KEN WILBER

Selectie Cartea a II a

SEX ECOLOGIE SPIRITUALITATE

Unii au susținut că ține de alegerea noastră să privim o lume de o și mai mare minune
și frumusețe.
... aceștia ne spun că experimentele misticilor sunt legate de transmutarea întregului
Univers.
Această metodă, sau artă, sau știință, sau cum alegem să o numim (presupunând că
există, sau că a existat), este pur și simplu preocupată de a restabili deliciile
Paradisului; pentru a permite bărbaților și femeilor, dacă vor, să locuiască într-o
lume a bucuriei și a splendorii. Este posibil să existe un astfel de experiment și există
unii oameni care l-au realizat.
– Hampole
Ken Wilber: „Sunt nebuni misticii și înțelepții? Pentru că toți spun variații ale aceleiași
povești, nu-i așa? Povestea trezirii într-o dimineață și descoperirii că ești una cu Totul,
într-un mod atemporal, etern și infinit. Da , poate că sunt nebuni, proștii ăștia divini.
Poate că sunt idioți mormăitori în fața Abisului. Poate că au nevoie de un terapeut
drăguț, înțelegător. Da, sunt sigur că asta ar ajuta.
Dar atunci, mă întreb. Poate că secvența evoluționistă este într-adevăr de la materie
la corp la minte la suflet la spirit, fiecare transcendent și incluzând, fiecare cu o
profunzime mai mare și o conștiință mai mare și o îmbrățișare mai largă. Și în cele
mai înalte zone ale evoluției, poate, doar poate, conștiința unui individ atinge într-
adevăr. infinitul — o îmbrățișare totală a întregului Kosmos — o conștiință kosmică
care este Spirit trezit la propria sa natură adevărată. Este cel puțin plauzibil.
Și spune-mi: este povestea aceea, cântată de mistici și înțelepți din întreaga lume, mai
nebunească decât povestea materialistă științifică, care înseamnă că întreaga
secvență este o poveste spusă de un idiot, plină de sunet și furie, care nu înseamnă
absolut nimic? Ascultă cu mare atenție: care dintre acele două povești sună de fapt
total nebunesc?

9 Calea în sus este calea în jos

Cea mai sigură caracterizare generală a întregii tradiții filosofice occidentale este
că aceasta constă doar din a scrie o serie de note de subsol pentru Platon.

1
– Alfred North Whitehead
Doar atât pot afirma despre oricare scriitori prezenti sau viitori care pretind ca
cunosc problemele de care mă preocup [mistic- cunoașterea lui UNU]; după părerea
mea este imposibil să aibă orice înțelegere a a acestui subiect. Nu este ceva ce poate fi
exprimat în cuvinte ca și alte ramuri de studiu; numai după mult timp de contemplare
asupra acestui lucru ți se revelează adevărul asupra sufletului, ca o flacără aprinsă de
o scânteie. Aceast adevăr nu va putea fi conceptualizat vreodată. despre faptul că
există sau va exista.
– PLATON, Epistola a șaptea
Întotdeauna mi s-a părut ciudat că o parte atât de mare din filosofia Tradiției
occidentale ar trebui să fie o serie de note de subsol la lucrările lui Platon și totuși cartea
crucială pentru care suntem cu toții note de subsol... nu a fost scrisă niciodată. „Nu voi
scrie niciodată un tratat dacă există sau va exista vreodată”.
Savanții sunt în general de acord că Platon se referea aici la cunoașterea mistică a
Unului, a Binelui „dincolo Ființă” (cum o numește și Platon). Acolo, se pare, era inima
mesajului platonician și totuși nu s-a angajat niciodată să scrie despre aceasta (în timp
ce nu a avut probleme în a scrie volume despre etică, despre Formele arhetipale,
epistemologia, politica, dragostea etc și așa mai departe).
Dar în acel punct central, Platon a tăcut, așa cum putea face doar el . Acea
„cunoaștere” sau „ignoranță divină” nu este verbală, ci transverbală; nu este a minții ci a
stării de "fara minte"; nu face parte dintr-o „filozofie discursivă” sau o „religie
vorbitoare” ci o „fulgerare contemplativă a adevărului în suflet.” Și în timp ce acest
adevăr sau Iluminare bruscă poate fi dedusă indirect prin practică contemplativă
îndelungată în comunitate, după cum spunea Platon, nu poate fi spus pe deplin sau
transmis verbal (fără ca individul să aibe un nivel de evoluţie corespunzător).
Adevăratele note de subsol despre această cunoaștere ar fi doar o serie de cercuri goale
și degete îndreptate spre luna.
Aș dori să studiez această moștenire a lui Platon pentru mai multe motive. Unul
este că, dacă civilizația occidentală reprezintă doar o serie de note de subsol pentru
lucrările lui Platon,aceste note de subsol sunt segmentate.
Celălalt este că vedem la Platon una dintre primele descrieri clare a două mișcări
legate de acel UNU ce nu poate fi verbalizat sau două „mișcări” legate de Spiritul însuși
(până la nivelul la care poate fi verbalizat într-o oarecare măsură). Prima mișcare este
Coborârea Unului în lumea celor Multi, o mișcare care creează de fapt lumea celor
Mulți, îi binecuvântează pe cei Mulți și conferă Bunătate asupra tuturor: Spiritul
imanent în lume.
Cealaltă este mișcarea de întoarcere sau Ascensiune de la Multiplicitate la UNU,
un proces de reamintire a Binelui: Spiritul transcendent în lume.

