitatis, 9-
11, 1977-1979.
SZÉKELY V. GYÖRGY
1993-1994 Az ezüstpénzverés helye és szerepe a későközépkori magyar pénzrendszerben és
pénzforgaloban, în Numizmatikai Közlöny, XCII-XCIII, 1993-1994, pag. 47-50.
SZŐCS PETER LEVENTE

2000 Probleme privind datarea şi cronologia ceramicii din sec. XVI-XVII din Transilvania,
Arheologia Medievală, III, 2000, pag. 5-10.
ŞERBAN IOAN
1972 Date privind arhitectura bisericii romano catolice din Bărăbanţ (Alba), Apulum, X, 1972,
pag. 743-753.
TAKÁCS MIKLOS
1986 Die Arpadenzeitlichen Tonkessel in Karpatenbecken, Budapest 1986.
TÓTH CSABA
2001-2002 Der „Sarachen-Denar”, în Folia Archaeologica, XLIX-L, 2001-2002, pag. 349-366.
THALGOTT ERICH MICHAEL

1934 Hermannstadt. Die baugeschichtliche Entwicklung einer siebenbürgischen Stadt,
Hermannstadt.
ŢIPLIC IOAN MARIAN

2000 Identificarea unei capele gotice din Sibiu (Piaţa Huet nr. 17), Arheologia Medievală III,
Brăila 2000. pag. 117-127.
ŢIPLIC IOAN MARIAN, CRÎNGACI MARIA-EMILIA

1999 Sibiu, jud. Sibiu. Punct: Piaţa Huet nr. 17, în CCA 1999.
2002 Sondajul arheologic din interiorul bisericii parohiale evanghelice din Sibiu, Ziridava, XXIII.
VĂTĂŞIANU VIRGIL
1959 Istoria artei feudale în Ţările Romîne, Bucureşti.
1966 Arhitectura şi sculptura romanică în Panonia medievală, Bucureşti.
1987 Studii de artă veche românească şi universală, Bucureşti.
182
VELTER ANA-MARIA
1980 Câteva probleme de numismatică românească: monedele atribuite lui Nicolae Redwitz, în
Cercetări Numismatice, III, 1980, pag. 93-116.
1988 Circulaţia monetară din secolele V-XII în bazinul carpatic (cu o privire specială asupra
teritoriului României), în SCIVA, 39, 3, pag. 251-274.
1996a Die Kupfterstück von Bela III-Kriegsprägung oder ein Ausrihtungsversuch auf
Byzantinisches Wahrungssystem?, în Cercetări numismatice, VII, 1996, pag. 127-
136.
1996b Consideraţii de ordin economic şi politic privind începutul pătrunderii monedelor vest-
europene în Transilvania, în Cercetări numismatice, VII, 1996, pag. 137-140.
2002 Transilvania în secolele V-XII, Cluj-Napoca.
ZAHARIA EUGENIA, BÂRZU LIGIA, ITTU CONSTANTIN

1986 Săpăturile arheologice de la Bratei (jud. Sibiu) MCA, 1986, 190-194.
183
X.7. Abrevieri bibliografice
ActaArchHung – Acta Archeologica Hungarica.

AMN - Acta Musei Napocensis. Cluj-Napoca.
AMNapocensis- Acta Musei Napocensis. Cluj-Napoca.
AIIA - Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie.
AIIA Cluj - Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca.
Apululm – Acta Musei Apulensis. Alba Iulia.
BMJA – Buletinul Muzeului Judeţean Arad.
BSNR – Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti.
CCA – Cronica Cercetărilor Arheologice.
Corviniana – Acta Musei Corvinensis. Hunedoara.
Eph. Napocensis - Ephemeris Napocensis. Cluj-Napoca.
H - Lajos Huszár, Münzkatalog Ungarn von 1000 bis heute, Budapest, 1979.
MBR- Monede şi bancnote româneşti, Bucureşti, 1977.
MCA – Materiale şi cercetări arheologice. Bucureşti.
P - Arthur Pohl, Münzzeichen und Meisterzeichen auf ungarischen Münzen des
Mittelalters 1300-1540, Budapest, 1982.
RIC - The Roman Imperial Coinage, Londra, 1972, vol. IV.
RMM.MIA – Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă. Bucureşti
Sargetia – Acta Musei Devensis. Deva.
SCIV – Studii şi Cercetări de Istorie Veche. Bucureşti.
SCIVA – Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie. Bucureşti.
184
X.8. Alte abrevieri
S, S.: secţiune
C: carou în caroiajul de 5 m
c.: carou în secţiuni
M., M: mormânt
m. moneda (numărul de inventar)
W: wagrissul general al şantierului.
NCA: nivelul actual de călcare, respectiv nivelul de călcare din timpul şantierului.
NC: nivel de călcare
NCI: nivelul de călcare iniţial
Nr.: număr
Nr.inv.: număr de inventar
AOI: ardere oxidantă incompletă.
AOS: ardere oxidantă superficială.
AOC: ardere oxidantă completă.
AR: ardere reducătoare.
AS: ardere secundară
Dg.: diametrul gurii
Df.: diametrul fundului
Dinf.: diametrul capacelor 7 cm,
Dbuton: diametrul mânerului capacelor
185
XI. Zusammenfassung
Hermannstadt, Huetplatz. Archäologische Monographie.
Einleitung
Die archäologische Untersuchung, die den Gegenstand dieser Monographie bildet, fand
im Rahmen der umfangreichen Projekte zur Sanierung und Modernisierung des öffentlichen
Raums in Hermannstadt vor 2007 statt, als Hermannstadt europäische Kulturhauptstadt war.
Die Grabungen begannen am 5. Juni und wurden am 12. September 2005 beendet; eine
Fläche von ca. 2100 qm wurde von einem Team bestehend aus: Dr. Daniela Marcu Istrate
(Verantwortliche), Angel Istrate, Maria Ţiplic, Dr. Daniela Tănase, Dr. Radu Lupescu, Cosmin
Roman, Claudia Urduzia, Cătălina Toma, Anca Niţoi und Călin Neaţu untersucht.
Die Ergebnisse der Grabungen wurden dem Publikum im Frühjahr 2007 bekanntgegeben,
als in der Ferula der Evangelischen Kirche eine umfangreiche Ausstellung mit den
bedeutendsten entdeckten Gegenständen und mit Bildern von den Grabungen und der
Materialbearbeitung veranstaltet wurde. Am Eingang zur Ferula wurde auch ein Kistengrab aus
Backsteinen, mit Kopfnische wiederhergestellt, das die Grabbräuche der Sachsen bei der
Ankunft in Siebenbürgen belegt. Mit derselben Gelegenheit wurde auch ein kleiner Band
herausgegeben, der die Ergebnisse der archäologischen Untersuchungen in Wort und Bild
festhält und sich weniger an die Fachleute als an das breite Publikum wendet.
Der vorliegende Band wurde im Rahmen eines der Projekte ausgearbeitet, die die
Präsenz der Kulturhauptstadt in Europa prägten; es wurde, unter dem Titel Alltagsleben und
geistiges Leben in einer europäischen Stadt, im November 2007 vom Kulturverein Hieronymus
mit der finanziellen Hilfe des Kultur- und Kultusministeriums organisiert.
Kurze Geschichte
Die mittelalterliche Siedlung Hermannstadt entstand unter dem ungarischen König Géza
II. (1141-1162), als sich königliche Gäste (die in den Urkunden als Teutonen, Flamen, Sachsen
bezeichnet werden) in Siebenbürgen niederließen und mit zahlreichen Privilegien ausgestattet
wurden, die 1224 von Andreas II. bestätigt wurden. Die erste urkundliche Erwähnung der
Siedlung kommt vom 20. Dezember 1191, als Papst Coelestin III. das Dasein der freien Vogtei
der Sachsen mit dem Sitz in Hermannstadt bestätigte.
Die Historiker beschreiben einstimmig die Entstehung Hermannstadts als ein Dorf in der
Unterstadt, das sich entlang einer Straße entwickelte; als erste Kultstätte hatte es eine
Holzkirche auf der Stelle der Asylkirche, die im 13. Jh. durch eine Steinkirche ersetzt wurde.
Eine größere Kirche wurde auf der Hochterrasse des Zibin im letzten Viertel des 12. Jh.
errichtet, sie erhielt im Laufe der Zeit verschiedene planimetrische Varianten. Am Ende des 12.
Jh. wurde die erste befestigte Umwehrung errichtet, die bereits nach 1224 erweitert wurde, um
auch den heutigen Kleinen Ring einzuschließen (Umwehrung II). Eine bedeutende Phase der
Entwicklung der Befestigungen fand im 14. Jh. statt, als die Umwehrung III gebaut und die
Befestigungsarbeiten der Unterstadt begonnen wurden. 1326 wurde Hermannstadt als civitas
erwähnt, aber die Erhebung in den Rang einer Stadt fand etwas später statt, vor 1366, der Zeit,
aus der die erste Erwähnung nmit dem Namen Hermannstadt stammt.
Der Huet-Platz entstand auf dem Verlauf der ersten befestigten Umwehrung, als diese
ihren strategischen Wert allmählich verlor. Ursprünglich rahmte die Umwehrung I die
evangelische Kirche, die Kapellen ringsum – von denen eine der Vogtei gehörte – und sehr
wahrscheinlich die Gebäude ein, die zur Verwaltung der beiden Institutionen gehörten: ein
Pfarrhaus an der Stelle des heutigen (Huet-Platz Nr. 1) und ein Sitz der Vogtei, der sich an der
Nordostseite des Platzes, zwischen dem Rundbau und der Kapelle an der Lügenbrücke befand.
Die Fläche zwischen diesen Bauten wurde von Anfang an für Begräbnisse benutzt und
Friedhof, danach Kirchenhof genannt. Zu Beginn der Neuzeit, nachdem der Friedhof
186
geschlossen wurde, begannen am Rande der Umwehrungsmauer verscheidene andere
öffentlich oder private Zivilbauten zu erscheinen. Nach einer Reihe von Systematisierungen zu
Ende des 19. Jh. erhielt dieser Raum seine heutige Form.
Frühere archäologische Untersuchungen
Die ältesten archäologischen Beobachtungen im Huet-Platz wurden in den ersten Jahren

