Codul ISBN 978-073-0-13599-2.

F,E,I, Hann Comportarea in situ a constructiilor si aptitudinea lor pentru exploatare vol. 4
4
 Dr. ing. Felician Eduard Ioan Hann

COMPORTAREA IN SITU A CONSTRUCȚIILOR

ȘI
APTITUDINEA LOR PENTRU EXPLOATARE
Volumul IV

MONITORIZAREA COMPORTĂRII IN SITU A

CONSTRUCȚIILOR

București 2012
Cod ISBN 978-073-0-13599-2
IV MONITORIZAREA COMPORTĂRII IN SITU
A CONSTRUCȚIILOR

CUPRINS
Cuvânt înainte
Introducere .............................................................................................. 1
1-Urmărirea comportării in situ a construcțiilor ..................................2
1.1-Scopul, obiectivele și modalitățile de urmărire a comportării in situ a
construcțiilor...............................................................................................2
1.2-Organizarea și desfășurarea urmăririi comportării in situ a
construcțiilor...............................................................................................4
1.3-Metode și tehnici de urmărire a comportării in situ a
construcțiilor...............................................................................................9
1.3.1-Observarea fenomenelor de comportament.....................................10
1.3.1.1-Observarea senzorială directă.......................................................10
1.3.1.2-Metode și tehnici de observare....................................................15
1.3.2-Măsurarea mărimilor fenomenelor de comportament ....................20
1.3.2.1-Măsurarea dimensiunilor elementelor de construcție...................24
1.3.2.2-Măsurarea deschiderii/lărgimii rosturilor și fisurilor....................24
1.3.2.3-Măsurarea deplasărilor și deformațiilor construcțiilor ................27
1.3.2.3.1-Metode mecanice ......................................................................27
1.3.2.3.2-Metode topografice....................................................................28
1.3.2.3.3-Metoda nivelmentului hidrostatic..............................................52
1.3.2.3.4-Metoda pendulului ....................................................................54
1.3.2.3.5-Metode tensometrice .................................................................56
1.3.2.4-Măsurarea rotirilor........................................................................67
1.3.2.4.1-Metoda cu clinometre ...............................................................67
1.3.2.4.2-Metoda cu comparatoare cu fir..................................................69
1.3.2.5-Măsurarea caracteristicilor mișcării..............................................69
1.3.3-Măsurarea mărimilor/parametrilor de mediu .................................70
1.3.3.1-Măsurarea forțelor........................................................................70
1.3.3.2-Măsurarea presiunilor...................................................................73
1.3.3.3-Măsurarea temperaturii.................................................................77
1.3.3.4-Măsurarea umidității.....................................................................77
1.3.3.5-Măsurarea nivelului apei .............................................................79
1.3.3.6-Măsurarea vitezei și stabilirea direcției de curgere a apei...........79
1.3.3.7-Testarea calității apei freatice ......................................................80
1.3.3.8-Măsurarea vitezei și direcției vântului .........................................81
1.3.3.9-Măsurarea însoririi .......................................................................82
1.3.3.10-Măsurarea intensității luminii.....................................................83
1.3.3.11-Măsurarea sunetelor și zgomotelor.............................................83
1.3.3.12-Măsurarea vibrațiilor..................................................................84
1.3.3.13-Măsurarea pH.............................................................................85
1.3.3.14-Măsurarea gradului de coroziune a betonului............................86
1.3.4 -Încercări nedistructive și semidistructive ......................................87
1.3.4.1-Generalități ..................................................................................87
1.3.4.2-Metode mecanice de încercare nedistructivă și semidistructivă..88
1.3.4.2.1-Metoda extragerii de carote.......................................................88
1.3.4.2.2-Metoda prin zmulgere................................................................90
1.3.4.2.3-Metoda prin desprindere............................................................92
1.3.4.2.4-Metoda amprentării....................................................................93
1.3.4.2.5-Metoda reculului........................................................................94
1.3.4.2.6-Metoda rezistenței la penetrare..................................................96
1.3.4.2.7-Metoda cu prese plate................................................................98
1.3.4.3-Metode electrice de încercare nedistructivă a construcțiilor......101
1.3.4.3.1-Metoda măsurării potențialului cu semicelulă electrică..........101
1.3.4.3.2-Metoda de măsurare a rezistivității betonului..........................102
1.3.4.3.3-Metoda analizei zgomotului electrochimic..............................104
1.3.4.3.4-Metoda măsurării curenților din macrocelulele coroziunii.....104
1.3.4.3.5-Metoda polarizării lineare........................................................105
1.3.4.4-Metode electromagnetice de incercare nedistructiva .................105
1.3.4.5-Metode ultrasonice de încercare nedistructivă...........................107
1.3.4.6-Metode radiografice de încercare nedistructivă..........................113
1.3.4.7-Metode termografice de încercare nedistructivă .......................116
1.3.4.8-Metode de testare a permeabilității ............................................117
1.3.4.9-Metode de măsurare a adâncimii de carbonatare a betonului.....119
1.3.4.10-Metode radar penetrante la încercarea construcțiilor...............120
1.3.4.11-Metoda traductoarelor cu izotopi radioactivi............................122
1.3.4.12-Metoda detectării emisiei acustice............................................123
1.3.5-Încercarea in situ cu încărcări de probă.........................................123
1.3.5.1.-Prezentare generală....................................................................124
1.3.5.2-Problemele încercării in situ cu încărcări de probă...................126
1.3.5.2.1- Tehnici de încărcare în regim static staționar.........................133
1.3.5.2.2-Tehnici de încărcare în regim dinamic staționar.....................139
1.3.5.2.3-Tehnici de încărcare în regim dinamic mobil..........................143
1.3.5.2.4-Metode și tehnici de măsurare la încercarea cu încărcare de
probă.......................................................................................................145
1.3.5.2.5-Criterii de apreciere și condiții de admisibilitate.....................149
1.3.5.3-Contribuții ale autorului la metodica încercării in situ a
construcțiilor...........................................................................................150
1.3.5.4-Încercarea in situ la rupere..........................................................161
1.3.6-Încercarea in situ a clădirilor.........................................................162
1.3.7-Încercarea in situ a drumurilor și podurilor ..................................166
1.3.7.1-Încercarea in situ a drumurilor....................................................166
1.3.7.2-Încercarea in situ a podurilor .....................................................179
1.3.8-Încercarea in situ a construcțiilor hidrotehnice..............................182
1.4-Prelucrarea datelor din urmărirea comportării construcțiilor...........182
1.5-Interpretarea datelor din urmărirea comportării construcțiilor........183
1.6-Valorificarea datelor din urmărirea comportării construcțiilor........184
1.7-Echiparea construcțiilor în vederea urmăririi comportării lor..........185
1.8-Urmărirea comportării in situ a unor categorii de construcții .........186
1.8.1-Clădiri............................................................................................186
1.8.1.1-Clădiri degradate ........................................................................187
1.8.1.2-Clădiri nedegradate.....................................................................191
1.8.1.3-Evaluarea investigațiilor pe clădiri.............................................194
1.8.2-Căi de comunicație și transport ....................................................197
1.8.3-Construcții hidrotehnice................................................................201
2-Intervenții asupra construcțiilor......................................................205
2.1-Mentenanța construcțiilor ................................................................213
2.1.1-Întreținerea construcțiilor..............................................................215
2.1.2-Repararea construcțiilor................................................................215
2.2-Reabilitarea construcțiilor................................................................216
2.2.1-Renovarea construcțiilor ..............................................................217
2.2.2-Restructurarea construcțiilor.........................................................217
2.3-Reabilitarea clădirilor.......................................................................219
2.3.1-Consolidarea terenului de fundare ................................................220
2.3.2-Consolidarea infrastructurilor........................................................224
2.3.3-Consolidarea suprastructurilor clădirilor ......................................227
2.3.3.1-Consolidarea fără modificarea schemei constructive.................227
2.3.3.2-Consolidarea cu modificarea schemei constructive...................234
2.3.4-Ameliorarea bilanțului termic al clădirilor ...................................242
2.3.5-Combaterea umidității...................................................................246
2.3.6-Ameliorarea confortului ocupării .................................................250
2.3.7-Ameliorarea aspectului exterior ...................................................256
2.3.8-Asigurarea protecției contra incendiului ......................................258
2.3.9-Crearea de facilități pentru neajutorați .........................................258
2.3.10-Restaurarea clădirilor monumente istorice sau de arhitectură....259
2.3.11-Integrarea ecologică.....................................................................260
2.4-Reabilitarea căilor de comunicație...................................................260
2.4.1-Reabilitarea drumurilor.................................................................260
2.4.2-Reabilitarea podurilor ...................................................................265
2.4.3-Reabilitarea construcțiilor hidrotehnice ........................................269
3-Durata de serviciu a construcțiilor...................................................271
4-Cartea tehnică a construcției............................................................273
5-Cercetarea în domeniul monitorizării comportării in situ a
construcțiilor.........................................................................................275
6-Reglementarea monitorizării comportării construcțiilor.............276
Anexe......................................................................................................278
Anexa 1-Terminologie ...........................................................................278
Anexa 2-Tipuri constructive de clădiri de locuit (1950...1990).............284
Surse documentare..................................................................................288
Lista figurilor..........................................................................................291
 CUVANT INAINTE
Am ajuns si la sfarsitul acestei carti dupa patru ani de munca,aproape fara
intrerupere si care m-a incovoiat la propriu.De,asa este cand omul se apuca de o treaba
de mult visata abia la batranete.
Daca primele doua volume le-am scris in intregime de mana,procesarea lasand-o
in grija colaboratoarei mele ing,Veronica Barbu,volumele 3 si 4 le-am conceput si
procesat personal pe lap-top,cu chiu cu vai,dar cu incapatanare, invatand din mers
folosirea acestuia
Acuma insa, sunt mandru ca la cei 86 de ani,am reusit sa scriu aceasta carte
destinata colegilor mei din Comisia Nationala Comportarea in situ a
Constructiilor,precum si tuturor celor care vor imbratisa vreuna din ocupatiile inscrise
in COR, derivate din activitatea de monitorizare a comportariim in situ a constructiilor.
Cartea ar fi putut fi mai buna,daca as mai fi avut timp la dispozitie.Speranta mea
este ca aceasta carte ,prin care am trasat doar matricea care sa permita ordonarea
cunostintele necesare ,o sa indemne alti ingineri preocupati de aceasta activitate ,sa-i
dezvolte continutul cu aspectele pe care eu nu le stapanesc si sa-l sistematizeze
Marturisesc cu ingrijorare ca domeniul acesta de cunoastere este atat de
vast,incat aproape ca m-a coplesit;am avut nevoie mult,mult timp pentru a ma pune la
curent cu literatura de specialitate.
Nu am pretentie la originalitate deosebita,decat in ceeace priveste modul de
alcatuire a lucrarii si de grupare a cunostintelor,astfel incat sa dea continut conceptului
formulat de mine privind comportarea in situ, aptitudinea pentru exploatare si
monitorizare a comportariii in situ a constructiilor.
Am o adanca parere de rau ca sotia mea iubita,Lidia Hann,n.Vovcenco,care m-a
urmarit zi de zi lucrand la calculator si pe care am neglijat-o uneori din acest motiv,nu
a mai apucat sa vada opera implinita si sa se bucure alaturi de mine.
Dumnezeu a vrut s-o ia la El,si ma rog sa-i ierte pacatele si s-o odihneasca in
pace.
 
Amin !
VI MONITORIZAREA COMPORTĂRII IN SITU
A CONSTRUCȚIILOR

Introducere

Construcțiile sunt concepute, proiectate, executate și exploatate

cu scopul asigurării suportului material și a adăpostului pentru
desfășurarea activităților umane. Pentru realizarea acestui scop,
construcțiile se înzestrează cu anumite calități care să le facă utile
beneficiarilor și utilizatorilor lor. Ansamblul acestor calități definesc
aptitudinea lor pentru exploatare, respectiv calitatea lor globală.
Prin natura lor, construcțiile constituie obiecte de folosință
îndelungată, ce înglobează însemnate valori materiale și spirituale,
constituind bogăția cea mai de seamă a cetățenilor unei țări; dar, ca
orice componentă a lumii noastre materiale, acestea sunt și ele destinate
ciclului universal de apariție, existență și dispariție. Ori, durata de
existență și implicit de folosință/exploatare a construcțiilor este
determinată de două componente principale: durabilitatea materialelor din
care sunt executate și eficiența măsurilor de prezervare a substanței lor
fizice și a capacității lor funcționale. Pornind de la aceste premize, se
poate spune pe drept cuvânt, că scopul întregii activități din domeniul
construcții (concepție, proiectare, execuție, exploatare, învățământ,
consultanță, control etc.) se focalizează asupra acestui unic scop
pragmatic, respectiv asigurarea aptitudinii pentru exploatare a
construcțiilor existente și viitoare; singura modalitate eficientă de
prezervare a fondului construit existent și de asigurare a aptitudinii pentru
exploatare a construcțiilor sale, îl reprezintă monitorizarea comportării in
situ a construcțiilor. Această activitate ar trebui să constituie o
preocupare de bază, chiar o datorie civică, pentru toți proprietarii de
construcții, fie ei publici sau privați, precum și pentru autoritățile de stat,
fiind un gest de respect pentru făuritorii acestei avuții naționale și
totodată o garanție pentru bunăstarea materială și spirituală a populației
țării. .
Monitorizarea comportării in situ a construcțiilor se prezintă cu
două componente de bază, interdependente și intercondiționate, respectiv
“urmărirea comportării in situ a construcțiilor” și “intervențiile pe
1
construcții in situ”; urmărirea comportării in situ a construcțiilor nu ar
avea sens dacă în urma ei nu s-ar lua măsurile de intervenție necesare
asigurării în continuare a aptitudinii lor pentru exploatare, iar intervențiile
pe construcții ar fi nejustificate fără o urmărire prealabilă a comportării
lor, care să indice problemele de remediat.

1 Urmărirea comportării in situ a construcțiilor

1.1 Scopul, obiectivele și modalitățile de urmărire a comportării in

situ a construcţiilor

 Scopul urmăririi comportării in situ a construcţiilor este

cunoașterea evoluției performanțelor lor, în vederea evaluării aptitudinii
lor pentru exploatare și a recomandării măsurilor de intervenție necesare
pentru menținerea sau/și refacerea acesteia.
 Obiectivele principale ale urmăririi sunt:
 descoperirea din timp a fenomenelor a căror
apariţie şi dezvoltare ar putea duce la pierderea prematură a calităţilor ce
definesc aptitudinea lor pentru exploatare ;
 justificarea hotărârilor ce se iau privind
intervenţiile de mentenanţă şi/sau de reabilitare asupra construcţiilor în
funcţie de evoluţia performanţelor acestora;
 documentarea hotărârilor ce se iau cu privire la
orientarea generală a politicilor de adoptat din partea autorităților statului
pentru prezervarea fondului construit existent și progresul în domeniul
construcțiilor;
 orientarea cercetării și a învățământului de
specialitate spre studiul poblemelor revelate prin urmărirea comportării
in situ a construcţiilor;
 perfecţionarea reglementărilor în construcţii, ținând
seama de deficiențele revelate în cursul urmăririi comportării in situ a
construcţiilor.
 Modalităţile de urmărire a comportării in situ a
construcţiilor pot fi tratate sub două aspecte principale, respectiv:
o urmărirea propriu-zisă a comportării in situ a construcțiilor în
condițiile de mediu ambiant în care își desfășoară existența in situl lor;
2
 o încercarea in situ a construcțiilor și a materialelor componente ale
acestora în condiții speciale create de cercetător/experimentator.
Urmărirea propriu-zisă în condițiile de mediu existente se prezintă
sub două aspecte principale:
 urmărirea discontinuă, când observarea şi
măsurările se fac la anumite intervale de timp, în cadrul unor
controale/revizii/inspecţii;intervalele de timp pot fi mai mari, sau mai
mici, periodice sau neperiodice; este de recomandat însă ca
asemenea controale/revizii/inspecţii să se facă în timpul unor situaţii sau
evenimente semnificative pentru comportarea in situ a construcţiilor,
cum ar fi la schimbarea anotimpurilor, sau după cutremure,
inundaţii, ploi şi zăpezi abundente, incendii, lunecări de teren,
accidente şi avarii tehnice, bombardamente, explozii;
 urmărirea continuă, când observarea și măsurările
se fac fără întrerupere, fie pe toată durata de existenţă a construcţiei, fie
pe intervale de timp limitate; asemenea modalitate de urmărire se aplică de
exemplu la construcţiile de importanţă majoră (baraje hidrotehnice
mari cu importante acumulări de ape, poduri de importanţă strategică,
centrale electrice nucleare, clădiri ce adăpostesc aglomerații mari de
oameni etc).
În asemenea cazuri, echipamentele de observare şi măsurare sunt
prevăzute cu sisteme de înregistrare continuă, eventual cu posibilitatea
transmiterii datelor la distanţă (televiziune în circuit închis, echipamente
electrice, radio) și de atenționare și alarmare a populației.
Încercarea in situ a construcțiilor se prezintă deasemenea sub două
aspecte principale:
 încercarea ansamblurilor constructive cu sisteme
de încărcări de probă semistatice, sau dinamice, impuse și controlate de
către experimentator, astfel încat să inducă în elementele constitutive cele
mai defavorabile stări de solicitare previzibile în exploatarea lor.
 încercarea materialelor constitutive ale
construcțiilor pentru determinarea performanțelor acestora ce intervin în
evaluarea răspunsului la cele două cerințe fundamentale ale beneficiarilor,
siguranța și confortul oferite de acestea.

3
1.2 Organizarea și desfășurarea urmăririi comportării in situ a
construcțiilor

 Formele reglementate de urmărire a comportării in situ a

construcțiilor sunt urmărirea curentă, ca o obligație a tuturor
proprietarilor de construcții, publici sau privați, făcând parte din
managementul exploatării/utilizării acestora și urmărirea specială, pentru
situații speciale determinate de îndoieli asupra aptitudinii pentru
exploatare a construcțiilor, fie în ceea ce privește siguranța, fie referitor la
confortul lor de utilizare. (de exemplu degradarea accentuată sau apariția
unor defecte datorită vârstei sau accidentelor, intenția unor schimbări de
aspect sau alcătuire în vederea modernizării ș.a.)
 Organizarea urmăririi comportării in situ a construcțiilor,
pentru oricare dintre cele două forme reglementate, cuprinde parcurgerea
următoarelor etape:
 documentarea;
 recunoașterea în teren;
 investigațiile;
 prelucrarea și interpretarea datelor;
 întocmirea raportului cu rezultatele investigațiilor,
cu concluziile și recomandările aferente.
Astfel:
 Documentarea este primul pas la începerea oricărei
activități de urmărire a comportării in situ a construcțiilor și se referă la
strângerea tuturor informațiilor posibile asupra construcției și trecutului
ei.
Cea mai importantă sursă de informare asupra construcției o
constituie cartea tehnică a construcției ce oferă informații cu privire la
proiectul de execuție și modificările acestuia aduse pe timpul execuției,
verificările de calitate și inspecțiile făcute pe timpul execuției cu
rezultatele lor și măsurile luate, documentele privind recepțiile
construcției cu observațiile și recomandările făcute și modul în care ele
s-au respectat, jurnalul evenimentelor ce cuprinde informațile privind
interacțiunea construcției cu mediul ambiant în faza de exploatare a
acesteia și intervențiile de reparații și reabilitare din această fază a
existenței construcției.
4
 În cazul inexistenței documentației de carte tehnică a construcției
aceasta trebuie reconstituită pe măsura posibilităților, apelând în acest
scop la proiectantul și executantul construcției.
În ultimă instanță trebuie făcute relevee și fotografii ale
construcției și culese date din informații de la proprietari, chiriași,
administratori, vecini, cu privire la sistemul constructiv și la materialele
componente ale construcției, la prescripțiile existente la vremea realizării
construcțiilor cu privire la condițiile de calitate; la tehnologiile de
execuție, la istoria construcției și la condițiile de mediu din amplasament.
(temperatură, vânt, precipitații, teren de fundare, nivelul pânzei freatice,
subsolul etc.) precum și informații cu privire la comportarea in situ a unor
construcții aflate în vecinătatea celei în cauză.

 Recunoașterea în teren este pasul următor prin care

se verifică în primul rând corespondența realității cu informațiile culese în
faza de documentare.
Principala componentă în această fază o constituie observarea
vizuală a construcției în ansamblu și a elementelor sale componente, sub
aspectul integrității lor materiale și al stării de degradare, precum și
funcționarea echipamentelor tehnologice și utilitare.
Pentru construcțiile metalice, în special cele din oțel, principalele
obiective ale observării vizuale sunt semnele de rugină și lipsuri ale
îmbinărilor (lipsa sau defectele sudurilor, a niturilor, a buloanelor, a
ecliselor ș.a.m.d.)
Pentru construcțiile din beton, beton armat și beton precomprimat
principalele obiective ale observării vizuale sunt detectarea și localizarea
fisurilor de orice origină și a semnelor de coroziune a armăturilor, precum
și a umezelii însoțită de semne de igrasie, condens și atac biologic.
Pentru construcțiile din lemn obiectivul principal al observării
vizuale îl constituie depistarea și localizarea atacului biologic de orice
origine și existența unor îmbinări corecte în toate componentele sale
lemnoase sau metalice.
Pentru construcțiile din cărămidă și piatră naturală obiectivul
principal al observării vizuale îl constituie așezarea corectă, fără lipsuri a
5
șirurilor de cărămidă, umplerea corectă a rosturilor cu mortar, detectarea
și localizarea eflorescențelor, a umidității și a atacului biologic.

Pentru construcțiile cu materiale asfaltice (izolații, îmbrăcăminți

de drumuri) principalul obiectiv al observării vizuale este descoperirea și
localizarea defectelor de execuție (lipsa izolației, străpungeri) și a
degradării excesive locale (găuri, delaminări, valuriri, eroziuni etc).

Pentru toate tipurile de construcții, observarea vizuală urmărește în

această etapă detectarea și localizarea semnelor de degradare de
suprafață, precum și aspecte privind deplasarea și deformarea anormală a
elementelor constructive; de fapt, toate obiectivele enunțate urmărind
satisfacerea principalei cerințe a beneficiarilor construcțiilor, aceea de
siguranță a exploatării lor.

Dar, aptitudinea pentru exploatare nu se referă doar la satisfacerea

- prin realizarea condițiilor de calitate/utilitate - a cerinței de siguranță, ci
și la confortul beneficiarilor sub toate aspectele (vizual, auditiv,
hidrotermic, gustativ, palpativ, dinamic, psihic, relațional etc.) și ca atare
este necesară și folosirea observării cu celelalte organe de simț, detectând
și localizând sursele de zgomot, sursele de căldură și umezeală, sursele de
mirosuri neplăcute, sursele de vibrații, pericolele de alunecare, de rănire
prin frecare, de cădere în gol, de lovire de elemente transparente, de
stopare a posibilităților de circulație internă și a legăturilor cu exteriorul;
toate rezultatele observărilor se trec într-un carnet de observații, sau în
memoria unui calculator pentru folosirea lor ulterioară la aprecierea
aptitudinii pentru exploatare a construcției urmărite.

În paralel, sau în continuare, se desfășoară aceleași activități de

observare și asupra mediului ambiant, interior și exterior, îndreptând
atenția asupra condițiilor de exploatare ale construcțiilor în funcție de
specificul destinației lor (clădiri sau construcții inginerești) caracterizate
prin particularitățile proceselor tehnologice ce se desfășoară în, sau pe
acestea, ca și de posibilele influențe asupra comportării construcțiilor
datorită proprietăților terenului de fundare, a vegetației din apropierea
construcției, a atmosferei, a surselor de nocivități existente în jur, a apelor
din apropiere ș.a.m.d., într-un cuvânt, a tot ceea ce ar putea interacționa în
sens negativ cu construcția.

6
 În mod special se urmărește comportarea terenului de fundare sub
aspectul hidrogeologic (teren umed, mlăștinos, izvoare, iazuri, puțuri, ape
curgătoare), al stabilității versanților (arbori aplecați, crăpături în vârful
versanților, umflarea piciorului pantei), lăsarea terenului datorită
excavațiilor subterane (guri de mină, garduri dislocate, clădiri fisurate sau
înclinate) ș.a.
În faza de recunoaștere se folosesc instrumente optice (binoclu,
lunetă, lupă) sau unelte simple (ciocan, șpaclu), dar poate să apară
necesitatea efectuării și a unor măsurări cu instrumente simple, de uz
curent, pentru distanțe (lanț, ruletă, prăjină), dimensiuni (metru,
dubludecimetru), temperaturi (termometru), care nu implică o anume
specializare fiind la îndemâna oricui cât de cât instruit.
 Investigațiile sunt pasul următor în desfășurarea
acestei activități și necesitatea lor apare când, în urma recunoșterii, se
constată existența unor anomalii de structură sau comportament a căror
descifrare nu se poate face fără o adâncire a cunoștințelor căpătate; în
cazul acesta se fac investigații amănunțite și uneori complexe, cu ajutorul
unor metode de investigare cu aparate specializate, sofisticate, a căror
instalare, manipulare, întreținere și utilizare presupune și cere existența
unui personal instruit și specializat, capabil să efectueze operațiunile
implicate.
Pentru construcțiile din beton, beton armat și beton precomprimat
asemenea investigații urmăresc determinarea performanțelor fizico-
chimice ale betonului și armăturilor, detectarea, localizarea și
caracterizarea zonelor lipsite de omogenitate (goluri, cuiburi de pietriș), a
zonelor cu beton carbonatat, a zonelor cu armătură corodată, a zonelor cu
deformații anormal de mari, dar și stabilirea naturii atacului biologic sau
chimic, în vederea posibilității recomandării celor mai eficiente măsuri de
combatere a acestor fenomene etc.
Pentru construcțiile metalice, în special cele din oțel, se urmărește
determinarea performanțelor fizico-chimice ale metalelor din alcătuirea
structurii, descoperirea defectelor de material și de execuție a îmbinărilor,
mai ales ale sudurilor, gravitatea corodării (extindere, adâncime, pierdere
de material) și felul coroziunii, starea acoperirilor de protecție
anticorozivă a elementelor de construcție, deformațiile anormale sau
excesive ale acestora etc.

7
 Pentru construcțiile din lemn se investighează performanțele
fizico-chimice ale lemnului, extinderea atacului biologic în masa
lemnoasă a elementelor de construcție, existența și a caracteristicilor
măsurilor de protecție contra incendiului, natura organismelor distructive
ce atacă lemnul construcției, gradul de umiditate al lemnului,
corectitudinea îmbinărilor etc.
Pentru construcțiile din cărămidă sau piatră, investigația
urmărește determinarea proprietăților fizico-chimice ale zidăriei și
componentelor sale, precizarea datelor dimensionale ale elementelor de
construcție și conformitatea lor cu datele din proiect, natura chimică a
eflorescențelor, natura organismelor ce atacă elementele construcției
etc.
Pentru construcțiile cu asfalt, izolații și imbrăcăminți de drumuri,
se cercetează performanțele fizico-chimice ale materialelor componente,
localizarea și extinderea defectelor observate (dimensiuni, poziție),
corespondența caracteristicilor tehnice ale materialelor cu cele prevăzute
în proiect sau reglementări etc.
Obiectivele de investigație enumerate se aplică atât la urmărirea
comportării in situ a construcțiilor de mai lungă durată, sub acțiunea
agenților de mediu natural și tehnologic, cât și la încercarea acestora cu o
încărcare de probă, statică sau dinamică, de scurtă durată.
În toate cazurile, investigațiile asupra construcțiilor supuse
urmăririi comportării lor in situ, trebuie completate cu investigații asupra
mediului ambiant, respectiv asupra performanțelor terenului de fundare și
substraturilor geologice, ale apelor din pânza freatică, ale condițiilor
meteorologice locale.
Investigațiile privind terenul de fundare și cel subadiacent cuprind
de regulă săparea de puțuri de recunoaștere pentru detectarea utilităților
îngropate și recoltarea de probe: uneori până la 6 m adâncime (manual
până la 2 m, cu sapă și coardă pe scripete până la 4 m, sau excavator
hidraulic până la 6 m) cu măsuri de protecție împotriva surpărilor și
acumulărilor de gaze; foraje pentru recoltarea de probe (metoda percusivă
sau forare rotativă) penetrometrie, încercări cu placă, metode radar etc.
Probele extrase servesc la descrierea caracteristicilor terenului
precum conținutul în umiditate, culoare, consistență, tip, structură, origine
8
geologică și stratigrafică, situația pânzei freatice, iar la roci culoarea,
granulozitatea, textura, structura, gradul de alterare, tipul de rocă,
rezistența.
 Prelucrarea și interpretarea datelor obținute prin
observare și măsurare în etapele precedente, în sensul de a le da o formă
accesibilă interpretării corecte și veridice (calcule, corecții, diagrame,
tabele etc.), după care urmează interpretarea lor, în sensul analizei măsurii
în care rezultatele urmăririi au corespuns obiectivelor și așteptărilor.
 Întocmirea raportului final încheie activitatea ce se
concretizează în comentariile, concluziile și recomandările ce rezultă din
rezultatele interpretării datelor obținute și care se pun la dispoziția
beneficiarului urmăririi, spre ai da posibilitatea luării celor mai adecvate
măsuri de intervenție.
Etapele procesului de urmărire a comportării in situ a construcțiilor
se mai cunosc și sub denumirile folosite în monitorizarea comportării lor,
respectiv de anamneză (documentarea), diagnoză (cercetarea in situ),
terapia (măsuri de intervenție) și prognoză (durata de serviciu probabilă).

1.3 Metode şi tehnici de urmărire a comportării in situ a

construcţiilor

Urmărirea comportării in situ a construcţiilor fiind o activitate de

cunoaştere a fenomenelor şi mărimilor ce caracterizează performanţele lor
de comportament, cele două metode, generale,de cunoaştere, observarea
şi măsurarea, îşi găsesc deplina aplicabilitate; ele sunt completate
cu tehnici de observare şi măsurare, bazate pe echipamente
specifice adaptate acestei activități. Folosirea acestor metode și
tehnici de observare și măsurare, necesită oricum o pregătire
adecvată dincelor ce desfășoară această activitate, având în vedere
marearesponsabilitate ce apasă pe umerii lor sub aspectul
corectitudiniiculegerii datelor și mai ales a justeței recomandărilor
rezultate dinnterpretarea acestora.
Ar mai fi de adăugat că, în timp ce observarea oferă de cele
mai multe ori doar posibilitatea obținerii unor rezultate calitative,
subiective, a căror interpretare și evaluare este în cea mai mare
măsură dependentă de experiența și competența personalului
9
implicat, spre deosebire de aceasta, măsurarea permite obținerea
unor rezultate cantitative, obiective, comparabile și reproductibile,
facilitând interpretarea și evaluarea lor în mod științific și rațional,
cu condiția, mai ales în acest caz, a competenței personalului
angajat în această activitate.
Urmărirea comportării in situ a construcțiilor mai poate fi
privită și sub alte aspecte și anume:
 urmărirea de lungă durată în timp, pe
construcții echipate în acest scop cu instalații de observare și
măsurare și care se află în interacțiune cu agenții de mediu ambiant;
natural și tehnologic, existent în amplasamentul acestora;
 urmărirea de scurtă durată în timp, prin
încercări temporare pe construcții echipate cu instalații de observare
și măsurare, cu încărcări de probă, statice și/sau dinamice, impuse
și controlate de către personalul experimentator;
 urmărirea evoluției performanțelor
materialelor componente ale construcției prin testarea
caracteristicilor lor tehnice;
 urmărirea specifică a anumitor categorii de
construcții (clădiri civile, industriale, agrozootehnice, drumuri,
poduri, baraje, canale etc).

1.3.1 Observarea fenomenelor de comportament

Observarea fenomenelor de comportament constă în sesizarea
apariţiei, a existenţei şi a evoluţiei acestora pe cale senzorială, fie direct şi
nemijlocit, fie cu ajutorul unor mijloace de observare auxiliare, uzuale
sau specifice.
1.3.1.1-Observarea senzorială directă
Observarea fenomenelor ce caracterizează comportarea in situ a
construcţiilor depinde de organele de simţ cu ajutorul cărora sunt sesizate,
respectiv văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul şi ansamblul corpului
uman.
 Observarea vizuală a fenomenelor de comportament ale
construcţiilor este forma cea mai pertinentă și obligatorie de observare sub
aspectul informaţiilor ce le poate furniza.
10
Suportul observării vizuale îl constituie lumina, fie ea naturală, fie
artificială, a cărei existență permite ochiului să perceapă lumea
înconjurătoare, deci și a construcțiilor, datorită reflectării de suprafețele
lor.
Obiectul observării vizuale îl constituie:
 culoarea construcţiilor şi modificarea ei;
Evaluarea se referă la receptarea lor psihică (calde sau reci), sau
fizică (lucioase sau mate), dar mai ales la indicarea unor modificări de
compoziţie sau structură a materialului care să reflecte o anumită stare de
degradare (coroziune,umiditate,mucegai,putregai ş.a.)
 forma şi modificările de formă ale construcţiilor şi
elementelor lor componente;
Evaluarea se referă Ia dimensiunile spaţiale (linii, suprafeţe,
volume), la aspectul general (colţuros, rotunjit, regulat, neregulat, simplu,
complex), la stabilitatea formei sau modificările ei ş.a.;
 poziţia în spaţiu şi modificările ei, atât a
construcţiilor în ansamblu, în raport cu mediul înconjurător, cât şi a
componentelor construcţiilor în raport fie cu ansamblul, fie între ele
(înclinarea sau lunecarea construcţiilor, scufundarea construcţiilor ca
urmare a tasării terenului de fundare, deformarea elementelor de
construcţie şi altele);
Evaluarea, se referă la stabilitatea construcţiilor, la existenţa
mişcării şi deci a caracterului evolutiv al fenomenului, la efectele asupra
legăturilor construcției cu exteriorul (conducte, canale, cabluri) la
interrelaţia cu construcţii învecinate ș.a.
 alcătuirea construcţiilor sub aspect constructiv şi al
echipării lor, precum şi modificările ei;
Evaluarea se referă la precizarea sistemului constructiv şi al
materialelor folosite (clădiri cu cadre, diafragme, ferme, stâlpi, grinzi,
arce, din zidărie, beton, oţel ş.a.; drumuri din pamânt, pietruite, asfaltate
ş.a.; baraje de greutate, de rezistenţă, din anrocamente, beton ş.a.; poduri
pe grinzi, pe arce, suspendate, din cărămidă, beton, oţel ș.a.; echipament
de încălzire pentru încălzire locală, centrală, cu sobe, radiatoare;
echipament sanitar ş.a.m.d.), cu efect asupra duratei de existențe, cu efect
asupra poluării mediului și degradării probabile
 activităţile ce le suportă sau adăpostesc
11
construcţiile;
Evaluarea vizează funcţionalitatea acestora sub aspectul
destinaţiei lor (locuire, administraţie, comerţ, producţie, transport,
comunicaţie, învăţământ, sănătate etc.) cu efect asupra modului de
degradare a construcțiilor și al modului de poluare a mediului ambiant.
 acţiunea agenţilor de mediu natural sau tehnologic
(compoziția aerului și a apei şi suspensiile în acestea, vegetaţia, vântul,
valurile, variaţiile de nivel ale apelor subterane şi de suprafaţă, focul,
alunecările de teren, inundațiile, cutremurele, căldura degajată în halele de
producție, agresivitatea chimică a tehnologiilor de producție etc.);
Evaluarea se referă la efectele produse asupra construcţiilor sub
aspectul periculozităţii lor prin producerea de degradări de suprafață și
profunde;
 starea de degradare, defectele şi
disfuncţionalităţile existente ale construcţiilor şi echipamentelor
acestora (erodarea suprafeţelor, corodarea betonului şi metalelor,
biodegradarea, fisurarea, denivelarea, umezirea, prezenţa golurilor, lipsa
armăturii ş.a.).
Evaluarea se referă la sesizarea și consemnarea apariţiei şi
existenţei lor, raportată la timp, la amploarea / extinderea lor, la
periculozitatea lor.
Tehnicile de îmbunătăţire a observării vizuale cele mai simple
folosesc ca mijloace de observare optică lupa, telescopul, binoclul; iar
tehnicile complexe folosesc ca mijloace de observare aparate sofisticate în
cadrul unor metode specifice de detectare şi vizualizare a fenomenelor,
precum endoscopia, defectoscopia, pahometria, reactivii chimici ş.a.
 endoscopia este axată pe observarea fenomenelor
de suprafaţă din golurile inaccesibile direct ale construcţiilor, din
conducte şi canale şi poate da imagini direct sau cu camere de luat vederi
(alb / negru sau color).
 defectoscopia este axată pe folosirea unor tehnici care
să permită vizualizarea defectelor ca localizare şi amploare cum sunt
tehnicile bazate pe reflecţia unor unde transmise în material (sonore,
ultrasunete, radiometrice), pe diferenţa de atenuare a intensităţii de
penetrare a unor raze sau particule (X, gamma, neutroni), pe
concentrarea unor indicatori în jurul defectelor ca urmare a unor acţiuni
induse arbitrar (pulberi sau suspensii magnetizate, lichide penetrante),
12
receptarea semnalelor acustice produse de materiale la solicitarea lor
(emisii acustice).
 pahometria servește la vizualizarea existenţei unor
elemente metalice înglobate în alte materiale (armături, conducte,
conductori) se folosesc aparate electromagnetice
(pahometru/profometru/covermetru).
 reactivii chimici se folosesc sub formă de
soluţii/spray-uri (fenolftaleina) sau benzi îmbibate (hârtie turnesol)
pentru a indica prezenţa unui mediu acid, neutru sau alcalin, prin
modificarea culorii.
 Observarea auditivă a fenomenelor de comportament ale
construcţiilor se referă la acele fenomene care emit sunete pe timpul
producerii lor.
Perceperea sunetelor existente într-o construcţie se poate referi la:
 sunetele ca atare, exterioare şi interioare
construcțiilor.
Evaluarea sunetelor se referă la intensitatea perceperii lor şi
foloseşte la evaluarea capacităţii de izolare fonică a elementelor de
separare a încăperilor și la timbrul sunetului, folosit de exemplu în
cazul testului de lovire cu ciocanul al elementelor de construcție pentru a
obține indicaţii asupra omogenităţii şi compactităţii materialelor, ca şi a
aderenţei straturilor la bază.
 zgomotele, ca expresie a unor sunete ce produc
disconfort (zgomote transmise prin aer, prin componentele construcţiei
sau ale echipamentelor, zgomote de impact, scârţâitul duşumelei, al uşilor
şi al ferestrelor în balamale, al curgerii apei la robinete, etc.)
Evaluarea disconfortului produs de zgomote se face sub aspectul
intensităţii lor, al duratei, al frecvenţei, al momentelor când apar şi
foloseşte la evaluarea eficienţei izolaţiilor antifonice, a stării de degradare
a unor componente ale construcţiilor şi echipamentelor, a surselor de
zgomot.
Tehnicile de percepere a sunetelor şi zgomotelor sunt destul de
diverse începând cu stetoscopul şi terminând cu aparatele moderne
digitalizate și cu posibilitatea înregistrării, stocării și prelucrării datelor.
 Observarea olfactivă a fenomenelor de comportament ale
construcţiilor se referă la mirosurile degajate în aerul mediului ambiant
(substanţe volatile emanate de zugrăveli, vopsitorii şi adezivi, mirosul
13
materialelor şi elementelor de construcţie umede, mirosul dejecţilor
animalelor, mirosul mucegaiului de pe pereţi şi al putregaiului de pe
obiectele din lemn, mirosul apei infestate etc.).
Evaluarea existenței și caracteristicilor mirosurilor servește la
constatarea gradului de uscare a materialelor din componența
construcțiilor, al nocivităţii/agresivităţii emanaţiilor, al potabilităţii apei
livrate la robinet, al stării sanitare a încăperilor etc., deci în general al
nivelului de confort olfactiv, ambiental.
 Observarea gustativă a fenomenelor de comportament are
un rol mai redus în urmărirea comportării construcţiilor, ea folosindu-se mai
ales la evaluarea proprietăţilor organoleptice ale apei de băut furnizate
prin instalaţiile de alimentare cu apă potabilă.
 Observarea tactilă a fenomenelor de comportent are mai
multe aspecte:
 perceperea căldurii mediului înconjurător, prin
atingere directă a obiectelor, sau simţirea emanaţiilor calorice ale
acestora;
 perceperea rugozităţii suprafeţelor prin atingere
directă;
 perceperea umidității mediului ambiant;
 perceperea rațional deductivă a formelor obiectelor
atinse/pipăite.
Perceperea căldurii mediului serveşte la evaluarea performanţei de
confort termic, respectiv la evaluarea funcţionării corpurilor de încălzire
ale instalaţiilor de furnizare a energiei calorice, iar aprecierea rugozităţii
serveşte la evaluarea siguranţei de utilizare a construcţiilor (pericolul de
cădere prin lunecare, rănirea prin frecare, asigurarea aderenței la drum a
cauciucurilor autovehiculelor).
Pentru observarea tactilă există unele tehnici pentru potenţarea
acestui simţ, respectiv rugozimetre care permit evaluarea asperității
suprafețelor (de exemplu a căii de rulare a drumului).
 Observarea antropodinamică a fenomenelor de
comportament ale construcţiilor se referă la perceperea mișcărilor
construcțiilor transmise de acestea corpului uman sub forma deplasărilor,
vitezelor, accelerațiilor, vibrațiilor (frecvență, lungime de undă,
amplitudine).
14
 Evaluarea caracteristicilor mişcării, este utilă pentru evaluarea
eficienţei izolaţiei față de vibrațiile produse de utilajele industriale, de
lucrările de construcţii cu utilaje vibro-percutante, de explozii, de
mișcările seismice, de circulația rutieră etc. ca și a gradului de disconfort
antropodinamic creat ocupanților construcțiilor afectate.
Tehnicile referitoare la îmbunătăţirea observării vibraţiilor se
referă la ataşarea de construcţii a unor amplificatoare de vibraţie, mai
sensibile decât construcţiile la care sunt ataşate, sau a unor aparate cu
masă inerțială, la care masă stă pe loc, în timp ce carcasa aparatului preia
vibrația.
După cum se vede, nu numai observarea vizuală poate da relaţii
asupra fenomenelor de comportament ale construcţiilor, ci şi observarea
cu ajutorul celorlalte organe de simţ ale omului, dacă sunt bine folosite și
în mod competent profesional. Cu alte cuvinte, nu este suficient să se
observe aceste fenomene de comportament, ci tebuie să existe și
capacitatea de a le înțelege și sesiza importanța în evaluarea aptitudinii
pentru exploatare a construcțiilor urmărite in situ. De aceea se consideră
necesară instruirea prealabilă a celor implicați în urmărirea comportării in
situ a construcțiilor, chiar și numai pentru urmărirea fără aparate.
1.3.1.2 Metode și tehnici de observare
 Observarea vizuală este principala metodă de observare a
comportării in situ a construcțiilor ce se realizează cu ochiul liber sau cu
ajutorul unor instrumente optice adaptate situațiilor concrete.
Observarea vizuală dă imaginea cea mai completă asupra
caracteristicilor unei construcții: dimensiuni, forme, aspect general estetic,
degradări și defecte de suprafață, elemente ce definesc starea tehnică a
construcției și în consecință funcționalitatea ei. O condiție de bază în
desfășurarea acestei activități este ca observatorul să aibe vederea bună
pentru a desluși cât mai multe amănunte folositoare acțiunii, dar și să fie
instruit pentru a interpreta corect rezultatul observărilor făcute.
Instrumentele de observare ce stau la dispoziția observatorului
pentru îmbunătățirea capacității sale vizuale sunt instrumente optice
pentru vederea la distanță (ochelari, binoclu, lunetă), pentru vederea în
interiorul unor cavități inaccesibile direct precum tuburi, canale, hornuri
(endoscoape, boroscoape), sau vederea unor detalii mărunte (lupe,
microscoape simple sau cu câmp vizual iluminat). (Fig.VI 1)
15
 A B C D E
Fig.VI 1 Mijloace optice de observare
A-Binoclu; B- Lunetă; C-Lupă; D-Endoscop cu observare directă; E-Endoscop cu observare
video.

Pentru vizualizarea dreptei de aliniere în interiorul canalelor și pentru

a observa eventuale devieri ale axului, se folosesc nivele cu laser
specializate ca cele din figura VI 2.

Fig.VI 2 Nivele cu laser pentru aliniere/direcționare în conducte,canale ș.a.

Pentru observarea orizontalității elementelor de construcție din cadrul

structurilor se folosesc nivele cu bulă de aer, iar observarea verticalității se
realizează cu firul cu plumb.(Fig.VI 3)

A B C D E
Fig.VI 3 Instrumente de observat orizontalitatea și verticalitatea în construcții
A-Nivela de precizie cu bula de aer; B-Nivela aluminiu cu magnet; C-Nivela aluminiu cu
două bule; D-Nivela aluminiu cu trei bule ,,Hobby”; E-Fir cu plumb simplu.

Aparatele moderne pentru observarea/determinarea/verificarea

orizontalității și verticalității elementelor componente ale construcțiilor
existente au evoluat și ele, s-au sofisticat câștigând în rapiditate și precizie
de determinare grație uluitoarelor progrese din tehnica măsurărilor din
ultimele două-trei decenii.
Rezultatele observării vizuale se consemnează în carnetul de
16
observații și se desenează relevee ale zonelor degradate sau cu defecte.
Mai sigură este însă fotografierea zonelor respective, sau chiar înregistrarea
video, care constituie documente mai convingătoare pentru comanditarul și
beneficiarul urmăririi.
În acest scop se folosesc aparate de luat vederi fotografice și video
performante eventual montate pe roboți comandați de la distanță și cu
teletransmisie a informațiilor colectate. (Fig.VI 4)

A B C
Fig.VI 4 Aparate de luat vederi
A-Cameră foto; B-Cameră video; C-Robot cameră video (Robio WiFi)

Observarea în spectru vizibil, infraroșu și ultrasonic este folosit în

urmărirea modernă a comportării in situ a construcțiilor hidrotehnice, fie
de către un operator individual dotat cu mască subacvatică cu cameră
digitală fie cu o cameră cuplată cu un sistem de colectare și stocare a
datelor (mărire, restaurare, comprimare, segmentare și analiză) și de
interpretare a imaginilor digitale pe două nivele, unul automat „de bază”
și unul „inteligent”. (Fig.VI 5)
Observarea automatizată în spectrul vizibil folosește o cameră video
subacvatică montată pe un robot subacvatic, în timp ce observarea în
infraroșu folosește un sistem de transfer al imaginii în spectru vizibil, iar
observarea vizuală cu ultrasunete folosește sonarul pentru a reda automat
profilul topobatimetric al fundului lacului de acumulare.

A B
Fig.VI 5 Echipamente de observare subacvatică
A-Echipament individual cu ochelari și cameră video digitală; B-Cameră de luat vederi
subacvatică

17
  Detectarea fisurilor și evidențierea lor în vederea
vizualizării se realizează în cazul construcțiilor metalice cu ajutorul
lichidelor penetrante și al pulberilor magnetice.
 Metoda cu lichide penetrante (Fig.VI 6) se folosește
pentru depistarea defectelor în materiale nemagnetizabile și constă în
aplicarea pe suprafața cercetată (1) a unui lichid ce pătrunde în fisura
invizibilă cu ochiul liber (2), după care se îndepărtează surplusul de lichid
prin ștergere și se aplică o substanță revelatoare ce absoarbe lichidul din
fisură (3), astfel încât fisura devine vizibilă (4). Dacă lichidul a fost colorat,
defectul poate fi văzut în lumina obișnuită, iar dacă lichidul a fost
fluorescent, fisura se poate vedea în lumina UV sau „neagră” produsă cu o
lampă specială.

Fig.VI 6 Detectarea fisurilor cu metoda lichidelor

penetrante
 Metoda cu pulberi magnetice este folosită pentru
depistarea discontinuităților de la suprafața (sau aproape de suprafața)
elementelor metalice feromagnetice (oțel, fier) bazat pe principiul că liniile
de forță magnetice (fluxul magnetic) sunt dispersate de prezența
discontinuităților care, astfel, pot fi făcute vizibile cu ajutorul piliturii de fier
sau oxizi de fier, ce se concentrează în zona lor, respectiv de-a lungul
fisurii. Pulberea de fier se poate aplica în stare uscată, sau în suspensie de
ulei sau apă, iar obsevarea se face în lumină naturală sau în lumină
„neagră”/ultraviolet. (Fig VI 7)

A B
Fig.VI 7 Detectarea fisurilor cu pulberi magnetice
A-Particule magnetice captate de disruperea câmpului magnetic; B-Detectarea vizuală a
fisurii prin culoare sau fluorescență în lumină „neagră”.

18
 Aparatura necesară aplicării metodei de magnetizare prin trecerea
directă a curentului prin element constă dintr-o sursă de curent de mare
intensitate (transformator), un comutator de tensiune și eventual un redresor
aflate într-o carcasă, în exteriorul căreia sunt bornele de curent, elecrozii de
contact pentru inducerea curentului pot avea diverse forme.
În figura VI 8 se prezintă unele exemple de aparate de magnetizare
portabile sau/și transportabile.

I A B C D

II
E F G
Fig.VI 8 Aparate portabile pentru metoda cu pulberi magnetice (HUATEC I și
K.Deutsch II)
A-Componente detector de flux magnetic; B-Trusă cu jug detector; C-UV metru; D-Lampă
cu UV; E-Fluxmetru; F-Generatoare portabile de curent de mare intensitate ; G- Echipament
de magnetizare portabil.

 Depistarea defectelor și urmărirea lor vizuală în cazul

construcțiilor din zidărie, beton și beton armat se referă mai ales la fisuri și
se face în modul cel mai simplu folosind martori din ipsos.
 Martorii pentru urmărirea dezvoltării fisurilor la
elementele din zidărie și din beton se numără printre mijloacele simple
auxiliare observării vizuale, dar foarte necesare și usor de realizat. Cei
mai simpli martori, dar foarte eficienți, constau dintr-o fâșie de ipsos
moale ce se aplică peste fisură; ipsosul întărit fiind mai friabil decât
betonul sau cărămida, va crăpa în momentul măririi deschiderii fisurii
peste care a fost aplicat, semnalând astfel evoluția fenomenului.
Aplicând asemenea martori în mod succesiv și notând datele când
fisurează, se poate aprecia viteza de dezvoltare a fenomenului (în creștere
19
sau descreștere), sau oprirea sa.
Pentru cazul urmăririi evoluției fisurilor pe construcții din zidărie
se pot folosi martori de forma celui din figura VI 9 ce se lipesc peste
fisură, notându-se pe el data aplicării.

Fig.VI 9 Martor pentru fisuri din ipsos

 Observarea auditivă se folosește de stetoscop pentru a

depista de exemplu zgomotul produs de insectele xilofage ce au invadat
lemnul, sau începerea fisurării elementelor din beton pe timpul încercării in
situ. (Fig.VI 10)

Fig.VI 10 Stetoscop

1.3.2 Măsurarea mărimilor fenomenelor de comportament

Pentru aprecierea cantitativă a performanţelor de comportament
ale construcţiilor în cursul urmăririi comportării lor in situ se foloseşte
metoda generală a măsurării mărimilor/parametrilor ce însoţesc
fenomenele observate.
Mărimile/parametrii care se măsoară în cursul urmăririi
comportării in situ a construcţiilor sunt de natură fizică şi chimică.
 Mărimi de natură fizică
 Dimensiunile geometrice ale construcțiilor și
elementelor lor componente se măsoară în vederea comparării lor cu
dimensiunile prevăzute în proiect și constatarea eventualelor abateri de la
proiect.
Mijloacele tehnice folosite sunt instrumente de măsurat lungimi și
unghiuri precum dublu-decimetrul, metrul dulgherului, ruleta, raportorul,
20
instrumente topografice pentru măsurarea înalțimilor construcțiilor,
clinometrele ș.a.
 Deplasările absolute ale construcţiilor se măsoară
în raport cu sistemul de referinţă fix pe care-l oferă Terra, respectiv
verticala locului şi planul orizontal perpendicular pe aceasta. Metodele
folosite în acest scop se bazează pe firul cu plumb şi nivela hidrostatică,
iar rezultatele măsurării deplasărilor absolute servesc la evaluarea
mişcărilor ansamblului constructiv (lunecare, înclinare).
Mijloacele tehnice adaptate acestor metode sunt nivela
topografică şi cea hidrostatică pentru măsurarea diferenţelor de nivel,
pendulul direct şi pendulul invers dotat cu coordimetre ca și înclinometrul,
pentru măsurarea înclinării ansamblurilor constructive.
 Deplasările relative, respectiv deformaţiile globale
şi deformaţiile specifice ale componentelor ansamblului constructiv în
raport cu acesta, sau între ele.
Deformaţiile globale se măsoară ca variaţii ale distanţelor între
două puncte arbitrar alese pe construcţie reprezentând săgeţi,
deschiderea rosturilor şi a fisurilor, modificarea dimensiunilor, tasarea
sau umflarea terenului de fundare etc. Raportarea deformaţiei globale
dintre două puncte la distanţa dintre acestea conduce la deformaţia
specifică, iar distanţa respectivă constituie lungimea bazei de măsurare.
Rezultatele măsurării deformaţiilor globale şi specifice dau posibilitatea
evaluării unor performanţe ca rezistenţa mecanică, deformabilitatea,
elasticitatea, starea de efort (tensometria) etc.
Mijloacele tehnice de măsurare a deformaţiilor sunt foarte
numeroase, iar aparatele extrem de diverse ca alcătuire şi principii de
funcționare, fiind folosiţi captori şi echipamente cu traductoare mecanice,
optice, magnetice, pneumatice, hidraulice, optoelectronice, electrice
(rezistive, inductive, capacitive), magnetostrictive, piezoelectrice,
fotogrammetrice etc.
 Elementele mişcării, supuse măsurării sunt
acceleraţia, viteza, distanța /amplitudinea, frecvenţa, perioada de oscilaţie,
lungimea de undă, amortizarea.
Aprecierea rezultatelor măsurării acestor mărimi serveşte la
evaluarea unor fenomene precum cutremurele, vântul, valurile, dar şi
a confortului etc.

21
 Tehnicile de măsurare se bazează pe aparate ce poartă
denumirea mărimii măsurate: accelerometre, vitezometre, distanțometre,
frecvenţometre şi au la bază diverse principii de funcţionare, unele cu
recurgere la inerţia unei mase de referință.
 Forţele şi presiunile se măsoară ca acţiuni
exterioare, sau interioare construcţiilor.
Aprecierea rezultatelor măsurării acestor mărimi serveşte la
determinarea valorică a acţiunilor mecanice sau a solicitărilor interioare.
Tehnicile de măsurare cuprind aparate de tipul dinamometrelor,
manometrelor, barometrelor sau al captoarelor denumite doze de forţă,
sau de presiune şi care la rândul lor funcţionează pe diverse principii
(mecanic, hidraulic, piezoelectric, fotoelastic, optic, magnetostrictiv
etc.).
 Duritatea și rezistența la penetrare și șoc sunt teste
necesare pentru toate materialele înglobate în construcții, metale, beton,
zidărie, lemn, materiale sintetice etc.
Aprecierea rezultatelor măsurărilor au un rol de seama în
aprecierea durabilității, a rezistenței mecanice la acțiunea agenților de
mediu și a conformității cu condițiile de calitate/utilitate.
Tehnicile de măsurare se încadrează în categoria încercărilor
nedistructive și semidistructive mecanice, ultrasonice, electromagnetice,
radioactive ș.a.
 Umiditatea mediului ambiant şi al elementelor
constructive ale construcţiilor și măsurarea ei.
Aprecierea rezultatelor măsurărilor au o importanță majoră pentru
determinarea confortului higric din încăperi, precum şi pentru determinarea
efectului umezelii în reducerea capacităţii de izolaţie a materialelor termo
şi fonoizolante, a reducerii rezistenţei unor materiale de construcţie, a
apariţiei condensului şi mucegaiului de pe elementele constructive ș.a.
Tehnicile de măsurare prezintă o gamă largă de mijloace de
măsurare, pornind de la tradiţionalul higrometru cu fir de păr, până la
sonde şi aparate bazate pe observarea neutronilor sau a microundelor,
modificarea caracteristicilor de rezistenţă electrică etc.
 Temperatura mediului, sau a elementelor
componente ale construcţiilor.
Aprecierea rezultatelor măsurării temperaturii foloseşte la precizarea
condiţiilor de confort termic, la explicarea unor fenomene de deformare
22
datorită contracţiei şi dilatării materialelor, la controlul instalaţiilor de
încălzire, etc.
Tehnicile de măsurare a temperaturii sunt deasemenea foarte
diversificate, de la termometrul clasic cu mercur sau alcool, până la
diverse sonde şi termocuple pentru măsurări punctuale, sau la termografia de
suprafaţă ce permite trasarea de izoterme pentru vizualizarea punţilor reci
din elementele constructive.
 Iluminarea încăperilor construcţiilor serveşte în
special la determinarea condiţiilor de confort vizual, iar sub aspectul însoririi
asupra construcţiilor la evaluarea îmbătrânirii unor materiale sub acțiunea
razelor ultraviolete.
Tehnicile actuale dispun de diferite tipuri de exponometre,
luxmetre, spectrografe etc.
 Zgomotul şi caracteristicile propagării şi receptării
sunetelor.
Aprecierea rezultatelor măsurărilor folosește la stabilirea
proprietăţilor acustice ale încăperilor (reverberaţie, ecou, absorbţie) în
vederea realizării confortului auditiv, precum şi la evaluarea capacităţii de
izolare fonică a elementelor de compartimentare ale clădirilor.
Tehnicile la dispoziţie folosesc mijloace de măsurare a intensităţii
sunetelor, a compoziţiei lor spectrale, a absorbţiei, etc.
 Poluarea mediului ambiant.
Aprecierea rezultatelor măsurărilor se referă la stabilirea
compoziţiei aerului sau a apei pentru descoperirea elementelor nocive.
Tehnicile de măsurare se bazează pe metode fizice (sedimentare,
centrifugare) şi chimice (reactivi pentru diverşi componenţi agresivi).
 Mărimi de natură chimică
 Agresivitatea chimică faţă de materialele
componente ale construcţilor.
Aprecierea rezultatelor măsurărilor se referă la aflarea naturii
agresivităţii (pH) şi la determinarea intensităţii acesteia (concentrația de
elemente nocive) la precizarea cauzelor unor fenomene precum
carbonatarea, coroziunea, reacţia agregate-alcalii ş.a.
Tehnicile de măsurare se bazează pe principii fizico-chimice,
precum rezistivitatea electrică, conductivitatea electrică sau reacţiile
23
chimice (la CO2, la Cl, etc.)
1.3.2.1 Măsurarea dimensiunilor elementelor de construcție
 Măsurarea dimensiunilor intervine la verificarea
elementelor de construcție și a întregii construcții, raportate la
proiectul de execuție; eventualele diferențe dimensionale putand da
explicații cu privire la originea degradărilor constatate.
 Instrumentele de măsurat folosite sunt linia
gradată, banda gradată, metrul de tâmplărie pentru dimensiunile lineare
mai mari și sublerul, micrometrul, rigla și lupa de fisuri pentru
dimensiunile mai mici. Multe din aceste instrumente de măsurat au
evoluat în timp, perfecționându-se prin folosirea electronicii. (Fig.VI 11)

A B C D

E F G

Fig.VI 11 Instrumente de măsurat dimensiuni

A-Subler clasic; B-Subler cu comparator; C-Subler electronic digital; D-Sublere de
adâncime; E-Micrometru clasic; F-Micrometru digital; G-Ruletă

1.3.2.2 Măsurarea deschiderii/lărgimii rosturilor și fisurilor

 Deschiderea rosturilor şi a fisurilor şi variaţia mărimii lor
se măsoară cu ajutorul unor instrumente de măsurare a lungimilor pe
direcţii bine precizate şi marcate pe elementele de construcţie prin
segmente de dreaptă, sau repere de capăt ale bazelor de măsurare, sau cu
spioni și lere de talii diferite.
Măsurarea în valori absolute a deschiderii rosturilor şi fisurilor se
face cu ajutorul riglelor gradate, a riglelor de fisuri sau a lupelor gradate
pentru fisuri. În acest scop, perpendicular pe direcţia rostului sau a fisurii
se trasează de o parte şi de alta a marginilor lor un segment de dreaptă
ce serveşte drept bază de orientare a instrumentului folosit în toate
ciclurile de măsurare; pe această bază se aplică instrumentul, citind direct
valoarea deschiderii pe scara instrumentului.

24
 Rigla de fisuri (Fig.VI 12) se foloseşte prin aplicarea ei peste fisură
şi deplasarea în lungul bazei marcate în mm până la corespondenţa dintre
deschiderea fisurii şi mărimea marcată pe riglă a cărei valoare se citeşte
direct pe riglă.

Fig 12 Rigle de măsurat deschiderea fisurilor.

Pentru uşurinţa citirii pe riglă se foloseşte o lupă cu mărirea de 3x.

 Măsurarea mărimii deschiderii rosturilor şi
fisurilor se face și cu ajutorul spionilor, a lerelor, a penelor gradate,
respectiv a şublerului și a deformetrului amovibil, folosind în aceste
ultime două cazuri, repere încastrate în construcţie de o parte şi de alta a
rostului; sau a fisurii şi care marchează astfel lungimea bazei de
măsurare.
Se pot folosi doi reperi dispuşi la capetele unei baze de măsurare
orientată perpendicular pe direcţia rostului sau a fisurii, sau perechi de
câte doi reperi (Fig.VI 13), în acest ultim caz putându-se evalua şi
deplasarea relativă a marginilor rostului sau fisurii în lungul direcţiei.

A B

Fig. VI 13 Dispunerea bazelor de măsurare a deschiderii fisurilor

A-Lărgimea fisurii; B-Lărgimea fisurii și alunecarea marginilor ei

25
 Forma şi dimensiunile reperelor folosite pentru delimitarea bazelor
de măsurare depinde de instrumentul de măsurare folosit (Fig.VI 14).

Fig.VI 14 Repere și mijloace de măsurare a deschiderii rosturilor și fisurilor

Există metode și dispozitive moderne mai perfecționate, optice,
electrice, electronice etc., folosite la urmărirea variației deschiderii
fisurilor prin măsurare directă sau indirectă (Fig.VI 15)

A B C D

Fig.VI 15 Mijloace moderne de măsurare a deschiderii fisurilor

A-Direct cu lupa de fisuri cu câmp iluminat; B-Direct cu martor electronic cu corpuri
glisante; C-Direct cu extensometru cu coardă vibrantă; D-Indirect prin vize intersectate

26
 Tot în această categorie se încadrează și măsurarea rosturilor și
fisurilor la îmbinările prin nituire, bulonare sau sudare a construcțiilor
metalice din oțel cu ajutorul lerelor precum și aparatele digitale moderne
ce măsoară lungimea, deschiderea și adâncimea fisurilor din elementele
metalice (Fig.VI 16)

Fig.VI 16 Lera pentru sudură 0,03....1,3 mm

1.3.2.3 Măsurarea deplasărilor și deformațiilor construcțiilor

1.3.2.3.1 Metode mecanice
 Deplasările unor puncte de măsurare situate pe
construcție se măsoară cu diferite dispozitive și aparate, cele mai folosite
fiind cele mecanice (comparatoare cu tije sau cu fir) și cele electrice
rezistive, capacitive sau inductive după cum transformă deplasarea în
variații de rezistență a unui reostat,de capacitate a unui condensator, sau
de inductanță a unui circuit magnetic. (Fig.VI 17)

A B C

D E
Fig.VI 17 Aparate de măsurat deplasări și deformații
A-Comparator cu tije mecanic; B-Comparator cu tijă digital; C-Comparator cu fir;
D-Traductor de deplasare rezistiv; E-Traductoare de deplasare inductive.