2
 Căci, după cum vom vedea, în timp ce Platon a subliniat ambele mișcări, în
civilizația occidentală a existat o luptă continuă între aceste două mişcări, între cei care
doreau doar să trăiască în „această lume” a Multiplicității și a celor care voiau să
trăiască numai în „lumea cealaltă” a Unitatății transcendente – ambele mișcări uitând
catastrofal de Inima unificatoare, de Cuvântul nespus, care integrează atât Urcarea,
cât și Coborârea și descoperă Spiritul atât prin transcenderea Multiplicității cât și prin
îmbrățișarea Multiplicității.
La Platon, după cum vom vedea celor două mișcări li se acordă un accent egal și
egal ca importanță, deoarece ambele erau întemeiate în experiența de iluminare bruscă
CE NU POATE FI VERBALIZATĂ. Atunci însă când UNUL UNIFICATOR este uitat cele
două mişcări devin opuse fundamental și intră într-un război, între Ascenderii ascetici,
represivi și puritani, pe de o parte, care vor să distrugă practic „această lume” (a naturii,
trupului, simțurilor) în favoarea felului în care își imaginează „lumea cealaltă”; și, pe de
altă parte, Descenderii care îmbrățișează umbra, care se agita în lumea materială
limitată în timp - căutând totuși Atemporalitatea și care, încercând să transforme
tărâmul finit într-o valoare infinită, ajung să denatureze „această lume” la fel de
îngrozitor ca și Ascenderii, încercând să obțină din „lumea asta” ceva ce nu ar putea
reuși niciodată: mântuirea.
Aceste două strategii – negarea creației, sau absolutizarea acesteia, Ascenderii și
Descenderii – au fost cele două forme principale de note de subsol denaturate la Platon
care au afectat civilizația occidentală timp de două mii de ani, și tocmai datorită acestor
note de subsol denaturate. Occidentul (și nu numai) și-a sculptat profund și crud
inițialele pe faţa nevinovată a Cerului şi a Pământului.
Și, în sfârșit, vreau să examinez moștenirea lui Platon pentru că aceasta se află în
aceste două mișcări – Cel care coboară în Multiplicitate, Multiplicitatea urcând înapoi
cître UNU – aici vom găsi câteva dintre cele mai importante indicii pentru a înțelege
ipostazele masculină și feminină ale lui Dumnezeu.