des 20. Jh. von M. v. Kimakowicz unternommen. Archäologische Grabungen werden erst in den
80er Jahren auf der Südseite der Kirche erwähnt (Martin Rill).
1994 führte Petre Forschungen an der Ostseite des Chors gelegentlich von Arbeiten der
Romtelecom durch, 1996 leitete derselbe Archäologe die Grabungen in der Sakristei der Kirche.
1999-2002 wurden die Ruinen des Rundbaus untersucht (Petre Beşliu, Zeno Pinter). 1999
führte Ioan Marian Ţiplic zwei Suchgrabungen an Ostteil der Kapelle St. Jakob durch, deren
Reste in den Bau bei Nr. 17 eingegliedert wurden. 2004 wurden rings um die Kirche, im Verlauf
der Fahrweges, umfangreiche Grabungen für die Kanalisierung und elektrische Kabel in großer
Tiefe durchgeführt, die „einen guten Teil des Friedhofes der mittelalterlichen Gemeinde
verwüsteten, Gruben, Proviantgruben und einen Kalkbrennofen schnitten und zum Teil
zerstörten, mehrere Mauerbauten schnitten und umgaben” (P. Beşliu).
Im Frühjahr 2005 begannen die Arbeiten mechanischer Planierung auf dem Huet-Platz,
am Westenden des Schulhofes gleich beim Westtor der Kirche. Die Archäologen des
Brukenthal-Museums griffen ein, es gelang ihnen, die Arbeiten aufzuhalten und einen
Hilfsvertrag abzuschließen, den sie später aannullierten, weil eine Zusammenarbeit mit den
Bauleuten nicht möglich war. Die wenigen Informationen, die noch gewonnen werden konnten,
während die mechanischen Planierungen tief in den gewachsenen Boden bis neben die Statue
von G. D. Teutsch eindrangen, befinden sich bei Petre Beşliu.
Die Forschungen des Sommers 2005 waren wegen des Projekts drastischer
Neueinrichtung des Platzes nötig, der die Aushebung der bestehenden Füllschichten und ihre
Ersetzung durch Schotter und Betonplatten vorsah. Ob dies nötig war, ist nicht für uns zu
entscheiden, aber u. E. war der Preis, der für die Sanierung des Huet-Platzes bezahlt wurde,
unverdient hoch. Die Bedingungen, unter denen diese Rettungsgrabung stattfand, in Eile und
unter dem stetigen Druck der Bauleute, führte unvermeidlich zum Verlust vieler Informationen.
Dies, und letztendlich selbst die archäologische Grabung, hätten durch die Aufstellung eines
Projekts im Geiste des Schutzes und der Respektierung der archäologischen Überreste
vermieden werden können, was, wie man mit Traurigkeit feststellen kann, nicht geschah und
gegenwärtig selten geschieht.
Die Forschungsstrategie
Die gesamte Fläche wurde in Quadrate von 5 m Seitenlänge eingeteilt, die ausgehend
vom Garten bei der Statue des G. D. Teutsch (dem Rand der ausgegrabenen Fläche) bis zur
nördlichen Säulenhalle der Kirche nummeriert wurden. Es entstanden 209 Quadrate (C). Über
diesen Plan wurden 18 archäologische Schnitte gelegt, die in strategischen Punkten gedacht
und einigermaßen regelmäßig angelegt wurden, deren Zweck die allgemeine Untersuchung des
Geländes und die Aufnahme der Stratigraphie war. Diese Kombination zwischen Schnitten- und
Flächengrabung erhob desöftere schwer lösbare Probleme, sowohl bezüglich der praktischen
Organisierung der Grabung als auch, und besonders, bezüglich der Aufnahme der
Informationen. Als eine Lösung erwies sich letztendlich die Aufnahme von Zwischenprofilen, die
auf den allgemeinen Tafeln der Sektore mit Buchstaben (A-A usw.) angegeben werden.
Das Hauptziel der Untersuchung bildete zweifellos der Friedhof rings um die Pfarrkirche.
Außer diesem zeichneten sich vier weitere Sektoren ab: die evangelische Kirche, die St.
Ladislaus-Kapelle, die Rundbaukapelle und die Lügenbrücke. Die Grabungen wurden parallel
abgewickelt, mit der Ausnahme der St. Ladislaus-Kapelle, die zu Ende der Grabungen
vollständig untersucht wurde, als es möglich war, den Verkehr auf der Grabungsstelle zu
unterbrechen.
Die Schnitte werden aufeinanderfolgend nummeriert, von 1 bis 18, die Zeichenerklärung
der Schichten ist gemeinsam. Alle im Text und auf den Zeichnungen benutzten Koten werden
auf eine Höhenlinie bezogen, die auf der Eingangsschwelle zur Kirche durch die südliche
187
Säulenhalle festgelegt wurde; dies betrachteten wir als +,- 0,00. Im topographischen
Bezugssystem beträgt diese Kote 424,86 m.
Die historische Entwicklung der Fundstelle
Die Stratigraphie im Huetplatz hat zwei Hauptkennzeichen: sie wird sie wird von den
Füllungen der Grabgruben beherrscht und sie wurde wesentlich von den modernen Eingriffen
des 20. Jh. gestört, die besonders auf der nord- und Westseite umfangreiche Planierungen
durchführten. Die Ablagerungen der Neuzeit verschwanden vollständig, die mittelalterlichen
wurden in verschiedenen Maßen in Mitleidenschaft gezogen. Die schwersten solcher Eingriffe
fanden in der Nähe der Lügenbrücke statt, wo die historischen Schichten vollkommen entfernt
wurden. Unter diesen Umständen gelang es uns, eine in allgemeinen Zügen fast vollständige
stratigraphische Aufeinanderfolge festzulegen, der aber Einzelheiten oft entgehen.
Der gewachsene Boden ist ein gelblich-rötlicher Ton (Schicht 1), manchmal mit sichtbaren
Spuren von Wurzeln und mit Streifen schwarzbrauner Erde, die aus Pflanzenverwesung
hervorgeht. Die ältesten Wohnspuren gehören der Vorgeschichte an, genauer der Bronzezeit,
und bestehen aus einer Schicht schwarzer Erde mit keramischer Pigmentierung, Kohlenspuren
und seltenen keramischen Fragmenten mit eienr mittleren Dicke von 0,10 m. Die keramischen
Fragmente zeigen, dass es sich um die Coţofeni-Kultur handelt.
Im gegenwärtigen Forschungsstand ist es offensichtlich, dass die darauffolgende
historische Phase erst dem Mittelalter angehört, genauer der zweiten Hälfte des 12. Jh. Die
ersten mittelalterlichen Bewohner der Stelle waren die siebenbürgisch-sächsischen Siedler. Aus
der Untersuchung der Erdablagerungen dieses Zeitalters geht hervor, dass die Terrasse, auf
der die Umwehrung I errichtet wurde, in ihrem natürlichen Zustande schmaler und
unregelmäßig geformt war; sie wurde teilweise von kleinen engen Tälchen begrenzt, teilweise
von einem steilen Abhang. Sie wurde nach Süden und Südwesten ausgedehnt, durch eine
Ebnung der Fläche mit großen Mengen schwarzer Erde, in verschiedenen Verhältnissen mit
gelbem Ton vermengt; diese enthalten nur selten keramische Pigmentierung, die von
getragenen vorgeschichtlichen Schichten stammen. Eine Münze aus dem 12. Jh., die in S 15 in
diesen Füllschichten erschien, versichert uns, dass die beschriebenen Operationen mit der
mittelalterlichen Besetzung der Stelle in Verbindung stehen und das Gelände für die Errichtung
der Kirche und der Umwehrung I vorbereiteten. Solche umfassenden Systematisierungen
waren keine Neuigkeit für eine Bevölkerung, die aus Westeuropa kam; eine ähnliche Lage
wurde durch archäologische Forschungen bei der Bergkirche in Schäßburg festgestellt, wo die
Spitze einer schmalen Terrasse versetzt und nach Süden verschoben wurde, um die nötige
waagerechte Fläche für die Errichtung einer Basilika zu schaffen.
Das Gelände behielt zu allen Zeiten eine Neigung nach Nordwesten bei; der höchste
Punkt befand sich sehr wahrscheinlich in der Südostecke, auf der Stelle der künftigen St.
Ladislaus-Kapelle und des Priesterturmes. Diese Neigung veränderte sich im Laufe der Zeit;
beide Enden sanken unter das Benutzungsniveau des 12. Jh. herab. Die Errichtung der Häuser
auf der West- und Nordseite bewirkten später weitere Planierungen; in diesen Bereichen ist das
heutige Laufniveau jenes des 14.- 15. Jh.
Gleichzeitig mit der Einrichtung des Geländes muss auch die Baustelle vorbereitet und
eröffnet worden sein, die die ersten Gebäude auf der Hochterrasse des Zibin errichtete. Die
öltesten archäologisch erforschten Objekte sind zwei Kalkbrennöfen, einer auf der Südseite, der
andere am Ostende der Kirche. Die Brandspuren ringsumher zeigen, dass sie recht lange Zeit
funktionierten; zweifellos bereiteten sie den Kalk für die Umwehrungsmauer und für den ersten
Kultbau der siebenbürgisch-sächsischen Gemeinde vor, den wir traditionsgemäß im Inneren der
heutigen Kirche anbringen.
Auf dem größten Teil der Fläche wird der gewachsene Boden unmittelbar von der Füllung
der Grabgruben überlagert, die hier zwischen dem 12. und dem 16. Jh. gegraben wurden. Der
älteste Horizont kennzeichnet sich durch schwarze Erde mit seltenen keramischen
Pigmentierungen, die von getragenen vorgeschichtlichen Schichten stammen. Das zweite
Horizont besteht aus einer Füllung schwarzer Erde mit seltenen Mörtelpigmentierungen und
Steinfragmenten und hat die Höchstdicke von fast 1 m. Im jetzigen Forschungsstand sind wir
der Ansicht, dass die ersten beiden Horizonte die Zeitspanne zwischen der zweiten Hälfte des
12. und der Mitte des 14. Jh. bedeckt. Ebenfalls in dieser Zeitspanne wurden die Rundkapelle
188
im Ostteil der Umwehrung und die St. Jakobs-Kapelle bei der Lügenbrücke. Die erste Baustelle
hat als Hauptkennzeichen regelmäßiges Mauerwerk aus hellgrünem Baustein, der sich natürlich
spaltet, manchmal mit Geröll vermengt, und mit zerbröckelndem Mörtel gebunden, der viel
Kiesel enthält.
Um die Mitte des 14. Jh. wurde die Baustelle der gegenwärtigen Kirche, die Heilige
Jungfrau, eröffnet, die mit kurzen Unterbrechungen bis in die ersten Jahrzehnte des 16. Jh.
anhielt. Im ersten Teil des 15. Jh. wurden im Platz zwei andere Kapellen errichtet: St. Ladislaus
im Südosten und die Hielige Jungfrau, die den jetzigen gotischen Chor umgibt. Die Tätigkeit
dieser Baustellen hinterließ mehrere Spuren im Boden, bestehend aus Mörtelstreifen, Gräben
für die Fundamente, Spuren von Gerüststützen, kompakte oder mit Erde vermengte
Baumaterialablagerungen und Ebnungen der Oberfläche. Aufgrund dieser Funde gelang es
uns, die Entwicklung des Laufniveaus in der Nähe der Kirche festzulegen, sowie in manchen
anderen Punkten des Platzes.
Ringsum entwickelte sich der Friedhof der Gemeinde weiterhin, bis zum Ende des 16. Jh.
Das Horizont der Gräber dieser Phase wird von der Schicht 4 gebildet, eine Füllschicht
bestehend aus schwarzer Erde mit gelbem Ton vermischt, die viele menschliche Knochen
enthält, aus der Störung älterer Gräber, sowie Mörtelpigmentierungen, Stein und Ziegel in
verschiedenen Verhältnissen. Diese Schicht ist mengenmäßig auf der untersuchten Fläche
dominierend, mit einer Dicke, die 1 m überschreiten kann, und mit verschiedenen Varianten, die
sich nach der Menge der Pigmentierung unterscheiden lassen. Schließlich ist der vierte
Horizont mit der Schicht 6 zu identifizieren, eine sehr pigmentierte Füllschicht, mit viel Stein und
Ziegeln; ihr oberer Teil erscheint gleich unter den heutigen Pflasterungen und Gehsteigen.
Der Kalkbrennofen Nr. 1
Am Südende des Schnitts 1, in der Nähe des Brukenthal-Kollegiums, erschienen auf dem
Grund runde Brandspuren, sofort nach der Beseitigung der Schotterschicht. Nach einer
sorgfältigen Planierung der Oberfläche zeichnete sich eine runde Form ab, die wir durch einen
Kreuzschnitt untersuchten. Wir stellten fest, dass wir uns vor einem Kalkbrennofen mit dem
inneren Durchmesser von 3,50 m befinden. Der Ofen wurde am Rande der natürlichen Terrasse
errichtet, in 3-4 m Entfernung von der Mauer der (künftigen?) Umwehrung I. Der gesamte
Fundzusammenhang zeigt deutlich, dass wir es mit einer der ältesten Einrichtungen im Huet-
Platz zu tun haben, die wir der ersten Baustelle zuschreiben. Somit können wir ihre
Funktionierung auf die letzten Jahrzehnte des 12. und den ersten Teil des darauffolgenden
Jahrhunderts beschränken.
Der Kalkbrennofen Nr. 2
Der Kalkbrennofen Nr. 2 befindet sich östlich der Kirche, ungefähr auf deren Längsachse.
Er wurde in einer einfachen, fast runden (?) Grube eingerichtet, auf deren Boden das Feuer
angelegt wurde. Die intensive Benutzung erzeugte unter dem Niveau der Feuerstelle eine
Schicht rotgebrannter Erde, deren Dicke im mittleren Teil maximal 0,30 m beträgt; darauf folgt
eine schwarz gebrannte Erdschicht unterschiedlicher Dicke (12 a, b). Die innere Füllung besteht
aus Kalkstein mit einer Maximaldicke von 0,80 m; darüber befindet sich die
zusammengebrochene Wölbung (35). Nachdem dr Ofen aufgegeben worden war, wurde die
Oberfläche geebnet und als Friedhof benutzt: mindestend zwei Begräbnisse fanden vor der
Errichtung des Schiffes des Rundbaus statt, was zur Verteilung auf der Oberfläche einer sehr
pigmentierten, mit Brandspuren vermischter Erde führte. Das Schiff des Rundbaus wurde
praktisch auf die Füllschicht über dem Ofen gesetzt, ohne diese zu stören, während der Graben
für die Fundamente des Rundbaus alle Schichten, die mit seiner Funktionierung verbunden
waren, bis auf den gewachsenen Boden durchbohrten.
Unter diesen Umständen müssen wir annehmen, dass dieses Objekt in der zweiten Hälfte
des 12. und vielleicht zu Beginn des nächsten Jahrhunderts funktionierte und gleichfalls das
Baumaterial für die erste mittelalterliche Baustelle sicherte.
189
Die Umwehrung I (Bau Nr. 4)
Die ersten Befestigungen, die um die Pfarrkirche errichtet wurden, sind in der
Fachliteratur besprochen worden, ohne dass eine Einstimmigkeit aufgrund von archäologischen
Beweisen oder schriftlichen Quellen erreicht werden konnte. Desöfteren wurde angenommen,
dass es ursprünglich eine Erdbefestigung gab, mit Wall und Palissade und mit einem oder
sogar zwei Wehrgräben. Näher der Wirklichkeit steht die Variante einer Mauerumwehrung, die
in der zweiten Hälfte oder zu Ende des 12. Jh. errichtet wurde, von unregelmäßiger Form und
mit Türmen in den wichtigsten Punkten. Die Topographie der Türme blieb in Ermangelung
systematischer Forschungen undeutlich, was bewirkt, dass keiner von ihnen dokumentiert
werden kann. Am Ende des 19. Jh. waren der Dicke Turm und der Priesterturm noch sichtbar,
von denen angenommen wird, dass ei auf älteren, romanischen Fundamenten errichtet wurden.
Was wir tatsächlich in der Grabung identifizierten waren die Ruinen einer steinernen
Umfriedungsmauer mit einem herausragenden Fundament (die Werte schwanken zwischen
1,50 und 1,90 m) und einem ca. 1 m breiten Aufriß. Wir entdeckten ein Fragment der Südseite,
ungefähr auf einer Linie mit dem Brukenthal-Kollegium, ein weiteres auf der Nordseite, um 1-
1,20 m von der heutigen Häuserfront eingezogen, schließlich ein drittes auf der Ostseite,
parallel zum Durchgang bei der Lügenbrücke. Das Fundament der Umwehrung I wurde aus
grau-grünlichen Steinen verschiedener Ausmaße gebaut, der Mörtel ist recht zerbröckelnd, mit
viel Kies.
Es erschienen in den Grabungen keine Ruinen, die Türmen aus derselben Phase mit der
Umwehrungsmauer zugeschrieben werden könnten. Die Fundamente, die wir in der Nähe der
St. Ladislaus-Kapelle und bei der Lügenbrücke beobachten konnten, gehören mit Sicherheit
einer späteren Zeit an, wie ihre technischen Kennzeichen erweisen, besonders die häufige
Benutzung von Backsteinfragmenten.
Die St. Jakobskapelle (Bau Nr. 6)
Die Kapelle bei der Lügenbrücke war eine Hallenkirche, die nach Osten mit einer nicht
herausragenden Apsis endete, die auf drei Seiten geschlossen war und deren Kanten sich auf
Strebepfeiler stützten. Zu ihrer Datierung wurden mehrere Möglichkeiten geäußert, die sie zu
verschiedenen Zeitpunkten im Laufe des 12.- 14. Jh. anbringen, urkundlich wird sie jedoch erst
zu Beginn des 15. Jh. erwähnt, im Jahre 1409 und dann wieder 1416, als daran Arbeiten durch
die Fürsorge des Bürgermeisters Jakob stattfanden. Auch bezüglich des Schutzheiligen gab es
zahlreiche Diskussionen, denn die Urkunden erlauben keine genaue Lokalisierung der Kapellen
in der Umgebung der evangelischen Kirche. So wurde sie nacheinander St. Ladislaus, St.
Stefan und St. Nikolaus zugeschrieben. Das Dilemma wurde jedoch von Heidrun König
entschieden, die erwies, dass die kleine Kapelle in der Nordostecke des Friedhofs St. Jakob
geweiht war. Das Gebäude machte inzwischen massive Veränderungen durch, seit 1839 ist sie
ein Teil eines Zivilgebäude und wahrscheinlich gelang es ihm deswegen, bis heute zu
überleben. Im Inneren sind noch Fragmente eines Wandgemäldes mit der Darstellung der
Heiligen Jakob, Christopher und Laurenz erhalten, die 1999 durch Planierungen ans Licht
gebracht wurden, restauriert wurden sie aber leider nicht.
In der Grabung wurden Fragmente der Nordseite entdeckt, die unter den zahlreichen
modernen Eingriffen nach dem Erdbeben 1839, mit dem Zwecke, die Kapelle in einen Wohnbau
umzuwandeln, schwer identifizierbar sind. Die Kapelle wurde um ca. 2 m nach Westen
verlängert, nach Osten wurde ein weiterer Raum hinzugefügt. Unter diesen Umständen ist alles,
was vom ursprünglichen Bau übrigblieb, nur sehr wenig; unsere Untersuchung beschränkte sich
eigentlich auf die Außenseite der Nordmauer. Das Mauerwerk der Kapelle besteht aus
grünlichem unregelmäßigem Stein, mit grobem, weiß-gelblichem Mörtel gebunden.
Leider ist der heutige archäologische Zusammenhang für genaue zeitliche
Eingliederungen nicht geeignet, denn das Laufniveau liegt viel unter jenem, auf dem dieser
kleine Kultbau gebaut und benutzt wurde. Nützlicher ist schon die Art und Weise der
Herstellung der Fundamente; aus diesem Grund schreiben wir die Kapelle derselben Baustelle
zu, die auch die Umwehrungsmauer und den Rundbau errichtete. Dass die Fundamente kein
190
Grab störten, spricht für eine frühe Zeit, so dass man von einer Zeitspanne ausgehen kann, die
vielleicht schon in der zweiten Hälfte des 12. Jh. beginnt.
Der Rundbau (Bauten Nr. 8-9)
Die Überreste des Rundbaus wurden zum ersten Mal von M. v. Kimakowicz erwähnt und
dann 1999-2002 von Petre Beşliu und Zeno Pinter untersucht, die einen Bau mit Stockwerk
beschreiben, mit Mittelpfeiler und eventuell einer kleinen Apsis in der Ostwand. Sichere
Datierungselemente traten nicht auf, aber aufgrund von Analogien wurde angenommen, dass
ein solches Denkmal in die zweite Hälfte des 12. Jh. gehören könnte.
Die St. Johann-Kapelle wurde im östlichen Teil der Umwehrung errichtet, ungefähr auf der
Achse der heutigen Kirche; sie besteht aus einem Rundbau mit dem inneren Durchmesser 6,7
m und einem viereckigen Raum im Westen, mit der Seitenlänge 4,2 m.
Die Ausdehnung der Forschungen im Jahre 2005 bot uns die Gelegenheit, die
Stratigraphie dieses Objekts zu vervollständigen; wir konnten feststellen, dass die Fundamente
einen Kalkbrennofen schnitten und, wenigstens im Falle des Schiffes, die Gruben mehrerer
Gräber. In relativer Chronologie ging dem Rundbau diese Maurerwerkstatt voraus, aber auch
ein weiterer Kultbau, um den ein Friedhof entstand. Es darf nicht vergessen werden, dass wir
uns hier am Rande des Friedhofs befinden, in der es wenig wahrscheinlich ist, dass sich die
erste Generation von Siedlern bestatten ließ. Obwohl der Rundbau offensichtlich zu den ersten
Mauerwerksbauten auf dem Huetplatz zählt, konnte seine Errichtung u. E. nicht in der zweiten
Hälfte des 12. Jh. stattfinden, sondern erst im nächsten Jahrhundert, wahrscheinlich gegen
dessen Ende.
Die Rundbauten hatten im Laufe der Zeit verschiedene Zweckbestimmungen:
Taufkirchen, persönliche Kapellen (der Könige oder, öfter, der Lehnsherren), Friedhofskapellen
mit oder ohne Beinhaus darunter und, oft, Pfarrkirchen. Zu welcher Gruppe könnte der Rundbau
auf dem Huetplatz gehören? Wegen des Fundzusammenhangs können wir von Anfang an die
Bestimmungen als Kapelle eines Herrenhofs ausschließen, ebenso die Pfarrkirche, da es zum
Zeitpunkt seiner Errichtung mit Gewißheit in unmittelbarer Nähe eine andere Pfarrkirche gab,
die groß genug war, um eine zahlreiche Gemeinde zu umfassen. Es bleibt also die Variante
einer Friedhofskapelle, die für Begräbnisse bestimmt war und unter der menschliche Gebeine
abgelagert wurden, oder jene einer Taufkapelle, die in einer späteren Phase in ein Karner
verwandelt wurde.
In den städtischen Rechnungen der Jahre 1530-1531 wurden die Abreißung der beiden
Kapellen am Ostrand des Platzes, die Heilige Jungfrau und St. Johannes der Täufer, sowie die
beeindruckenden Mengen an Materialien beschrieben, die daraus hervorgingen. Die Heilige
Jungfrau-Kapele war zweifellos jene beim den gotischen Chor; die St. Johannes-Kapelle konnte
nur dieser Rundbau sein, der einzige, der sich in der Nähe befand und zu diesem Zeitpunkt
abgerissen werden konnte. Die Identifizierung des Rundbaus unter mit der Kapelle für diesen
Schutzheiligen entscheidet für die zweite funktionelle Variante, jene der Taufkapelle, was im 13.
Jh. keineswegs ungewöhnlich war.
Bau Nr. 1
In S 1B wurde ein rechteckiges Fundament aus Steinen, mit den Ausmaßen 2,80 x 2,10
m untersucht. Das Fundament liegt rechtwinklig zum Lyzeumsgebäude; in der Mitte der
Nordseite weist es eine perfekt halbkreisförmige Verlängerung mit dem Radius von 0,50 m auf,
so dass die Achsenlänge 3,30 m beträgt. Die technischen Eigenheiten kennzeichnen diesen
Bau als eine der ältesten Einrichtungen auf dem Huetplatz; er war wahrscheinlich mit der
Umwehrung I und der Kapelle bei der Lügenbrücke, teilweise wahrscheinlich auch mit dem
Rundbau zeitgleich. Er scheint übrigens dem Kalkbrennofen 1 vorauszugehen, dessen
Brandschicht er einrahmt. Es ist schwer zu bestimmen, wozu dieses Fundament gedient hat. Es
befand sich in geringer Entfernung von der Mauer der Umwehrung I, wahrscheinlich weniger als
1 m. Konnte es als ein provisorischer Glockenturm dienen oder stand es mit der Funktionierung
des Kalkbrennofens in Verbindung? Es ist noch zu bemerken, dass das Fundament ebenso tief
wie jenes der Kirche ist, aber viel tiefer als jenes der Umwehrungsmauer I.
191
Die Pfarrkirche (ehemals Heilige Jungfrau)
Das Vorkommen von Gräbern, die mit Sicherheit in die zweite Hälfte des 12. Jh. datiert
werden, bildet ein entscheidendes Argument, um die Errichtung der ersten Pfarrkirche in diese
Zeitspanne zu setzen; es wird angenommen, dass es eine kurze Basilika war, mit
halbkreisförmiger Apsis und einem Westturm aus einer späteren Phase. Sie wurde nicht durch
archäologische Grabungen identifiziert, aber die Untersuchung dessen, was die siebenbürgisch-
sächsischen Gemeinden bei ihrer Ansiedlung in Siebenbürgen ewrrichteten, scheint diese
Planimetrie die passendste. Ihr Friedhof entwickelte sich strahlenförmig und besetzte praktisch
den gesamten Huetplatz.
Die heutige Kirche ist eine Basilika in reifem gotischen Stil, bestehend aus einem
verlängerten Chor, der mit einer polygonalen Apsis schließt, mit Querschiff, 3 Schiffen und einer
Sakristei auf der Nordseite des Chors. Sie scheint zumindest am unteren Teil den Turm der
romanischen Kirche beibehalten zu haben, der zu Beginn der Neuzeit in einen größeren Bau
mit einbezogen wurde, die Ferula. Die Baustelle wurde vor der Mitte des 14. Jh. eröffnet und
war, mit recht großen Unterbrechungen, bis 1520 tätig, als der Bau sein heutiges Aussehen
erhielt.
Unsere Untersuchungen hatten Zugang zur Kirche auf der Südseite (Säulenhalle, Schiff
und Querschiff) und teilweise auf der Ostseite (der Chor und die Sakristeien), so dass wir
manche ihrer Bestandteile aus technischer Sicht beschreiben können. Alle untersuchten
Fundamente schnitten Gräber aus dem ersten Friedhof, woraus hervorgeht, dass keine der
äußeren Bestandteile der beiden Kirchen gemeinsam sind. Es war ebenfalls möglich,
verschiedene Bauniveaus zu bestimmen und festzustellen, wie sich das Geländeniveau in der
Nähe der Kirche entwickelte. Die Fundamente von Querschiff und Chor wurden in
unregelmäßigem System errichtet, aus mittelgroßen und kleinen Steinen; als Bindemittel wurde
weißer grober Mörtel benutzt. Zum Unterschied vom Querschiff sind die Fundamente des Chors
sehr breit, was getrennte Bauphasen suggerieren könnte. Leider konnte der Schnittbereich der
beiden nicht untersucht werden. Von der ersten Sakristei, die dem Chor auf der Nordseite
hinzugefügt wurde, war in der Grabung nur der Eckstrebepfeiler sichtbar, der teilweise in S 13
freigelegt wurde. Beim Zusammentreffen von Sakristei und Chor wurde eine große Menge
Knochen eingegraben, so dass unsere Grabung in – 1 m (Durchschnitt) aufhörte.
Das Fundament des Südschiffes ist um 0,40 m herausragend, so dass man ihre
Gesamtbreite auf mindestens 1,5 m schätzen kann. Sowohl die Fundamente des Schiffes als
auch der Strebepfeiler störten mehrere Gräber aus dem 12.- 13. Jh., die in einfacher Grube
stattfanden, mit Kopfnische oder mit Backsteinkiste und Kopfnische.
In S 5 und S 6 wurde ein Fundament identifiziert, das der Errichtung der heutigen
Grabkapelle voranging (Bau Nr. 2). Am wahrscheinlichsten handelt es sich hier um eine
Zwischenkapelle kleinerer Ausmaße, deren Ostseite einen der Strebepfeiler des gotischen
Chors verlängerte. Die Klärung dieses Bestandteiles kann nur durch die Ausweitung der
Forschungen ins Innere der Kirche gemacht werden.
Die Heilige Jungfrau-Kapelle (Bau Nr. 3)
Die Arbeiten im Sommer 2005 boten erstmals die Nedingungen für die Flächenfreilegung
dieser Ruinen und für die eingehende Untersuchung der Schnittpunkte mit der heutigen Kirche.
Es wurde offensichtlich, dass wir es mit einem späten Bau zu tun haben, der die Planimetrie
des gotischen Chors in einer mittleren Entfernung von 6 m davon wiederholte. Er ist sowohl der
Grabkapelle als auch der Sakristei 1 anliegend und wurde so gebaut, dass keine seiner Seiten
direkten Kontakt mit der bestehenden Kirche hatte. Die Ruinen der Kapelle erschienen gleich
nach der Beseitigung der modernen Einrichtungen des Platzes und vertiefen sich bis zu – 2,25
m/- 2,48 m in den gewachsenen Boden. Das Fundament der Nordseite schnitt die Schichten 3
und 4p (5?) sowie mehrere Gräber, davon eines mit einer 1438 geprägten Münze.
Die Informationen zusammenfassend, die im Laufe der Untersuchung hervorkamen, kann
gezeigt werden, dass dieser Bau nach 1438 entstand und dass er mit jener Heiligen Jungfrau-
Kapelle zu identifizieren ist, die 1448 hinter der (dahinter anliegenden) Pfarrkirche im Bau
begriffen war. 1485 funktionierte sie als liturgischer Raum; eine Urkunde aus dem Jahre 1530
192
erwähnt, dass sie gleichzeitig mit der nahegelegenen St. Johannes-Kapelle abgerissen wurde.
Aus den Mengen von Material, die daraus hervorgingen, erscheint es zweifellos, dass diese
Kapelle Aufriß, profiliertes Steinwerk und selbst ein Dach hatte, von dessen Abreißung mehrere
Wagen Holz stammten.
Weitere Mauerwerkstrukturen
Im Quadrat 47 wurden die Ruinen einer kleinen Kapelle freigelegt, die der Kirche
anliegend war und die durch das Schließen des Raumes zwischen dem südwestlichen
Strebepfeiler des Querschiffes und dem östlichen Strebepfeiler des Schiffes entstand – eine
späte Einrichtung, wahrscheinlich aus dem 19. Jh. (Bau Nr. 10)
Ein oberflächliches Mauerwerk aus Steinen und Backsteinfragmenten wurde in S. 2
identifiziert, 1 m von der Kirche entfernt, mit einem ziemlich runden Verlauf und dem
Höchstdurchmesser von ca. 1 m (Bau Nr. 21). Die stratigraphische Lage bezeichnet es als eine
späte Einrichtung in der Füllung einer Grube (11), die den vierten Grabhorizont (6) schnitt. Am
wahrscheinlichsten haben wir es hier mit einer Gerüststütze zu tun (Tafel 8).
Rings um die Kirche, außerhalb der heutigen Einrichtungen, wurde die Ruine eines
älteren Zaunes in der Form eines Fundaments aus Backsteinen identifiziert. Auf der Südostseite
erschienen die Überreste während der Planierung, in 2 m Entfernung außerhalb des heutigen
Zaunes. Sie befinden sich 2,40 m östlich der Chormauer (S.10), bzw. 4,50 m östlich der
Sakristei 1 (S.13) (Bau Nr. 22).
Die St. Ladislaus-Kapelle
Das Vorkommen dieser Kapelle im Südostteil der evangelischen Kirche ist sowohl aus
urkundlichen Erwähnungen als auch aus Bildern jener Zeit bekannt. Sie wurde zu Beginn des
15. Jh. errichtet und wird erstmals 1424 als Kirche der unlängst aufgelösten Vogtei erwähnt. Vor
1457 wurde sie von der Pfarre übernommen, 1592 in eine Bibliothek für das Stadtgymnasium
auf Anregung des Sachsengrafen Albert Huet verwandelt. Schließlich wurde sie im 19. Jh. in
Schulräume umgewandelt, indem man sie horizontal zweiteilte und auf der Nordseite ein
Treppenhaus hinzufügte. Sie wurde 1898 zusammen mit dem Priesterturm abgerissen, um die
Straße zu verbreitern. Die Festlegung des Schutzheiligen verursachte zahlreiche Diskussionen;
die Fachleute äußerten sich entweder für St. Jakob (aufgrund eines im Brukenthal-Museum
erhaltenen Schlußsteins und der vor der Abreißung durchgeführten Verzeichnungen), oder aber
für St. Ladislaus.
Die Ruinen der Kapelle sind größtenteils von modernen Eingriffen zerstört worden, die
meist mit der Reparatur der Anlagen des Kollegiums in Verbindung stehen. Die Nordwestecke
des Schiffes ist erhalten, während der Südwessteil fast vollständig verschwunden ist. Von der
Südmauer (die eigentlich von der Mauer der Umwehrung I gebildet wird), konnten wir shcwache
Spuren in ihrem mittleren Teil entdecken, praktisch eine oder zwei Steinschichten am Grund
des Fundaments.
Alle Ruinen, die den verschiedenen Funktionierungsphasen der Kapelle zugeschrieben
werden können, wurden bis unter ihr Bauniveau abgerissen; erhalten sind nur Fragmente, die
mehr oder weniger zu den Fundamenten gehören und die sich unter dem Asphalt in Tiefen
zwischen– 0,56 şi -0,97 m befinden.
Am Ende der Untersuchung können wir dieses Denkmal in großen Zügen beschreiben: es
bestand aus einem rechteckigen Schiff mit der inneren Breite von 7,30 m und der Länge von
ungefähr 10 m. Der Altar, der mit drei Seiten eines Achtecks endet, hat eine Achsentiefe von
nur 2/2,30 m; seine Form ist recht unregelmäßig und im Inneren sind die Seiten eher leicht
gebogen – natürlich bezieht sich diese Bemerkung nur auf die Fundamente. Die Mauern sind
am Fundament im Durchschnitt 1,10 m breit. Die Kapelle wurde aus mittelgroßen Steinen
errichtet, mit sehr wenigen Ziegelfragmenten; gebunden wurde alles mit einem weißlich-grauen
Mörtel mit viel Sand und Kalkkörnern, selten Kiesel mit dem Durchmesser bis zu 2 cm.
Die St. Ladislaus-Kapelle erfuhr im Laufe der Zeit mehrere Erweiterungen.
Die Erweiterung 1 (Bau Nr. 12) ist ein viereckiges Gebäude mit den Innenausmaßen 2,35
x 2 m und mit 0,60 m breiten Fundamenten. Es liegt der Westfassade an, gleich neben dem
Eckstrebepfeiler. Was seine Funktion betrifft, handelt es sich am ehesten um ein Türmchen.
193
Die zweite Erweiterung (Bau Nr. 13) verband wahrscheinlich die Kapelle mit dem
Schulgebäude, wodurch ein unregelmäßiges Rechteck entstand, dessen Nordseite die
Erweiterung 1 nach Westen verlängert. Dieser Bau erweiterte die Kapelle nach Westen um
etwa 3 m, in der Länge reichte er sehr wahrscheinlich bis zur Ecke des Lyzeums. Der Plan ist
unregelmäßig; die Erweiterung 2 ist auf die ursprüngliche Kapelle weder senkrecht, noch ist sie
zu ihr parallel. Auf der Nordseite wurde eine 0,65 m breite Backsteinschwelle identifiziert;
erhalten sich noch die Flügel eines hölzernen Türrahmens. In diesem Forschungsstand
betrachten wir die Erweiterung 2, die in der zweiten Hälfte des 16. Jh. entstand, in Verbindung
mit der Verwandlung der Kapelle in eine Bibliothek.
Die dritte Erweiterung (Bau Nr. 14) fügte einen ca. 2 m breiten Korridor auf der Nordseite
der Kapelle hinzu, beginnend vom Rande der Erweiterung 2 bis in 3,5 m Entfernung von der
Ecke der ursprünglichen Kapelle, wodurch eine Gesamtlänge von 6,75 m entsteht. Das sehr
unregelmäßige Mauerwerk besteht aus gemischtem Material, hauptsächlich Fragmente von
Backsteinen, aber auch Steine, einschließlich ein profilierter Stein; das Bindemittel ist Sand, der
dem Bau keinerlei Haltbarkeit verleiht. Dieser schmale Raum wurde als Treppenhaus benutzt;
er wurde in der ersten Hälfte des 19. Jh. in neogotischem Stil errichtet.
Weitere Bauten
Im Fahrradhof wurden mehrere Bauten entdeckt, die im Laufe der Zeit außerhalb der
Umwehrung I oder zwischen den Umwehrungen I und II entstanden. Die zahlreichen
identifizierten Ruinen führen selten zu einer zusammenhängenden Struktur; ihr Kontext wurde
durch moderne Eingridde zerstört, so ein tiefer Entwässerungsgraben parallel zur Ostseite des
Kollegiums oder die Untermauerung der Wand derselben Seite.
Der Bau Nr. 15 ist das Fundament eines viereckigen Pfeilers mit der Seitenlänge 1,30 m,
aus Geröll mit seltenen Backsteinfragmenten errichtet. Dies ist die tiefste der Bauten auf dem
Huetplatz; die Struktur des Mauerwerks ist ebenfalls ein Hinweis auf hohes Alter. Es ist aber
unmöglich festzustellen, welches ihre Funktion gewesen sein mag. Theoretisch könnte dieser
Pfeiler mit der Erweiterung 2 der Kapell ein Verbindung gebracht werden, denn so entstand auf
dieser Seite ein recht großer Raum, der für die Herstellung einer Decke oder einer Wölbung
vielleicht eine zentrale Stütze benötigt hatte. Die beträchtlichen Unterschiede, die in der
Bautechnik der beiden zu bemerken sind, lassen jedoch diese Möglichkeit als zweifelhaft
erscheinen.
Der Bau Nr. 16 ist ein O-W ausgerichtetes Mauerfragment, ziemlich parallel zu (dem
angenommenen Verlauf) der Umwehrungsmauer, in 2,50-2,70 m Entfernung davon. Es besteht
aus großen Steinen, mit einem weißlich-grauen Mörtel mit viel Kies gebunden. Die Mauer ist
0,75 m breit und auf einer Länge von 1,35 m erhalten, wobei der untere Teil des Fundaments in
– 0,98 m Tiefe in den Füllschichten des 12. Jh. liegt (Schicht 26). Die technischen Kennzeichen,
besonders das Fehlen von Ziegelfragmenten, lassen diese Ruine unter die ältesten Bauten auf
dem Huetplatz datieren. Es ist aber im gegenwärtigen Forschungsstand schwer zu sagen,
welches die Funktion dieser Ruine war; sie könnte zu einem Zwinger oder einem ersten Bau
gehören, die der Umwehrungsmauer von außen anlag.
Der Bau Nr. 17 (Erweiterung 2?). Auf der Südseite der Kapelle wurden die Fundamente
eines rechteckigen Baus identifiziert, der als Nordseite die Mauer der Kapelle (der Umwehrung
I) und als Westseite wahrscheinlich die Mauer des Kollegiums benutzte. Sowohl die
technischen Eigenheiten als auch die Lage suggerieren, dass dieser Bau zur Erweiterung 2 der
Kapelle gehört. In diesem Fall würde die Erweiterung 2, die die Kapelle mit dem Kollegium
vereinte, einen Raum mit der Höchstlänge von 12 m und einer Breite von 3 m nach Westen
bzw. von 4 m nach Süden einnehmen.
Die Bauten Nr. 18 und 20. Es geht hier um Fragmente eines Baus, der der
Umwehrungsmauer anliegt und der wahrscheinlich nach der Änderung der Verwendung der
Kapelle entstand. Es wurden zwei Mauerfragmente identifiziert, die mit jenen der Erweiterung 2
einigermaßen parallel verlaufen, einer auf der N-S-Achse, das andere auf der O-W-Achse. Zu
diesme Bau scheint auch ein Entlastungsbogen auf der N-S-Achse zu gehören; seine Öffnung
mißt ca. 1 m (Bau Nr. 21) und er liegt dem oben genannten Pfeiler (Bau Nr. 15) an.
Bau Nr. 19. Die Spur eines oberflächlichen Mauerwerks, hauptsächlich aus
Backsteinfragmenten, wurde in der Gegend des südlichen Seitenschiffes der Kapelle
194
identifiziert. Der Mauerabschnitt hat die Höchstlänge von 2,30 m, ist NNO-SSW ausgerichtet,
seine Höhe mißt zwischen – 0,70 und – 0,85 m. Es ist nicht auszuschließen, dass diese Spuren
zu einer Backsteinmauer gehören, die die Umwehrungsmauer zum Inneren der Kapelle hin
verdoppelte.
Bau Nr. 23. In der Nähe der Westfassade der Kapelle, 2,50 m nördlich von der Fassde
des Kollegium, erschien ein viereckiges Fundament mit der Seitenlänge von etwa 1 m. Die
Struktur wurde während der Arbeiten am Entwässerungskanal identifiziert, aber die
archäologische Grabung, die für ihre Erforschung durchgeführt wurde (S 14A), brachte bloß
technische Informationen. Das besprochene Mauerwerk besteht ausschließlich aus großen
Steinen, mit einem groben Mörtel mit viel Kies und Kalkkörnern gebunden.
Das Geländer des Durchgangs bei der Lügenbrücke
In der Grabung wurde ein erstes Geländer des Durchgangs in der Form einer im
Durchschnitt 0,50 m dicken Backsteinmauer identifiziert; sie bildet einen spitzen Winkel mit der
Umwehrungsmauer, die sie irgendwo in der Nähe der Ecke schnitt. Das Geländer besteht aus
Backsteinen mit den Maßen 30/31 x 15/16 x 5/6 cm, der Länge nach aufgestellt, mit dicken
Mörtelschichten dazwischen. Diese Mauer wurde während des Baus mit einer Öffnung
versehen, die mit einem halbkreisförmigen Bogen endet. Sie wurde bis zu einer Tiefe von –
4,40 m untersucht, ohne dass ihr unteres Ende erreicht wurde. Anscheinend reichte dieses Tor
bis zum Straßenniveau hinab und wurde benutzt, um die Geschäfte auf dieser Seite zu
versorgen.
Weitere Objekte
Die Kalkgrube 1
Außerhalb der Südmauer der Kapelle wurde die Füllung einer Kalkgrube mit der
Höchstöffnung von 2,10 m gegraben. Die Grube entstand gleich neben der Mauer der Kapelle
und ist später als diese. Aus der Füllung, die aus feuchter lockerer Erde mit großen
Kalkklumpen vermengt besteht, wurden 2 Fragmente profilierter Steine gewonnen, wie auch
einige keramische Fragmente. Eine Münze stammt aus dem Mittelteil der Grube und erlaubt
deren Datierung zu Beginn des 16. Jh.
Die Kalkgrube 2
Nördlich der St. Ladislaus-Kapelle, zur evangelischen Kirche hin, wurden die Spuren einer
Grube mit unregelmäßig ovaler Form entdeckt; sie hat eine Öffnung von 5,50 N-S und ungefähr
7 m O-W. Die Grube wurde nach der Errichtung des Schiffes der Kapelle gegraben, aber früher
als die Erweiterung 3; eine genauere Zeitangabe wäre schwierig.
Aus der Füllung der Grube, die aus lockerer schwarzer Erde mit Kalkklumpen, Steinen
und Ziegelfragmenten besteht, wurde eine bedeutende Menge Keramik aus dem 14.- 15. Jh.
gewonnen, sowie eine Münze aus dem frühen 16. Jh. In diesem Zusammenhang scheint die
Einrichtung der Grube entweder mit einer bestimmten Phase der Errichtung der Kapelle oder
aber mit der Erweiterun 1 in Verbindung zu stehen.
Der Friedhof
Rings um die Pfarrkirche entwickelte sich ein umfangreicher Friedhof, aus dem 1833
Gräber untersucht und registriert wurden. Die ersten Bestattungen fanden bereits im 12. Jh.
statt, wie der Fundzusammenhang zeigt, das Bestattungsritual und besonders die 4 Münze aus
dieser Zeit, von denen eine als Grabbeigabe in das Grab M408 (m.212, Prägung des Manuel
Komnenos) gelegt wurde. Der Friedhof wurde 1554 außerhalb der Stadt verlegt und sehr
wahrscheinlich hörten die Begräbnisse auf dem Huetplatz um diese Zeit auf, wie übrigens auch
die Münzen zeigen; die spätesten Münzen aus dem Bereich des Friedhofes stammen von
Ferdinand I. Zwischen diesen beiden Zeitpunkten sind auf stratigraphischer Grundlage die vier
Grabhorizonte zu unterscheiden, die wir weiter oben kurz beschrieben.
Die sehr große Dichte macht die Untersuchung des Friedhofes, genauer die Einteilung
der Geäber auf Horizonten, schwierig, so dass die Ergebnisse eines solchen Unternehens
195
immer einen Spielraum für Fehler enthalten werden. Es gibt Lagen, in denen auch 10 Gräber
einander in verschiedenen Winkeln überlagerten, so dass wenige Skelette vollständig blieben.
In diesem Durcheinander ist es oft unmöglich zu entscheiden, zu welchem Horizont eine
Bestattung gehört; die in solchen Lagen üblichen Anhaltspunkte sind hier ungewiss. Das
Vorgehen ist im Verlauf begriffen und wird, gleichzeitig mit der anthropologischen
Untersuchung, im Jahre 2009 abgeschlossen werden. Im vorliegenden Band beschränken wir
uns auf eine zusammenfassende Darstellung des Objekts und auf die Veröffentlichung des
Katalogs.
Wir schätzen, dass über 1/3 der Gesamtzahl der untersuchten Gräber den ersten beiden
Horizonten angehören, bzw. der Zeitspanne zwischen der Mitte des 12. und der Mitte des 14.
Jh. Vorherrschend sind einfache Gruben, in den gelben Ton mit einer Fülle sauberer oder
schwach pigmentierter (im zweiten Horizont) schwarzer Erde; sie sind auf der gesamten
untersuchten Fläche verstreut. In geringer Zahl erscheinen auch Gräber mit Kopfnische, in
folgenden Varianten:
- schmale ovale Grube mit runder oder rechteckiger Nische; der Verstorbene in
Leichentuch und mit Erde bedeckt, mit Baumrinde oder Brettern.
- unregelmäßige Grube, die Nische besteht aus zwei Steinen, die den Schädel
einrahmten. Der Verstorbene im Leichentuch, mit Erde bedeckt.
- Kiste aus Backsteinen mit gemauerter Nische, ursprünglich sehr wahrscheinlich mit
einer Steinplatte bedeckt.
Dieses Ritual wird in allen Punkten bezeugt, in denen sich die Siebenbürger Sachsen im
12.- 13. Jh. niederließen, selbstverständlich dort, wo archäologische Grabungen durchgeführt
wurden. Im Vergleich zu dem bereits Bekannten bildet eine Neuigkeit der Brauch, das Skelett
mit Holzmaterialien zu bedecken
Die späteren Gräber erhielten Holzsärge mit Nägeln, die bereits im 14. Jh. benutzt
wurden. In der Neuzeit wurden die Särge mit metallenen Winkeleisen und massiven Nägeln
befestigt, manche davon mit Zierkopf. Sie wurden in rechteckige Gruben gelegt, deren Ecken
manchmal abgerundet waren; ihre Häufigkeit ist so groß, dass wir sie sehr selten auf dem
Grund identifizieren konnten.
Wie es gewöhnlich der Fall in siebenbürgisch-sächsischen Friedhöfen ist, fanden wir
wenig Beigaben. Diese beschränken sich auf Münzen (52 Fälle, davon waren nur XX leserlich)
und auf kleine Stücke von Kleidungszubehör (55 Fälle).
Das archäologische Material
Im Vergleich zur Ausdehnung der Grabungen kann das archäologische Material als gering
betrachtet werden, sowohl mengenmäßig als auch bezüglich der Qualität. Vorherrschend sind
keramische Fragmente, neben denen einige Gegenstände aus Metall, Glas und Bein gefunden
wurden. Sicherlich die bedeutendsten Beigaben sind die Münzen, die in großer Anzahl auf der
gesamten Fläche des Friedhofes entdeckt wurden. Die meisten Stücke stammen aus
Füllschichten oder nicht aufschlußreichen Lagen. Zeitlich gehört das Material hauptsächlich
dem Mittelalter an. Einige keramische Fragmente stammen aus der Bronzezeit, weitere
Gegenstände aus der Neuzeit und der Gegenwart.
Die Keramik des 12.- 13. Jh.
Die auf der mit dem Fuß betriebenen Töpferscheibe geformte Keramik. Die Keramik, die
wir als der Fundstelle eigen betrachten, besteht aus feinem oder halbfeinem Ton, besonders
kompakt und mit besonders viel Glimmer. Die meisten Gefäße wurden auf der mit dem Fu
betriebenen Töpferscheibe geformt, so dass im Inneren gleichmäßige, herausragende Rillen
blieben. Die Brennung war in verschiedenem Maße oxydierend, im allgemeinen aber
oberflächlich. Manchmal sind auf solchen Fragmenten Spuren äußerer Endverarbeitung
erhalten, ohen dass es sich aber um eigentliche Glättung handelt. Ein solches Fragment ist
außen mit Linienbündeln („Notenlinien“) verziert, ein anderes hat im Inneren eine dünne Schicht
farblosen Emails erhalten. Die Randfragmente zeigen, dass es sich um folgende Gefäßformen
handelt: Kannen mit leicht profiliertem Boden und endverarbeiteten Außenflächen, Kannen mit
gelapptem Rand und Kannen mit Tülle.
196
Die reduzierend gebrannte Keramik bildet weniger als 1% der Gesamtheit dieses
Materials. Sie besteht aus sehr feinem Ton; durch die Brennung wurde die Gefäßwand völlig
schwarz, mit der Ausnahme einer ziegelfarben-gelblichen dünnen Schicht außen.
In geringen Mengen erscheint nocheine Keramik aus weniger feinem Ton, mit
unverarbeiteten Außenflächen, die aber ebenfalls auf der mit dem Fuß betriebenen
Töpferscheibe geformt wurde. Die meisten an der Zahl scheinen niedrige Formen zu sein, die
flachen Deckeln ähneln; hinzu kommen noch Fragmente von Schüsseln und Leuchter.
Wir betrachten dieses Material als spezifisch für die Siedler der Anfangszeit, so dass es
beginnend mit der zweiten Hälfte des 12. Jh. datiert werden kann, es ist für das 13. Jh.
kennzeichnend und wurde sehr wahrscheinlich noch zu Beginn des nächsten Jahrhunderts
benutzt.
Die Keramik, die auf der mit der Hand betriebenen Töpferscheibe geformt wurde. Hierher
gehört das für Siebenbürgen des 12.- 13. Jh. spezifische Material. Zum Unterschied von dem,
was von außerhalb der siebenbürgisch-sächsischen Siedlungen bekannt ist, ist diese Keramik
im untersuchten Areal äußerst selten. Sie erscheint in denselben Kontexten (falls man sie
überhaupt so nennen darf) wie die rote Keramik und übersteigt 5% nicht. Technisch gliedert sie
sich in die allgemeinen Kennzeichen der Zeit ein: es ist eine Keramik mittlerer Qualität, mit
gröberem Material gemagert, (Sand mit kleinen oder mittleren Mengen von Glimmer) gemagert,
ungenügend kompakt. Die Töpferscheibe war langsam, die Böden losgetrennt. Die Brennung ist
ungenügend oxydierend, im Allgemeinen oberflächlich, die Außenflächen sind gelblichgrau oder
schwarzgrau. Die spezifische Form ist der Tiegel mit einfach profiliertem Rand, außerdem
erscheinen seltene Deckelfragmente. Ein einziges Fragment scheint von einem Tonkessel zu
stammen, auf einem weiteren ist eine Töpfermarke erhalten. Verzierungen sind recht häufig,
als: Wellen, „Notenlinien“, feine Rillen. Ein Fragment aus mittlerem Ton hat einen mit
Wellenlinien verzierten Rand. Einige reduzierend gebrannte Fragmente erschienen während der
Planierung in der Nähe des Chors. Sie bestehen aus besserem Ton, für dessen Magerung
selten Steinchen benutzt wurden.
Die Keramik des 14.- 15. Jh. Die für diese Zeitspanne eigene Keramik ist zahlenmäßig
geringer als die vorangehende, wenn man das Material aus der Kalkgrube ausschließt. Sie
wurde aus mittlerem Ton gearbeitet, mit grober Magerung und recht viel Glimmer; sie wurde auf
einer recht langsamen Töpferscheibe geformt, die Böden sind losgetrennt. Die Brennung ist
oberflächlich oxydierend, bis ziegelfarben-rötlich, die Oberflächen rauh. Die spezifische Form ist
der Topf mit kragenförmigem Rand; hinzu kommen Fragmente von Schüsseln, flachen und
glockenförmigen Deckeln.
Dieser Zeitspanne kann auch eine bessere Keramik zugeschrieben werden, die auf der
mit dem Fuß betriebenen Töpferscheibe geformt wurde, mit geringem Glimmerzusatz. Die
eingeritzte Verzierung wird immer seltener, hingegen wächst der Prozentsatz der emaillierten
Fragmente. Von den Formen, die für diese Gattung eigen sind, kann man außer den Töpfen
noch die recht großen Leuchter erwähnen, mit Seitenschlitzen, die in den rohen Ton
eingelassen wurden.
Die Keramik des 16.- 17. Jh. Die Keramik gehört der feinen und halbfeinen Gattung an,
vollständig oder fast vollständig oxydierend gebrannt, mit einfachen oder mit Email und/oder
Engobe verzierten Außenflächen. Die gewöhnlichen Farben des Emails sind grün und braun.
Ein Fragment eines kleinen Gefäßes wurde aus feinem weiß-gelblichem Ton gearbeitet, das
Innere mit Marmorgrün emailliert.
Die Keramik des 18.- 19. Jh. Keramik aus dieser Zeitspanne stammt besonders von der
Lügenbrücke, aus den Schnitten 7-9. Den größten Teil des Materials bilden die oxydierend
gebrannten fragmente, aus mittlerem und feinem Ton, völlig aus ziegelrot gebrannt. Die
Außenflächen sind oft emailliert. Außer dieser erscheint aber auch reduzierend gebrannte
Keramik, die einen Prozentsatz von 15% bildet, ungefähr 5% sind Fragmente aus feiner weißer
Paste, mit grün emailliert, 10% Halbporzellan.
197
Sonderfunde
Aus dem Bereich des Friedhofs, aus archäologischen Schichten oder an der Oberfläche,
wurde eine Reihe von Fragmenten und Gegenständen aus Metall und sehr wenige aus Glas
oder Stein zutage gefördert. Die meisten Sonderfunde wurden in Sekundärlage entdeckt, nur
ein kleiner Teil wurde in situ gefunden, was einerseits auf die aufeinanderfolgenden
Begräbnisse zurückzuführen ist – der Friedhof auf dem Huetplatz funktionierte ungefähr sechs
Jahrhunderte (12.- 16. Jh.) –, andererseits auf die Entwicklung der Stadt, die, wie es in den
meisten siebenbürgischen städten der Fall ist, allmählich zur Zerstörung der Fundstelle führte.
In diesem Kapitel werden die archäologischen Kleinfunde dargestellt, die im Bereich des
Friedhofs entdeckt wurden und die wir in mehrere Kategorien einteilten: Kleidungszubehör,
Schmuck, nicht identifizierte Gegenstände, Verschiedenes; zu dieser letzten Gattung gehören
Werkzeuge, Haushaltsgegenstände, Pfeifen, Ziergegenstände usw. Hinsichtlich der Datierung
gehört ein großer Teil dieser Stücke in das 13.- 16. Jh.
Die Gattung des Kleidungszubehörs umfaßt Heftelmännchen, kugelförmige Knöpfe,
Schnallen, Zierbeschläge und Schnurenden. Die Heftelmännchen sind einfach, unverziert und
haben verschiedene Ausmaße (zwischen 11-16 mm); von den 1833 untersuchten Gräbern
wurden nur in 12 solche Verschlüsse entdeckt, die übrigen 11 Häkchen und 8 Ösen stammen
passim aus dem Bereich des Friedhofes. Die Knöpfe stechen aus dem recht zahlreichen
Kleidungszubehör hervor; es wurde ein einziges Fragment eines rhombenförmigen Knopfes
gefunden (M 1331), sonst 15 ganze oder fragmentarische kugelförmige Knöpfe. Mehr als die
Hälfte davon stammen aus Gräbern; die Lage dieser Knöpfe in den Gräbern ist unterschiedlich,
sie kommen aus der Gegend des Halses, des Brustkorbs oder des Beckens; ein einziges Stück
wurde zusammen mit einer Münze von Siegmund von Luxemburg entdeckt. Das älteste
Kleidungszubehör (13. Jh.?) aus dem Friedhof von Hermannstadt sind die vier runden
Schnallen, von denen nur eine aus den Beigaben eines Grabes stammt (M 1613 – Inv. Nr. 73);
sie befand sich in der Gegend des Beckens; zwei der Schnallen haben den Rahmen aus
Bronzebarren, die anderen beiden aus Eisen. Zu den Gürtelstücken gehören auch ein Teil der
kleinen Bronzeplättchen und –fragmente, rechteckig (länglich oder viereckig) und rund, mit je
einem/zwei Öffnungen oder Nieten. Die meisten wurden passim aus der Stratigraphie des
Friedhofes gewonnen; sie wurden wahrscheinlich als Zierbeschläge auf Gürteln, Gurten oder
Schuhwerk benutzt, manche davon weisen auch Spuren von Textilien auf. Ebenfalls zum
Kleidungszubehör zählten wir sieben kleine metallische Fragmente, zylindrisch, kegelförmig
oder tronkonisch (Inv. Nr. 4, 10, 15/1, 16, 22, 32, 51); unter anderem wegen ihrer kleinen
Ausmaße (das kleinste Stück ist 7,7 mm lang, das größte 28 mm lang) müssen sie als
Schnurenden benutzt worden sein; ein einziges Fragment kommt zusammen mit einer Münze
von Karl Robert vor (Inv. Nr. 4); vier der sieben Stücke wurden in Gräbern gefunden, eines
davon am Halse.
In den Gräbern des Friedhofs auf dem Huetplatz ist der Schmuck zahlenmäßig und
hinsichtlich der Verschiedenartigkeit schwach vertreten (Haarnadeln, Ringe, Perlen und
Anhänger aus weißen Meeresmuscheln; die Anhänger lassen sich zwischen dem Ende des 16.
und dem 17. Jh. datieren).
Die archäologischen Untersuchungen im Huetplatz brachten wenig Artefakte ans Licht,
außer dem Schmuck und dem Kleidungszubehör. So haben wir wenig Werkzeuge (eine kleine
Meißel und ein Fragment einer Sichel), Instrumente (ein Fragment eines Kupferlöffels mit
einfachem Stiel und sehr später Datierung und eine Bronzespatel – Inv. Nr. 85), Pfeifen oder
andere Eisengegenstände mit undeutlicher Zweckbestimmung; die nicht identifizierten Stücke
bilden übrigens eine recht zahlreiche Gruppe (Fragmente von Draht, Bändern usw.).
Die Grabbeigaben des Friedhofes auf dem Huetplatz sind sehr karg, wenn man das
entdeckte archäologische Material auf die Anzahl der Gräber des Friedhofes bezieht: von
insgesamt 1833 entdeckten Gräbern boten nur 55 solche Gegenstände oder Fragmente von
Gegenständen. Die stücke, die am häufigsten vorkommen, sind die Heftelmännchen, die
kugelförmigen Knöpfe und jene Zierbeschläge, die wahrscheinlich auf Gürteln, Gurten oder dem
Schuhwerk angebracht wurden. Da bisher aus den mittelalterlichen/vorneuzeitlichen Friedhöfen
Siebenbürgens der Anhängertyp aus Meeresmuscheln nicht gemeldet wurde, betrachten wir ihn
als das bedeutendste Artefakt unserer Funde, ein Unikat.
198
Die Kleinfunde aus dem Friedhof von Hermannstadt spiegeln nur in sehr geringem Maße
die Bürgertracht oder die Sachkultur der Siebenbürger Sachsen zu verschiedenen Zeiten
wieder, wie es z. B. die Urkunden tun, das Vorhandensein verschiedener Zünfte, die
Grabsteine, die Ikonographie und Zeichnungen des 18.- 19. Jh., die die Vielfalt und Pracht der
Kleidung oder der Kunst und des Handwerks darstellen. Aber das archäologische Material ist
sehr aufschlußreich für das Begräbnisritual, das die siebenbürgisch-sächsische Gemeinschaft
pflegte: im 12.- 13. Jh. benutzten die Siedler die Treppengrube oder die Grube in der Form des
menschlichen Körpers, in das der Verstorbene gelegt wurde, nachdem er in ein Leichentuch
und/oder in Baumrinde gewickelt wurde, ohne metallene oder keramische Beigaben; im 14.- 17.
Jh. wurden die Verstorbenen in Särge gelegt, wie die sehr große Anzahl von eisernen
Sargecken und –nägeln beweist. Während sich die Gräber des 12.- 13. Jh. auf dem Huetplatz
durch das fast vollständige Fehlen von Grabbeigaben kennzeichnen (eine Ausnahme bildet die
runde Schnalle, die aus einem Grabhorizont des 12.- 13. Jh. stammt, und die wenigen Münzen,
die als Totengabe deponiert wurden), erweisen sich die Begräbnisse des 14.- 17. Jh. leicht
verschieden hinsichtlich der Beigaben: bezeugt ist eine kleine und wenig verschiedenartige
Anzahl von Schmuckstücken, Kleidungszubehör usw.
Die Münzen
Die 163 Münzen aus dem Huetplatz in Hermannstadt bedecken ungefähr 1500 Jahre.
Das früheste Stück ist eine Münze, die von Elagabalus im Namen seiner Großmutter Iulia
Maesa grprägt wurde; darauf folgt eine Pause von fast einem Jahrtausend, bis die Münzen der
ungarischen Könige erscheinen, die die zahlreichste Gruppe bilden (144 Stücke). Prägungen
des Römisch-Germanischen Kaiserreichs für Ungarn gehören in die Regierungszeiten
Ferdinands I. von Habsburg, sowie in die Regierungen von Maria Theresia und Franz I. In das
19. Jh. gehören einige Münzen, die während der österreichisch-ungarischen Doppelmonarchie
geprägt wurden. Es ist zu bemerken, dass die überwiegende Mehrheit der numismatischen
Funde auf dem Huetplatz Prägungen der ungarischen Könige sind. Fremde Münzen sind
spärlich vertreten: ungefähr zeitgleich mit den ungarischen Münzen des 12. Jh. ist ein Fragment
einer byzantinischen Bronzemünze, die wahrscheinlich vom Kaiser Manuel I. Komnenos (1143-
1180) geprägt wurde; hinzu kommt ein Dukat, möglicherweise eine Fälschung jener Zeit, der
den Fürsten Vlad I. oder Mircea dem Alten der Walachei zugeschrieben wurde, sowie ein Ban,
der zwischen 1424 und 1431 von Dan II. (1422 -1431) in seiner Eigenschaft als Statthalter von
Severin geprägt wurde. Die späteste Münze ist ein 15-Bani-Stück aus dem Jahre 1966, die
schon der Gegenwart angehört.
Die zahlreichen Münzen, die gelegentlich der archäologischen Grabungen auf dem
Huetplatz in Hermannstadt entdeckt wurden, bieten wertvolle Angaben zum Münzumlauf, aber
auch zu bestimmten Aspekten der Entwicklung der Stadt im Laufe der Jahrhunderte.
Profilierte Steine
Das aus den Grabungen hervorgegangene architektonische Steinmaterial ist recht karg.
Leider wurden keine behauenen architektonischen Elemente in situ gefunden; alle kamen aus
verschiedenen Füllschichten ans Licht. Die meisten Fragmente sind gotischer Machart; die
Renaissance wird von einem einzigen stück vertreten. Die bedeutendste Gruppe behauener
Steine bilden vier Fragmente einer Fensterrose mit ca. 1,80 m Durchmesser. Ihr Benutzungsort
muß die Hauptfassade der St. Ladislaus-Kapelle gewesen sein, denn der Fundort – die
Kalkgrube Nr. 1 – steht mit diesem Bau in Verbindung. Angesichts des Mangels an spezifischen
Zügen der Verzierung, ist der zeitliche Rahmen dafür recht breit, vom Ende des 14. bis in die
zweite Hälfte des 15. Jh. Ebenfalls in einer Füllschicht wurde auch ein Fragment einer
durchbrochenen Arbeit von einem gotischen Fenster gefunden, zusammen mit anderen kleinen
Bruchstücken, sehr wahrscheinlich von demselben Fenster. Der Fundort – S 13, neben der
Sakristei der Kirche – läßt uns glauben, dass es sich um ein Fenster handeln könnte, das
gelegentlich der Vergrößerung der Sakristei um 1470 angerissen wurde. Es wurde auch ein in
zwei Stücke gebrochener profilierter Stein der Renaissancezeit entdeckt. Es handelt sich um ein
kleines Eckfragment, sehr wahrscheinlich ein Ofensockel.
199
Die Analyse der Knochereste
Die archäologischen Grabungen förderten 448 Tierknochen, von denen 380 Fragmente
neun Haustiergattungen (Rind, Schaf, Ziege, Schwein, Pferd, Hund, Huhn, Ente, Gans) und drei
Wildgattungen (Hirsch, Reh, Bär) zugeschrieben werden konnten. Ungefähr 68 Fragmente sind
umbestimmbare Splitter. Das Material ist stark fragmentiert; es handelt sich um
Haushaltsabfälle, mit der Ausnahme des Hundemittelfußes.
Aus seiner Analyse ging hervor, dass die gezähmten Säugetiere den Hauptteil der
Fleischverzehrung sicherten. Die Rinder, mit fast 43% (nach Individuenzahl) bildeten den
Hauptteil der Nahrungswirtschaft und deckten größtenteils den Bedarf an Fleisch und Milch; isre
Benutzung als Zugtiere ist auch nicht auszuschließen, obwohl Mittelfußknochen von kastrierten
Tieren nur auf dem Großen Ring identifiziert werden konnten. Die Schweine, mit einem
Prozentsatz von 17,9%, vervollständigten, nebst den Ziegen und Schafen mit 14,3%, den
Bedarf an Fleisch, Milchprodukten und Wolle (Ziegen und Schafe). Die Hühnerzucht wurde
wenig betrieben, ihr Anteil an der Ernährung wird aber größer gewesen sein als jener des
Wildbrets, ungefähr 12%. Die Jagd wurde gelegentlich betrieben, der Anteil des Wildbrets in der
Ernährung war gering. Der Anteil der Jagd betrifft 1,8% von den Resten und 8,9%. Hirsche
hatten einige Bedeutung, ihr Anteil betraf 5%.
Zeichenerklärung der Schichten
1. Rötlicher Ton mit schwarzen Einmengungen, gewachsener Boden.