27
 În figura VI 18 se prezintă două modalități de folosire a
comparatoarelor la încercarea in situ a construcțiilor.

A B
Fig.VI 18 Folosirea comparatoarelor la măsurări
A-Comparator cu tijă; B-Comparator cu fir.

1.3.2.3.2 Metode topografice

 Măsurarea deplasărilor de ansamblu şi a deformaţiilor
globale absolute ale construcţiilor prin metode topografice constă în
măsurarea periodică a poziţiei unor puncte de măsurare materializate pe
construcţie prin repere ce-i urmăresc mişcarea (repere mobile), faţă de
puncte de măsurare materializate în teren, în afara zonei de influenţă a
construcţiei urmărite, prin repere considerate fixe şi stabile pe durata
urmăririi comportării in situ a acesteia (repere de referinţă) şi în
raportarea rezultatelor măsurărilor succesive la rezultatul primei măsurări
considerată de bază.(citirea de zero)
Măsurarea propriu-zisă se efectuează cu ajutorul aparatelor
topografice de precizie (nivelă, teodolit) şi a unor dispozitive auxiliare
(miră/stadie, miretă, vizetă); punctul în care se aşează aparatul în vederea
efectuării măsurilor se numeşte punct de staţie.
 Deplasările şi deformaţiile absolute pe verticală ale
construcţiilor ca urmare mai ales a mişcării terenului de fundare se
măsoară prin metode de nivelment care pot fi:
- nivelment geometric sau direct
- nivelment trigonometric sau indirect
- nivelment barometric
- nivelment hidrostatic
- nivelment fotogrammetric
- nivelment mecanic
- nivelment satelitar
28
  Nivelmentul geometric poate fi efectuat cu stația la
mijlocul aliniamentului definit de mirele de la capetele sale, sau cu stația
raportată la una dintre mirele de capăt.
În cazul măsurării deplasării pe verticală a construcțiilor ca urmare
a tasării terenului de fundare, se folosește de regulă nivelmentul
geometric de mijloc în metoda drumuirii.
 Reperele mobile de nivelment, numite mărci de
tasare se plantează în puncte caracteristice pe conturul exterior, aproape
de contactul cu terenul şi pe suprafeţele exterioare sau interioare (la
colţurile clădirilor, în dreptul rosturilor de tasare, pe coronamentul
barajelor, pe infrastructura podurilor, în axul drumurilor etc.)
Mărcile de tasare se plantează astfel încât să formeze corp comun
cu construcţia ; plantarea mărcilor de tasare se realizează prin încastrare
sau sudare, în sau de structura de rezistenţă a construcţiei, sau prin
îngropare, folosind şi construcții auxiliare, suporţi de marcă. (Fig.VI 19)

Fig.VI 19 Mărci de tasare .

... STAS
a,b,c-Mărci de tasare la sol; d,e Mărci de tasare de perete.

29
 Reperele stabile de nivelment, numite repere de referinţă se
plantează în terenul înconjurător construcţiei în afara zonei de influenţă a
mişcării acesteia, folosind în acest scop suporţi îngropaţi (borne), sau
construcţii existente, vechi şi stabile. În funcţie de adâncimea la care se
află stratul de teren stabil pe care se sprijină bornele, acestea pot fi de
suprafaţă sau de adâncime; în orice caz, adâncimea de fundare a
suporţilor reperelor de referinţă în pământuri va depăşi adâncimea de
îngheţ a acestora.(Fig.VI 20)

Fig.VI 20 Exemple de plantare a

reperelor STAS
Atât mărcile de tasare, cât şi reperele de referinţă se amplasează
astfel încât să fie asigurat accesul la ele pe timpul măsurărilor, să permită
verticalizarea mirelor pe capul lor şi efectuarea vizelor la mire din puctele
de staţie pe toată durata prevăzută a urmăririi comportării in situ a
construcţiilor; în acest scop la repartiţia reperelor pe construcţie şi în teren
se are în vedere evoluţia lucrărilor şi a amenajărilor din timpul execuţiei şi
exploatării ulterioare.(Fig.VI 15)
Indiferent de forma şi dimensiunile reperelor, acestea trebuie să
prezinte un cap semisferic pe care să se sprijine mira (stadia) pe timpul
măsurărilor în poziţie verticală. Se recomandă ca în funcţie de durata
prevăzută a urmăririi comportării in situ a construcţiilor, reperele să fie
protejate contra coroziunii (brunate, emailate, nichelate), sau să fie
executate din metale rezistente la coroziune (oţel inoxidabil, bronz),
eventual să fie protejate prin capace de acoperire, bine fixate și pe cât
posibil etanșe la pătrunderea umezelei.
 Aparatele topografice folosite în efectuarea
nivelmentului geometric asigură de regulă o precizie a măsurărilor de cel
30
puţin 1,0 mm/km; în acest scop se folosesc instrumente de nivelment
numite nivele şi mire cu bandă de invar, prevăzute cu nivele sferice
pentru asigurarea verticalităţii.
 Metoda nivelmentului geometric cu staţia la mijloc
şi procedeul diferenţelor de nivel ilustrată în figura VI 21 se aplică la
măsurări topografice în teren; în cazul măsurării tasărilor, punctul A
reprezintă reperul de referință, la care se raportează toate măsurările din
punctele cu repere mobile de pe construcție.

Fig.VI 21 Nivelment geometric cu staţia la mijloc

Din punctul de staţie, situat la distanţe (portee) egale faţă de mirele
sprijinite pe capul reperelor în poziţie verticală, se execută două vize:
prima, spre una din mire aşezată pe un reper considerat „punct înapoi”
(punctul A din figura. VI.21 ) pe care se citeşte valoarea „a”, apoi a doua,
spre cealaltă miră aşezată pe reperul considerat „punct înainte” (punctul B
din fig. V1.21), pe care se citeşte valoarea „b”.
Diferenţa de nivel dintre cele două repere se calculează scăzând
valoarea citită pe punctul înainte din valoarea citită pe punctul înapoi.
ΔhAB = a – b
Dacă punctul înainte este deasupra nivelului punctului înapoi,
diferenţa de nivel rezultă cu semn pozitiv (cazul din fig.V1.16); dacă
punctul înainte este sub nivelul punctului înapoi, diferenţa de nivel rezultă
cu semn negativ.
Pe mirele cu bandă de invar, care au două scări decalate cu o
constantă, la fiecare viză se fac două citiri pe cele două scări ale mirelor
(a1, b1, şi a2, b2).
Valoarea reală a diferenţei de nivel se obţine în baza relaţiei:

31
 ( a a  b1 )  (a 2  b2)
h AB 
4

respectiv din media diferenţelor de nivel calculate în baza măsurărilor pe

cele două scări ale mirei, luând în consideraţie faptul că citirile brute
reprezintă dublul valorilor reale.
 Metoda nivelmentului geometric de capăt la care se
ia ca punct de reper înălțimea stației” i” pentru a afla diferența de nivel se
folosesc relațiile:(Fig.VI 22)

Δh AB = i - b
HB = HA+ ΔhAB = HA + i – b

Fig.VI 22 Nivelment geometric de capăt

 Metoda drumuirii (poligonaţiei) de nivelment
geometric constă din măsurarea diferenţelor de nivel între repere ordonate
succesiv în vârfurile unei linii poligonale deschise sau închise (poligon),
parcurgând cu punctele de staţie un traseu care să permită aplicarea
nivelmentului geometric cu staţia la mijloc succesiv la toate perechile de
repere în ordinea lor de-a lungul liniei poligonale; în cazul unei reţele
întinse de repere incluse în urmărirea comportării unei construcţii se pot
forma mai multe poligoane de nivelment adiacente.
În figura VI 23 se prezintă un exemplu de poligonaţie de nivelment
la un siloz de cereale.

32
 Fig.VI 23 Exemplu de poligonaţie de nivelment
RN - reper de referinţă; 1,2,....16 - repere mobile; I,II,III- poligoane drumuire.

Poligonaţiile de nivelment se pot sprijini pe două repere de

referinţă de cotă cunoscută (eventual cu cote determinate prin legarea de
reţeaua de nivelment de stat), care să constituie reperul iniţial şi final al
liniei poligonale deschise, sau se pot închide pe un reper de referinţă de o
cotă cunoscută, sau căruia i se atribuie o cotă arbitrară pentru nevoile
măsurărilor din cadrul urmăririi comportării construcţiei; în acest ultim
caz numărul minim de repere de referinţă este de 3.
Distanţele dintre reperele consecutive (mobile şi de referinţă) ale
drumuirii se măsoară şi se notează pe planul de situaţie al reperelor care
se numerotează în sensul de parcurgere principal; aceste distanţe nu
trebuie să depăşească 100 m pentru un punct de staţie.
În cazul unor distanţe mai mari, sau când diferenţa de nivel dintre
două repere consecutive ale drumuirii depăşeşte înălţimea utilă a mirelor,
se permite folosirea unor repere intermediare temporare plantate în suporţi
portativi de miră (broaşte de nivelment) aşezate pe timpul măsurărilor în
puncte convenabile, pe trasee arbitrare, aceleaşi la fiecare ciclu de
măsurări.
Drumuirea se efectuează din puncte de staţie aşezate la mijlocul
distanţei dintre două repere consecutive (de referinţă, mobile sau
temporare), sau la distanţe aproximativ egale de acestea, astfel ca
diferenţa dintre două porți să nu depăşească 2 m; măsurările se efectuează
dus şi întors, întotdeauna pe acelaşi traseu al punctelor de staţie, în
vederea controlului reciproc al rezultatelor.

33
 În fiecare punct de staţie 1, 2,...i,...n, cu luneta perfect orizontală,
se vizează întâi mirele din punctul înapoi pe care se fac citirile a1,
a2,...ai,...an, apoi mirele din punctul înainte, pe care se fac citirile
b1,b2,...bi,...bn.
Diferenţele de nivel între punctele de măsurare consecutive ale
drumuirii, rezultă din diferenţa calculată a citirilor efectuate pe mire.
 Controlul închiderii drumuirii de nivelment şi stabilirea erorii de
închidere se face:
 în cazul poligonaţiei deschise, sprijinită la capete pe
repere de cotă cunoscută, deci de diferenţă de nivel cunoscută, eroarea
de închidere rezultă din aplicarea următoarei relaţii:

eH = ±Δh1,n – (±Δh1,2 ±Δh1,3 ± ··· ± Δhi,i+1 ± ··· ± Δhn-1,n)

în care:
eH este eroarea de închidere a poligonaţiei de nivelment;
Δh1,n este diferenţa de nivel cunoscută între reperele de capăt ale poligonaţiei
deschise (diferenţa cotelor);
Δhi,i+1 este diferenţa de nivel dintre două repere consecutive ale drumuirii.
.
 în cazul poligonaţiei închise pe reperul de referinţă
iniţial, eroarea de închidere este egală cu suma algebrică a diferenţelor de
nivel măsurate:

i  n 1
e H     hi ,i 1
i 1

Drumuirea de nivelment se consideră corectă în cazul în care

eroarea de închidere este mai mică decât toleranţa erorii, calculată cu
relaţia:
f H  0,5 n (mm)
în care:

fH este toleranţa erorii de închidere a drumuirii de nivelment;

n este numărul punctelor de staţie ale drumuirii (inclusiv pe repere
temporare).

34
 În cazul unei drumuiri corecte, compensarea valorilor de diferenţă
de nivel măsurate se face prin repartizarea corecţiei (eroarea de închidere
cu semn schimbat) proporţional şi cumulativ cu numărul de puncte de
staţie, sau cu distanţele de la reperul iniţial al drumuirii până la reperul a
cărui diferenţă de nivel se corectează.
Deplasarea totală pe verticală a unui reper în raport cu poziţia sa
iniţială în măsurarea de bază rezultă că suma algebrică a diferenţelor de
nivel calculate în ciclurile succesive ulterioare de măsurări.
 Metoda drumuirii combinată cu radieri constă din
efectuarea drumuirii de nivelment geometric în care, pe lângă citirile care
se fac în fiecare punct de staţie pe cele două mire din punctele înapoi şi
înainte, se mai fac şi citiri pe mire aşezate pe mărci de tasare în puncte
caracteristice în vecinătatea staţiei; vizele radiale din punctul de staţie se
fac în ordinea numerotării reperelor cuprinse în turul de orizont al radierii,
întotdeauna aceeaşi.
Controlul închiderii radierilor de nivelment şi stabilirea erorii de
închidere se face prin aplicarea relaţiei:
n
e H   H  (n.Hi   citire pe mire)
1
în care:

H este suma valorii cotelor relative ale celor n puncte măsurate;

n este numărul radierilor (vizelor);

Hi este cota planului de vizare al instrumentului de nivelment.

Cotele punctelor radiate se determină în funcţie de cotele

compensate ale reperelor drumuirii de nivelement.
Rezultatele citirilor efectuate pe mire, calculul primar al
diferenţelor de nivel şi compensarea erorilor de închidere se efectuează în
carnete de teren, separat pentru fiecare drumuire de control şi în
continuare pentru fiecare ciclu de măsurări succesive.
Rezultatele prelucrate ale măsurărilor se înscriu în fişe şi grafice,
astfel organizate, încât să permită obţinerea unei imagini clare asupra
valorilor şi evoluţiei deplasărilor şi deformaţiilor pe verticală a
35
construcţiilor a căror comportare in situ se urmăreşte. Dată fiind
importanţa stabilităţii reperelor de referinţă în nivelmentul geometric de
precizie, se impune un control periodic al stabilităţii poziţiei lor.
 Stabilitatea reperelor de referinţă se verifică prin
includerea lor într-o poligonaţie de nivelment separată şi efectuarea
nivelmentului de precizie la cicluri succesive de măsurări cu ocazia
drumuirilor generale de nivelment.
Criteriul de verificare a stabilităţii reperelor este ca diferenţele de
altitudine ale fiecărui reper, calculate din valorile măsurate în ciclul de
bază şi ciclul curent în care se face verificarea, să fie mai mici decât
maximul erorii de nivelment comise în cele două cicluri de măsurare.
Expresia matematică a acestui criteriu este:

  H n  H 0  T i  Di
în care:
Hn este cota reperului de referinţă la ciclul n de măsurare;
H0 este cota reperului de referinţă la ciclul de măsurare de bază (ciclul 0);
TΔi este toleranţa maximă a erorii de închidere în poligonaţie în cele două
cicluri de măsurare;
K este dublul erorii medii pătratice de închidere în cele două cicluri de
măsurare în poligonaţie; K = 2μ
  12   22
în care:
μ1 şi μ2 sunt mediile pătratice ale erorilor de închidere ponderate în poligonaţie;

1, 2 
 ( p  v  v)

p este ponderea erorii de închidere proporţională cu inversul lungimii totale a
1
poligonaţiei în km; p  10 3
L
v este eroarea de închidere în poligonaţie la fiecare ciclu de măsurări;
r este numărul de poligonaţii;
Di este distanţa în poligonaţie de la reperul iniţial, la reperul verificat;

36
 Metoda nivelmentului trigonometric se realizează cu teodolite, iar
cel barimetric cu altimetre, dar nu se aplică la urmărirea tasărilor
construcțiilor în cazul urmăririi comportării acestora in situ.
 Aparate și instrumente pentru nivelmentul
topografic.
Nivelele topometrice (Fig.VI 24) au menirea de a fixa cu precizie
orizontalitatea axei de vizare pentru citirile pe miră.
După modul de orizontalizare a liniei de viză se deosebesc
următoarele tipuri de aparate de nivelment:
 nivel simplu rigid
 nivel rigid cu șurub de basculare
 nivel cu orizontalizare automată a axei de vizare

A B C D E F
Fig.VI 24 Nivele topografice
A-Optică clasică folosită în construcții; B-Electronică cu laser; C-Electronică cu laser
autoorizontalizatoare; D-Electronică cu laser în cruce; E-Laser rotativ reglabil manual;
F-Laser rotativ automat.

Ceea ce permite însă măsurarea diferențelor de nivel sunt mirele

topografice, sau alte rigle inscripționate cu o scară gradată pe care să se
poată efectua citirile necesare.
 Mirele/stadiile (Fig.VI 25) sunt și ele pe piață într-o
varietate foarte mare, fiecare firmă producătoare având propriul model.
Unele mire sunt prevăzute cu nivelă pentru verticalizarea poziției pe
reper, iar pentru măsurări de mare precizie se folosesc mirele cu banda de
invar, ce se caracterizează printr-un coeficient de dilatare termică
insignifiant, eliminând astfel influența temperaturii asupra preciziei
măsurărilor.

37
 A B C

Fig.VI 25 Stație topografică de nivelment

A-Stație; B-Mire/stadii topometrice de 5 m; C-Exemplu de viză pe miră..
 Deplasări şi deformaţii globale absolute pe orizontală
Deplasările de ansamblu şi deformaţiile pe orizontală ale
construcţiilor ca urmare a mişcării terenului de fundare se măsoară prin
metoda aliniamentului sau metoda trigonometrică.
 Reperele mobile plasate pe construcție sunt numite
mărci de vizare, iar reperele stabile, sunt numite după scopul lor repere de
observare, repere de siguranţă sau repere de orientare și se plantează în
terenul înconjurător construcţiei, în afara zonei de influenţă a mişcării
acesteia, folosind în acest scop suporţi îngropaţi, fundaţi pe straturi de
teren stabile şi, în orice caz, sub adâncimea de îngheţ a pământului.
Forma şi dimensiunile reperelor trebuie să fie adecvate scopului
lor; în figura VI 26 se prezintă câteva exemple de repere normalizate.

Fig.VI 26 Repere pentru metoda aliniamentului şi metoda trigonometrică

38
 Aparatele topografice folosite în efectuarea măsurărilor de
deplasări orizontale trebuie să asigure o precizie a măsurărilor de 0,2 ...
0,4 mm; în acest scop se recomandă folosirea teodolitelor de mare
precizie.
 Metoda aliniamentului constă din măsurarea
deplasărilor normale pe aliniamentul format din plantarea mărcilor de
vizare de-a lungul intersecţiei unui plan vertical cu suprafaţa aparentă a
construcţiei, din puncte de staţie amplasate pe repere de observare situate
la capetele aliniamentului, în afara zonei de influenţă a mişcărilor
construcţiei.
Măsurarea deplasărilor în metoda aliniamentului se efectuează prin
două procedee:
A-Procedeul măsurării unghiurilor paralactice
Modul de efectuare a măsurărilor prin metoda aliniamentului,
folosind procedeul măsurării unghiurilor paralactice este ilustrat în
figura VI 27

.
Fig.VI 27 Procedeul măsurării unghiurilor paralactice

Din punctul de staţie instalat pe unul din reperii de observare R1 se

vizează întâi spre o marcă de vizare montată pe reperul de observare R2 de
la capătul opus al aliniamentului, apoi pe rând la mărcile de vizare din
aliniament, determinând unghiurile pe care le fac cele două direcţii;
operaţia se repetă apoi în sens invers, cu punctul de staţie în reperul de
observare R2, determinându-se unghiurile respective.
Valoarea deplasării normale pe aliniament a unei mărci de vizare
se calculează din relaţiile:

39
  med
cc
 med
cc
a R1  l cc aR2  ( L  l ) cc
 
în care:
aR1 şi aR2 este deplasarea normală pe aliniament mărci de vizare,
determinată din cele două repere de observare R1 şi R2;

 med
cc
şi βccmed este ungiul mediu dintre direcţia aliniamentului şi direcţia de
vizare pe una din mărci din reperele de observare R1 şi respectiv R2;

1
p cc 
sin 1cc
l este distanţa în aliniament de la reperii de observare la mărcile de
vizare, măsurată de la fiecare reper de observare;
L este lungimea aliniamentului, respectiv a distanţei dintre cele două
repere de observare de la capetele sale.

B-Procedeul măsurării directe a deplasărilor normale pe

aliniament.
Modul de efectuare al măsurărilor prin metoda aliniamentului,
folosind procedeul măsurării directe a deplasărilor normale pe aliniament
este ilustrat în figura. VI 28 .

Fig. VI 28 Procedeul măsurării directe a deplasărilor normale pe aliniament

Din punctul de staţie, instalat pe unul din reperii de observare R1 se

vizează marca de vizare (FigVI 29) instalată pe celălalt reper de observare
R2, fixând astfel direcţia aliniamentului.
Se blochează mişcarea aparatului în plan orizontal şi se vizează pe
rând capetele mobile ale mărcilor de vizare (Fig.VI 29) din aliniament
mişcând cursorul acestora până ce semnalul sau indicele lor intră în
40
coincidenţă cu firul reticular al lunetei, când se citeşte valoarea gradaţiei
corespunzătoare poziţiei cursorului pe scara reperului.
Valoarea deplasării normale pe aliniament a unei mărci de vizare
se calculează din relaţiile
a R1  m0  m med
R1
a R 2  m med
R2
 m0
în care:
m0 este valoarea citirii din ciclul anterior de măsurare pe scara reperului ;
m este valoarea medie a citirilor din ciclul actual de măsurare pe scara
reperului.

Fig.VI 29 Mărci de vizare cu cursor

 Valoarea medie ponderată a deplasării orizontale a

unei mărci de vizare măsurată cu oricare din cele două metode se obţine
cu relaţia:
a  1  a R 2 ( L  1)
a  R1
L

Deplasarea orizontală, normală pe aliniament a unei mărci de

vizare în raport cu ciclul de măsurare de bază, iniţial, se calculează cu
relaţia:
Δd = an – a0
în care:
Δd este deplasarea orizontală normală pe aliniament faţă de situaţia iniţială a
mărcii la ciclul de măsurări de bază;
a n este valoarea deplasării măsurată în ciclul n;
a 0 este valoarea deplasării măsurată în ciclul de bază.

41
 Se consideră că marca de vizare a avut o deplasare semnificativă
faţă de poziţia sa la ciclul de măsurări de bază, dacă:

d  2 
în care:
μΔ este eroarea medie pătratică de determinare a deplasării mărcilor de
vizare.
   man
2
 ma20

 Metoda trigonometrică constă din determinarea

deplasărilor orizontale ale mărcilor de vizare prin calcul, în baza
intersecţiilor rezultate din măsurarea unghiurilor şi a variaţiei acestora
dintre direcţiile de vizare obţinute din puncte de staţie situate pe repere de
observare, a căror stabilitate poziţională se verifică prin includerea lor
într-o reţea de microtriangulaţie de sprijin.
Reţeaua de microtriangulaţie de sprijin trebuie să satisfacă
următoarele condiţii:
- reperele de observare să fie amplasate cât mai aproape de mărcile de
vizare, să permită observarea unui număr cât mai mare de mărci de vizare
evitându-se vizarea cu unghiuri verticale mari, să permită observarea a cel
puţin trei repere de siguranţă şi dacă este posibil a unui reper de orientare;
- fiecare triunghi al reţelei să se apropie de forma echilaterală, astfel că
raportul dintre cea mai scurtă şi cea mai lungă latură să nu fie sub l/4;
- lungimea laturilor poate varia în funcţie de tipul şi dimensiunile
construcţiei de la 0,4 la 2,0 km;
- unghiurile opuse laturilor nu trebuie să fie mai mici 35º;
- unghiurile de legătură în patrulatere şi în sistemele centrale trebuie să
fie de cel puţin 25º.
 Măsurarea unghiurilor din punctele de staţie
aşezate pe reperele de observare se face prin procedeul turului de orizont
cu 2...4 reiteraţii; numărul direcţiilor de vizare într-un punct de staţie nu
trebuie să depăşească 25 de direcţii.
Închiderii într-un tur de orizont şi stabilirea erorii de închidere se
face prin aplicarea relaţiei:
e  t   i
în care:

42
 eω este eroarea de închidere a turului de orizont;
ωi este valoarea unghiului măsurat de la direcţia de referinţă spre reperul de
vizare iniţial la direcţiile succesive pe celelalte repere de vizare până la cel exterior;
ωt este unghiul măsurat de la directia spre reperul de vizare extrem la direcţia
spre reperul iniţial.

Turul de orizont se consideră corect în cazul în care eroarea de

închidere este mai mică decât toleranţa erorii, calculată cu relaţia:

f   et n
în care:
fω este toleranţa erorii de închidere a turului de orizont;
eT este eroarea teodolitului (6cc);
n este numărul de vize în turul de orizont.
În cazul unui tur de orizont corect, compensarea valorilor măsurate ale
unghiurilor se face prin repartizarea corecţiei proporţional şi cumulativ cu
numărul de vize.
Determinarea prin calcul a deplasării orizontale a unei mărci de vizare
în baza intersecţiilor rezultate din măsurarea unghiurilor din două repere de
observare este ilustrat în figura VI 30.

. ...

.....
Fig. VI 30 Calculul deplasării orizontale prin metoda trigonometrică

43
 Fiind cunoscute distanţa dintre cele două repere de observare şi
valoarea unghiurilor α1 α2, β1 şi β2 măsurate din cele două repere R1 şi R2
în două cicluri de măsurare 1 şi 2 se calculează:
   1   2    1   2
 1  200   ( 1  1 )  2  200   ( 2   2 )

sin  1 sin  2
m1  a m2  a
sin  1 sin  2
sin  1 sin  2
n1  a n2  a
sin  1 sin  2

sin( x) sin( x)

z  m1  m2 .
sin  sin x

în care unghiurile φ şi x se obţin cu formulele:

sin  m x x x x

 1 tg   ctg tg   ctg
sin x  m2 2 2 2 2

 Aparate și instrumente pentru măsurarea

unghiurilor și distanțelor la determinarea deplasărilor și deformațiilor
totale orizontale.
Aparatul de bază la măsurarea unghiurilor este teodolitul.
Teodolitul este instrumentul cu care se măsoara unghiurile formate de
direcțiile la două sau mai multe puncte din teren.
Teodolitele sunt:
 clasice, la care cercurile sunt gravate pe metal, citirile făcându-se
cu vernierul, microscopul cu scăriță, sau cu tamburul;
 moderne, la care cercurile sunt gravate pe sticla, lecturile
făcându-se centralizat într-un singur microscop pentru ambele
cercuri; și
 electronice, la care cercurile sunt digitale, rezultatul unei citiri
fiind afișat pe un ecran cu cristale lichide.
44
 După precizia de determinare a unghiurilor, teodolitele sunt:
 de mare precizie/astronomice cu citiri la zecime de secundă de
arc;
 obișnuite cu citiri la o secundă de arc;
 tahimetrice, la care citirile se fac la minut de arc.
După gradele de libertate ale mișcării cercului orizontal gradat,
teodolitele sunt:
 simple, la care se mișcă doar cercul alidad în jurul axei verticale;
 repetitoare, la care în jurul axei verticale se mișca atât cercul
alidad, cât și limbul;
 reiteratoare ,la care mișcarea limbului este comandată de un șurub
exterior, numit reiterator.
În figura VI 31 se prezintă schema generală a teodolitului optic clasic.

A B

Fig.VI 31 Schema constructivă a teodolitului optic clasic

A- 1-telescop;2-butonul de focalizare al microscopului;3-butonul micrometrului;4-
micrometru;5-nivela plăcii;6-butonul de inversare;7-blocaj mișcare orizontală;8-carcasa
arcului;9-verticalizare optică;10-nivela torica a cercului orizontal;11-trepied;12-pârghia
de blocare a trepiedului;13-butonul de mișcare a cercului orizontal ;14-capacul
butonului de mișcare a cercului orizontal;15-șurub de blocare a limbului;16-șurubul de
mișcare lentă a climatorului;17-carcasa arcului;18-parasolar;19-butonul de iluminare a
firelor; B-Cercurile și axele unui teodolit

45
 În figura VI 32 se prezintă unele exemple de teodolite de pe piața
de aparate de măsurat topografice:

A B C D
Fig.VI 32 Teodolite
A-Teodolit optic clasic; B-Teodolit electronic; C-Stație digitală cu laser de direcționare;
D-Stație totală.

Ultimele modele de teodolite așa zis “inteligente” , sau taheometre

autoînregistratoare, sau “stații totale”, execută operațiile comandate
(măsurarea unghiurilor, distanțelor), salvează datele în unități încorporate
sau dispozitive exterioare de înregistrare și calcul.
 Măsurarea distanțelor ca parte a acțiunii de
măsurare a deplasărilor și deformațiilor totale orizontale, se face cu o
serie întreagă de aparate, mai simple (ruletă, panglică, roată), sau mai
complicate (cu ultrasunete, cu laser) numite telemetre, unele modele fiind
prezentate în figura VI 33 .

. A B C D E
Fig.VI 33 Instrumente și aparate de măsurat distanțe
A-Ruletă magnetică (3…8 m); B-Panglică cu bandă metalică (30...50 m); C-Roată de
măsurat distanțe cu înregistrare (10 km cu resetare); D-Telemetru cu ultrasunete (60
cm...15 m;<0,5 %); E-Telemetru cu laser (0,3…30 m; 3 mm)

46
  Deplasările unghiulare ale construcţiilor ca urmare a
mișcării terenului de fundare, respectiv înclinarea lor de ansamblu, se
determină:
- fie în baza măsurărilor de nivelment geometric pe mărci de tasare
amplasate în mod corespunzător,
- fie în baza intersecţiilor pe mărci de vizare rezultate din măsurarea
unghiurilor orizontale din cel puţin două repere de observare,
- fie prin măsurarea directă cu folosirea firului reticular vertical al
lunetei teodolitului.
 Modul de determinare a înclinării construcţiilor în
baza măsurărilor de nivelment geometric este ilustrat în figura .VI 3

Fig.VI 34 Determinarea înclinării

construcţiilor prin măsurări de nivelment

Înclinarea construcţiei pe direcţia determinată de poziţia a două

mărci de tasare M4 şi M3, la care în două cicluri diferite de măsurare
s-au calculat diferenţele de nivel Δhi şi Δhj se obţine folosind relația:
hi  hj
tg i , j 
1i , j
în care:
i, j este unghiul de înclinare a construcţiei pe direcţia i, j;
Δhi, Δhj este diferenţa de nivel calculată pe mărcile de tasare i şi j din cele două
cicluri de măsurări;
1i,j este distanţa dintre mărcile de tasare i şi j.

 Modul de determinare a înclinării construcţiilor în

baza intersecţiilor rezultate din măsurarea unghiurilor orizontale este
identic în faza sa iniţială cu metoda descrisă pentru determinarea
deplasării orizontale a unei mărci de vizare; în continuare, înclinarea
construcţiei pe direcţia deplasării se calculează folosind relaţia:

47
 Z
tg 
H
în care:
φ este unghiul de înclinare a construcţiei pe direcţia proiecţiei orizontale a
deplasării reperului de vizare;
Z este proiecţia orizontală a deplasării în spaţiu a reperului de vizare;
H este înălţimea de la un reper de vizare de la baza construcţiei, situat pe
verticala reperului de vizare a cărui deplasare se măsoară.

 Modul de determinare a înclinării construcţiilor

prin măsurare directă cu ajutorul firului reticular vertical al lunetei
teodolitului este ilustrat în figura.VI 35.
Se plasează teodolitul în prelungirea uneia din laturile construcţiei
și după orizontalizarea sa se vizează colţul superior al construcţiei sau o
marcă de vizare plantată la nivelul acestuia. Apoi se coboară viza la baza
construcţiei şi se citeşte pe o riglă gradată devierea x a punctului de jos
faţă de punctul de sus. Operaţia se repetă pe o direcţie perpendiculară în
prelungirea celeilalte laturi a colţului, citindu-se valoarea z a devierii.

Fig.VI 35 Măsurarea directă a

înclinării cu firul reticular al
teodolitului

Înclinarea pe cele două direcţii între punctele de observare alese

rezultă din aplicarea relaţiilor:
X Y
tgX X  tgX y 
H H

 Fotogrametria se folosește la urmărirea și măsurarea

deplasărilor și deformațiilor globale ale construcțiilor prin compararea
fotogramelor obținute la termene succesive și prelucrarea lor, pentru a
detecta modificarea dimensiunilor apărute în timp.
48
 În prezent, folosirea stereocomparatoarelor automate și a
calculatoarelor electronice, a condus la automatizarea completă a
exploatării fotogramelor, dar folosirea lor la urmărirea comportării in situ
a construcțiilor nu este încă populară. Fotogrametria se bazează pe
principiul triangulației prin care intersecția a trei linii I spațiu sunt folosite
pentru calculul poziției unui punct în cele trei dimensiuni (Fig.VI 36)

.
Fig.VI 36 Exemplu de triangulație simplă și multipunct
În aplicarea ei la măsurări in situ, metoda folosește o bază de
măsurare și cel puțin două aparate fotografice plasate la capetele ei pentru
a realiza acoperirea spațiului de intersectare a vizelor foto. Măsurările se
realizează pe fotograme realizate în acoperire parțială sau totală a
obiectului vizat, cea mai favorabilă situație fiind la acoperirea totală.
(Fig.VI 37)

Fig.VI 37 Fotograme cu acoperire totală

În același timp, obiectul urmărit prin metoda fotogrametrică trebuie

echipat cu repere mobile, vizibile în fotograme și a căror schimbare de
poziție să permită măsurarea deplasării lor în sistemul de coordonare 3D.

49
 Fig.VI 38- Repere reflectorizante în fotogrametrie

Aceste repere atașate construcției sunt reflectorizante, încât pot fi

făcute vizibile și noaptea prin iluminarea lor.(Fig.VI 38)
În figura VI 39 se prezintă o trusă cu echipamentul necesar GSI
pentru fotogrametrie.

Fig.VI 39 Trusă pentru fotogrametrie

Prelucrarea fotogramelor în vederea măsurării se face în laborator
în sistem stereometric, dar aparatele mai noi tind spre livrarea pe loc a
rezultatelor măsurărilor.
 Urmărirea prin satelit (GPS)
În ultima vreme se folosesc stații topografice conectate la
sistemul global de poziționare (GPS) prin satelit a căror utilitate în
monitorizarea comportării in situ a construcțiilor câștigă din ce în ce mai
multă aplicație datorită multiplelor lor avantaje, printre care:
 la proiectarea rețelei nu trebuie să se mai aibe în vedere
necesitatea vizibilității reciproce între stații, ceea ce ușurează executarea
măsurărilor în teren accidentat (drumuri, poduri, baraje);

50
  măsurările nu sunt dependente de vremea nefavorabilă decât in
extremis;
 se pot face măsurări tridimensionale în timp real și obține simultan
rezultate transmisibile.
Aparatele folosite sunt relativ ușor transportabile și permit
efectuare de măsurări cu aceeași precizie ca și cele clasice terestre (Fig.VI
40).

Fig.VI 40 Stații topografice prin satelit și receptor GNSS

De fapt, semnalele transmise către sateliții sistemului se referă la

poziția și timpul din momentul transmisiei, fapt ce permite poziționarea
exactă a stațiilor receptoare pe bază de trilaterație. De regulă sunt necesari
patru sateliți, dar pot fi folosiți uneori doar trei . (Fig.VI 41)

A B

Fig.VI 41 Sistem de geopoziționare GPS

A-Satelit ERS; B-Simularea a șase traiectorii cu câte patru sateliți pe traiectorie și
vizibilitatea a doisprezece din punctul fix (45° N).

51
 Firma Leica Geosystems, de exemplu, a realizat un sistem
complex destinat în special măsurării deformațiilor în cadrul
monitorizării barajelor, a clădirilor înalte, a tunelurilor, a alunecărilor de
teren, a podurilor și altor construcții, folosind programul Leica GeoMos.
Acest program permite combinarea aparatelor geodezice cu cele
geotehnice și meteorologice și cuprinde aplicații capabile să culeagă date
de la senzori, să le vizualizeze, să le prelucreze și să le transmită.
1.3.2.3.3 Metoda nivelmentului hidrostatic
Măsurarea deplasărilor şi deformaţiilor construcţiilor prin nivelment
hidrostatic de precizie cu procedeul diferenţelor de nivel între o serie de
repere mobile dispuse în puncte de măsurare alese pe construcţie şi un
reper de referinţă, se realizează cu ajutorul unei aparaturi bazate pe
principiul vaselor comunicante.
 Modul de efectuare a măsurărilor prin nivelment
hidrostatic cu procedeul diferenţelor de nivel este ilustrat în figura .VI 42

A B

Fig.VI 42 Schema nivelmentului hidrostatic prin diferenţe de nivel

A-Schema de principiu; B-Aplicație practică.

Două tuburi de sticlă gradate, A și B, se fixează unul pe reperul de

referinţă şi celălalt pe reperul mobil, tuburile fiind legate cu un furtun
umplut cu lichid, astfel încât nivelul lichidului cu suprafața liberă (ce
indică planul orizontal) să fie în dreptul gradaţiilor din cele două tuburi de
sticlă.
Asigurând de fiecare dată aceeaşi poziţie de fixare a tuburilor de
repere (fix și mobil), se citesc pe scara acestora valorile indicate de
nivelul lichidului în repaus la ciclurile succesive de măsurări.

52
 Dacă valorile citite în două cicluri succesive i şi j sunt respectiv ai,
bi şi aj,bj, variaţia diferenţei de nivel dintre reperul cu tubul A, considerat
drept reper de referinţă şi reperul mobil cu tubul B se calculează în baza
relaţiei:

hi , j  [(a i  bi )  (a j  b j )]
în care:
hi , j este variaţia diferenţei de nivel între ciclul i şi ciclul j de măsurări;
ai, bi este citirea în ciclul i pe scara celor două tuburi gradate A şi B;
aj,bj este cititrea în ciclul j pe scara celor două tuburi gradate A şi B.

Dacă diferenţa de nivel rezultă pozitivă, înseamnă că nivelul

reperului B este peste nivelul reperului de referinţă A; dacă diferenţa de
nivel rezultă negativă, înseamnă că nivelul reperului B este sub nivelul
reperului de referinţă.
 Forma şi dimensiunea reperelor de referinţă şi
mobile folosite în nivelmentul hidrostatic se adaptează dispozitivelor de
fixare pe ele ale tuburilor de sticlă gradate specifice aparaturii folosite;
condiţia de bază care se impune reperelor şi dispozitivelor de fixare este
ca acestea să asigure aceeaşi poziţie relativă a tuburilor de sticlă gradate
în ciclurile succesive de măsurări.
Reperul de referinţă poate fi un reper fix în afara zonei de influenţă
a construcţiei urmărite, sau poate fi un reper mobil amplasat pe
construcţie şi ales în mod arbitrar drept reper de referinţă relativ.
 Reguli în folosirea metodei de nivelment
hidrostatic:
o temperatura lichidului din sistemul tuburilor şi al conductei de
legătură trebuie să fie uniformă, diferenţa de temperatură nedepăşind 2ºC
între punctele extreme pe timpul măsurărilor;
o se vor evita măsurările în condiţii de curenţi puternici de aer ce ar
putea influenţa presiunea atmosferică în punctele de măsurare;
o lichidul folosit pentru umplerea aparaturii va fi lipsit de bule de
aer; se recomandă în acest sens folosirea apei fierte şi umplerea înceată a
sistemului.

53
  Aparatura folosită în efectuarea nivelmentului
hidrostatic trebuie să asigure o sensibilitate minimă de 0,2 mm.
Aparatura modernă este digitalizată și lucrează pe bază de diferență
de presiune creată în sistem de diferența de nivel. (Fig.VI 43)

Fig.VI 43 Nivelmetru hidrostatic cu presiune

În acest sistem sensorii sunt conectați cu o linie de presiune, o

linie de compensare aer și un cablu. Variațiile de nivel din sistem sunt
evaluate după presiunea lichidului din fiecare sensor în raport cu
presiunea sensorului de referință.
Sensorii digitalizează direct datele măsurărilor și realizează și o
compensare automată de temperatură.

1.3.2.3.4 Metoda pendulului

Metoda pendulului constă din măsurarea deplasărilor unor puncte
ale construcţiei în plan orizontal, în raport cu verticala dată de direcţia
firului pendulului. După modul de fixare al pendulului, acesta poate fi
pendul simplu lucrând pe principiul firului cu plumb fixat în partea
superioară a construcţiei, sau pendul invers cu plutitor, fixat în partea
inferioară a construcţiei. (Fig.VI 44 ).

Fig..VI 44 Sisteme de măsurare cu pendul

A-Pendul direct (fir cu plumb); B-Pendul invers (cu plutitor).

54
  Modul de efectuare a măsurărilor cu pendul este ilustrat
în figura VI 45.
Deplasările firului pendulului se măsoară cu ajutorul unor
instrumente optice de precizie într-un sistem de coordonate rectangulare
pe două direcţii perpendiculare la fiecare nivel ales.

Fig.VI. 45 Modul de măsurare cu pendulul

1-Tubul pendulului; 2-Firul cu plumb; 3-Reperul fix; 4-Reper intermediar; 5-Scară
Dacă raportul deplasărilor faţă de lungimea firului până în punctele
de măsurare alese se păstrează constant pe înălţimea firului,
hi/vi = constant
înseamnă că obiectul s-a înclinat în ansamblul său ca un corp rigid; dacă
există diferenţe între valorile acestui raport la diferitele nivele de
măsurare, înseamnă că s-a produs deformarea construcţiei .
Pentru determinări de mai mică precizie, se poate folosi un pendul
simplu în legătură cu o placă de bază caroiată şi prevăzută cu scara
lungimilor, soluție propusă de autor .(Fig.VI 40)

Fig.VI 46 Pendul simplu cu bază de măsurare

caroiată

55
 Placa de bază (200x200 mm) se fixează la baza construcţiei,
încastrată într-un perete sau soclu, astfel încât firul cu plumb fixat la
partea superioară a construcţiei să cadă aproximativ în dreptul originii
axelor de coordonate ale plăcii. Firul cu plumb se poate ridica (în pauzele
dintre măsurări), sau coborî (pentru măsurări), cu ajutorul unui mosor
fixat la capătul superior. La fiecare coborâre pentru măsurări, se citeşte
direct pe placa de bază poziţia pe care o are capul conic al greutăţii în
raport cu valorile înscrise pe placa de bază, determinând astfel deplasarea
punctului de suspendare faţă de baza construcţiei.
1.3.2.3.5 Metode tensometrice
 Metodele de măsurare a deformaţiilor specifice sunt
grupate sub denumirea generică de tensometrie, deşi aceasta este
improprie, mărimea supusă direct măsurării nefiind tensiunea ci
deformaţia specifică; aceasta este de fapt şi una din lipsurile mari ale
metodelor respective, deoarece trecerea de la deformaţia specifică la efort
unitar trebuie să se facă folosind caracteristicile elastice ale materialului
(modul de elasticitate longitudinal şi coeficientul de contracţie
transversală) care nu sunt constante şi uneori nici uşor de determinat pe
materialul construcţiei in situ.
Deformaţiile specifice se măsoară în cadrul urmăririi comportării
in situ a construcţiilor cu ajutorul deformetrului mecanic amovibil sau al
instalaţiilor de măsurare cu traductoare electrice rezistive (TER),
inductive (TEI), capacitive (TEC), sau cu coardă vibrantă (TECV).
Principiul de măsurare al deformaţiilor specifice constă în
măsurarea variaţiei lungimii unei baze de măsurare, marcate pe
construcţie prin repere de capăt, sau prin lungimea activă a traductorului,
şi raportarea ei la lungimea iniţială a bazei de măsurare, conform
definiţiei deformaţiei specifice:

1

1
în care:
 este deformaţia specifică ;
1 este variaţia lungimii bazei de măsurare;
1 este lungimea iniţială a bazei de măsurare.

56
 Observaţie: Deformaţia specifică este o măsură adimensională; în mod
convenţional ea se exprimă în unităţi de „microdeformaţie” notate cu µm/m şi
care reprezintă 1x 10-6.
Valorile de deformaţie specifică măsurate se referă la „punctul de
măsurare” delimitat de lungimea şi direcţia de orientare a bazei de
măsurare respective.
 Măsurarea deformaţiilor specifice cu deformetrul
mecanic amovibil.
 Deformetrele mecanice amovibile se caracterizează
prin robusteţea construcţiei, uşurinţa manipulării şi efectuării măsurărilor
şi simplitatea reperilor ce delimitează baza de măsurare; în plus metoda
este foarte economică, cu un singur aparat putându-se măsura toate
punctele avute în vedere şi marcate cu reperi, continuându-se măsurările
pe timp nelimitat. Dezavantajele metodei constau în necesitatea deplasării
operatorului la fiecare punct de măsurare.
În cazul folosirii deformetrului mecanic amovibil capetele bazei de
măsurare se marchează prin repere lipite pe/ sau încastrate în elementul de
construcţie (Fig.VI 47) având direcţia de orientare bine definită; forma şi
dimensiunile reperelor de capăt ale bazei de măsurare sunt adaptate
tipului de aparat folosit. Lungimea iniţială a bazei de măsurare
corespunde aproximativ distanţei dintre picioarele aparatului folosit.

Fig.VI 47 Repere pentru marcarea bazei de măsurare cu deformetrul amovibil

Reperele se protejează împotriva prafului şi umezelii prin ungere

cu vaselină şi capace de protecţie.

57
  Măsurarea propriu - zisă constă în fixarea
deformetrului cu picioarele sale în găurile pe capetele reperelor şi citirea
indicaţiilor corespunzătoare pe comparatorul cu tijă ataşat aparatului. La
fixarea deformetrului pe repere în timpul măsurărilor se va urmări
poziţionarea sa corectă, cu picioarele perpendicular pe repere şi bine
fixate în locaşurile acestora.
Fiecare măsurare se repetă de cel puţin 3 ori făcându-se media
citirilor pe aparat.
Diferenţa valorilor mediate în două cicluri de măsurare diferite,
reprezintă valoarea variaţiei lungimii bazei de măsurare; aceasta se
raportează la lungimea fixă a bazei aparatului, obţinându-se valoarea
variaţiei de deformaţie specifică între cele două cicluri de măsurare.
 Eliminarea influenţei variaţiilor de temperatură
asupra lungimii aparatului se realizează prin folosirea unei bare martor
din invar prevăzută cu repere de capăt ale bazei de măsurare
corespunzătoare; la fiecare ciclu de măsurare cu deformetrul, în paralel cu
măsurările în punctele de măsurare de pe construcţie se fac măsurări de
control pe bara de invar.
În cazul în care după măsurarea pe bază de invar apar creşteri faţă
de valoarea măsurată în ciclul de măsurări de bază, acestea se scad din
valorile mediate măsurate în fiecare punct; dacă apar scăderi faţă de
valoarea măsurată iniţial, acestea se adaugă la valorile mediate măsurate
în fiecare punct, realizând astfel corecţia dorită.
 Eliminarea influenţei variaţiilor de temperatură şi
umiditate asupra deformaţiilor construcţiei însăşi, ca şi a influenţei
curgerii lente în cazul betonului, se realizează prin folosirea unor martori
executaţi din acelaşi material ca şi construcţia, de dimensiuni apropiate ca
secţiune elementului măsurat şi care se păstrează în aceleaşi condiţii de
mediu lângă construcţia urmărită, având marcată prin repere o bază de
măsurare similară celor de pe construcţie.
Valorile variaţiilor dimensionale ale bazei de măsurare de pe
martor se adaugă cu semn schimbat la valorile mediate determinate în
punctele de măsurare, realizând astfel corecţia dorită.
În figura VI 48 se prezintă două modele de deformetru mecanic.
-

58
 Fig.VI 48 Deformetre mecanice amovibile
Pe timpul măsurării aparatul extensibil se ține de butoanele de
capăt și se așează pe reperele montate pe element, citind indicațiile
comparatorului cu tijă de pe aparat.
 Măsurarea deformaţiilor specifice cu instalaţii de
măsurare cu traductoare electrotensometrice rezistive
Tensometria electrică rezistivă se bazează pe relația direct
proporţională existentă între deformaţia specifică şi rezistenţa relativă
electrică a firelor metalice supuse variaţiilor de solicitare mecanică; dacă
firul este aplicat ( prin intermediul traductorului electrotensometric
rezistiv TER al cărui organ sensibil îl formează ) pe, sau într-un solid
deformabil, acesta îi urmăreşte fidel deformaţiile variindu-şi în mod
proporţional rezistenţa electrică, ceea ce produce variaţii în intensitatea,
respectiv tensiunea unui curent electric ce-l străbate şi care poate fi
măsurată folosind diferite montaje de tip potenţiometric sau în punte
Wheatstone.
Tensometria electrică rezistivă îşi găseşte o largă aplicaţie în
încercarea in situ a construcţiilor, permiţând efectuarea, cu mijloace
relativ simple şi ieftine a unor măsurări de precizie (5 x 10-6), concomitent
într-un mare număr de puncte de la o staţie centrală de măsurări.
Principala deficienţă a metodei rezidă în sensibilitatea
traductoarelor electrotensometrice rezistive la variaţiile de temperatură şi
umiditate, fapt ce conduce la necesitatea adoptării unor măsuri speciale de
termocompensare şi de protecţie hidrofugă; protejate în mod
corespunzător, traductoarele pot fi folosite atât la măsurări de suprafaţă
cât şi în interiorul elementelor de construcţie (în beton sau pe armături).

59
 Instalaţia de măsurare cu traductoare electrotensometrice rezistive
(TER) se compune în principiu din traductoarele aplicate pe suprafața
elementului de construcție, sau înglobate în acesta în punctele de
măsurare alese, din cablurile electrice ce leagă aceste traductoare de staţia
de măsurări şi din stația de măsurări .(Fig.VI 49)

Fig.VI 49 Schema de principiu a unei stații de măsurări cu TER

Staţia de măsurări se organizează în funcție de regimul de solicitare

a construcțiilor pe care sunt montate traductoarele:
o în cazul măsurărilor în regim de solicitare statică a construcţiei,
stația se compune dintr-un număr variabil de comutatoare, având în total
posibilitatea de comutare a unui număr de TER cel puţin egal cu cel
montat pe şi în construcţie şi o punte electrotensometrică.

o în cazul măsurărilor în regim de solicitare dinamică a construcţiei,

stația se compune dintr-un număr variabil de canale de amplificare şi de
înregistrare (oscilograf), egal cu cel al TER montate pe şi în construcţie.

 Traductoarele electrotensometrice rezistive (Fig.VI

42) se lipesc pe suprafaţa construcţiei, sau se înglobează capsulate în
materialul acesteia (în beton sau pe armătură) pe direcţiile de măsurare
stabilite, cu respectarea indicaţiilor furnizorului privind montarea, şi
protejarea lor. Lungimea suprafeţei acoperite de firul rezistiv ce formează
organul sensibil al TER liniar este lungimea bazei sale de măsurare.
Traductoarele măsoară mărimea deformației specifice pe direcția
organului sau sensibil, dar există și TER care preiau deformațiile
membranelor, după cum se vede în exemplele din figura VI 50.

60
 A B C D

Fig.VI 50 Traductoare electrotensometrice rezistive

A-Clasice pe suport hârtie; B-Moderne pe suport plastic; C-Rozete de TER; D- Circulare
pentru membrane.

Pentru determinarea eforturilor unitare principale se măsoară

deformațiile specifice pe trei direcții în formă de rozetă, iar pentru
membranele unor aparate ce măsoară presiunea se folosesc forme
circulare cu patru traductoare în punte Wheatstone.
Aplicarea traductoarelor pe suprafața elementelor de construcție în
vederea măsurării deformațiilor specifice „punctuale” necesită tehnici
speciale în funcție de tipul de traductor și de caracteristicile materialului
constitutiv al elementului ales. În general aceste tehnici de lucru sunt
descrise în instrucțiunile fabricantului de traductoare, care uneori oferă și
trusa de lucru.
În figura VI 51 se prezintă o asemenea trusă tensometrică pentru
aplicarea TER.

Fig-VI 51 Trusă de lucru pentru TER

 Cablurile de legătură între TER şi staţia de

măsurări nu trebuie să depăşească lungimea de 100 m, să fie ecranate şi
montate paralel în poziţie fixă pe durata măsurărilor.
Eliminarea influenţei variaţiilor de temperatură asupra măsurărilor
de deformaţie specifică cu TER, se realizează prin folosirea traductoarelor
de termocompensare, montate pe, sau în martori executaţi din acelaşi
61
material şi păstraţi lângă punctele de măsurare compensate în aceleaşi
condiţii de mediu ca şi construcţia.
Se recomandă folosirea metodei de compensare individuală a
fiecărui traductor activ, sau cel mult 10 TER active la un TER
termocompensator, (cazul diferenţelor mici de temperatură între punctele
cu TER active); în acest mod compensarea este automată şi nu necesită
calcule de corecţie.
Pentru legarea corectă a cablurilor la comutatoare, sau la canelele
de amplificare ale staţiei de măsurări, se recomandă numerotarea
conductorilor la ambele capete.
 Punţile electrotensometrice folosite la măsurări în
regim de solicitare statică, permit citirea valorilor direct în unităţi de
microdeformaţii, ţinând seama de constanta de calibrare a traductoarelor
folosite, constantă ce exprimă raportul de, principiu al metodei, respectiv:
ΔR/R = k ε
în care:
ΔR/R este variaţia relativă a rezistenţei electrice a firului metalic din
traductor datorată solicitărilor la care este supus;
k este constanta de calibrare a TER, determinată de producător şi dată
ca o caracteristică de bază;
ε este deformaţia specifică ca urmare a solicitărilor la care este supusă
construcţia şi transmisă traductorului.

Punțile electrotensometrice își bazează funcționarea pe montajele

în punte Wheatstone cu patru rezistențe în patru brațe, traductoarele
putând lua locul acestora fie într-un braț (montaj în ¼ punte), în două
brațe (montaj în ½ punte), fie în toate cele patru brațe (montaj în punte
întreagă).
Puntea Wheatstone este un circuit electric folosit pentru măsurarea
unei rezistențe necunoscute prin echilibrarea a două brațe ale punții, unul
dintre acestea conținând rezistența necunoscută Rx.
Rezistențele R1, R2, R3 sunt rezistențe de valoare cunoscută, R2
fiind reglabil. Circuitul pus sub tensiune va genera un curent ce poate fi
măsurat cu un galvanometru Rg .(Fig.VI 52)

62
 Fig.VI 52 Schema punții Wheatstone
Dacă R2/R1 este egal cu Rx/R3 puntea este echilibrată și
tensiunea între punctele B și D este zero, prin galvanometru nu va trece
nici un curent. Dacă puntea este dezechilibrată de rezistența Rx, echilibrul
poate fi restabilit prin variația rezistenței R2, iar valoarea rezistenței Rx
rezultă din relația:
Rx= (R2/R1)xR3
În tensometria electrică rezistivă, rezistențele din brațele punții
Wheatstone pot fi înlocuite cu 1, 2 sau 4 TER facilitând astfel
termocompensarea și/sau dublarea sau împărțirea sensibilității punții,
respectiv a rezultatului măsurării. (Fig.VI 53) Punțile tensometrice
moderne sunt completate cu amplificatoare de tensiune sau curent, cu
scannere, cu filtre, cu sisteme de stocare și chiar de prelucrare a datelor.

A B C D

. Fig.VI 53 Posibilități de montare a TER în brațele

D punții Wheatstone
A-1/4 punte cu un TER activ; B-1/4 punte cu un TER activ și unul termocompensator;
C-1/2 punte cu două TER active în zone solicitate; D-Punte întreagă cu patru traductoare
active.

63
 La măsurări pe construcții in situ se folosește de regulă montajul
tip B, traductoarele active, ce preiau deformația în punctul respectiv, fiind
termocompensate fie individual, fie pe grupe apropiate situate în aceleași
condiții de temperatură. Montajele tip C și D se folosesc pentru organele
sensibile ale diferitelor captoare, cele două montaje mărind sensibilitatea
captoarelor respective. Punțile tensometrice dau posibilitatea conectării la
ele a mai multor traductoare prin intermediul unor comutatoare legate în
serie. (Fig.VI 54)

Fig.VI 54 Punți electrotensometrice pentru măsurări cu TER în regim de

solicitare statică
Măsurarea deformațiilor specifice în regim de solicitare dinamică
folosește aparate de înregistrare vizuală (osciloscoape), sau pe suport
material (oscilografe). În acest caz, fiecare traductor este conectat la câte
un canal al aparatului de înregistrare prin intermediul unui amplificator
de semnal, astfel încât înregistrarea este simultană pentru toate punctele
de măsurare, conectate la aparate. (Fig.VI 55)

A B C D
VI 55 Aparate pentru măsurări dinamice
A-Canale de amplificare; B-Aparat de calibrare semnal; C-Osciloscop digital;
D-Oscilograf inscriptor.

Pentru evaluarea înregistrărilor în cazul unor măsurări în regim de

solicitare dinamică este necesară înregistrarea în prealabil a unui semnal
etalon de mărime cunoscută exprimat în microdeformaţii şi care se dă cu
ajutorul punţii electrotensometrice, sau cu ajutorul unui dispozitiv special.

64
 Sensibilitatea aparatelor de măsurat cu TER este de 2...5 μm/m.
 Măsurarea deformaţiilor specifice cu instalaţii de
măsurare cu traductoare electrotensometrice cu coardă vibrantă. Se
bazează pe relaţia între deformaţia şi frecvenţa de vibraţie a unei corzi
supusă variaţiilor de solicitare şi întinsă pe lungimea bazei de măsurare a
traductorului din care face parte.
Frecvenţa de vibraţie se măsoară fie direct, fie se compară cu o altă
frecvenţă dată, pe cale audio, sau electronic pe cadranul unui osciloscop.
Tensometria cu coardă vibrantă se caracterizează prin stabilitatea
caracteristicilor metrologice, puţin influenţate de variaţia parametrilor
electrici ai circuitului în care este inclus traductorul; de aceea ea se
foloseşte mai ales în acele încercări care sunt precedate sau urmate de
urmărirea comportării în timp a construcţiilor.
 Instalaţia de măsurare cu traductoare
electrotensometrice cu coardă vibrantă (TECV) se compune în principiu
din traductoarele fixate pe, sau în construcţie, în punctele de măsurare
alese, din cablurile electrice ce leagă aceste traductoare de staţia de
măsurări, şi din staţia de măsurări formată dintr-un număr variabil de
comutatoare şi un aparat de măsurat cu coardă vibrantă. (Fig.VI 56)

Fig.VI 56 Schema unei staţii cu TECV.

.
Principiul de măsurare cu traductorul electrotensometric cu
coardă vibrantă este exprimat prin relația:

f = 1/2L F/m

în care:
f este frecvența de vibrație a corzii;
L este lungimea corzii vibrante;
F este tensiunea în coarda vibrantă;
m este masa unitară a corzii.

65
  Traductoarele cu coardă vibrantă se montează pe
suprafaţa sau în interiorul elementelor de construcţie în punctele şi pe
direcţiile stabilite, respectând indicaţiile furnizorului.
Lungimea corzii între punctele de fixare ale acesteia la capete
reprezintă lungimea bazei de măsurare a traductorului.
 Cablurile de legătură între traductoare şi staţia de
măsurări trebuie să fie ecranate şi să nu depăşească lungimea de 100 m.
 Aparatele de măsurare cu coardă vibrantă permit
citirea valorilor fie direct în microdeformaţii, fie unităţi de frecvenţă, în
acest ultim caz fiind necesară folosirea unor tabele de corespondenţă
pentru determinarea valorilor de deformaţie specifică măsurate.
Sensibilitatea aparatelor de măsurat cu TECV este de 2...5 μm/m .
În figura VI 57 se prezintă componentele unei instalații de
măsurat cu TECV.

A B

Fig.VI 57 Componente ale unei instalații de măsurare cu coardă vibrantă

A-TECV de suprafață sudabil; B-TECV de interior pentru înglobat; C- Aparate de
măsurat cu TECV.
Eliminarea influenţelor de temperatură, umiditate şi curgere lentă
asupra rezultatelor măsurărilor de deformaţie specifică se realizează, prin
folosirea unor traductoare compensatoare lângă punctele de măsurare
active, montate pe sau în martori executaţi din acelaşi material cu
materialul construcţiei pe care sunt montate traductoarele active şi păstraţi
în aceleaşi condiţii de mediu ca şi construcţia.

66
  Metoda acoperirilor casante și a acoperirilor fotoelastice
se folosește la măsurarea continuă pe suprafaţa elementelor de construcţie
a stării de deformaţie.(Fig.VI 58)
 Acoperirile casante se bazează pe proprietatea unor lacuri
de a fisura perpendicular pe direcţia eforturilor unitare de întindere la valori
determinate ale acestora şi cu mult mai mici decât eforturile de rupere ale
materialului elementului pe care se aplică, indicând prin orientare, desime şi
momentul apariţiei lor valoarea aproximativă a eforturilor apărute în element
şi distribuţia lor.
 Acoperirile fotoelastice se bazează pe proprietatea
materialelor optic active de a prezenta în lumină polarizată linii caracteristice,
izocline şi izocromate, care reprezintă locul geometric al punctelor de egală
direcţie şi respectiv de egală diferenţă a eforturilor unitare principale.
Lacurile casante şi acoperirile fotoelastice nu sunt însă decât rareori
folosite la încercarea in situ a construcțiilor, datorită sensibilităţii lor la
umiditate şi condiţiilor de lucru speciale pe care le necesită.

A B

Fig.VI 58 Acoperiri tensometrice

A-Lac casant; B-Acoperire fotoelastică.

1.3.2.4 Măsurarea rotirilor

1.3.2.4.1 Metoda cu clinometre
 Rotirile elementelor de construcţie se măsoară direct cu
ajutorul clinometrelor fixe sau amovibile, în raport cu planul orizontal,
sau în raport cu planul vertical, considerate plane de referinţă.
 Clinometrul fix, având drept plan de referință planul
orizontal, are ca element principal de observare o nivelă cu bulă de aer
care se aduce între repere prin modificarea corespunzătoare a înclinării
suportului ei, iar clinometrul fix având drept plan de referinţă planul
67
vertical, are ca element principal de observare un pendul, ce se mișcă în
fața unui sector gradat. (Fig.VI 59)

A B Fig.VI 59 Scheme de clinometre

A-Clinometru cu pendul; B-Clinometru cu bulă de aer

Clinometrele amovibile sunt prevăzute cu reazeme pentru aşezarea

lor pe timpul ciclurilor de măsurare pe elemente de sprijin încastrate în
construcţie în punctele de măsurare stabilite și prevăzute cu capace de
protecţie; elementele de sprijin şi reazemele clinometrelor sunt astfel
conformate încât să asigure aceeaşi poziţie a aparatului la ciclurile
succesive de măsurare.
Sensibilitatea de măsurare a clinometrelor trebuie să fie de cel
puţin 3 min. într-un domeniu de măsurare de 3º; măsurarea acestor valori
de înclinare este asigurată prin dotarea aparatelor cu mijloace de manevră
fină (şuruburi micrometrice) şi existenţa unor tambure gradate în mod
corespunzător, prevăzute cu lupe pentru citire.
Pentru detectarea mișcării terenului se folosesc înclinometre ce se
introduc în foraj până la nivelul dorit și se fixează de fundul forajului
vertical; în caz de alunecare de teren în versanți sau baraj, înclinometrul
se înclină indicând existența și mărimea deplasării.
În figura VI 60 se prezintă exemple de clinometre moderne.