Cele două moșteniri ale lui Platon

Arthur Lovejoy, în foarte apreciata sa carte The Great Chain of Being, a evidențiat
cu brio aceste două concepte opuse și conflictuale revelate de către Platon – cea
Descendentă și cea Ascendentă – pe care le putem numi și noi „strategia
multiplicității” și„strategia unității”. Primul concept pune accentul pe lumea creată a
multiplicității, cel din urmă pe sursa sau originea necreată – și ambele sunt
dualiste dintotdeauna, indiferent cât de mult s-ar denumi ei înșiși moniști, nonduali,
atotcuprinzători, holistici și nu numai.
Ponind de la Lovejoy, dar fără să mă fi limitat la interpretările sale, aș dori să
urmăresc istoria acestui dualism care a influențat de-alungul timpului toate celelalte

3
forme occidentale de dualism, care în ultima vreme, dă semne că ar fi depăşit (după cum
vom vedea în continuare).
Majoritatea oamenilor tind să-și amintească de „Platon Ascendentul” care luptă
pentru „lumea cealaltă” a unității eterne și „ignorâ” lumea temporală a multiplicității
create, a bietelor umbre din Peșteră. Și, într-adevăr, Platon trasează clar calea
ascendentă dinspre cei Mulți către UNU.
În tratate precum Republica și Simpozionul, Platon urmărește călătoria sufletului
din infatuarea lui pe tărâmul material al simțurilor imediate, prin tărâmul mental al
Formelor superioare, către cufundarea în Cel etern și Nespus.
Pe această Cale Ascendentă, se pare cu siguranță că Platon și succesorii săi
neoplatonicieni descriu mişcarea generală denumită evoluţia sau dezvoltarea dinspre
materie spre trup - minte - suflet – Duh/Spirit, culminând cu Binele„dincolo de Ființă”
dezvăluit în „iluminarea bruscă”, care este atât călătoria cât și scopul călătoriei
sufletului în timp. După cum spune Lovejoy, „Binele este obiectul universal al
dorinței, ceea ce atrage toate sufletele spre sine [ultimul Omega]; iar binele principal
pentru om chiar și în această viață nu este nimic altcva decât contemplarea acestui
Bine absolut sau esenţial
Acest Bine transcende orice manifestare posibilă -Platon spune chiar că „de fapt
transcende existența... întreg sufletul trebuie să fie transformat prin experiență din
starea în care este supus devenirii [întreaga lume a timpului si manifestarii] până
când este capabil să îndure contemplarea a ceea ce este...” (Republica).
Platon se referă la această „contemplare a ceea ce este” ca fiind „Spectatorul
tuturor timpurilor și existenței” – un Spectator care în sine este „nu asta, nu asta”.
Indiferent de orice atribute metaforice sau mitice pe care Platon le-a atribuit ocazional
Absolutului, nu există îndoială că ceea ce a avut în minte a fost „neti, neti” adică
conștiența pură transcendentală (fără formă), Sursa și apogeul oricărei ființe și despre
care, strict vorbind, nici măcar asta nu se poate verbaliza nimic, așa cum arată Lovejoy
foarte clar:
Interpreții lui Platon atât în antichitate cât și în timpurile moderne au dezbătut
la nesfârșit asupra întrebareii dacă Binele absolut era pentru el identic cu conceptia
despre Dumnezeu. Dacă [Dumnezeu] va fi considerat ens perfectissimum, apogeul
ierarhiei ființelor, ultimul și completul obiect al contemplarii , nu există nicio îndoială
că Ideea Binelui era Dumnezeul lui Platon; și că nu există un alt Dumnezeu al lui
Aristotel sau al majorității teologiilor filosofice ale Evuil Mediu sau a celor moderne a
poeților și filosofilor neo-Platonicieni.
Atributele lui Dumnezeu au fost exprimate doar ca negaţii ale atributelor acestei
lumi. Orice calitate, sau relație sau obiect existent în lumea materială pot fi analizate
conform Înțelepciunii din Upanishad: „Adevărata realitate nu este aceasta, nu este
asta...”