2. Rötlicher Ton, in verschiedenen Mengen mit schwarzer Erde vermischt, Spuren von Wurzeln,
die auch die Schicht 1 erreichen können. Getragener gewachsener Boden ohne Material.
3. Schwarze Erde mit seltenen Tonflecken, die Füllung des ersten Gräberhorizonts, ohne oder
mit nur seltener Pigmentierung.
4. Füllung des zweiten Gräberhorizonts: aschfarbene (manchmal schwarze) Füllschicht, im
allgemeinen mit reicher Mörtelpigmentierung, Fragmenten von Stein und Ziegeln.
5. Schwarze Erde mit Tonflecken, selten Stein- und Mörtelpigmentierung.
6. Sandige lockere Füllung, starke Pigmentierung, mit Fragmente von Steinen und Ziegeln.
Neuere Bestattungen.
7. Bauabfälle mit Mörtelklumpen aus der Mauer der Umwehrung I. Wahrscheinlich
Abreißniveau, Lügenbrücke.
8. Erde mit Kies, Mörtel und Kalkklumpen. Möglicherweise mit der Errichtung der Basilika in
Verbindung, S.3.
9. Der Fundamentgraben des Südschiffes der Kirche.
9-. Fundamentgräben.
10. Mörtelstreifen, mögliches Bauniveau des Südschiffes (S.2).
11. Gruben mit sandiger Füllung.
12. Brandschichten, die mit der Funktionierung der Kalkbrennöfen in Verbindung stehen.
13. Neue Eingriffe.
14. Nivellierungen des Lyzeumshofes.
15. Streifen sehr reinen weiß-gelblichen Mörtels, möglicherweise das Bauniveau der Kirche.
16. Gestampfte aschige Schicht mit Fragmenten von Stein und recht viel Mörtel, es scheint sich
um ein Laufniveau zu handeln.
17. Streifen aus sandigen weißgrauen Bauabfällen.
18. Rotbraune Schicht, mit schwarzer lockerer Erde vermengt.
19. Bauabfälle, ähneln Schicht 17.
20. Schwarze lockere Erde mit Wurzeln, selten Pigmentierungen, selten getragene Knochen.
21. Frühere Grabung (Petre Beşliu?).
22. Rotbraune Schicht mit seltenen keramischen Pigmentierungen, vorgeschichtlicher Boden.
23. Kompakter Streifen aus weißgrauem Mörtel mit seltenen Ziegelpigmentierungen.
24. Füllung einer Kalkgrube (2).
25. Kalk in der Füllung der Öfen.
26. Füllung des Abhanges.
200
27. Kleine sandige Bauabfälle, vermischt mit Resten von Kalk und mit Erde, S.6, Bauniveau des
Chors?
28. Bröcklige schwarze Erde, vermischt mit kleinem Kies und mit Kalkpigmentierungen, S.6.
29. Vermischte Füllung, schwarze Erde, Kies, Kalkkörner, Reste von Knochen – getragene
Erde.
30. Neue Füllung.
30-1. Neue Füllungen bei der Lügenbrücke.
31. Dunkelbraun-schwarze Erde mit seltenen Kohle- und Keramikpigmentierungen, Nivellierung
der Oberfläche.
32. Reine schwarze Erde, gewachsener Boden. (S.1b).
32a. Schwarze Erde mit braunen Einmengungen, ohne Material. Gewachsener Boden bei der
Lügenbrücke.
33. Gemischte Erde, mit Kalk und Ziegelresten pigmentiert, hervorgegangen aus der Ebnung
des oberen Teils des Ofens 2 vor der Errichtung des Schiffes des Rundbaus.
34. Gelber Ton, vermischt mit schwarzer Erde, viel Kohlepigmentierungen.
35. Bauabfälle mit Kies, Ziegelfragmenten, Verputz.
VERZEICHNIS DER ABBILDUNGEN IM TEXT
1. Karte mit der Lage von Hermannstadt.