68
.
A B C D
Fig.VI 60 Clinometre moderne
A-Nivelă clinometru Digi Level 60 cm (electronică cu display, cu afișarea unghiurilor în
plan vertical sau orizontal în grade,inch,%); B-Nivelă electronică pentru măsurat
unghiuri Arcomaster (display LCD, automemorare,); C-Înclinometru pentru mișcarea
terenului cu lupe de citire (versanți,baraje); D-Clinometru radar (acoperișuri,terase)

1.3.2.4.2 Metoda cu comparatoare cu fir

La măsurări de scurtă durată (cazul încercării prin încărcare),
rotirile pot fi măsurate cu ajutorul a două comparatoare cu fir, dispuse
conform figurii VI 61.

Fig.VI 61 Măsurarea rotirii cu comparatoare cu fir

1.3.2.5 Măsurarea caracteristicilor mişcării

Măsurarea caracteristicilor mişcării construcțiilor in situ
(acceleraţie, viteză, deplasare, amplitudine, frecvenţă, perioadă) se
efectuează cu aparate şi instalaţii cu sistem mecanic inerțial sau cu aparate
care necesită existenţa unui sistem de referinţă relativ fix în raport cu
mişcarea măsurată (sau având o mişcare proprie uşor de deosebit de cea
măsurată).
69
 Aparatele cu sistem mecanic inerţial se fixează cât mai rigid de
construcţie în punctele de măsurare stabilite, astfel încât să facă corp
comun cu acestea şi să preia integral componentele mişcării.
Aparatele cu sistem de referinţă fix se montează pe suporţi ce nu
participă la mişcarea construcţiei, fie exteriori acesteia, fie legaţi de
aceasta prin fire subţiri care să nu permită transmiterea mişcării la suport.
Aparatele sau instalaţiile de măsurare a caracteristicilor mişcării
sunt prevăzute cu sisteme de înregistrare a fenomenului care să permită
descifrarea clară a diagramelor (oscilogramelor) si cu sisteme de evaluare
a timpului pe diagrame (scară a timpului sau marcaje de timp).
Aparatele ce măsoară mărimile caracteristice mișcarii poartă în
general denumirea respectivei mărimi ( accelerometru, vitezometru,
deplasometru,frecventmetru).
În figura VI 62 se prezintă unele aparate moderne destinate
măsurării elementelor mișcării .

A B C D

Fig.VI 62 Aparate de măsurat elemente ale mișcării

A-Accelerometru piezoelectric cu amplificator încorporat; B- Vitezometru aer;
C-Accelerometru cu electronică asociată; D- Seismografe digitale.

1.3.3 Măsurarea mărimilor/parametrilor de mediu

Mărimile caracteristice agenților de mediu natural și tehnologic cu
care interacționează construcțiile pe parcursul existenței lor sunt forțele,
presiunile, temperatura, umiditatea, concentrația substanțelor chimice,
însorirea, etc.
1.3.3.1 Măsurarea forţelor
Forţele concentrate ce acţionează o construcţie, sau iau naştere în
îmbinări şi reazime, se măsoară cu ajutorul captoarelor de forţă, de tip
70
dinamometru (mecanic, hidraulic, pneumatic, electric) sau tip doze de
forţă cu traductoare electrice (rezistive, inductive, capacitive, cu coardă
vibrantă, piezoelectrice, magnetostrictive ș.a.)
 Dinamometrele mecanice posedă un corp elastic sub
formă de arc, efectuarea citirilor făcându-se direct pe cadranele prevăzute
cu scară ale acestora.
În cazul dinamometrelor cu comparator, ce-i măsoară deformaţia
corpului elastic proporţională cu forţa aplicată, este necesară cunoaşterea
constantei de calibrare a dinamometrului care permite transformarea
valorilor de deformaţie măsurată în valori de forţă.

 Dozele de forţă cu traductoare se compun în general

dintr-un corp elastic, astfel dimensionat încât în domeniul de măsurare
pentru care este construită doza, efortul unitar dezvoltat sub acţiunea
forţei aplicate să nu depăşească efortul unitar corespunzător limitei de
proporţionalitate a materialului său, şi dintr-un mijloc de măsurare a
deformaţiei sale, totale sau specifice (traductor) între puncte convenabil
alese, respectiv între care deformaţia este maximă.
 O doză de forţă este caracterizată în principal de
valoarea nominală a domeniului de măsurare şi de valoarea coeficientului
ei de sensibilitate care exprimă raportul – determinat experimental prin
calibrare – dintre forţa aplicată şi deformaţia indicată de mijlocul de
măsurare folosit.
În raport de natura mărimilor folosite la măsurarea deformaţiei
corpului elastic, dozele de forţă pot fi mecanice, hidraulice, pneumatice,
electrice, fotoelastice etc.

Condiţia de folosire a dozelor de forţă pentru obţinerea unor

măsurări precise este introducerea centrică pe doză a forţei aplicate, în
care scop se folosesc dispozitive de contact cu elementele structurii, fie
sub forma articulaţiilor cardanice pentru forţe de întindere, fie sub forma
articulaţiilor cu bilă pentru forţe de compresiune. În acest scop se
recomandă folosirea unor dispozitive speciale care să creeze articulaţii
sferice în punctele de contact ale captoarelor cu elementele de inducere a
forţei; exemple de asemenea dispozitive se prezintă în figura VI.63.

71
 Fig. VI 63 Dispozitive de inducere centrată a forţei
 Dozele electrotensometrice de forţă necesită
montarea unei instalaţii de măsurare electrotensometrică compusă din
dozele de forţe, cablurile de legătură şi staţia de măsurări specifică
principiului de lucru al dozelor (doze cu traductoare electrotensometrice
rezistive, inductive, piezoelectrice sau cu coardă vibrantă); de regulă în
asemenea cazuri este nevoie de calibrarea prealabilă a dozelor pentru
determinarea constantei sau curbei de calibrare, care permite
transformarea indicaţiilor citite pe aparatul de măsurat în valori de forţă.
 Sensibilitatea captoarelor de forţă folosite în
măsurări trebuie să fie de minimum 2% din domeniul de măsurare al
captorului.
În figura VI 64 se prezintă câteva modele de captoare de forță
mecanice și electrotensometrice moderne pentru măsurarea forțelor de
compresiune și intindere.

A B C D

Fig.VI 64 Captoare de forță

A-Dinamometru mecanic de compresiune; B-Doze de compresiune; C-Doza de
întindere/compresiune; D-Doză de întindere.

Măsurarea forței din cabluri se face cu metoda încovoierii cablului

între două puncte de sprijin ale aparatului și măsurarea forței necesare
încovoierii cu un dinamometru. (Fig.VI 65)

72
 Fig.VI 65 Măsurarea forței din cabluri
1.3.3.2 Măsurarea presiunilor
 Presiunea fluidelor ce acţionează în echipamentele
construcţiilor se măsoară în general cu ajutorul manometrelor, având
sensibilitatea şi domeniul de măsurare corespunzător.(Fig.VI 66)

A B C
Fig.VI 66 Manometre pentru fluide
A-Manometru clasic; B-Termomanometru; C-Manometre digital.

 Presiunea materialelor granulare sau pulverulente (în

silozuri şi buncăre, sub talpa fundaţiilor) ca şi măsurarea subpresiunilor
din corpul barajelor sau din terenul de fundaţie al acestora pune probleme
deosebite.
Măsurarea presiunilor de contact ale construcţiei cu medii
pulverulente sau granulare, coezive sau necoezive, se efectuează cu
ajutorul captoarelor/dozelor de presiune mecanice, hidraulice sau
electrotensometrice (rezistive, inductive, piezoelectrice sau cu coardă
vibrantă).

73
 Condiţiile ce se impun în folosirea dozelor de presiune la
măsurarea presiunii de contact a construcţiei cu medii granulare sunt
următoarele:
 raportul dintre înălţimea (grosimea) L a dozei sub
forma de disc şi raza ® a secţiunii transversale, L/R, să fie de maximum
0,2;
 rigiditatea dozei să fie cât mai mare în raport cu
rigiditatea materialului pulverulent sau granular;
 deplasarea, sau săgeata organului sensibil al dozei
ce se deformează sub acţiunea presiunii exercitată de materialul granular
sau pulverulent, să fie de maxim 0,5% din diametrul captorului;
 corpul dozei nu trebuie să depăşească suprafaţa de
contact dintre construcţia în care este încastrată şi materialul ce-şi exercită
presiunea cu mai mult de a 30-a parte din diametrul dozei;
 diametrul organului sensibil al dozei trebuie să fie
de cel puţin 50 de ori mai mare decât diametrul maxim al granulelor
materialului.
Dozele de presiune cu această destinație se încastrează în
elementele de contact ale construcţiei cu materialul pulverulent sau
granular, astfel încât să formeze un corp comun rigid cu acestea; în cazul
fundaţiilor, sub talpa acestora se va aşeza un strat de egalizare din nisip de
cca 10 cm grosime care contribuie la uniformizarea distribuţiei presiunilor
pe suprafaţa de contact cu terenul a dozelor de presiune. În figura VI 67 se
prezintă exemple de doze de presiune pentru măsurări în medii
pulverulente sau neomogen.
Măsurarea propriu-zisă necesită cunoaşterea constantei sau curbei
de calibrare specific instalaţiei folosite.
Sensibilitatea captoarelor de presiune trebuie să reprezinte cel puţin
2 % din domeniul de măsurare, adaptat mărimii presiunilor considerate în
punctele de măsurare alese.

74
 A B
Fig VI 67 Doze de presiune cu TECV pentru medii granulare .
A-Doză de presiune pentru teren/fundație; B-Doză de presiune pentru palplanșe.

 Măsurarea subpresiunilor la talpa fundaţiei barajelor şi a

presiunilor din porii betonului şi din terenul de fundaţie se realizează fie
cu manometre montate pe ţevi introduse în tuburi piezometrice, foraje
sau drenuri, fie cu ajutorul unor captoare de presiune electrotensometrice
speciale introduse în beton sau teren, fie cu ajutorul celulelor
piezometrice.
În fig.VI 68 se prezintă scheme de tuburi piezometrice şi o celulă
piezometrică.

A B Fig. VI 68 Scheme de piezometre

A-Tuburi piezometrice (a,b); B- Celula piezometrică;
1-Corpul captorului; 2-Tub sau disc poros; 3-Membrană; 4-Sondă;
5-Manometru.

 Tuburile piezometrice au manometrele instalate în

capul recipienţilor colectori ai forajelor sau a drenurilor și permit astfel
măsurarea presiunii coloanei de apă ce se află deasupra punctului său de
racord, la care trebuie adăugată valoarea presiunii coloanei de apă dintre
acest punct şi recipientul colector, baza forajului sau a drenului; dacă
presiunea hidrostatică este mai mică decât presiunea acestei coloane de
75
apă, la manometru nu se înregistrează nimic. Din acest motiv se
recomandă ca tuburile piezometrice să aibă o direcţie aproximativ
verticală spre a se putea măsura şi nivelul apei din tub cu ajutorul unei
sonde.
 Celula piezoelectrică funcţionează pe principiul
egalării presiunilor de o parte şi de alta a membranei cu indicator electric,
prin pomparea apei de la suprafaţă în tubul celulei; egalarea celor două
presiuni, a apei infiltrată în celulă sub membrană şi a apei pompată de la
suprafaţă, este indicată prin stingerea unui bec semnalizator, moment în
care se citeşte valoarea presiunii apei pompate la manometrul pompei.
 Sensibilitatea manometrelor folosite în măsurarea
subpresiunilor, respectiv a presiunii apei din pori, trebuie să fie de cel
puţin 1 MPa (corespunzătoare la 1m. col. apă)
Aparatura modernă de măsurare a presiunii apei din porii terenului
este mai sofisticată, în sensul folosirii metodelor electrotensometrice
pentru măsurarea deformației membranei acționată de presiunea apei din
sol și a unor capete poroase din materiale metalice inoxidabile.
În figura VI 69 se prezintă unele exemple de doze destinate
măsurării presiunii apei din porii pământurilor.

A B C D

Fig-VI 69-Doze pentru măsurarea presiunii apei din porii terenului de fundare
A-Cap de piezometru; B-Piezometre cu coardă vibrantă; C-Piezometre de adâncime
medie; D-Piezometru electric cu cap poros.

Există și piezometre inteligente la care senzorul reutilizabil este

echipat cu un convertor AD de 24-bit, microprocesor, ceas, controlor de
rețea și cip de memorie, precum și un senzor de temperatură. Cu acest
76
senzor se măsoară direct în unități tehnice, iar după terminarea
măsurărilor sensorul poate fi recuperat și refolosit.
Domeniul de măsurare a presiunii apei din pori este de 0...5 bari,
iar memoria cuprinde 6500 de măsurări posibile a fi efectuate.
1.3.3.3 Măsurarea temperaturii
 Temperatura mediului ambiant exterior se măsoară în
mod tradițional, cu „ termometre de cameră” având sensibilitatea de
1ºC, dar și cu instrumente moderne de tehnică avansată.
Temperatura din interiorul masivelor se măsoară cu doze de
temperatură electrotensometrice, având o sensibilitate de minimum 0,5ºC.
În figura VI 70 se arată câteva exemple de termometre moderne
printre care și unele cu măsurare prin contact, sau la distanță, ca și
termoviziunea ce permite obținerea unei viziuni de ansamblu asupra
temperaturilor unor suprafețe ale construcțiilor, cu posibilitatea depistării
zonelor insuficient izolate termic (punți termice).

. A B C
Fig.VI 70 Termometre moderne
A-Termometru de contact digital; B-Termometru cu laser; C-Termoviziune.

1.3.3.4 Măsurarea umidităţii

 Umiditatea atmosferică și condensul se măsoară
tradițional cu ajutorul higrometrelor cu fir de păr având sensibilitatea
minimă de 1% și cu aparate moderne ce permit măsurarea umidității
atmosferice (20%...90 %), evaluează punctele de rouă și temperatură
ambientală (-40 0C ...600 0C) precum și măsurarea temperaturii de la
distanță, fără contact, cu infraroșu și laser de orientare.
În figura VI 71 se prezintă un umidimetru pentru condens.
77
 Fig.VI 71 Aparat de măsurat condensul

 Umiditatea masivelor de materiale granulare/prafoase se

măsoară cu ajutorul umidimetrelor electronice digitale având
sensibilitatea minimă de 0,1%. (Fig. VI 72)

A B C D E

Fig.VI 72 Umidimetre
A-Umidimetru total cu sondă; B-Umidimetru de contact; C-Umidimetru-termometru;
D-Umidimetru Hygropin; E-Analizor de umiditate pentru beton.

Umidimetrele sunt adaptate unui material, sau mai multor tipuri de

materiale, putând fi de contact, sau cu penetrare.
Umidimetrul prin contact cu suprafața materialului indică pe
ecranul cu LED umiditatea relativă a materialelor în următoarele limite:
șape ciment 0...4,5 %, tencuieli gips 0...9 %, lemn esență moale 0...52 %
și lemn esență tare 0...32 %, în timp ce umidimetrul cu penetrare se
folosește pentru lemn în domeniul 6...44 % și pentru alte materiale în
domeniul 0,2...2,2 % având și un electrod extern pentru materiale mai
dure.
Pentru betoane există umidimetre de contact și sub forma unui
analizor de umiditate bazat pe măsurarea rezistivității betonului.

78
1.3.3.5 Măsurarea nivelului apei
 Nivelul apelor de suprafaţă se măsoară cu diferite rigle
gradate, printre care mirele topografice și limnigrafele (Fig.VI 73), cu
vase comunicante, flotanți ș.a.

Fig.VI 73 Limnigrafe
 Nivelul apelor freatice se măsoară în puţuri sau foraje cu
flotanți, senzori de nivel sau cu sonde acustice (sonore), sau
piezometrice. (FigVI 74)

A B C

Fig.VI 74 Nivelmetre
A-Sondă piezometrică; B-Sondă piezometrică pentru adâncimi mari; C-Instalare
sondă piezometrică.
Precizia măsurărilor depinde de tipul de aparat, dar în general este
de ordinul milimetrilor, ceea ce este acceptabil în cazul urmăririi
comportării in situ a construcțiilor.
1.3.3.6 Măsurarea vitezei şi stabilirea direcţiei de curgere a apei se
măsoară în mod diferit, după cum acestea sunt de suprafață, sau subterane
/freatice.
 Viteza curgerii apelor de suprafaţă (pârâuri, râuri,
fluvii, torenți, inundații) se măsoară în vederea calculului debitelor,
79
stabilirea sectoarelor de râu în care au loc afuieri ale talvegului, eroziuni
ale malurilor și colmatari în aval.
Mijloacele de măsurare folosite în mod curent sunt
plutitorii/flotorii și moriştile/turbinele hidrometrice.
Flotorii plutesc de la profilul de lansare până la un profil aval la cel
puțin 10...20 m, iar viteza se calculează împărțind distanța între profile la
timpul necesar parcurgerii ei.
 Morișca/turbina hidrometrică este cel mai folosit
aparat pentru măsurarea vitezei de curgere a apei râurilor fiind comod în
folosire și precis în indicații.
Aparatele sunt de două tipuri: cu tijă, pentru adâncimi de apă până
la 3,5 m și suspendate, pentru adâncimi mai mari.
Aparatele moderne digitale înregistrează viteza de deplasare a
curentului de apă cu o morișcă/turbină și calculează și indică pe un ecran
viteza măsurată a apei. (Fig.VI 75)

Fig.VI 75 Turbine/moriști
A B A-Turbină hidrometrică cu calculator;
B-Turbină - vitezometru pentru aer, apă și punct de rouă.

 Viteza şi direcţia de curgere a apelor

freatice/subterane se măsoară cu ajutorul unor substanţe colorate sau
fluorescente introduse într-unul din puţuri și urmărită apariția ei în
celelate puțuri, după care se calculează viteza împărțind distanța dintre
puțuri la timpul necesar parcurgerii ei.
Alte metode folosesc sonda electrică, care la contactul cu apa
aprinde un bec de semnalizare, sau cu fluierul hidrogeologic (sonda
acustică ) ce dă semnal sonor la atingerea suprafeței apei.
1.3.3.7 Testarea calității apei freatice
Aparatul de testare a calității apei din pânza freatică la mai multe
nivele de adâncime a fost elaborat la Delft și se caracterizează prin
80
protejarea capului poros al sondei de penetrarea apei, prin introducerea în
tubul de lansare a unui gaz (azot) sub presiune; când sonda a atins
adâncimea dorită, se scade presiunea gazului, dând astfel posibilitatea
apei să pătrundă în corpul poros, după care apa se extrage cu ajutorul unei
pompe. Întreaga instalație este montată pe un autovehicul, ceea ce îi
asigură mobilitatea deplasării în teren.

În figura VI 76 se prezintă schema metodei Delft.

Fig.VI 76 Schema metodei Delft

1.3.3.8 Măsurarea vitezei şi direcţiei vântului

 Viteza şi direcţia vântului se face cu ajutorul anemometrelor, care

pot fi, constructiv și funcțional, anemometre cu cupe, folosite mai ales în

stațiile meteorologice sau cu elice, și care pot fi poziționate fix, sau sunt
mobile, portabile.

Unele anemometre indică și direcția vântului, altele măsoară și

temperatura aerului. În figura VI 77 se prezintă unele exemple de
anemometre moderne, fixe, cu cupe și portabile, cu turbină și calculator
pentru afișarea vitezei medii măsurate.

81
 A B
Fig.VI 77 Anemometre
A-Anemometre fixe cu cupe; B-Anemometre digitale portabile,cu elice.

1.3.3.9 Măsurarea însoririi

 Însorirea se determină prin măsurarea parametrilor ce
caracterizează radiația solară, aparatele purtând denumiri precum:
 piranometru pentru radiația solară globală;
 pirheliometru pentru radiația solară directă;
 pirgeometru pentru radiația în infraroșu;
 albedometru pentru radiația solară și reflecția ei.

În meteorologie se folosesc actinometre, aparate ce măsoară atât

radiația solară, cât și puterea de încălzire a acestei radiații.
În figura VI 78 se arată exemple de asemenea aparate.

A B C

Fig.VI 78 Aparate de măsurat însorirea

A-Piranometru; B-Pirheliometru; C-Actinometru meteorologic.
Radiația solară se măsoară și exprimă în W/m2.

82
1.3.3.10 Măsurarea intensității luminii
 Măsurarea intensității luminoase într-un spațiu închis sau
deschis se face cu ajutorul luxmetrelor și folosește în aprecierea
confortului vizual. (Fig.VI 79)
Unitatea de măsură a intensității luminoase este luxul.
Aparatele moderne măsoară până la 400000 lux-i și mai mult.

Fig.VI 79 Luxmetre digitale

1.3.3.11 Măsurarea sunetelor și zgomotelor este importantă în
evaluarea confortului auditiv, dar și în măsurări geotehnice și seismice.
Intensitatea sunetelor și zgomotului se măsoară în decibeli (dB).
Aparatele moderne de măsurare a nivelului sunetelor permit
înregistrarea datelor pe canale multiple, prelucrarea lor și stocarea cu
posibilități de transmitere la distanță. (Fig.VI 80)

Fig.VI 80 Aparat de măsurat zgomotul de

înaltă performanță cu până la 1000 canale în module LAN-XI cu racordare la
calculator și cu sistem de înregistrare a timpului.

Pentru testări in situ există aparate portabile manuale și sisteme

mobile de măsurare.
83
 În figura VI 81 se arată două exemplare de aparate portabile de
măsurat zgomote și componentele unei instalații Geofon pentru
măsurarea vitezei de propagare a undelor sonore în teren.

A B C
Fig VI 81 Aparate de măsurat nivelul sunetelor
A- Instalație cu geofoane; B-Aparat SoundTest Master (stocare integrată pentru 16000
puncte, filtre ponderare frecventă, domeniu 30...130 dB A,C  1 ,5 dB; C- Aparat Bruel
& Kjaer (35 dB...150 dB)
Există și posibilitatea urmăririi continue a nivelului de zgomot
dintr-o zonă, cu ajutorul unei instalații de tip Noise Sentinel
(Bruel&Kjaer), care permite și alcătuirea unei hărți corespunzătoare pe
baza datelor colectate și prelucrate în timp util. (Fig.VI 76)

Fig.VI 82 Sistemul Noise Sentinel

1.3.3.12 Măsurarea vibrațiilor se face sub aspectul amplitudinii, a
frecvenței și lungimii de undă, pentru evaluarea acțiunii lor asupra
corpului uman, a mașinilor și clădirilor, și se face cu echipamente ce
includ un traductor/captor, o unitate de achiziție a datelor și o conexiune
la calculator.
Pentru urmărirea comportării in situ a construcțiilor se folosesc
analizoare de vibrații portabile vibrometre. (Fig.VI 83)

84
 Fig.VI 83 Vibrometre moderne digitale

1.3.3.13 Măsurarea pH se face pe o scară de la 1 la 14, mijlocul scării, 7,

indicând starea chimic neutră, față de care spre valorile mai mici crește
aciditatea, iar spre valorile mai mari, crește alcalinitatea.
Figura VI 84 prezintă un exemplu de pH metru.

Fig.VI 84 pH metre

Rezultatul măsurării pH folosește la evaluarea pericolului de

corodare a construcțiilor metalice din oțel astfel:
• pH > 11,5 și conținut foarte mic de clor = nu există risc de
corodare
• pH ridicat și conținut de clor peste 0,4% ... 0,6% greutate ciment
= risc de corodare moderat
• pH scăzut și conținut de clor peste 0,4%...0,6% greutate ciment =
risc de corodare foarte mare
În figura VI 85 se prezintă un exemplu de control al stăii de
coroziune la baza unui stâlp metalic pentru ilumnat.

85
 Fig.VI 85 Controlul coroziunii la un stâlp
metalic de iluminat

1.3.3.14 Măsurarea gradului de coroziune a betonului

Măsurările cu privire la starea de coroziune a construcţiilor din
beton armat se referă la adâncimea zonei corodate, alcalinitatea betonului
de protecţie a armăturilor şi potenţialul armăturii din beton.

 Măsurarea adâncimii zonei corodate se face cu ajutorul

comparatoarelor de adâncime cu 3 tije având sensibilitatea de 0,001 mm,
sau cu ajutorul şublerelor şi micrometrelor în cazul în care se pot aplica
pe elementul respectiv spre a-i măsura pierderile de grosime datorită
coroziuni.
 Măsurarea adâncimii betonului care şi-a pierdut
alcalinitatea se face cu ajutorul unei soluţii de indicator pH
(fenolftaleină) care se aplică pe straturi ale betonului, dezgolite succesiv
pe adâncimi de câte 2 mm.
Colorarea betonului în culoare roşie spre violet (pe măsura creşterii
alcalinităţii) indică existenţa unui pH > 10, respectiv existenţa unei
alcalinităţi suficiente pentru a asigura protecţia anticorozivă a armăturii
(în cazul în care în beton nu există ioni cu acţiune corozivă faţă de
armătură C1  , SO 42 , S 2 etc. determinaţi prin prelevarea de
probe).(Fig.VI 86)

Fig.VI 86 Determinarea alcalinității betonului

86
 Dacă stratul de beton nu îşi schimbă culoarea sub acţiunea soluţiei
indicator, înseamnă că pH < 10, fapt ce indică pierderea alcalinităţii
betonului şi deci a proprietăţilor sale de protecţie anticorozivă a armăturii.
Se măsoară adâncimea stratului de beton până la care betonul nu îşi
schimbă culoarea.
 Măsurarea potenţialului armăturii de oţel din beton se
face cu ajutorul unui voltmetru electromagnetic cu domeniul de măsurare
de 0...1500 mV şi a doi electrozi, din care cel de referinţă este din
Cu/CuSO4 saturat.
După umezirea abundentă a solului şi betonului de acoperire a
armăturii, electrodul de referinţă se apasă pe sol la o distanţă de cca. 1 m
de elementul cercetat, celălalt electrod apăsându-se pe armătura
decopertată şi bine curăţată în prealabil.
Se măsoară diferenţa de potenţial indicată de aparat, între cei doi
electrozi legaţi la aparat cu conductoare de cupru izolate.
Se consideră că dacă diferenţa de potenţial măsurată este:
 de 150...300 mV, nu există risc de coroziune;
 de 300...500 mV, există risc de coroziune;
 peste 500 mV, există pericol de coroziune iminent.

Măsurările pe construcţii, in situ, se pot completa cu prelevări de

probe din sol, din pânza de apă freatică şi din structură prin metoda
decopertărilor sau a carotajului în vederea efectuării analizelor de
laborator, prin care se determină natura agentului agresiv, concentraţia sa,
adâncimea de pătrundere şi efectele sale.(v.STAS 3349)
1.3.4 Încercări nedistructive și semidistructive
1.3.4.1 Generalități
Încercările nedistructive şi semidistructive asupra construcţiilor au
drept scop determinarea unor proprietăţi de comportament, respectiv a unor
performanțe ale materialelor componente ale acestora și constau tot în
aplicarea unei acţiuni (de probă) monitorizate, urmate de observarea
fenomenelor de reacţie şi de măsurarea mărimilor ce le caracterizează.
Aplicabilitatea metodelor de încercare nedistructivă și
semidistructivă se diferențiază după natura omogenă sau neomogenă a
materialelor din care sunt executate construcțiile testate.
87
 Printre parametrii de comportament susceptibili a fi verificați cu
aceste metode în cazul construcțiilor metalice, se numără în primul rând
omogenitatea și existența defectelor de material provenite din turnarea
elementelor metalice (pori, incluziuni de zgură sau de natură gazoasă,
goluri, fisuri ș.a.), sau din execuția îmbinărilor prin sudură (suduri
nepătrunse, arse, cu incluziuni de zgură sau gazoase, cu fisuri, cu lipsă sau
exces de material ș.a.) dar și dimensiunile elementelor de construcție erodate
sau corodate.
Printre parametrii de comportament ai construcțiilor din beton, beton
armat și beton precomprimat accesibili evaluării prin metode nedistructive
și semidistructive, se numără densitatea, modulul de elasticitate, rezistență,
duritatea superficială și absorbția superficială, poziția,dimensiunile și
distanța față de suprafața armăturilor, umiditatea, existența defectelor de
material, parametrii dinamici.
Printre parametrii de comportament ai construcțiilor din lemn ce
permit evaluarea calitaților lor se numără densitatea, rezistența mecanică și
la foc, semnele atacului biologic, corectitudinea îmbinărilor.
Metodele de încercare nedistructivă și semidistructivă aflate la
dispoziția specialistului sunt deosebit de multe și variate, dar pot fi
grupate în câteva categorii, respectiv metode mecanice, hidraulice,
acustice, electrice, chimice și radioactive conform listei următoare:
 Metode mecanice: extracția de epruvete,
zmulgerea, desprinderea, ruperea internă, rezistența la penetrare,
expansiunea, duritatea, rezistența la abraziune ș.a.
 Metode electrice, electromagnetice și electronice:
temperatura, viteza impulsurilor ultrasonice, umiditate relativă, semicelula
potențiometrică, rezistivitatea, grosimea acoperirii cu beton ș.a.
 Metodee hidraulice: permeabilitatea, absobția etc.
 Metode chimice: conținutul în sulfați, cloruri,
adâncimea de carbonatare ș.a.

1.3.4.2 Metode mecanice de încercare nedistructivă și semidistructivă

1.3.4.2.1 Metoda extragerii de carote și încercarea lor în laborator
prevede forarea în materialul construcției și extragerea de probe cilindrice
care se supun apoi încercării la compresiune.
 Carotele extrase din beton pot fi supuse la diverse probe și
servesc astfel la confirmarea rezultatelor testelor nedistructive, la
88
identificarea prezenței de contaminanți în beton, la confirmarea rezistenței
betonului, la prezicerea durabilității potențiale a betonului ș.a.
Printre posibilele probe de mare importanță se numără analiza
chimică a compoziției betonului în vederea evaluării stării sale, a
durabilității sale potențiale și a aptitudinii sale pentru exploatare în
continuare. Testele importante pentru aceste evaluări sunt testele privind
conținutul de sulfati de cloride și valoarea pH.
În sfârșit, carotele extrase oferă posibilitatea unei analize
microscopice cu metodele petrografiei, permițând determinarea tipului de
ciment utilizat, a naturii agregatelor și a adausurilor folosite în execuția
construcției.
Carotele extrase din beton trebuie să aibe secțiunea transversal
acomodată cu diametrul maxim al agregatelor astfel încât influeța asupra
rezultatelor să fie cât mai redusă. S-a constatat că în general carotele cu
diametre mai mari, dădeau rezistențe mai mari decât cele cu diametre mai
mici. (Comparații făcute pentru diametre ale granulelor de 20 și 40 mm, și
diametre ale carotelor de 100,50 și 25 mm). De asemenea trebuie evitată
interceptarea barelor de armare, și în orice caz a barelor paralele cu latura
carotei, de prezența barelor perpendiculare în carotă urmând a se ține seama
la evaluarea rezistenței la compresiune a probei.

Fig.VI 87 Extragerea de carote din beton

 Carotele extrase din lemn sunt tot cilindrice, cu un diametru

al secțiunii transversale mai mic, de 5 mm, și servesc la determinarea
densității și a stării de degradare. (Fig.VI 88)

89
 A B
Fig.VI 88 Extragerea de carote din lemn
A-Caroteză pentru lemn; B-Burghie extractoare de 4,8 mm.

1.3.4.2.2 Metoda prin zmulgere se folosește pentru determinarea rezistenței în

stratul de suprafață și se aplică atât la beton cât și la lemn.
 Metoda prin zmulgere din beton prezintă în două variante,
anume varianta daneză LOK TEST și varianta engleză BRE PULLOUT.
Prin această metodă se măsoară forța necesară zmulgerii unui corp metalic
având un cap lărgit înglobat în beton și raportarea ei la rezistența betonului
prin etalonare.
În figura VI 89 se prezintă schema de funcționare a încercării în
varianta daneză.

Fig.VI 89 Schema metodei de zmulgere LOK TEST

Metoda a fost adaptată și pentru determinarea stării betonului în

vederea decofrării la timpul potrivit.
În cazul încercării betonului întărit se forează o gaură în care se
introduce corpul de extracție care se fixează cu mastic sau cu un inel de
expansiune. Danezii o numesc metoda CAPO TEST, iar britanicii BRE
PULLOUT TEST .(Fig.VI 90)

90
 A B .
. Fig.VI 90 Metode prin zmulgere
A-PULLOUT TEST; B-CAPO TEST

Metode similare se cunosc sub alte denumiri North American Pull-

out method, Internal Fracture Test ș.a
Extragerea se face prin aplicarea unei forțe de extracție urmărită prin
intermediul unui torsiometru montat pe capul barei ancorei sau mai nou
printr-un dispozitiv de extracție directă fără efecte de torsiune. (Fig.VI 91)

Fig.VI 91 Dispozitive de zmulgere

 Metoda de zmulgere din lemn stabilește o relație între forța

de zmulgere a unui șurub de anumită lungime înșurubat în lemn și
densitatea lemnului. (Fig.VI 92 )

91
 A B
Fig.VI 92 Dispozitive de zmulgere a conectorilor din lemn
A-Surub din lemn; B-Conector din învelitoare acoperis

1.3.4.2.3 Metoda prin desprindere se bazează pe stabilirea unei relații

experimentale între forța necesară desprinderii unei plăci metalice lipite cu
un adeziv epoxidic de suprafața elementului de construcție și rezistența la
întindere a betonului, dar se poate folosi și la verificarea aderenței straturilor
folosite la repararea betonului de straturile suport, sau al altor tipuri de
acoperiri adezive. (Fig.VI 93)

A . . ...

..... B
A B
Fig.VI 93 Metoda de încercare prin desprindere
A –Schema de funcționare; B-Dispozitive de desprinde

După cum se vede, cele trei metode prin zmulgere și desprindere, se

aplică și necesită o etalonare, trecând printr-o dublă transformare a
rezultatelor din forță în rezistențe.
92
1.3.4.2.4 Metoda amprentării servește la controlul omogenității la
suprafață, a durității și la determinarea rezistenței materialelor constitutive
ale construcțiilor.
Principiul metodei constă în stabilirea unei relații univoce între
dimensiunile urmei lăsate de elementul ce lovește cu forță în punctul de
impact și duritatea, sau rezistența elementului testat; relația respectivă se
obține pe bază de etalonare.
Pentru încercarea elementelor de construcție metalice se folosește
ciocanul de încercare a durității după diverse metode. (Fig. VI 94)

A B C D E F

G
Fig.VI 94 Aparate de măsurat duritatea metalelor
A-Brinell; B-Shore; C-Rockwell; D-Leeb; E-Aparat ultrasonic; F- Poldi cu microcop;
G-Digital Proceq, static Equostat și dinamic Equotip

 Pentru încercarea elementelor de construcție din

beton, beton armat și beton precomprimat, aparatele folosite în această
metodă a amprentării cu bilă se numesc sclerometre, sau ciocane, care pot fi
cu pendul sau cu resort. .
Ciocanele pendul au un impact în funcție de unghiul de cădere,
lăsând urme de 7...14 mm diametru produse de bila de 25 mm diametru, în
timp ce ciocanele cu resort produc, în funcție de cursa arcului, amprente de
3...7 mm cu bila de 10 mm.
 Pentru încercarea zidăriei din cărămidă arsă
compactă se poate folosi ciocanul Waitzmann (Fig.VI 95) la care urma
lăsată de bilă pe folia așternută peste zidărie la locul impactului se compară
cu urma lăsată de bilă pe o bară din oțel martor (se măsoară diametrele
urmelor) dependența de impulsul aplicat.
Metoda este similară metodei Poldi, utilizată pentru determinarea
durității oțelului, diferența rezultând din forța de impact, care la ciocanul
93
Waitzman este variabilă lăsând pe bara de etalonare urme de cca.2 mm.
Se calculează un raport B pentru fiecare pereche de urme lăsate pe
folie cu formula:
B = d1/d2 × G
Unde:
d1 este diametrul urmei de pe bara etalon (mm)
d2 este diametrul urmei de pe folie (mm)
G este raportul între duritatea actuală a barei etalon și duritatea nominală a oțelului
(700 MPa)

Cu valoarea B astfel calculată se intră în tabele și se află rezistența

zidăriei testate.

Fig.VI 95 Ciocanul Waitzmann

1.3.4.2.5 Metoda reculului servește aceluiași scop ca și metoda amprentei.

 Principiul de funcționare se bazează pe stabilirea
unei relații univoce între mărimea reculului unui ciocan acționat de un resort
și care lovește elementul de construcție testat într-un punct de impact și
duritatea sau rezistența acestuia, pe bază de etalonare.
 Aparatele din această categorie se numesc tot
sclerometre sau ciocane și acționează fie ca pendul, fie ca greutate mobilă
rectilineară.
În figura VI 96 se prezintă o secțiune printr-un sclerometru cu recul
cunoscut ca ciocan Schmidt.

94
.

Fig.VI 96 Secțiune printr-un sclerometru cu recul și mod de funcționare

 Sclerometrele, sau ciocanele cu bilă sau resort, sunt

utilizate cu predilecție la urmărirea comportării in situ a construcțiilor,
datorită ușurinței de manipulare, deși interpretarea rezultatelor depinde de
mai multe condiționări și se aplică doar pentru determinarea rezistenței de
la suprafața betonului. Printre aceste condiționări se numără compoziția
betonului, vârsta și umiditatea sa, dar și poziția sclerometrului în timpul
încercării.
Cele mai folosite sclerometre pe plan mondial în prezent sunt
sclerometrele Schmidt care s-au perfecționat mult în ultimii ani, în prezent
existând pe piață sclerometre digitale ce permit citirea valorilor minime și
maxime dintr-o serie de măsurări, corectarea devierilor, înregistrarea datelor
și transferul lor pe calculator.
În figura VI 97 se prezintă aspectul ciocanului Schmidt original și a
unor sclerometre moderne.

A B C D E
Fig.VI 97 Sclerometre Schmidt
A-Sclerometru clasic,original; B-Sclerometru modern Silver; C-Sclerometru digital;
D-Sclerometru digital cu înregistrarea, vizualizarea și transmitere a datelor în formă
transformată de la numărul de recul la rezistență la compresiune a betonului;
E-Mod de utilizare a sclerometrului.

95
 În tabelul următor se prezintă un mod de interpretare a rezultatelor
măsurărilor cu sclerometrul Schmidt exprimat prin numărul N și calitatea
betonului încercat.
Numărul N mediu de recul Calitatea stratului de beton
>40 Foarte bună
30 ...40 Bună
20 ... 30 Satisfăcătoare
< 20 Non calitate
0 Delaminat

1.3.4.2.6 Metoda rezistenței la penetrare este o metodă de încercare

nedristructivă a construcțiilor ce se folosește la încercarea nedistructivă a
rezistenței lemnului din elementele de construcție, a caracteristicilor
terenului de fundare în cazul urmăririi comportării in situ a drumurilor și
căilor ferate, la determinarea performanțelor terenurilor de fundare pentru
clădiri și construcții speciale etc.
Există două metode de penetrare în material, respectiv static și
dinamic și diferite tipuri de dispoziție penetrante adaptate la materialul de
penetrat (lemn, pământ, beton, asfalt ).
 Metoda burghiului manual este cea mai simplă metodă de
apreciere a densității și rezistenței la penetrare a elementelor de construcție
din lemn. (Fig.VI 98)

Fig.VI 98 Burghiu pentru încercarea rezistenței

.. . lemnului
.
 Metoda penetrometrului Woodpecker este asemănătoare
celei cu sclerometrul cu recul, doar că se lansează un stift ce pătrunde în
lemn, iar aparatul indică adâncimea de pătrundere realizată care se compară
96
cu valori martor intabulate. (Fig.VI 99)
Metoda servește la determinarea densității, calității și rezistenței
lemnului.

Fig.VI 99 Penetrometrul Woodpecker

 Metoda penetrării prin sfredelire în lemn (metoda

rezistografului)
Prin aeastă metodă se determină starea de degradare a lemnului viu
sau aflat prelucrat în construcții, judecând după rezistența întâmpinată la
avansul burghiului în lemn. În figura VI 100 se arată un aparat, o
penetrogramă (rezistentă la înaintare-adâncimea penetrării) și diverse
aplicații.

Fig.VI 100 Metoda rezistografului

 Metoda de penetrare dinamica PYLODYN stabilește o

relație între adâncimea de pătrundere în lemn a unui con metalic cu
diametrul de regulă de 25 mm acționat dinamic (Fig.VI 101) și densitatea
lemnului.
Adâncimea de pătrundere variază până la 40 mm, în funcție de specia
lemnului și conținutul de umiditate al acestuia.
97
 Fig.VI 101 Penetrometru portabil PYLODIN

 Metoda rezistenței la penetrare, metoda Windsor, este o

metodă de încercare nedristructivă a construcțiilor din beton.
Principiul metodei se bazează pe relația existență între adâncimea
de pătrundere în beton a unui corp metalic lansat cu o pușcă specială și
rezistentă la compresiune, relație determinată prin etalonare. (Fig.VI.102)
Corpul metalic are un diametru de 6,3 sau 7,9 mm, este de formă
cilindrică cu un vârf ascuțit și este lansat cu o încărcătură de praf de pușcă
Fabricantul livrează tabele de corespondență între lungimea probei
rămasă, expusă după pătrundere și rezistența betonului.
Metoda este folosită mai ales la determinarea rezistenței timpurii a
betonului pentru alegerea momentului decofrării sale, dar și ca substitut la
metoda carotării.

A B C
Fig.VI 102 Metoda Windsor
A-Echipamentul metodei Windsor; B-Corpul penetrant; C-Efectul penetrării.

1.3.4.2.7 Metoda cu prese plate folosește la determinarea eforturilor din

pereții de zidărie din cărămidă sau piatră brută. (Fig.VI 103)
Presiunea din zidărie ca urmare a forțelor de compresiune existente
se măsoară cu ajutorul unor doze de presiune plate (A), introduse în șlițuri
tăiate în mortarul rosturilor dintre șirurile de cărămizi. Înainte de tăierea
șlițului se face o citire de zero a distanței dintre două repere montate
deasupra și dedesubtul rostului în care se practică slitul(B). Se taie șlițul și
se măsoară distanța dintre repere în urma relaxării solicitării (C), după
98
care se mărește presiunea în presă până ce distanța dintre repere revine la
valoarea citirii de zero (D); presiunea din presă indică la acest moment
solicitarea preexistentă în zidărie pe care a egalat-o.

A B C D

Fig.VI 103 Schema de funcționare a metodei cu prese plate

Metoda se aplică în doi pași, diferiți prin adâncimea șlițului, mai
mare în pasul doi, spre a contrabalansa efectul de margine și a-i da forma
adecvată formei presei.
Presele dreptunghiulare se folosesc la șlițurile forate cu bormașina,
cele circulare la șlițurile tăiate cu freză circulară. (Fig.VI 104)

. A B C
Fig.104 Tipuri de prese și tăierea șlițului pentru prese
A-Prese plate hidraulice; B-Tăiere dreptunghiulară cu mașina de găurit; C-Tăiere circulară
cu freză

Traductoarele, montate pe marginile șlițului înainte de tăiere,

înregistrează variația stării de efort datorită apariției șlițului și servesc la
determinarea presiunii necesare în presă pentru echilibrarea cu starea
dinainte de tăierea acestuia. Metoda măsoară de fapt în mod direct eforturile
de întindere sau compresiune uniaxială din elementele încercate în zone de
efort redus.
Metoda mai permite determinarea modulului de compresiune din
relația efort unitar/deformație specifică, sau rezistență la compresiune prin
aplicarea unei solicitări de compresiune axială și măsurarea deformației, sau
99
deteminarea rezistenței de rupere a zidăriei prin încărcarea cu două prese și
chiar determinarea rezistenței la forfecare prin folosirea unei a treia prese
hidraulice. (Fig,105)

A B
Fig.VI 105 Încercarea cu două prese
A-Încercarea la compresiune; B-Încercarea la compresiune și forfecare
1-Cărămizi scoase și presă hidraulică calibrată înserată; 2-Cap sferic; 3-Traductor cu
coardă vibrantă sau deformetru; 4-Prese plate; 5-Cărămidă scoasă la fiecare capăt al
probei; 6-Corpul de probă; 7-Plăcuță de sprijin; 8-Plăcuțe portante din oțel; 8-Cinci șiruri
de cărămizi
Dozele de presiune plate sunt făcute din oțel inoxidabil, au formă
în plan semicirculară sau dreptunghiulară, grosimea de 1...6 mm sudate pe
contur și cu unul sau două orificii pentru introducerea și evacuarea
uleiului.
Metoda este oficializată prin standardele ASTM C1196 și C1997
din 2001 și prin documentele RILEM.LUM.D 2 și 3 din 1990.
În figura VI 106 se prezintă câteva aspecte din practica aplicării
metodei.

Fig.VI 106 Exemple de aplicare a metodei dozelor plate.

100
1.3.4.3 Metode electrice de încercare nedistructivă a construcțiilor
1.3.4.3.1 Metoda măsurării potențialului cu semicelulă electrică constă
în măsurarea cu un voltmetru a diferenței de tensiune dintre o bară de
armare dintr-un element din beton armat și o semicelulă electrică de la
suprafața elementului.
Semicelula este o bară de cupru/sulfat de cupru, calomel sau
argint/clorură de argint imersată într-o soluție cu proprii săi ioni și conectată
printr-un burete, umezit cu o soluție de contact, la apa din porii betonului.
Bara este conectată la polul pozitiv al voltmetrului, iar semicelula electrică
la polul său negativ. (Fig.VI.107)

Fig.VI 107 Principiul de funcționare a semicelulei electrice

În tabelul VI 3 se prezintă criteriile de evaluare a riscului de

corodare conform ASTM C 876 pentru metoda cu semicelulă electrică.

Tabelul VI 3 Criterii de evaluare a riscului de coroziune

Cu/CuSO4 Calomel Ag/AgCl Interpretare
E>-200mV E>-126mV E>-11 > 90% fara risc
-200mV<E<350mV -126mV<E<-276mV -119mV<E<-269mV incertitudine
E<-350mV E<-276mV E<-269mV >90 % coroziune

Măsurarea se face în nodurile unei rețele trasate pe elementul de

construcție, prin așezarea semicelulei în nodurile rețelei și citirea voltajului
indicat de aparat.
Prelucrarea rezultatelor citirilor se face pe un plan al elementului
cercetat, desenat la o scară convenabilă, pe care se trasează curbelor
echipotențiale rezultate din măsurările în nodurile rețelei. (Figura VI 108)

101
 Fig.VI 108 Harta echipotențialelor

În figura VI 109, se prezintă aspectul unui aparat modern de detectat

riscul de corodare a armăturii bazat pe metoda de potențial cu semicelulă
electrică.

Fig.VI 109 Corozimetru și trusa sa

Metoda poate fi folosită și prin înglobarea în beton a barelor

prevăzute cu sensori infășurați de-a lungul lor, măsurarea făcându-se cu
un aparat plimbat la suprafața elementului de construcție.
1.3.4.3.2 Metoda de măsurare a rezistivității betonului este o metodă
electrolitică ce se bazează pe procesul de mișcare a ionilor în mediul apos
din porii betonului sau ai terenului.
 Aparatura constă din patru electrozi plantați în linie
dreaptă pe, sau puțin sub suprafața betonului din elementul încercat și
trecerea unui curent de joasă frecvență între cei doi electrozi exteriori, timp
în care se măsoară căderea de tensiune între electrozii interiori.
Rezistivitatea aparentă a betonului (ρ ) în ohmi/cm se calculează cu formula

ρ =2×π×a ×V/I
în care:
V este căderea de tensiune
I este itensitatea curentului aplicat
a este intervalul dintre electrozii interiori

102
 Adâncimea stratului în care se măsoară depinde de distanța între
electrozi. În mod curent se folosește o distanță de 50 mm ce permite
cuprinderea betonului de acoperire de 200 mm.
În figura VI 110 se prezintă schematic modul de funcționare a
metodei de măsurare a rezistivității betonului din construcții.
.

Fig.VI 110 Schema metodei de măsurare a

.... rezistivității betonului

Pentru interpretarea rezultatelor se folosesc criteriile din tabelul VI 4:

Tabelul VI 4 Risul de coroziune a armăturii înglobate în beton

Rezistivitatea (ohm.cm) Viteza de corodare probabilă

sub 5000 foarte mare
5000 ---10000 mare
10000---20000 joasă/moderată
peste 20000 neglijabilă

Datele din tabel se aplică dacă a existat o etalonare sau dacă metoda
cu semicelulă a indicat posibilitatea corodării armăturilor.

În figura VI 111 se prezintă aspectul unui rezistivimetru modern

digital, integrat compact și modul de lucru cu acest aparat.

103
 Fig VI.112 Rezistivimetru electric digital integrat și exemplu de aplicare

Metoda Wenner se aplică și la determinarea rezistivității solului.

1.3.4.3.3 Metoda analizei zgomotului electrochimic se bazează pe
faptul că procesul de coroziune este insoțit de fluctuații de potențial și
curent ce generează zgomot.
Analiza fluctuațiilor după descompunerea spectrală permite
detectarea coroziunii și a caracteristicilor ei.
1.3.4.3.4 Metoda măsurării curenților din macrocelulele corodate
formate în cadrul acestui proces, diferența de potețial creeată între partea
activă și cea pasivă a barei de oțel dând naștere unui curent electric a cărui
intensitate se calculează după relația:

Icor = ΔU/(RE+RA+RC)
în care:
Icor este intensitatea curentului electric (micro A)
ΔU este voltajul în macrocelulă (mV)
RE este rezistența electrică a betonului (ohmi)
RA este rezistența reacției anodice (ohmi)
RC este rezistența reacției catodice (ohmi)

Pierderea de masă în urma coroziunii se calculează cu formula

[g/cm2] = IcorTWm/V supra F

în care:
Wm este masa moleculară (g/mol)
T este timpul (s)
V este valența
F este constanta lui Faraday (96500 C)

Senzorii folosiți în această metodă sunt diferiți ca fabricație (Fig.VI

113) și se înglobează în beton de la turnare sau cu ocazia unor reparații.

104
 A B C
Fig VI 112 Senzori pentru măsurarea curenților de coroziune
A-Sensor Schliessel (RD.G); B-Sensor Corrowatch (Danemarca); C-Sensor FORCE
(Suedia)

1.3.4.3.5 Metoda polarizării lineare se bazează pe relația lineară între

curentul rezultat în urma scanării cu un potențial electric a elementului din
beton armat în domeniul Ecor plus/minus 25 mV.
Curentul rezultat
icor = βa×βc /2,3(βa+βc)×Δ i/ΔE
Raportul între curentul aplicat și răspunsul potențial ∆E dă rezistența
de polarizare Rp
Rp = Δ E/Δ i = B/icor
unde: B are valori normale intre 25 mV (activ) si 50 mV (pasiv)pentru barele
inglobate.
1.3.4.4 Metode electromagnetice de încercare nedistructivă a
construcțiilor
Metodele electromagnetice utilizate la urmărirea comportării in situ a
construcțiilor au drept scop depistarea poziției și dimensiunilor barelor de
armare înglobate în betonul construcțiilor existente cercetate, sau al altor
corpuri feromagnetice precum conductele de apă, conductorii electrici etc.
Aceste metode utilizează fie efectul curenților eddy, fie efectul inducției
magnetice.
 Metoda cu curenți eddy folosește o bobină care trimite
curenți eddy în armătură, fapt ce produce o modificare a impedanței
măsurate la bobină. Aparatele de măsurare bazate pe curenți eddy se
folosesc la detectarea discontinuităților în teren și alte materiale. O aplicație
a curenților eddy pulsați este echipamentul RLS (Relative Loss of Section),
folosit la studiul terenurilor, dar și la determinarea pierderii de secțiune
datorită coroziunii în stâlpii metalici de iluminat protejați cu diverse
acoperiri. (Fig.VI 113)

105
 Fig.VI 113 Detector de incluziuni și controlul pierderii de secțiune datorită
coroziunii în stâlpi metalici de iluminat

 Metoda cu pahometru folosește două bobine, simple sau

duble, ce funcționează pe principiul transformatorului electric: prima sau
primele două produc curent electric, iar a doua sau celelalte două
recepționează curentul trecut prin armătură pe circuitul magnetic creeat între
bobine și armătură. În cazul prezenței unui obiect feromagnetic pe acest
traseu, apare o creștere a tensiunii la bobina receptoare, ce poate fi
măsurată, după o amplificare cu un voltmetru.
În timp ce procedeul cu curenți eddy folosește frecvente în jur de 1
kHz, ceea ce îl face sensibil la influențe de la corpuri feromagnetice
apropiate de armătură, procedeul prin inducție folosește frecvențe mai mici
de 90 kHz făcându-l mai puțin sensibil la asemenea prezențe.
 Aparatura folosită în ambele cazuri poartă denumiri
comerciale diferite, precum pachometer, covermeter, profometer sau altele,
dar constau în principiu dintr-un cap de căutare, conductori electrici și
aparatul de măsurat. În ambele procedee, citirea pe aparate este influențată
de orientarea și proximitatea armăturilor în raport cu capul de căutare.
Cu o calibrare corespunzătoare, aparatele pot indica și măsura nu
numai orientarea și depărtarea de capul de căutare, ci și dimensiunea barelor
de armare și grosimea stratului de acoperire cu beton.
În figura VI 114 se arată exemple de aparate de măsurat grosimea
stratului de acoperire cu beton a armăturilor și de folosirea lor.

106
 A B C D
Fig.VI 114 Pahometre (profometre,covermetre)
A-Profometru; B-Profoscop; C-Control armătura în perete de beton;
D-Măsurare cu pahometrul.

 Metode de detectare și măsurare a fisurilor în elemente

de construcție metalice și echipamente. În figura 115 se prezintă aparate
electromagnetice destinate folosirii la suprafață și în mediu acvatic
(pentru scafandrii sau vehicule teleghidate) ca și pentru controlul stării
șinelor de cale ferată.

‘
A B
Fig.VI 115 Aparate de detectare a fisurilor în construcții și echipamente metalice
A-Aparatură de detectare și măsurare a fisurilor subacvatic; B-Aparat de detectare și
măsurare a fisurilor în șine de cale ferată.

1.3.4.5 Metode ultrasonice de încercare nedistructiva a constructiilor

Metodele ultrasonice de încercare nedistructivă a construcțiilor se
bazează pe interdependența între proprietățile fizico-mecanice și cele
acustice ale materialelor, mai ales în domeniul elastic de solicitare a
acestora când relația este lineară, directă și sigură.
Ultrasunetele sunt vibrații cu frecvente de 20 kHz la 20 MHz.
 Metoda măsurării vitezei impulsurilor se folosește pentru
descoperirea defectelor (defectoscopie în materialele omogene, precum
metalele și în cele neomogene, precum betonul, dar și la măsurarea constanțelor
elastice ale materialului din care este alcătuită construcția (modulul de
elasticitate E, modulul de elasticitate la lunecare G și coeficientul lui Poisson
107
μ, precum și la determinarea rezistenței la compresiune a betonului pe bază
de etalonare prealabilă).
 Principiul de lucru al acestei metode este următorul:
un traductor emițător electroacustic/piezoelectric în contact direct cu
suprafața betonului emite un impuls de vibrații ce pătrunde în beton și se
reflectă de diferitele sale componente, având drept urmare dezvoltarea a
numeroase unde de efort ce străbat betonul; primele ce ajung la traductorul
receptor, undele longitudinale, sunt transformate în semnal electric; în
paralel funcționează un circuit electronic de măsurare a timpului, viteza de
propagare a impulsului rezultă din relația:

v= L/T
în care:
v este viteza impulsului longitudinal
L este lungimea drumului parcurs
T este timpul de traversare a drumului

 Aparatura folosită în această metodă se compune

dintr-un generator electric de impulsuri, o pereche de traductoare (de regulă
piezoelectrice),un amplificator și un circuit de măsurare a timpului.
 Aplicațiile metodei cuprind evaluarea omogenității
betonului, evaluarea modificărilor în timp ale performanțelor betonului,
corelarea vitezei de propagare a impulsului cu rezistența sa în vederea
atestării calității acestuia și determinarea constantelor sale elastice E și µ.
Modalitățile de poziționare a traductoarelor depind de posibilitățile de
acces la suprafețele elementelor cercetate existând trei posibilități, ilustrate
în figura VI 116 .

A B C
Fig.VI 116 Poziționarea traductoarelor la măsurarea vitezei impulsurilor
A-Transmisie directă; B-Transmisie semidirectă; C-Transmisie indirectă (de suprafață)

În tabelul VI 2 se prezintă un exemplu de clasificare a calității

betoanelor folosind relația dintre viteza de propagare a impulsurilor
longitudinale și rezistențele unui beton având densitatea de cca 24oo kg/m3
(Tabelul VI 2)
108
 Tabelul VI 2 Calitatea betonului în funcție de viteza impulsului ultrasonic

Viteza longitudinală a impulsului Calitatea betonului

km/s
>4,4 excelentă
3.5 4,o foarte bună dar posibil poros
3,0 3,5 dubioasă
2,5 3,0 slabă

În figura VI 117 se prezintă exemple de aparate de măsurare cu

ultrasunete (defectoscop) pentru detectarea fisurilor longitudinale sau
transversale și a incluziunilor în beton.

Fig.VI 117 Aparate pentru măsurarea vitezei impulsului ultrasonic

 Metoda Pundit Plus Ultrasoni System pentru determinarea

rezistenței betonului,verificarea compactității și uniformității, decelarea
fisurilor și cuiburilor de pietriș se folosește de aparatura prezentată în figura
VI 118

Fig.VI 118 Aparatura metodei ultrasonice

Pundit

109
  Metoda ecoului ultrasonic se folosește în cazul accesului la
o singură suprafață a elementului de construcție și se bazează pe captarea
undei ecou al celei transmise de traductorul piezoelectric emitător. (Fig.VI
119). În cazul betonului este necesar ca frecvența ultrasunetului să fie de
50 kHz datorită dispersării undelor acustice de către agregate și porii cu aer.

Fig.VI 119 Schema metodei ecoului ultrasonic

Aplicațiile metodei se referă la măsurarea grosimilor planșeelor cu

acces dintr-o singură parte, la inspectarea tuburilor armăturilor post
tensionate și descoperirea golurilor de la injectarea mortarului etc..
În figura VI 120 se prezintă un aparat ce funcționează cu această
metodă și o aplicație.

Fig.VI 120 Metoda ecoului ultrasonic (aparatura și aplicația) .

 Metoda ecoului de impact sonic se folosește la localizarea

golurilor mai mari în beton și la detectarea delaminărilor în structuri rutiere
pavate sau platforme de poduri unde defectele sunt paralele cu suprafața, la
controlul defectoscopic al pilelor de pod ș.a.
 Principiul metodei constă în aplicarea pe suprafața
elementului a unui impact mecanic care generează unde de compresiune,
forfecare și de suprafață în element; interfețele interioare și suprafețele
exterioare reflectă undele de compresiune și forfecare care, la întoarcerea lor
la suprafața pe care a fost aplicat impactul, pot fi captate cu un traductor
110
adecvat care să le transforme apoi într-o imagine pe ecranul unui
osciloscop. Semnalul rezultant este digitalizat și transformat de un
calculator în formă de diagramă amplitudine vs. frecvență, frecvența
dominantă apărând ca vârf în spectrul frecvențelor. În felul acesta se pot
calcula, folosind vârfurile de frecvență, distanțele până la suprafața de
referință cu relația:

d=V/2f
în care:
d este distanța
f este frecvența dominantă
V este viteza undelor de compresiune în materie
Aparatura necesară aplicării acestei metode constă dintr-un sistem de
achiziționare a datelor, una sau două unități de traductoare cilindrice de ținut
în mână, discuri din plumb pentru traductoare, trei piese de impact sferice de
3 mm până la 9 mm, cabluri și distanțieri pentru traductoare. (Fig.VI 121)
În cazul pilelor se pot măsura lungimea lor și integritatea betonului: se
lovește cu ciocanul capul pilei și se măsoară returul vibrației cu un
accelerometru, rezultatul fiind afișat pe un oscilograf portabil sau pe un
oscilograf.

. A B C

D
Fig.VI 121 Metoda ecoului de impact sonic
A-Schema funcțională; B-Ciocane de impact cu accelerometru; C-Aparatura; D-Aplicații.

111
  Metoda analizei spectrale a undelor de suprafață se
folosește pentru o mai bună apreciere a rezistenței materialelor eterogene, în
speță betonul și se bazează pe măsurarea atenuării amplitudinii undelor
ultrasonice la trecerea lor prin material și a vitezei undei de forfecare
produsă prin impact cu un obiect contondent (ciocan) (Fig.VI 122) și
înregistrată între doi senzori de vibrații de tip Geofon.
Metoda se bazează pe comportamentul dispersiv al undelor de suprafață
Rqyleigh într-un mediu stratificat, adică de faptul că viteza cu care unda
străbate un mediu depinde de frecvența undei, iar această dependență poate
fi folosită pentru determinarea performanțelor mecanice ale mediului
străbătut, construind o curbă de dipersie în câmpul dat de viteza undelor de
suprafață raportate la frecvența lor. Prin calcul se poate apoi construi o
diagramă de profil modul vs adâncime cu care se obține direct modulul
rezilient și grosimea fiecărui strat.

A B

Fig.VI 122 Metoda analizei spectrale a undelor ultrasonice de suprafata

A-Scheme de functionare;B Aparatura de lucru

 Metoda relaționării vitezei de propagare a undelor

ultrasonore cu numărul rezultat din încercarea cu ciocanul Schmidt, se
folosește în vederea evaluării calității din punct de vedere al rezistenței la
compresiune a betoanelor încercate.
În figura VI 123 se prezintă curbele ISO de rezistență pentru betonul
de referință în metoda aceasta numită și SONREB.
112
 Fig.VI 123 Relația între rezistența
betonului la compresiune, viteza impulsului și numărul sclerometric.

 Metoda tomografică se folosește pentru detectarea

defectelor în construcțiile din beton și zidărie și folosește un număr mare de
măsurări de viteză a undelor ultrasonore de efort, emise de la periferia
secțiunilor din beton drept intrare în programul de reconstrucție al unui
calculator care oferă pe această bază, imaginile cerute.
 1.3.4..6 Metode radiografice de încercare nedistructivă a
construcțiilor
Metodele radiografice folosesc fie raze Roentgen (raze X), fie raze
gamma (γ ) și se bazează pe scăderea intensității acestora la traversarea
materialelor din elementele de construcție investigate. Pierderea de
intenstate a radiațiilor depinde de grosimea elementului, de calitatea radiației
și de densitatea materialului. Radiația emergentă din material impresionează
un film sensibil la radiație, mai mult sau mai puțin după intensitatea ei,
creând o imagine cu câmpuri mai intens sau mai slab întunecate. Astfel
zonele compacte, ce absorb mai multă radiație, apar mai deschise la culoare,
iar cele mai puțin dense și golurile apar mai întunecate pe film.
 Metoda radiografică cu raze X
Metoda radiografică cu raze X poate fi folosită ca densimetrie cu raze
X, analiza difracțională, tomografie computerizată și microtomografie.
 Aparatura necesară pentru aplicarea metodei
radiografice cu raze X constă în primul rând din generatorul de radiații care
este un tub catodic. (Fig.VI 124)

113
 La radiografia cu raze X există relația:
I = I0.e-.µx
în care:
I este intensitatea emergentă transmisă a fotonilor
I0 este intensitatea incidentă
μ este
x este grosimea elementului strabatut

A B
Fig.VI 124 Metoda roentgenografică
A-Principiul metodei; B-Defectoscop panoramic cu raze X și tub de sticla
 Spectrometria cu fluorescență în raze X se bazează pe
stimularea atomilor de material cu un fascicul de raze X, ce are drept urmare
emiterea de raze X din material cu lungimi de undă caracteristice
componentelor sale și care sunt apoi detectate cu un microscop fluorescent
și analizate spectrografic prezentând compoziția materialului cercetat.
(Fig.VI 125).