4
 Lovejoy afirmă clar că UNU nerostit al lui Platon nu este o teorie filosofică, nu este
poezie sau mit; și nu este,nici un argument rațional pentru Formă – este o experiență
mistică directă (Lovejoy o numește „ experiență religioasă naturală ”), cultivată în
contemplație și transmisă direct de la profesor la student „ca o flacără aprinsă de o
scânteie jucăușă”, cum o numește Platon însuși
Această latură Ascensională a lui Platon se referă la conștientizarea mistică sau
transcendentă „dincolo de Ființă”, dincolo de manifestare, dincolo de toate calitățile
(cauzale/fără formă) raportat la care, întreaga lume manifestă apare ca o umbră, o
copie, o iluzie. Și, într-adevăr, Platon a văzut întreaga lume manifestă ca o imagine
palidă a unei Realităţi şi Lumini dincolo de Peştera Umbrelor, Peștera în care sunt
înlănțuiți troglodiții/oamenii cavernelor, Peștera impresiilor senzoriale trecătoare și a
opiniilor mentale fluctuante.
Întregul Adevăr, tot Binele, toată Frumusețea pot fi revelate pe deplin,
doar prin absorbția contemplativă în cel veșnic și Nerostit. Nicio altă revelație
nu este posibiăl; nicio altă eliberare nu poate fi dorită; si cei care trăiesc fără această
iluminare bruscă, ne spune Platon, sunt pierduti pentru totdeauna în suferința și
frământarea trecătoare din lumea finită și temporală. Nu conteaza cat de multă
„frumusețe” sau „bucurie” sau „miracol” am putea găsi în lumea manifestată, acestea
rămân doar o umbră (sau așa cum le numește Emerson „simbol”) al Frumuseții de
dincolo, care se dezvăluie prin experienţă contemplativă directă şi confirmată de toţi cei
care au ochi sa vadă.
Cu alte cuvinte, acest aspect Ascensional al lui Platon, poate fi exprimat prin
conștientizarea nivelului cauzal, oricum s-ar realiza aceasta : „Lumea este iluzorie
(umbrită); Numai Brahman este real.” Cu alte cuvinte: îndepărtează-te de
Multiplicitate, revelează-l pe UNU.
În această formă. a fost stabilit obiectivul ascensional standard al Civilizației
vestice. Va deveni ulterior Dumnezeul lui Aristotel și a lui Augustin și, prin urmare, a
aproape tuturor Creștinilor, atât în expresia sa populară, cât și ezoterică (Estică, romană
și protestantă). A devenit Scopul Gnosticilor şi maniheiştilor, atât de mult încât orice
aspect al lumii finite și întunecate a fost echivalată în totalitate cu diavolul. Și când
religia însăși a devenit desuetă, acest obiectiv a fost preluat în Epoca Iluminismului și a
continuat într-o manieră neîncetată și neclintită, într-o veșnic ascendentă aspirație spre
lumină.
Și pentru cei care consideră rațiunea odioasă, această aspirație neîncetată spre
Lumină va genera inspirații poetice și artistice la fel de intense - care consideră viața ca
fiind insuportabilă și eternitatea o eliberare.
Aceștia sunt cei care Urcă în premanență spre Lumină, Ascenderii - prezentați în
doar câteva dintre ipostazele lor de-alungul timpului.