2. Historisches Zentrum von Hermannstadt, mit Angabe des Huetplatzes.
3. Die Grabungen im Hof des Kollegiums, allgemeine Ansicht
4. Allgemeiner Plan der Grabungen
5. Die Grabungen im Osten der Kirche.
6. Schnitt 3, Westprofil.
7. Schnitte 7 und 8, Profil E- E'.
8. Schnitt 9, Profil P-R.
9. Schnitt 9, Profil R-S.
10. Schnitt 4, Südprofil.
11. Schnitt 8, Profil C-C'.
12. Schnitt 9E, Südprofil M-O.
14. Schnitt 2, Ostprofil.
15. Allgemeiner Plan mit den Schnitten 1A und 1B. Plan des Ofens 1 und des Baus 1.
16. Ofen 1, allgemeine Ansicht während der Grabungen.
17. Ofen 1, Schnitt.
18. Ofen 2, allgemeine Ansicht.
19. Ofen 2, Detail.
20. Ofen 2, Detail.
21. Schnitt 7, Nordprofil F-G.
22. Schnitt 7, Zwischenprofil D-G'.
23. Schnitt 7, Quadrat 3, Ostprofil.
24. Fragment der Ruine der Umwehrung I bei der Lügenbrücke.
25. Fragment der Südseite der Umwehrung I, Schnitt 17.
26. Die Umwehrungsmauer bei der Lügenbrücke, Schnitt 7. Allgemeine Ansicht.
27. Die Umwehrungsmauer bei der Lügenbrücke, Schnitt 7. Plan.
28. Die Umwehrungsmauer bei der Lügenbrücke, Schnitt 7. Detail des Mauerwerks.
29. Schnitt 9E, Nordprofil T-T'.
30. Secţiunea 8, profil sud A-A'
31. Das Fundament der Nordseite der St. Jakobs-Kapelle, Lügenbrücke. Detail.
32. Schnitt 8, Südprofil B-B'.
33. Schnitt 13A, Südprofil.
34. Schnitt 13A, Ostprofil.
35. Nordseite der St. Jakobskapelle, Lügenbrücke. Allgemeine Ansicht.
36. Schnitt 11, Profil B-B.
37. Fundament des Rundbaus, allgemeine Ansicht.
201
38. Fundament des Rundbaus, Detail während der Grabungen.
39. Detail der Stratigraphie in der Nähe des Rundbaus, mit dessen Fundamentsgraben.
40. Schnitt 11, Profilul A-A und C-C.
41. Das Schiff des Rundbaus, Detail des Mauerwerks.
42. Nordseite des Schiffes.
43. Die Ruinen des Nordwestteils des Schiffes, allgemeine Ansicht.
44. Schnitt 1B, Profil bis zum Gehsteig, nach Süden.
45. Bau 1, allgemeine Ansicht.
46. Die evangelische Kirche, Lithographie von R. Kabbs.
47. Die evangelische Kirche.
48. Plan der Bauten im Osten der evangelischen Kirche, aufgestellt von M.v. Kimakowicz. Nach
Kimakowicz 1913.
50. Strebepfeiler der Grabkapelle, dem Bau Nr. 2 anliegend.
52. Schnitt 2, Nordprofil.
53. Das Fundament der Südseite des Schiffes.
54. Das Fundament des Südflügels des Querschiffes.
57. Die Grabungen auf der Südseite des Chors, allgemeine Ansicht.
58. Das Fundament der Südseite des Chors.
61. Die Grabungen auf der Nordseite der Sakristeien, allgemeine Ansicht.
62. Die Grabungen auf der Nordseite der Sakristeien, Detail
64. Die Fundamente der Sakristeien.
65. Schnitt 1 Norden, Nordprofil.
66. Das Fundament der südlichen Säulenhalle.
69. Das Fundament der Südseite der Grabkapelle.
71. Detail der Stratigraphie in der Nähe der Grabkapelle.
72. Die Fundamente der Grabkapelle, dem Bau 2 anliegend.
74. Die Grabungen im Ostteil der Kirche, allgemeine Ansicht.
75. Die Ruinen der Heiligen Jungfrau-Kapelle, Detail.
77. Das Fundament der Nordseite der Kapelle der Heiligen Jungfrau, dem Strebepfeiler der
Sakristei 1 anliegend.
78. Das Fundament der Südseite der Kapelle der Heiligen Jungfrau, dem Strebepfeiler der
Grabkapelle anliegend.
79. Die Nordseite der Kapelle, allgemeine Ansicht.
80. Die Dienstkapelle auf der Südseite des Schiffes.
81. Die St. Ladislaus-Kapelle, Foto vor der Abreißung.
82. Die St. Ladislaus-Kapelle, Verzeichnung vor der Abreißung.
83. Die St. Ladislaus-Kapelle, Foto während der Abreißung.
84a. Schnitt 14, Nordprofil, B-B'. b. Schnitt 14, Südostprofil und die Verlängerung zum Zaun hin.
85. Die St. Ladislaus-Kapelle, allgemeine Ansicht der Ruinen im Hof des Kollegiums.
86. Die St. Ladislaus-Kapelle, allgemeine Ansicht der an der Straße erhaltenen Ruinen.
87. Schnitt 15, Profil E-E'.
88.-90. Die St. Ladislaus-Kapelle, Detail der Fundamente.
91. Schnitt 16, Profil A-A'.
92. Der Südwestteil der Ruinen der Kapelle, mit den Erweiterungen 1 und 2.
93.Die Krypta M1821.
202
94. Das Fundament des Altars der Kapelle.
95. Die Ruinen des Altars, allgemeine Ansicht. Im Vordergrund die Ruine des Priesterturms.
96. Die Ruinen des Altars, allgemeine Ansicht
97. Die Erweiterung 1 der Kapelle, allgemeine Ansicht.
98. Die Erweiterung 2 der Kapelle, Detail.
99. Die Erweiterung 3 der Kapelle, Detail.
100. Schnitt 17, Profil F'-G'
101. Schnitt 17, Profil G-G'.
102.Allgemeine Ansicht des Schnitts 15.
103. Die Bauten 15 und 21.
104. Der Bau 17.
105. Der Bau 21.
106. Schnitt 15, Plan.
107. Die Bauten 15 und 17, allgemeine Ansicht.
108. Die Bauten 17 und 20.
109. Der Bau 23.
110. Sichtbare Ruinen während der Planierung auf der Mitropolie-Straße.
111. Die Ruinen des Priesterturmes, sichtbar während der Planierung auf der Mitropolie-Straße.
112. Die Ruinen eines Kellers im Fahrradhof.
113. Schnitt 7, Profil H-H'.
114. Schnitt 7, Profil I-I'.
115. Die Ruine des alten Geländers des Durchgangs bei der Lügenbrücke.
116. Die Ruine des alten Geländers des Durchgangs bei der Lügenbrücke, allgemeine Ansicht.
117. Schnitt 1B, Detail neben der Wand des Kollegiums.
118. Das Fundament des Brukenthal-Kollegiums.
119. Schnitt 9E, Profil M-N.
120. Das Art Antic-Gebäude, allgemeine Ansicht während der Grabungen.
121. Detail mit den Fundamenten des Gebäudes.
122. Kalkbrenngrube Nr. 1.
123. Die Ruine des alten Zauns der Kirche.
124. Der Plan der Grabungen in der Sakristei (P. Beşliu)
125. Der Plan der Grabungen in der Sakristei (P. Beşliu)
126. Profil des Schnitts in der Sakristei (P. Beşliu)
127. Allgemeine Ansicht, die Grabung in der Sakristei (P. Beşliu)
128. Backsteinkisten, die in der Sakristei entdeckt wurden (P. Beşliu)
129. Mit dem Bild eines Löwen verzierte Kachel.
130. Kacheln der Bekrönung mit gotischen Mustern
131. Fragment einer Kachel, mit unentzifferbaren Mustern verziert (Ritter?)
132. Fragment einer Kachel, mit unentzifferbaren Mustern verziert (Rosette?)
133. Kachel mit geometrischer Verzierung.
134. Fragment einer Kachel mit pflanzlicher Verzierung.
135. Fragment einer Kachel mit pflanzlichen und geometrischen Mustern (Tapete).
137. Fragment einer unverzierten Kachel.
140. Fragmente einer Kachel mit Pflanzenmuster.
141. Unverzierte Kachel.
142. Kleidungszubehör und Schmuck.
146. Haarnadel.
147. Fragment einer Kette.
149. Schnallen.
203
151. Fragment einer Sichel.
152. Glockenförmiges Stück.
153. Fragmente metallischer Gegenstände.
154. Caravaggio
155. Caravaggio
156. Grabstein
157. Grabstein
158. Pfeifenträger.
159. Pfeifenträger.
160. Profilierte Steine.
204
VERZEICHNIS DER TAFELN
1. Die planimetrische Entwicklung des Huetplatzes aufgrund der neuesten archäologischen