Fig.VI 125 Aparat de spectrometrie cu fluorescență

în raze X

Metoda se folosește pentru determinarea conținutului de săruri

chimice în beton și de contaminări în alte materiale.
Din aceeași categorie de metode și aparate mai face parte
Spectrometria prin difracția razelor X și metoda combinată Microscop
Scanner Electronic/Analiza Energiei Dispersive a Razelor X folosite la
identificarea depozitelor cristaline (eflorescențe mortare ).

114
  Metoda radiografică cu radiații gamma
La radiografia cu izotopi radioactivi, activitatea radioactivă este dată
de numărul de atomi al substanței radioactive ce se dezintegrează într-un
anume timp și se măsoară în Becquerel (Bq) ce reprezintă o dezintegrare pe
secundă, adica 1 Bq = 1 d.p.s.
O altă unitate de măsurare este Curie (Ci ) și anume 1Ci = 3,7 x 1010
Bq care permite exprimarea unității Roentgen.ora.metru (Rhm)/Ci ca
intensitate a unei surse de radiații.
În tabelul VI 5 se prezintă caracteristicile unor izotopi radioactivi
utilizați în mod curent.

Tabelul VI 5 Izotopi folosiți în mod curent la radiografii

Sursa ½ Viața Energia Rhm / Ci

Co60 5,3 ani 1,332 MeV 1,3 R
Cs 137 30,3 ani 0,662 MeV 0,33 R
Ir192 74 zile 0,317 MeV 0,55 R

Grosimea stratului de înjumătățire a energiei radiante ce trece prin el este

T1/2 == ln2/μ,.= 0,693/μ,
în care :
T1/2 este grosimea stratului de înjumătățire a radiației
µ, este coeficientul de absobție lineară a materialului

În tabelul VI 6 se dau valori ale grosimii stratului de înjumătățire

pentru diverse materiale și patru surse de radiații.

Tabelul VI 6 Grosimile straturilor de înjumătățire a radiației

Grosimea stratului de înjumătățire în mm
Material Co60 Cs137 Ir192 Ra226
Plumb 12.45 6.35 4.83 14.22
Cupruββ 21.08 16.51 14.48 22.10
Fier 22.10 17.27 15.49 23.16
Cositor 24.13 18.29 16.76 24.84
Zinc 26.57 20.57 18.54 27.43
Titaniu 45.72 35.31 33.02 47.24
Aluminiu, beton 68.58 55.34 48.26 73.66

Pentru cazul aplicării metodei la construcții din beton armat,

grosimea elementelor accesibile metodei se situează între valorile de
115
125...500 mm pentru Co60,25...250 mm pentru Ir 192 si 500...1600 mm
pentru raze X.
Este bine de reținut ca la folosirea izotopilor radioactivi în metoda
radiografierii trebuie să se respecte reguli stricte de protecție împotriva
radiațiilor a personalului implicat.
În figura VI 126 se prezintă două aspecte de folosire a unor aparate
radiografice de măsurat densitatea solului și îmbrăcăminții unui drum.

Fig.VI 126 Aplicații ale densitometriei radiografice

1.3.4.7 Metode termografice de încercare nedistructivă a construcțiilor

 Principiul metodei termografice se bazează pe faptul că
toate corpurile cu temperatura peste zero absolut emană radiații infraroșii.
Deși radiațiile infraroșii sunt invizibile ochiului uman până la temperatura
de 500 0C, tehnica modernă a dezvoltat aparate de termoviziune și
termografie ce fac vizibilă radiația în infraroșu pe domeniul lungimilor de
undă de 2...14 microni.
 Aparatura pentru nevoile de investigație permite măsurarea
în domeniul de 8...14 microni, corespunzător unor temperaturi cuprinse între
– 20 0C și temperatura ambientală.
Metoda termografică permite măsurarea temperaturilor de suprafață
ale corpurilor în procesul lor de încălzire sau răcire, măsurarea urmărind
deci manifestarea variațiilor de temperatură la suprafața elementului de
construcție în urma variației fluxului de căldură ce le străbate la un moment
dat. Pentru cazul urmăririi comportării in situ a construcțiilor, perioada
optimă de executare a măsurărilor termografice este ziua, cu cerul limpede
la trei ore după răsăritul sau apusul soarelui, când fluxul de căldură ce
străbate construcția este în plină desfățurare. Este deci de reținut că imaginea
termografică a unui element de construcție este o imagine de moment, ce se
116
schimbă în continuu.
Metoda este influentață în rezultatele ei de condițiile meteorologice
(temperatură, umiditate,vânt) și de proprietățile fizice ale materialelor.
Aparatura de bază folosită în termografie este camera de
termoviziune (cu sau fără răcire), care explorează suprafețe mari de
construcție, dând imagini în nuanțe de alb/negru sau în culori; acestea se
stochează și prelucrează cu aparate auxiliare specializate (microprocesor în
timpi reali cuplat la ecranul unui monitor, echipament de colectare și
prelucrare a datelor, echipament de stocare și redare a datelor), astfel că
până la urmă se formează o bancă de date pe benzi video sau în format
video.
Metoda termografică se folosește la evaluarea omogenității
materialului (variații de densitate, delaminări, intruziuni, goluri în anvelopa
clădirilor, în îmbrăcămintea drumurilor, în pistele de aviație, în planșeele
clădirilor etc.) și la descoperirea locurilor cu pierderi de căldură, sau
formarea de punți reci, în anvelopa clădirilor.(Fig.VI 127)

Fig.VI 127 Camere termografice și imaginea termografică a fațadei unei case din
panouri mari

1.3.4.8 Metoda de testare a permeabilității la încercarea construcțiilor

Metoda de testare in situ a permeabilității componentelor
ansamblurilor constructive se referă atât la permeabilitatea materialelor, cât
și a elementelor constitutive. În mod deosebit se încearcă impermeabilitatea
betonului la care se măsoară ușurința cu care betonul este pătruns de apă,
gaze sau materii nocive .
Printre metodele mai răspândite de testare a permeabilității betonului
se numără testul de absorbție inițială de suprafață, testul, de permeabilitate
Figg modificat, testele Schonlin, CLAM, Steinert, TORRENT ș.a.
 Testul de absorbție inițială de suprafață a apei constă în
măsurarea vitezei de pătrundere a apei, conținută într-un vas atașat etanș de
117
suprafața betonului, cu ajutorul unui tub capilar deasemeni legat de vasul cu
apă. Indicele de absorbție se definește ca viteza de pătrundere a apei pe
unitatea de suprafață sub o presiune constantă de 200 mm și într-un interval
de timp prescris de la începutul experimentului, la temperatura camerei.
 Testul de permeabilitate Figg modificat pentru aer și apă
folosește o gaură forată în beton și astupată etanș cu un dop, din golul
rezultat extrăgându-se aerul cu o pompă manuală de vacuum la -55 kPa,
după care se măsoară timpul necesar pătrunderii aerului din betonul
înconjurător și reducerii creșterii astfel a presiunii în gol la -50 kPa; pentru
permeabilitatea la apă, prin dopul găurii se introduce un ac hipodermic până
la fundul ei și se conectează la o seringa și un tub capilar orizontal plasat în
gaură,după care se injectează apa până la umplere și se măsoară timpul
necesar scăderii nivelului apei din tubul capilar la jumătate.
 Testul Schonlin este tot o modificare a testului Figg,
prin care în locul găurii forate în beton se folosește o cameră de vacuum
aplicată pe suprafața betonului și în care se urmărește scăderea vacuumului
de la -99 Kpa la -95 Kpa.
Schema celor două metode se prezintă în figura VI 128.

A B
Fig.VI 128 Schema testelor “Figg modificate” de permeabilitate la aer
A-Modificat de Cather și Dhir; B-Modificat de Schonlin

 Testele de permeabilitate CLAM funcționează pe principiul

menținerii constante a presiunii apei din camera unui piston și măsurarea
timpului necesar pătrunderii unui anumit volum de apă sub presiune în
betonul pe care este aplicat etanș. În acest scop camera de presiune este
dotată cu un traductor de presiune și un display digital, iar tija pistonului are
un șurub micrometric pentru creerea presiunii în mod controlat.
 Testul Steinert, are acelaș principiu de funcționare,
aparatul având pe lângă camera centrake de presiune o altă cameră inelară
de presiune, care să forțeze injectarea laminară a apei în beton.
În figura VI 129 se prezintă schema aparatelor folosite în cele două
118
metode.

A B
Fig.VI .129 Schema testelor CLAM (A) și Steinert (B)

O aplicație practică a metodei Steinert o reprezintă instalația

TORRENT . (Fig.VI 1310

Fig.VI 130 Instalația TORRENT

 Testul de penetrare al ionilor de clor în beton se bazează pe

principiul electroforezei și se folosește in situ prin creerea unui curent
electric între un ecran de cupru și armătura elementului de beton armat
măsurându-i intensitatea timp de 6 ore.
Încărcătura electrică totală este apoi calculată în Coulombi și poate fi
relaționată cu permeabilitatea la ionii de Cl.
1.3.4.9 Metoda de măsurare a adâncimii de carbonatare a betonului
Carbonatarea betonului constă în transformarea hidroxidului de
carbon din mineralele cimentului hidratat în carbonat de calciu sub acțiunea
bioxidului de carbon și a umidității din atmosferă. Fenomenul, relatat la
protecția armăturilor de sub stratul de acoperire cu beton, mai are denumirea
de depasivare și se dezvoltă foarte încet, timpul respectiv putând fi evaluat
119
folosind relația:
t = (d/k)2
în care:
t este timpul necesar carbonatării
d este grosimea stratului de acoperire
k este permeabilitatea

Permeabilitatea variază în funcție de clasa betonului între 17 pentru

clasa 15 și 3,5 pentru clasa 40.
 Metoda de determinare a adâncimii de carbonatare a
betonului constă în pulverizarea unei diluții de 1% fenolftaleine pe straturi
succesive proaspăt decopertate și observarea colorației obținute: betonul
necarbonatat se colorează în roz, adâncimea stratului la care apare colorația
marcând limita până la care betonul este carbonatat. (betonul carbonatat nu
își schimbă culoarea la fenolftaleină). Adâncimea/grosimea stratului de
beton carbonatat (neînroșit) se măsoară cu subler sau micrometrul de
adâncime. (Fig.VI 131)

A B
Fig.VI 131 Determinarea adâncimii de carbonatare a betonului
A-Stropirea cu fenolftaleină; B-Măsurarea adâncimii de carbonatare

1.3.4.10 Metode radar penetrante la încercarea nedistructivă a

construcțiilor
 Principiul metodei impulsurilor de microunde
electromagnetice radar este analoagă metodei ultrasonice cu ecou și se
folosește la detectarea armăturilor, detectarea de goluri și delaminări, dar și
la măsurarea grosimilor elementelor de construcție sau a straturilor rutiere.
 Aparatura folosită în urmărirea comportării in situ a
construcțiilor cu sistemul impulsurilor scurte electromagnetice tip radar
operează cu un singur impuls de trei semiunde sinusoidale.
O instalație de încercare nedistructivă prin radar se compune dintr-o
unitate de control, o antenă monostatică pentru emiterea și recepția energiei
120
electromagnetice, un înregistrator de unde pe bandă magnetică sau
oscilograf pentru curent continuu și un convertor de putere. Antenele
utilizate la încercarea construcțiilor din beton armat sunt antene dipol cu
polarizare lineara și au frecvențe cuprinse între 500 și 1500 MHz.
În figura VI 132 se prezintă componentele unei instalații de control
radar și o aplicație în teren.

Fig.VI 132 Componentele unei stații radar și lucrul în teren

Adâncimea de penetrare în beton uscat este de 0,6...1,0 m ,dar în mod

concret ea depinde de umiditatea și conductivitatea betonului, de desimea,
dimensiunile și natura armăturilor înglobate.
Metoda este eficace mai ales la controlul platelajelor podurilor cu
îmbrăcămintea cu strat superior de asfalt, unde poate detecta și desprinderea
asfaltului de substratul său și delaminarea stratului de beton. În acelaș timp,
metoda este aplicabilă la detectarea utilităților sub nivelul terenului
(conducte de apă, de gaze etc), controlul captușelilor din beton armat ale
tunelurilor, al pistelor de aviație, al infrastructurii căilor ferate (grosime
balast, goluri cu noroi, penetrarea solului în balast).
Un avantaj al acestei metode de evaluare constă în faptul că
măsurările se pot face și din mers la o viteză de cca 10 mile/ora.
În figura VI 133 se arată aparate radar moderne, portabile pentru
detectarea armăturilor și conductelor îngropate și aspecte de la folosirea lor
la controlul de calitate al îmbrăcăminților rutiere, sau al platelajului unui
pod.

121
 A B C
Fig.VI 133 Metoda radar penetrantă
A-Aparate portabile; B-Controlul îmbrăcăminții unui drum; C-Controlul îmbrăcăminții
unui platelaj de pod

1.3.4.11 Metoda traductoarelor cu izotopi radioactivi

 Metoda traductoarelor cu izotopi radioactivi se folosește în
urmărirea comportării in situ a construcțiilor la măsurarea grosimilor și
densității materialelor din care sunt executate construcțiile și la determinarea
umidității acestora.
Metoda cu izotopi radioactivi pentru măsurarea grosimilor și
densității betoanelor componente ale construcțiilor folosește drept aparatură
una sau două surse de radiații gamma dispuse în trei moduri posibile: una
de transmisie directă și două de transmisie înapoi. (Fig.VI 134)
1 2

Fig.VI 134 Metoda radiometrică cu izotopi radioactivi

1-Cu transmisie directă: A-Sursa și detectorul în exteriorul probei; B-Sursa în interior,
detectorul în exterior; C-Sursa și detectorul în interior. 2-Cu transmisie înapoi: A-sursa și
detectorul în exterior; B-sursa și detectorul în interior.

122
 Situația 1° se aplică la măsurarea densității unei carote, sau a
grosimii unui pavaj, 1B la măsurarea densității unui pavaj nou turnat sau a
grosimii unui platelaj de pod, 1C la măsurarea densității unui anume strat de
beton, 2° cu sursele alăturate ecranate la măsurarea de la suprafață a
densității betonului nou turnat, sau a platelajului unui pod și 2B cu sursele
într-o gaură forată de exemplu într-o pilă de pod.
Sursele radioactive folosite sunt Cs 137,Co 60 și Ra 236, iar
traductoarele detector folosesc tuburi Geiget-Muller umplute cu gaz.
 Metoda cu izotopi radioactivi de măsurare a umidității
betonului se realizează cu traductoare cu surse emițătoare de neutroni
rapizi (241Am /Be) și traductoare receptor/detector de neutroni cu tuburi
cu gaz (3He sau BF3 ) și se folosesc la măsurări de umiditate în soluri,
îmbrăcăminți din beton asfaltic la drumuri în locuine, la reabilitarea
acoperișurilor ș.a. Traductoarele se dispun în mod similar cu situația 2B
din metoda radiografică.
1.3.4.12 Metoda detectării emisiei acustice este o metodă de încercare
dinamică care permite detectarea creșterii discontinuităților dintr-o
structură în urma aplicării unei solicitări exterioare. (Fig.VI 135)
Aplicațiile metodei sunt multiple în monitorizarea comportării
construcțiilor civile și industriale, a podurilor, barajelor, tunelurilor din
beton și oțel (propagarea defectelor și fisurilor).

Fig.VI 135 Metoda detectării emisiei

... acustice

1.3.5 Încercarea in situ cu încărcări de probă

Apar situaţii când se iveşte necesitatea unei evaluări rapide
asupra modului în care construcţiile vor reacționa la încărcările prevăzute
a acţiona asupra lor pe durata lor de existenţă; în acest caz se apelează la
metoda încercării in situ cu o încărcare de probă .
123
1.3.5.1 Prezentare generală
Încercarea in situ a construcțiilor cu încărcări de probă, poate fi
statică sau dinamică, cu poziția încărcării de probă pe timpul măsurărilor
staționară sau mobilă.
Elementul de bază într-o asemenea încercare o constituie
alcătuirea schemei încărcării de proba ce trebuie astfel elaborată, încât
prin realizarea ei, construcţia să prezinte reacţii similare celor ce le-ar
avea sub încărcările efective din faza de exploatare.
Există anumite diferențe în metodica încercării construcțiilor cu o
încărcare de probă, în funcție de natura și tipul construcției, precum și de
natura încărcărilor reale din timpul exploatării acesteia. Asemenea
diferențe apar când este vorba de clădiri sau construcții speciale (drumuri,
poduri, căi ferate, construcții hidroenergetice, turnuri, construcții
suspendate).
Pentru încercarea in situ cu o încărcare de probă statică staționară
există o schemă de principiu care cuprinde patru faze ale desfășurării
încercării. (Fig.VI 136)

Fig.VI 136 Schema de principiu a încercării in situ cu o încărcare de probă

statică staționară

 faza de încărcare, de la nivelul zero al încărcării de

probă până la nivelul ei maxim;
 faza de menținere a încărcării de proba la nivelul ei
maxim;
 faza de descărcare a construcției până la nivelul
zero al încărcării;
124
  faza de observare de după descărcarea construcției
Încarcarea și descărcarea construcției poate fi cu aplicare continuă
(direct sau în trepte) și cu aplicare în cicluri de
încărcare/descărcare(direct sau în trepte).
Reglementările pe plan mondial diferă destul de mult în ceea ce
privește aceste scheme, existând diferite combinații ce țin cont de
materialul din care sunt executate construcțiile încercate.
Standardul românesc STAS 1336 elaborat de autor în 1977 și
revizuit în 1980 (în prezent anulat) prevedea două scheme de încărcare:
una clasică, tradițională, continuă în trepte și una novatoare, ciclică, la
nivele crescătoare.(Fig.VI 137)

A B
Fig.VI 137 Scheme de încercare in situ conform STAS 1336-80
A-Încercarea în trepte; B-Încercarea în cicluri de încărcare/descărcare

Standardul american ACI 318-05 prevede încercarea în mod

tradițional, în trepte cu cele patru faze,dar mai nou, standardul ACI 437-
1R-07 adoptă încercarea cu cicluri de încărcare – descărcare în trepte la
nivele crescătoare, folosind prese hidraulice. (Fig.VI 138)

Fig.VI 138 Schema încercării in situ a construcțiilor conform ACI 437-1R-07

125
 Încărcarea aplicat în regim static, continuu (direct sau în trepte); sau
în cicluri (direct sau în trepte), creşte în intensitate până la o valoare
prestabilită, sau până la apariţia unor fenomene sau valori de mărimi
considerate limită (limita comportării elastice de ansamblu stabilizate şi
limita deformaţiilor admisibile).
Faza de încărcare a construcţiei este urmată de o fază de observare
a comportării construcţiei sub încărcarea la valoare maximă, apoi de o
fază de descărcare şi încă o fază de observare în stare descarcată
(fără încărcarea de probă).
Pe tot parcursul celor patru faze se observă şi măsoară fenomenele
şi mărimile ce caracterizează interacţiunea încărcare de probă/construcţie.
În cazul încărcării de probă realizate în regim dinamic, încărcarea de
probă poate fi staționară, oscilând pe loc între limite de intensitate
crescătoare și descrescătoare, fie mobilă, deplasându-se pe construcție cu
cu intensități deasemenea crescătoare sau descrescătoare; în acest caz
măsurările se fac cu înregistrarea evoluției mărimilor urmărite și
determinarea valorilor acestora prin compararea lor cu semnale etalon
înregistrate pe suportul înregistrării (hârtie, banda magnetică, CD).
1.3.5.2 Problemele încercării in situ cu încărcări de probă
 Încărcările ce alcătuiesc încărcarea de probă prezintă
următoarele probleme:
 Stabilirea mărimii încărcărilor folosite la
încercare, pornește de la ipotezele de calcul avute în vedere la proiectare
sa în lipsa lor, de la valoarea lor maximă previzibilă (dacă este
cunoscută), sau de la valoarea lor normală
În alegerea încărcărilor trebuie ca acestea să le reprezinte pe cele
dominante/hotărâtoare, iar distribuţia încărcărilor în timpul încercării,
respectiv schema încărcarii de probă, trebuie să producă „cele mai
defavorabile efecte” prevăzute pentru construcția încercată.
Orice schemă de încărcare echivalentă este necesar a fi verificată şi
asupra compatibilităţii ei cu structura statică, în care nu trebuie să
producă suprasolicitări contrare celor ce se nasc în urma exploatării ei
normale.
În sfârşit trebuie subliniat faptul că în cursul încercării unei
structuri static nedeterminate se folosesc de regulă mai multe scheme de
încărcare, astfel că încercarea de ansamblu se compune de fapt din mai
126
multe „subîncercări”, după numărul schemelor de încărcare adoptate;
acest lucru apare foarte rar evidenţiat în prescripţiile oficiale, deşi este un
fapt de mare importanţă.
 Valoarea maximă a încărcării de probă se referă
la valoarea încărcării ce poate, sau trebuie atinsă în cursul încercării și în
funcție de aceasta la valoarea și numărul eventualelor trepte de încărcare.
Caracteristic tuturor prescripţiilor oficiale din lume, este faptul că
valoarea maximă a încărcării de probă, indiferent cum este definită, se
determină în mod aprioric.
O formulă răspândit de predeterminare a valorii maxime a
încărcării de probă stipulează că încărcarea totală trebuie să depășească
greutatea proprie (încărcarea moartă de calcul) plus supraîncărcarea
(încărcarea de probă) astfel:
încărcarea moartă de calcul +1,25 încărcarea de calcul impusă
sau
1,125 (încărcarea moartă de calcul+încărcarea de calcul impusă)
O altă formulă din ACI 318 este:
0,85 (1,4 încărcare moartă+1,7 încărcarea impusă)
iar Institution of Structural Engineers recomandă relația:
1,25(încărcarea moartă+încărcarea impusă)
Acest mod de predeterminare a valorii maxime a încărcărilor pe
timpul încercării face ca încercarea să se reducă la o simplă verificare de
comportament al structurii până la această valoare, fără a da posibilitatea
determinării pe cale experimentală a rezervelor de siguranţă (rezistenţă,
stabilitate, deformabilitate). Unele prescripţii limitează valoarea maximă
a încărcărilor la valorile lor „normate”, în timp ce altele recomandă
depăşirea lor cu un anumit coeficient, care variază între 1,2 şi 2,0.
După K. Pieper (RDG), dacă încercarea prin încărcare trebuie să
dovedească „siguranţa” construcţiei, atunci „încărcarea de probă trebuie
să fie atât de mare, încât siguranţa determinată cu ajutorul ei să se
apropie de siguranţa normată de calcul”;

127
 După N.O. Iakubovskii, N.N. Ermolaev şi D.V Akridin (URSS),
în cazul particular al încercării in situ a elementelor de construcţie din
beton armat, încercarea acestora „nu se efectuează până la încărcări
dinainte stabilite, ci până la apariţia în aceste elemente a unor eforturi şi
solicitări pe baza cărora se poate da o apreciere suficient de exactă
asupra capacităţii portante, a rigidităţii şi fisurabilităţii lor”.
 -Modul de aplicare al încărcărilor este de
asemenea o problemă cu mai multe aspecte.
a) Faza de încărcare poate fi continuă, (direct sau în trepte), sau în
cicluri de încărcare-descărcare (în trepte)
Se consideră că încărcarea în trepte, atinse direct sau cu cicluri și
efectuarea de observări la fiecare treaptă oferă un material informaţional
mai bogat, cu condiţia folosirii lui efective, fie pentru aprecierea mersului
general al operaţiunii de încărcare, fie pentru aprecierea contării
construcţiei în final.
În ceea ce privește valoarea treptelor de încărcare, pentru
aprecierea relaţiei încărcare-deformaţie şi a trasării curbei de histerezis
este importantă condiţia de egalitate aproximativă a valorii treptelor, în
condiţiile unei viteze constante.
b) Faza de observare a construcţiei încărcate se caracterizează
prin cerinţa de a se menţine constantă valoarea încărcărilor pe o anumită
durată de timp.
Durata menţinerii constante a încărcării variază în cadrul
majorității prescripţiilor oficiale între valori fixe de la 5 minute la 24 ore,
în funcție de material
c) Faza de descărcare a construcţiei este fie directă şi continuă, fie
în trepte.
În măsura în care informaţiile culese pe timpul treptelor de
descărcare nu sunt folosite în interpretarea datelor şi încercarea are
obiectivul strict de verificare imediată a unei construcţii, folosirea
descărcării în trepte nu apare ca justificată; dar dacă încercării in situ i se
atribuie şi un rol mai larg, de cunoaştere ştiinţifică, descărcarea în trepte
este justificată, ajutând la trasarea curbei de descărcare şi constatarea
histerezisului.
d) Faza de observare a construcţiei după descărcarea ei apare menţionată
în toate prescripţiile ce se referă la beton armat şi lemn; ea nu este
128
considerată drept necesară pentru construcţii din oţel și beton
precomprimat iar, durata acesteia este diferită: (24 ore sau 12 ore),
uneori fiind condiționată de „stabilizarea deformaţiilor”
 Măsurările ar trebui să vizeze cât mai multe mărimi
susceptibile a fi măsurate şi care să dea posibilităţi de interpretare mai
subtilă şi de profunzime a comportării observate, pentru a depăşi astfel
stadiul uzual de folosire a încercării in situ doar la „verificarea”
structurilor şi a-i imprima şi caracteristica de folosire în scop de
„cunoaştere/cercetare”, respectiv de prognozare.
 Amplasarea şi numărul punctelor de măsurare
depinde de cunoaşterea zonelor sau secţiunilor de solicitare critică, de
necesităţile de autoverificare a veridicităţii rezultatelor măsurărilor şi de
mijloacele tehnice la dispoziţie..
În general, amplasarea punctelor de măsurare se face pe baza unei
analize statice a schemei structurii de rezistenţă efectiv realizată şi a unei
verificări a stării de eforturi şi de deformaţie, ţinând seama de
dimensiunile geometrice efective şi de proprietăţile fizico-mecanice ale
materialelor folosite.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde acelor porţiuni ale
structurii pentru care metodele uzuale de calcul pot da doar relaţii
aproximative, ca spre exemplu îmbinările, concentratorii de eforturi ş.a.
Controlul reciproc, autoverificarea măsurărilor, se realizează prin
dublarea punctelor de măsurare fie direct, fie prin dublarea de poziţie,
folosind proprietăţile de simetrie şi antimetrie ale schemei statice a
structurii încercate.
 Durata timpului de observare şi măsurare este
condiţionată de mijloacele de măsurare folosite (cu citire locală sau
centralizată), de căile de acces şi de configuraţia structurii, de numărul
punctelor de măsurare, de calificarea personalului, de starea timpului.
 Precizia măsurărilor se poate stabili abia după
terminarea procesului de măsurare şi numai dacă s-au făcut mai multe
măsurări în condiţii identice; aceasta spre deosebire de precizia
aparatelor de măsurat, care este o caracteristică metrologică determinată
în laborator.
Pentru încercarea in situ a construcţiilor, este important să se
cunoască două caracteristici metrologice ale aparatelor de măsurat: pragul
129
de sensibilitate al aparatului, adică valoarea minimă a mărimii de măsurat
ce poate fi sesizată şi indicată de aparat şi domeniul său de măsurare,
adică valoarea maximă măsurabilă
STAS 1336-80 recomandă ca sensibilitatea mijlocului de măsurare
să reprezinte cel puţin 5% din valoarea maximă prevăzută a fi atinsă în
cursul încercării de către parametrul supus observării instrumentale, iar
domeniul de măsurare să depăşească cu cel puţin 5% valoarea maximă
prevăzută a se măsura.
 Stabilizarea deformaţiilor pe timpul încercării
drept condiție pentru durata fazelor în care se măsoară poate avea
implicaţii serioase.
Astfel, compararea unor încercări făcute cu sau fără stabilizarea
deformaţiilor îşi pierde sensul, ba chiar în cazul încercărilor efectuate cu
stabilizarea deformaţiilor, comparaţiile sunt dificile, dacă durata
observării stabilizării nu este limitată în mod uniform. Unele încercări se
pot lungi ca durată în mod nejustificat, aşteptându-se stabilizarea
deformaţiilor; iar uneori se poate crea o stare de alertă artificială în
conducerea încercării, dacă lipsa stabilizării este urmarea unor fenomene
normale, dar neluate în consideraţie.
 Proprietățile reologice ale materialelor
influențează în mod deosebit stabilizarea deformațiilor construcțiilor sub
încărcarea de probă. Dacă stabilizarea deformațiilor poate fi acceptată
drept condiție pentru construcțiile metalice sau din precomprimat,este
dificil a fi admisă pentru construcțiile din beton, beton armat a căror stare
de deformare este influențata de proprietățile lor reologice, umflare,
contracție, curgere lentă, relaxare.
 Proprietăţile deformative ale legăturilor au de
asemeni un oarecare rol în formarea deformaţiilor şi evoluţia lor în timp.
Este cunoscut fenomenul de „aşezare” în legăturile ei (reazime, îmbinări)
a oricărei structuri, mai ales la prima încărcare; la care se pot ivi
alunecări neelastice, tasări locale, striviri şi concentrări de eforturi care să
aibe drept urmare depăşirea locală a limitei de curgere şi plastifiere a
materialului.
„Aşezarea” structurii este un fenomen de scurtă durată, cu efecte
neînsemnate, ce afectează însă în egală măsură toate construcţiile,
indiferent de natura materialelor constitutive.

130
  Istoria construcţiilor, din punct de vedere al
încărcărilor la care a fost supusă înainte de încercare, joacă de asemenea
un rol important în stabilizarea deformaţiilor apărute la încercare.
În cazul în care o construcţie a mai fost solicitată în cursul
existenţei ei la încărcări fie de durată, fie repetate de multe ori, o bună
parte din fenomenele de curgere lentă şi relaxare ca şi din efectul de
„aşezare” a construcţiei s-au consumat; ele se vor dezvolta însă la întreaga
lor amploare normală, din momentul când valoarea încărcărilor din cadrul
încercării vor depăşi valorile încărcărilor anterioare.
 Condiţiile de mediu pe timpul încercării au de asemeni un
rol important în definirea stării de deformaţie a construcţiei.
 Umiditatea mediului influenţează puternic contracţia şi
umflarea materialelor ce posedă aceste proprietăţi.
 Temperatura şi variaţiile ei şi mai ales însorirea au un efect
mult mai rapid asupra comportării construcţiei, care răspunde prin dilatări
și contracţii de temperatură relativ destul de mari, față de cele date de
încărcarea de probă. (Fig.VI 139)

Fig.VI 139 Deformația cupolei circului București la încercarea in situ

(deformația din timpul încărcării și descărcării se vede în dreptul săgeților)

Analiza factorilor ce influenţează starea de deformaţie a unei

construcţii supusă încercării in situ sub încărcare constantă în timp, arată
că este foarte greu de presupus că s-ar putea observa o stabilizare, cel
mult o tendinţă de stabilizare a deformaţiilor pe timpul scurt afectat
fazelor de încercare şi că ar fi inutil să se aştepte o asemenea stabilizare.

131
  Încărcarea de suplinire cu greutatea proprie lipsă a
construcţiei la data efectuării încercării, este prevăzută cu o durată minimă
diferenţiată după natura materialului: la 6 ore pentru construcţii de oţel
sudate, 12 ore pentru construcţii de oţel îmbinate cu buloane sau şuruburi,
24 ore pentru construcţii din zidărie, beton uşor, beton armat şi beton
precomprimat şi 48 de ore pentru construcţii din lemn. (STAS 1336 74)
Încărcarea de suplinire nu poate fi tratată ca parte componentă a
încărcării de probă, efectele ei trebuind să fie asimilabile efectelor
încărcării din greutate proprie care este permanentă şi relativ fixă ca
valoare.

 Repetarea încercării este admisă, dar nu

recomandată, în cazul în care la prima încercare nu au fost satisfăcute
condiţiile impuse de criteriile de apreciere a comportării construcţiei sub
încărcare.
Prin nerepetare, rezultatele observaţiilor şi măsurărilor apar ca
valori unicat, neconfirmate şi neverificate printr-o repetare decât în cazuri
excepţionale.

Repetarea încercării de mai multe ori, sau folosirea ciclurilor de

încărcare-descărcare în cadrul încercării, permite verificarea şi
confirmarea datelor experimentale şi aprecierea preciziei cu care s-au
efectuat măsurările.

O justificare a necesităţii introducerii unei pauze de timp între două

încercări succesive se poate face pentru materialele ce prezintă fenomenul
de curgere lentă, ca spre exemplu betonul, unde pauza este necesară
pentru a readuce construcţia după încărcare într-o stare de deformaţie
relativ stabilă şi cât de cât apropiată de starea iniţială, înainte de
efectuarea unei noi încercări.

 În cazul podurilor, o metodă de încercare frecventă dar cu

aplicabilitate şi la construcţii civile şi industriale, se referă la încărcarea
cu o sarcină unitară, în vederea determinării experimentale a liniilor de
influenţă, care să servească apoi la stabilirea celor mai defavorabile
scheme de încărcare, sau la verificarea previziunilor teoretice de calcul.
Această metodă de încercare este destul de uşor de realizat, însă folosirea
rezultatelor este limitată în general la domeniul de comportare perfect
132
elastic al materialelor, în care se poate considera valabil principiul
suprapunerii efectelor.
1.3.5.2.1 Tehnici de încărcare în regim static staționar
 Lestarea directă a construcţiilor cu materiale solide prin
aşezarea acestora pe zona de încărcare stabilită. În calitate de lest se
folosesc diverse materiale, pulverulente sau bucăţi, aşezate direct sau în
ambalaje de anumite greutăţi fixe.
Materialele folosite drept lest trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe, respectiv să aibe greutatea specifică aparentă cât mai mare, să li
se poată determina uşor greutatea, să şi-o păstreze cât mai constantă, să
fie uşor transportabile, să permită realizarea nivelelor şi treptelor de
încărcare la valoarea prevăzută prin proiectul încercării, să se găsească în
cantitate suficientă pentru realizarea încercări. Dispunerea acestor
materiale trebuie să se facă astfel încât să poată urmări liber deformaţiile
structurii, fără formare de bolţi de descărcare. (Fig. VI 140)

A B

C D

Fig. V140 Încercarea in situ prin lestare cu materiale solide

A-Şcoala de 8 ani din Curcani-Ilfov(acoperiș); B- ILF Constanța (acoperiș); C-Fabrica
de pâine Steagul roșu București (planșeu); D-Circul de stat Bucureşti (gradene și
platformă circulară);

133
 Un caz aparte de încărcare de probă prin lestare cu greutăți este cel
al încercării in situ a capacității portante a piloților de pod care necesită
aplicarea unor încărcări mari, cu mijloace tehnice adecvate. (Fig.VI 141)

Fig.VI 141 Încercarea in situ a piloților de pod prin lestare directă

 Lestarea directă a construcțiilor cu apă este o metodă
practică și economică ori de câte ori situația o permite. Apa poate fi
folosită pentru încărcări pe suprafețe plane, în incinte etanșe, creșterea
valorii încărcării de probă fiind controlabilă prin creșterea nivelului apei
din bazin (Fig.VI 142), sau folosind containere de apă de capacitate
controlată așezate pe construcție.

Fig.VI 142 Încărcarea cu apă în bazine etanșe a construcțiilor încercate in situ

Din cea de a doua categorie merită a fi remarcată încercarea
acoperişului Palatului culturii şi sporturilor din Bucureşti unde apa a fost
containerizată în butoaie de tablă de câte 200 l capacitate fiecare,
permiţând realizarea mai multor scheme de încărcare, precum și
încercarea cu bazine de apă a acoperișului sălii de sport din municipiul
Deva.
În figura VI 143 se prezintă încărcarea cu butoaie de apă la
încercarea in situ a acoperișului suspendat al Palatului sporturilor din
134
București și încărcarea cu apă în rezervoare la acoperișul sălii de sport din
Deva.

Fig.VI 143 Încercarea acoperișului Palatului sporturilor din București și a sălii

de sport din Deva

 Încărcarea de probă prin suspendarea lestului cu

materiale solide sau lichide, folosind dispozitive de transmitere a

încărcării dată de lest.

Dintre metodele de lestare indirectă, se menţionează folosirea

platformelor suspendate pe verticală punctului de aplicaţie al încărcării,
sau cu devierea direcţiei de aplicare a încărcării prin construcţii auxiliare,
platforme pe care se încarcă lestul. (Fig.VI 144)

Fig.VI 144 Scheme de încărcări de probă cu platforme suspendate.

În figura VI 145 se prezintă două aspecte de la încercarea in situ

prin încărcare de probă cu platforme suspedate la Uzina de pompe
București și la cupola Circului București executate sub conducerea
135
autorului.

A B

Fig.VI 145 Încărcări de probă cu platforme suspendate

A- Cupola metalică reticulară a pavilionului – EREN (Expoziția Realizărilor Economiei
Naționale); B-Hală de laminat la rece a uzinei de pompe Aversa din Bucureşti;

În străinătate există întreprinderi specializate în încercarea in situ a

construcțiilor cu o încărcare de probă constituită de apă încărcată în
baloane impermeabile suspendate de construcția supusă încercării in situ.
( Fig.VI 146)

Fig.VI 146 Încărcarea de probă cu baloane cu apă suspendate

 Folosirea cablurilor de tracţiune acţionate de trolii sau

alte mijloace, este o metodă specifică de încărcare pentru crearea unor
forţe punctuale, concentrate, pe diverse direcţii.
Problema principală ce se pune în acest caz este de a găsi un punct
de sprijin pentru troliu, capabil să dezvolte o reacţiune suficientă pentru
a-i asigura stabilitatea poziţiei; de asemeni, se pune problema măsurării
forţei dezvoltate în cablul de tracţiune.

136
 Cablurile de tracţiune în combinaţie cu scripeţi şi cu troliu se
folosesc în sus în special la realizarea încărcărilor orizontale şi pe alte
direcţii decât cea verticală.

Fig.VI 147 Încercarea unui stâlp LEA

Un exemplu de folosire a acestei metode de încărcare o reprezintă
încercarea stâlpilor de susţinere a liniilor electrice aeriene (LEA) acţionate
în general de forţe concentrate reprezentate de acţiunea cablurilor pe care
le susţin. (Fig.VI 147)
 Încărcarea de probă cu folosirea preselor hidraulice,
constă în instalarea acestora în dreptul şi pe direcţia de aplicare a
încărcării şi crearea presiunii necesare realizării unor nivele date ale
încărcării de probă.
La încărcarea cu ajutorul preselor hidraulice, punctele de sprijin
pentru dispozitivele de rezemare ale acestora se pot crea pe însăşi
elementul încercat cu care se formează un sistem închis în echilibru, fie
pe elemente vecine ale structurii de rezistenţă, suficient de rigide în raport
cu elementul încercat.(Fig.VI 148)

Fig.VI 148 Scheme de încărcare cu prese hidraulice la clădiri

137
 Un sistem ce poate fi utilizat cu succes se referă la încercarea
concomitentă a două construcţii alăturate, perechi, la forţe orizontale,
fiecare structură jucând rolul de punct de reazim pentru perechea sa; în
felul acesta se încearcă de exemplu clădirile la forţe orizontale statice şi
dinamice în Japonia.
Folosirea preselor hidraulice pentru realizarea încărcării de probă
este aplicată și la încercarea in situ a piloților, cu ajutorul unui sistem de
piloți de ancoraj, care să asigure reacția necesară. (Fig.VI 149)

Fig.VI 149 Încercarea in situ a piloților cu prese hidraulice

În sfârşit, presele hidraulice se pot folosi şi la aplicarea metodei

de încercare prin descărcare, folosind reazime exterioare.
 Încărcarea prin presiune sau prin vacuum folosește ca
agent de încărcare de probă apa sau aerul; condiția esențială în această
metodă de încercare este că spațiul în care se introduce sau se evacuează
fluidul, să fie etanș.
Această metodă a fost utilizată de autor la încercarea in situ a unor
rezervoare de gaze cu capacitatea de 1000 m3 la Turnu Măgurele,
Ploiești-Brazi și Pitești. (Fig.VI 150).

138
 A B C

Fig.VI 150 Încercarea la presiune a unor rezervoare metalice sferice

A – Turnu Măgurele 1966; B – Brazi 1967; C – Piteşti 1972

1.3.5.2.2 Tehnici de încărcare în regim dinamic staționar

 Metoda de încercare statnamică pentru testarea pilelor
combină încărcarea statică cu o încărcare dinamică de impuls. (Fig.VI
151)

1 2 3
Fig.VI 151 Metoda de încărcare statnamică
1-Faza inițială în care masa reactivă este în contact cu pila (A-Pilă de probă; B-Doza de
forță calibrată; C-Sistem laser de măsurat deplasări; D-Piston și cilindru; E-Amortizor
acustic; F-Masă reactivă; G-Mecanism de prindere); 2-Faza activă în care aprinderea și
arderea combustibilului crează o presiune mare ce propulseaza în mod simultan masa
reactivă în sus și încarcă pilonul de probă cu o forță de compresiune, împingându-l în
jos, în teren; se măsoară concomitent forța aplicată și deplasarea realizată cu instrumente
de înaltă precizie; 3-Fază finală în care masa reactivă rămâne captată în poziție sus, gata
a fi folosită repetat în cazul metodei de încercare cu încărcare de probă ciclică.

Metoda de încercare statnamică se folosește la încercarea in situ a

fundațiilor podurilor, clădirilor înalte, turnurilor pentru birouri,
obiectivelor militare, ale unor construcții hidrotehnice.

139
 Conform articolului de prezentare a metodei (Statnamic Load
Testing Overview) metoda inventată în 1989, este în prezent larg
răspândită în lume, fiind cunoscute peste 5000 de aplicații pe plan
mondial. Metoda este mult mai rapidă decât metoda clasică de încărcare
cu greutăți sau prese, nu necesită piloni de reacție și este de aceea mult
mai eficientă economic.(Fig.VI 152)

A B

Fig.VI 152 Comparație între metoda de lestare și metoda statnamică la

încercarea pilonilor de pod
Metoda se folosește și la realizarea de încărcări de probă orizontale
pe capul pilonilor din construcții de poduri existente. (Fig.VI 153)

Fig.VI 153 Încercarea cu încărcare statnamică cu 1100 t a unei perechi de

piloni la un pod în SUA
 Încercarea dinamică a piloților din beton armat sau oțel
destinați înfigerii prin batere se face cu un echipament de tip sonetă, cu
care se bate în capul pilotului echipat cu senzori de accelerație și de efort.
Unda de șoc străbate pila în toată lungimea ei și se reflectă dând
informații despre frecarea laterală, rezistența de vârf și defectele detectate.
(Fig.VI 154)
140
 Fig.VI 154 Încercarea unui pilot
... cu soneta

 Încărcări de probă dinamice cu folosirea explozivilor se

aplică la încercarea barajelor din beton în vederea determinării
interacțiunii baraj-apă-fundație în caz de cutremur și a performanțelor
actuale pentru următoarele decade de timp. La aceste încercări se
folosesc, în vederea excitării, explozii în teren sau lacul de acumulare,
măsurându-se caracteristicile dinamice ale barajului.
Un asemenea exemplu de încercare se prezintă în figura VI 155

Fig.VI 155 Încercarea unui baraj cu o explozie în lac

Un alt exemplu de folosire a explozivilor la încercarea in situ a

unor adăposturi de campanie îngropate se prezintă în figura
156.,masurarile aferente efectuandu-se sub conducerea autorului la
Cernica..

141
 A B
Fig.VI 156 Încercarea unui adăpost la unda de șoc
A-Adăpostul în groapă; B-Dispunerea explozivului pe adăpost.

 Folosirea rachetelor la încercarea dinamică a podurilor

este o metodă uzitată pentru a induce o mișcare oscilatorie în structura
podului, care să permită determinarea caracteristicilor dinamice ale
acestuia. (Fig.VI.157)

Fig.VI 157 Excitarea dinamică a podurilor cu rachete

A-Baterie de rachete; B-Rachetă în acțiune pe pod
 Excitația cu oameni se poate folosi la structurile îalte,
relativ svelte, prin instalarea unui grup de oameni în vârful structurii și
legănarea lor ritmică pentru a provoca oscilațile acesteia.

 Excitatoare mecano electrice

Vibratoarele electromecanice pot fi lineare sau cu masă excentrică,
de mari dimensiuni sau portabile, fiind utilizate la determinarea
caracteristicilor dinamice ale construcțiilor și terenurilor. (Fig.VI 158)

142
 Vibratoarele mari permit de exemplu realizarea mișcării vibratorii
a masei excentrice omnidirecțional cu frecvențe joase de 0,1...4,2 Hz și
forță maximă de 20 kips sau cu două mase excentrice unidirecțional la
frecvență de 0...25 Hz și o forță de 100 kips.
Vibratorul manual are două roți cu greutăți atașabile montate pe
două axe verticale și care în formă redusă acționează cu greutăți de 0...980
lb.in în frecvențe de 0...20 Hz sau cu greutăți de 0...4600 lb.in. la
frecvențe 0 de 0,1 Hz.
Există și vibratoare lineare inerțiale ce au spre exemplu forța de
15 kips la amplitudinea de vârf, o cursă de 30 inch și o capacitate a
servovalvei de 90 gpm.

Fig.VI 158 Excitătoare mecano-electrice

A-Cu masa inerțială excentrică; B-Linear.

1.3.5.2.3 Tehnici de încărcare în regim dinamic mobil

 Încărcarea dinamică mobilă se folosește în special la
podurile rutiere și de căi ferate, dar nu numai; se recomandă cântărirea
mijloacelor mobile folosite în încercare, deoarece pot exista diferenţe
până la 20% între schemele tip şi realitatea unor asemenea convoaie.

143
Convoaiele de încărcare a podurilor se folosesc aşezându-le în diferite
poziţii fixe faţă de elementele structurii statice a podului, astfel încât în
acestea să apară „cele mai defavorabile solicitări”; aceste poziţii pot fi
deduse pe cale analitică, dacă schema statică a podului este suficient de
clară, sau pe cale experimentală, mutând convoiul în diferite poziţii.
Marimea încărcării din convoaiele de mijloace mobile are în
general o valoare fixă, maximă (ea nu se poate mări sau micşora în trepte)
pierzând astfel posibilitatea verificării veridicităţii rezultatelor şi aprecierii
statistice a preciziei observărilor şi măsurărilor.
În fig. VI 159 se prezintă schema convoaielor de locomotive
folosite la încercarea podului de cale ferată peste Dunăre, de la
Cernavodă efectuată sub conducerea prof.ing.Marius Petrescu.

Fig. VI 159 Schema convoaielor la încercarea podului de cale ferată de la

Cernavodă
Mijloacele mobile de încărcare se mai pot folosi şi la încercarea
construcţiilor civile şi industriale, fie în cazul încercării unor structuri
acţionate în realitate de mijloacele mobile (căile de rulare ale podurilor
rulante, estacade pentru benzi transportoare, casa liftului, etc.), fie în cazul
unor structuri cu multe elemente asemenea, pe care să se poată deplasa un
mijloc special destinat încărcării de probă.(Fig.VI 160)

144
 Fig.VI 160 Încercarea căii de rulare a unui pod rulant

1.3.5.2.4 Metode si tehnici de măsurare la încercarea in situ cu

încărcare de probă
Mărimile de bază supuse măsurării pe timpul încercării se referă la
precizarea cantitativă a încărcărilor sub forma forţelor, presiunilor şi a
solicitărilor, deplasărilor şi deformaţiilor construcţiei sub forma
reacţiunilor, tasărilor, săgeţilor, rotirilor, deformaţiilor specifice etc.
Mărimile auxiliare supuse măsurării sunt de regulă timpul,
temperatura, umiditatea și însorirea.
 Criteriile de caracterizare a metodelor şi tehnicilor de
măsurare folosite la încercarea in situ a construcţiilor se referă la poziția
locului de efectuare al citirilor pe aparate (la faţă locului sau de la
distanță) la posibilitatea, fie doar a citirii, fie şi a înregistrării valorilor
măsurate, la natura fizică a principiului de măsurare folosit; ( mecanic,
optic, pneumatic, hidraulic, electric, sau combinaţii ale acestora: optico-
mecanice, electrohidraulice, fotoelectrice etc.)
Pentru încercarea in situ a construcţiilor posibilitatea folosirii
acestor metode şi tehnici de măsurare este condiţionată de satisfacerea
unor condiţii rezultate din specificul acestei activităţi şi anume:
 simplitate în instalare şi manipulare;
 robusteţe mecanică;
 rezistenţă şi stabilitate faţă de agenţii de mediu;
 posibilitatea efectuării citirilor şi înregistrărilor de
la distanţă;
145
 Metodele şi tehnicile de măsurare actuale prezentate pentru
urmărirea comportării in situ a construcțiilor la punctul 1.3 corespund în
general acestor exigenţe, cu unele particularități rezultate din situația
deosebită (încărcare de probă impusă și controlată, durata relativ scurtă).
 Măsurarea forţelor, se referă la :
 determinarea greutăţii materialelor folosite la
lestarea directă sau indirectă a construcţiei fie prin cântărire bucată cu
bucată, în cazul neomogenităţii acestor materiale (piese diferite), fie prin
calcul, pe baza cântăririi unui volum caracteristic pentru materialele
omogene şi măsurarea ulterioară a volumelor realizate efectiv la încărcare
(nivele, debite, număr de unităţi asemenea).
 determinarea forţelor transmise construcţiei prin
prese sau cabluri cu ajutorul dozelor de forţă.
 Măsurarea presiunilor se referă fie la acţiunea agenţilor
de încărcare folosiţi (fluide, materiale pulverulente), fie la reacţiunile
dezvoltate în zonele de contact ale construcţiei cu mediul.
În cazul folosirii unor agenţi de încărcare fluizi (aer, apă),
presiunea acestora se măsoară cu manometre, sau cu doze de presiune.
 Măsurarea deplasărilor de ansamblu ale construcţiilor în
raport cu sistemul general de referinţă Pământul se aplică de regulă în
cazul tasărilor pe verticală şi a înclinărilor de ansamblu. Aceste măsurări
sunt mai puţin uzuale pe timpul încercării in situ a construcţiilor, mai ales
dacă încercarea afectează zone limitate ale structurii, dar pot deveni
importante dacă încercarea are spre exemplu drept obiect construcţii
destinate depozitării unor cantităţi mari de materiale (silozuri, rezervoare,
castele de apă, etc.) fundate pe terenuri slabe, sau construcţii inginereşti
de tipul podurilor, viaductelor etc.
 Măsurarea tasărilor pe timpul încercării in situ a
construcţiilor, urmărește de regulă două obiective: stabilirea tasării
generale a construcţiei în raport cu terenul învecinat, eventual şi zona de
influenţă a tasării, aceasta având importanţă pentru siguranţa şi
funcţionarea normală a elementelor de legătură a construcţiei cu exteriorul
(conducte, canalizări) şi determinarea tasărilor diferenţiate în aria de
fundare şi ocupare a terenului de construcţie, aceasta reflectându-se
asupra distribuţiei solicitărilor între elementele structurii de rezistenţă.
146
  Măsurarea înclinărilor de ansamblu ale
construcţiilor se bazează pe determinări în raport de verticala sau
orizontala locului, cu poziţia iniţială, considerată drept referinţă.
O metodă deosebită pentru urmărirea şi măsurarea mişcărilor de
ansamblu ale construcţiilor pe timpul încercării lor in situ o reprezintă
fotogrammetria, terestră și aeriană, care folosește un aparataj complex şi
specializat şi lucrări auxiliare de laborator, ca și mijloace moderne
electrooptice, bazate pe folosirea laserului şi a celulelor fotoelecrice,
cuplate la sisteme de urmărire automată a deplasării reperilor mobili fixaţi
pe construcţie şi a înregistrării automate a rezultatelor măsurărilor.
 Măsurarea deformaţiilor elementelor structurale privește
săgeţile verticale şi orizontale ale elementelor încovoiate, rotirile acestora
şi lunecările în îmbinări.
 Săgețile elementelor de construcție încovoiate se
măsoară cu mjloace mergând de la cele mai simple – rigle gradate – până
la mijloace cu înregistrare automată, centralizată la distanţă, a rezultatelor.
Problema cea mai importantă în măsurarea săgeţilor pe construcţie
în timpul încercării este de a se separa săgeata elementului în sine, de
deplasarea generală a structurii în care acesta este înglobat; de aceea
deplasările se măsoară atât în punctele de determinare a săgeţilor, cât şi în
puncte cât mai apropiate de reazimele fixe ale elementelor încovoiate.
Pentru măsurarea săgeților, cele mai utilizate la încercarea in situ a
construcțiilor sunt comparatoarele cu fir mecanice, dar mai bine adaptate
specificului încercării in situ a construcţiilor sunt comparatoarele cu fir
electromecanice, în care deplasarea transmisă comparatorului este
transformată în semnal electric pe principiul variaţiei de inductanţă, sau
al variaţiei de rezistenţă. Pentru minimalizarea efectelor variaţiilor de
temperatură asupra variaţiilor de lungime ale firului care ar putea erona
rezultatele măsurărilor, se folosesc fire de invar.
Întinderea firului este asigurată fie printr-o greutate liber
suspendată la capătul firului, fie printr-un arc.
Comparatoarele cu fir mecanice pot fi cu citire directă la faţa
locului, sau cu înregistrare pe hârtie gradată înfăşurată pe un cilindru
acţionat cu un mecanism de orologerie.

147
  Rotirile elementelor de construcţie se măsoară în
general cu clinometre fixe sau amovibile, cu citire la faţa locului sau cu
citire de la distanţă, în acest ultim caz intervenind un traductor care
transformă devierea mecanică de la poziţia de bază (verticală sau
orizontală) a organului sensibil al clinometrului în semnal electric.
 Lunecările din îmbinări se măsoară de regulă între
două repere montate pe cele două elemente alăturate îmbinării cu mijloace
relativ simple (şubler de precizie, micrometre, comparatoare cu tije, etc.)
 Măsurarea deformaţiilor specifice foloseşte la
determinarea prin calcul a eforturilor unitare, folosind curba caracteristică
a materialului în domeniul elastic; relaţia de calcul a lui Hooke pentru
cele 3 stări de solicitare (liniară, plană şi spaţială). Măsurarea
deformaţiilor specifice se poate face la suprafaţă sau în interiorul
materialului, continuu pe suprafaţă sau punctual.
Măsurarea continuă pe suprafaţa elementelor de construcţie a stării
de deformaţie se face uneori cu ajutorul acoperirilor casante şi a
acoperirilor fotoelastice.
Lacurile casante şi acoperirile fotoelastice nu sunt însă decât
rareori folosite la încercarea in situ a construcţiilor, datorită sensibilităţii
lor la umiditate şi condiţiilor de lucru speciale pe care le cer.
Măsurările „punctuale” ale deformaţiilor specifice se fac
totdeauna pe direcţii bine definite şi pe distanţe precizate prin lungimea
bazei de măsurare, care poate fi o caracteristică proprie captorului, sau
poate fi marcată pe elementul de construcţie prin reperi.
Metodele şi tehnicile de măsurare a deformaţiilor specifice prezintă
de asemeni, o mare varietate, dar, dintre toate, la încercarea in situ a
construcţiilor s-au impus mai ales trei: măsurarea cu deformetrul amovibil
mecanic, tensometria electrică rezistivă şi tensometria electrică cu coardă
vibrantă.
Tensometria electrică rezistivă îşi găseşte o largă aplicaţie în
încercarea in situ a construcţiilor, permiţând efectuarea, cu mijloace
relativ simple şi ieftine a unor măsurări de precizie (5 x 10-6), concomitent
într-un mare număr de puncte de la o staţie centrală de măsurări.
Tensometria electrică cu coardă vibrantă se caracterizează prin
stabilitatea caracteristicilor metrologice, puţin influenţate de variaţia
148
parametrilor electrici ai circuitului în care este inclus traductorul; de aceea
ea se foloseşte mai ales în acele încercări care sunt precedate sau urmate
de urmărirea comportării în timp a construcţiilor.
Măsurarea defectelor constituie un obiectiv important pe timpul
încercării in situ a construcţiilor sub aspectul poziţiei lor în raport cu
elementele structurii de rezistenţă si a dimensiuilor ( lungime, deschidere
şi adâncime ).
Defectele ascunse necesită adeseori folosirea mijloacelor moderne
de defectoscopie, roentgenografie, ultrasunete, etc.
Măsurarea mărimilor auxiliare pe timpul încercării in situ a
construcţiilor se referă în special la tempratură, umiditate, însorire şi
timp.
Aparatele folosite în acest scop sunt aparatele uzuale, sau în
anumite cazuri aparate specializate ca spre exemplu termomentre cu
rezistenţe electrice (1°C), cu termistoare (0,01°C ...0,5°C ) sau cu
termocuple (0,5°C), actinografe, higrometre de interior, cronometre
semnalizatoare automate etc.
Caracteristica generală a stadiului actual de dezvoltare în domeniul
metodelor şi tehnicilor de măsurare este marea diversitate a acestora,
folosirea celor mai diferite principii de funcţionare şi tendinţa continuă
spre specializare, automatizare şi telemăsurare; în acelaşi timp se dezvoltă
mijloacele de culegere a rezultatelor prin afişarea cifrică sau înregistrarea
pe diverse suporturi materiale în forma care să permită prelucrarea lor
ulterioară directă pe calculator.
1.3.5.2.5 Criterii de apreciere și condiții de admisibilitate la
încercarea in situ a construcțiilor prin încărcare de probă
Criteriile de apreciere și condiţiile de admisibilitate actuale nu sunt
legate de o caracteristică generală de comportament a structurilor
încercate pe care să o justifice, ci au un caracter disparat, singular,
independent.
Este evidentă lipsa unei „filozofii” a încercării in situ a
construcţiilor care să lege într-un tot unitar scopul, obiectivele, metodicile
şi tehnicile de lucru și având un criteriu cuprinzător şi justificat ştiinţific
de apreciere a comportării construcţiilor încercate.

149
 Toate condiţiile de admisibilitate actuale se referă la situaţia unor
încercări până la un nivel maxim predeterminat al încărcării de probă,
evaluarea lor fiind orientată cu predilecție spre compararea cu valorile
mărimilor corespondente determinate prin calcul.
Există cel puţin două argumente care pledează împotriva folosirii
acestui mod de stabilire a unor condiţii de admisibilitate pentru
construcţiilor încercate in situ.
Primul argument este de natură filozofică și este exprimat de
Einstein astfel : „Experimentul este un judecător aspru şi nemilos al
muncii teoreticienilor. Acest judecător nu spune niciodată „da” despre o
teorie, în cel mai bun caz spune „poate fi”, dar cel mai adesea declară
„nu”. Dacă experimentul concordă cu teoria, pentru aceasta din urmă
asta înseamnă „poate fi”; dacă însă concordanţa lipseşte, atunci aceasta
înseamnă „nu”.
Prin urmare, din punct de vedere filozofic, compararea
experimentului cu teoria constituie un criteriu de apreciere a veridicităţii
acestuia din urmă şi nu invers.
De altfel, această concepţie apare sintetizată de către Poincaré
astfel: „Experienţa este sursa unică a adevărului”.
Al doilea argument constă din evidenţierea faptului că încercarea
in situ a construcţiilor devine o necesitate tocmai în cazurile în care
verificarea lor prin calcul este imposibilă sau, foarte dificilă şi
aproximativă.
Soluția ieșirii din această situație constă în adoptarea drept criteriu
de apreciere a rezultatelor încercării in situ a construcțiilor, a condițiilor
de calitate/utilitate cerute de criteriul general valabil, acela de asigurare a
aptitudinii lor pentru exploatare.

1.3.5.3 Contribuții ale autorului la metodică încercării in situ a

construcțiilor
 Definirea unei terminologii unitare, adaptată realităţii
specifice acestei activități .(Tabelul VI 7)

150
 Tabelul VI 7 Terminologie pentru încercarea in situ a construcțiilor.

A Încărcări
Notaţie Termen Definiţie
Ansamblu de încărcări variabile impuse şi
controlate, ce se aplică pe o construcţie în
scheme de încărcare astfel alese, încât să
Ip Încărcare de probă asigure realizarea în structura încercată a
unor solicitări corespunzătoare celor mai
defavorabile încărcări previzibile pentru
durata de existenţă a construcţiei.
Ansamblu de încărcări fixe ce se aplică pe o
construcţie înainte şi pe durata încercării ei,
Is Încărcare de suplinire în scopul suplinirii efectului încărcărilor
permanente din greutatea proprie, lipsă la
data încercării.
Suma încărcării de probă şi a încărcării
Încărcare totală de
It permanente din greutatea proprie a
încercare
construcţiei încercate.
Nivelul încărcării de probă când construcţia
Nivel zero al încărcării
N OIP încercată este solicitată numai de încărcarea
de probă
permanentă din greutate proprie.
Nivelul încărcării de probă corespunzător
Nivelul de referinţă al valorilor normate ale încărcărilor, sau celor
N RIP
încărcării de probă prevăzute în mod expres drept conforme cu
condiţiile reale de existenţă ale construcţiei.
Nivel maxim al Valoarea cea mai mare a încărcării de probă
NM
IP încărcării de probă atinsă în timpul încercării.
Nivelul încărcării de Nivelul încărcării de probă la care
N DIP probă corespunzător deformaţiile structurii încercate ating
deformaţiilor limită valorile limită predeterminate.
Nivelul încărcării de Nivelul încărcării de probă până la care
probă corespunzător construcţia încercată prezintă în ansamblul
stării limită a ei o stabilizare elastică a echilibrului la
N EIP
comportării elastice de repetarea încărcării.
ansamblu stabilizate
Diferenţa dintre două nivele succesive ale
Treaptă de încărcare
TIP încărcării de probă.
Ciclul de încărcare Operaţiunea de aplicare pe construcţie a
CID descărcare încărcării de probă de la nivelul ei zero până
151
 la un nivel oarecare şi de descărcare de la
acest nivel până la nivelul zero.
Raportul dintre nivelul încărcării de probă
corespunzător deformaţiilor limită şi nivelul
Coeficientul rezervei de de referinţă al încărcării de probă.
CRD
deformabilitate ND
CRD = IP R
N IP
Raportul dintre nivelul încărcării de probă
corespunzător stării limită a comportării
Coeficientul rezervei de elastice de ansamblu stabilizate şi nivelul de
CRS referinţă al încărcării de probă.
siguranţă E
N IP
CRD =
N IPR
Raportul dintre nivelul maxim al încărcării
Coeficientul de de probă şi nivelul ei de referinţă.
CAE asigurare a aptitudinii N IPM
pentru exploatare C AE 
N IPR

B. Măsurări
Punct de Locul teoretic punctual, în care se execută măsurarea.
M
măsurare
Aparat sau dispozitiv destinat captării în vederea măsurării
unei mărimi fizice; poate fi de forţă, de rotire, de presiune, de
C Captor
deplasare, de deformaţie specifică, de tasare, etc. fix sau
amovibil.
Captor care asigură transformarea mărimii captate într-o
T Traductor mărime de altă natură fizică; poate fi pneumatic, optic,
electric, fotoelastic, etc.
Mijloc de materializare a unui punct sau baze de măsurare
R Reper
pentru captori amovibili.
Distanța între două repere pentru măsurări cu captori
Baza de amovibili sau lungimea zonei active a unui traductor electric
B
măsurare

 Instalații de încărcare-descărcare telecomandate.

 Instalaţii de încărcare-descărcare cu platforme
suprapuse, suspendate de elementele construcţiei încercate
152
 Noutatea principiului de funcţionare al acestor instalaţii constă în
ideea de a suprapune platforme încărcate – numărul si încărcarea
platformelor fiind egale cu numărul şi mărimea treptelor de încărcare – şi
de a le suspenda în mod succesiv de structura de rezistenţă a construcţiei
în punctul dorit, deplasarea lor fiind realizată de o forţă comandată de la
distanţă; după agentul activ utilizat, s-au realizat două tipuri de instalaţii,
respectiv cu acţionare pneumatică şi cu acţionare hidraulică.
A- Instalaţia cu acţionare pneumatică (Fig. VI 161) se compune
dintr-un compresor (1), un distribuitor (2) prevăzut cu ventile (3),
conducte pentru aerul comprimat (4) şi un număr de dispozitive de
încărcare (5) după numărul de puncte în care urmează a fi încărcată
construcţia.

Fig.VI 161 Instalația de încărcare-descărcare acționată pneumatic

Fiecare dispozitiv este alcătuit dintr-o placă de bază (6) şi un

număr de platforme (7) corespunzător cu numărul treptelor sau nivelelor
de încărcare, fiecare platformă fiind încărcată cu lest (8) la valoarea
treptei respective; între platforme se găsesc perne pneumatice (9),
racordate la compresor prin conducte de alimentare. Platformele sunt
legate unele de altele la colţuri cu tije sau cabluri (10) şi menţinute la
distanţă unele faţă de altele cu distanţieri (11).

153
 Întregul ansamblu al unui dispozitiv de încărcare este suspendat de
construcţie prin intermediul unui cadru (12), al unor cabluri (13), al
cârligului de suspendare cu dispozitivul antişoc (14) şi al cablului de
suspendare (15).
Ghidajul platformelor pe verticală este asigurat de o tijă (16) ce
constituie în acelaşi timp suport pentru dispozitivul de blocaj montat în
platformă.
Funcţionarea instalaţiei este destul de simplă.
Sub punctul de aplicare al încărcării se așează pe teren prima
pernă, peste ea prima platformă ce se încarcă cu greutăți, urmează apoi a
doua pernă, a doua platformă ce se încarcă și tot așa până la ultima
platformă încărcată, după care se comandă pe rând umflarea pernelor și
întregul ansamblu se atârnă de elementul de construcție în punctul de
aplicare.
Pentru încărcarea construcției în trepte de încărcare se deschid pe
rând ventilele corespunzătoare pernelor pneumatice de sus în jos asfel că
platformele să se suspende pe rând de construcție; umflând pernele
pneumatice în ordine inversă, construcţia se descarcă în trepte, fiecare
platformă descărcându-se pe teren pe măsură ce este preluată de pernele
umflate de sub ea.
Comanda pentru umflarea şi dezumflarea pernelor pneumatice este
centralizată la ditribuitor, dar se execută manual .
Pentru o cursa de 5,0 cm, o platformă încărcată cu lest de 7,0 tone
necesită o creştere a presiunii interioare de 0,03 Mpa. (Fig. VI 162).

Fig.VI 162 Încercarea pernei pneumatice

Instalaţia este brevetată OSIM

B-Instalaţia cu comandă hidraulică (Fig. VI 163) se compune
dintr-un număr de dispozitive de încărcare-descărcare (1) prevăzute cu
154
prese hidraulice (2) legate prin conductele (3) de distribuitoare
electromagnetice (5).
Fiecare dispozitiv de încărcare-descărcare este format dintr-un
număr de platforme (6) suprapuse şi încărcate cu greutăţi tip (7) şi un
sistem de suspendare pe cablu (8) de construcţia ce se încearcă; pe cablul
principal de suspendare este intercalată presa hidraulică astfel încât
cilindrul presei este solidarizat cu cablul principal de suspendare, iar
pistonul cu platformele de încărcare.
Comanda ridicării şi coborârii platformelor cu ajutorul preselor
hidraulice este asigurată cu ajutorul unui limitator de cursă (9) montat pe
cilindrul şi pistonul presei, a distribuitoarelor electromagnetice intercalate
pe circuitele de alimentare-evacuare ale presei şi ale unor secţiuni de
comandă ce cuprind pe panoul lor două butoane de comandă, pentru
admisie (Ad) şi evacuare (Ev), un număr de comutatoare egal cu numărul
maxim de trepte de evacuare şi fiecare treaptă de încărcare.

Fig.VI 163 Schema instalației de încărcare-descărcare comandată

hidraulic
Funcţionarea instalaţiei este următoarea:
Se fixează nivelul de încărcare dorit prin comutarea treptei
respective pe panoul de comandă şi se apasă butonul de comandă al
admisiei. Distribuitorul electromagnetic îşi deschide ventilul de admisie şi
presiunea creată de pompa de ulei ajunge la pistonul presei pe care-l
ridică odată cu platformele suspendate de acesta în ordinea lor până ce
155
pistonul parcurge cursa aferentă nivelului comandat şi a ridicat toate
platformele ce concură la realizarea acestui nivel, limitatorul de cursă
comandă automat închiderea ventilului de admisie al distribuitorului
electromagnetic astfel că platformele ridicate rămân suspendate de
construcţie.
La scăderea accidentală a presiunii şi coborârea platformelor,
limitatorul de cursă comandă redeschiderea ventilului de admisie,
readucând platforma în poziţie iniţială.
Trecerea de la o treaptă la o altă treaptă de încărcare se realizează
pin comutarea respectivă pe panoul de comandă; în felul acesta sistemul
limitator de cursă-distribuitor electromagnetic-pupitru de comandă
asigură mişcarea platformelor, suspendarea lor de construcţie şi invers, ca
şi menţinerea lor automată în poziţie suspendată.
Controlul executării comenzilor şi situaţia platformelor se face cu
ajutorul unor becuri de control ce dublează toate posibilităţile de
comandă.
Experienţele preliminare s-au făcut cu o pompă manuală ce
acţiona presa de care erau suspendate platformele. (Fig.VI 164)

Fig. VI 164 Experimentarea unui dispozitiv cu platforme acţionat hidraulic

Se pot evidenţia următoarele avantaje în raport cu metodele

tradiţionale cu o singură platformă:
 încărcarea şi descărcarea greutăţilor – lest pe platforme se
face o singură dată, la începutul şi la sfârşitul încercării fără a se afecta
construcţia; încărcarea şi descărcarea porpriu-zisă a construcţiei prin
156
trecerea în suspensie a platformelor se realizează rapid, prin comandă de
la distanţă de la un post central, în felul acesta eliminându-se pe timpul
încercării efortul fizic;
 valoarea treptelor şi nivelelor de încărcare este bine
precizată şi constantă în timp și se pot realiza cu uşurinţă, prin
telecomandă, orice combinaţii de nivele de încărcare între dispozitivele
de încărcare;
 siguranţa personalului de încărcare-descărcare este totală,
deoarece aceste operaţiuni se fac numai înainte şi după încărcarea
propriu-zisă a construcţiei, când platformele se află la sol şi structura nu
este încărcată.
Instalaţia este brevetată OSIM.
 Instalația de încărcare cu bazine cu apă,
telecomandată de la un post central.
Instalaţia se compune (Fig. VI 165) dintr-o serie de bazine cu apă
(1) dispuse pe planşeele construcţiei încercate, un sistem de alimentare şi
evacuare a apei în/şi din aceste bazine, format dintr-o staţie de pompare
(2) şi conductele aferente (3) şi un sistem de telecomandă şi semnalizare
format din limitatoare de nivel (4) ventile şi pupitrul de comandă (5).

Fig.VI 165 Schema instalației de încărcare cu bazine de apă, telecomandată

Bazinele sunt alcătuite dintr-o incintă formată din panouri de tip
1,1 x 1,0 m pe suporţi tip, astfel încât cu ajutorul lor să se poată adapta
dimensiunile bazinului la dimensiunile suprafeţei disponibile pentru
157
încărcare şi o căptuşeală din pânză cauciucată sau alt material
impermeabil care să asigure etanşeitatea bazinului.
Grupul de pompare se alege astfel încât să asigure ridicarea
nivelului apei din bazin cu 1,0 m pe oră, ceea ce corespunde la încărcare,
distribuită de 1000 kg/m2/h.
Limitatorul de nivel, ventilele şi pupitrul de comandă fucţionează
pe aceleaşi principii ca şi în cazul instalaţiei de încărcare-descărcare cu
platforme suprapuse şi acţionate hidraulic.
Principalul avantaj al acestei instalaţii în raport de bazinele clasice
cu apă descrise în literatura de specialitate constă în automatizarea
sistemului de comandă şi semnalizare, astfel că întregul proces de
încărcare-descărcare se poate conduce de la distanţă, de către un singur
om. Instalaţia este de asemeni brevetată, împreună cu metoda de încercare
in situ prin cicluri de încărcare-descărcare.
 Telecomparatorul cu fir TCF-HF
În principiu, funcționarea acestui aparat de măsurare a deplasărilor
și deformațiilor construcțiilor se bazează pe existența unui lanț de
măsurare, a cărui componentă principală este o camă având forma spiralei
lui Arhimede (1) şi care transformă mişcarea circulară ce i se transmite de
la o rolă (2) într-o deplasare liniară a capătului unei lamele elastice (3) în
al cărui capăt încastrat în corpul aparatului se dezvoltă deformaţii
specifice măsurabile cu TER (4).(Fig.VI 166)

Fig.VI 166 Schema de funcționare a telecomparatorului cu fir TCF-HF

158
 Relaţiile de legătură între elementele lanţului mecano-electric care
asigură transformarea linear-proporţională a deplasării imprimate de firul
comparatorului rolei în semnal electric sunt următoarele:
 deplasarea liniară ΔL a firului imprimă rolei pe care este petrecut o
rotire proporţională Δφ:

  k1  L
 rotirea camei cu conturul în forma spiralei lui Arhimede, odată cu rola
cu care se află pe acelaş ax, imprimă capătului lamelei rezemată pe ea
o deplasare proproţională Δh:
h  k 2  
 deplasarea capătului lamelei pe camă determină apariţia unei
deformaţii specifice proporţională Δε în capătul încastrat:
  k 3  h
 deformaţia specifică a lamelei este captată de traductoarele lipite pe ea
și care își variază rezistenţa lor electrică relativă proporţional cu
ΔR/R:
ΔR/R = k4  
 în sfârşit tensiunea sau intensitatea curentului electric ce străbate
traductoarele este direct proporţională cu variaţia relativă a rezistenţei
sale:
I  k 5  R / R; E  k 5'  R / R

Din şirul de relaţii rezultă posibilităţile de dimensionare ale

aparatului ţinând seama de domeniul de măsurare şi pragul de sensibilitate
dorit.
Domeniul de măsurare al aparatului este determinat de lungimea
conturului activ al camei – porţiunea pe care are forma spiralei lui
Arhimede – şi de diametrul rolei pe care se înfăşoară firul.
Practic, numai o parte din contorul activ, respectiv pe 250°, este
corespunzător domeniului de măsurare, pentru a înlătura imperfecţiunile
de execuţie ce apar de regulă la începutul şi sfîrşitul spiralei.
O particularitate deosebit de importantă a telecomparatorului cu fir
TCF-HF constă în posibilitatea reglării indicaţiilor sale astfel încât
159
domeniului de măsurare parcurs să-i corespundă o valoare „rotundă” a
indicaţiilor pe puntea tensometrică, care să asigure un calcul uşor al
valorilor măsurate. În versiunea realizată practic, s-a urmărit ca
parcurgerea conturului activ al camei (250°) să ducă la indicarea a 5000
μm/m la puntea tensometrică, fapt ce duce la corespondenţa de 5 μm/m la
1/1000 din domeniul de măsurare.
O altă particularitate, de asemeni importantă, este posibilitatea
reglării rapide a constantei sale de calibrare, cu ajutorul saltului mecanic
al camei de la valoarea sa minimă (arcul de cerc iniţial) la valoarea sa
maximă (arcul de cerc final).
În sfârșit, o altă particularitate importantă este posibilitatea
schimbării domeniului de măsurare prin adoptarea unei role cu mai multe
şanţuri pentru firul de transmisie din invar, fiecare şanţ având diametrul
rolei astfel ales, încât parcurgerea conturului activ al camei să corespundă
cu parcurgerea unui anumit domeniu de măsurare.
În figura VI 167 se prezintă schema telecomparatorului cu fir TCF-
HF-1 și modelul realizat.
Aparatul este brevetat OSIM şi a obţinut medalia de argint în 1971
la expoziţia de invenţii de la Viena (tipul 1), după care s-a mai executat un
al doilea tip de telecomparator cu fir TCF-HF 2 cu un reglaj al
sensibilității îmbunătățit. Din păcate, nu s-a găsit nici un beneficiar doritor
să aplice invenția, nici atunci, nici acuma.

Fig.VI 167 Schema constructivă și modelul telecomparatorului cu fir TCF-

HF-1

 Traductoare electrotensometrice rezistive pentru

măsurări în elemente din beton armat
160
 În confecţionarea traductoarelor de interior s-au luat ca model
traductoarele plate realizate de Hondros şi Moore şi cele protejate cu
răşini epoxidice, introducând unele modificări şi perfecţionări.(Fig.VI
168)

Fig.VI 168 Traductor electric

rezistiv autocompensate pentru înglobarea în beton

 Reper topografic mobil pentru măsurarea tasării

Reperul mobil brevetat OSIM are o parte fixă (1) incastrată în
construcție și o parte mobilă (2), reazim al mirei, ce se introduce în partea
fixă numai pe timpul măsurărilor. Cele două praguri de reazim, jos în față
și sus în spate, garantează poziția repetabilă a elementului mobil. (fig.VI
169)

Fig.VI 169 Schema reperului topografic HF.

1.3.5.4 Încercarea in situ la rupere

În unele cazuri mai apare necesitatea unor încercări la rupere pe
elemente costitutive ale construcțiilor detașate din ansamblu; încercarea
unor asemenea elemente este preferabil să se facă în condiții de laborator
sub control sever al realizării încărcărilor și măsurărilor.

161
1.3.6 Încercarea in situ a clădirilor

Încercarea in situ a clădirilor este o acțiune complexă,de mare

răspundere, care necesită o amplă și minuțioasă pregătire tehnico-
materială, organizatorică și psihologică. Trebuie remarcat faptul că
încercarea in situ a clădirilor nu se referă doar la verificarea comportării la
o încărcare de probă, deși aceasta este forma cea mai importantă și
complexă urmărind satisfacerea condițiilor de calitate/utilitate generate
de cerința de siguranță; există însă și alte încercări nedistructive specifice
legate de cerința de confort, dintre care se menționează încercările de
etanșeitate a anvelopei la penetrarea apei și aerului sau încercările
referitore la verificarea izolației acustice interioare și exterioare a clădirii.

 Încercarea in situ a clădirilor cu o încărcare de probă

trebuie să aibe în vedere următoarele măsuri:

 Precizarea obiectivelor încercării in situ și a

rezultatelor așteptate;

 Alegerea schemelor de încărcare de probă cu

precizarea metodei și a valorilor definitorii (valoarea maximă, numărul și
valoarea treptelor de încărcare-descărcare, durata fazelor de încărcare,
descărcare și a fazelor de măsurare);

 Procurarea și depozitarea mijloacelor destinate

realizării încărcării de probă (platforme, tărgi, lest, suspensii etc.)

 Alegerea parametrilor de urmărit prin măsurare, a

aparatelor și dispozitivelor de măsurat (cu precizarea domeniului și
preciziei necesare) și dispunerea punctelor de măsurare pe clădire;

 Procurarea și depozitarea aparatelor, dispozitivelor,

instrumentelor și materialelor auxiliare necesare executării măsurărilor,
verificarea lor metrologică și funcțională;

 Stabilirea programului de desfășurare a încercării, a

personalului necesar și a repartiției sale la aparate;

 Asigurarea zonei de încercare contra neaveniților;

162
  Instalarea de schele capabile să preia de două ori
valoarea încărcării și a greutății proprii a elementelor încercate în caz de
rupere accidentală în timpul încercării;

 Asigurarea împotriva supraîncărcării elementelor

ce suportă schelele de siguranță

 Asigurarea preluării în totalitate a încărcării de

probă de către elementul încercat, eventual prin separarea sa de restul
ansamblului prin tăiere; dacă acest lucru nu este posibil, se încarcă o
suprafață destul de mare încât să asigure solicitarea dorită în elementul
supus încercării măsurându-se deformațiile elementelor adiacente celui
încărcat spre a se evalua lor participarea la preluarea încărcării;

 Asigurarea mijloacelor de acces la punctele de

lucru (scări, schele, podine, platforme, nacele) și a celor de protecție a
personalului participant.

 Asigurarea legăturilor personalului cu conducătorul

încercării prin telefonie mobilă, portavoce, semnalizare etc.

 Asigurarea instructajului personalului implicat în

desfășurarea încercării, atât sub aspectul sarcinilor tehnico-organizatorice
ce le revin, cât și în ceea ce privește protecția muncii și securitatea
personală.

 Asigurarea condițiilor de trai și a condițiilor

sanitare, având în vedere că o mare parte din activitățile implicate se
desfășoară pe șantier sau în situații de nocivitate.

Metodele și mijloacele de încercare in situ cu o încărcare de

probă descrise până aici sunt valabile în întregime, prezentând însă și
anumite particularități dictate de natura și condițiile speciale de exploatre.

Cum una dintre problemele de bază o reprezintă modul de

repartizare a încărcării de probă pe structura de rezistență a clădirilor, în
figura VI 170 se prezintă câteva exemple de asemenea scheme de
încărcare in situ a clădirilor cu o încărcare de probă.

163
 ....... .................

...

Fig.VI 170 Scheme de încărcare la încercarea in situ a clădirilor

 Metoda încercării etanșeității încăperilor din clădiri se

practică, mai ales la clădirile rezidențiale, prin insuflarea aerului în trepte de
presiune și măsurarea timpului necesar revenirii la valoarea inițială de
referință a presiunii, cea dinainte de insuflare. În figura VI 171 se prezintă
164
ventilatorul suflantă și echipamentul de control și monitorizare a încercării.

Fig.VI 171 Echipamentul de verificare a etanșeității

încăperilor clădirilor

În felul acesta se verifică etanșeitatea golurilor (uși, ferestre),

importante pentru menținerea regimului termic interior.
 Încercarea de permeabilitate a anvelopei clădirilor se
referă la proba de pătrundere a apei prin suprafețele plane orizontale
(terase), sau a celor verticale cu măsurarea vitezei de penetrare. În raport
cu parametrii solicitării, suprafețele plane ale teraselor se încearcă prin
inundare, în timp ce pereții verticali se încearcă prin stropire cu apă.
(Fig.VI.172)

A B C
Fig.VI 172 Încercări de permeabilitate a anvelopei clădirilor
A-Stropirea pereților; B-Inundarea planșeului; C-Stropirea ferestrelor cu furtunul cu
presiune reglabilă

 Încercarea nivelului de zgomot în încăperile clădirilor civile

și industriale se face cu ajutorul sonometrelor în vederea posibilității
evaluării confortului acustic.
În figura VI 175 se prezintă un model de sonometru digital portabil
165
modern ușor de folosit și adaptat lucrului în teren.

Fig.VI 175 Sonometru portabil digital

1.3.7 Încercarea in situ a drumurilor și podurilor

1.3.7.1 Încercarea in situ a drumurilor și a investigațiilor
instrumentale în teren au ca obiective în general următoarele:
• determinarea grosimii straturilor executate și a
caracteristicilor lor fizico-mecanice prin prelevarea de carote;
• determinarea rigidității stratului de fundație și a terenului
cu penetrometrul cu con dinamic;
• determinarea capacității portante, a rigidității și a
deformabilității structurii rutiere prin deflectografie și interpretarea
bazinelor de deflexiuni rezultate din prelucrarea datelor măsurate în
teren;
• determinarea grosimii straturilor rutiere, localizarea
golurilor și a zonelor cu umiditate ridicată cu ajutorul metodei radar de
penetrare a solului.
În afara acestor metode curente de investigare în cadrul urmăririi
comportării in situ a drumurilor, acestea se pot completa cu investigații
de tip cercetare.
Deformațiile structurilor rutiere sub încărcarea dată de circulația
vehiculelor poate fi realizată experimental cu diferite metode și
echipamente, cele mai uzitate find următoarele:
 Metoda carotajului se folosește pentru extragerea de
probe (carote) din terenul de fundare și îmbrăcămintea drumului, în
vederea analizelor de laborator cu privire la proprietățile fizico-chimice ale
materialului recoltat și la analiza stratigrafică a zonei cercetate. În figura
166
VI 174 se prezintă extragerea unei carote din îmbrăcămintea unui drum și
din teren.
Probele de materie obținute dn îmbrăcămintea drumului sau din
terenul de fundare al structurii rutiere se analizează în laborator din punct
de vedere fizic și chimic. Carotele extrase din terenurile moi sunt în
general tulburate, iar cele din terenuri tari, netulburate. Probele tulbuate
se păstrează în cutii ca cele din figură.

A B C

Fig.VI 174 Carotaj geotehnic

A-Carotaj în îmbrăcăminte de drum; B-Carotaj în teren; C-Păstrare carote.

 Metoda penetrometrului static este o metodă tradițională de

testare in situ a proprietăților terenului de fundare datorită posibilităților sale
recunoscute de a da indicații corecte în cazul folosirii sale corecte.
Metoda penetrării statice se folosește de mai multe tipuri de
penetrometre:
 Penetrometrul cu con
Folosit încă din 1917 pentru detectarea unui strat dur sub straturi moi
de teren, metoda s-a oficializat în 1932 și a devenit cunoscută ca metoda
penetrării statice, cvasi-statice sau metoda de ascultare olandeză.
În prezent metoda se prezintă sub trei fome principale: penetrometru
mecanic cu con, penetromtru cu con electric și penetrometru cu con
piezoelectric.
o Penetrometrul mecanic acceptat oficial pe plan internațional are
baza conului de 10 cm2 și un unghi al vârfului conic de 600 și o suprafață
laterală de frecare de 150 cm2 . Echipamentul de înfigere dezvoltă o forță de
167
20...200 Kn și are o masă de contrapondere.
În principiu metoda constă în înfigerea în pământ cu viteză constantă
de 1,5…2,5 cm/s, a unui penetrometru cu cap conic și efectuarea de
măsurări la intervale regulate, pe măsura avansării sale. Penetrometrul
clasic poate măsura, datorită sensorilor înglobați în teaca sa, presiunea pe
capul conic și fricțiunea laterală pe teacă, sau în altă variantă și presiunea
apei din pori (piezocon). Introducerea în teren se face cu un echipament de
înfigere tip presă hidraulică autopurtată ce apasă pe capul tijei
penetrometrului și care se prelungește prin adăugarea de alte tije pe măsura
pătrunderii în teren. (Fig.VI 175)

A B
Fig.VI 175 Penetrometru static cu con
A-Schema instalației autopurtate; B-Piezocon cu filtru pentru măsurarea presiunii apei din
pori.

Contragreutatea de sprijin a presei hidraulice este dată de masa

autovehicolului ( cam 20 t) sau este special creată.
În figura VI 176 se prezintă ansamblul unui penetrometru static
autopurtat la care se pot atașa diverse dispozitive de penetrare.

Fig. VI 176 Penetrometrie statică

A-Penetrometru pe roți; B Penetrometru pe senile; C-Penetrometru cu con.

168
 De exemplu, la modelul A din figura de mai sus se pot atașa:
o piezocon pentru determinarea presiunii dinamice și de echilibru a
apei din pori și parametrii de consolidare ai solului;
o con seismic pentru determinarea în foraj a vitezei de propagare a
undei secundare;
o sisteme de colectare de probe nealterate de sol;
o con magnetometric pentru detectarea anomaliilor magnetice datorate
obuzelor neexplodate ș.a.
 piezometre de înfigere pentru măsurarea presiunii
apei din pori
o presometre pentru determinarea rezistenței și rigidității solurilor,
folosind echipamente de foraj sau platforme de penetrometre pentru
măsurarea eforturilor.
 Penetrometrul cu con electric din oțel inoxidabil
permite obținerea și înregistrarea unor date experimentale mai veridice
decât cu sistemele tradiționale de măsurare a rezistenei terenului,
penetrometrul electric fiind echipat cu traductoare electrotensometrice ce
măsoară presiunea pe vârf și frecarea laterală și cu traductoare pentru
măsurarea presiunii apei din pori; iar rezultatul măsurărilor se colectează cu
un aparat de achiziție a datelor. (Fig.VI 177)

Fig.VI 177 Penetrometru cu con electric

Rezultatele măsurărilor cu penetrometrul cu con electric permit

stabilirea rezistenței pe con
fc = Fc/Ac (forța de penetrare/ aria secțiunii conului)
și rezistența de frecare laterală
fs = Fs/As (rezistența la frecare laterală/suprafața laterală)
169
cu care se află indicele de frecare Rf.i
Rf.i = [(fs/qc)*100]
în care:
fs este rezistența de frecare laterală
fc este rezistența pe capul conului

Cu această valoare se intră în tabelul de corespondență al indicelui de

fricțiune cu natura solului penetrat. (Tabelul VI 8)

Tabelul Vi Relația indice de fricțiune-natura solului

Indicele de fricțiune (Fr) Natura solului penetrat
0,2…0,6 Pietriș,nisip grosier
0,6…1,2 Nisip
1,2…4,0 Aluviuni
3,0…5,0 Argilă
5,0…7.0 Lut
7,0...10,0 Turbă

 Penetrometrul cu con seismic este echipat cu un

geofon în vederea măsurării vitezei undei de forfecare care să permită
evaluarea geotehică a terenului din punct de vedere seismic și clasificarea în
consecință.
Unda de forfecare se generează prin lovirea unei plăci așezate pe
teren, cu un ciocan greu, iar înregistrarea se face pe un osciloscop.
 Metoda de penetrare cu dilatometrul este o
formă de penetrometru care urmărește determinarea rezistenței și
compresibilității terenului de fundare folosind o lamă din oțel inoxidabil de
15 mm grosime și lată de 96 mm, având o membrană circulară din oțel
inoxidabil cu diametrul de 60 mm pe una din fețele sale.
Dilatometrul este înfipt în teren cu o viteză constantă de 2 cm/s și cu
opriri la intervale de 20 cm când se citește valoarea forței de împingere și se
umflă membrana cu azot gazos până ce contactul electric al acesteia cu lama
dilatometrului este întrerupt i dispare semnalul sonor și electric la postul de
control, la acest moment se măsoară presiunea “A” a gazului.
Se continuă apoi insuflarea de gaz până ce membrana se mai
îndepărtează cu 1,1 mm în plus, când se restabilește circuitul printr-un
comutator din dilatometru reactivându-se semnalul luminos și cel sonor, la
170
acest moment se măsoară presiunea “B” a gazului.
Dacă lama a pătruns în stratul acvifer, operatorul poate dezumfla ușor
membrana până la refacerea contactului, determinând presiunea “C”.
Programul pe calculator permite obținerea următoarelor date:
rezistența la forfecare a argilelor nedrenate, unghiul de frecare al nisipului
drenat , greutatea totală unitară al solului, coeficientul presiunii laterale a
pământului în repaus, presiunea de preconsolidare și raportul de
supraconsolidare.
În figura VI 178 se prezintă schema metodei și un exemplu de
dilatometru cu placă și membrană.

A B C
Fig.VI 178 Metoda de penetrare cu dilatometrul
A-Schema metodei de penetrare cu dilatometrul; B-Dilatrometrul; C-Dispozitivul de
înfigere

Dilatometrele pot fi cu presiune înaltă, pentru roci și argile

supraconsolidate în găuri și dilatometre plate pentru argile, marne și nisipuri.
 Metoda cu penetrometrul în T, a fost dezvoltată pentru
încercarea terenurilor slabe din Olanda, în vederea controlării stabilității
digurilor. Această metodă folosește în loc de con o bară în T, în rest
procedeul înfigerii este acelaș. (Fig.VI 179)

Fig.VI 179 Penetrometrul în T

171
  Metoda penetrometrului dinamic
Penetrometrul dinamic pătrunde în teren în urma unor șocuri aplicate
cu o greutate ce cade de la înălțime (tip sonetă) pe capul dispozitivului și
numărarea loviturilor necesare unei înfigeri de mărime dată; metoda
folosește la determinarea modulului de elasticitate dinamic.
Petrometrele dinamice se deosebesc după capacitatea de batere,
putând fi manuale sau purtate pe diverse tipuri de autovehicule pe roți sau pe
șenile.(Fig.VI 180)

A B C
Fig.VI 180 Penetrometre dinamice
A-Schema de penetrometru portabil; B-Penetrometru dinamic italian (30 kg/ 200 mm);
C-Penetrometru greu suedez.

Există deasemeni penetrometre multifuncții, care au posibilitatea

efectuării penetrării și static și dinamic. (Fig.VI 181)

Fig.VI.181.Penetrometru static-dinamic pe șenile

Penetrometrele moderne sunt însoțite de sisteme de achiziție a datelor

pe minicalculator cu atingere pentru penetrometrie și conectare la GPRS și
GPS pentru orientare și transmiterea datelor prin satelit (memorie 2500
teste).
În figura VI 182 se prezintă imaginea unui astfel de echipament.
172
 Fig.VI 182 Echipament de achiziționare și
transmitere a datelor

 Determinarea indicelui de portanță californian (California

Bearing Ratio CBR) se face prin compararea curbei “rezistentă la penetrare
măsurată la înfigerea în teren vs adâncimea de pătrundere”cu o curbă
standard.
Adâncimea maximă de penetrare este de 7,5 mm, iar măsurarea rezistenței la
penetrare se face pe trepte de 0,25 mm la o viteză constantă de 1 mm /min
CBR. (Fig.VI 183)

A B C
Fig.VI 183 Echipamentul pentru proba CBR
A-Echipamentul mobil pe roți; B-Sapa în poziție de lucru.

Curba standard este trasată pentru o forță de 13,2 kN la 2,5 mm

adâncime de penetrare și de 20,0 kN la 5 mm adâncime de penetrare.
 Metoda încercării californiene cu placa este o încercare de
portanță în care terenul de sub îmbrăcămintea drumului este încărcat cu o
placă din oțel circulară acționată cu o presă hidraulică, reacția terenului în
termeni de tasare este măsurată cu senzori de deplasare.
Instalația de încărcare comportă o contragreutate (platformă sau cutie)
cu 10 % mai mare decât rezistența așteptată, o presă hidraulică, o doză de
173
forță, placa portantă cu diametrul de 350 mm, 450 mm și 600 mm și patru
comparatoare cu tijă.
Încercarea se face asezând placa într-o groapă săpată până la stratul
de încercat, cu fundul netezit orizontal și acoperit cu un strat de nisip de
10…15 mm. Încărcarea se aplică în cinci trepte cu măsurarea tasării la
fiecare 0,5 minute în primele două minute, apoi la câte un minut până
când tasarea se oprește (mai puțin de 0,02 mm în 5 minute). În continuare
se descarcă și se măsoară tasarea remanență. (Fig.VI 184)

Fig.VI 184 Schema încercării californiene cu

placa

În figura VI 185 se prezintă exemple de aplicare a metodei în teren.

... ,
Fig.VI 185 Aplicații ale metodei californiene cu placa

 Metoda deflectometrului servește la măsurarea

deformațiilor/ deflexiunilor structurilor rutiere, deflexiunile măsurate cu
fiecare senzor al deflectometrului putând fi reprezentate ca un bazin de
deflexiuni pe baza cărora se pot evalua capacitatea portantă a structurii
rutiere și rigiditatea fiecărui strat în parte.
Deflectometrele acționează static sau dinamic, cu sau fără
înregistrare și sunt adaptate condițiilor de utilizare în teren, de la cele ușoare,
portabile, până la cele grele, de mare capacitate.
În figura VI 186 se prezintă schema de funcționare a deflectometrului
174
acționat dinamic cu o greutate căzătoare, și trei deflectometre ușoare,
portabile, primul folosit în localități pentru măsurări ale frecvenței în locuri
aglomerate intens circulate, în aeroporturi etc.cu echipament pentru 7...350
kN , al doilea autopurtat pentru teren și sosele,iar ultimul cu posibilitatea de
cuplare la GSP pentru transmitere de date la centru.

A B C D
Fig.VI 186 Deflectometre dinamice ușoare în teren
A-Schema funcțională a deflectometrului dinamic; B,C-Luctrul în teren cu masa de
7…kN; D -Deformetru conectat la GPS pentru trimitere de date.

În figura VI 187 se prezintă două deflectometre grele pentru

încercarea de portantă a pistelor de aerodrom și a șoselelor cu
îmbrăcăminți grele care pot simula încărcări de până la 5 tone și mai
mult.

Fig.VI 187 Deflectrometre grele pentru îmbrăcăminți de aeroport sau șosea

Un deflectometru dinamic modern este echipat cu PC și program

Windows pentru modul de istorie în timp și distanțimetru, integrate în
program, trei termometre și nouă geofoane cu posibilitatea adăugirii
video camera,GPS. Placa are diametrul de 300 mm cu 4 segmete, sensorii
175
de deformare tip Geofon cu sesibilitatea de 1 micron, domeniu de 2200
microni și raza de acțiune 2500 mm de la centru. (Fig.VI 188)

B C

Fig.VI 188 Deflectometru modern cu geofoane

A-Schema funcțională a măsurării cu deflectometrul dinamic; B-Aspectul geofoanelor în
teren; C-curba deflexiunii în dreptul geofoanelor.

În Romania se folosesc pentru determinarea capacității portante a

drumurilor cu structuri rutiere suple și semirigide, deflectografele Lacroix și
deflectrometrele cu pârghie tip Benkelman (CD 31-2002), dar și
DYNATEST LFW ș.a.
Deflectometrul cu pârghie Benkelman se compune din vehiculul
purtător, echipamentul de măsurare, două cutii de măsurare și sistemul de
comandă al direcției. În figura VI 189 se prezintă echipamentul de
măsurare cu pârghia 10, palpatorul 4 și microcomparatorul 5 axa de
rotație fiind în 6.
Aparatul măsoară deplasările verticale ale suprafaței căii de rulare
deformată sub acțiunea roților duble ale osiei din spate a vehiculului port
apărat după îndepărtarea acestuia. Pârghia basculantă transmite deplasarea
vârfului de contact amplasat între roțile duble din spate la celalalt capăt al
ei, unde aceasta este măsurată cu un microcomparator. (Fig.VI 189)
176
 Fig.VI 189 Pârghia basculantă Benkelman.

Rezultatul măsurărilor se concretizează într-o diagramă a

deflexiunilor, care, în urma prelucrării statistice, permite derterminarea
capacitatății portante a drumului testat. (Fig.VI 190)

Fig.VI 190 Diagrama deflexiunilor

Deflectograful Lacroix este dotat cu două bare pivotante în dreptul

urmelor roților din spate. (Fig.VI 191)

Fig.VI 191 Deflectograful LACROIX

 Încercarea rezistenței de forfecare a solurilor cu

dispozitivul cu palete în cruce și torsiometru ca braț de manipulare. Acesta
se înfige la adâncimea dorită apoi se rotește până la ruperea solului.
(Fig.VI 192 )

177
 Fig.VI 192 Aparat de încercat rezistența la
..... forfecare a terenului

 Măsurarea fricțiunii/frecării între roata frânată și

îmbrăcămintea umedă, sau rezistența la alunecarea la mers pe o
suprafață umedă, sau pe un teren de sport, sau pe o suprafață din material
plastic.
Aparatul măsoară rezistena la fricțiune între piesa de alunecare din
cauciuc montată la capătul brațului unui pendul și suprafața umedă a
șoselei.(MASTRAD skid friction tester,TR 300) (Fig.VI 193)

Fig.VI 193 Aparat de măsurat frecarea între roți și îmbrăcăminte

 Măsurarea umidității și densității materialelor

îmbrăcăminții se realizează cu traductoare nucleare ce permite evaluarea
stării tehnice a acesteia. (Fig.VI 194)

178
 Fig.VI 194 Evaluare radar a îmbrăcăminții caii unui pod

1.3.7.2 Încercarea in situ a podurilor

 Încărcarea de probă poate fi realizată ca o încărcare

statică staționară, sau mobilă, fie sub forma unor camioane lestate,
eventual tancuri, în cazul podurilor de șosea, fie a garniturilor de tren în
cazul podurilor de cale ferată, fie ca o încărcare în deplasare atârnată sub
structura podului. (Fig VI 195)

Fig.VI 195 Încărcarea de probă a podurilor cu vehicule

Pozițiile vehiculelor pe timpul staționării în vederea măsurărilor se

marchează pe suprafața căii de rulare. (Fig.VI 196)

179
 Fig.VI 196 Poziționarea vehiculelor pe timpul staționării

 Echiparea podului în vederea încercării sale in

situ se face ținând seama de mărimile ce urmează a fi măsurate, precum
săgețile din încovoierea lacrelor sub greutatea convoiului, deplasarea
suporților, tasarea fundațiilor, mișcarea aparatelor de reazim, deformațiile
transversale, deschiderea rosturilor, starea de tensiune în elementele
portante prin tensometri, jocul îmbinărilor, apariția și dezvoltarea fisurilor
ș.a.
O problemă adeseori dificilă de rezolvat o reprezintă asigurarea
accesului la elementele supra-și infrastructurii podului pentru care este
nevoie de scări, podeste,uneori platforme de lucru rulante. (Fig. VI 197)

Fig.VI 197 Platforma de lucru rulantă sub lacra podului

O altă problemă deloc de neglijat este găsirea amplasamentului

potrivit pentru stația centrală de măsurări care uneori este destul de
dezvoltată ca spațiu necesar , mai ales în cazul folosirii aparaturii electrice
ce necesită legături multiple la multe puncte de măsurare.(Fig.VI 198)

180
 Fig.VI 198 Echiparea podului în vederea încercării in situ prin încărcare de
probă
În figura VI 199 se prezintă aspecte de la echiparea cu aparate de
măsurat a unui pod istoric din cărămidă.

Fig.VI 199 Echiparea cu aparate de măsurat a unui pod vechi din cărămidă
181
1.3.8 Încercarea in situ a construcțiilor hidrotehnice
Deoarece principalul agent de mediu cu care interacționează
construcțiile hidrotehnice este apa, aceasta este și materialul ce se
folosește ca încărcare de probă, la niveluri prestabilite în funcție de
destinația funcțională a fiecărei construcții. Pentru barajele hidrotehnice
ce zăgăzuiesc cantități mari de apă, prima lor încărcare, precum și cele de
după fiecare golire, pot fi socotite ca făcând parte din încercarea lor in
situ.
Parametri ce se măsoară și dispunerea punctelor de măsurare este
în general aceeași ca și în cazul echipării barajelor în scopul urmăririi
comportării lor in situ.

1.4 Prelucrarea datelor obţinute din urmărirea comportării in situ a

construcţiilor

Datele experimentale rezultate din observarea fenomenelor şi

măsurarea mărimilor/parametrilor de comportament ale construcţiilor
supuse urmăririi comportării lor in situ, urmează a fi interpretate în vederea
tragerii unor concluzii referitoare la îndeplinirea scopului şi obiectivelor
propuse. Pentru aceasta este nevoie însă de aducerea lor într-o formă de
prezentare care să fie semnificativă.
Operaţiunea de aducere a datelor rezultate din observare şi
măsurări la o formă semnificativă pentru o interpretare pertinentă
constituie ceea ce numim prelucrarea datelor.
 Prelucrarea datelor constă din:
 verificarea veridicităţii datelor obţinute din
observare şi măsurare, în sensul potrivirii lor cu logica evoluţiei
fenomenelor şi mărimilor. De exemplu, într-un şir de valori
crescătoare a unei mărimi/parametru măsurate, apariţia unei valori
descrescătoare trebuie analizată şi dacă nu i se găseşte o explicaţie
logică, trebuie eliminată ca eroare de consemnare;
 efectuarea corecţiilor legate de existenţa
condiţiilor de desfăşurare ale experimentului care pot vicia puritatea
rezultatelor sub aspectul valorii mărimii măsurate. Asemenea corecţii sunt
de exemplu corecţiile de temperatură în tensometrie, corecţiile de poziţie
în sclerometrie, corecţiile de citire în topografie ş.a.
 efectuarea operaţiunilor matematice pentru
182
obţinerea valorilor de diferenţă şi sumă ale unui şir de măsurări prin care se
obţine o imagine asupra evoluţiei mărimii (viteză, pas) şi asupra mărimii
totale la fiecare măsurare în parte;
 elaborarea de tabele, diagrame, nomograme,
schiţe, care să creeze o imagine cât mai accesibilă interpretării rezultatelor
obţinute din observare şi mai ales din măsurări.

1.5 Interpretarea datelor obţinute din urmărirea comportăriii in situ

a construcţiilor

 Interpretarea rezultatelor observării fenomenelor de

comportament şi a măsurării mărimilor/parametrilor de comportament
ale unei construcţii supuse urmăririi in situ constă în analiza evoluţiei
performanţelor - caracterizate prin fenomenele şi mărimile respective -
şi în verificarea încadrării lor în condiţiile de calitate corespunzătoare
destinaţiei construcţiei; este deci vorba de confirmarea aptitudinii
pentru exploatare a construcţiei respective şi explicarea
neconformităţilor constatate.
 În cazuri speciale, când prin obiectivele urmăririi
comportării in situ a construcţiilor se acordă o atenţie deosebită unei
anumite performanţe, sau anumitor fenomene şi mărimi/parametri ce
le caracterizează, interpretarea rezultatelor observărilor şi măsurării va
acorda o importanţă deosebită analizei evoluţiei acestora.
Interpretarea eficientă a rezultatelor urmăririi comportării in situ a
construcţiilor depinde de:
 alegerea corectă a fenomenelor şi mărimilior ce
urmează a fi observate şi măsurate, astfel încât acestea să caracterizeze
cât mai veridic evoluţia performanţelor de comportament ale
construcţiei; în această idee trebuie evidenţiată necesitatea observării
şi măsurării fenomenelor şi mărimilor ce caracterizează atât construcţia,
cât şi mediul ambiant, comportarea in situ a construcţiilor fiind rezultatul
interacţiunii lor;
 alegerea corectă a echipamentelor de observare şi
măsurare astfel încât datele obţinute prin măsurări să poată fi utilizate Ia
precizia cerută;
 asigurarea unei prelucrări adecvate a datelor
primare;
183
  folosirea unui personal competent şi cu experienţă.
Interpretarea rezultatelor urmăririi comportării in situ a
construcţiilor şi al utilizării lor, diferă în funcție de etapele parcurse:
 recunoașterea și constatarea, cuprinde doar
consemnarea existenţei şi evoluţiei performanţelor de comportament, a
fenomenelor şi mărimilor parametrilor ce le caracterizează, semnalând
doar fenomenele ce pot prezenta un eventual pericol pentru siguranța și
confortul utilizării și care necesită o cercetare mai amănunțită;
 diagnosticarea cuprinde pe lângă consemnarea
/înregistrarea evoluţiei performanţelor şi o analiza a cauzele care
generează fenomenele şi mărimile constatate;
 expertizarea, cuprinde pe lângă diagnosticul pus şi
recomandări şi chiar soluţii privind asigurarea aptitudinii pentru
exploatare a construcţiei în viitor, în funcție de interpretarea complexă și
riguroasă a datelor obținute pe parcursul urmăririi comportării
construcției în cauză.

1.6 Valorificarea rezultatelor activităţii de urmărire a comportării in

situ a construcțiilor

Valorificarea rezultatelor activităţii de urmărire a comportării in

situ are două aspecte, importante în egală măsură.
 Valorificarea directă, prin păstrarea construcţiei în stare
aptă pentru exploatare astfel că ea să-l satisfacă pe benificiar (investitor,
proprietar, utilizator) din toate punctele de vedere, conform cu cerinţele
sale legate de destinaţia ei funcţională. Prin urmărirea comportării in situ
a construcţiilor se reduc cheltuielile de mentenanţă la strictul necesar şi se
lungeşte durata de serviciu a acestora. O construcţie bine întreţinută are o
valoare mai mare, poate fi închiriată sau vândută mai bine, prezintă un
pericol redus pentru mediul ambiant şi pentru societate.
 Valorificarea indirectă, prin descoperirea problemelor ce
le prezintă construcţiile pe durata lor de existenţă şi considerarea lor în
proiectare, execuţie, exploatare şi reglementare. Acest aspect al
valorificării este important din punctul de vedere al întregii societăţi, prin
posibilitatea realizării progresului în domeniul construcţiilor bazat pe
rezultatele urmăririi comportării in situ a construcţiilor. Interpretarea
184
statistică a datelor culese permite descoperirea lipsurilor de ordin general şi
înlăturarea lor, aducând economii întregii societăţi.

1.7 Echiparea construcțiilor în vederea umăririi comportăriilor in

situ

Echiparea construcţiilor cu mijloace de măsurare se poate realiza

fie prin ataşarea acestora la suprafața elementelor de construcție
constitutive, fie prin înglobare în materialul din care sunt alcătuite, fie de
cele mai multe ori, combinat.
 Echiparea construcţiilor cu mijloace de măsurare trebuie
să țină cont de următoarele:
 scopul şi obiectivele urmăririi comportării in situ a
construcţiilor, care stabilesc ce rezultate trebuie obţinute prin măsurare
astfel încât interpretarea lor să fie pertinentă; de regulă se prevăd valori
de control pentru mărimile semnificative ce urmează a fi măsurate și
care să constituie totodată valori limită a căror atingere să declanşeze o
anumită activitate specială (atenționare, alarmare);
 alcătuirea construcţiei şi solicitările la care este
supusă, ce permit precizarea modului ei de lucru, cu evidenţierea zonelor,
secţiunilor şi punctelor în care parametrii aleşi pentru măsurare se
manifestă în modul cel mai pregnant;
 materialele din care este alcătuită construcţia, ce
impun anumite condiţii pentru ataşarea sau înglobarea mijloacelor de
măsurare, precum şi pentru alegerea lungimii bazelor de măsurare în
tensometrie (influenţa neomogenităţii) şi determină şi unele probleme de
prelucrare a datelor prin influenţa unor proprietăţi specifice (fluaj,
relaxare, umflare, contracţie, dilatare)
 mediul ambiant, natural şi tehnologic, care poate
impune luarea unor măsuri de protejare a mijlocelor de măsurare împotriva
influenţei nefavorabile a unor agenţi de mediu (însorire, umezeală,
temperatură, agresivitate chimică);
 durata relativă a măsurărilor în cadrul urmăririi,
care impune - pentru mărimile cu dezvoltare lentă şi punct de referinţă
inițial (citirea de zero) stabil- alegerea unor mijloace de măsurare lipsite
de derive de zero (instabilitatea punctului zero al măsurărilor), iar pentru
cele cu dezvoltare rapidă şi fară nevoia unui punct iniţial de referinţă,
185
(mărimi dinamice) alegerea unor mijloace de măsurare ce permit nu
numai citirea, dar şi înregistrarea datelor;
 costul echipării (costul echipamentelor şi costul
instalării) poate fi o condiţie hotărâtoare; în orice caz, decât o echipare
incompletă, care să nu permită o interpretare corectă şi pertinentă, mai
bine fără.
Dintre echipările de construcţii cele mai răspândite sunt cele
folosite la urmărirea comportării in situ a barajelor hidrotehnice importante,
la urmărirea reacţiei la cutremur a unor clădiri tipice, la urmărirea tasării
terenurilor de fundare cu probleme; ar trebui deasemeni echipate pentru
urmărirea continuă anvelopele reactoarelor nucleare şi poate şi alte
construcţii de importanţă deosebită, sau puse în condiţii deosebite de
exploatare.

1.8 Urmărirea comportării in situ a unor categorii de construcții

1.8.1 Clădiri
Urmărirea comportării in situ a clădirilor începe de obicei,
indiferent de motivul instaurării ei, cu o recunoaștere și constatare a stării
lor tehnice-funcționale și o evaluare a aptitudinii lor pentru exploatare.
În cazul urmăririi curente, obligatorie prin lege, evaluarea se face de
fiecare dată când se inspectează clădirea în vederea luării măsurilor de
întreținere și reparație, de obicei în mod periodic, sau cel puțin odată pe an.
În cazul urmăririi speciale, întreaga activitate este precizată prin
proiectul de urmărire specială, inclusiv momentele și amploarea
evaluărilor necesare concretizate în diagnostice.
De corectitudinea diagnosticului depinde întreaga activitate
ulterioară, deaceea atenția ce i se acordă în procesul de monitorizare a
comportării in situ a construcțiilor trebuie să fie maximă. Problemele mai
importante ce apar în cazul investigațiilor în vederea elaborării unui
diagnostic corect diferă în funcție de două situații în care se pot afla
clădirile supuse urmăririi și care necesită apelarea la obiective și metode
diferite de investigare și anume:
- clădirile sunt în stare de degradare și se urmărește restabilirea
calităților pierdute;
- clădirile sunt în bună stare tehnică, dar proprietarul dorește să-i
schimbe destinația, sau să o modernizeze.
186
1.8.1.1 Clădiri degradate
În cazul evaluării stării tehnice-funcționale în vederea punerii unui
diagnostic unor clădiri degradate, principalele fenomene de degradare
manifestate la clădirile de diferite tipuri constructive și care trebuie
investigate, sunt cele prezentate în volumul 3 și anume:
 Deteriorarea finisajelor interioare şi exterioare
Metoda de investigare constă din observarea vizuală, fotografierea unor
zone caracteristice şi măsurarea sau aprecierea extinderii fenomenului pe
suprafaţa elementelor pe care se manifestă, cu fixarea acestor date pe
relevee.
În cazuri deosebite (clădiri istorice, monumente de arhitectură) se
pot efectua încercări de aderenţă a acoperirilor de finisaj la stratul suport,
sau a tencuielilor la materialul structurii de rezistenţă (cărămidă, beton) cu
tehnica semidistructivă a smulgerii unei porţiuni de lucrare cu un aparat
ce măsoară mărimea forţei de smulgere. De asemeni se pot face
determinări de laborator asupra compoziţiei zugrăvelilor, a vopsitoriilor
sau a materialelor suport.
 Deteriorarea uşilor şi a ferestrelor
Metoda de investigare constă din observarea vizuală, manevrarea
uşilor şi ferestrelor şi verificarea interspaţiilor între tăblie şi ancadrament
prin măsurare cu spioni. Verificarea funcţionalităţii uşilor şi ferestrelor se
face şi prin simţul tactil, în sensul decelării curenţilor de aer neplăcuţi
(“trage curentul”) în situaţii când uşile şi ferestrele sunt închise. Existenţa
unor curenţi de aer nedoriţi se mai poate verifica folosind a sursă de fum
sau pulberi şi urmărind modul lor de răspândire prin încăperi, sau cu o
lumânare aprinsă şi urmărind orientarea flăcării acesteia şi pâlpâirea ei.
Deasemenea se pot efectua teste de rezistență la penetrare a apei pe
conturul ancadramentelor folosind o incintă impermeabilă exterioară
alimentată cu apă sub presiune și un sistem interior de detectare a
umidității pătrunse.
Metoda de investigare constă din observarea vizuală, fotografierea
şi relevarea deteriorărilor, măsurându-se extinderea lor şi notându-se
principalele caracterisitici (lipsuri din componentele învelitorii, atacul
biologic, coroziunea tablei, putrezirea lemnului elementelor de șarpantă
etc.).

187
 Investigarea in situ poate fi completată cu teste de laborator
pentru precizarea naturii atacului chimic şi biologic.
 Deteriorarea pereţilor despărţitori
Metoda de investigare constă în primul rând din observarea vizuală
şi notarea traseului fisurilor pe însăşi peretele în cauză, măsurarea
deschiderii fisurilor în punctele de maximă marime şi executarea unui
releveu cât mai complet (o hartă a fisurilor); după marcarea fisurilor pe
perete se pot face fotografii pentru reţinerea unei imagini cât mai fidele în
vederea folosirii la interpretarea rezultatelor.
 Deteriorarea scărilor
Metoda de investigare se reduce la observarea vizuală şi
consemnarea pe relevee a poziţiei şi extinderii degradărilor constatate la
fiecare scară şi platformă; la nevoie se trece la încercarea in situ cu o
încărcare de probă.
 Deteriorarea structurii portante
Metoda de investigare constă din observarea vizuală a fenomenelor
de degradare, marcarea pe structură şi executarea de relevee asupra
poziţiei şi extinderii lor, eventual culegerea de probe pentru analize
chimice şi biologice de laborator asupra naturii atacului; şi în acest caz se
recomandă executarea de fotografii şi realizarea de măsurări privind
deschiderea fisurilor şi adâncimea atacului chimic şi biologic – precum şi
mărimea deformaţiilor elementelor constitutive ale structurii.
La nevoie se poate efectua o încercare in situ cu o încărcare statică
sau dinamică.
 Deteriorarea fundaţiilor
Metoda de investigare constă în primul rând din observarea vizuală
şi relevarea fenomenelor de degradare constatate, cu executarea de
fotografii; măsurarea caracteristicilor dimensionale ale fenomenelor;
săparea de tranşee sau gropi pentru dezvelirea de porţiuni de fundaţie şi
facerea lor accesibile observării; realizarea de sondaje pentru stabilirea
profilului stratificaţiei solului aflat sub construcţie şi executarea de teste
presiometrice şi penetrometrice pentru cunoaşterea performanţelor
materialelor constitutive ale terenului de fundare; realizarea de foraje
pentru stabilirea nivelului apelor freatice şi a caracteristicilor lor chimice.

188
  Deteriorarea echipamentelor
Metoda de investigare constă în observarea senzorială a acestor
fenomene şi localizarea defecţiunilor, cu consemnarea lor pe relevee;
pentru conducte se folosesc sonde flexibile din sârmă pentru a determina
locul înfundării lor; uneori este necesară spargerea elementelor de
construcţie în care sunt înglobate conductele pentru a face accesibilă
observării porţiunile deteriorate; pentru instalaţia electrică se folosesc
aparate de măsurat tensiunea şi intensitatea curentului, precum şi
rezistenţa chimică a conductoarelor, prizelor de pământ şi aparatelor
casnice şi de uz informaţional (radio, televizor, telefon, calculator).
În cazul conductelor şi al canalelor de fum se pot folosi pentru
vizualizarea interiorului lor diferite tipuri de endoscoape
 Pierderea proprietăţilor protective
Metoda de investigare constă în primul rând din anchetarea
locatarilor, chiar dacă inconfortul prezintă un înalt grad de subiectivitate,
apoi din observarea senzorială şi măsurări.
Măsurările se referă la determinarea temperaturilor interioare ( în
aer, la podea şi la perete), a umidităţii relative din încăpere, a vitezei
curenţilor de aer, a intensităţii zgomotelor exterioare şi interioare
percepute în locuinţe, a nivelului vibraţiilor, a umidităţii elementelor de
construcţie la suprafaţă şi în interior, a transmisiei termice prin elementele
componente ale clădirii, a existenţei punţilor termice, a neetanşeităţii
uşilor şi ferestrelor.
În prezent, industria producătoare de aparatură de măsurat a căpătat
o dezvoltare prodigioasă, cataloagele de produse cuprinzând a diversitate
enormă de mijloace de investigare, bazată pe cele mai diverse principii de
funcţionare şi folosind aproape toate fenomenele fizice şi chimice
cunoscute.
Totuşi, urmărind principiul simplităţii şi eficienţei dirijate, lista
aparatelor şi tehnicilor de investigare poate fi redusă la un număr raţional,
ţinând seama şi de accesibilitatea şi costul lor. Asemenea liste se regăsesc
în toate manualele şi reglementările referitoare la urmărirea comportării in
situ a construcţiilor, dintre care unele sunt citate în bibliografie.
Iată o listă de aparatură şi dispozitive necesare în investigaţiile
cerute de diagnosticarea stării tehnice a clădirilor:

189
A. Observarea vizuală şi consemnarea rezultatelor ei :
-binoclu, lupă, riglă pentru deschiderea fisurilor, aparat de fotografiat
cu film,alb/negru şi color, blitz, ruletă, metru, şubler, sondă, spion,
planşetă, bloc de desen cu hârtie caroiată, creion negru, creioane
colorate, dubludecimetru, cretă forestieră grasă pentru marcaj.
B. Determinarea poziţiei armăturilor, conductelor :
-daltă şi ciocan, pahometru/profometru
C. Determinarea verticalităţii/orizontalităţii clădirii
-fir cu plumb, coordimetru, poloboc, clinometru
D. Determinarea rezistenţei materialului
-sclerometru, aparat cu ultrasunete, burghiu de lemn
E. Determinarea deplasărilor şi deformaţiilor
-comparator cu tijă, comparator cu fir nivelă topografică, miră, repere
teodolit, distantimetru
F. Controlul cavităţilor, conductelor, canalelor
-endoscop, nivelă cu laser sau IR
G. Măsurarea temperaturii
-termometre de cameră, termometre de contact, termoviziune
I. Măsurarea deformaţiilor specifice la încercarea prin încărcare
-instalaţie electrotensometrică rezistivă.
J. Determinarea adâncimii de carbonatare a betonului
-soluţie alcoolică de fenolftaleină
K. Măsurarea vitezei curenților de aer
-anemometru
L. Măsurarea zgomotului
-sonometru
Cam acestea sunt aparatele necesare investigaţiilor pe clădiri de
locuit.
În sfârşit trebuie menţionată tendinţa de organizare a unor
laboratoare mobile, echipate în vederea efectuării de investigaţii pe
construcţii in situ.
Avantajele unor asemenea laboratoare sunt evidente :
 încercările se pot face când şi unde sunt solicitate;
 încercările pot fi executate în prezenţa persoanelor interesate;

rezultatele sunt imediat utilizabile;

pot fi cercetate mai multe situ-uri concomitent
190
 
sunt autonome.
Asemenea laboratoare, montate pe furgonete, sunt recomandate
pentru agenţii economici implicaţi în urmărirea comportării in situ a
construcţiilor şi expertizarea lor.
1.8.1.2 Clădiri nedegradate
Diagnosticarea clădirilor în vederea transformării lor, cu sau fără
schimbarea destinaţiei, se referă în general la constatarea existenţei unor
rezerve de calitate în raport cu performanţele supuse evaluării şi care să
facă transformarea cât mai puţin costisitoare.
Diagnosticarea în această situaţie apelează în mai mare măsură la
metodele de evaluare teoretice, prin calcul, pornind de la existenţa clădirii
şi a caracteristicilor sale constructiv – funcţionale reale.
 Din punctul de vedere al rezistenţei, stabilității şi
durabilităţii clădirii se măsoară principalele dimensiuni ale structurii de
rezistenţă (fundaţii, pereţi, stâlpi, grinzi, planşee) şi se compară cu datele
de proiect, dacă acesta există.
Verificarea dimensională este urmată de determinarea
proprietăţilor fizico – mecanice ale materialelor puse în operă (cărămizi,
zidărie, mortar, beton, oţel, lemn) prin extragerea de carote şi încercarea
lor în laborator şi prin metode nedistructive, cele mai adecvate fiind
metoda impulsurilor ultrasonice combinată cu metoda sclerometrică (recul
la șoc), de altfel reglementate în ţară şi pentru care se găsesc aparatele
necesare în dotarea majorităţii laboratoarelor de încercări.
Cu datele astfel culese (dimensiuni şi caracteristici fizico –
mecanice) se poate determina rezistenţa elementelor structurii portante la
diferite solicitări.
 Pentru a stabili rezerva de capacitate portantă a
structurii de rezistenţă, se evaluează prin calcul sau experimental
intensitatea încărcărilor pe care le suportă, pentru ca prin diferenţă la
capacitatea de rezistenţă să se afle rezerva de rezistenţă şi în funcţie de
aceasta dacă este sau nu nevoie de consolidare.
 O altă metodă de determinare experimentală a
rezervei de rezistenţă se aplică în cazul zidăriilor de cărămidă cu
măsurarea, cu ajutorul unor doze de presiune, a forţei necesare refacerii
stării de presiune deranjată prin introducerea dozei în zidărie; pentru
191
beton există o metodă similară de determinare a eforturilor existente în
element prin decuparea unei porţiuni şi măsurarea eforturilor remanente
cu ajutorul unor traductoare montate în prealabil pe porţiunea de decupat.
 O altă metodă de determinare a capacităţii de
rezistenţă a planşeelor unei clădiri de locuit constă în efectuarea unei
încercări in situ cu o încărcare de probă statică sau dinamică.
Pentru încercarea in situ a clădirilor civile şi industriale prin
încărcare de probă statică a existat un standard naţional (STAS 1336-84)
şi un normativ republican de aplicare la clădiri.
Încercarea in situ cu o încărcare de probă statică permite
determinarea comportării elementului încărcat sub aspectul stării sale de
solicitare (măsurarea deformaţiilor specifice şi determinarea prin calcul a
eforturilor unitare corespunzătoare) şi a stării de deformare (săgeţi,
deplasări).
Încercarea dinamică a clădirilor în ansamblul lor se face cu ajutorul
inducerii unor oscilaţii forţate, fie produse de un grup de oameni prin
legănare ritmică la ultimul nivel, fie cu ajutorul unor vibratoare mecanice
cu frecvenţă variabilă. O asemenea încercare poate furniza date asupra
perioadei proprii de oscilaţii şi asupra amortizării clădirii.
 De interes pentru constatarea capacităţii de
rezistenţă a clădirilor din beton armat este stabilirea modului de armare al
elementelor componente (poziţia, număr şi dimensiuni ale barelor de
armare). Deoarece decopertarea armăturii este un proces anevoios şi care
afectează durabilitatea, dacă nu şi rezistenţa elementelor cercetate, se
foloseşte metoda de detecţie electromagnetică cu ajutorul pahometrului,
foarte răspândit prin laboratoarele de încercări în construcţii.
 O altă caracteristică importantă pentru
diagnosticarea stării tehnice a clădirilor, privind durabilitatea elementelor
din beton armat, este starea de carbonatare a stratului de protecţie din
beton al armăturilor. Adâncimea carbonatării stratului de protecţie se
poate determina destul de simplu folosind soluţia alcoolică de
fenolftaleină.
Cunoscând durata de existenţă a clădirii şi adâncimea de
carbonatare a stratului de protecţie se poate evalua viteza de carbonatare
şi deci data la care carbonatarea va ajunge la armătură, lipsind-o de
protecţie şi permiţând iniţierea şi dezvoltarea procesului de coroziune.
192
  Din punctul de vedere al stabilităţii formei şi poziţiei,
diagnosticarea se bazează pe observarea vizuală şi pe măsurări referitoare
la mişcarea clădirii în trecut și în prezent.
 Observarea vizuală se referă la “înfundarea”
clădirii în teren, având drept repere scările de acces, ferestrele de la
subsol, rostul dintre trotuar şi soclu; conductele şi canalele de legătură ale
clădirii cu exteriorul, şi la înclinarea de ansamblu a clădirii, având drept
repere muchiile clădirii raportate la clădiri vecine, sau înţepenirea
ascensorului în urma pierderii verticalităţii casei sale.
 Măsurările se execută cu mijloace topogeodezice,
respectiv cu nivela, mira şi repere pe clădire pentru determinarea
deplasărilor diferenţiate pe verticală a soclului clădirii şi cu teodolitul
pentru stabilirea devierii de la verticalitate a ansamblului.
Aceleaşi măsurări se pot executa cu diferite tipuri de clinometre
sau coordimetre ce permit măsurarea rotirii ansamblului sau
componentelor clădirii de la verticală sau orizontală, sau cu mijloace
simple precum firul cu plumb, polobocul şi vasele comunicante.