Grabungen.
2. Der Plan der evangelischen Kirche mit den wichtigsten Bauphasen
3. Der Huetplatz um 1380. Historische Rekonstruktion von Radu Oltean.
6. Die Lügenbrücke. Allgemeine Ansicht. Allgemeiner Plan der Forschungen mit der
Rekonstruktion der Überreste. Allgemeine Ansicht zum Gebäude, in das die St. Jakobs-
Kapelle eingeschlossen ist.
7. Die Grabungen auf dem Kirchenhof.
8. Die Grabungen auf dem Kirchenhof. 1-2: Schnitt 3, der älteste Gräberhorizont. 3. Schnitt 2
am Ende der Grabungen. 4. Die Grabungen auf der Südseite der Kirche.
9. Der Kalkofen Nr. 1
10. Die Ruinen der St. Ladislaus-Kapelle. 1-3. Die Ruinen im Hof des Kollegiums. 2. Die Ruinen
auf der Mitropoliei-Straße.
11. 1-2. Die Ruinen der St. Ladislaus-Kapelle. 3. Die Grabungen auf der Nordseite der Kirche.
12. Die Grabungen auf der Ostseite der Kirche. Die Ruinen der Heiligen Jungfrau-Kapelle und
des Rundbaus
13. Die Grabungen auf der Ostseite der Kirche. Die Ruinen der Heiligen Jungfrau-Kapelle.
14. Der Kalkbrennofen Nr. 2 und die Fundamente des Rundbaus.
15. 1. Der Kalkbrennofen Nr. 2. 2-3. Die Ruinen der Umwehrungsmauer bei der Lügenbrücke.
16. Der Friedhof.
17. Der allgemeine Plan der Grabungen an der St. Ladislaus-Kapelle.
18. Der allgemeine Plan der Grabungen im Bereich des Rundbaus.
19. Der allgemeine Plan der Grabungen an der Lügenbrücke.
22. Westprofil auf der Linie der Quadrate 27-29.
24. Schnitt 3A, Westprofil. Ostprofil auf der Linie der Quadrate 58-69.
25. Schnitt 10, Profile.
26. Schnitt 8, Profile.
27. Schnitte 5 und 6, aufeinanderfolgende Pläne während der Grabungen.
28. Schnitt 15, Profil D-D'.
29. Schnitt 98, Nordprofil, N-L, L-O.
30. Vorgeschichtliche Keramik.
31.-38. Keramik des 12.- 13. Jh.
39. -41. Keramik des 13.- 14. Jh.
42.-43. Keramik des 14.- 15. Jh.
44.-48. Keramik des 14.- 15. Jh. aus der Kalkgrube 2.
49. Keramik des 15.- 16. Jh.
50-52. Keramik des 16.- 18. Jh.
53. Keramik des 17.- 18. Jh.
54.-58. Sonderfunde, Fotos vor der Restaurierung..
59. Sonderfunde, Fotos nach der Restaurierung.
60. -61. In der Grabung gefundene Münzen.
205
XII. ABSTRACT
Sibiu, The Huet Square. Archaeological Monograph.
Introduction
The archaeological research that is the subject matter of this monograph has been
conducted in the context of ample projects for the rehabilitation and modernization of public
spaces in Sibiu before year 2007 when Sibiu was the European Capital of Culture. The
excavations started on June 5th and were completed on September 12th, 2005; an area of
approx. 210o square meters was investigated by a team including: Daniela Marcu Istrate, Ph.D.
(person in charge), Angel Istrate, Maria Ţiplic, Daniela Tănase, Ph.D., Radu Lupescu, Ph.D.,
Cosmin Roman, Claudia Urduzia, Cătălina Toma, Anca Niţoi and Călin Neaţu.
The outcome of the research was made public in the 2007 spring when a large exhibition
was organized in Ferula of the Evangelic Church, including the most important excavated
artifacts and images during the excavations and material processing. At the entrance of the
ferula, a tomb with a brick coffin and head shelf was re-created, being illustrative for the burial
practices of the Saxons living in Transylvania when they arrived in this region. On the same
occasion a small volume was launched that provides a brief presentation of the outcome of the
archaeological investigations as text and images, meant more for the general public than
specialists.
This volume was done within one of the project that highlighted the presence of the
European Capital of Culture, with the title Daily Life and Spiritual Life in a European City,
organized in Sibiu in November 2007 by the Hieronymus Cultural Association, with the financial
support of the Ministry of Culture and Cults.
Background in brief
The mediaeval city of Sibiu goes as far back in time as the era of King Géza II (1141-
1162) when the royal guests (named in documents Teutonic, Flandreses, Saxons) were settled
in Transylvania and given quite a few privileges, confirmed in 1224 by Andrew II. The first
mention in documents concerning the city dates from December 20th, 1191 when Pope Celestin
III confirmed the existence of the free praepositus office of the Saxons with its seat in Sibiu.
Historians unanimously describe the emergence of Sibiu as a village in the Lower City or
Oraşul de Jos, evolved along a street, whose first religious venue was a wooden church located
on the very spot of the Church of the Asylum or Biserica Azilului, replaced by a stone church in
the 13th century. A larger church was built on the high bank of the Cibin River in the first quarter
of the 12th century, being associated in time with various planimetric versions. At the end of the
12th century the first fortification is built, extended after 1224, when it also included the current
Small Square or Piaţă Mică (interior II). A significant stage in the development of the
fortifications occurred in the 14th century when interior III was built and the fortification works of
the Lower City started. In 1326 Sibiu is mentioned as civitas, however it becomes a city some
time later, before 1366 that is the date of its first mention as Hermannstadt.
The Huet Square originated in the route of the first fortified interior while it lost its strategic
importance. Initially, interior I surrounded the Evangelic Church, the chapels around it among
which one belonged to the praepositus office and most likely the buildings related to the
administration of the two institutions: a rectory on the location of the current one (1, Huet
Square) and a seat of the praepositus office, located on the north-eastern part between the
rotunda and the chapel on the Bridge of Lies. The area between these buildings was first used
for burials, named the cemetery yard, and later the church yard. At the dawn of modern times,
after the cemetery was closed, near the boundaries of the interior wall various other civil, public
206
or private buildings started to appear. After a series of systematizations in late 19th century, this
space got to have its present shape.
Previous archaeological research
The oldest archaeological observations in the Huet Square were the ones in early 29th
century by M.v.Kimakowicz. Hardly in the 80’s are archaeological excavations mentioned on the
southern side of the church (Martin Rill).
In 1994 Petre Beşliu conducted research in the southern side of the choir on the occasion
of works by Romtelecom, and in 1996 the same archaeologist coordinated the excavations in
the church sacristy. In 1999-2002 the ruins of the rotunda were investigated (Petre Beşliu, Zeno
Pinter). In 1999, Ioan Marian Ţiplic conducted two surveys in the eastern part of St. Jacob’s
chapel whose remnants are incorporated in the building at number 17. In 2004, around the
church, following the route of the road, extensive excavations were done for sewerage and
electrical wiring that “devastated a great deal of the mediaeval community’s cemetery, crossed
and partially destroyed pits, supply pits and a lime burning kiln, crossed and avoided several
masonry structures” (P. Beşliu).
In the spring of 2005 the mechanical uncovering works started in the Huet Square in the
western end of the high school yard, beginning right near the western portal of the church. The
Brukenthal Museum archaeologists became aware of that, managed to stop the works and
enter into an assistance contract that they subsequently annulled because no cooperation was
possible with the builders. The little information that could be recovered while the mechanical
uncovering works were entering deeply in the sterile opposite the G.D. Teutsch statue is now
with Petre Beşliu.
The research of the 2005 summer was required by the Square drastic rearrangement
project that set forth the removal of the existing filling and its replacement with ballast and
concrete slabs. We cannot express our opinion on the usefulness of such interventions,
however we think that the price paid for the reclamation of the Huet Square was undeservingly
high. The circumstances this rescue excavation took place, in a fast pace and under the
builders’ permanent pressure, inevitably resulted in the loss of quite a lot of information. This
fact and even the archaeological excavation itself could have been avoided by drafting a project
for protecting and respecting archaeological vestiges, which we sadly note did not happen and
usually does not happen nowadays.
The strategy of the research
The entire area was divided into 5 meter–side square boxes, numbered from the garden
of the G. D. Teutsch statue (the limit of the excavation area) and up to the northern portico of
the church. The outcome was 209 square boxes (C). 18 archaeological trenches overlapped
this plan, that were located at strategic points and at somehow regular intervals, the purpose of
which was the general surveying of the land and the recording of stratigraphy. This combination
between the excavation by trenches and the surface excavation often raised difficult issues both
in terms of the site practical organization, and in particular the recording of information.
Eventually the solution proved to be the recording of intermediary profiles that are marked by
letters (A-A etc.) on the general drawings of the sectors.
The main goal of the investigation was doubtlessly the cemetery organized around the
parochial church. Besides them some other 4 areas could be identified: the Evangelic church,
St. Ladislau chapel, the round chapel and the Bridge of Lies. The excavations were carried out
in parallel except for St. Ladislau chapel that was fully investigated at the end of the works when
the traffic could be blocked at the site.
The areas are numbered from 1 to 18, and the layers have a common legend. All levels
used in the text and drawings were related to a level line determined on the threshold of the
church entrance through the south portico that we considered to be +, - 0.00. In the topographic
reference system this level is 424.86 m.
207
The historical evolution of the site
The stratigraphy of the Huet Square has two main characteristics: it is dominated by the
fillings of tomb pits and was essentially disturbed by the 20th century modern interventions that
operated massive uncovering, in particular on the north and west sides. The modern age
deposits completely disappeared, and the mediaeval ones were affected to a variable extent.
The toughest interventions of this type were done near the Bridges of Lies where the historical
layers were totally evacuated. Given these coordinates, we managed to re-create an almost
complete stratigraphic sequence in terms of its general data, which, however, will inevitably be
deprived by details.
The natural soil is yellow and reddish loam (layer 1), sometimes with large traces of roots
and black and brown soil derived from the vegetal decay. The oldest occupation traces are
prehistoric, more precisely the bronze era, and consist of a layer of black soil and ceramic
pigment, coal pigment and rare ceramic shards, on an average 0.10 thick. The ceramic shards
are indicative of the Coţofeni culture.
In the current stage of the research it is obvious that the following historic stage is as late
as the Middle Ages, more precisely the second half of the 12th century. The first mediaeval
occupants of the site were the Saxon colonists in Transylvania. The analysis of the soil deposits
coming from this era led us to the conclusion that the terrace where enclosure I was built was, in
its natural state, narrower and of a more irregular shape, partially delimited by small grooves,
partially by a steeper slope. It was extended southward and south-westward by leveling the area
with large amounts of black soil mixed with yellow loam in various proportions that do not
contain but a rare ceramic pigment resulting from prehistoric layer rolling. A 12th century coin
found in S 15 in these fillings make us certain that the described operations are connected to
the mediaeval occupation of the site and prepared the land for the erection of the church and
enclosure I. Such extensive systematizations were common with these populations coming from
western Europe: a similar situation was outlined by the archaeological research at Church on
the Hill in Sighişoara, where the top of a narrow terrace was dislocated and pushed southward
to create the horizontal surface required for the construction of a basilica.
The land leaned in all epochs to north-western, the highest point being, in all probability,
the south-eastern corner on the future location of St. Ladislau chapel and Turnul preoţilor or the
Priests’ Tower. This inclination changes in time and both its extremities were lowered under the
12th century occupation level. The erection of the houses on the west and north sides led in time
to subsequent uncovering, in these parts the current level being the one in the 14th-15th
centuries.
Concurrently with the arrangement of the land, the site must have been prepared and
opened where the first constructions of the high terrace of Cibin would be raised. The oldest
archaeological complexes are the two limestone kilns, located one on the southern side, and the
other on the eastern end of the church. The burning traces developed around them show that
they functioned for a rather long period of time and undoubtedly they prepared the lime for the
inside wall and the first religious place of the Transylvanian Saxon community that we
traditionally locate inside the current church.
On the greater part of the area the natural soil directly overlaps the filling of the tomb pits
dug here between the 12th and 16th centuries. The oldest layer is characterized by black soil
with rare ceramic pigments resulting from the rolling of the prehistoric layer. The second layer is
individualized by black soil filling with rare mortar pigments and stone shards and has a
maximum width of almost 1 m. In the current status of the research we are of opinion that the
first layers cover the interval between the second half of the 12th century and mid-14th century.
In this interval as well the round chapel in the eastern side of the enclosure and St. Jacob
chapel at the Bridge of Lies were built as well. The first construction site is mainly characterized
by regular light green quarry stone that break naturally, at times mixed with large river rocks and
bound with easily breakable mortar that contains plenty of gravel.
Towards mid-14th century the site of the current St. Mary church was opened, that would
be active, with short interruptions, until the first decades of the 16th century. In early 15th century,
the Square included two more chapels: Saint Ladislau in the south-eastern side and Saint Mary
circumscribed to the current Gothic choir. The activity of these sites left quite a few traces on the
208
ground, consisting of mortar pellicles, foundation ditches, scaffolding leg traces, construction
material deposits compact or mixed with soil and surface leveling. Based on them we managed
to determine the evolution of the occupation level near the church and in several other locations
in the market.
Around them the community cemetery continued to expand to the end of the 14th century.
The layer of the tombs of this stage is represented by layer 4, a filling consisting of mixed black
soil and yellow loam, that contains many mixed human bones resulting from the disturbance of
older tombs, and mortar, stone and brick pigments in various proportions. This layer is
quantitatively prevalent on the investigated area and can be over 1 m. thick, and with several
variants separable by the pigment quantity. Eventually, the fourth layer identifies with layer 6, an
extremely pigmented filling, with lots of stone and brick, the upper part of which emerges
immediately under the current pavements and sidewalks.
The lime kiln No. 1
At the southern end of trench, near the Brukenthal College, circular burnt traces appeared
on the plan, right after the removal of the ballast layer. After carefully uncovering the area, a
circular shape could be seen that we investigated by means of cross trenches. Thus we could
note that we were in the presence of a lime kiln having a 3.5 m. interior diameter. The kiln was
built on the edge of the natural terrace at a 3-4 m. distance from the wall of the (future?)
enclosure I. Its entire context is suggestive that we are dealing with one of the oldest
arrangements in the Huet Square that we associate to the first construction site. We can thus
delimit its operation to the last decades of the 12th century and the first part of the following
century.
The lime kiln No. 2
The lime kiln No. 2 is located in the eastern part of the church, approximately along its
longitudinal axis. It was arranged in a simple approximately circular (?) pit on the bottom of
which the fire was built. The intensive use led to a red color burnt soil layer, under the fireplace,
of a maximum thickness of 0.30 m. in the central area that is followed by a black color soil layer
of a variable thickness (12 a, b). The inner thickness is made up of limestone of a maximum
0.80 m. thickness on top of which the fallen vault is (35). After it was abandoned, the area was
leveled and used as a cemetery: at least 2 burials were done before the nave of the rotunda
was built, which caused the spreading of extremely pigmented soil mixed with ashes. The nave
of the rotunda was practically set on the filling on top of the kiln, without disturbing it, while the
trench for the foundation of the rotunda pierced all the layers connected to its operation as low
as the sterile.
In this configuration, we must admit that this complex functioned in the second half of the
12th century and maybe early the next one, thus providing the construction material for the first
mediaeval site.
Enclosure I (construction No. 4)
Quite a few discussions concerned the first fortifications raised around the parochial
church in the specialized literature, and no consensus was reached that was based on
archaeological proofs or written sources. The initial existence of a mud fortification, with a
palisade-reinforced valum and one or even two trenches was frequently presumed. The version
that is closer to reality is that of a walled enclosure, built in the second half of the 12th century or
even late that century, of an irregular shape, with towers in all its key points. The topography of
the towers stayed unclear in the absence of systematic research, which makes it possible that
none of them could be documented. In late 19th century, Turnul Scării (Tower of the Stairway)
and Turnul preoţilor (Priests’ Tower) were still visible, that were presumed to have been built on
older, Romanic foundations.
What we indeed identified in the excavation were the ruins of a surrounding wall, made of
stone, with a withdrawing foundation (values range between 1.50 and 1.90 m.) and a standing
structure approx. 1 m. wide. We discovered a fragment on the south side, approximately in the
209
same line as the Brukenthal College, another on the northern side, withdrawn 1-1.20 m. from
the current façade of the houses, and eventually a third one on the eastern side, parallel to the
Bridge of Lies passage. The foundation of enclosure I was built of grey-green stone of variable
sizes, and the mortar is relatively breakable, with plenty of gravel.
No ruins appeared in the excavations, that may be associated to towers built in the same
stage as the enclosure wall. The foundations we could notice near Saint Ladislau chapel and
the Bridge of Lies most certainly belong to a later period, as suggested by their technical
characteristics, in particular the frequent use of brick shards.
Saint Jacob Chapel (Construction No. 6)
The chapel at the Bridge of Lies was a one-nave church ended to the east in a non-
withdrawn apse, closed on three of its sides, with the edges leaning against buttresses. Several
possibilities have been formulated as regards its dating, that place it at different times of the
13th-14th centuries, but in documents it is hardly mentioned in early 15th century, in 1409, then
in 1416, when some works were done by courtesy of mayor Jakob. Many discussions equally
concerned the patron, but the documentary sources did not allow the accurate localization of the
chapels around the Evangelic church. Thus, it was in turn identified as patronized by Saint
Ladislau, Saint Stephan and Saint Nicholas. The dilemma was cleared, however, by Heidrun
König, who proved that the little chapel in the north-eastern corner of the cemetery was
patronized by Saint Jacob. The building underwent major transformations, and in 1839 it was
included in a civil ensemble, and, probably, owing to this fact, it has managed to survive so far.
Inside, there are still preserved fragments of a mural painting that represents the saints Jacob,
Christopher and Lawrence, taken out by uncovering works in 1999, but, unfortunately, they have
not been subject to restoration.
Fragments of the northern side were found in the excavation, that were hard to detect
under the numerous modern interventions conducted after the 1839 earthquake with the
purpose of changing it into a dwelling place. Under such circumstances very little remained from
the initial construction, and our investigations were actually limited to the exterior of the northern
wall. The masonry of the chapel is made of greenish stone, irregularly shaped rocks bound with
unrefined white-yellowish mortar.
Unfortunately, the current archeological context was not favorable to firm chronological
classifications as the occupation level was way under the level where this small religious
building was built and used. The manner the foundations were made is more useful to us, based
on which we associate the chapel to the site that produced the interior wall and the rotunda. The
fact that its foundations did not disturb any tomb pleads for an earlier period so that we can take
into account an interval starting right in the second half of the 12th century.
Rotunda (Constructions No. 8-9)
The remnants of the rotunda were registered for the first time by M.v. Kimakowicz and
then researched in 1999-2002 by Petre Beşliu and Zeno Pinter, that described a construction
with storeys, with a central pole and possibly a small apse inside the east wall. Certain dating
elements did not appear, however, based on analogies the presumption was that such a
monument could date from the second half of the 12th century.
Built on the eastern part of the enclosure, approximately along the longitudinal axis of the
current church, the Saint John chapel consists of a rotunda of a 6.7 m. interior diameter and a
square compartment positioned to the west that has a 4.2 m. side.
The extension of the research in 2005 provided us with the opportunity to enrich the
stratigraphical content of this ensemble, determining the fact that its foundations crossed a lime
kiln and, at least as far as the nave is concerned, the pits of several tombs. In a relative
chronology, the rotunda was preceded by this masons’ workshop, but also by another religious
place around which a cemetery developed. We must also take into account the fact that we are
in a peripheral area of the cemetery where it is less likely that burials may have taken place
even since the first colonists’ generation. Though it is obviously among the first built structures
in the Huet Square, in our opinion the building of the rotunda could not take place in the second
half of the 13th century, but hardly in the following century, most likely towards its end.
210
The rotundas had in time various functions: baptistery, personal chapels (royal or, more
frequently, belonging to noblemen), cemetery chapels with or without ossuaries at their lower
level and frequently parochial churches. What is the group that the rotunda of the Huet Square
can be included in? Given the context of the discovery, we can exclude from the very beginning
the functions of chapel attached to a nobleman’s court and that of parochial church as at the
time it was being built there was certainly another parochial church in the near vicinity, having a
size appropriate for hosting a large community. The remaining possibilities are a cemetery
chapel meant for funeral service at the inferior level of which human bone were preserved or a
baptistery, changed to Karner at a subsequent stage.
In the 1530-1531 city records, the demolition of the two chapels in the eastern part of the
square, Saint Mary and Saint John the Baptizer, is described along with impressive amounts of
materials resulting from this operation. Saint Mary chapel was undoubtedly the one
circumscribed to the Gothic choir, and Saint John chapel could not be but this rotunda, the only
one that is nearby and that could have been demolished at the same historical stage. The
identification of the rotunda with this patron is in favor of the second functional possibility, that of
baptistery, which would not be under any circumstances singular in the 13th century.
Construction No. 1
In S 1B a rectangular 2.80 x 2.10 m. foundation made of rocks was researched. The