 Din punctul de vedere al deformabilităţii/rigidităţii,

măsurările se fac pe timpul încercării cu o încărcare de probă, statică sau
dinamică, şi se folosesc diferite tipuri de aparate de măsurat deplasări şi
deformaţii, cele mai utilizate fiind comparatoarele cu tijă sau cu fir,
traductoarele electrice inductive, traductoarele seismice cu masă
inerţială (acceleraţii, viteze, deplasări). Măsurarea deformaţiilor
elementului la încărcare şi la descărcare permite evaluarea comportării
sale elastice şi limitele acestei comportări.
 Din punctul de vedere al performanţelor relative la
confort, diagnosticarea stării tehnice a clădirilor de locuit se bazează pe
măsurări de temperatură, umiditate, zgomote, viteze ale curenţilor de aer
pentru care de asemeni există standarde naţionale şi reglementări
specifice.
Poate merită a fi evidenţiată atenţia deosebită ce se acordă
reabilitării clădirilor de locuit sub aspectul confortului termic şi acustic,
statele subvenţionând activitatea de diagnosticare a clădirilor sub aceste
aspecte și subvenționând reabilitarea lor.

193
 De exemplu diagnosticul termic practicat de VERITAS (Franţa)
prin care se determină bilanţul energetic al consumului de căldură are la
bază o formulă de tipul
24  B  Vh  DT
C
Rg
în care :
C este consumul anual exprimat în kwh şi în TEP (tone echivalente de petrol;
1 TEP= 11600 kwh)
B este coeficientul volumic al nevoilor de energie ; calculul său ţine cont de
 pierderile de căldură ale încăperilor încălzite (coeficientul G) respectiv
pierderile de căldură prin pereţi (coeficient de transmisie de suprafaţă K,
coeficient de transmisie lineară k, pierderi prin înnoirea aerului,
permeabilitatea faţadelor, deschideri,…)
 aporturile de căldură solare şi de orice natură gratuită
Vh – volumul încălzit locuibil în m3
DT – suma ecarturilor zilnice între temperatura interioară de referinţă şi
temperatura medie exterioară.
Rg – randamentul global al instalaţiilor termice, care cuprinde :
- randamentul exploatării încălzirii, de producţie
-
randamentul distribuţiei
-
randamentul emisiei
-
randamentul reglării
-
randamentul stocării.
Orice modificare a unuia din parametrii avuţi în vedere la
evaluarea calității globale a clădirii poate fi analizată astfel sub aspectul
influenţei asupra consumului anual de energie, alegându-se soluţia
optimă.
Bineînţeles că acest diagnostic termic se bazează pe toate
măsurările necesare determinării parametrilor avuţi în vedere.
1.8.1.3 Evaluarea rezultatelor investigațiilor pe clădiri
După cum s-a mai arătat, obiectivele investigaţiilor efectuate în
vederea elaborării unui diagnostic privind aptitudinea pentru exploatare a
clădirilor trebuie să ţină seama de posibilitatea utilizării lor în final.
 Există trei modalităţi de evaluare :
 folosirea datelor experimentale în refacerea
calculelor de verificare ale componentelor clădirii şi a calităţilor acesteia;
194
  folosirea datelor experimentale într-o evaluare
subiectivă bazată pe experienţa diagnosticianului;
 folosirea datelor experimentale în vederea
comparării lor cu date de control ce exprimă condiţiile de calitate impuse
performanţelor pentru a asigura aptitudinea pentru exploatare a clădirilor.
Datele de control folosite pentru comparaţie cu datele
experimentale se regăsesc în general în reglementările privind proiectarea
clădirilor de locuit, şi se referă la majoritatea parametrilor şi mărimilor cu
ajutorul cărora pot fi definite calităţile unei clădiri ce-i definesc
aptitudinea pentru exploatare. O analiză în acest sens s-a făcut într-o
lucrare bazată pe reglementările autohtone şi Compendiumul CEE din
1992 privind performanţele clădirilor de locuit.
 Principalele proprietăţi de comportament sau
performanţe ale clădirilor supuse evaluării şi elementele care se au în
vedere la diagnosticarea stării lor tehnice-funcționale actuale sunt :
A Performanţe legate de cerinţa de siguranţă constructivă şi funcţională
a clădirii
 Rezistenţa la acţiuni mecanice (gravitaţionale, vânt,
cutremur, vibrații, șocuri etc)
a) Alcătuire structurală (zidărie portantă, panouri mari, schelet de
rezistenţă)
b) Dimensiuni
c) Proprietăţile fizice-chimice ale materialelor constitutive
d) Mărimea încărcărilor statice şi dinamice
e) Deformaţii limită admisibile
 Rezistenţa la acţiuni termice
a) Inflamabilitatea finisajelor
b) Combustibilitatea materialelor structurii
c) Riscul de dezvoltare a incendiului
d) Dimensiuni minime antitermice la elementele clădirii
 Rezistenţa la acţiuni chimice
a) Sensibilitatea/reactivitatea materialelor componente
 Rezistenţa la acţiuni biologice
a) sensibilitate la acţiune mecanică
b) sensibilitate la acţiune chimică
 Rezistenţa la acţiunea apei
195
 a) Sensibilitate la înmuiere
b) Sensibilitate la îngheţ – dezgheţ
c) Rezistența la penetrarea apei
 Stabilitatea de formă şi poziţie
a) Verticalitatea ansamblului clădirii
b) Bombarea elementelor comprimate
 Deformabilitate/Rigiditate/ Elasticitate
a) Mărimea deformaţiilor şi remanenţa lor
 Starea de degradare (inspecţie de confirmare a lipsei
degradărilor)
 Organizarea spaţiilor
a) Dimensiunile încăperilor şi a golurilor
b) Denivelarea podelei, conformarea scărilor
c) Legături pe verticală şi orizontală
 Protecţia sanitară şi contra efracţiei
a) Microclimat interior
b) Zgomote şi vibraţii
c) Substanţe nocive
d) Incendiu, explozii
e) Efracţie, intruziune
B Performanţe legate de cerinţe de confort constructiv şi funcţional al
clădirilor de locuit:
 Confort auditiv
a) Izolarea faţă de zgomotul exterior al clădirii
b) Izolarea faţă de zgomotele interioare ale clădirii
c) Izolarea acustică a echipamentelor, în special a instalaţiilor
sanitare
d) Liniştea locatarilor
 Confort vizual
a) Luminozitatea încăperilor, orientare, deschideri
b) Aspectul finisajelor
c) Necesarul de lumină artificială
 Confort climatic
a) Higrotermia încăperilor (temperatură, umiditate)
b) Ventilaţia încăperilor
 Confort respirator
196
 a) Curăţenia aerului, lipsa pulberilor, fumului
b) Lipsa mirosurilor neplăcute
 Confort tactil
a) Temperatura pereţilor şi a podelei
b) Rugozitatea pereţilor
 Confort igienic
a) Alimentarea cu apă caldă şi rece
b) Utilităţi pentru igiena corporală
c) Utilităţi pentru pregătirea hranei
d) Utilităţi pentru curăţenie
e) Evacuarea gunoiului şi a apelor uzate
 Confort antropodinamic
a) Vibraţii admisibile
b) Deplasare uşoară şi neîmpiedicată
C. Performanţe legate de cerinţe economice
 Durabilitate
a) Natura materialelor înglobate în clădire
b) Durata de serviciu normată
 Mentenabilitate
a) Natura materialelor supuse proceselor de întreţinere
b) Accesibilitatea locurilor pentru întreţinere şi reparare
 Flexibilitate
a) Posibilitatea modificării spaţiilor
 Costul global
1.8.2 Căi de comunicație și transport
Urmărirea comportării in situ a căilor de comunicație terestră,
navală și aeriană privește în mod special drumurile, mai ales șoselele,
căile ferate, mai ales infrastructura acestora, podurile, canalele
navigabile, construcțiile portuare și de apărare a malurilor, pistele de
decolare și aterizare a aeronavelor, componente ce privesc în primul
rând siguranța exploatării lor.
 Drumurile se urmăresc în primul rând prin observarea
vizuală a aspectului sistemului rutier în toate componentele sale, cu
deosebire îmbrăcămintea și se întocmește un releveu cu degradările
constatate, notând extinderea lor și gravitatea pentru siguranța circulației
și aspectul estetic. În continuare se trece la aprofundarea investigațiilor
cu folosirea aparaturii specifice.
197
  Urmărirea comportării in situ a drumurilor prin
observare vizuală se referă la constatarea fenomenelor de degradare
precum lăsăturile, prăbușirile, surpările, alunecările, spălările, afuierile
terasamentelor, înfundarea dispozitivelor de colectare și evacuare a apelor
meteorice și subterane iar în cazul îmbrăcăminților moderne a
fenomenelor citate în volumul 3, respectiv fisuri și crăpături faianțări,
peladă, denivelări, văluriri și degradări din îngheț-dezgheț la drumurile cu
îmbrăcăminți bituminoase, fisurarea dalelor, expolierea betonului pe
suprafața dalelor sau la rosturi, refularea materialelor din fundație în
rosturi sau la marginea carosabilului în cazul drumurilor cu îmbrăcăminți
din beton de ciment, denivelări și dislocări din pavaj al drumurilor cu
pavaj din piatră.
 Urmărirea comportării in situ a drumurilor prin
investigații de tipul încercării in situ, cu metodele și mijloacele tehnice
aferente sunt prezentate la secțiunea încercarea in situ a construcțiilor cu o
încărcare de probă și cuprinde verificarea portanței structurii rutiere, a
deformabilității sale, a compoziției și proprietăților fizico-chimice ale
straturilor componente ale îmbrăcăminții, ca și ale terenului de fundare
aferent.
 Pistele de aterizare-decolare ale platformelor aeroportuare
se urmăresc în acelaș fel și cu aceleași mijloace tehnice ca și drumurile
executate cu îmbrăcăminte din beton.
 Căile ferate se urmăresc de asemenea prin observarea
vizuală a eventualelor degradări ale terasamentului sau a suprastructurii,
respectiv șinele, traversele și elementele de legătură.
 Metode mai sofisticate cu folosirea aparaturii
moderne de măsurare a deformațiilor au fost utilizate în cazul unor
cercetări pentru determinarea deformațiilor și eforturilor la diferite
nivele ale structurii căii ferate (Anderson, USA). S-au folosit doze de
presiune și dispozitive de măsurat deformația șinei de cale ferată între
două traverse succesive la trecerea diferitelor garnituri de tren, iar pentru
determinarea presiunii exercitată de roata trenului pe placa suport a șinei
(între șină și placă și între placă și traversă) s-au folosit senzori speciali
de distribuție a forței sub forma unor captori subțiri de cca.0,1 mm
grosime. (Fig.VI 200)

198
 Fig.VI 200 Echiparea căii ferate pentru măsurări de presiune și săgeată

 Există însă și organizații ce desfășoară o activitate

susținută de urmărirea comportării in situ a structurilor de cale ferată
pentru mai buna ei cunoaștere în vederea prevenirii accidentelor și
perfecționării atât a infrastructurii cât și a materialului rulant; un
asemenea obiectiv îl constituie sistemul de detectare a impactului roților
de tren defectuoase asupra șinelor de cale ferată. Defecțiuni ale roților
precum ciupituri și deformații, sunt detectate, înregistrate și semnalate la
fiecare trecere a garniturilor de tren în vederea luării de măsuri de
remediere. (Fig VI 201)

Fig.VI 201 Echiparea unei căi ferate în vederea urmăririi comportării in situ.

 Podurile se urmăresc în ceea ce privește comportarea lor in

situ după aceleași considerente ca și drumurile pe care le deservesc.
 Observarea vizuală urmărește detectarea i evaluarea
degradărilor de suprafață pe care le prezintă infrastructura și
199
suprastructura podului, cu atenție deosebită pentru starea tehnică a
structurii de rezistență portante, semnalând și înregistrând fenomene
precum deformații anormale, coroziunea elementelor metalice, putrezirea
elementelor din lemn, afuiera fundațiilor, căderea de pe aparatele de
reazim sau deplasarea anormală, fisurarea și crăparea elementelor
constitutive, funcționarea dispozitivelor de evacuare a apelor,
funcționarea instalațiilor de iluminat, degradarea acoperirilor protectoare
ale componentelor structurii etc.
 Investigațiile instrumentale pe durata urmăririi
comportării in situ a podurilor necesită o echipare corespunzătoare cu
aparate de măsurat în funcție de obiectivele acestei acțiuni, iar
parametrii de comportament supuși măsurărilor pe timpul urmăririi pe
perioade de timp mai îndelungate sunt în general aceiași ca la
încercarea in situ, ca de completare cu parametrii de mediu, precum
temperatura aerului, gradul de umiditate atmosferică, viteza și direcția
vântului, gradul de însorire și temperatura elementelor componente ale
podului ș.a. completată deobicei cu sisteme de alarmă cu transmitere la
distanță în cazul atingerii unor valori limită prestabilite ale parametrilor
măsurați. Pentru atingerea acestui obiectiv ce poate dura zile (de exemplu
încercarea in situ), săptămâni, luni și ani, echiparea podurilor în cauză
trebuie realizată cu aparatura adecvată.
O astfel de aparatură este cea cu folosirea corzii vibrante in intră
întreaga gamă de dispozitive și aparate prezentate anterior, respectiv
clinometre, traductoare de forță, de presiune, de deplasare, de urmărire a
evoluției deschiderii fisurilor și rosturilor, corozimetre etc.(Fig.VI 202)

B
Fig.VI 202 Instalație de măsurare cu coardă vibrantă la urmărirea unui pod.
200
1.8.3 Construcii hidrotehnice
Dintre numeroasele tipuri de construcții hidrotehnice, un loc de
frunte îl ocupă barajele de retenție datorită pericolului latent pe care-l
reprezintă în caz de cedare; de aceea se acordă o importanță deosebită
urmăririi comportării lor în exploatare.
Echiparea cu mijloace de observare și măsurare a barajelor de
retenție începe încă din timpul execuției, iar măsurările încep tot atunci
cu citirile “de zero”, continuă pe durata primei puneri sub sarcină și apoi
pe toată durata de serviciu a acestora.
 Umărirea propriu-zisă, începe cu observarea vizuală a
suprafețelor accesibile ale componentelor constructive și ale
echipamentelor tehnologice și utilitare; în această fază de recunoaștere
se pot detecta și unele dintre cele mai periculoase fenomene ca
umezirea suprafețelor aval, deformațiile locale, fisurile, infiltrațiile
concentrate.
Măsurările paralele sau ulterioare observării servesc la precizarea
condițiilor de apariție și dezvoltare a acestor fenomene și împreună cu
alte date, la interpretarea corectă și veridică a aptitudinii pentru
exploatare prezente și viitoare a construcției, scopul fiind prevenirea
incidentelor și mai ales a cedării barajelor de retenție.
 Obiectivele principale în urmărirea barajelor de
retenție hidrotehnice sunt descărcătorii, respectiv stavilele, care pot
rămâne blocate din lipsa alimentării cu energie; câmpurile deversoare ce
se pot supraaglomera cu corpi plutitori, precum și nivelul de colmatare
a lacului de acumulare, toate acestea putând contribui la suprasolicitarea
barajului și cedarea sa; drenurile, care se pot colmata ducând la creșterea
excesivă a presiunilor sau a subpresiunilor din pori; apariția și
dezvoltarea infiltrațiilor prin baraj sau pe lângă acesta, în special cele
concentrate, ce pot reduce rezistența la forfecare sau alunecare punând
în pericol stabilitatea barajului.
 Fenomenele supuse urmăririi în ceea ce privește
ansamblul baraj-fundație, în funcție de cele două tipuri principale de
baraje, din beton sau din umpluturi, sunt:
A - Baraje din beton: deplasările absolute ale ansamblului baraj-
fundație, deplasările relative între ploturi la baraj, starea de deformație și
tensiune din corpul barajului și al fundației, starea de fisurare,
temperaturi în interiorul barajului, starea fisurării, presiuni interstițiale și
201
subpresiuni, debite de infiltrație, compoziția chimică a apei infiltrate și
turbiditatea acesteia.
B - Baraje din pământ și anrocamente: deplasările și mai ales
tasările ansamblului baraj-fundație, infiltrațiile și poziția curbei de
infiltrație, presiunea apei din ecranele de etanșare, starea de eforturi
efective și totale, infiltrațiile din versanți și poziția curbei de infiltrație,
temperatura din corpul barajului, deplasări ale versanților și starea de
efort și deformație din betonul componentelor aferente amenajării
hidrotehnice, compoziția chimică și turbiditatea apei infiltrate.
C - Fundațiile barajelor: deplasările versanților la nașterile
barajelor, infiltrațiile de apă, nivelul piezometric în baraj și nivelul apei
freatice, fisurile, crăpăturile, compoziția chimică și turbiditatea apei.
În ceea ce privește fenomenele datorate mediului ambiant exterior, se
măsoară parametrii precum nivelul apei din lac și nivelul apei din pânza
freatică, temperatura apei din lacul de acumulare la diverse adâncimi,
însorirea, compoziția chimică a apei, caracteristicile seismice ale
amplasamentului induse de baraj și eventuale cutremure.
 Aparatura necesară măsurării diferiților parametrii
ai performanțelor mediului și ai construcției se compune în general din
sensori cu transmiterea semnalelor la distanță (înclinometre și
telependule, dinamometre), sensori și captori cu TER (traductoare
electrotensometrice rezistive, presometre, deformometre), sensori
electrici cu semnal în tensiune (limnimetre, telependule, vitezometre de
apă, traductoare de temperatură, de presiune și de forță) sensori electrici
cu semnal în curent (de nivel, de viteza curgerii apei, de temperatură,
forță, de presiune), stație meteorologică pentru măsurarea cantităților de
apă de ploaie și zăpadă, umiditatea atmosferică, presiunea atmosferică,
viteza și direcția vântului.
În figura VI 203 se prezintă amplasarea mijloacelor de
măsurare pentru urmărirea comportării in situ la diferite tipuri de baraje
propuse prin “Ghid privind echiparea construcțiilor hidrotehnice de
retenție cu aparatură de măsură și control” contract 437/22.12 2009
UTCB faza I.
Bineînteles că schemele acestea sunt scheme de principiu pentru
echiparea barajelor cu aparatura de măsurare, fiecare baraj constituind
însă un unicat în felul său, astfel că și schemele de echipare sunt la
rândul lor unicate adaptate condiiilor locale concrete din amplasament
202
 Fig.VI 203 Echiparea cu aparate de măsurat a unor tipuri de baraj
A-Baraj arcuit; B-Baraj de greutate; C-Baraj de umplutură cu nucleu de argilă;
D-Baraj din umplutură cu mască din beton

Tendința modernă în realizarea sistemelor de urmărire a

comportării in situ a barajelor se orientează spre organizarea unor stații
203
automate de măsurare și stocare a datelor, cu folosirea unor sensori
captori cu transmiterea la distanță a rezultatelor măsurărilor prin fibre
optice și mijloace de comunicare fără fir.
Un sistem modern de organizare a urmăririi comportării in situ a
barajelor de retenție este prezentat în aceeași lucrare a UTCB. (Fig.VI
204)

Fig.VI 204 Schema organizatorică a urmăririi comportării in situ a barajelor

de retenție (UTCB 2010)

Tot acolo se prezintă un tabel cu date despre echipamentele,

instrumentele și metodele de măsurare folosite în urmărirea comportării
in situ a barajelor de retenție, împreună cu cerințele respective privind
fiabilitatea, longevitatea, domeniul de măsurare, precizia și redundanța
acestora.
În funcție de rezultatele urmăririi comportării in situ a barajelor
de retenție, acestea se pot afla într-o situație funcțională normală sau una
excepțională. Situația este considerată normală, dacă răspunsul
construcției la acțiunea agenților de mediu corespunde celei prognozate,
în caz contrar, se declară situație excepțională, în cadrul căreia există
204
trei trepte de apreciere și anume:
 starea de atenție pentru simpla abatere de la
parametrii normali, fără pericol pentru siguranța barajului.
 starea de alertă în cazul costatării unui pericol
pentru zona aval.
 starea de alarmă în caz de pericol de cedare a
barajului și de inundare a zonei aval.

2. Intervenţii asupra construcţiilor

Intervențiile în construcții sunt definite, în cadrul comportării in

situ a construcţiilor, ca activitatea de mentinere si refacere a aptitudinii
lor pentru exploatare, respectiv de menținere și refacere a calităţilor
pierdute în timpul exploatării.
 Cauzele pierderii calităţilor construcțiilor pot fi:
 accidentele de construcţie, generate de situaţii
neprevăzute, sau de existenţa unor defecte, introduse ca urmare a erorilor
de concepţie, proiectare, execuţie sau exploatare şi care pot duce la
avarierea, sau chiar distrugerea construcțiilor;
 degradarea / uzura fizică, în lipsa unei activităţi
corecte de mentenanţă din partea beneficiarului;
 uzura morală, în urma schimbării condiţiilor de
calitate/utilitate introduse în prescripțiile oficiale drept urmare a
progresului tehnic;
 schimbarea destinației însoțită de creșterea mărimii
încărcărilor și eventual redistribuirea solicitărilor în structura portantă;
Calităţile pe care o construcţie le poate pierde se referă la cerinţele
de siguranţă, de confort sau de economie.
 Formele sub care apar intervențiile pe construcții sunt:
 Mentenanța cuprinde activități ce urmăresc
menținerea/păstrarea calităților construcțiilor așa cum acestea s-au
proiectat și executat, respectiv activități de întreținere și de reparare a
acestora pentru a le menține în starea inițială de la recepția finală și darea
în exploatare.

205
  Reabilitarea cuprinde activitățile, refacerea
/înnoirea calităților pierdute ca renovarea aspectului general al
construcției fără schimbări constructive sau funcţionale, sau ca
restructurarea ansamblului, cu schimbări constructive şi funcţionale.
Nevoia de reabilitare, datorită specificului cauzelor ce o
determină, nu este previzibilă, spre deosebire de mentenanţă, a cărei
necesitate este cunoscută şi de cele mai multe ori planificată.
În afara acestor categorii principale de intervenții se mai face apel
și la alte forme de intervenție pe construcții precum:
 asanarea, respectiv însănătoșirea unui amplasament sau a
unei construcții prin curățare și înlăturarea părților deteriorate, insalubre;
 consolidarea, respectiv mărirea capacității portante a
structurii de rezistență a construcțiilor;
 restaurarea, respectiv redarea aptitudinii pentru
exploatare a unei construcții vechi, deteriorate de acțiunea îndelungată a
agenților de mediu natural și tehnologic;
 conservarea, respectiv păstrarea nealterată a stării tehnice
a construcției pe timpul nefolosirii ei.
Toate aceste intervenții pot fi încadrate ușor într-una din cele două
categorii menționate inițial, respectiv intervenții de mentenanță sau de
reabilitare.
 Etapele principale ale activităților de intervenție sunt :
a)-etapa de constatare a necesităţii de intervenție pe baza apariţiei unor
deficiențe constructive sau funcționale depistate în faza de urmărire a
comportării construcțiilor
b)-etapa de diagnosticare care cuprinde analiza deficienţelor constatate
şi descoperirea cauzelor acestora; diagnosticarea se bazează pe observarea
sensorială, măsurări instrumentale, anchete sociale şi investigaţii asupra
istoriei construcției supuse diagnosticării sub aspect tehnic;
c)-etapa de evaluare/expertiză a aptitudinii pentru exploatare a
construcției sub aspectul satisfacerii condiţiilor de utilitate specifice
destinaţiei sale funcţionale și recomandarea măsurilor de intervenție.

206
d)-etapa de intervenţie asupra construcției (terapia), în vederea refacerii
calităţilor pierdute şi redării aptitudinii ei pentru exploatare;
e)-etapa de supraveghere / urmărire a comportării în exploatare a
construcțiilor, în vederea verificării măsurii în care soluţiile adoptate şi
lucrările efectuate satisfac obiectivul urmăritor.
Procesele de deteriorare a aptitudinii pentru exploatare, pot
continua până la distrugerea constructiilor dacă sunt lăsate în voia lor şi
nu se intervine prin măsuri de menţinere sau refacere a calităţilor
avute iniţial, sau de atribuire a unor noi calităţi.
În principiu, orice intervenție asupra unei construcții se bazează
pe un diagnostic, mai simplu sau mai complicat, în funcție de starea
tehnică-funcțională a construcției la momentul dat.
Diagnosticarea stării tehnice a construcțiilor trebuie avută în
vedere mai ales în cazul reabilitării lor, motiv pentru care, în cele ce
urmează se vor prezenta câteva condiții de respectat în această ipoteză
pentru a-i asigura reușita.
 Orice activitate de diagnosticare a stării tehnice a
unei construcții începe prin înţelegerea motivaţiei intervenției şi
stabilirea obiectivelor corespunzătoare.
În analiza situaţiilor posibile din existenţa unei construcţii care să
necesite intervenţii de genul reabilitării (renovări, restructurări) se face
distincţie între situaţiile ce implică o stare de degradare avansată a
construcției ( accidente de construcţie, lipsa mentenanţei, dezafectarea în
urma depăşirii duratei de serviciu ) şi situaţiile de uzură morală, sau de
schimbare de destinaţie, voluntară, în care starea tehnică a construcțiilor
nu este afectata.
În cazul construcțiilor care şi-au pierdut o parte din calităţile ce le
definesc aptitudinea pentru exploatare printr-o uzură fizică avansată, sau
ca urmare a unui accident de construcţie, diagnosticul va urmări în primul
rând determinarea amploarei fenomenului de degradare şi a implicaţiilor
sale asupra aptitudinii pentru exploatare, precum şi a cauzelor probabile
care au condus la instalarea stării de avarie.
În cazul construcțiilor la care se constată o uzură morală, sau se
intenţionează schimbarea destinaţiei, nu se pune problema investigaţiilor
asupra amploarei degradărilor şi a cauzelor acestora, ci asupra capacităţii
construcției ( altfel aflată în bună stare constructivă şi funcţională
207
conform destinaţiei şi condiţiilor de calitate iniţială), de a suporta
transformările la care urmează a fi supusă pentru a corespunde unor noi
condiţii de calitate/utilitate.
Înţelegerea motivaţiei unei reabilitări ajută la stabilirea
obiectivelor diagnosticului, care trebuie să fie în concordanţă cu motivaţia
şi scopul interventiei.
 În orice diagnosticare baza de informaţii
referitoare la construcția destinată reabilitării trebuie să fie cât mai
completă.
Informaţiile asupra construcției se obţin în primul rând din cartea
tehnică a construcţiei a cărei consultare, în cazul în care există, devine
obligatorie. După cum se ştie, conform legii și reglementărilor în
vigoare, cartea tehnică a construcţiei trebuie să cuprindă 4 capitole, în
care sunt strânse documentele referitoare la fazele de proiectare, de
execuţie, de recepţie şi de exploatare.
În lipsa cărţii tehnice a construcţiei, se procedează la reconstituirea
pe cât posibil a conţinutului acesteia prin depistarea documentaţiei la
organizaţiile de proiectare şi execuţie ce au realizat construcția, sau se
trece la relevarea acesteia sub toate aspectele (construcţie şi echipamente)
folosind întreaga tehnică disponibilă pentru determinarea poziţiei şi
caracteristicilor părţilor ascunse şi a calităţii materialelor utilizate.
Reconstituirea istoriei comportării în exploatare a construcției se
realizează pe bază de anchetă în rândul utilizatorilor actuali sau a celor
din trecut.
Un rol important în informarea în vederea cunoaşterii construcțiilor
sub aspect constructiv îl are posibilitatea recunoaşterii tipului căruia îi
aparţine şi a perioadei de execuţie. Cunoscând aceste date, se poate
recurge la reglementările în vigoare pentru perioada respectivă, la
proiectele tip ce au stat la baza execuţiei construcțiilor respective.
 Orice diagnosticare începe cu o inspecţie asupra
stării tehnice a construcției.
Indiferent de motivaţia ce stă la baza reabilitării unei construcţii,
diagnosticarea stării ei tehnice începe cu o inspecţie vizuală, sau mai
complet spus senzorială, care creează prima impresie şi dă posibilitatea
208
precizării obiectivelor de detaliu ale diagnosticării şi a metodelor ce
urmează a fi utilizate.
În cazul reabilitării unor construcții degradate şi avariate,
inspecţia iniţială urmăreşte constatarea amploarei degradărilor, în sensul
localizării lor în ansamblul constructiv şi al descrierii lor cât mai
minuţioase, cu evidenţierea eventualelor cauze probabile ce au condus la
apariţia lor; şi în cazul reabilitării unor construcții neavariate, inspecţia
iniţială este necesară chiar şi numai pentru confirmarea stării tehnice
satisfăcătoare a componentelor acesteia.
Un obiectiv important al inspecţiei iniţiale este confruntarea
realităţii de pe teren cu prevederile de proiect sub aspectul alcătuirii
spaţiale, dimensionale şi poziţionale a componentelor construcției.
Inspecţia iniţială asupra stării tehnice a construcției este bine să se
extindă asupra întregului ansamblu (de exemplu la clădiri, de la subsol
până în pod, observându-se toate părţile componente ale clădirii: fundaţii,
pereţi, planşee, acoperiş, echipamente).
Starea tehnică a construcției se inspectează sub aspect constructiv
şi funcţional, verificându-se influenţele reciproce ale acestor aspecte.
De remarcat este faptul că în multe cazuri, inspecţia iniţială
senzorială este suficientă pentru diagnosticarea stării tehnice a unor
construcții.
 În orice diagnosticare trebuie să se aibă în vedere
interacţiunea construcției cu mediul ambiant, natural şi tehnologic din
amplasament.
Comportarea in situ a construcțiilor fiind definită drept manifestare
a interacţiunii acestora cu mediul, apare drept normal şi obligatoriu să se
cunoască nu numai starea tehnică a construcției sub aspect constructiv şi
funcţional, dar şi proprietăţile mediului ambiant natural şi tehnologic din
situ-ul ocupat.
Cunoaşterea mediului ambiant vizează în special următoarele
aspecte:
 proprietăţile terenului de fundare, inclusiv nivelul apei
freatice şi proprietăţile ei;
209
  agenţii de climă (vânt, ploaie, zăpadă, însorire) şi
proprietăţile lor;
 activităţile umane din interiorul şi exteriorul construcțiilor,
cu accent pe acţiunea mijloacelor de transport şi a lucrărilor ce produc
nocivități (zgomote,vibraţii,emanații)
 caracteristicile seismice ale amplasamentului;
 poluarea chimică a apei, aerului şi pământului.
Cunoaşterea proprietăţilor mediului ambiant este deosebit de
importantă, în modul lor de interacţiune cu construcțiile, găsindu-şi
originea majoritatea cauzelor ce provoacă degradarea acestora.
Informaţii asupra mediului ambient se pot obţine prin observare şi
măsurări directe, dar şi din materialele informative elaborate şi publicate
de diverse organizaţii specializate. O sursă importantă de informare o
constituie din nou anchetele pe plan local, printre localnici, din care se pot
afla date mai ales asupra desfăşurării unor evenimente neobişnuite
petrecute în trecut (furtuni, incendii, explozii, lunecări de teren, etc)
 Metodele de investigare folosite în cursul
diagnosticării trebuie să fie cât mai simple şi eficiente, adaptate
obiectivelor stabilite şi cât mai puţin costisitoare.
Stadiul actual de dezvoltare al tehnicii investigării stării
construcţiilor a atins un grad înalt de specializare şi diversificare, ceea ce
face uneori dificilă alegerea metodelor celor mai adecvate obiectivelor
diagnosticării. Există tentaţia apelării la metode sofisticate de investigare
şi la tehnici de înaltă precizie chiar în cazuri în care simpla inspecţie
senzorială poate livra suficiente date pentru evaluarea aptitudinii pentru
exploatare a clădirii cercetate.
Elementul principal în diagnosticarea clădirilor în vederea
reabilitării lor rămâne experienţa şi capacitatea de interpretare a
fenomenelor investigate din partea diagnosticianului.
În orice caz, trebuie avut în vedere că în investigaţia construcțiilor
existente în vedrea reabilitării lor se folosesc mai ales metodele şi
tehnicile nedistructive, a căror utilizare să nu afecteze starea lor tehnică.
Desigur că un element determinant în alegerea metodelor şi
tehnicilor de investigare este existenţa aparaturii şi posibilitatea
procurării ei, ca şi costul nu numai al aparaturii propriu-zise dar şi al
210
utilizării ei; cu cât o aparatură este mai complexă cu atât creşte cerinţa
faţă de calificarea personalului chemat să o utilizeze şi se lungeşte timpul
necesar punerii ei în stare de funcţionare şi de executare a investigaţiei. În
aceeaşi ordine de idei, trebuie avut în vedere şi faptul că unele metode şi
tehnici de măsurare necesită măsuri de protecţie speciale pentru
personalul ce le utilizează ( de exemplu în metodele bazate pe tehnici
radioactive, sau procedeele de testare chimică ) în timp ce altele sunt
supuse influenţelor din mediul înconjurător în mai mare măsură ( de
exemplu tensometria electrică rezistivă).
 Alegerea fenomenelor şi mărimilor ce urmează a fi
măsurate trebuie să permită caracterizarea performanţelor avute în
vedere pentru diagnosticare, cu alte cuvinte să fie relevante şi legate de
existenţa unor criterii de apreciere adecvate.
Proprietăţile de comportament ale construcțiilor, respectiv
performanţele acestora, pot fi caracterizate pe baza observării şi măsurării
anumitor fenomene, parametri sau mărimi a căror relevanţă în procesul de
definire al performanţei respective poate fi mai mare sau mai mică.
Uneori pentru caracterizarea unei performanţe este necesar să
se măsoare chiar mai mulţi parametri, doar combinaţia rezultatelor acestor
măsurări fiind relevantă.
De exemplu, în caracterizarea capacităţii portante a unui element
de rezistenţă al structurii unei clădiri pot fi alese mai multe soluţii de
evaluare şi anume: măsurarea încărcării aplicate elementului în momentul
apariţiei primelor semne de degradare; măsurarea deformaţiilor globale
ale elementului sub încărcare; măsurarea deformaţiilor specifice în
secţiuni sau zone caracteristice pe timpul încărcării.
Ca un alt exemplu, în determinarea confortului climatic interior al
unei clădiri, parametrii ce pot fi luaţi în consideraţie sunt temperatura
aerului, temperatura suprafeţelor elementelor de închidere, viteza de
circulaţie a aerului prin încăperi, umiditatea relativă a aerului; dacă se
urmăreşte diagnosticarea gradului de protecţie termică se măsoară
parametri ca temperatura interioară, temperatura exterioară, umiditatea în
interiorul elementului de închidere ş.a.m.d.
Pe de altă parte, relevanţa rezultatelor investigaţiilor în vederea
diagnosticării construcțiilor poate fi nulă, dacă nu există criterii de
211
apreciere a datelor obţinute, care să definească domeniul de calitate în
care trebuie să se încadreze pentru a conferi construcției aptitudinea
pentru exploatare. Aceste criterii de apreciere trebuie cunoscute înainte de
începerea investigaţiilor, privitor la existenţa şi capacitatea lor de
relevanţă pentru fenomenele analizate, contribuind astfel şi la alegerea
acestora în vederea măsurărilor; altfel se pot obţine la sfârşit date cu care
nu ai ce face.

 În procesul de diagnosticare trebuie să se aibă în

vedere că relaţia cauză – efect este de regulă complexă.
Complexitatea interacţiunii construcțiilor cu agenţii de mediu
natural şi tehnologic nu permite decât arareori să se poată determina o
legătură cauzală directă şi univocă. De cele mai multe ori această legătură
este de asemeni complexă, o cauză putând determina mai multe fenomene
- efect, sau un fenomen să aibă mai multe cauze.

De exemplu, fisurarea unui perete interior la nivelul ultimului etaj

al unei clădiri de locuit poate fi urmarea contracţiei betonului, a dilatării
terasei, a deformaţiei elementului suport a tasării diferenţiate a terenului
de fundare etc.; apariţia condensului în încăperile de locuit poate fi
urmarea unei încălziri neeficiente, a lipsei ventilaţiei, a producerii de
vapori de apă în exces ca urmare a fierberii şi uscării rufelor în interior, a
unei izolări termice insuficiente; apariţia disconfortului acustic se poate
datora insuficienţei izolaţiei acustice, a unei instalaţii defecte, a unui
comportament necivilizat al vecinilor; a măririi intensităţii traficului rutier
etc., sau, apariția gropilor pe o șosea asfaltată poate fi datorată folosirii
unui material inferior calitativ sau a unei execuții deficiente ca tehnologie
aplicată, sau înmuierii fundației, sau depășirii tonajului admis din partea
vehicolelor etc.

Ca exemple de sens contrar, inundarea subsolului unei clădiri în

urma spargerii conductelor de evacuare a apelor uzate poate avea ca
efecte propagarea igrasiei în pereţii de la nivelul superior, înmuierea
terenului de fundare urmată de tasări ale clădirii şi fisurarea pereţilor,
dezvoltarea mucegaiului etc.; degradarea hidroizolaţiei din alcătuirea
acoperişului terasă a unei clădiri de locuit poate provoca infiltrarea apei în
tavanul încăperilor de dedesubt, apariţia de pete de umezeală, formarea
mucegaiului, reducerea proprietăţilor termoizolatoare şi modificarea
212
microclimatului interior, deteriorarea materialelor din celelalte strate
protectoare etc.
De aceea în cadrul diagnosticării este necesară întocmirea de liste a
tuturor intercondiţionărilor posibile şi eliminarea treptată a celor mai
puţin probabile pe baza unor criterii formate în cursul experienţei, sau
prin folosirea calculatorului şi al unor programe expert.

2.1 Mentenanţa construcţiilor

Prin mentenanţa construcţiilor se înţeleg intervenţiile asupra

construcţiilor ce au drept scop menţinerea calităţilor acestora, deci a
aptitudinii lor pentru exploatare. Operaţiunile ce se desfăşoară cu prilejul
intervenţiilor de mentenanţă nu schimbă structura construcţiilor şi se
referă numai la păstrarea şi refacerea aspectului general, a asigurării
continuităţii funcţionale şi a refacerii integrităţii fizice a componentelor
construcţiei, prin revenirea la forma avută înainte de deteriorare.
 Formele principale în care apare mentenanța construcțiilor
sunt:
 întreținerea, prin măsuri de intervenție minore și
superficiale de păstrare a stării tehnice funcționale inițiale a construcțiilor;
 reparațiile, prin măsuri de refacere sau consolidare
a părților de construcție deteriorate spre a le aduce la starea tehnică
anterioară.
În unele surse documentare, mentenanța este privită și sub alte
aspecte respectiv:
 mentenanța corectivă, ce se referă la intervențiile
necesare aducerii construcțiilor într-o stare funcțională standard
acceptabilă;
 mentenanța planificată cu scopul prevenirii
degradării și disfuncționalităților, previzibile în cursul existenței
construcțiilor;
 mentenanța corectivă de urgență ce se referă la
cazurile de risc iminent produs de o deteriorare ce amenință siguranța
utilizatorilor.sai;
 mentenanța primar, ce se execută de către
utlizatorul construcției;
213
  mentenanța secundară, care se execută de
contractanți, persoane sau întreprinderi specializate în diverse lucrări
(instalații, electicitate, gaze, telefonie ș.a.)
 Evidența lucrărilor de mentenanță se referă la
documentația necesară a fi întocmită pe parcursul desfășurării acestora,
pentru a le asigura eficiența și continuitatea, precum și pentru a păstra și
folosi experiența câștigată.
O asemenea evidență trebuie să cuprindă un inventar complet al
construcției (structura constructivă, echipamentele, utilitățile,
împrejurimile imediate), un jurnal al evenimentelor ce au afectat
construcția și un dosar cu intervențiile de mentenanță efectuate, în detaliu.
În felul acesta se poate asigura continuitatea măsurilor de intervenție
făcute și se poate urmări eficiența acestora.
În România, această documentație este întocmită în forma cărții
tehnice a construcției, ce cuprinde proiectul de execuție la zi al
construcției, documentele privind execuția, recepția și intervențiile, la care
se adaugă jurnalul evenimentelor și opisul documentelor conținute.
 Programul lucrărilor de mentenanță se face de obicei
anual, toamna, pe baza constatărilor din urmărirea curentă a comportării
construcției și a cunoașterii evoluției rezultatelor intervențiilor
precursoare din anii anteriori.
Pentru practicarea unei mentenanțe preventive care să permită
economisirea de resurse financiare și materiale, este necesară o urmărire
atentă a tuturor fenomenelor de comportament ce pot semnala o
deteriorare, sau chiar o eventuală avarie. Nu se recomandă luarea de
măsuri de mentenanță după bunul plac al proprietarului sau utilizatorilor,
aceștia neavând de regulă pregătirea necesară pentru depistarea
deteriorărilor și mai ales pentru aprecierea gradului de periculozitate al
acestora, în schimb se recomandă, mai ales pentru construcțiile mai mari
și mai importante, contractarea activității de urmărire curentă a
comportării lor cu persoane sau întreprinderi calificate pentru acest gen de
lucrări.
În Romania, urmărirea curentă se poate încredința unui responsabil
cu urmărirea curentă a comportării in situ a construcțiilor atestat conform
reglementărilor oficiale în vigoare. (vezi COR)

214
  Bugetul prevăzut pentru activitatea de mentenanță a
construcțiilor trebuie să cuprindă pe lângă cheltuielile necesare
intervențiilor anuale (cheltuieli ce se repetă în general) și alte cheltuieli cu
bătaie mai lungă, care să țină cont de necesitatea schimbărilor a fi
efectuate datorită duratelor diferite de existența normată ale
componentelor construcțiilor respective, dar și de evenimente neprevăzute
(incendii, tornade, inundații etc).

2.1.1 Întreţinerea construcţiilor

Întreţinerea construcţiilor este o intervenţie de mentenanţă asupra
construcţiilor care se caracterizează prin continuitate şi periodicitate,
în sensul că există o activitate zilnică, normală şi o activitate periodică
(săptămânală, lunară,trimestrială sau alta) mai extinsă şi mai temeinică,
programată dinainte; materialele şi echipamentele folosite nu sunt de
natura materialelor de construcţie şi a echipamentelor specifice acestui
domeniu.
Întreţinerea construcţiilor priveşte în primul rând curăţenia
zilnică şi curăţenia generală a suprafeţelor construcţiilor de praf şi
murdărie (găinaţ, mucegai, resturi etc.) pentru a înlătura sursa unor
eventuale degradări de suprafaţă asupra lor. Curăţenia se face cu apă,
folosind săpun şi detergent, cu aer comprimat şi echipamente ca mături,
cârpe, aspiratoare etc.
Un alt aspect al întreţinerii îl formează asigurarea funcţionării
echipamentelor, prin manevre de prevenire a blocajelor şi ungerea
balamalelor, a robinetelor, a vanelor, a scripeților, a zăvoarelor, prin
strângerea mijloacelor de fixare (șuruburi, coliere) etc. În aceste
operaţiuni se folosesc uneori şi diverse unelte de uz curent (chei de
instalator, pentru gaze, chei franceze, clești, șurubelnițe ș.a.)
Întreținerea construcțiilor este o treabă de bun gospodar, de
management competent, care asigură buna utilizare a construcției în
interesul proprietarului ei.
2.1.2 Repararea construcţiilor
Reparaţiile sunt o formă a intervenţiei de mentenanţă asupra
construcţiilor care se caracterizează prin faptul că este ocazionată de
apariţia unei deteriorări semnificative, care necesită intervenţii imediate,
sau periodice programate, iar materialele şi echipamentele folosite sunt de
215
natura materialelor şi echipamentelor folosite în lucrările de execuție a
construcţiilor.
Prin reparare se refac zugrăveli şi vopsitorii deteriorate, se refac
porţiuni de zidărie sau beton, se înlocuiesc geamuri şi becuri sparte, se
înlocuiesc elemente deteriorate ale instalaţiilor sanitare, de încălzire,
electrice, de siguranță contra efracției etc., se plombează gropile din
îmbrăcămintea drumurilor, se înlocuiesc capacele gurilor de scurgere a
apelor, se reface stratul de acoperire al armăturilor din beton armat, se
înlocuiesc becurile stricate din sistemul de iluminat stradal etc.
În figura VI 205 se arată schematic efectul intervențiilor de
metenanță.

NPf ,i

M
Dgr

Dex

Fig. VI.205 Curba comportării in situ a

construcţiei fără și cu intervenţiile de mentenanță
NPf,i-nivelul de performanță inițial; t-timpul; Dgr-curba comportării fără mentenanță
(curba degradării); M-curba comportării cu mentenanță; Dex-durata de existență a
construcțiilor

Această schemă evidențiază diferența între durata de existență a

construcțiilor în cazul degradării lor libere și mărirea acesteia în cazul
intervențiilor de mentenanță. După cum se poate observa, există o
diferență de interpretare a noțiunilor de “Întreținere” și “Reparații”
prezentate aici și prevederile reglementărilor românești ce se referă la
“Reparații curente” și “Reparații capitale”, caracterizându-le mai mult
sub aspectul cheltuielilor implicate, deci din punct de vedere economic și
nu constructiv.
2.2. Reabilitarea construcţiilor

Pe durata de existenţă a construcţiilor pot apare o serie de

evenimente, dorite sau nedorite, prevăzute sau neprevăzute care necesită
216
intervenţii în scopul schimbării aspectului, a echipării, sau a configuraţiei
structurale ale unei construcţii.
 Evenimentele acestea pot fi:
 dorinţa beneficiarului de a da un nou aspect, mai
modern, construcţiei sau de a o restructura;
 schimbarea destinaţiei funcţionale a construcţiei şi
schimbarea deci a unor cerinţe şi a condiţiilor de calitate aferente;
 modificarea condiţiilor normate de calitate impuse
prin legi, standarde şi reglementări;
 deteriorarea gravă a construcţiei în urma unor
evenimente deosebite ca incendiile, cutremurele, bombardamentele etc.
Reabilitarea construcţiilor se prezintă sub două forme principale:
renovarea şi restructurarea.
2.2.1 Renovarea construcțiillor
După cum arată şi denumirea, renovarea construcţiilor se referă la
înnoirea lor, fie ca aspect general, fie ca echipare, fără a-i schimba
alcătuirea structurală.
Renovarea cuprinde ca operaţiuni, printre altele:
 zugrăvirea şi vopsirea în alte culori decât cele
existente sau cu materiale noi aplicate în tehnici noi;
 schimbarea uşilor sau a ferestrelor cu altele noi,
eventual cu alte sisteme de acţionare şi cu alte materiale;
 schimbarea obiectelor sanitare cu altele mai
moderne ca aspect sau mod de manevrare;
 schimbarea accesoriilor la diversele instalații
electrice (lămpi, comutatoare, prize), de alimentare cu gaze (cuptoare, hote)
ş.a.;
 asanarea construcţilor prin înlăturarea elementelor
degradate (izolaţii umezite şi mucegăite etc.)
2.2.2 Restructurarea construcţiilor
Restructurarea construcţiilor se referă la modificarea alcătuirii lor
structurale pentru a corespunde mai bine destinaţiei lor funcţionale
iniţiale, sau unei noi destinaţii.
Restructurarea cuprinde ca operaţiuni printre altele:

217
  extinderea construcţiei, pe orizontală sau pe
verticală (supraînălţare), cu construcţii noi legate de construcţia
existentă, căreia i se aduc şi modificări structurale;
 recompartimentarea spaţiului interior prin
elemente noi de compartimentare şi înlăturarea celor vechi pentru o
folosire a spațiilor conform cu noile cerințe ale proprietarilor;
 consolidarea elementelor structurale ale
construcției cu modificarea alcătuirii şi dimensiunilor acestora, sau a
ansamblului structural prin implantarea de elemente noi (stâlpi, diafragme,
tiranţi, centuri);
 refacerea elementelor constructive degradate sau
înlocuirea cu altele noi, mai adecvate (de exemplu înlocuirea planşeelor
din lemn, cu altele din beton armat);
 desfiinţarea unor componente structurale ale
construcţiei, ca periculoase sau deșuete (de exemplu balcoane, aticuri,
copertine);
 schimbarea echipamentelor cu altele mai
performante calitativ (instalaţii tehnologice, ascensoare, vane etc.)
Efectul intervenţiilor de reabilitare poate fi ilustrat prin curba
reprezentativă a comportării construcţiei. (Fig. VI 206)
+
NPf,i R

Dgr M

Dex

Fig. VI.206 - Curba comportării in situ a

construcţiei cu intervenţiile de reabilitare
NPfi-nivelul de performanță inițial; Dgr-curba de comportare fără mentenanță; R-
reabilitarea; M-curba de comportare cu mentenanță după reabilitare; t-timpul; Dex-
durata de existență a construcției

Activitatea de intervenţii asupra construcţiilor poate fi exprimată

schematic ca în figura VI.207.

218
 INTERVENŢII ASUPRA CONSTRUCŢIILOR

MENTENANŢĂ REABILITARE

ÎNTREŢINERE / REPARARE RENOVARE / RESTRUCTURARE

Fig. VI.207 -Schema intervenţiilor asupra construcţiilor

2.3 Reabilitarea clădirilor

Motivaţia reabilitării unei clădiri este destul de diversă, dar în
esenţă problema care se pune este aceea de a reface calităţile pierdute,
sau depăşite ale clădirilor, calităţi ce le asigură aptitudinea pentru
exploatare.

Caracteristica activităţii de reabilitare a clădirilor este că ea

constituie o intervenţie prin care acestea îşi modifică aspectul sau
alcătuirea în raport cu cea preexistentă intervenţiei.
Multe clădiri ajung într-o stare de degradare avansată datorită
lipsei mentenanţei, sau ca urmare a unor evenimente extraordinare
precum cutremurele, incendiile, inundaţiile, bombardamentele; la aceste
clădiri starea de avarie rezultată se referă la siguranţa ce o mai pot oferi
locatarilor, fiind puse sub semnul întrebării rezistenţa şi stabilitatea lor.

În acelaşi timp există clădiri pentru care se prevede o modificare a

încărcărilor datorită schimbării destinaţiei a o parte din clădire (de
exemplu creerea de spaţii comerciale, de producţie, de cultură la parterul
şi eventual primul etaj al unei clădiri de locuit) a modificărilor interioare
sau exterioare a structurii (de exemplu supraînălţarea clădirii, modificarea
compartimentării interioare, extinderi laterale) adăugarea de elemente
neportante agăţate de structura portantă sau îngreunând-o (de exemplu
perete cortină, izolaţii interioare şi exterioare, acoperiş nou).

219
 În toate aceste situaţii se schimbă starea de solicitare, atât în
structura portantă de rezistenţă, cât şi în terenul de fundare şi apare ca
necesară, dacă se depăşesc valorile indicatorilor de calitate ce definesc
aptitudinea lor pentru exploatare, o reabilitare care, în acest caz ia formă
de consolidare.
2.3.1 Consolidarea terenului de fundare
Printre metodele de consolidare a terenului de fundare se
evidenţiază trei grupe compatibile cu condiţiile existenţei clădirilor în
momentul executării, prin lipsa vibraţiilor transmise la acestea :
 compactarea cu piloţi
 compactarea prin injectarea a diferite fluide
 compactarea prin drenarea apei şi uscarea terenului.

 Compactarea cu piloţi
Introducerea de piloţi în terenul de fundare are drept scop îndesirea
acestuia şi asigurarea astfel a unei capacităţi portante mărite şi a unei
deformabilităţi reduse.
Piloţii introduşi în teren în acest scop folosesc şi la transmiterea
încărcărilor date de clădire, prin solidarizarea capetelor lor cu fundaţia
existentă şi preluarea astfel directă a încărcărilor.
Dintre metodele de realizare a piloţilor se iau în consideraţie trei
tehnologii compatibile cu condiţiile de reabilitare și anume:
 Piloţii înfipţi reprezintă de regulă elemente
prefabricate din lemn, beton armat sau oţel care se înfig în pământ cu
ajutorul unor prese hidraulice ce-şi iau ca reazim fie structura existentă a
clădirii, fie puncte de sprijin exterioare, ancorate în teren.
 Piloţii înşurubaţi sunt de asemeni elemente
prefabricate care se înşurubează în teren prin rotaţie, având în acest scop
prevăzuţi în cap un sabot, în general metalic, elicoidal, care asigură
avansul pilotului în teren.
 Piloţii mulaţi rezultă in situ prin turnarea sub
presiune a unei compoziţii adecvate în găuri de foraj realizate în prealabil.
 Piloţii mulaţi de diametre mari (> 80 cm) se
folosesc şi pentru preluarea directă, prin legare de fundaţia existentă, a
unor încărcări mai mari transmise terenului.
220
 O variantă a acestei soluţii o reprezintă metoda “jet grouting” care
constă în injectarea controlată sub presiune înaltă a unui beton relativ dens
cu ajutorul unui utilaj de forare dotat cu tub de sondă. După executarea
forajului la adâncimea dorită, utilajul retrage tubul cu o viteză de rotaţie
controlată injectând betonul.
Metoda permite controlul dimensional şi al caracteristicilor fizico-
mecanice ale pilotului prin variaţia vitezei de rotaţie a tubului, intensitatea
injectării şi tipul amestecului de beton.
 Micropiloţii rezultă în general prin acelaşi
procedeu, dar diametrele lor sunt de regulă mai reduse (< 25 cm).
Se disting două tipuri de micropiloţi, după capacitatea lor portantă
rezultată :
- primul tip se realizează cu ajutorul unui tub de foraj provizoriu, în
forajul astfel realizat injectându-se, pe măsura scoaterii sale, un mortar
de ciment cu dozaj de 500 kg/m 3, armarea sa fiind opţională.
Un asemenea micropilot se caracterizează printr-o rezistenţă la
compresiune a mortarului de 8 Mpa ceea ce conduce la capacităţi portante
de mai puţin de 40 tone.
- cel de al doilea tip se deosebeşte de primul prin prezenţa obligatorie a
armăturii, care poate constitui atât elementul de rezistenţă, cât şi
dispozitivul de injectare, caz în care ia forma tubulară; mai răspândită
este însă soluţia separării tubului de injectare de sistemul de armare
care, în acest caz, ia forma barelor de armare situate în jurul sau în
interiorul tubului de injectare. Mortarul injectat are un dozaj superior de
1200 kg/m3 ciment. În cazul în care tubul de injectare constituie
armătura pierdută, el se confecţionează din oţel superior (tub de sondă)
şi este prevăzut cu clapete de injecţie pe înălţimea sa.
Utilizarea micropiloţilor foraţi şi mulaţi prezintă o serie de avantaje în
domeniul reabilitării şi anume:
 utilajele de foraj sunt uşoare, cu gabarit redus şi manevrabile în
spaţii restrânse
 forajele şi injectarea se pot face în toate direcţiile
 se pot perfora straturi de natură diferită fără riscul de oprire la
anumite nivele.

221
  Compactarea prin injectare
Injectarea este un procedeu de a face să pătrundă într-un mediu
permeabil un compus fluid, capabil să se întărească în timp. Injectarea se
realizează cu ajutorul unor găuri de foraj de diametru mic în care se
pompează sub presiune amestecul de injectat.
Fluidele de injectare folosite în practică şi domeniul lor de utilizare
sunt prezentate în tabelul VI 8.
Tabelul VI 8 Fluide de injectare pentru compactarea terenului de fundare
Tipul de pământ Pietrişuri şi Nisipuri Nisipuri argiloase
nisipuri grosiere mijlocii şi prăfoase
Caracteristici şi fine Prafuri
Diametrul 0,55 0,02 … 0,5 0,02
granulelor (mm)
Suprafată 100 100 … 1000 1000
specifică (l/cm)
Permeabilitatea 0,001 0,001…0,0004 0,00001
(m/s)
Tipul fluidului suspensii geluri soluţii răşini
Injectare de Ciment geluri de silice aminice
consolidare ciment-bentonită (simple sau cu fenolice
spumante reactivi electrosilicatizare
organici)
Injectare de spumante gel bentonitic acrilamidice
impermeabilizare gel bentonită gel moale de aminice
argilă-ciment silice fenolice

După natura fluidului de injectare, procedeele sunt cunoscute ca :

 silicatizare cu o soluţie (silicat de sodiu combinat cu clorură de
calciu ca electrolit), sau cu două soluţii (întâi silicatul de sodiu,
urmat de electrolit în faza a doua);
 argilizarea pentru impermeabilizare;
 bituminarea la cald şi la rece;
 cimentarea cu lapte de ciment sau mortar fluid;
 cu răşini (acrilice, carboamidice, fenolice, cetonice).
Injectarea se realizează în practică prin îmbibarea terenului sau
prin compactare, după cum presiunea aplicată este mai mică (îmbibare la
aprox. 2,5 daN/cm2) sau mai mare (compactare la aprox. 60…70
daN/cm2).

222
 Controlul procesului de injectare se face volumetric şi prin
presiunea de injectare.
O ameliorare a efectului injectării în pământurile fine, prăfoase sau
argiloase se poate obţine prin injectarea electroosmotică; în această
metodă, soluţiile de injectat sunt introduse în ţevi perforate înfipte în
pământ şi legate la anodul unei surse de curent continuu, catodul fiind
format din bare sau lame metalice dispuse în direcţia spre care urmează a
se produce injectarea.
 Compactarea prin uscare – drenare
În cazurile în care instabilitatea terenului de fundare este datorată
saturării sale cu apă sau circulaţiei apelor subterane la nivelul fundaţiilor,
se poate recurge la creerea unui sistem de drenare a apelor, însoţite sau nu
de realizarea unor ecrane de etanşare care să separe terenul de sub
fundaţie de curenţii de apă subterani.
 Electroosmoza. Printre metodele moderne de
uscare a terenului de fundare se numără electroosmoza, aplicabilă în
terenuri cu granulaţie fină şi foarte fină. Principiul metodei constă în
forţarea apei să circule de la anod spre catod pe direcţia liniilor de
potenţial ale unui curent electric continuu. Confecţionând catodul
(electrod negativ) sub forma unui puţ de drenaj (tub metalic prevăzut cu
găuri), apa este colectată forţat în aceste puţuri şi apoi evacuată prin
pompare. De fapt această metodă este inversă metodei de injectare
electroosmotică descrisă mai sus.
 Pereţi mulaţi. Pentru creerea ecranelor de etanşare
a incintelor destinate drenajului şi uscării se poate folosi tehnologia
pereţilor mulaţi, care constă în săparea unor tranşee adânci în teren în
care apoi se toarnă betonul, cu sau fără armarea peretelui rezultat şi
folosind pentru umplerea temporară a tranşeei înainte de betonare a unor
amestecuri tixotropice (bentonită). Palplanşele bătute nu sunt
recomandate.
 Arderea pământurilor argiloase. O metodă mai
puţin utilizată dar cunoscută de uscare a terenului, sau de creere a unor
ecrane de etanşare, o reprezintă arderea pământurilor argiloase care,
tratate astfel, îşi pierd sensibilitatea la umiditate. Procedeul constă în
executarea unor foraje şi introducerea în acestea cu ajutorul unui injector
223
a unui amestec inflamabil (amestec pulverat de aer cu motorină) care,
aprins, degajă căldura necesară tratamentului termic al argilei.
Soluţiile de compactare a terenului prin uscare nu sunt eficiente
decât dacă s-au înlăturat, sau deviat în jurul clădirii, sursele de umiditate.
2.3.2 Consolidarea infrastructurilor
Posibilităţile de consolidare a fundaţiilor depind de faptul dacă
această operaţiune are drept scop o transmitere de încărcări la terenul de
fundare care să nu depăşească rezistenţa sa şi să nu producă deformaţii
excesive, sau scopul urmărit este de a mări rezistenţa şi stabilitatea
elementelor componente ale infrastructurii.
 Realizarea presiunii admisibile pe teren.
 Adâncirea fundaţiei
Adâncirea fundaţiei prin subzidire este o metodă clasică de
intervenţie sub talpa fundaţiei, având drept scop principal coborârea
fundaţiei până la un nivel la care terenul are o capacitate portantă mai
mare, sau până sub nivelul săpăturilor ce se fac pentru executarea unor
fundaţii mai adânci în imediata vecinătate.
Metoda constă în săparea unor puţuri de formă prismatică sub talpa
fundaţiei în care se execută noua fundaţie din zidărie sau beton până
aproape de talpa celei vechi, după care se împănează când noua fundaţie a
atins rezistenţa necesară.
Puţurile se sapă la distanţa de cel puţin 5,0 … 12,0 m iar porţiunea
de fundaţie continuă nesprijinită deasupra puţului nu trebuie să
depăşească 1,5 … 2,0 m. Tronsonarea lungimii fundaţiei în vederea
executării puţurilor şi a noilor fundaţii se recomandă a se face pentru
realizarea în 6 etape, după ordinea indicată în fig.208.

Fig.VI 208 Tronsonarea subzidirii fundației

224
 Împănarea între fundaţia nouă şi cea veche se realizează cu pene
din oţel, sau lemn tare, eventual cu folosirea temporară a unor prese
hidraulice, după care spaţiul se umple cu mortar de ciment.
 Lărgirea fundaţiei
Această metodă se foloseşte pentru a aduce nivelul încărcărilor
transmise la teren la un nivel ce poate fi preluat de acesta.
Metoda constă în săparea unei tranşee de-a lungul fundaţiei
existente şi turnarea de betoane în forma noii fundaţii, cu sau fără
continuitate pe sub talpa fundaţiei vechi, cu sau fără armare.
Câteva soluţii sunt indicate în figura VI 209 .

Fig.VI 2 Soluţii de lărgire a fundaţiilor existente

 Adăugarea de piloţi constă în mărirea numărului de

piloţi existenți, sau creerea de piloţi noi, eventual micropiloţi.
Piloţii pot fi introduşi sub fundaţie, centrat, prin înfigere cu
ajutorul preselor hidraulice, sau prin turnare în găuri forate dinainte; mai
pot fi introduşi şi pe lângă fundaţia existentă, transmiterea încărcării
realizându-se cu ajutorul unor grinzi transversale pe sub fundaţie sau
traversând-o; în sfârşit capetele piloţilor pot fi prinse într-o centură de
beton armat care să constituie, direct sau printr-o placă, reazimul pentru
vechea fundaţie.
 Transformarea fundaţiilor izolate în fundaţii
continue prin umplerea spaţiilor dintre fundaţiile izolate cu fundaţii
continue pe talpă, care se completează cu un zid bine împănat în grinda de
legătură aflată la nivelul superior.

225
 Un exemplu se prezintă în figura VI 210 .

Fig.VI 210
Transformarea unei fundaţii izolate în fundaţie continuă

 Mărirea rezistenţei şi stabilităţii elementelor

infrastructurii constă în adăugarea de material care să participe la
preluarea solicitărilor şi în introducerea unor eforturi noi, prin
precomprimare, care să “strângă” structura sau să modifice distribuţia de
eforturi în secţiuni, repartizându-le mai favorabil în elemente.

Ca soluţii particulare pot fi citate centurile din beton armat pentru

consolidarea fundaţiilor din zidărie. (Fig.VI 211)

Fig.VI 211 Centuri din beton armat la fundaţii din zidărie

Fără a constitui o metodă de consolidare a fundaţiilor, dar legat de

această activitate, trebuie amintite metodele de sprijinire şi descărcare a
acestora şi a elementelor de suprastructură aferente.