foundation is perpendicular on the high school building, and on the middle of its northern part it
has a perfectly semicircular extension of a 0.50 m. radius so as the longitudinal axis length is
3.30 m. The technical characteristics indicate it as one of the oldest arrangements in the Huet
Square, being probably contemporary with enclosure I and the Bridge of Lies chapel, most likely
partially contemporary with the rotunda. Otherwise it seems prior to lime kiln No. 1 the ashes of
which are around it. What the use of this foundation was is hard to say. It was located at a small
distance away from the wall of enclosure I, probably less than 1 meter. Could it be a temporary
bell steeple or did it have anything to do with the operation of the lime kiln? It is worth noting that
its foundation is as deep as the church’s, but much deeper than that of the wall of enclosure I.
The parochial church (formerly known as Saint Mary)
The existence of some tombs certainly dated from the second half of the 12th century is a
decisive argument to place in this interval the building of the first parochial church, presumably a
short basilica, with a semicircular apse and a western tower that was erected at a later stage. It
was not identified by archaeological excavations, but, following an analysis of what the Saxon
communities built when settling in Transylvania, this planimetry seems the most appropriate. Its
cemetery developed radially and practically occupied the entire area of the Huet Square.
The current church is a mature Gothic basilica formed of a prolonged choir ended in a
polygonal apse, transept, 3 naves and a sacristy on the northern part of the choir. It seems to
have preserved, at least at a lower level, the tower of the Romanic church, that in the beginning
of the modern era was included in an ampler construction, the ferula. The site was opened
before mid-14th century and functioned, with long enough interruptions, until year 1520 when
the edifice got its current shape.
Our research had access to the church on the southern side (portico, nave and transept)
and partially the eastern side (choir and sacristies), so as we can technically describe some of
its components. All the investigated foundations crossed the tombs belonging to the first
cemetery, hence none of the exterior components of the two churches are common. Equally, we
could identify various levels of construction and determine the way the land level evolved near
the church. The transept and the choir have foundations built in trenches that small and medium
river rocks bound with unrefined white mortar were thrown in. Unlike the transept, the choir
foundations are wide, which could be suggestive of separate construction stages. Unfortunately,
the area the two cross each other could not be researched. In the first sacristy added to the
choir on the northern side it was only the corner buttress that was visible in the excavation,
partially uncovered in S 13. At the contact between the sacristy and the choir a large amount of
bones was buried so our excavations stopped at – 1 m (on an average).
211
The foundation of the southern nave is withdrawn by 0.40 meters so we can estimate its
total width of at least 1.5 m. Both the foundation of the nave and those of the buttresses
disturbed several tombs dated 12th-13th centuries, done as simple pits with head shelf or a
brick coffin and head shelf.
In S 5 and S 6 a foundation was identified that preceded the erection of the current
funerary chapel (construction No. 2). This is mostly likely an small size intermediary chapel the
eastern side of which was an extension of the Gothic choir buttress. A clarification of this
component is not possible but by the extension of the research inside the church.
Saint Mary chapel (construction No. 3)
The works in the 2005 summer provided for the first time conditions appropriate for the
surface uncovering of these ruins and detailed research of the points of intersection with the
current church. It thus became obvious we are dealing with a late construction that repeated the
planimetry of the Gothic choir at an average 6 m. distance from it. It abuts both the funerary
chapel and sacristy 1, being built as none of its sides should have a direct contact with the
existing church. The ruins of the chapel appeared immediately after the removal of the modern
arrangements in the square, and it goes as deep as – 2.25 m/- 2.48 m. in the sterile. The
foundation of the northern side crossed layers 3 and 4p (5?) and several tombs of which one
including a coin issued in 1438.
Summarizing the information acquired during the research, we can state that this
construction was done after 1438 and that it is identified with that Saint Mary chapel under
construction in 1448 behind the parochial church (previously enclosed). In 1485 it operated as a
liturgical area, and a document in 1530 tells us about its demolition concurrently with the one of
Saint John chapel nearby. Considering the amounts of materials resulting from the demolition,
there is no doubt that this chapel had a standing structure, shaped stonework and even a roof
that resulted in several carts of wood when dismantled.
Other masonry structures
In box 47 the ruins of a small chapel abutting the church were uncovered that was done
by closing the space between the south-western buttress of the transept and the eastern
buttress of the nave - some arrangement most likely dated from the 19th century (construction
No. 10).
A superficial masonry work made of rocks and brick fragments was identified in S. 2 1
meter away from the church, with an approximately circular route and the maximum diameter of
approx. 1 m. (construction No. 21). The stratigraphic position indicates it as being a recent
arrangement done in the filling of a pit (11) that crosses the forth tomb layer (6). This is most
likely a scaffolding leg. (photo 8)
Around the church, inside the current arrangements, the ruin of an older fence was
identified as a brick foundation. On the south-eastern side the ruin revealed itself during
uncovering at a 2-meter distance outside the current fence. It is located 2.40 meters east of the
choir wall (S.10), 4.50 meters east of sacristy 1 (S.13) (construction No. 22).
Saint Ladislau chapel
The existence of this chapel on the south-eastern side of the Evangelic church is known
both in documentary mentions and images of the era. It was built in early 15th century and was
first mentioned in 1424 as a church of the recently closed praepositus office. Before 1457 it was
took over by the parish, and in 1592 it was turned into a library for the city gymnasium at the
initiative of the Saxons’ komis, Albert Huet. Eventually, in the 19th century it was again changed
into classrooms, being horizontally divided into 2 levels, and added a staircase on the northern
side. It was demolished in 1898, along with the Priests’ Tower, for the purpose of widening the
street. The determination of its patron caused quite a few discussions as specialists were either
in favor of Saint Jacob (based on a arch key that is preserved at the Brukenthal Museum and
the surveys done before the demolition), or Saint Ladislau.
212
The ruins of the chapel were mostly destroyed by recent interventions, mainly related to
the rehabilitation of the installations that serve the college. The north-western corner of the nave
has remained intact while the south-western part disappeared almost completely. In the
southern wall (actually represented by the wall of enclosure I) we also found slight traces in its
middle area, practically one or two asises of the foundation base.
All the ruins associated with the various operational stages of the chapel were dismantled
under their construction level: what has remained is thus fragments of the foundations more or
less developed, under the asphalt layer at levels that range between – 0.56 and -0.97 m.
At the end of the research we could generally describe this monument made up of a
rectangular nave of an interior 7.30 m. wide and approx. 10 m. long. The shrine ended in 3
sides of an octagon has an axial depth of only 2/2.30 m.; its shape is rather irregular, and inside
its sides are slightly arched – however, of course, this observation concerns only the
foundations. The walls have an average width of 1.10 m. at the foundation level. The chapel
was built of average-size river rocks, with very rare brick fragments, bound with white-grey
mortar with plenty of sand and lime granules, rarely pebbles of an up to 2 cm. diameter.
Saint Ladislau chapel was subject to quite a few extensions in time.
Extension 1 (construction No. 12) is a square construction with interior sizes of 2.35 x 2 m.
and 0.60 m. wide foundations. It abuts the west façade near the corner buttress. As regards its
function, it is most likely a small tower.
The second extension (construction No. 13) probably united the chapel and the school
building, forming an irregular rectangular body the northern side of which prolongs extension 1
to the west. This body widened the chapel to the west by approx. 3 m., and in terms of length it
most probably goes as far as the high school corner. The planimetry is irregular, extension 2 is
neither perpendicular to, nor parallel to the original chapel. A brick threshold was identified on
the northern side, 0.65 m. wide; the leaves of a wooden door case were also preserved. At this
stage of the research we believe extension 2 done in the second half of the 14th century in
connection with turning the chapel into a library.
The third extension (construction No. 14) added an approx. 2 m. corridor on the northern
side of the chapel, starting the limit of extension 2 along a 3.5 m. distance from the corner of the
initial chapel, thus the resulting total length is 6.75 m. The extremely irregular masonry was
done out of a mixed material, in particular brick and stone fragments, including shaped stone,
and the binding agent is sand that does not provide for any consistency of the structure. This
narrow space was used as a staircase, built in Neo-Gothic style in the first half of the 19th
century.
Other constructions
Several constructions were identified in the bicycle yard, that were developed in time
inside enclosure 1 or between enclosures 1 and 2. The many rarely identified ruins lead us to a
coherent structure, their context being destroyed by modern interventions, as well as a deep
drain pipe parallel to the eastern façade of the college or the substructure of the wall of the
same façade.
Construction No. 15 is the foundation of a square 1.30 m. side pillar built of stone rocks
and rare brick fragments. It is the deepest of the constructions identified in the Huet Square, and
the structure of the masonry also indicates it as old enough. What its function was is, however,
impossible to indicate. In theory, this pillar may be associated with extension 2 of the chapel that
created a rather large area on this side, that would have needed a central support for making a
ceiling or vaults. The sensitive differences that we can note as regards the construction
technique of the two render this possibility questionable.
Construction No. 16 is a east-west oriented wall fragment, approximately parallel to the
inside wall (its presumed route), at a 2.50-2.70 m. distance from it. It is made of large rocks
bound with white-grey mortar and plenty of gravel. It is 0.75 m. wide and 1.35 m. long, the
foundation base being at – 0.98 m. in the 12th century fillings (layer 26). The technical
characteristics, in particular the absence of the brick fragments, include this ruin in the series of
the oldest constructions done in the Huet Square. However, it is hard to say at this stage of the
research what the role of this ruin was; it could belong to a zwinger or a first construction
abutted to the outside of the interior wall.
213
Construction No. 17 (extension 2?). On the south side of the chapel the foundations of a
rectangular construction were identified that was used as the northern side of the chapel wall
(enclosure I) and the western side probably to the college wall. Both the technical
characteristics, and the position are suggestive of the fact that this construction belongs to
extension 2 of the chapel. In this case, extension 2, that united the chapel and the college,
meant occupying a space max. 12 m. long, 3 m. wide in the west side, and 4 m. wide in the
south side.
Constructions No. 18 and 19. We refer to fragments of a building abutting the enclosure
wall, done most likely after the chapel was closed down. Two wall fragments were identified,
somewhat parallel to the ones of extension 2, one along the north-south axis, and the other one
along the east-west axis. This construction seems to equally include a relieving vault along the
north-south axis, with an approx. 1 meter opening (construction No. 21), abutted to the above-
mentioned pillar (construction No. 15).
Construction No. 19. The impression of a superficial masonry work, mainly done on brick
fragments, was identified in the area of the south area of the chapel. The wall segment is max.
2.30 m. long, oriented NNE-SSW, vertically located between – 0.70 and – 0.85 m. We do not
exclude the possibility that such traces may have belonged to a brick wall that doubled the
enclosure wall to the interior of the chapel.
Construction No. 23. Near the western façade of the chapel, 2.50 m. north of the college
façade a square foundation appeared, having an approx. 1 meter side. The structure was
identified during the sewerage pipe installation works, but the archaeological excavation done
for its research (S 14A) brought us technical information only. The discussed masonry is done
exclusively of large rocks bound with unrefined mortar, with plenty of gravel and lime granules.
The parapet of the Bridge of Lies passage
The excavation revealed a first parapet of the passage as a brick wall 0.50 m. thick (on an
average), at a sharp angle to the enclosure wall that it crossed somewhere near the corner. The
parapet was built of brick and had the sizes 30/31x15/16x5/6 cm., lengthwise, with thick mortar
coverings. The construction of this wall was provided with an opening ended in a semicircular
arc. It was researched as deep as – 4.40 m. and its inferior limit was not reached. It seems that
this portal descended to the street level, being used to supply the stores on this side.
Other complexes
Lime pit 1
Inside the southern wall of the chapel the filling of a lime pit was excavated, that had a
maximum opening of 2.10 m. The pit is excavated right next to the chapel wall, subsequent to it.
Two fragments of shaped stones and several pottery shards could be recovered from the filling,
made up of moist soil mixed with large lime clods. A coin coming from the middle area of the pit
enables its dating to the early 14th century.
Lime pit 2
In the northern side of Saint Ladislau chapel, towards the Evangelic church, the traces of
a lime pit were identified, with an irregular oval shape, of a 5.50 m. opening on the north-south
axis and approx. 7 m. on the east-west axis. The pit was dug after the erection of the chapel,
but prior to extension 3, however it is difficult to determine this moment in more detail.
In the filling of the pit, that is black soil spongy soil mixed with lime clods, an important
amount of pottery was recovered that can be dated from the 14th-15th centuries, along with an
early 16th century coin. In this context, the arrangement of the pit seems to be connected either
to a certain stage of the chapel erection or extension 1.
The cemetery
Around the parish church a large cemetery developed where 1833 tombs have been
researched and inventoried. The first burials had already been done in the 12th century, as
proved by the context of their discovery, the ritual and in particular the 4 coins of this period
214
among which one put in as an offertory in the inventory of tomb M408 (m.212, issue by Manuel
Komnenus). The cemetery was moved in 1554 outside the city and most likely that burials in the
Huet Square stopped around this date, as otherwise shown by the coin inventory, the latest
coins in the cemetery area being issued by Ferdinand I. Among these chronological
benchmarks we can identify, based on the stratigraphical sequence, the 4 tomb horizons that
were briefly described above.
The very high density makes it difficult to study the cemetery in terms of separating the
tombs by layers, so as the results of such an undertaking will also imply some error margin.
There are cases where as many as 10 tombs overlapped at various angles, thus few skeletons
remained whole. In this bustle, it is often impossible to decide which layer a burial is associated
with, the common points of reference in such cases being uncertain. This operation is underway
and will come to an end by the 2009 anthropological analysis. In this value we will limit
ourselves to a synthetic presentation of the complex and the publication of the catalogue.
Our estimation is that over 1/3 of the total number of investigated tombs belongs to the
first two layers, respectively the interval between mid-12th century and mid-14th century. Simple
pits are predominant that were dug in the yellow loam, with clean or slightly pigmented soil filling
(the second layer), spread all over the investigated area. There is also a low percentage of head
shelf tombs in the following versions:
- narrow oval pit, with circular or rectangular shelf, the dead person was put in, in a shroud
and covered with soil, tree bark or wooden boards.
- irregularly shaped pit, shelf made of two stones that were placed on either side of the
head. The dead person put in, wearing a shroud, covered with soil.
- brick coffin with a shelf, most likely that initially it was covered with a stone slab.
This ritual is mentioned at all places where the Transylvanian Saxons settled in the 12th-
13th centuries, of course where archaeological excavations were done. Besides the facts that
are already known, the new thing is the custom to cover the skeleton with a wooden material.
Later tombs had wooden coffins with nails, that had already been used in the 14th
century. In the modern era coffins were consolidated with metallic corner pieces and massive
nails, some of them with decorated heads. They were placed in rectangular-shape pits, possibly
with slightly rounded corners, but they are so frequent that rarely did we manage to find them on
the plan.
As it was otherwise common in the case of Transylvanian Saxon cemeteries we found few
inventory artifacts in the tombs. They are limited to coins (52 cases of which only XX were
legible) and small clothing-related items (55 cases).
The archaeological material
Given the large extent of the excavations, the archaeological material can be estimated as
modest both quantitatively and qualitatively. Pottery shards are predominant; also, several
metal, glass and bone objects were found. Certainly the most important inventory objects are
coins, discovered in large numbers on the entire area of the cemetery. Most of the parts come
from the filling or inconclusive situations. Chronologically, the material is mainly dated back to
the Middle Ages. Several pottery shards are dated from the Bronze Age, and on the other hand
some other part of the objects falls within the modern and contemporary eras.
12th-13th century pottery
Fast wheel pottery. The pottery that we think is typical of the site is made of fine or semi-
fine fabric that contains quite a lot of mica and is specially compact. Most pots are worked with
the fast wheel so that there are uniform, protruding ribs left inside. The burning is oxidizing at
various levels, but generally superficial. At times, these fragments show exterior finishing traces,
which is not polishing. A fragment of this type has its exterior decorated with stripes parallel
lines, and another one has a thin colorless glaze pellicle inside. The rim shards show we are
dealing with: jugs with slightly profiled bottoms and finished exterior surfaces, lobe-rimmed jugs
and pitched-mouthed jugs.
215
The pottery burnt by reduction accounts for less than 1% of the total pieces of this
materials. It is made of very fine fabric; by through burning the pot wall becomes completely
black, except for a red-yellowish exterior pellicle.
There is also a reduced amount of pottery made of less fine fabric, with unfinished exterior
surfaces, however, modeled by the fast wheel as well. In terms of quantity, the most of them
seem to have some short shapes similar to plane lids that are added shards of bowls and
candle sticks.
We think this material is typical of the early colonists, so that it can date starting from the
second half of the 12th century; it is typical of the 13th century, but was mostly likely used early
the next century as well.
Slow wheel worked pottery. We include in this category the material typical of 11th-13th
century Transylvania. Contrary to what we know outside the colonists’ settlements, this pottery
is extremely rare in the investigated area. It appears in the same contexts (if we can call them
this way) as the red pottery included in a percentage of max. 5%. Technically speaking, it falls
within the era’s general coordinates, being average-quality pottery, with rather course
inclusions, sand with a low or reasonably low content of insufficiently compact mica. The wheel
is slow, and bases are detached. The burning is partially oxidizing, generally superficial, and the
exterior surfaces are gray-yellowish or gray almost black. The typical shape is the jar vessel,
with simple profile edge, besides which there appear rare fragments of lids. One single fragment
seems to belong to a clay bucket, another preserves a potter’s stamp. The decoration frequently
consists of: waves, stripes of parallel lines, fine indentations. One fragment made of average-
quality fabric has an edge decorated with a wave. Several fragments burnt by reduction
appeared during the uncovering near the choir. They are made of a better-quality fabric, with
reduced stone inclusions.
14th – 15th century pottery. The pottery typical of this interval is qualitatively more
limited than the preceding one if we exclude the material of the lime pit from out analysis. Made
of an average-quality fabric, with course grease removing agents, containing quite a lot of mica,
it is made by using a rather low wheel, the bases being detached. The burning is superficially
oxidizing and reddish in color, and the surfaces are course to touch. The typical shape is the pot
with collar-shaped rim, and fragments of bowls, plane and bell-shaped lids.
This interval may be associated with better-quality pottery, worked with the fast wheel,
containing a rather reduced mica percentage. The indented decorations are increasingly rare
while the percentage of glazed fragments is higher. Among the shapes of this category, except
for the pot, we can also mention the relatively large candle sticks, with lateral openings cut into
the raw fabric.
16th – 17th century pottery. The pottery is included in the semi-fine and fine categories,
completely or almost completely burnt by oxidation, with exterior surfaces simple or decorated
by glazing and/or slip sinking. The common glaze colors are green and brown. A fragment of a
small vessel was made of fine white-yellowish fabric, and its interior was glazed in marble
green.
18th – 19th century pottery. The pottery typical of this interval was mainly recovered
from the Bridge of Lies, in trenches 7-9. Most of the material includes shards burnt by oxidation,
made of average- and fine-quality fabric, completely burnt till reddish. The exterior surfaces are
frequently glazed. Besides, there also appeared the pottery burnt by reduction, accounting for
15%, approximately 5% are fragments made of white, fine fabric, glazed in green, and 10%
semi-porcelain.
Special artifacts
A series of metal pieces and artifacts and very few glass or stone artifacts were taken out
in the area of the cemetery, in the archaeological layers or at the surface. Most special artifacts
were discovered in a secondary position, and merely a minority of them were discovered in situ,
which was owed, on the one hand, to successive burials – the cemetery in the Huet Square was
used for approx. 6 centuries (12th-16th centuries) – and, on the other hand, to the city
development that, as in most Transylvanian cities, has gradually led to the destruction of the
site.
216
This chapter is intended for the presentation and analysis of the minor archaeological
material discovered in the area of the cemetery that we classified in several groups: clothing
accessories, jewelry, unidentified artifacts, sundry items, which latter category includes tools,
household objects, tobacco pipes, decoration objects etc. In terms of dating, most of the
aforementioned parts are placed in the 13th-16th century interval.
The clothing accessory category includes male and female lockers, buttons, globular-
shaped buttons, buckles, applied ornaments and lace ends. The male and female lockers are
simple, with no decorations, having various sizes (between 11-16 mm.); among the 1833
researched tombs, only in 12 of them male and female lockers were found, the remaining 11
female and 8 male lockers come randomly from the cemetery area. The buttons, as compared
to other artifacts, are among the relatively numerous clothing accessories; one single rhombus-
shaped button fragment (M 1331) and 15 whole or fragmented globular buttons were found,
more than half of them derived from tombs; the positioning of these buttons in the tombs is
different as they are discovered in the neck, thorax or abdomen area; one single artifact was
discovered in association with a Sigismund of Luxembourg coin. The oldest clothing
accessories (the 13th century?) discovered in the Sibiu cemetery area are the 4 circular buckles
among which only one comes from a tomb’s inventory (M 1613 – inventory number 73); as
regards the positioning of the buckle in the tomb, it was in the abdomen area; two of the buckles
have the frame made of a bronze bar, the other two of an iron bar. The category of belt artifacts
also includes part of the small rectangular plates and bronze fragments (elongated or square),
and also round ones, with one/two small holes or rivets, most of them being randomly recovered
from the stratigraphy of the cemetery; these artifacts were most likely used as applied
ornaments fastened on girdles, belts or on footwear, fabric traces being identified on some of
them. Still in the clothing accessory category we also included seven small-sized metallic
fragments of cylindrical, cone or taper shape (inventory number 4, 10, 15/1, 16, 22, 32, 51);
owing to their small sizes (the smallest artifact is 7.7 mm. long, and the largest is 28 mm. long),
they must have been used as lace ends as well; one single tube fragment is associated with a
Charles Robert coin (inventory number 4); four of the seven artifacts were found in tombs,
among which one in the neck area.
In the tombs of the Huet Square cemetery, the jewelry is insignificantly represented both
in terms of number and diversity (hair pins, rings, beads and pendants made of white sea shell,
dated from late 16th and 17th centuries).
The Huet Square archaeological research revealed few artifacts other than jewelry and
clothing accessories. Thus, there are a few tools (a small chisel and a scythe fragment),
instruments (a copper spoon fragment with simple handle, dated very recently and a bronze
spatula – inventory number 85), tobacco pipes or other iron artifacts the use of which is not very
clear; the unidentified artifacts represented a rather numerous category (wire fragments, metal
strip fragments etc).
The funerary inventory of the cemetery in the Huet Square is scarce if we are to consider
the archeological materials discovered in tombs in relation to the number of the cemetery’s
tombs: out of a total of 1833 discovered tombs, only approx. 55 included objects/fragments of
objects in this category. Among the most frequently encountered artifacts in the tomb inventory
there are male and female lockers, globular buttons and the decorative applications that were
probably fastened on girdles, belts or footwear. Owing to the fact that, up to now, in the
Transylvanian mediaeval/pre-modern cemeteries the type of sea shell pendant has never been
signaled before, we think it is the most important artifact among our finds, that is rather unique.
The small artifacts discovered in the Sibiu cemetery reflect but little of the people’s clothes
or the material culture of the Transylvanian Saxons of various eras, and as a proof of this there
are the documents, the existence of the various guilds, the funerary stones, the iconography
and 18th-19th century drawings that are indicative of the complexity and richness of the clothes
or the artistic activities and crafts. However, the archaeological material is highly suggestive of
what the burial ritual meant in the Transylvanian Saxon community: for the 12th-13th centuries,
the Saxon colonists had their tomb pits stair- or body-shaped where they put the dead person in
the shroud and/or tree bark, with no metallic or pottery items, and for the 14th-17th centuries the
dead people were put in coffins, which is proved by the presence of a high number of coffin iron
corners and nails. If the 12th-13th century tombs of the Huet Square are characterized by the
almost complete absence of funerary items (except for the circular buckle that comes from a
217
12th-13th century burial and the several coins put in there as an offertory), the 14th-17th century
burials are slightly differentiated in terms of funerary inventory, including a small and
undiversified number of jewels, clothing accessories etc.
Coins
Chronologically, the 166 coins of the Huet Square – Sibiu cover an approximate 1500
year period. The earliest one is Elagabalus’ coin minted on behalf of his grandmother Julia
Maesa; a approximate one millennium gap follows, at which time there is an emergence of the
Magyar Kings’ coins, which is the most numerous group (144 pieces). Issues of the Roman-
German Empire for Hungary belong to Ferdinand I of Habsburg’ and Maria Theresa’s and Franz
(Francisc) I’s reigns. The 19th century is represented by a few pieces issued during the Austro-
Hungarian dualism period. As one can see, the overwhelming majority of the coin discoveries in
Sibiu-Huet Square are issues of Magyar kings. Foreign coins are scarcely represented: the
bronze Byzantine coin fragment, probably issued by Emperor Manuel I Komnenos (1143-1180)
is approximately contemporary with the 12th century Hungarian coins, which is added a
probably fake ducat associated to kings Vlad I or Mircea the Old and a small-value coin issued
between 1424 and 1431 by Dan II (1422 -1431) as Ban of Severin. Chronologically, the most
recent piece is a 1966 15 bani coin of the contemporary period.
The many coins found during the Sibiu-Huet Square archaeological excavations provide
precious information concerning the money market, and also aspects related to the city
evolution along centuries.
Shaped stone
The architectural stone material discovered during our excavations is rather poor.
Unfortunately, no sculpted architectural elements were discovered in situ, all coming out from
various filling layers. Most fragments are Gothic, the Renaissance being represented by merely
one piece. The most important group of sculpted stone includes four fragments of a Catherine
wheel with an approx. 1.80 m. diameter. The place where it was used must have been the main
façade of Saint Ladislau chapel as the place where it was discovered – lime pit number 1 – is
connected to this construction. Given the lack of typical characteristics of the decoration, the
timeframe is rather generous, including the interval between the 14th century and the second
half of the 15th century. Again in a filling layer a Gothic window tracery work fragment was
found together with other small fragments, probably from the same window. The place where
they were discovered – S 13, near the church sacristy– leads us to believe that this could be a
window taken out when the sacristy was extended around 1470. A Renaissance profiled stone
was also found, that had been broken in two. It a small-sized corner fragment, most likely a
stove pedestal.
Analysis of the animal remains
The archaeological excavations enabled the collection of 448 animal bones of which 380
were associated with nine domestic species (cow, sheep, pig, horse, dog, hen, duck, goose)
and three hunted species (stag, roebuck, bear). Approximately 68 fragments are unidentifiable
bone splinters. The material is extremely fragmented, namely domestic waste, except for the
dog bone.
Our analysis of the said material led to the conclusion that the domestic mammals mainly
stood for meat-based nutrition. Bovines, accounting for 43 % (based on number of individuals)
were the basic segment in the food economics, generally covering the milk and meat needs; we
do not rule out that they were also used for traction though bones coming from neutered males
were identified only in the Huet Square sample. Swine, meaning 17.9 %, and 14.3 % sheep and
goats added to the meat, dairy product and wool needs (sheep and goat). Poultry was raised at
a low scale, however their percentage in nutrition may have been higher than the hunter
species, approx. 12 % according to our data. Hunting was occasional, and the percentage of
venison for consumption is rather reduced. In our animal range, the venison is 1.8 % based on
remains and 8.9 %. The hunting of stags was somehow significant, which accounted for 5 %.
218
Layer legend
1. Brown-reddish loam with black insertions, sterile.

2. Brown-reddish loam mixed with black soil in various proportions that can also reach
layer 1. Moved sterile, without materials.
3. Black soil with rare loam stains, the filling of the first layer of tombs, without pigments or
with rare pigments.
4. The filling of the second tomb layer: ashy filling (sometimes black), generally with plenty
of mortar pigment, stone and brick fragments.
5. Black soil with loam stains, rare stone and mortar pigments.
6. Sandy, soft, very pigmented filling, with stone and brick fragments. Recent burials.
7. Debris with mortar clods from the wall of enclosure I. Probably demolition level, Bridge
of Lies.
8. Gravel, mortar and lime clod soil. Possibly associated with the construction of the
basilica, S.3.
9. Foundation trench of the church southern nave.
9-. Foundation trenches.
10. Mortar pellicle, possibly level of southern nave construction (S.2).
11. Pits with sandy filling.
12. Burning layers associated with the lime kilns.
13. Recent interventions.
14. Leveling of the high school court yard.
15. Very clean white-yellowish debris pellicle, possibly level of church construction.
16. Ashy layer compacted with stone fragments and plenty of mortar, it seems the
occupation level.
17. White-grayish sandy debris pellicle.
18. Brown-reddish layer mixed with black soft soil.
19. Debris similar to layer 17.
20. Black soft soil, with roots, rare pigments, rarely moved bones.
21. Previous excavation (Petre Beşliu?).
22. Dark brown layer with rare pottery pigment, prehistoric soil.
23. Compact white-gray mortar pellicle with rare brick pigment.
24. Filling of a lime pit (2).
25. Lime in the filling of kilns.
26. Filling of the slope.
27. Fine sandy debris mixed with lime and soil waste, S.6, choir construction level?
28. Black brittle soil mixed with fine gravel and pigmented with lime, S.6.
29. Mixed filling, black soil, gravel, lime granules, bone waste – moved soil.
30. Recent filling.
30-1. Recent filling at the Bridge of Lies.
31. Dark brown soil almost black with rare coal and ceramic pigment, surface leveling.
32. Clean black soil, sterile. (S.1b).
32a. Black soil with brown insertions, no materials. Sterile at the Bridge of Lies.
33. Mixed soil, pigmented with lime and brick waste, resulting from the leveling of the
upper part of kiln 2 before the construction of the rotunda nave.
34. Yellow loam with black soil, much coal pigment.
35. Debris and gravel, brick and plastering fragments.
219
List of figures in the text
1. Map localizing the Sibiu city