226
 Câteva soluţii clasice sunt prezentate în figura VI.212.

Fig.VI 212 Soluţii de sprijinire la consolidarea fundaţiilor

2.3.3 Consolidarea suprastructurilor clădirilor

2.3.3.1 Consolidarea fără modificarea schemei constructive
 Consolidarea zidăriilor
 Cămăşuirea zidăriei constă în creerea pe una sau
ambele feţe ale acesteia a unui strat aderent din beton, armat cu plase de
armare. Plasele de armare au bare cu diametru de 3...6mm, cu ochiuri de
15...20 cm.
Piesele se leagă între ele cu agrafe de oţel cu diametrul de 6 mm
prevăzute cu ciocuri şi trecute prin zidărie la intervale de 50 … 60 cm
prin găuri forate cu diametrul de 25 … 30 mm umplute cu mortar.
Cămăşuirea se poate face cu mortar M 100 turnat în cofrag adecvat care
să asigure aderenţa necesară, sau prin torcretarea unui beton. (Fig.VI 213)

Fig.VI 213 Exemple de cămășuire a zidăriilor

227
  Ancorarea zidăriei cu tiranţi se poate realiza prin
mai multe metode:
A- Porţiunile de zidărie degradată pot fi consolidate cu tiranţi metalici
sub nivelul planşeelor curente; tiranţii se ancorează de zidurile portante
exterioare nedegradate.
Cu ajutorul unor asemenea tiranţi se asigură stabilitatea zidurilor
ce prezintă tendinţa de ieşire din verticală datorită unor împingeri
orizontale.
Exemple de realizare a tiranţilor se prezintă în figura VI 214.

Fig.VI 214 Tiranți pentru ancorarea zidăriilor

B-Zidăriile mai pot fi consolidate cu tiranţi – centură
Aceştia constau din armături exterioare zidurilor, de o parte şi de
alta a acestora şi care se înglobează într-o centură de beton armat după
montarea şi pretensionarea lor.
Centura astfel creată se ancorează de zidărie cu ajutorul unor bride.
Tiranţii centură se alcătuiesc de regulă din 4 bare rotunde cu
diametrul de 20 … 32 mm , dispuse două câte două de fiecare parte a
zidului şi blocate în plăci de capăt, ranforsate. Aceste bare se îmbracă în
228
beton, formând o centură de 20 … 30 cm înălţime şi 8 … 12 cm grosime,
legate de zidărie cu bride din beton armat dispuse la 1,0 … 1,5 m una de
alta. Centurile mai folosesc şi la creerea unor reazime mai late pentru
grinzi şi planşee.
Un exemplu de consolidare cu tiranţi centură se prezintă în figura
VI 215.

Fig.VI 215 Consolidarea clădirilor din zidărie cu tiranţi şi centuri

 O metodă complexă de consolidare a ansamblului

unei clădiri din zidărie constă în “încorsetarea” acesteia cu ajutorul unei
carcase formate din tiranţi – centură, combinaţi cu pilaştri din beton
armat. Pilaştrii din beton armat constau din două eclise din beton armat de
o parte şi de alta a zidăriei, plasate la colţuri - pe care le îmbracă - şi în
câmp, având grosimi de 10 … 14 cm şi lăţimi adecvate de 20 … 30 cm ca
şi centurile şi ancorate în zidărie cu bride din beton armat. (Fig.VI 216)

229
 Fig.VI 213 Consolidarea zidariilor cu centuri – tiranţi şi pilaş

Fig.VI 216 Incorsetarea unei cladiri din zidarie cu beton armat

 Consolidarea elementelor din lemn

 Consolidarea elementelor din lemn (grinzi, stâlpi)
se realizează de regulă cu ajutorul ecliselor şi platbandelor metalice care
au rolul fie de a mări secţiunea solicitată, fie de a asigura conlucrarea
dintre elementele vechi şi cele noi care au înlocuit părţile deteriorate, sau
care dublează secţiunile elementului.

230
 Strângerea ecliselor se asigură cu buloane, tirfoane sau buloane
spiralate şi şaibe.

Exemple de asemenea consolidări se prezintă în figura VI 217

Fig.VI 217 Consolidarea grinzilor şi stâlpilor din lemn cu eclise şi platbande

 În cazul în care grinzile fac parte din structura unui
planşeu, consolidarea lor poate fi realizată prin solidarizarea cu elemente
noi, fie prin legarea lor cu coliere metalice de un profil din oţel introdus
deasupra lor în structura planşeului, fie prin alăturarea a două profile
metalice şi legarea lor de grindă cu ajutorul buloanelor şi bridelor, fie prin
introducerea unor elemente tot din lemn în tot lungul lor, solidarizate cu
buloane şi ţinute în poziţie cu cale, ca în figura VI 218.

Fig.VI 218 Consolidarea grinzilor de lemn ai unui planşeu

231
  Şi în cazul structurilor din lemn este posibilă
folosirea tiranţilor metalici, fie pentru consolidarea elementelor
constitutive, fie pentru stabilizarea întregii structuri.
 Consolidarea elementelor din beton armat
 Cămășuirea (stâlpi, grinzi, pereţi, planşee) constă
în îmbrăcarea acestora cu un strat de beton armat, care să le mărească
secţiunea.
La stâlpi se recomandă ca armăturile longitudinale ale cămăşuielii
să cuprindă întreaga înălţime a stâlpului, sau să depăşească zona
degradată cu cel puţin 50 cm, sudându-se de armăturile existente şi cele
din fundaţie; etrierii de 8 … 10 mm diametru să fie sudaţi şi distanţaţi la
10 … 15 cm, iar grosimea cămăşuielii să fie mai mare de 8 … 10 cm
(Fig.VI 219)

Fig.VI 219 Sch pentru cămăşuirea stâlpilor

La grinzi se recomandă adoptarea de bare longitudinale
suplimentare sudate de cele originare la intervale de 50 … 100 cm, direct
sau cu bucăţi de oţel rotund, etrieri de min. 8 mm diametru la 10 … 15cm
(Fig.VI 220).

Fig.VI 220 Scheme pentru cămăşuirea grinzilor

232
 La planşee şi pereţi, cămăşuiala se poate executa pe o singură parte
(podea, plafon) sau pe ambele părţi, asigurând legătura transversală între
plasele de armare cu ajutorul bridelor, similar cu cazul pereţilor de
zidărie.
În cazul planşeelor se poate concepe turnarea unui nou planşeu din
beton armat peste cel existent, având grosimea de cel puţin 5 cm, sau
aplicarea unei reţele de armare la partea inferioară, acoperită cu tencuială
torcretată.
 Lipirea de plăci metalice. Metoda constă în lipirea
de tole pe elementul de structură degradat cu ajutorul răşinilor epoxidice.
Plăcile din oţel au astfel rolul unei armături suplimentare în stare să preia
eforturi de întindere şi compresiune, încovoiere şi forfecare, în funcţie de
corectitudinea executării asamblajului.
Plăcile folosite pentru consolidarea prin lipire au o grosime limitată
la cca 3 mm, mărirea secţiunii necesare putându-se realiza prin lipirea mai
multor tole.
Consolidarea grinzilor la încovoiere se realizează prin lipirea tolei la
faţa lor inferioară, iar pentru consolidarea la forţă tăietoare tolele se lipesc
pe feţele laterale ale grinzilor, ca în figura VI 221

Fig.VI 221 Consolidarea grinzilor cu plăci din oţel lipite

Pentru stâlpi, plăcile se lipesc pentru consolidarea zonelor cu forţă
tăietoare la capetele lor. Lipirea tolelor impune măsuri deosebite de
pregătire a suportului, respectiv curățarea sa minuțioasă după o prealabilă
îndreptare/netezire astfel că suprafețele de contact placa / element să fie
cât mai netede.

233
2.3.3.2 Consolidarea cu modificarea schemei constructive
 Introducerea unor elemente suplimentare în structura de
rezistenţă
Metoda constă în introducerea unor elemente de construcţie care să
schimbe un mod de lucru dezavantajos din punct de vedere static într-unul
care să mobilizeze rezervele de portanţă ale elementelor structurii, sau să
modifice rigidităţile în favoarea unei preluări mai eficiente a solicitărilor.
Elementele suplimentare ce se introduc în structură pot fi destinate
creerii unor reazime noi care să descarce unele porţiuni ale structurii, a
unor elemente de rigidizare (pereţi, diafragme), sau a unor dispozitive de
reglare a stării de solicitare din structură.
Introducerea de elemente suplimentare ridică probleme deosebite
privind redistribuirea solicitărilor în structură şi din punct de vedere
tehnologic privind asigurarea conlucrării elementelor noi cu cele vechi.
 Tiranţi pentru consolidarea grinzilor
A Tiranţii orizontali
Tiranţii orizontali metalici se folosesc pentru transformarea
schemei de lucru a unei grinzi supuse la încovoiere într-o grindă solicitată
la compresiune excentrică, cu momente de reazime ce micşorează
momentele din câmp, creând condiţii de lucru mai avantajoase.
Executarea tiranţilor orizontali micşorează foarte puţin gabaritele
încăperilor, ocupând pe înălţime doar 5 … 10 cm, iar întinderea tirantului
se realizează uşor şi garantează intrarea sa în lucru. Sistemul este compus
din tirantul propriu-zis, executat de regulă din oţel, dispozitivele de
ancorare de pe reazime şi dispozitivul de întindere. (Fig.VI 222)

Fig.VI 222 Consolidarea cu tirant orizontal

234
 B- Tiranţi – macaz
Tirantul macaz de consolidare are în general acelaşi efect ca şi
tirantul orizontal, adică transformă solicitarea de încovoiere într-una de
compresiune excentrică, în plus apărând un efect favorabil de preluare a
forţei tăietoare spre capetele grinzii, cauzat de traseul înclinat al tirantului
din aceste zone.
În ceea ce priveşte alcătuirea sistemului, se remarcă dispozitivele
de deviere a tiranţilor, de fapt reazime intermediare, ce le asigură traseul.
Exemple de folosire a tiranţilor macaz se prezintă în figura VI 219.

Fig.VI 223 Consolidarea cu tiranţi macaz

C-Tiranţi combinaţi
Tiranţii de acest gen reprezintă o combinaţie între tiranţii orizontali
şi cei macaz, care le pun şi mai bine în valoare efectul, putând duce la
mărirea capacităţii portante a grinzilor până la de 3 ori.
Un exemplu se prezintă în figura VI 224.

235
 Fig VI 224 Consolidarea cu tiranţi combinaţi preîntinşi

D-Distanţiere metalice pentru consolidarea stâlpilor(fretaj)

Distanțierele simple sau duble folosesc pentru creşterea capacităţii
portante a stâlpilor solicitaţi la compresiune excentrică şi constau din
corniere montate pe colţurile stâlpilor, legate două câte două cu plăcuţe pe
fiecare faţă şi care se strâng apoi cu un dispozitiv de întindere şi se
consolidează apoi cu alte plăcuţe sudate. Efectul acestor distanţieri este un
efect de fretaj.
Exemple de aplicare a metodei se prezintă în figura VI 225.

Fig.VI 225 Consolidarea cu distanţieri precomprimaţi (fretarea stâlpilor)

236
2.3.4 Ameliorarea bilanţului termic al clădirilor
Ameliorarea bilanţului termic al clădirilor de locuit se poate realiza
în cadrul reabilitării acestora prin trei metode principale :
 izolarea termică a elementelor anvelopei ce delimitează
spaţiul locuit încălzit de spaţiul exterior sau interior neîncălzit.
 modificarea sistemului de încălzire cu introducerea unor
echipamente mai performante.
 utilizarea energiei solare.
 Izolarea termică
 Izolarea acoperișului
A-Izolarea acoperişului cu pod încălzit
Izolarea acoperişului în şarpantă se realizează cu un material
izolant sub formă de panouri sau saltele de rulou fixate de pantele
acoperişului între sau sub căpriori, cu o barieră de vapori plasată de partea
dinspre interior şi lăsând o lamă de aer pentru ventilaţie între izolant şi
învelitoare.
Se mai poate folosi ca material izolant un material spumos (de
exemplu poliuretan) proiectat direct pe elementele acoperişului.
Sistemul este practicat în situaţia când podul este încălzit, eventual
locuit. Exemple sunt prezentate în figura VI 226

Fig.VI 226 Izolarea acoperișului cu pod încălzit

237
B-Izolarea acoperişului cu pod neîncălzit
Izolarea acoperişurilor neîncălzite se realizează prin izolarea
ultimului planşeu de dedesubtul lui, pe care se aşează o barieră de vapori,
apoi plăci izolante, sau se derulează saltele izolante în straturi încrucişate
dacă suprafaţa planşeului este netedă; în cazul unui planşeu cu grinzi, se
aşterne o barieră de vapori, peste care se aşează panouri izolante între
grinzi şi apoi deasupra straturi de saltele izolante în cruce.
Se mai poate folosi ca izolant un material granular de tip
vermiculit, care se răspândeşte pe suprafaţa planşeului. Este recomandat a
se lăsa spaţii de circulaţie din scânduri sau panouri desprinse pe cale.
Exemple de asemenea soluţii se prezintă în figura VI 227

Fig.VI 227 Izolarea acoperişului cu pod neîncălzit

C-Izolarea acoperişurilor terasă
Izolarea termică a acoperişurilor terasă se rezolvă în cadrul mai
general al reabilitării acestora.

238
 În această situaţie problema se pune dacă se reface complet
sistemul de acoperire, prea deteriorat pentru a mai fi reparat şi atunci
tehnologia de reabilitare este identică cu aceea de execuţie “în nou”, sau
se poate refolosi stratul izolant termic şi de etanşare drept suport pentru
creearea unui nou sistem.
În ambele situaţii, alegerea sistemului de facere, sau refacere al
sistemului acoperişului terasă depinde în mare măsură de faptul dacă este
circulaţie, sau nu.
În cazul unei reabilitări totale, deci al desfacerii vechiului sistem,
alegerea poate viza trei sisteme.
C.1.-Sistemul independent:
Izolantul se lipeşte cu bitum de barieră de vapori (ea însăşi lipită de
suport), apoi se derulează peste izolant o pânză de sticlă (100 g/m2), care
constituie ecranul de independenţă în raport cu etanşeitatea; peste aceasta
se derulează fără lipire, primul strat de etanşare, foile fiind sudate sau
lipite între ele de-a lungul bordurilor. Peste acest strat se lipeşte sau
sudează al doilea strat de etanşare şi peste acesta se aşează un strat de 4 …
6 cm de pietriş, ca strat obligatoriu de protecţie grea.
C.2.-Sistemul semi-independent:
Panourile de izolant sunt lipite direct pe suport cu un produs de
aplicat la cald. Acoperirea de etanşare din bitum elastomer se fixează prin
ploturi de material cu aplicare la cald (diametru cca 20 cm), câte unul în
centrul fiecărui panou, traversând o pânză din fibră de sticlă de 50 g/m2.
C.3.-Sistemul prin aderenţă:
Panourile de izolant se lipesc direct pe suport, după care pe acestea
se lipesc integral stratul de etanşare, completate cu un al doilea strat
autoprotejat.
Un caz particular îl reprezintă folosirea ca strat de izolare termică a
sticlei celulare, tăiată în panouri cu pantă dată din fabrică pentru a se
putea monta direct după un plan minuţios întocmit. Panourile se lipesc
direct de suport cu bitum turnat la cald, se finisează superior şi primesc o
etanşare în sistem aderent sau semi-independent.

239
 În cazul eliminării vechiului strat izolant şi a păstrării stratului de
etanşeitate, noua structură izolant-etanşeitate trebuie să asigure o
rezistenţă termică cel puţin egală cu a structurii vechi.
În orice caz, grosimea stratului izolant trebuie astfel determinată
încât punctual de rouă să se situeze deasupra stratului de etanşeitate vechi,
care joacă rolul de barieră de vapori.
Izolarea termică a clădirii în raport cu acoperişul se mai poate
realiza şi prin izolarea termică interioară, prin creerea unor plafoane false
sub planşeul terasă, sau sub planşeul podului.
În cazul în care sistemul de etanşare sau şi cel de izolare vechi nu
necesită decât reparaţii locale, el se poate folosi în continuare ca suport
pentru un nou sistem de izolare – etanşare adaptat celui existent din
punctul de vedere al materialelor şi tehnologiilor utilizate ( la cald sau la
rece); este cazul cunoscut sub denumirea de “acoperiş inversat”.
Exemple de soluţii de acoperiş inversat se prezintă în figura VI 2248

Fig.VI 228 Acoperiş terasă cu izolare termică inversată

C4-Materiale de izolare termică pentru acoperişuri.
Printre materialele folosite pentru izolarea termică a acoperişurilor
se numără :
 poliuretanul în plăci rigide prefabricate sau sub formă de
spumă;
 proiectată şi care este cel mai folosit;
240
  perlitul fibros, mai rezistent dar cu conductivitate termică
mai mare;
 polistirenul expandat, mai puţin folosit deoarece nu suportă
lipirea cu bitum cald;
 vata minerală şi perlitul pe care se poate suda etanşarea.
Printre materialele de etanşare mai utilizate sunt :
 bitumul elastomer de tip SBS francez cu 12% elastomer;
 bitumul modificat polipropilen atactic tip APP Italian;
 folii din PVC aplicate prin lipire la rece, sau prin sudură cu aer
cald.
 Izolarea pereţilor exteriori
În izolarea pereţilor exteriori se disting trei grupe de procedee care
adeseori sunt cumulate pentru a se obţine performanţe ridicate.
A-Izolarea prin interior
Izolarea prin interior se realizează prin adăugarea la peretele
existent a unui sistem izolant fie lipit de perete, fie lăsând o lamă de aer.
Sistemul izolant poate fi format din elemente prefabricate (blocuri,
panouri din materiale izolante) care să constituie o dublură a peretelui
existent, zidite ca atare, sau aplicate pe un schelet de susţinere, sau poate
fi format dintr-o tencuială din materiale izolante, aplicate direct pe perete.
Probleme deosebite în izolarea pereţilor prin interior le pune
existenţa punţilor termice care sunt dificil de tratat şi care reduc mult
eficienţa metodei.
B-Izolarea în grosime
La clădirile existente acest procedeu se aplică doar în cazul în care
peretele este dublu şi constă în injectarea spaţiului cu o spumă de material
izolant.
C-Izolarea prin exterior
Izolarea prin exterior a pereţilor anvelopei clădirilor (perete manta)
constituie un procedeu tot mai larg răspândit prin avantajele ce le oferă,
printre care se reţin rezolvarea favorabilă a punţilor termice şi
posibilitatea execuţiei fără a deranja prea mult locatarii.
Printre procedeele utilizate se pot cita :
241
  sisteme aderente, formate din materiale izolante sub formă de
plăci sau saltele care se lipesc direct de perete, se protejează cu armătură
(de regulă din fibre de sticlă) şi se tencuiesc cu un strat subţire de
tencuială cu răşini organice, sau cu un strat gros de tencuială hidraulică.
 sisteme de plăci sau saltele din materiale izolante fixate mecanic
cu şuruburi de perete şi autoprotejate prin existenţa unui strat de etanşare
format din fabrică;
 sisteme cu lamă de aer, în care materialul izolant este fixat direct
de perete, prin lipire sau mecanic, şi este protejat spre exterior cu
elemente de impermeabilizare etanşe la apă.
Acest sistem, în varianta cu lamă de aer, se mai numeşte şi “perete
parieto termodinamic” deoarece are funcţie de regulator de căldură şi prin
legăturile sale cu interiorul încăperilor permite şi aerarea acestora.
 sisteme proiectate, în care materialul izolant este înglobat în
mortarul de projecţie – de obicei un mortar hidraulic.
Acest sistem, în varianta cu lamă de aer, se mai numeşte şi “perete
parieto termodinamic” deoarece are funcţie de regulator de căldură şi prin
legăturile sale cu interiorul încăperilor permite şi aerarea acestora.
Exemple de sisteme de izolare exterioară a pereţilor se arată în
figura VI 229

Fig.VI 229 Sisteme de izolare a pereţilor prin exterior.

242
 D.-Materiale izolante şi de protecţie
Materialele izolante cele mai folosite sunt :
 vata minerală şi vata de sticlă;
 polistirenul expandat şi extrudat;
 plăcile fibrolemnoase;
 poliuretanul rigid sau ca spumă.
Materialele se prezintă în general ca plăci sau rulouri.
Materialele folosite pentru protecţia sistemului : ardezie, lemn,
ceramică, zinc, azbociment, poliesteri, răşini acrilice, PVC, compozite
sticlă/ciment, stratificate melaminate, aluminiu, oţel, sticlă, ţigle, plăci din
granit.
 Izolarea ferestrelor
Metodele de izolare a ferestrelor vizează:
A-Îmbunătăţirea etanşeităţii prin adoptarea unor tâmplării care să fie
etanşe în sine şi care să poată fi fixate etanş în ancadramentele din pereţi.
Noile tipuri de ferestre destinate reabilitării clădirilor de locuit se
fabrică din PVC sau poliuretan, sau în sistem mixt cu ruperea punţilor
termice, din lemn şi aluminiu, lemn şi PVC etc.
Exemple de alcătuiri de ferestre se prezintă în figura VI 230.

Fig.VI 230 Exemple de ferestre moderne izolante

243
 B -Îmbunătăţirea rezistenţei termice a vitrajului ferestrei ce se poate
realiza prin supravitrare (dublarea sau triplarea geamurilor, cu lamă de aer
între ele de cel puţin 15 mm), prin instalarea ferestrelor duble, sau prin
instalarea geamurilor izolante (două geamuri închizând o lamă de aer şi
montată în ramă din fabrică).
În prezent se produc şi geamuri cu proprietăţi speciale, care permit
mărirea suprafeţelor vitrate precum: geamurile cu proprietăţi variabile,
care controlează aporturile de lumină şi energie realizate prin tehnici
fotocrom şi electrocrom, geamurile multifuncţionale şi geamurile de
structură fixată.
O variantă de fereastră cu performanţe tehnice îmbunătăţite o
reprezintă ferestrele parieto-dinamice care se prezintă ca trei familii:
 fereastră cu dublu vitraj slab emisiv şi efect dinamic simplu;
 fereastră cu vitraj simplu şi supravitraj cu efect dinamic dublu;
 fereastră şi vitraj simplu şi dublu/ supravitraj cu efect dinamic
triplu.
 Izolarea planşeului parter
Izolarea planşeelor de parter situate pe teren, dar mai ales deasupra
unor goluri neîncălzite (pivniţe, boxe) pot fi izolate fie pe deasupra, prin
aplicarea unui strat izolant pe planşeu, după scoaterea pardoselii şi apoi
refacerea acesteia, fie pe dedesubt creând eventual un plafon fals sau
suspendat.
Materialele folosite sunt cele uzuale : vată minerală, polistiren
expandat, plăci fibrolemnoase, poliuretan spumat, mortar izolant proiectat
(ca de exemplu din fibre minerale), vată de zgură etc., iar sistemul de
aplicare poate fi prin lipire sau mecanic, direct pe suport sau folosind un
schelet de susţinere auxiliar.
 Izolarea conductelor
Pierderile de căldură ale conductelor la trecerea lor prin localuri
neîncălzite se combat prin izolarea termică a conductelor folosind cochilii
mulate în spumă, bandaje înfăşurate în spirală etc. De asemeni se
etanşează toate orificiile de trecere ale conductelor prin elementele
clădirii.

244
  Ameliorarea sistemului de încălzire
Ameliorarea sistemului de încălzire prin instalarea unui nou sistem
mai performant şi mai economic este a doua cale de îmbunătăţire a
bilanţului termic al clădirii.
Soluţiile ce pot fi adoptate în reabilitare pot fi:
 Echipament mai performant pentru sisteme uzuale
Acesta este modul cel mai utilizat în reabilitarea clădirilor vechi,
fiind şi cel mai puţin costisitor.
Adoptarea acestui mod de reabilitare presupune înlocuirea vechilor
surse de producere a căldurii (sobe, cazane, boilere etc.) cu altele noi,
având performanţe termice îmbunătăţite, ca şi înlocuirea corpurilor de
distribuţie (radiatoare, convectoare etc.).
Un mod de îmbunătăţire a bilanţului termic constă în introducerea
termostatelor pentru reglarea consumului de căldură în funcţie de
temperatura încăperilor.
 Schimbarea agentului termic
Există o tendinţă mai marcată în ţările dezvoltate de schimbare a
agentului termic folosit în încălzirea locuinţelor şi trecerea spre agenţi cu
putere calorică mai mare şi în acelaşi timp mai puţin poluanţi pentru
mediul ambiant.
Pentru clădirile mici de locuit se trece de la încălzirea cu lemne sau
cărbune în sobe individuale la încălzirea cu gaze sau păcură, cu instalarea
fie a unor sobe adecvate, fie a unor centrale de încălzire mici individuale;
o soluţie o constituie şi racordarea la termoficarea locală. În zonele în care
curentul electric este ieftin se alege soluţia de încălzire electrică cu
radiatoare sau convectoare.
 Schimbarea sistemului de încălzire
În acest capitol se pot încadra sistemele de încălzire bazate pe
folosirea planşeelor încălzitoare, cu încorporarea în sistemul pardoselii a
elementelor de încălzire cu apă caldă sau electric.
Un exemplu de planşeu încălzitor cu conductori electrici se
prezintă în figura VI 231

245
 Fig.VI 231 Secţiune printr-un planşeu radiant electric

Tot în acest capitol se poate încadra adoptarea unui sistem de

încălzire solară în sistem pasiv (pereţi acumulatori de căldură).
 Automatizarea, domotica
O soluţie modernă de economisire a energiei termice o constituie
automatizarea întregii instalaţii de încălzire, fie în mod separat, fie în
ansamblul creerii unui sistem de “casă inteligentă” în care sunt
automatizate o serie întreagă de funcţiuni (de siguranţă contra intruziunii,
de comandă a diferitelor aparate etc.).
Şi în ameliorarea sistemului de încălzire, alegerea soluţiei celei mai
convenabile depinde de o serie întreagă de factori printre care starea
clădirii, spaţiile disponibile şi nu în ultimă instanţă de costul
echipamentelor foarte diversificate aflate pe piaţă.
2.3.5 Combaterea umidităţii
Combaterea umidităţii din clădiri este un proces de asanare prin
care se caută înlăturarea apei, pătrunse în elementele clădirii prin
ascensiune capilară (igrasie), sau prin infiltraţii din exterior (ploaie), sau
interior (condens).
 Îndepartarea apei de la fundaţii
Pătrunderea apei la fundaţiile clădirilor situate pe terenuri sensibile
la înmuiere sau gonflabile poate provoca scăderea capacităţii de rezistenţă
a terenului urmată de tasarea sau umflarea acestora şi fisurarea clădirilor.
Soluţiile ce pot fi avute în vedere pentru îndepărtarea apei de la
fundaţie sunt :
A-Prelungirea gurilor de vărsare a apei pluviale de la streşini şi burlane
pentru ca apa deversată să fie cât mai departe de fundaţia clădirii.
246
 B -Executarea unui trotuar de protecţie suficient de lat în jurul clădirii
având panta de scurgere spre exterior şi fiind bine etanşat la contactul cu
clădirea.
C-Creerea unui sistem de drenaj în jurul fundaţiilor clădirii pentru
colectarea apelor pluviale şi îndepărtarea lor.
Un dren este eficace numai în cazul posibilităţii evacuării apei
colectate, în caz contrar apa stagnează şi poate agrava situaţia. Drenul se
execută fie lângă perete, fie la distanţă faţă de acesta în cazul în care se
prevede un trotuar impermeabil lângă clădire.(Fig.VI 232)

Fig.VI 232 Drenuri clasice pentru evacuarea apei de lângă clădire

Peretele drenat poate fi hidroizolat sau nu, în funcţie de
impermeabilitatea sa. În sistemul modern, drenajul se realizează odată cu
aerarea peretelui infrastructurii, folosind panouri ondulate sau amprentate
dispuse lângă peretele de protejat .(Fig.VI 233) .

Fig.VI 233 Protecţia drenantă a unui perete de subsol

247
  Uscarea pereţilor
A-Ventilarea pereţilor subsolului
O soluţie constructivă de uscare a pereţilor subsolului constă în
executarea unui perete suplimentar subţire în interiorul subsolului, lângă
peretele de uscat, lăsând o lamă de aer prin care acesta să poată circula
prin tiraj natural, având la partea superioară asigurată legătura cu aerul
exterior, ca în figura VI 234248.

Fig.VI 234 Ventilarea peretelui

B-Întreruperea ascensiunii capilare
Principalele procedee utilizate sunt:
B1-Executarea unui ecran etanş la nivelul de deasupra solului pentru a
întrerupe ascensiunea capilară a apei din elementele de fundaţie.
În mod curent acesta se realizează prin tăierea zidăriei în plan
orizontal pe tronsoane scurte şi decalate şi introducerea în rostul astfel
creat a unor plăci impermeabile.
O altă variantă constă în înfigerea în rosturile zidăriei a unor plăci
ondulate din oţel inoxidabil care se suprapun pe lungimea a două unde.
În sfârşit o a treia variantă este de a fora în grosimea peretelui
găuri ce se intersectează şi burarea lor cu un mortar pe bază de răşini
injectat sub presiune.
B2-Injectarea unor lichide impermeabilizante fie prin gravitaţie, fie
sub presiune. Găurile de foraj necesare introducerii lichidului de
impermeabilizare se situează la distanţe suficiente, care să asigure
248
răspândirea sa în masa zidăriei în funcţie de permeabilitatea ei şi de
puterea de pătrundere a lichidului.
B3- Electroosmoza pasivă (electrozi introduşi în perete şi legaţi la
pământ) sau activă (cu folosirea unui generator de curent continuu), care
conduce la eliminarea umidităţii din perete în atmosferă şi întreruperea
ascensiunii capilare.
Electroosmoza poate fi asociată cu electroforeza, prin injectarea
produsului de foreză în jurul anodului dispus în perete şi antrenarea sa
printr-un curent electric continuu spre catod, realizându-se astfel
colmatarea capilarelor peretelui.
B4-Ventilarea masei zidăriei cu ajutorul unor tuburi din ceramică sau
plastic dispuse în găuri forate în perete; astfel se accelerează evaporarea
apei drenate.
În figura VI 235 se prezintă schematic soluţiile menţionate.

Fig.VI 235 Sisteme de întrerupere a ascensiunii capilare a apei în perete

C -Combaterea apei de infiltraţie în pereţi

Combaterea infiltrării apei de ploaie în pereţii clădirilor se
realizează prin impermeabilizarea lor, sau prin creerea unui sistem de
249
protecţie de tip “perete mantă” şi care înglobează şi izolaţia termică prin
exterior.
C1-Acoperirile de etanşare ale pereţilor se realizează cu pelicule sau
tencuieli hidrofuge, sau prin placare, care să reziste la mişcările pereţilor
şi la variaţii de deschidere a fisurilor de 0,2 mm, iar în cazuri mai grele se
folosesc tencuieli armate.
Uneori în compoziţia mortarelor sau a zugrăvelilor aplicate peste
acestea se înglobează produse care să protejeze contra dezvoltării
muşchiului, a lichenilor etc.; asemenea produse se fabrică pe bază de
fenol, crezol, fluor, cupru, acizi, în dispersii apoase.
În sfârşit în aplicarea sistemelor de protecţie a pereţilor în vederea
combaterii infiltraţiilor de apă trebuie să se ţină seama de efectul de
impermeabilizare ( care permite “respiraţia” peretelui) sau de etanşare
(care nu permite penetrarea aerului şi vaporilor de apă).
D-Protecţia acoperişului terasă şi a celor cu şarpantă.
Combaterea infiltraţiilor de apă prin acoperişurile terasă se
realizează prin hidroizolarea acestora. În cazul teraselor supuse reabilitării
se pune problema refacerii vechilor hidroizolaţii, sau a aplicării unora noi
peste sistemul existent.
Funcţie de natura hidroizolaţiei existente, soluţiile de refacere a
acesteia se bazează pe folosirea membranelor de bitum sau PVC care se
aplică cu bitum topit, prin termosudură cu folosirea aerului fierbinte, sau
prin autoadeziune la rece.
În cazul acoperişurilor cu şarpantă, hidroizolarea acestora se
realizează mai ales cu membrane etanşe aplicate la intrados, respectând
condiţia de a nu împiedica ventilarea naturală.
2.3.6 Ameliorarea confortului ocupării
Confortul ocupării este o noţiune complexă care defineşte o “stare
de bine” a locatarului în ceea ce priveşte perceperea mediului interior al
locuinţei. În funcţie de organele de simţ, confortul este higrotermic,
acustic, vizual, palpator, olfactiv, dar există şi un confort estetic, de
intimitate, de izolare, de utilizare şi mişcare, de securitate etc.

250
 În domeniul reabilitării s-au selectat unele aspecte mai des întâlnite
în practică şi care merită a fi inventariate.
 Crearea de spații
Pentru o locuire confortabilă, omul are nevoie de spaţii adecvate
diferitelor activităţi pe care le desfăşoară în locuinţa sa: odihnă, distracţii,
curăţenie corporală, prepararea hranei, depozitare etc.
Multe locuinţe şi clădiri de locuit nu oferă spaţiul necesar acestor
activităţi, ceea ce conduce la remodelarea spaţiilor existente, sau la
adăugarea altora noi. Principalele soluţii de creere a unor spaţii conforme
cu necesităţile unei locuiri civilizate pot fi:
 comasarea apartamentelor învecinate şi realizarea unui
apartament nou cu suprafeţe majorate;
 extinderea locuinţei prin realizarea unor “grefe” alipite
clădirii şi tratate în concordanţă cu arhitectura existentului;
 extinderea spaţiului interior prin închiderea şi integrarea
spaţiilor semiexterioare (balcoane, logii);
 mărirea spaţiului apartamentului prin subîmpărţirea pe
verticală (total sau parţial) cu ajutorul unei structuri metalice sau de lemn
(în cazul în care înălţimea mare a etajului o permite) şi creerea unor
apartamente duplex;
 extinderea apartamentelor prin agăţarea de structura
existentă a unor balcoane, bovindouri, sau prin folosirea unor elemente
auxiliare autoportante;
 folosirea spaţiului podului şi transformarea sa în locuinţă
mansardată prin supraînălţare, sau restructurarea elementelor de şarpantă;
 amenajarea holurilor de intrare şi a casei scărilor;
 supraînălţarea clădirilor pentru creerea de noi spaţii de
locuit sau pentru activităţi anexă;
 subîmpărţirea încăperilor mari şi realizarea unor încăperi
anexă (bucătării, debarale, vestibule, băi şi WC-uri).
Soluţiile enumerate implică intervenţii asupra elementelor
constitutive ale clădirii cu efecte posibile asupra siguranţei, care trebuie
251
cunoscute, evaluate şi contracarate cu măsuri corespunzătoare; chiar şi
desfiinţarea sau mutarea pereţilor despărţitori consideraţi “neportanţi”
trebuie făcută numai după analiza minuţioasă a comportamentului lor real.
În operaţiile de restructurare interioară a locuinţelor se pot folosi
pereţi uşori, demontabili sau amovibili.
Un exemplu de transformare a podului în spaţiu de locuit se
prezintă în figura VI 236.

Fig.VI 236 Amenajarea podului în spaţiu de locuit

 Dotarea cu utilităţi
Acest aspect se referă în special la introducerea apei curente în
clădirile de locuit şi amenajarea spaţiilor şi utilităţilor legate de folosirea
ei: prepararea apei calde şi folosirea ei la spălat, alimentarea cu apă rece
pentru spălat, băut, preparat hrană, evacuarea apelor uzate, creerea de
spaţii pentru bucătărie, baie, WC.
Soluţiile constau în :
 reorganizarea prin subîmpărţire a spaţiului apartamentului
astfel încât să permită amplasarea noilor spaţii;
 comasarea apartamentelor vecine şi amplasarea băilor şi
bucătăriilor în spaţiul suplimentar obţinut;
 amplasarea băilor şi eventual bucătăriilor într-o extindere,
alipită clădirii existente;

252
  amplasarea băilor, bucătăriilor şi altor spaţii necesare
(eventual grupate de la mai multe apartamente) în clădiri “grefă”
construite între clădirile existente sau alipite acestora;
 amplasarea dotărilor sanitare în spaţiile comune ale
clădirii, adeseori amplu reprezentate.
În cadrul acestor operaţii de reorganizare se urmăreşte gruparea
instalaţiilor (ale băilor şi bucătăriilor) pentru simplificarea execuţiei,
folosirea celulelor sanitare prefabricate, precum şi mutarea lor de la
faţadă, eliberând-o pentru spaţiile de locuit.
Problema dotării cu utilităţi se referă deasemeni la instalarea unui
ascensor, la realizarea canalizării, la realizarea sistemului de evacuare a
gunoiului, la montarea instalaţiilor de curenţi slabi aferente telefonului,
radioului, televizorului, soneriei şi calculatorului electronic.
 Confortul acustic.
Confortul acustic este dat de existenţa unui nivel de zgomot
nederanjant pentru natura activităţii desfăşurate în cadrul locuinţei.
Reglementările prevăd de regulă nivele de zgomot – în dB(A) –
admisibile şi care pot fi măsurate în vederea evaluării necesităţii de a
interveni pentru reducerea lor. (v.vol.III conditii de calitate)
A-Zgomotul aerian
Îmbunătăţirea izolaţiei acustice faţă de zgomotele aeriene
exterioare se realizeaza în general prin asigurarea etanşeităţii golurilor de
uşi, ferestre, conducte spre exterior şi mărirea stratului de izolare.
Deoarece ferestrele constituie în general elementul slab în sistemul
de izolare fonică a clădirii se dau câteva cifre referitoare la creşterea
capacităţii de izolare fonică în raport cu zgomotul străzii în dB(A):
 Vitraj simplu de 3 .. 4 mm 22 … 24
 Geam simplu de 8 .. 10 mm 32 … 35
 Vitraj dublu de 5+6+9 4+6+10
3+6+8 33 … 35
 Vitraj triplu de 4+1+4+6+5 31 … 34
 Fereastră dublă 36 … 52
253
 Un rol deosebit îl are cutia ruloului care trebuie izolată şi prevăzută
cu şicane.
Zgomotul aerian interior se poate reduce în perceperea sa prin
metode asemănătoare, intervenţia privind în general pereţii interiori, care
pot fi placaţi sau dublaţi, folosind ca material izolator polistirenul
expandat, vata minerală, iar ca placaj sau dublaj, panouri din ipsos.
Zgomotul de impact se transmite prin planşeele clădirii şi poate fi
redus prin intervenţii asupra alcătuirii pardoselilor, sau prin intervenţii
asupra plafoanelor.
În domeniul pardoselilor se poate apela la desfacerea celor vechi şi
înlocuirea cu duşumele noi care să respecte reglementările în vigoare
privind izolarea acustică la impact, sau se pot amenaja noi pardoseli peste
cele existente, folosind materiale textile, sau alte materiale cu substrat
elastic.
B-Zgomotul din instalaţii
Înlăturarea sau slăbirea zgomotului produs de folosirea instalaţiilor
se poate obţine prin:
 înlocuirea armăturilor zgomotoase cu altele silenţioase;
 izolarea echipamentelor zgomotoase de locurile de linişte şi
realizarea unor încăperi tampon;
 desolidarizarea echipamentelor de structura clădirii, prin folosirea
unor amortizoare antivibratilor şi a legăturilor elastice în locul celor
rigide.
 Îmbunătăţirea iluminatului
Pentru îmbunătăţirea iluminatului natural, singurele soluţii se
referă fie la schimbarea geamurilor cu geamuri noi corespunzătoare
cerinţelor (şi există diferite tipuri de geamuri cu proprietăţi deosebite
privind autoreglarea sau reglarea la comandă a proprietăţilor lor optice),
fie la mărirea golurilor vitrate prin spargeri în perete şi schimbarea
dimensională a ferestrelor.
Pentru îmbunătăţirea iluminatului artificial, soluţiile pot viza
schimbarea corpurilor de iluminat, sau repoziţionarea acestora în funcţie
de nevoile de iluminat general sau local.

254
  Renovarea finisajelor
Renovarea finisajelor interioare, cele ce creează de fapt interiorul
specific fiecărui locatar sau familie, vizează în general obţinerea unei
calităţi superioare şi a unei întreţineri mai uşoare.
Aceste cerinţe sunt în general rezolvate prin crearea unor materiale
prefabricate, bazate pe o tehnică de pozare uscată, realizate la grosimi
mici şi care permit adesea montarea fără desfiinţarea finisajelor vechi.
În ceea ce priveşte tencuielile interioare se remarcă tendinţa
îmbunătăţirii tehnicii tradiţionale prin creerea produselor gata preparate,
realizate pe bază de ipsos şi ciment, cu dozaje prestabilite. O mare
răspândire au plăcile din ipsos pentru placarea pereţilor precum şi plăcile
din polistiren, fibră de sticlă, fibre din lemn prevăzute cu straturi subţiri,
decorative de finisaj.
Materialele de finisaj ca zugrăveli, vopsele, tapete sunt foarte
diversificate, remarcându-se folosirea intensă a răşinilor sintetice în
prepararea lor.
Şi în domeniul pardoselilor posibilităţile de renovare sunt multiple:
plăcuţe de ceramică, marmură, granit, gresie, parchet, covoare şi dale
textile cu înglobarea fibrelor textile într-o masă de răşină doar la bază,
plăci şi covoare din materiale sintetice, toate în culorile cele mai variate.

 Protecţia contra intruziunii

Sentimentul de siguranţă faţă de posibilitatea accesului inoportun
în locuinţă sau al efracţiilor constituie o componentă importantă a
confortului locuirii. De aceea la reabilitarea clădirilor de locuit se pune şi
problema introducerii unor asemenea instalaţii de securitate, pornind de la
cele mai simple (zăvoare, blocaje), dacă nu există şi până la cele mai
complexe (fotocelulă, televizor, sisteme de alarmă etc.).
Drept exemplu se prezintă schema unei uşi antiefracţie în figura
VI 237.

255
 Fig VI 237 Uşă antiefracţie

2.3.7 Ameliorarea aspectului exterior

 Curăţirea faţadelor
Curăţirea faţadelor poate avea un scop în sine în situaţia în care se
pune problema redării aspectului unei faţade murdărite şi care are o
valoare arhitectonică deosebită (cazul clădirilor de locuit vechi, eventual
monumente de arhitectură), sau poate constitui baza iniţială a unui proces
de renovare complexă prin aplicarea ulterioară a unui finisaj nou care să
schimbe aspectul ei general.
Tehnicile de curăţire se împart în 3 familii :
 procedee mecanice : procedeul uscat, care înlătură
murdăria aderentă şi la care agentul curăţitor este nisipul sau praful de
sticlă şi procedeul umed, capabil să dizolve sărurile ce stau la originea
unor degradări ale faţadelor;
 procedeul chimic, care în dozaj exact poate avea şi efecte
curative pentru unele tipuri de faţade;
 procedeul termic prin ardere la suprafaţă.
A. -Procedee mecanice
În aplicarea procedeului uscat, pe peretele de faţadă se proiectează
un jet de aer la presiune scăzută, în amestec cu nisip care să aibă un
conţinut minim de 5% silice liberă. Soluţia este rapidă şi eficace, dar este
o intervenţie dură, care poate tocii colţurile ornamentelor şi să suprime
calcinul ce dă patină pietrei, produce praf şi zgomot, fiind şi nocivă pentru
lucrători (silicoză).
Pentru o curăţire mai “moale”, nisipul poate fi înlocuit cu un praf
fin din granule de sticlă (fin, microfin şi superfin) metoda putând fi
utilizată folosind o nacelă special amenajată protectoare şi recuperatoare
256
de material (brevet Thommann – Hanry) ce poate fi ridicată în faţa faţadei
de braţul unei automacarale.
În procedeele de curăţire umedă se foloseşte apa prelinsă pe faţadă
în vederea înmuierii murdăriei (în cazul faţadelor realizate din materiale
sensibile) în tranşe repetate şi completate cu periere “moale”, sau se
foloseşte apa sub presiune, rece sau caldă, care elimină radical murdăria.
Apa caldă are în general o temperatură de 80 … 95o, iar presiunea, atât la
cea caldă, cât şi la cea rece, este în jur de 150 bari.
Tot ca procedeu umed se consideră curăţirea faţadei cu apă
supraîncălzită (140oC) care la ieşirea din lancea de ejecţie se transformă în
vapori la o presiune ridicată (80 bari).
B. -Curăţirea chimică este un procedeu folosit mai ales în înlăturarea
finisajelor alcătuite pe bază de răşini sintetice şi constă din aplicarea unui
produs chimic activ care desface legăturile finisajului cu suportul.
Faza activă a acestor soluţii decapante este formată dintr-un
solvent puternic de tip clorură de metilen sau diclormetan, asociat cu
methanol. Solvenţii se asociază cu ceruri sau parafine pentru a împiedica
scurgerea şi volatilizarea lor rapidă şi se aplică pe faţade sub forma unor
paste sau geluri.
După înmuierea finisajului acesta se raclează, apoi se spală peretele
cu apă caldă (50 … 60o C) sub presiune (120 bari), după care se spală cu
apă rece.
C. -Curățirea termică este un procedeu mai vechi ce foloseşte o lance
ce ejectează un amestec de gaze inflamabile care degajă o temperatură de
2000o C. Pentru a nu deteriora suportul datorită temperaturii înalte, se
poate folosi sistemul arzătorului cu propan, combinat cu o racletă ataşată
lăncii. Temperatura degajată la gura lăncii este de 60 … 70o C.

 Renovarea faţadelor
Renovarea faţadelor are drept scop schimbarea aspectului acestora
în vederea unei mai bune integrări în ansamblul general urbanistic, a
satisfacerii gustului estetic al proprietarului sau a sublinierii poziţiei sale
sociale.

257
 Renovarea faţadelor constă în curăţirea şi repararea lor prealabilă,
după care se aplică noile finisaje şi ornamente după opţiunea
comanditarului.
Adeseori renovarea faţadelor se leagă de refacerea sau instalarea
unei izolaţii termice, acustice şi hidrofuge,de schimbarea tâmplăriei la uşi
şi ferestre, de adăugarea de brâuri, aticuri, cornişe, ancadramente etc. care
să le dea aspectul dorit.
Tehnologiile folosite sunt cele specifice executării de lucrări noi.
2.3.8 Asigurarea protecţiei contra incendiului
Deşi nu sunt citate cazuri de reabilitare a clădirilor de locuit
având acest obiectiv, totuşi este necesar să se sublinieze necesitatea
alinierii măsurilor preconizate în cadrul acestei activităţi la prevederile
normelor şi reglementărilor specifice.
Aceasta se referă mai ales la cazurile de reorganizare a spaţiilor şi
la punerea în operă a noilor materiale prevăzute pentru reabilitare.
2.3.9 Crearea de facilități prntru neajutorați
Criteriile de apreciere a soluţiilor de adoptat pentru a crea
facilităţile necesare unei folosiri în condiţii optime de către neajutoraţi a
locuinţei au un fond funcţional şi ergonomic :
 accesibilitatea locuinţei şi a componentelor acesteia sub
aspectul circulaţiei, al manipulărilor, al observării etc.
 confortul higrotermic, acustic şi vizual;
 siguranţa de utilizare sub aspectul reducerii riscurilor de
cădere, şoc, opărire, electrocutare etc.
Toate măsurile au drept scop înlăturarea senzaţiei de neajutorare şi
crearea posibilităţilor de autoservire.
Măsurile preconizate pentru realizarea acestui obiectiv sunt destul
de variate şi vor fi enumerate ca exemple :
 accesul dinspre exterior în clădire sau locuinţe să fie
prevăzute cu rampe de acces pentru cărucioarele invalizilor;
 uşile de intrare şi uşile de ascensor să fie suficient de largi
pentru intrarea/ieşirea cărucioarelor;
258
  trepetele scărilor să prezinte contrast de culori între
treaptă şi contratreaptă, iar bordura treptei să fie viu colorată spre a fi
percepută de cei cu vederea slabă;
 iluminatul holurilor, coridoarelor şi casei scărilor să fie
suficient şi prevăzut cu sistem de iluminat de siguranţă;
 deschiderea/închiderea uşilor să fie asigurată cu sisteme de
clanţă uşor manevrabile prin tragere;
 sistemele de aprindere/stingere a luminii să fie simple şi
accesibile din cărucior.
 pardoselile din încăperile umede să nu fie alunecoase;
 obiectele sanitare să fie adoptate înălţimii folosirii din
cărucior, să aibă bare de sprijin şi dispozitive de aşezare adecvate;
 robinetele uşor de comandat prin apăsare sau comandă
electronică.

2.3.10 Restaurarea clădirilor monumente istorice sau de arhitectură

Problema restaurării clădirilor de locuit monumente istorice sau
de arhitectură poate avea două aspecte:
 renovarea aspectului exterior, cu păstrarea elementelor ce-i
conferă originalitatea, sau refacerea lor;
 restructurarea interioară, cu modernizarea sub aspectul
elementelor ce asigură confortul locuirii aşa cum a fost descris la pct.3.4
Restaurarea monumentelor istorice, culturale, de artă merită o
atenție deosebită pentru semnificația istorică a fiecărui popor. În
restaurarea acestor monumente trebuie respectate câteva principii și
anume :
 să le fie păstrată înfățișarea așa cum au fost în trecut;
 să se intervină cât mai puțin, cu impact minim și reținerea
maximă de material din cel original;
 folosirea în caz de nevoie a unor materiale
similare,”prietenoase”,față de cele originale;
 intervențiile să țină seama de siguranța și sănătatea
beneficiarilor.

259
2.3.11 Integrarea ecologică
Reabilitarea construcţiilor presupune executarea unor lucrări care
sunt surse de noxe pentru mediul înconjurător şi locatarii clădirilor de
locuit supuse renovării şi modernizării.
Preocuparea participanţilor la executarea lucrărilor de reabilitare
trebuie să asigure luarea tuturor măsurilor împotriva poluării aerului, apei
şi pământului cu substanţe nocive, precum şi împotriva riscurilor privind
sănătatea şi confortul oamenilor.
Un alt aspect al integrării ecologice îl reprezintă măsurile de
integrare în natură, prin amenajarea unor spaţii verzi în jurul clădirilor
reabilitate, dar şi în structura lor. Astfel se amintesc în primul rând
acoperişurile terasă plantate, apoi spaţiile interioare amenajate ca sere,
spaţiile de dispunere a florilor pe parapetele balcoanelor etc.
2.4 Reabilitarea căilor de comunicație
2.4.1 Reabilitarea drumurilor
Pentru remedierea situațiilor de degradare a îmbrăcăminților
moderne descrise în volumul III pct.3.2 se prezintă soluțiile date de
aceleași “Instrucțiuni pentru prevenirea și remedierea defecțiunilor la
îmbrăcămințile rutiere moderne” elaborate de dr. ing. Laurențiu Nicoară
în 1977.
 Îmbrăcăminți rutiere bituminoase
 Suprafața cu ciupituri în stare avansată și extinsă
pe suprafețe mari se remediază prin aplicarea unor covoare asfaltice, sau a
unor tratamente bituminoase de suprafață ce constau dintr-un strat asfaltic
subțire din criblură 3/8 și 8/16 mm și bitum.
 Suprafața exsudată se remediază prin saturarea
acesteia cu criblură de 3...8 mm, nisip de concasaj de 0...3 mm sau
grăuntos de râu de preferință preîncălzite înainte de aplicare. În cazul unui
exces de bitum și apariția de văluriri sau dâmburi în urma saturării cu
criblură, acestea se înlătură și se înlocuiesc astfel încât să se refacă
planeitatea necesară.
260
  Suprafața poroasă poate fi remediată prin
badijonare, fie cu suspensie de bitum filerizat (1,5..2 kg/m2soluție cu 15%
bitum) și răspândirea de 3...5 kg nisip concasat, fie cu emulsie
bituminoasa cationică cu rupere rapidă, diluată cu apă curată nealcalină în
proprție de 50/50 % și răspândirea de 4 kg/m2 de nisip natural curat (0...3
mm), fie cu bitum tăiat 0,5 kg/m2și 3...5 kg nisip concasat răspândit, sau
prin executarea unui tratament de etanșare cu bitum cald și criblură de
3...8 mm.
 Suprafața slefuită se remediză prin executarea de
tratamente bituminoase rugoase cu 0,5...0,8 kg/m2 bitum și 10...13 kg/m2
criblură de 8...16 mm, sau prin executarea de covoare asfaltice din
betoane asfaltice rugoase, sau prin executarea unui covor asfaltic de tip
clutaj.
 Suprafața siroită se remediază prin completarea
locurilor neacoperite cu asfalt folosind lancea autostropitorului și
răspândirea manuală a criblurii, sau prin aplicarea unui covor asfaltic
subțire pe toată suprafața.
 Suprafața încrețită necesită decaparea ei și
înlocuirea întregului strat.
 Fisurile și crăpăturile se remediază prin colmatarea
lor cu mastic bituminos preparat din 20...25 bitum tip D 81/120 și 75...80
% filer de calcar după o temeinică curățare prealabilă; dacă fisurile sunt
numeroase și răspândite pe suprafețe mari, se pot face badijonări,
tratament bituminos, sau se așterne un covor asfaltic, cu introducerea la
nevoie a unui strat de legătură suplimentar între noul strat de uzură și cel
vechi.
 Faianțările ce apar în urma cedării substraturilor
datorită umezirii lor, necesită intervenții mai ample ce constau din
decaparea întregului sistem rutier și a pământului din patul drumului pe o
adâncime egală cu adâncimea de îngheț, înlocuirea pământului geliv cu un
material necoeziv și refacerea sistemului rutier.
 Pelada se remediază în funcție de extinderea ei:
dacă este restrânsă ca arie de dezvoltare, se procedează la plombări cu
mixtură asfaltică cu agregat mărunt, iar dacă este mare se recomandă
scoaterea cu autogrederul a covorului vechi și înlocuirea lui cu unul nou.
La nevoie se reface în totalitate covorul cu un nou strat de mixtură
asfaltică, iar în sectoarele cu tratament bituminos, acesta se reface, sau se
261
badijonează cu bitum tăiat sau emulsie bituminoasă cationică și se
acoperă manual cu criblură.
 Rupturile de colț se repară prin completarea părților
dislocate sau lipsa cu mixtură asfaltică așternută pe un suport stabil și
cilindrarea stratului.
 Gropile se plombează cu mixturi asfaltice de tipul
betonului asfaltic, asfalt turnat, mixtură stocabilă preparată cu bitum tăiat
sau mixtură stocabilă cu emulsie. Pregătirea gropii pentru plombare
trebuie făcută cu multă atenție, dându-i o formă regulată cu muchii vii și
curățind-o temeinic, după care se amorsează și se plombează.
Se recomandă executarea de tratamente bituminoase pe toată
suprafața după astuparea gropilor multiple, în vederea etanșării și dării
unui aspect uniform.
Tratamentele bituminoase se realizează în trei etape: stropirea
suprafeței suport, curățată și amorsată cu bitum cald, așternerea unui strat
uniform de criblură și cilindrarea cu un cilindru compresor pe pneuri.
 Văluririle și refulările se remediază prin decaparea
stratului afectat și refacerea sa corectă, folosind eventual chiar materialul
decapat.
 Degradările provocate de îngheț desgheț: se
tratează cu multă atenție căutându-se în primul rând cauzele degradării și
urmărind înlăturarea lor. În raport cu amploarea degradărilor se pot adopta
următoarele soluții:
-decaparea și refacerea întregului sistem rutier după înlocuirea
pământului geliv cu un material ganular și asigurarea evacuării apei;
-folosirea straturilor antigel, a straturilor drenante pentru evacuarea
apei în șanțuri, ca și a piloților drenanți în acostamente aproape de partea
carosabilă a drumului.
-îngroșarea sistemului rutier după asanarea corpului drumului.
 Tasările locale se remediază prin completarea și
nivelarea lor cu mixtură asfaltică urmărindu-se asigurarea unei bune
legături între straturi, sau prin decaparea întregului sistem rutier și
înlocuirea lui cu straturi de material corespunzător soluției existente, bine
compactate.
 Pragurile și dâmburile se corectează prin decapare
și completare cu mixtură asfaltică până la profilul necesar.
262
  Făgașele longitudinale se remediază printr-o
reprofilare a suprafeței de rulare cu o mixtură asfaltică și acoperirea cu un
nou covor asfaltic.
 Îmbrăcăminți rutiere din beton de ciment
 Decolmatarea rosturilor se remediază prin
înlăturarea masticului îmbătrânit și casant, curățirea rostului și uscarea sa,
după care rostul se reumple cu mastic proaspăt bituminos la lărgimi până
la 3 cm, sau cu mortar asfaltic la lărgimi mai mari.
Dozajele necesare sunt:
- pentru mastic bituminos obișnuit 20...25 % bitum D 81/120 și 80...75
% filer de calcar
- pentru mastic bituminos special 40 % bitum D81/120,8% deșeuri de
cauciuc.4 % fibre textile și 48 % praf de asbest
- pentru mortar asfaltic 10…12 % bitum D 81/120,20…28 % filer de
cauciuc,70…60 % nisip 0…7 mm
 Rosturile cu mastic în exces se remediază prin
îndepărtarea surplusului de mastic cu un răzuitor sau cu o lopată încălzită.
 Fisurile și crăpăturile se tratează în mod diferit
după amploarea fenomenului și deschiderea fisurilor:
- fisurile fine se astupă prin turnarea în ele a emulsiilor cationice cu
rupere rapidă în timp ce fisurile cu deschideri de 1...3 mm se umplu întâi
cu filer de calcar peste care se toarnă apoi emulsia cationică.
- crăpăturile se umplu cu mastic bituminos după introducerea în
prealabil a unui strat de nisip fin până la 2/3 din adâncimea rostului.
Tratarea fisurilor trebuie să țină seama de caracterul activ sau pasiv
al acestora, în sensul că cele active își variază deschiderea la o variație de
10 0C cu mai mult de 0,5 mm, în timp ce cele pasive rămân sub această
valoare. Fisurile pasive se transformă prin tăiere în rost de 5...6 cm
adâncime ce se betonează, în timp ce cele active rostul tăiat în formă de
V pe 1...2 cm adâncime se umple cu mastic epoxidic, transformându-l
într-un rost de dilatație.
Pentru colmatarea rosturilor și crăpăturilor se recomandă,ori de cate
ori este posibil, folosirea de bitum-cauciuc turnat la cald, profiluri din
neopren și rășini speciale.

263
  Suprafața exfoliată se tratează cu mortar de ciment
impregnat cu ulei fiert sau cu mortar epoxidic precum și prin -acoperirea
suprafeței cu mixturi asfaltice speciale, sau badijonări cu emulsie
bituminoasă.
 Suprafața slefuită se readuce la ruguozitatea
necesară printr-unul din procedeele următoare:
- strierea transversală cu un fierăstrău cu diamante la distanțe de cca.10
cm și cu adâncimi ale striurilor de 3 mm și lățimi de 7,5 mm;
- strieri longitudinale cu cuțite de oțel sau cu diamant paralele cu axul
drumului adânci de 2 mm și late de 5...6 mm;
- buciardarea suprafeței de rulare cu instalații de lovire sau presare.
 Faianțările pot fi remediate în mai multe feluri:
- prin înlocuirea dalelor afectate după asanarea terenului de fundare și
fundației;
- prin ranforsare, peste îmbrăcămintea veche reprofilându-se calea de
rulare cu anrobate bituminoase, dacă substraturile nu au fost afectate;
- asanarea totală a corpului drumului și înlocuirea sa cu componente
noi, în cazul sustraturilor deteriorate.
 Pompajul se remediază prin înlăturarea surselor de
apă ce au înmuiat pământul de sub dale, uscarea terenului și injectarea în
golurile de sub plăci a unui bitum special cu punct ridicat de înmuiere.
 Făgaele în dale se remediază foarte greu cu
materiale bine aderente la dale, suficient de dure și de rezistenă la
solicitările nijloacelor de transport, cum ar fi mortarele epoxidice.
 Tasarea dalelor poate fi contracarate prin mai
multe procedee si anume:
- ridicare dalelor și umplerea spațiului de dedesubt cu un mortar de var
și ciment presat hidraulic în spațiul dintre dala și substrat;
- readucerea suprafeței tasate la nivelul dorit prin aplicarea unui mortar
sau beton asfaltiv, după o prealabilă curățare și amorsare;
- renivelarea suprafeței prin acoperirea la grosimea necesară cu un
mortar de ciment, după tehnologia folosită la remediarea exfolierilor.
 Distrugerea totală a dalelor poate fi și ea
remediată în mai multe feluri și anume:
- înlocuirea bucată cu bucată a dalelor distruse cu dale noi turnate la
fața locului;
264
 - repararea pe cât posibil a îmbrăcăminții din beton degradată și
turnarea unei noi dale din beton armat peste cea veche;
- executarea în locul vechii îmbrăcăminți rigide a uneia elastice
bituminoase, după asanarea sistemului rutier vechi.
 Pavaje din piatră cioplită
 Decolmatarea rosturilor se remediază prin
următoarele procedee :
- recolmatarea rosturilor cu mastic bituminos sau cu mortar asfaltic; cu
turnarea acestora la temperatura de 160...180 0C în rosturile curățate,
spălate și uscate pe 3 cm adâncime apoi presărate cu nisip cuarțos;
- recolmatarea rosturilor prin răspândirea masticului sau a mortarului
cu suspensie de bitum filerizat sau emulsia cationică pe toată suprafața
pavajului ajutând să umple rosturile, după care se presară nisip grăuntos
de 0.5 cm și se dă în cisculație;
 Înfundarea sau spargerea unor pavele izolate se
remediază de regulă prin relocare, dacă sunt în stare bună, sau prin
înlocuire, după ce au fost scoase din locașul lor și curățate; locașul se
curață și el, se toarnă nisipul necesar readucerii la nivel a pavelei, se udă
nisipul, se introduce pavela și se înfundă prin batere cu maiul.
 Denivelarea unor porțiuni de pavaj se remediază
prin desfacerea totală a zonelor denivelate și refacerea lor începând de
substratul de nisip care se schimbă cu nisip curat și se reașează la cota
necesară, se udă și se pilonează, apoi se așează pavelele în acelaș sistem
în care au existat și înainte și se bat cu maiul bucată cu bucată, apoi se
întinde un strat de nisip udat din belșug și ajutat să intre bine în spațiile
dintre pavele, după care se mai bate odată cu maiul, sau se cilindrează cu
compactorul după ce s-a mai așternut un nou strat de nisip de 1...1,5 cm.
 Rotunjirea pavelelor prin uzură se remediază prin
desfacerea și refacerea pavajului cu pavele vechi neuzate și pavele noi.
 Suprafața șlefuită a unui pavaj nu poate fi decât
înlocuită cu un pavaj nou cu pavele sau calupuri neuzate, sau, dacă nu se
ține la continuitatea aspectului vechi, se poate proceda la acoperirea
pavajului slefuit cu straturi bituminoase bine acroșate de pavajul acoperit.

2.4.2 Reabilitarea podurilor

Refacerea aptitudinii pentru exploatare a podurilor de șosea și de
cale ferată implică o sumedenie de lucrare printre care:
265
  înlocuirea părților și elementelor structurale din
oțel ale podurilor metaliace afectate de eroziune și coroziune cu altele noi;
 înlocuirea platformelor de cale ferată din lemn cu
platelaje din oțel;
 aplicarea de protecții hidrofuge pe elementele
constitutive ale podurilor;
 înlocuirea elementelor de îmbinare ruginite,
deformate,lipsă sau detensionate (nituri, suduri, buloane) cu altele noi;
 înlocuirea blocurilor de piatră din căptușela pilelor
și culelor deteriorate;
 injectarea fisurilor și umplerea golurilor din
elementele de beton armat; refacerea protecției din tuburile cablurilor de
pretensionare;
 retensionarea cablurilor la podurile suspendate și
hobanate, precum și a cablurilor de pretensionare slăbite ale podurilor din
beton precomprimat;
 refacerea zidăriei viaductelor prin înlocuirea
cărămizilor degradate, umplerea rosturilor și aplicarea de protecții;
 curățirea și tratarea aparatelor de reazim, sau chiar
scoaterea și înlocuirea lor.
Realizarea acestor lucrări necesită de cele mai multe ori schele
fixe cu platforme de acces, sau platforme suspendate, mobile în lungul
podului.
Printre lucrările de reabilitarea se numără:
-Cămășuirea pilelor pentru a le crește capacitatea portantă:
- cu beton armat prin adăugare de armătură bine ancorată în structura
existentă și beton, fie turnat în cofrag , fie aplicat prin torcretare, fie prin
pomparea de mortar de ciment în cofrag umplut cu agregate.
- cu plăci de oțel lipite și ancorate în corpul pilei, conferindu-i nu
numai capacitate portantă crescută, dar și rigiditate mai mare
- cu folie de polimer epoxidic armat cu fibre de carbon, aramid sau
sticlă lipite.
Figura VI 238 ilusreaza aceste trei metode.

266
 A B C

Fig.VI 238 Consolidarea pilonilor de pod prin cămășuire

A-Cu turnarea betonului în cofrag; B-Cu plăci de oțel; C-Cu folie din polimer epoxidic

-Posttensionarea exterioară a elementelor din beton precomprimat

ce și-au pierdut din tensiune. (Fig.VI 239)

Fig.VI 239 Grindă de pod din beton

……. precomprimat, post-tensionată prin exterior
-Refacerea platelajului din beton armat sau precomprimat este o
operațiune greoaie și de durată, fapt ce a condus la găsirea unei noi
metode de înlocuire a acestuia cu plăci prefabricate de 150…250 mm
grosime formate dintr-un schelet metalic inferior și placa de deasupra.
(Fig.VI 240)

267
 Fig.VI 240 Platelaj exodermic pentru .....
......... reabilitarea podurilor (www.dsbrown.com)

-Refacerea rosturilor de expansiune trebuie să asigure rapiditatea

execuției și durabilitatea funcționării în condițiile de trafic. O metodă a
aceleiași companii folosește un beton fluid elastomeric bazat pe
poliuretan care se toarnă în rost întărindu-se în decurs de o oră. (Fig.VI
241)

Fig.VI 241 Rost în platelaj pregătit pentru

........ turnarea betonului Delcrete

-Refacerea aparatelor de reazim, fie elastice (neopren sau cauciuc

natural, cu sau fără plăci din oțel), fie mecanice (tip role, pendul, disc etc)
fapt ce necesită însă o serie de măsuri tehnice și organizatorice care să
asigure transferul încărcării date de suprastructura pe un sistem de sprijin
alăturat, capabil să preia sarcina pe durata operațiunii de înlocuire. (Fig.VI
242),

268
 Fig.VI 242 Înlocuirea aparatelor de reazim

Pentru podurile situate în zonele de influență ale mărilor și

oceanelor, unde domină o atmosferă umedă încărcată de salinitate și cu
risc de atac cu clor, refacerea calităților betonului se realizează prin
desalinizarea și realcalinizarea betonului. (Fig.VI 243)

Fig.VI 243 Desalinizarea unei grinzi de pod casetata

2.4.3 Reabilitarea construcțiilor hidrotehnice

Așa cum s-a mai arătat, construcțiile hidrotehnice au ca principal
scop să reziste la acțiunea statică, sau dinamică a apei, reținând-o sau
dirijând-o, în funcție de destinația fiecăreia.
Metodele de reabilitare, în afară de înlocuirea elementelor
degradate cu altele noi, mai adecvate scopului lor funcțional, se referă la
refacerea etanșeității acestor construcții. Printre metodele moderne de
refacere a etanșeității, se numără acoperirea suprafețelor expuse acțiunii
apei cu folii etanșe de tipul geomembranelor.
Geomembranele se folosesc la reabilitarea barajelor din beton și
anrocamente pentru acoperirea rosturilor și fisurilor, a canalelor,
bazinelor de acumulare, galeriilor de aducțiune și de fugă, a barajele din
anrocamente ce au masca din beton armat deteriorate.
În acest ultim caz, dalele din beton cu striviri se demolează și se
înlocuiesc, rosturile verticale se matează și nivelează pentru a oferi
continuitatea aderenței între suport și geomembrană, la fel și cele
269
orizontale; în zonele cu infiltrării puternice se fac foraje de control, iar
golurile găsite se injectează; geomembranele se fixează de parament cu
ancore și se intinde cu dispozitive verticale de întindere, acoperite apoi
cu table din PVC sudate de membrane spre a asigura etanșeitatea
ansamblului; paramentul acoperit cu geomembrană trebuie drenat cu
ajutorul unor foraje de drenaj, iar pentru regularizarea suprafeței se
poate așterne un substrat antistrăpungere de geotextil sub geomembrană.
Sistemul Carpi constă în așternerea unui geocompozit realizat
dintr-o geomembrană din PVC impermeabilă, laminată pe un geotextil
fixat mecanic de corpul barajului, tensionat și drenat.
Geomembramele sunt utilizate în prezent la:
-impermeabilizarea bazinelor de stocare, tratare și epurare a apelor
reziduale;
-impermeabilizarea acumulărilor de apă, lacuri artificiale și
heleștee;
-protecția elementelor subterane sau supraterane din beton;
-impermeabilzarea canalelor, tunelelor și barajelor din pământ;
-construcții hidrotehnice și de gospodărire a apelor.
În figura VI 244 se prezintă aspecte de la reabilitarea unor
construcții hidrotehnice din țară, iar în figura VI 245 etape din instalarea
unor geomembrane în scopul reabilitării paramentului unui baraj.

A B C
Fig.VI 244 Reabilitarea unor construcții hidrotehnice
A-Microhidrocentrala Voineasa; B-Dig de retenție la Ocnele Mari; C-Canal aducțiune
Ageșel

270
 Fig.VI 245 Etape din reabilitarea unui baraj cu geomembrană

3 . Durata de serviciu a construcţiilor

Durata de serviciu a construcţiilor este intervalul de timp în care

acestea îşi păstrează aptitudinea pentru exploatare; durata de serviciu a
construcțiilor corespunde în principiu fazei de exploatare și depinde de
durabilitatea materialelor incluse şi de corectitudinea intervenţiilor făcute.

 Intevenţiile de natura mentenanţei contracarează

procesul de degradare care se încetinește, ceea ce duce la lungirea
duratei de existenţă şi implicit a duratei de serviciu a construcţiilor.

Intervenţiile de natura reabilitării modifică de asemenea

desfășurarea procesului de degradare prin mutarea nivelului de pornire al
performanţelor după reabilitare într-o poziţie mai favorabilă, ceea ce
deasemeni duce la lungirea duratei de serviciu /exploatare.

Schematic, această legătură între intervenţiile asupra construcţiilor

şi durata lor de serviciu şi de existenţă se prezintă în figura VI 246

271
 .. ……………
NPf
NPf ,i
III
AE

I II

Pf l,m
t
Ds1
De1
Ds2
Ds3
De2
De3

Fig. VI. 246 – Curbele comportării in situ a construcţiilor cu intervenţiile de

mentenanţă şi reabilitare
DS1, DE1 –m durata de serviciu şi durata de existenţă în cazul lipsei intervenţiilor
asupra construcţiilor (curba I), DS2, DE2 - durata de serviciu şi durata de existenţă în
cazul efectuării mentenanţei (curba II), DS3, DE3 - durata de serviciu şi durata de
existenţă în cazul efectuării mentenanţei şi a unei reabilitări (curba III); AE – domeniul
aptitudinii pentru exploatare, NPf,i -nivelul de performanță inițial; NPf,m- nivelul
de performanță minim

Curbele prezentate în diagramă corespund evoluţiei teoretice a

comportării in situ a construcţiilor privite în ansamblul lor; alura ei este
dictată în general de comportarea structurii portante a unei construcţii ca
fiind realizată din materialele cele mai rezistente şi durabile.
Asemenea curbe reprezentative pot fi însă prezentate pentru
comportarea oricărei componente a construcţiei, fiecare având propria sa
durată de serviciu.
În principiu, la terminarea duratei de serviciu, construcţia nu ar
trebui să mai fie aptă pentru exploatare, necesitând o reabilitare pentru
a-şi reface calităţile. O asemenea reabilitare poate fi întreprinsă şi după
un interval de timp mai mare faţă de momentul pierderii aptitudinii pentru
exploatare; acesta poate fi considerat cazul restaurării monumentelor
istorice, care prin restaurare capătă noi calităţi, conform noii destinaţii
funcţionale (simplu înţelegerii comportării construcţiei la un moment dat
272
din cursul existenţei sale, precum şi a evidenţei intervenţiilor efectuate
asupra sa).
4 . Cartea tehnică a construcţiei

Cartea tehnică a construcţiei constituie documentaţia de bază în

monitorizarea comportării in situ a construcţiilor.
Documentaţia cuprinsă în cartea tehnică a construcţiei ar trebui
să ofere toate cunoştinţele necesare.
 Astfel, un prim grup de documente ar trebui să permită
cunoaşterea caracteristicilor amplasamentului (mediul ambiant) precum şi a
construcţiei sub aspect arhitectural/constructiv şi al echipării sale.
Documentele ce furnizează aceste cunoştinţe formează
proiectul de execuţie (note de calcul/explicative şi planşe desenate).
Proiectul de execuţie ce intră ca documentaţie în cartea tehnică a
construcţiei ar trebui să fie imaginea exactă a construcţiei realizate, cu
toate modificările survenite până la recepţia acesteia;
 Un al doilea grup de documente ar trebui să permită
cunoaşterea modului în care, pe parcursul execuţiei, s-au respectat
prevederile din proiect, ce abateri s-au constatat şi cum s-au remediat,
măsurile de asigurare a calităţilor materialelor şi elementelor de
construcţie, ca şi ale echipamentelor;
 Un al treilea grup de documente ar trebui să cuprindă
documentele de recepţie ale construcţiei - care constituie un fel de
certificat de realizare a acesteia - în care sunt consemnate toate abaterile de la
proiect şi modul cum s-a intervenit pentru a contracara eventualele
efecte nefavorabile pe care le-ar fi putut produce;
 Un al patrulea şi ultim grup de documente ar trebui să
cuprindă toată documentaţia elaborată pe durata fazei de exploatare a
construcţiei: programe de mentenanţă, proiecte de reabilitare, rapoarte de
control/revizie/inspecţie, rapoarte de expertize, rapoarte de constatare a
accidentelor şi avariilor tehnice, rapoarte informative cerute de autorităţi
sau organizaţii autorizate a elabora situaţii statistice, etc.
 Pentru evidenţa activităţii de urmărire a comportării in situ
a construcţiilor este foarte important să existe un jurnal al evenimentelor
din existenţa construcţiei, o istorie a acestei existenţe, de la primele
lucrări ce marchează începerea execuţiei, până la distrugerea construcţiei.
273
  În sfârșit pentru evidența documentelor cuprinse în cartea
tehnică a construcției este necesară existența unui opis al acestora care să
permită ușoara detectare a locației lor.
Trebuie avut în vedere că multe aspecte ale comportării in situ a
construcţiilor, apărute în faza lor de exploatare, îşi au originea în
evenimente din timpul execuţiei şi pot fi explicate numai pe baza
cunoaşterii lor.
Proiectul de execuţie ar trebui să cuprindă întreaga documentaţie,
cu toate modificările intervenite pe parcursul existenţei construcției şi care
să permită cunoaşterea de detaliu a părţii constructive (alcătuire,
materiale) şi a tuturor echipamentelor aferente (sanitare, electrice,
alimentare cu apă, canalizare, gaze, încălzire, iluminat, evacuare gunoi,
curenţi slabi, antenă, utilaje tehnologice, instalații de forță, de aer
comprimat, poduri rulante, ascensoare de oameni și materiale etc. după
destinație).
Capitolul privind execuţia ar trebui să cuprindă documentele de
constatare a corectitudinii executării lucrărilor conform prevederilor
proiectului în toate detaliile sale şi cele de atestare a calităţii materialelor
utilizate, acolo unde aceasta se cere prin proiect sau prescripţiile în
vigoare; acest lucru se referă în special la construcțiile de importanță
majoră (centrale termo-hidro-nuclear-electrice, baraje hidrotehnice cu
retenții de apă mari, poduri strategice, drumuri, căi ferate, porturi și
aeroporturi, clădiri ce adăpostesc mulți oameni etc.)
Capitolul privind recepţia cuprinde documentele ce consemnează
conformitatea clădirii executate cu proiectul, atât sub aspect constructiv,
cât şi funcţional, rezultatele probelor efectuate, deficienţele constatate şi
măsurile de remediere luate.
În sfârşit capitolul privind exploatarea şi urmărirea comportării in
situ a construcțiilor cuprinde documentele cu referire la evenimentele mai
importante survenite pe parcursul duratei de serviciu a construcţiei, a
deficienţelor induse în clădire şi echipamentele ei; a măsurilor de
intervenţie aplicate pentru înlăturarea acestora (reparaţii, consolidări)
precum şi a unor eventuale reabilitări efectuate (renovări, restructurări).
Cartea tehnică a construcţiei, corect ţinută la zi, este sursa majoră
de informaţie în cazul începerii activităţii de diagnosticare a unei
construcții.
274
5. Cercetarea în domeniul monitorizării comportării in situ a
construcţiilor

După cum reiese din expunerea activităţilor legate de comportarea in

situ a construcţiilor, acestea constituie un ansamblu complex, cuprinzând
toate elementele necesare definirii precise a unui domeniu de cunoaştere
umană.
Dezvoltarea acestui domeniu este strict legată de progresul ce poate
fi realizat în rezolvarea problemelor privind în special metodele şi
tehnicile de observare şi măsurare specifice, metodele şi tehnicile necesare
intervenţiilor asupra construcţiilor, metodele şi tehnicile de prelucrare a
datelor experimentale, dar şi de dezvoltare a bazei teoretice a activităţilor
aferente domeniului.
Acest deziderat poate fi dus la îndeplinire printr-o cercetare bine
orientată şi condusă pe problemele menţionate.
 Obiectivele cercetării în domeniul comportării in situ a
construcţiilor pot fi formulate astfel:
 cunoaşterea modului de acţiune a agenţilor de
mediunatural şi tehnologic - asupra construcţiilor. Probleme de cea mai
mare importanţă în cadrul acestui obiectiv îI constituie acţiunea
cutremurelor şi a mediului poluat, agresiv;
 definirea performanţelor de comportament, cu
fenomenele şi mărimile/parametrii ce le caracterizează cel mai bine, a
condiţiilor de calitate legate de destinaţia construcţiilor şi a calităţilor cele
mai reprezentative pentru fiecare categorie şi tip de construcţie;
 perfecţionarea metodelor şi tehnici lor de observare
şi măsurare, deși s-au făcut progrese remarcabile (aparate
optoelectronice, termoviziunea şi termografia, aparate cu laser, radar,
captoare de forţă şi presiuni cu fibre optice, fibroscoape, aparate
electronice pentru analiza chimică de suprafaţă etc.) în cercetarea
continuă neostenită şi cu real succes;
 cercetarea proceselor de degradare a
construcţiilor, a accidentelor şi avariilor în construcţii care constituie o
bogată sursă de învăţăminte pentru toţi participanţii la realizarea şi
utilizarea construcţiilor. În SUA există chiar un Centru Naţional de
275
Investigare a Avariilor care este mandatat să cerceteze orice avarie
produsă pe teritonul SUA şi are obligaţia realizării unei bănci de date
asupra cazurilor cercetate, în baza analizei cărora să identifice
deficienţele existente şi tendinţele acestora şi să propună strategii de
reducere a efectului degradărilor şi avariilor în construcţii pe plan
naţional.
 cercetarea metodelor și mijloacelor celor mai
adecvate de intervenţie pentru mentenanţa şi reabilitarea construcţiilor.
Condiţiile de realizare a intervenţiilor pe construcţii existente se
deosebesc de cele de pe şantierele de execuţie a unor obiective noi de
construcţie.
Materialele, utilajele, organizarea unor asemenea lucrări, trebuie
să facă faţă multor particularităţi (aderenţa materialelor la suportul
existent, spaţiul de manevră pentru elemente şi utilaje redus, vecinătăţile
cu condiţii de linişte, timpul scurt la dispoziţie, etc.)
 organizarea urmăririi comportării in situ a
construcţiilor, la impactul economic-social al activităţii, la relaţiile cu
beneficiarii şi autorităţile, ş.a.

6. Reglementarea activităţii de monitorizare a comportării in situ a

construcţiilor

Societatea, în ansamblul ei, este interesată în realizarea celor două

aspecte de valorificare a rezultatelor urmăririi comportării in situ a
construcţiilor; dar pentru a valorifica aceste rezultate trebuie luate
măsuri ca activitatea în sine să existe şi să decurgă normal.
 Realizarea acestui deziderat este posibilă pe două căi:
 convingerea beneficiarilor de construcţii asupra
foloaselor pe care le pot avea prin desfăşurarea acestei activităţi;
 constrângerea beneficiarilor la desfaşurarea
activităţii de urmărire a comportării in situ a construcţiilor prin măsuri
punitive în cazul neefectuării ei.
Cele două căi pot fi combinate, oferind avantaje celor ce execută
urmărirea comportării in situ a construcțiilor şi sancţionând pe cei ce nu o
fac.
 Avantajele ar putea consta din acordarea de subvenţii şi
credite cu dobândă redusă pentru efectuarea lucrărilor de mentenanţă şi
276
reabilitare, de acordare de premii pentru cei ce realizează o urmărire
corectă, de condiţii avantajoase de închiriere sau vânzare pentru
beneficiarii ce-şi păstrează construcţiile în stare bună ş.a.
Acordarea acestor avantaje s-ar putea realiza prin sistemul bancar
şi de asigurări, ca şi prin legislaţia de stat.
 Sancţiunile ar putea consta în amenzi, obligarea la
realizarea unor intervenţii pe cheltuială proprie, interdicţia de folosire pe
timp limitat, evacuarea forţată, exproprierea, demolarea.
În orice formă de organizare social-politică a societăţii, autoritatea
publică îşi asumă obligaţia de a monitoriza, în măsură mai mare sau mai
mică, desfăşurarea relaţiilor între membrii săi în toate domeniile, pe calea
legilor şi a reglementărilor.
Aşa şi în domeniul urmăririi comportării in situ a construcţiilor:
autoritatea publică elaborează reglementările necesare desfăşurării acestei
activităţi.
Reglementările privind monitorizarea comportării in situ a
construcţiilor ar trebui să aibă pe de o parte un caracter tehnic explicativ,
prin care să se definească conţinutul activităţii şi pe de altă parte un
caracter administrativ organizatoric, privind modul de desfăşurare al
acesteia, cu obligaţiile şi răspunderile celor implicaţi.
Se consideră că pachetul de reglementări privind monitorizarea
comportării in situ a construcţiilor ar trebui să cuprindă:
 reglementarea cadru, care să expună scopul şi
obiectivele generale ale activităţii, conţinutul tehnic şi organizarea
generală a desfăşurării activităţii, cu distribuţia responsabilităţilor pe
participanţii la această activitate, însoţite de o terminologie care să conducă
la un limbaj comun, specific acestei activităţi.
 reglementări pe categorii de construcţii.

277
Anexe
Anexa 1 Terminologie

Terminologia privind monitorizarea comportării in situ a

construcțiilor, este prezentată în ordinea logică a apariţiei noţiunilor în
prezentarea teoretică a conceptului, grupate pe componentele sale
principale şi însoţite de scurte comentarii.

1.-Monitorizarea comportării in situ a construcţiilor - activitatea ce

cuprinde urmărirea comportării in situ a construcţiilor şi intervenţiile in
situ pe aceste construcții, cele două componente fiind interactive și
intercondiționate.
2.-Urmărirea comportării in situ a construcţiilor - activitatea de
cunoaştere a evoluţiei performanţelor construcţiilor.
 Cunoaşterea evoluţiei performanţelor construcţiilor se face
pe bază de observare/măsurare ş i de interpretare a
datelor/rezultatelor astfel obţinute şi prelucrate.
 Unele reglementări preferă termenul de “supraveghere” în
loc de “urmărire”; se poate interpreta că supravegherea are o nuanţă
spaţială, în timp ce urmărirea are o nuanţă temporală.
 Urmărirea comportării construcţiilor se prezintă sub două
forme de organizare: urmărirea curentă şi urmărirea specială. Deosebirile
provin din considerarea duratei şi amploarei acţiunii, a obiectivelor fixate,
a executantului, a mijloacelor folosite, şi a documentelor directoare ale
activităţii.
 În ultimele reglementări româneşti s-a introdus noţiunea
de “inspecţie extinsă” care nu-şi are rostul, complicând inutil
prevederile; conţinutul acestei activităţi poate fi încadrat fie la
urmărirea curentă, fie la cea specială.
 Observarea şi măsurările se fac continuu, sau intermitent
cu ocazia unor controale, ce pot fi periodice/planificate, sau operative, în
situaţii deosebite.
 Urmărirea curentă - urmărire a comportării in situ a
construcţiilor ce se aplică tuturor categoriilor de construcţii, pe toată
durata lor de existenţă şi se realizează de către proprietari (direct sau prin
alţii) cu mijloace tehnice simple, de uz curent şi având drept obiectiv
278
prevenirea degradării premature, a disfuncţionalităţilor şi accidentelor, în
scopul justificării măsurilor de intervenţie de mentenanţă; documentul
director pentru urmărirea curentă este instrucţiunea pentru urmărirea
curentă a comportării in situ a construcţiilor.
 Urmărirea curentă este o datorie de bun gospodar pentru
fiecare beneficiar de construcţie, ea putându-l scuti de cheltuieli
suplimentare de mentenanţă sau reabilitare.
 Urmărirea specială - urmărire a comportării in situ a
construcţiilor ce se aplică anumitor construcţii, pe diverse durate de timp
şi se realizează de către specialişti, cu mijloace tehnice adecvate, în
scopul soluţionării motivelor care au generat-o: documentul director
pentru urmărirea specială este proiectul de urmărire specială.
 Urmărirea specială completează, dar nu înlocuieşte
urmărirea curentă.
 Construcţiile supuse urmăririi speciale se selectează în
funcţie de importanţa lor, de situaţiile deosebite din locul lor de existenţă,
de problemele apărute în timpul proiectării, execuţiei sau exploatării, de
necesitatea cercetării efectelor introducerii unor inovaţii, etc.
 Urmărirea specială presupune cheltuieli suplimentare, de
aceea nu ar trebui impusă prin lege şi reglementări decât pentru
construcţiile proprietate publică, cu precizarea surselor de finanţare;
pentru proprietarii privaţi ar trebui găsită o formă de subvenţionare din
partea comanditarului urmăririi speciale, altul decât proprietarul.
3.-Observarea fenomenelor de comportament - acţiunea de cunoaştere
pe cale sensorială, direct sau mijlocit instrumental, a apariţiei şi evoluţiei unor
fenomene ce caracterizează performanţele construcţiilor.
 Se foloseşte destul de des termenul de « observaţie » termen
inadecvat şi care este echivalent cu « remarcă ».
 Observarea senzorială este mai ales vizuală, dar nu trebuie
neglijată nici observarea auditivă, olfactivă, gustativă şi
antropodinamică.
 Rezultatele observării au un caracter calitativ şi subiectiv.
4.-Măsurarea mărimilor/parametrilor de comportament - acţiunea de
determinare a valorii unei mărimi/parametru de comportament prin
comparare cu o altă mărime etalon.
 Se foloseşte destul de des termenul de măsurătoare, termen
inadecvat şi care defineşte un act în care se consemnează rezultatul unor
279
măsurări pe şantier.
 La fel de inadecvat este folosit termenul de « măsură”, de
exemplu în « aparate de măsură şi control » (AMC).
 Corect este « măsurare”, « aparate de măsurare sau aparate
de /măsurat ».
 Măsurarea se face cu mijloace de măsurare.
 Măsurarea în urmărirea evoluţiei unei mărimi/parametru
începe de regulă cu o “citire de zero”.
 Rezultatele măsurării au un caracter cantitativ şi obiectiv.
4.1.-Mijloc de măsurare - parte a unui echipament de măsurare
(instrument, dispozitiv, aparat, etc.) folosit direct la efectuarea măsurării
parametrilor de comportament.
 Mijlocul de măsurare poate fi fixat pe construcţie, (la
suprafaţă sau înglobat), sau poate fi independent de construcţie
(amovibil, sau mobil).
 Mijlocul de măsurare poate fi cu măsurare directă, sau
indirectă, a mărimii.
 Mijlocul de măsurare poate fi individual, sau să facă parte
dintr-un lanţ de măsurare. Componența lanţului de măsurare care preia
direct informaţia asupra mărimii de măsurat are denumirea de captor;
dacă informaţia captată, de o anumită natură (de exemplu mecanică)
este transformată în vederea citirii valorii într-o informație de altă
natură (de exemplu electrică), captorul este şi traductor.
 Mijloacele de măsurare pot funcţiona după diverse
principii: mecanic, optic, pneumatic, hidraulic, magnetic, electric,
vibraţii, fotoelastic, etc. sau după combinaţii ale acestor principii.
 Mijlocul de măsurare poate oferi rezultatele la locul de
măsurare, sau le poate transmite la distanţă
4.2.- Citirea “de zero” - rezultatul primei măsurări, de referinţă, pentru
măsurările ulterioare privind evoluţia unei mărimi/parametru.
 Se recomandă efectuarea citirii de zero dintr-o fază cât mai
apropiată de începutul existenţei construcţiei.
5.-Încercarea in situ a construcţiilor - încercare pe ansamblul
construcţiilor sau părţi componente ale acestora, realizate cu ajutorul unor
încărcări de probă- statice sau dinamice- însoţite de observarea şi
măsurarea unor fenomene şi parametrii de comportament.

280
5..-Încărcare de probă - ansamblul încărcărilor, statice sau dinamice,
monitorizate în vederea obţinerii efectelor încărcărilor efective din
timpul existenţei construcţiei.
 Încercarea de probă statică poate fi aplicată în mod
continuu, în trepte sau în cicluri de încărcare/descărcare, cu pauze
pentru observare/măsurare.
 Limita valorică maximă până la care se aplică încărcarea
poate fi prestabilită, sau determinată în cursul încărcării (limita
comportării elastice de ansamblu stabilizate, limita deformaţiilor
admisibile)
5.2.-Schema încărcării de probă - mod de organizare/asezare a
încărcării de probă în spaţiu şi timp.
5.3.-Treapta de încărcare subdiviziune a valorii maxime a încărcării de
probă.
5.4.-Nivel al încărcării de probă – valoarea încărcării de probă la un
moment dat al încercării in situ a unei construcții.

6 .-Control/revizie/inspecţie în urmărirea comportării in situ a

construcţiilor - vizitarea/trecerea unei sau mai multor persoane prin
construcţiile supuse urmăririi comportării lor in situ, în vederea
executării observării şi/sau măsurărilor prevăzute în cadrul urmăririi curente
şi speciale.
 Deşi sinonime, semnificaţia celor trei termeni poate fi
nuanţată: controlul/revizia se face de către responsabilul cu urmărirea
comportării in situ a construcţiilor (deci un reprezentant intern al
beneficiarului), în timp ce inspecţia se face de către un organism
exterior, abilitat în acest scop (specialist, expert, firmă privată
specializată, autoritate publică sau alţii).
6.1.-Constatarea comportării in situ a construcţiilor - consemnarea
rezultatelor observării şi măsurării fenomenelor şi mărimilor ce
caracterizează comportarea in situ a construcţiilor în cadrul unui
control/revizii.
 Constatarea constituie prima treaptă în activitatea practică
de urmărire a comportării in situ a construcţiilor.
 Rezultatele observării şi măsurărilor în această etapă
constituie date primare.
6.2.-Prelucrarea datelor primare obţinute din constatarea comportării in
281
situ a construcţiilor - transformarea datelor primare consemnate cu
ocazia constatării comportării in situ a construcţiilor în date
semnificative pentru interpretarea lor.
 Prelucrarea datelor primare constă din verificarea
autenticităţii şi veridicităţii lor, efectuarea diverselor corecţii,
efectuarea de calcule, întocmirea de tabele şi grafice, trecerea pe
calculator, e t c .
6.3.-Diagnosticarea comportării in situ a construcţiilor - constatare,
complectată cu consemnarea rezultatelor analizei cauzelor explicative a
comportării.
 Diagnosticarea reprezintă a doua treaptă, superioară
primei, în activitatea practică de urmărire a comportării in situ a
construcţiilor.
6.4.-Expertizarea comportării in situ a construcţiilor -
diagnosticarea, completată cu prezentarea de concluzii şi soluţii de
rezolvare a problemelor de comportare evidenţiate în cadrul
acţiunii.
 Expertizarea reprezintă a treia treaptă, superioară celei de
a doua, în activitatea de urmărire a comportării in situ a construcţiilor.
7.-Interpretarea datelor rezultate din activitatea de constatare,
diagnosticare, expertizare privind comportarea in situ a
construcţiilor - desluşirea semnificaţiei datelor primare prelucrate,
rezultate într-una din cele trei etape posibile ale unui control/inspecţii - în
lumina obiectivelor stabilite.
 Eficienţa interpretării datelor obţinute în cadrul unui
control/inspecţie depinde de stabilirea corectă a obiectivelor, a
alegerii metodelor şi echipamentelor adecvate şi mai ales de competenţa şi
experienţa personalului implicat.
 Interpretarea datelor obţinute se referă şi la
caracterizarea performanţelor de comportament la care se raportează şi
la verificarea modului de încadrare în condiţiile de calitate de
comportament în vederea evaluării aptitudinii pentru exploatare.
8.-Valoare de control în urmărirea comportării in situ a
construcţiilor - valoare limită prestabilită a unei mărimi/parametru supus
măsurării pe timpul urmăririi in situ a construcţiilor cu ajutorul căreia se
evaluează comportarea construcţiei.
 Valorile de control se stabilesc pe bază de experienţă, sau prin
282
calcul.
 Valorile de control servesc pentru a indica o
comportare normală a construcţiei sau apropierea de, atingerea,
sau depăşirea unei situaţii periculoase pentru comportarea ei.
 Valorile de control uzuale sunt denumite “normale”, de
“atenţionare/avertizare”, sau de “alarmare”.
9.-Intervenţie asupra construcţiei orice activitate ce vizează modificarea
comportării actuale a construcţiei, respectiv a performanţelor sale.
 lntervenţiile asupra construcţiilor pot fi diverse
(întreţinere, asanare, reparare, exploatare, restructurare, modernizare,
renovare, restaurare, conservare, dezafectare, demolare, etc.).
 Din punctul de vedere al comportării in situ a construcţiilor
şi al aptitudinii lor pentru exploatare se definesc - în vederea înţelegerii
unitare - două categorii de intervenţii, respectiv - cele ce vizează
menţinerea aptitudinii pentru exploatare fără modificări importante ale
ansamblului constructiv şi - cele ce vizează refacerea aptitudinii pentru
exploatare, sau ameliorarea ei, prin modificări de aspect, de structură
sau de funcţiuni. Primele se definesc ca intervenţii de mentenanţă, iar
celelalte ca intervenţii de reabilitare.
.9.1.-Mentenanţa construcţiilor - intervenţie asupra construcţiilor în
vederea menţinerii calităţilor ce definesc aptitudinea lor pentru exploatare,
fără modificări ale ansamblului constructiv.
 Mentenanţa cuprinde două forme de intervenţie:
întreţinerea şi repararea.
9.1.1.-Întreţinerea construcţiilor - intervenţie de mentenanţă asupra
construcţiilor cu folosirea unor materiale ce nu sunt de natura
materialelor de construcţie.
 Întreţinerea se referă la curăţirea şi protejarea
suprafeţelor şi uşurarea funcţionării echipamentelor din construcţie.
 Această formulare diferă faţă de cea din reglementări, dar
exprimă mai bine înţelesul termenului definit; materialele folosite sunt
detergenţii, unsorile, săpunul, etc.
9.1.2.-Repararea construcţiilor - intervenţie de mentenanţă asupra
construcţiilor cu folosirea materialelor de construcţie.
 Repararea se referă la înlocuirea sau refacerea părţilor
deteriorate în forma în care au fost.
 Ca lucrări de reparare pot fi citate de exemplu: refacerea
283
zidăriei, zugrăvelilor, vopsitoriilor, astuparea cavităţilor, consolidarea
fără modificarea alcătuirii structurale, schimbarea geamurilor sparte, a
becurilor arse, etc.
9.2.-Reabilitarea construcţiilor - intervenţie asupra construcţiilor în
vederea refacerii sau a îmbunătăţirii calităţilor ce definesc aptitudinea
lor pentru exploatare, cu modificarea aspectului sau a alcătuirii lor
constructive.
 Reabilitarea se face în vederea modernizării, a restaurării, a
schimbării destinaţiei etc
 Reabilitarea cuprinde două forme principale de intervenţie:
renovarea şi restructurarea.
9.2.1.-Renovarea construcţiilor - intervenţie de reabilitare în vederea
schimbării aspectului construcţiei.
9.2.2.-Restructurarea construcţiilor - intervenţie de reabilitare în
vederea schimbării alcătuirii structurale a construcţiilor.
10.-Cartea tehnică a construcţiei - documentaţie de bază în
monitorizarea comportării in situ a construcţiilor, referitoare la proiectarea,
execuţia, recepţia, exploatarea şi urmărirea comportării in situ (curentă şi
specială) a construcţiilor, precum şi la intervenţii pe acestea.
Jurnalul evenimentelor este parte componentă a carţii tehnice a
construcţiilor în care se consemnează toate evenimentele semnificative
pentru înţelegerea comportării construcţiei şi a evoluţiei aptitudinii ei
pentru exploatare.

Anexa 2- TIPURI CONSTRUCTIVE DE CLĂDIRI DE LOCUIT

Tipurile constructive ale clădirilor de locuit din ţara noastră, deşi

aparent diverse, pot fi totuşi încadrate în câteva categorii cu caracterisitici
structurale comune, în special cele executate în ultimii 40 de ani, datorită
sistemului de proiectare şi execuţie caracteristic acestei perioade de
centralizare şi tipizare de până la 1990.
A. Clădirile de locuit dinainte de 1950 sunt în general executate din
cărămidă plină, cu parter şi un număr redus de etaje, având planşee din
lemn, uneori cu grinzi metalice şi bolţari de cărămidă, mai rar din beton,
armat elastic sau rigid. Acoperişurile au şarpante din lemn şi învelitoare
din ţiglă, tablă sau carton asfaltat. Partiurile sunt destul de diferite, după
conformaţia amplasamentului şi imaginaţia proprietarului şi a arhitectului.
284
 Nu sunt asigurate prin conformaţie la cutremure, deşi unele au
avut o comportare satisfăcătoare, datorită unei execuţii îngrijite, cu
materiale de calitate şi a unei configuraţii involuntar favorabile la
asemenea acţiuni.
Alături de aceste clădiri “comune”, există şi clădiri mai deosebite,
multietajate, executate în general în sistem de schelet din beton armat cu
pereţi de umplutură, planşee din beton armat monolit, acoperiş terasă cu
planşeu din beton armat; aceste clădiri erau cunoscute sub denumirea de
“blocuri” şi au fost ridicate mai ales în marile oraşe ale ţării. Alcătuirea
lor constructivă nu era gândită antiseismic, scheletul constituind arareori
un sistem clasic de cadre.
În ceea ce priveşte echipamentele, predomină sistemul de încălzire
cu lemne, cărbune sau gaze, în sobe individuale; alimentarea cu apă
curentă şi canalizarea erau destul de reduse ca extindere, folosirea
electricităţii pentru iluminat fiind însă relativ răspândită la oraşe.
După anul 1950, ca urmare a distrugerilor provocate de război, dar
şi a condiţiilor insalubre de trai a unei mari părţi din populaţia mai ales
orăşenească a ţării, a pornit o campanie de construcţie de locuinţe în
scopul asigurării lor cantitative şi mai puţin a calităţii vieţii.
B. Clădirile de locuit de după 1950 pot fi grupate în mai multe tipuri
constructive:
 Clădiri cu puţine niveluri, caracteristice perioadei 1954 – 1956
aveau P + 1 E la P + 4 E, erau executate din zidărie de cărămidă cu
stâlpişori şi centuri din beton armat, având planşee din beton armat
monolit, sau prefabricat în sistem fâşii.
O răspândire mai mare au căpătat clădirile de locuit cu P + 4 E în
care, pe lângă sistemul descris mai sus, s-au impus la un moment dat
clădirile din panouri mari prefabricate, ce s-au extins şi şi-au continuat
existenţa ca soluţie practicată până în 1990.
Moda prefabricării a condus şi la încercarea de introducere a
clădirilor de locuit cu module spaţiale prefabricate corespunzătoare ca
dimensiuni unei camere sau chiar apartament, dar sistemul nu s-a verificat
în practică, rămânând oarecum la nivel experimental prin câteva zeci de
clădiri executate.

285
 Comportarea la seism a acestor clădiri din panouri mari de P + 4 E
a fost satisfăcătoare, dar ele s-au dovedit inconfortabile structural
(îmbinări deficiente) şi funcţional, mai ales după apariţia crizei de energie
şi instituirea regimului de economii.
 Clădiri cu peste P + 4 E, până la P + 10 E, apărute prin 1956, ca
urmare a orientării în politica construcţiei de locuinţe spre ocuparea
intensivă a terenului şi a placării cu clădiri reprezentative a principalelor
artere de circulaţie urbană.
Aceste clădiri pot fi împărţite în două mari categorii:
● Clădirile în cadre din beton armat, care au permis o bună soluţionare
a parterului, au cunoscut trei etape de dezvoltare:
1956 – 1963 s-au executat clădiri în cadre de până la P + 9 E cu o
conformare echilibrată având deschideri de (3,5…4,0) x (5,0…6,0) m şi.
ziduri despărţitoare din cărămidă continuate în mare măsură şi la parter;
1964 – 1977 s-au executat cadre cu deschideri interioare mai mari, de 6,0
x 6,0 m, având stâlpi din beton armat monolit, grinzi prefabricate cu zone
. de monolitizare la capete, planşee din predale cu suprabetonare şi pereţi
despărţitori din b.c.a.;
după 1977 clădirile din cadre s-au executat cu deschideri micşorate la 3,3
x 5,4 m, având stâlpi şi grinzi turnate monolit, planşee din predale cu
suprabetonare şi pereţi despărţitori din b.c.a. (fâşii în interior, respectiv
zidărie din blocuri la exterior). Aceste clădiri, proiectate după cutremurul
din 4 martie 1977, au fost asigurate antiseismic în baza normativului P
100, printr-o dimensionare şi armare corespunzătoare a stâlpilor şi
grinzilor şi introducerea condiţiei de limitare a deplasărilor de nivel.
● Clădirile cu diafragme din beton armat au cunoscut o largă
dezvoltare după 1960, datorită posibilităţilor de mecanizare a execuţiei
lucrărilor şi a reducerii consumurilor de oţel beton; cherestea şi manoperă
faţă de construcţiile în cadre.
Ele s-au dezvoltat în diverse soluţii de conformare şi cu diferite
tehnologii de execuţie şi anume:
-clădiri cu structura în fagure, având una sau două diafragme
.longitudinale şi diafragme transversale. Acestea s-au executat :
 în cofraje din lemn sau panouri din tego – film
 în cofraje glisante (între anii 1965 – 1967)
286
  mixte, cu diafragme din beton armat monolit + planşee şi
faţa.
de prefabricate (mai ales după 1970) având panourile neportante.
 din panouri mari prefabricate până la P + 8 E
-clădiri cu structura celulară, mai ales pe arterele principale, întrucât
permit organizarea de magazine la parter, favorizat de deschiderile
mai mari decât la structurile fagure. Din punct de vedere tehnologic,
datorită gradului ridicat de industrializare, acestea sunt construcţii
mixte, cu diafragme din beton armat monolit, şi cu planşee, grinzi şi
faţade prefabricate, cu panouri de tip neportant.
 clădirile cu structura celulară, cu parter elastic, având diafragme
din beton armat de la nivelul etajului 1 în sus, iar la parter stâlpi.
 clădiri înalte cu P + ( 14 E…17 E) reprezintă construcţii unicat,
din punct de vedere constructiv fiind tipul clădirilor cu diafragme.
În ceea ce priveşte confortul şi condiţiile de igienă oferite de
clădirile de locuit construite după 1950, acestea au fost împărţite în mai
multe grade, cunoscute de la confort I/îmbunătăţit până la confort IV.

O problemă deosebită o reprezinta clădirile de locuit cu locuinţe

de confort III şi IV cunoscute ca nesatisfăcând actualele condiţii de
calitate sub mai multe aspecte: al suprafeţei locative, al împărţirii
interioare în încăperi, al lipsei băilor, a WC –urilor şi bucătăriilor de
apartament, al canalizării, al evacuării gunoaielor, etc.

Cunoaşterea tipurilor constructive ale clădirilor de locuit existente

în ţara noastră până în 1990, constituie un suport important în
diagnosticarea stării lor tehnice şi explicarea degradărilor constatate, de
aceea cunoaşterea lor, pe bază în general a proiectelor tip, este necesară .

287
SURSE DOCUMENTARE

1-Anderson J. S., Rose J.G. –In-Situ Test Measurement Techniques

Within Railway Track Structures Justin. Anderson @hdrinc. com;jrose
@engr.uky.edu
2-ACI-318 08-Building Code Requirements for Structural Concrete
http://www.4shared.co/document/urir4AbO/ACI_319M
3-Asi M., Al-Amoudi O.S. -In-situ Testing of Concrete King Fahd
University of Petroleum and Minerals, Dep.of CE, Saudi Arabia
4-ASTM-C1531-09 Standard test methods for in situ measurements of
masonry. Mortar joint shear stress index
5-Barbulescu D. Cercetări privind protejarea cu geomembrane a
barajelor din materiale locale împotriva infiltrațiilor, Teză de doctorat,
UTCB, 2011
6-Berszakiewicz Beata, Konecny Jana In Search of Reliable in-situ
Test Methods for Development of Performances Based Specifications for
Concrete in Highway Structures. Session “Bridges –Links to a Sustainable
Future(B)”of the 2008 Annual Conference of the Transportation
Association of Canada, Toronto, Ontario
7-BS 103 Guidelines on nondestructive testing of bridges B&S
Directorate, Research, Designs and Standards Organisation, Luknow,
India, 2009
8-Bungey G.H., Millard S.G.-Testing of Concrete in Structures Blackie
Academic & Profesional, Chapman & Hall, 1996
9-Cintec International Report No.B1660A/V16/RO3-ARCHTEC Pop
Bottle Bridge Supplementary Load Test. Sumary Report Giffords and
Partners Ltd., M&y 2004
10-Claisse P.A., Ganjian E., Adham T.A. A vacuum air permeability
test for in-situ assessment of cover concrete http//www.htm.claisse, info/
publish
11-Coias e Silva V,. Lourenco P.B. Survey and assessmrnt of
portuguese heritage using nondestructive inspection methods,in view of its
seismic rehabilitation Portugalia INTERNET
12-Gregorczyk P., Lourenco P.B.-A Review of Flat-Jack Testing
Engenharia Civil. UM Numero 9.2000

288
 13-Hann F.E.I. Comentarii la problemele și reglementările privind
comportarea in situ a construcțiilor, Partea 1 și 2, Colecția “Comentarii și
recomandări CNCisC”, București 2009
14-Hann F.E.I. Reabilitarea clădirilor de locuit, Colecția “Comentarii și
recomandări CNCisC” 2005
15-IAEA was Guidebook on non-destructive testing of concrete
structures International Atomic Energy Agency,Vienna 2002
14-Ilinoiu O. G Controlul calității betoanelor. Cartea universitară,
București 2004
15-Kamenitzky D., Fradua M., Stivaros P., In Situ/Non-Destructive
Testing of Concrete Structures INTERNET
16-Lazăr St. M. Contribuții la dimensionarea ranforsării sistemelor
rutiere simple, Teză de doctorat (rezumat) UTCB, București, 2010
17-Neamțu M - Complemente de topografie inginerească, Institutul de
construcții București,1973
18-Nistor Gh. - Geodezie aplicată la studiul construcțiilor Ed. Gh.
Asachi Iași 1993
19-Onu Cr .- Contribuții privind folosirea metodelor topogeodezice la
urmărirea comportării in situ a construcțiilor, Teză de doctorat
U.T. »Gh.Asachi » Iași, 2009
20-Spang W. In situ testing technology for foundation&earthquake
engineering AGRA Earth &Environmental,Inc.
21-Ziehl P.H., Galati N. –CLT and AE Methods of in situ Load
Testing:Comparison and Development of Evaluation Criteria Concrete
Research, council research report no.2008-42

*****
BRUEL&KJAER– Danemarca- www.envi.ro
COMINCO OLTENIA SA, tehnic@cominco-oltenia.ro
*** Dye penetrant inspection en.wikipedia.org
DRC Controlli nondistruttivi Mechanical deformeter INTERNET
DYNATEST Pavement engineering and equipment teoretice.ro
www.dynatest.com
GEODETIC SYSTEMS Inc. V-Stars The Basics of Photogrammetry
GEOKON Inc www.geokon.com

289
HARRISN GROUP ENVIRONMENTAL Ltd In situ testing Technical
manual for design and construction of road tunnels www.fhwa.dot.gov
HIDROGEOFOR srl www.hidrogeofor.ro /carotaj continu
HOTTINGER BALDWIN MEASUREMENTS (HBM)-Germania-
www.hbm.com/de
HUATEC GROUP CORPORATION MagneticPparticle Testing,
INTERNET
HUGGENBERGER Ag- Elvetia- www.huggenberger.com -
*** In situ testing INTERNET
KARL DEUTSCH GmbH Magnetpulverprufgerate DEUTSCH Puls
info@karldeutsch.de
MAGNAFLUX Penetrant inspection.Spotcheck visible inspection;
ZYGLO fluorescent inspection www.magnaflux.com.
***25Metode de determinare a permeabilității betonului diagnozegemite
.ro
MPM Products Non destructive testing www.mpmproducs.com
PAGANI Geotechnical Equipment -The in situ testing world
PROCEQ S.A –Elveția- www.proceq.com TSC Inspection System-
PROFOUND BV -Dynamic Load Testing., IS-Liquid Level System BAT-
sensor 2nd generation www.profound.nl –
*** Retrofitting of Earthquake Affected Buildings INTERNET 2664744
ROMTECH Aparate de testare materiale de construcții www. romtech
.ro
SCULE ȘI ECHIPAMENTE Magazin online de scule, unelte și
echipamente www.sculesiechipamente.ro
SOIL INSTRUMENTS Ltd-UK- www.itmsoil.co
S.C.SOLUȚI C.N.D. S.R.L Sinteza metodelor de control cu pulberi
magnetice www.solutiicnd.ro
*** Statnamic Load Testing Overview INTERNET

290
SUPERSTRUCTURES Non-Destructive Testing& Evaluation Methods
INTERNET
UNIVERSITY OF MINNESOTA Dept.of C.E. -Load Testng of
Instrumented Pavement Sections March 24, 2002

NOTĂ

O bibliografie amplă, dar mai veche, se găsește în lucrarea mea

“Comportarea in situ și aptitudinea pentru exploatarea construcțiilor” din
Colecția “Comentarii și recomandări CNCisC”, București, 2005, CNCisC,
iar lista lucrărilor mele în volumul I al acestei cărți.

291
Lista figurilor –

1-Mijloace optice de observare........................................................................................16

2-Nivele cu laser pentru /aliniere direcționare în conducte, canale ș.a............................16
3-Instrumente de observat orizontalitatea și verticalitatea în construcții........................16
4-Aparate de luat vederi...................................................................................................17
5-Echipamente de observare subacvatică.........................................................................17
6-Detectarea fisurilor cu metoda lichidelor penetrante....................................................18
7-Detectarea fisurilor cu pulberi magnetice.....................................................................18
8-Aparate portabile pentru metoda cu pulberi magnetice................................................19
9-Martor din ipsos pentru fisuri ………………………………………………………..20
10-Stetoscop ....................................................................................................................20
11-Instrumente de măsurat dimensiuni............................................................................24
12-Rigle de măsurat deschiderea fisurilor........................................................................25
13-Dispunerea bazelor de măsurare a deschiderii fisurilor..............................................25
14-Repere și mijloace de măsurare a deschiderii rosturilor și fisurilor...........................26
15-Mijloace moderne de măsurare a deschiderii fisurilor.0,03...1,3................................26
16-Leră pentru sudură......................................................................................................27
17-Aparate de măsurat deplasări și deformații.................................................................27
18-Folosirea comparatoarelor la măsurări.......................................................................28
19-Mărci de tasare STAS.................................................................................................29
20-Exemple de plantare a reperelor STAS.......................................................................30
21-Nivelment geometric cu stația la mijloc.....................................................................31
22-Nivelment geometric de capăt………………………………………………………32
23-Exemplu de poligonație de nivelment………………………………………………33
24-Nivele topografice......................................................................................................37
25-Stație topografică de nivelment..................................................................................38
26-Repere pentru metoda aliniamentului și metode trigonometrice................................38
27-Procedeul măsurării unghiurilor paralactice...............................................................39
28-Procedeul măsurării directe a deplasărilor normale pe aliniament............................40
29-Mărci de vizare cu cursor............................................................................................41
30-Calculul deplasării orizontale prin metoda trigonometrică.........................................43
31-Schema constructivă a teodolitului clasic...................................................................45
32-Teodolite.....................................................................................................................46
33-Instrumente și aparate de măsurat distanțe.................................................................46
34-Determinarea înclinării construcțiilor prin măsurări de nivelment.............................47
35-Măsurarea directă a înclinării cu firul reticular al teodolitului...................................48
36-Exemplu de triangulație foto simplă și multi punct....................................................49
37-Fotograme cu acoperire totală.....................................................................................49
38-Repere reflectorizante în fotogrametrie......................................................................50
39-Trusă pentru fotogrametrie.........................................................................................50
40-Stații topografice prin satelit și receptor GNSS..........................................................51
41-Sistem de geopoziționare GPS....................................................................................51
292
42-Schema nivelmentului hidrostatic prin diferența de nivel..........................................52
43-Nivelmetru hidrostatic cu presiune............................................................................54
44-Sisteme de măsurare cu pendul ..................................................................................54
45-Modul de măsurare cu pendulul..................................................................................55
46-Pendul simplu cu bază de măsurare caroiată..............................................................55
47-Repere pentru marcarea bazei de măsurare cu deformetrul amovibil.......................57
48-Deformetre mecanice amovibile............................................................................... 59
49-Schema de principiu a unei stații de măsurat cu TER ...............................................60
50-Traductoare electrotensometrice rezistive..................................................................61
51-Trusa de lucru pentru TER .........................................................................................61
52-Schema punții Wheatstone.........................................................................................63
53-Posibilități de montare a TER în brațele punții Wheatstone.......................................63
54-Punți electrotensometrice pentru măsurări cu TER în regim static...........................64
55-Aparate prntru măsurări dinamice..............................................................................64
56-Schema unei stații de măsurare cu TECV..................................................................65
57-Componente ale unei instalații de măsurare cu coardă vibrantă................................66
58-Acopriri tensometrice.................................................................................................67
59-Scheme de clinometre................................................................................................68
60-Clinometre moderne...................................................................................................69
61-Măsurarea rotirii cu comparatoare cu fir....................................................................69
62-Aparate de măsurat elemente ale mișcării..................................................................70
63-Dispozitive de inducere centrată a forței....................................................................71
64-Captoare de forță.........................................................................................................72
65-Măsurarea forței din cabluri........................................................................................73
66-Manometre pentru fluide............................................................................................73
67-Doze de presiune cu TECV pentru medii granulare...................................................75
68-Scheme de piezometre................................................................................................75
69-Doze pentru măsurarea presiunii apei din porii terenului de fundare.........................76
70-Termometre moderne…….………………………………………………………….77
71-Aparat de măsurat condensul…..…………………………. ………………………..78
72-Umidimetre.................................................................................................................78
73-Limnigrafe..................................................................................................................79
74-Nivelmetre..................................................................................................................79
75-Turbine/moriști...........................................................................................................80
76-Schema metodei Delft.................................................................................................81
77-Anemometre................................................................................................................82
78-Aparate de măsurat însorirea .....................................................................................82
79-Luxmetre digitale........................................................................................................83
80-Aparat de măsurat zgomotul.......................................................................................83
81-Aparate de măsurat nivelul sunetelor……………………………………………….84
82-Sistemul Noise Sentinel….………………………………………………………… 84
83-Vibrometre moderne digitale .....................................................................................85
84-pH-metre.....................................................................................................................85
293
85-Controlul coroziunii la un stâlp metalic de iluminat...................................................86
86-Determinarea alcalinității betonului............................................................................86
87-Extragerea de carote din beton....................................................................................89
88-Extragerea de carote din lemn....................................................................................90
89-Metoda prin zmulgere LOK TEST ............................................................................90
90-Metode prin zmulgere PULLOUT test și CAPO TEST.............................................91
91-Dispozitive de zmulgere din beton.............................................................................91
92-Dispozitive de zmulgere a conectorilor din lemn.......................................................92
93-Metoda de încercare prin desprindere.........................................................................92
94-Aparate de măsurat duritatea metalelor......................................................................93
95-Ciocanul Waitzman.....................................................................................................94
96-Secțiune printr-un sclerometru cu recul și mod de funcționare..................................95
97-Sclerometre Schmidt...................................................................................................95
98-Burghiu pentru încercarea rezistenței lemnului..........................................................96
99-Penetrometrul Woodpecker........................................................................................97
100-Metoda rezistografului .............................................................................................97
101-Penetrometru portabil PYLODIN.............................................................................98
102-Metoda Windsor ......................................................................................................98
103-Schema de funcționare a metodei cu prese plate......................................................99
104-Tipuri de prese și tăierea slițului pentru prese..........................................................99
105-Încercarea cu două prese.........................................................................................100
106-Exemple de aplicare a metodei dozelor plate.........................................................100
107-Principiul de funcționare a semicelulei electrice....................................................101
108-Harta echipotențialelor............................................................................................102
109-Corozimetru și trusa sa...........................................................................................102
110-Schema metodei de măsurare a rezistivității betonului..........................................103
111-Rezistivimetru electric digital integrat și exemplu de aplicare...............................104
112-Senzori pentru măsurarea curenților de coroziune.................................................105
113-Detector de incluziuni și controlul coroziunii........................................................106
114-Pahometre (profometers, covermeters) și aplicații.................................................107
115-Metode pentru detectarea fisurilor..........................................................................107
116-Poziționarea traductoarelor la măsurarea vitezei ...................................................108
117-Aparate pentru măsurarea vitezei impulsului ultrasonic.........................................109
118-Aparatura metodei ultrasonice Pundit.....................................................................109
119-Schema metodei ecoului ultrasonic........................................................................110
120-Metoda ecoului ultrasonic (aparatură și aplicație)..................................................110
121-Metoda ecoului de impact sonic.............................................................................111
122-Metoda analizei spectrale a undelor ultrasonice de suprață....................................112
123-Relația rezistența betonului/viteza impulsului/numărul sclerometric.....................113
124-Metoda roentgenografică .......................................................................................114
125-Aparat de spectrometrie cu fluorescență în raze X ...............................................114
126-Aplicație a densitometriei radiografice ..................................................................116
127-Camere termografice și imaginea termografică a fațadei unei case.......................117
294
128-Schema testelor “figg modificate”..........................................................................118
129-Schema testelor CLAM și Steinert.........................................................................119
130-Instalația TORRENT.............................................................................................119
131-Determinarea adâncimii de carbonatare a betonului...............................................120
132-Componentele unei stații radar și lucrul în teren....................................................121
133-Metoda radar penetrantă........................................................................................ 122
134-Metoda radiometrică cu izotopi radioactivi............................................................122
135-Metoda detectării emisiei acustice .........................................................................123
136-Schema de principiu a încercării cu o încărcare de probă......................................124
137-Schema de încercare conform STAS 1336-80........................................................125
138-Schema de încercare conform ACI-437-IR-07.......................................................125
139-Deformația cupolei circului București la încercarea in situ ...................................131
140-Încercare in situ prin lestare cu materiale solide....................................................133
141-Încercarea in situ a piloților de pod prin lestare directă..........................................134
142-Încărcarea cu apă în bazine etanșe .........................................................................134
143-Încărcarea cu apa în containere (Săli de sport București și Deva)..........................135
144-Scheme de încărcare de probă cu platfore suspendate........................................... 135
145-Încărcări de probă cu platforme suspendate...........................................................136
146-Încărcări de probă cu baloane umplute cu apă........................................................136
147-Încercarea unui stâlp LEA .....................................................................................137
148-Scheme de încărcare cu prese hidraulice la clădiri.................................................137
149-Încercarea in situ a piloților cu prese hidraulice ....................................................138
150-Încercarea la presiune a unor rezervoare metalice sferice de 1000 m3...................139
151-Metoda de încărcare statnamică..............................................................................139
152-Compararea metodelor de încercare a piloților.......................................................140
153-Încercarea statnamică a unei perechi de piloni de pod în SUA.............................140
154-Încercarea unui pilot cu sonetă..............................................................................141
155-Încercarea unui baraj cu o explozie în lacul de acumulare.....................................141
156-Încercarea unui adăpost la undă de șoc...................................................................142
157-Excitarea dinamică a podurilor cu rachete .............................................................142
158-Excitatoare mecano-electrice .................................................................................143
159-Schema convoaielor la încercarea podului de cale ferată Cernavodă ....................144
160-Încercarea căii de rulare a unui pod rulant..............................................................145
161-Instalația de încărcare-descărcare acționată pneumatic..........................................153
162-Încercarea portantei pernei pneumatice..................................................................154
163-Instalația de încărcare-descărcare comandată hidraulic..........................................155
164-Experimentarea unui dispozitiv cu platforme acționat hidraulic............................156
165-Schema instalației de încărcare cu bazine cu apă ..................................................157
166-Schema de funcționare al telecomparatorului cu fir TCF-HF...............................158
167-Schema constructivă și modelul telecomparatorului cu fir TCF-HF-1...................160
168-Traductoare pentru înglobarea în beton..................................................................161
169-Reper mobil de tasare HF.......................................................................................162
170- Scheme de încărcare la încercarea in situ a construcțiilor.....................................164
295
171-Echipament de verificare a etanșeității încăperilor clădirilor................................165
172-Încercări de permeabilitate a anvelopei clădirilor..................................................165
173-Sonometru portabil digital......................................................................................166
174-Carotaj geotehnic....................................................................................................167
175-Penetrometru static cu con......................................................................................168
176-Penetrometrie statică...............................................................................................168
177-Penetrometru cu con electric...................................................................................169
178-Metoda de penetrare cu dilatometrul......................................................................171
179-Penetrometrul în T..................................................................................................171
180-Penetrometre dinamice...........................................................................................172
181-Penetrometru static dinamic pe șenile....................................................................172
182-Echipament de achiziționare și transmitere a datelor ............................................173
183-Echipamentul pentru probă CBR............................................................................173
184-Schema încercării californiene cu placă.................................................................174
185-Aplicații ale metodei californiene cu placă.............................................................174
186-Deflectometre dinamice ușoare în teren.................................................................175
187-Deflectometre grele pentru îmbrăcăminți de aeroport sau șosele..........................175
188-Deflectometru modern cu geofoane.......................................................................176
189-Pârghia basculantă Benkelman...............................................................................177
190-Diagrama deflexiunilor...........................................................................................177
191-Deflectograful Lacroix............................................................................................177
192-Aparat de încercare rezistență la forfecare a terenului...........................................178
193-Aparat de măsurat frecarea între roți și îmbrăcăminte............................................178
194-Evaluare radar a îmbrăcăminții căii unui pod.........................................................179
195-Încărcarea de probă a unui pod cu vehicule............................................................179
196-Poziționarea vehiculelor pe timpul staționării........................................................180
197-Platforma de lucru rulantă sub lacra podului..........................................................180
198-Echiparea podului în vederea încercării in situ prin încărcare de probă.................181
199-Echiparea cu aparate de măsurat a unui pod vechi din cărămidă..........................181
200-Echiparea căii ferate pentru măsurări de presiune și săgeată..................199
201- Echiparea unei căi ferate în vederea urmăririi comportării in situ........................199
202-Instalație de măsurare cu coardă vibrantă la urmărirea comportării unui pod......200
203-Echiparea cu aparate de măsurat a unor tipuri de baraje........................................203
204-Schema organizatorică a urmăririi comportării in situ a barajelor de retenție.....204
205-Curba comportării in situ a construcției, fără și cu intervențiile de mentenanță...216
206-Curba comportării in situ a construcției cu intervențiile de reabilitare...................218
207-Schema intervențiilor asupra construcțiilor............................................................219
208-Tronsonarea subzidirii fundației.............................................................................224
209-Soluții de lărgire a fundațiilor existente..................................................................225
210-Transformarea unei fundații izolate în fundație continuă.......................................226
211-Centuri de beton armat la fundații din zidărie........................................................226
212-Soluții de sprijinire la consolidarea fundațiilor.....................................................227
213-Exemple de cămășuire a zidăriilor..........................................................................227
296
214-Tiranți pentru ancorarea zidăriilor..........................................................................228
215-Consolidarea clădirilor din zidărie cu tiranți și centuri..........................................229
216-Încorșetarea unei clădiri din zidărie cu beton armat...............................................230
217-Consolidarea grinzilor și stâlpilor din lemn cu eclise și platbande.........................231
218-Consolidarea grinzilor de lemn ai unui planșeu......................................................231
219-Scheme pentru cămășuirea stâlpilor.......................................................................232
220-Scheme pentru cămășuirea grinzilor......................................................................232
221-Consolidarea grinzilor cu plăci de oțel lipite..........................................................233
222-Consolidare cu tirant orizontal................................................................................234
223-Consolidare cu tiranți macaz...................................................................................235
224-Consolidare cu tiranți combinați preîntinși.............................................................236
225-Consolidare cu distanțieri precomprimați...............................................................236
226-Izolarea acoperișului cu pod încălzit......................................................................237
227-Izolarea acoperișului cu pod neîncălzit...................................................................238
228-Acoperiș terasă cu izolare termică inversată...........................................................240
229-Scheme de izolare a pereților din exterior..............................................................242
230-Exemple de ferestre moderne izolante....................................................................243
231-Secțiune printr-un planșeu radiant electric.............................................................246
232-Drenuri clasice pentru evacuarea apei de lângă clădire.........................................247
233-Protecția drenantă a unui perete de subsol..............................................................247
234-Ventilarea peretelui.................................................................................................248
235-Scheme de întrerupere a ascensiunii capilare a apei în perete................................249
236-Amenajarea podului în spațiu de locuit..................................................................252
237-Ușa antiefracție.......................................................................................................256
238-Consolidarea pilonilor de pod prin cămășuire........................................................267
239-Grinda de pod din beton precomprimat, post tensionată prin exterior...................267
240-Platelaj exodermic pentru reabilitarea podurilor ...................................................268
241-Rost în platelaj pregătit pentru turnarea betonului Delcrete..................................268
242-Înlocuirea aparatelor de reazim...............................................................................269
243-Desalinizarea unei grinzi de pod casetată...............................................................269
244-Reabilitarea unor construcții hidrotehnice..............................................................270
245-Etape din reabilitarea unui baraj cu geomembrană.................................................271
246-Curbele comportării in situ a construcțiilor cu intervenții de mentenanță și
reabilitare........................................................................................................................272

297
Cod ISBN 978-073-0-13599-2