2. Historical downtown of the Sibiu City, with the localization of the Huet Square
3. General plan of the excavations
4. Excavations in the college yard, general perspective
5. Excavations in the eastern part of the church
6. Trench 3, west section
7. Trenches 7 and 8, the E- E' section
8. Trench 9, the P-R section
9. Trench 9, the R-S section
10. Trench 4, the southern section
11. Trench 8, the C-C' section
12. Trench 9E, the south M-O section
13. Trench 11, the western section
14. Trench 2, the eastern section
15. General plan with trenches 1A and 1B. Plan of kiln 1 and construction 1
16. Kiln 1, general view during the research
17. Kiln 1, cross-section
18. Kiln 2, general view
19. Kiln 2, detail
20. Kiln 2, detail
21. Trench 7, the northern F-G section
22. Trench 7, the intermediary D-G' section
23. Trench 7, box 3, eastern section
24. Fragment of the ruin of enclosure I at the Bridge of Lies
25. Fragment of the southern side of enclosure I, trench 17.
26. Enclosure wall at the Bridge of Lies, trench 7. General view
27. Enclosure wall at the Bridge of Lies, trench 7. Plan view
28. Enclosure wall at the Bridge of Lies, trench 7. Masonry detail
29. Trench 9E, the northern T-T' section
30. Trench 8, the southern A-A' section
31. Foundation of the northern side of Saint Jacob chapel, Bridge of Lies. Detail
32. Trench 8, southern B-B' section
33. Trench 13A, the southern section
34. Trench 13A, the eastern section
35. Northern side of Saint Jacob chapel. Bridge of Lies. General view
36. Trench 11, the B-B section
37. Foundation of the rotunda, general view
38. Foundation of the rotunda, detail during excavations
39. Stratigraphy detail near the rotunda, its foundation ditch
40. Trench 11, the A-A and C-C sections
41. Nave of the rotunda, masonry detail
42. Northern side of the nave
43. Ruins of the north-western side of the nave, general view
44. Trench 1B, section next to the sidewalk to the south
45. Construction 1, general view
46. The Evangelic church, litography by R. Kabbs.
47. The Evangelic church
48. Plan of the construction on the eastern side of the Evangelic church drafted by
M.v.Kimakowicz. After Kimakowicz 1913.
50. Buttress of the funerary chapel, abutting construction no. 2.
52. Trench 2, the northern section
220
53. Foundation of the nave southern side
54. Foundation of the transept southern wing
57. Excavations on the choir southern side, general view
58. Foundation of the choir southern side
61. Excavations on the northern side of the sacristies, general view
62. Excavations on the northern side of the sacristies, detail
64. Foundations of the sacristies
65. Trench 1 north, the northern section
66. Foundation of the southern portico
69. Foundation of the funerary chapel southern side
71. Stratigraphy detail near the funerary chapel
72. Foundations of the funerary chapel abutting construction 2.
74. Excavations on the eastern side of the church, general view
75. Ruins of Saint Mary chapel, detail
77. Foundation of Saint Mary chapel northern side abutting the buttress of sacristy 1.
78. Foundation of Saint Mary chapel southern side abutting the buttress of the funerary chapel
79. The chapel northern side, general view
80. Chapel on the nave southern side
81. Saint Ladislau chapel, photograph before demolition
82. Saint Ladislau chapel, rise before demolition
83. Saint Ladislau chapel, photograph during the demolition
84. a. Trench 14, the northern section, B-B'. b. Trench 14, the south-eastern section and
extension to the fence
85. Saint Ladislau chapel, general view of the ruins inside the college yard
86. Saint Ladislau chapel, general view of the ruins preserved on the street
87. Trench 15, the E-E' section
88.-90. Saint Ladislau chapel, foundation detail
91. Trench 16, the A-A' section
92. South-western side of the chapel ruins, with extensions 1 and 2.
93. Crypt M1821.
94. Foundation of the chapel shrine
95. Ruins of the shrine, general view. Foreground: ruin of the Priests’ Tower
96. Ruins of the shrine, general view
97. Extension 1 of the chapel, general view
98. Extension 2 of the chapel, detail
99. Extension 3 of the chapel, detail
100. Trench 17 the F'-G' section
101. Trench 17, the G-G' section
102. General view of trench 15
103. Constructions 15 and 21.
104. Construction 17.
106. Trench 15, plan.
107. Constructions 15 and 17, general view
108. Constructions 17 and 20.
110. Ruins visible during the uncovering on the Mitropoliei Street
221
111. Ruins of the Priests’ Tower visible during the uncovering on the Mitropoliei Street
112. Ruins of a cellar in the bicycle yard
113. Trench 7, the H-H' section
114. Trench 7, the I-I' section
115. Ruin of the old parapet of the Bridge of Lies passage
116. Ruin of the old parapet of the Bridge of Lies passage, general view
117. Trench 1B, detail near the college wall
118. Foundation of the Brukenthal College
119. Trench 9E, the M-N section
120. The Art Antic building, general view during the excavations
121. Detail of the building foundations
122. Lime pit no. 1.
123. Ruin of the church old fence
124. Plan of the sacristy excavations (P. Beşliu)
125. Plan of the sacristy excavations (P. Beşliu)
126. Section of the sacristy trench (P. Beşliu)
127. General view, the sacristy excavations (P. Beşliu)
128. Brick cist discovered in the sacristy (P. Beşliu)
129. Store tile decorated with a lion’s image
130. Crowning store tiles with Gothic motifs
131. Store tile fragment decorated with undecipherable motifs (knight?)
132. Store tile fragment decorated with undecipherable motifs (Catherine wheel?)
133. Store tile decorated with geometrical motifs
134. Store tile fragment decorated with vegetal motifs
135. Store tile fragment decorated with vegetal and geometrical motifs (wallpaper).
137. Store tile fragment with no decorations
140. Store tile fragment decorated with vegetal motifs
141. Store tile with no decorations
142. Clothing and jewelry artifacts
146. Hair pin
147. Small chain fragment
149. Buckles
151. Sickle fragment
152. Bell-shaped artifact
153. Metallic item fragments
154. Caravaggio
155. Caravaggio
156. Tomb stone
157. Tomb stone
158. Pipe holders
159. Pipe holders
160. Shaped stones
161. Shaped stones
222
List of tables
1. Planimetric evolution of the Huet Square based on recent archaeological excavations

2. Plan of the Evangelic church, main construction stages
3. The Huet Square in 1380. Historical re-creation by Radu Oltean
6. Bridge of Lies. General view. General plan of research, re-creation of ruins. General view to
the building that includes the Saint Jacob chapel
7. Excavations in the church yard
8. Excavations in the church yard. 1-2: Trench 3, the oldest layer of tombs. 3. Trench 2 at the
end of the excavation. 4. Excavations on the church southern side
9. Lime kiln no. 1
10. Ruins of Saint Ladislau chapel. 1-3. Ruins in the college yard. 2. Ruins on Mitropoliei Street
11. 1-2. Ruins of Saint Ladislau chapel. 3. Excavations on the church northern side
12. Excavations on the church eastern side. Ruins of Saint Mary chapel and the rotunda
13. Excavations on the church eastern side. Ruins of Saint Mary chapel
14. Lime kiln no. 2 and the rotunda foundations
15. 1. Lime kiln no. 2. 2-3. Ruins of the enclosure wall of the Bridge of Lies
16. Cemetery
17. General plan of the excavations at Saint Ladislau chapel
18. General plan of the excavations in the rotunda area
19. General plan of the excavations at the Bridge of Lies
20. Trench 1, western section
21. Trench 1, eastern section
22. Western section aligned with boxes 27-29
23. Trench 3, eastern section
24. Trench 3A, western section. Eastern section aligned with boxes 58-69
25. Trench 10, sections.
26. Trench 8, sections.
27. Trenches 5 and 6, successive plans during the excavations
28. Trench 15, D-D' section
29. Trench 98, northern section, N-L, L-O.
30. Prehistoric pottery
31.-38. 12th – 13th century pottery
39. -41. 13th – 14th century pottery
42.-43. 14th – 15th century pottery
44.-48. 14th – 15th century pottery in lime pit 2
49. 15th – 16th century pottery
50-52. 16th – 18th century pottery
53. 17th – 18th century pottery
54.-58. Special artifacts, photographs before restoration
59. Special artifacts, photographs after restoration
60. -61. Coins discovered in the excavation
62. Shaped stones
63. Trenches 8-9, tombs plan
64.-130. Boxes 50-55, tombs plan
223
Planşe
224
Planşa 1. Evoluţia planimetrică a Pieţei Huet pe baza recentelor săpături arheologice.
223
Planşa 2. Planul Bisericii evanghelice cu principalele etape de construcţie
224
Planşa 3. Piaţa Huet la 1380. Reconstituire istorică de Radu Oltean
225
226
227
Planşa 6. Podul Minciunilor. Vedere generală. Planul general al cercetărilor cu reconstituirea vestigiilor.
Vedere generală spre clădirea în care este inclusă capela Sfântul Iacob
228
Planşa 7. Săpăturile din curtea bisericii
229
1 2
3 4
Planşa 8. Săpăturile din curtea bisericii. 1-2: Secţiunea 3, cel mai vechi orizont de morminte. 3. Secţiunea
2 la finalul săpăturii. 4. Săpăturile de pe latura de sud a bisericii.
230
Planşa 9. Cuptorul de var nr. 1
231
Planşa 10. Ruinele capelei Sfântul Ladislau. 1-3. Ruinele din curtea colegiului. 2. Ruinele din str.
Mitropoliei.
232
Planşa 11. 1-2. Ruinele capelei Sfântul Ladislau. 3. Săpăturile de pe latura de nord a bisericii.
233
Planşa 12. Săpăturile din partea estică a bisericii. Ruinele capelei Sfânta Maria şi ale rotondei
234
Planşa 13. Săpăturile din partea estică a bisericii. Ruinele capelei Sfânta Maria
235
Planşa 14. Cuptorul de var nr. 2 şi fundaţiile rotondei
236
Planşa 15. 1. Cuptorul de var nr. 2. 2-3. Ruinele zidului de incintă la Podul Minciunilor
237
1 2
4
Planşa 16.Cimitirul
238
239
240
Planşa 19. Planul general al săpăturilor de la Podul Minciunilor.
241
Planşa 20. Secţiunea 1, profilul de vest.
242
Planşa 21. Secţiunea 1, profilul de est.
243
Planşa 22. Profil de vest pe linia carourilor 27-29.
244
Planşa 23. Secţiunea 3, profilul de est.
245
Planşa 24. Secţiunea 3A, profil de vest. Profil de est pe linia carourilor 58-69.
246
Planşa 25. Secţiunea 10, profile.
247
Planşa 26. secţiunea 8, profile.
248
Planşa 27. Secţiunile 5 şi 6, planuri succesive în timpul săpăturilor.
249
Planşa 28. Secţiunea 15, profil D-D'.
250
Planşa 29. Secţiunea 9E, profil de nord, N-L, L-O. Profil N-S paralel cu clădirea consistoriului.
251
29A. 1. Profil est pe linia carourilor 193-195. 2. Secţiunea 12, profil de vest.
252
29B. Profil de sud paralel cu clădirea Colegiului Brukenthal, în şanţul pentru dren.
253
Planşa 30. Ceramică preistorică.
254
Planşa 31. Ceramică din secolele XII-XIII.
255
256
257
258
259
260
261
262
Planşa 39. Ceramică din secolele XII-XIV.
263
Planşa 40. Ceramică din secolele XIII-XIV.
264
Planşa 41. Ceramică din secolele XIII-XIV.
265
Planşa 42. Ceramică din secolele XIV-XV.
266
Planşa 43. Ceramică din secolele XIV-XV.
267
Planşa 44. Ceramică din secolele XIV-XV din groapa de var 2.
268
269
270
271
272
Planşa 49. Ceramică din secolele XIV-XVI.
273
Planşa 50. Ceramică din secolele XVI-XVIII.
274
Planşa 51. Ceramică din secolele XVII-XVIII.
275
276
277
Planşa 54. Obiectele speciale, fotografii înainte de restaurare.
278
279
280
281
282
Planşa 59. Obiectele speciale, fotografii după restaurare
283
Planşa 60. Monede descoperite în săpătură.
284
Planşa 61. Monede descoperite în săpătură.
285
Planşa 62. Pietre profilate.
286
Planşa 63. Fragmente de cuie şi întărituri de sicriu.
287
Planşa 64. Fragmente de cuie şi întărituri de sicriu.
288

Piața Huet

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Piața Huet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daniela Marcu Istrate

Sibiu. Piata Huet.,

Sibiu. Piaţa HUET. Monografie arheologică.

Daniela Marcu Istrate

Restaurarea monedelor şi obiectelor metalice: Radu Cordoş

Traducerea în limba germană: Ligia Ruscu

Tehnoredactare: Daniela Meteş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a

I. Crîngaci Ţiplic, Maria Emilia

ISBN 978-973-117-091-6 – general

Coperta 1: Piaţa Huet la 1380. Reconstiuire istorică de Radu Oltean

CUVÂNT ÎNAINTE .................................................................................................................... 7

Dupa ştiinţa mea, şantierele arheologice care au „populat” centrul istoric al

Conf. Dr. Arh. Sergiu Nistor

Fig. 1 – Hartă cu localizarea oraşului Sibiu.

Fig. 2 – Centrul istoric al oraşului Sibiu, cu marcarea Pieţei Huet.

Fig. 3 – Săpăturile din curtea Colegiului, vedere generală.

Întreaga suprafaţă a fost împărţită în carouri cu latura de 5 m, numerotate începând de

Fig. 5 – Săpăturile din partea de est a bisericii.

Începând cu data deschiderii şantierului şi până în primăvara anului 2006 au fost

V.1. Evoluţia istorică a sitului

Fig. 6 – Secţiunea 3, profilul de vest.

Fig. 7 – Secţiunile 7 şi 8, profilul E-E’

Fig. 8 – Secţiunea 9, profil P-R.

Urmărind configuraţia acestor straturi şi direcţiile pantelor trebuie să precizăm faptul că în

Fig. 9 – Secţiunea 9, profil R-S.

Fig. 10 – Secţiunea 4, profilul de sud. Fig. 11 – Secţiunea 8, profil C-C’.

Orizontul al doilea se caracterizează printr-o umplutură de pământ negru cu rari pigmenţi

Fig. 12 – Secţiunea 9E, profilul sud M-O.

Fig. 13 – Secţiunea 11, profilul de vest.

Fig. 14 – Secţiunea 2, profilul de est.

Fig. 15 – Plan general cu secţiunile 1A şi 1B. Planul cuptorului 1 şi al construcţiei 1.

Cuptorul circular a avut diametrul interior de 3,50 m. În secţiune se prezintă ca o groapă

Fig. 18 – Cuptorul 2, vedere generală.

Fig. 19 – Cuptorul 2, detaliu.

Fig. 21 – Secţiunea 7, profil nord F-G.

V.4.1. Consideraţii generale

Fig. 22 – Secţiunea 7, profil intermediar D-G’.

V.4.2. Rezultatele cercetării

Fig. 25 – Fragment din latura de sud a incintei, secţiunea 17.

Fig. 30 – Secţiunea 8, profil sud A-A’.

V.4.4. Turnul de la Podul Minciunilor (construcţia nr. 5)

Configuraţia actuală a sitului nu ne oferă nici un argument pentru a susţine întâietatea

Fig. 31 – Fundaţia laturii nordice a capelei Sfântului Iacob.

V.5.1. Consideraţii generale

V.5.2. Rezultatele cercetării

Fig. 32 – Secţiunea 8, profil sud B-B’.

Fig. 35 – Latura de nord a capelei Sfântul Iacob, vedere generală.

V.6.1. Consideraţii generale

V.6.2. Rezultatele cercetării

Fig. 36 – Secţiunea 11,

Fig. 37 – Fundaţia rotondei,

Fig. 38 – Fundaţia rotondei, detaliu în timpul Fig. 39 – Detaliu de stratigrafie în apropierea

Existenţa acestei amenajări în partea de vest a rotondei a fost semnalată şi de autorii

Fundaţia rotondei se adânceşte în solul viu, după ce străbate depunerile legate de

Fig. 40 – Secţiunea 11, profile A-A şi C-C.

Fig. 41 – Nava rotondei, detaliu de zidărie. Fig. 42 – Latura de nord a navei.

Construită în partea de est a incintei, aproximativ în axul bisericii actuale, capela în

Fig. 43 – Ruinele părţii de nord-vest a navei.

V.7. Construcţia nr. 1

În S.1B a fost cercetată o fundaţie de plan dreptunghiular cu dimensiunile 2,80x2,10 m.

V.8.1. Consideraţii generale

Fig. 46 – Biserica Evanghelică, litografie de R. Krabbs.

Fig. 47 – Biserica Evanghelică.