5
 Dar aspectul absolut crucial este că latura Ascensională a Ființei reprezintă doar
jumătate din ceea ce Platon a exprimat în opera sa. „.. dacă Platon s-ar fi oprit aici”,
spune Lovejoy, „istoria ulterioară a gândirii Occidentale ar fi fost, fără îndoială
profund diferită de ceea ce a fost.” Într-adevăr, majoritatea criticilor lui Platon – sau
mai bine zis, a celor care îl văd doar ca un Ascender și cei care îi condamnă conceptul de
„focus asupra celeilate lumi (otherworldliness)1”– par să creadă că de fapt s-a oprit aici.
"Dar," Lovejoy subliniază, „cel mai notabil – și mai puțin cunoscut – fapt despre
influența sa istorică este că nu a dar doar conceptului de focus asupra celeilate lumi
(otherworldliness)”– forma sa caracteristică, frazeologia şi dialectica, dar că a creat
şi forma caracteristica,frazeologia si dialectica tendinței contrare – spre o experiență
exuberantă a Experienței acestei lumi (This-worldliness)”.
Această „exuberantă experiență a acestei lumi” este ceea ce aproape toți „criticii
ecologici” ai lui Platon au omis să perceapă. Dar Platon nu este atât de ușor de
contestat...
Pentru că propria sa filosofie abia ce ajunge la apogeu în ceea ce am putea numi
direcția către altă lume [Ascensională] și imediat inversează cursul. Ajuns la conceptul
[„experiența religioasă naturală”] unei Pure Perfecțiuni străină tuturor categoriilor de
concepte ordinare care nu are nevoie de nimic exterior lui însuși [conștiența cauzală], el
găsește tocmai în această Fiinţa transcendentă şi absolută necesitatea de a se
împământa tocmai în această lume; și chiar afirmă necesitatea şi valoarea
existenţei însăși în toate formele finite, temporale, imperfecte imaginabile precum și
a fiinţelor întrupate
Tărâmul manifestat, departe de a fi o lume a umbrelor în Peștera, este acum văzut ca
tărâmul și întruchiparea strălucirii Spiritului însuși, impregnată cu Bunătate și cu
Dragoste. „Lumea simțurilor nu ar putea mai fi descrisă în mod adecvat ca o pâlpâire
inactivă a unor forme de umbră nesubstanțiale, la egală distanță atât de Bine cât și
de Realitate. Soarele însuși [în aspectul său cauzal] nu creează doar peștera și focul și
formele în mișcare, și umbrele și privitorii lor, dar făcând asta, manifestă o
proprietate a naturii sale nu mai puţin importantă- și, după cum ar putea părea, chiar
mai specială - decât acea strălucire pură asupra căreia niciun ochi pământean nu ar
putea privi. Umbrele sunt la fel de necesare pentru Soare ca și Soarele
pentru umbre; existenţa lor exprimă chiar desăvârşirea perfecțiunii sale.”
Iată de ce existența lor este motivul pentru care e important să săbătorim această
exuberantă sărbătoare vieții și să o îmbrățișăm pe deplin!
Iată de ce după ce a conceptualizat o ascensională „întoarcere la UNU,” Platon
expune apoi o spiritualitate centrată pe creație, o strălucire și îmbrățișare a
radiantei Splendori a Multiplicității. Cel care s-a Înălțat în Puritate, în Tărâmurile

1
Worldliness - preocupare mai degrabă pentru valorile materiale sau de viața obișnuită decât pentru o
existență spirituală

6
Divine este departe de a fi o Perfecțiune completă în sine, și este privit ca fiind inferior
acelui UNU care curge dinspre sine în întreaga manifestare, în întreaga creație.
Într-adevăr, pentru Platon, un Absolut care nu poate crea, nu este deloc absolut și
astfel adevărata Perfecţiune înseamnă o Perfecţiune a cărei supraabundență curge în
afară și în toate ființele din afară, fără excepție.
În lucrarea sa Timaeus – care are astfel un impact singular asupra tuturor
cosmologiilor occidentale ulterioare - Platon urmărește supraabundența creatoare și
revarsarea Unului prin intermediul unui Dumnezeu creator si a Formelor arhetipale
înspre oameni (minte) și apoi înspre alte creaturi vii (corpul) şi în lumea existenţei fizice
(materia).
Astfel, după cum ar spune neoplatoniștii: de la spirit la suflet, la minte, la corp, la
materie – fiecare nivel se spune că este o creație a dimensiunii sale superioare,
astfel încât Sursa și Fundamentul Unic al tuturor se reflectă în fiecare, în acord cu planul
în care se situează fiecare. Prin urmare, Platon aseamănă întregul univers cu un
„superorganism” gigant, cu toate părțile întrețesute între ele dar și cu Pământul însuși
care le susține (Platon fiind un purtător de cuvânt articulat al Gaiei).
Platon numește Întreaga lume manifestată – această lume – un „Dumnezeu vizibil,
inteligent”. Astfel, Perfecțiunea Autosuficientă a lui Platon este, de asemenea, și la în
același timp, o Fecunditate care se golește pe sine însăși. Nu este numai apogeul și
scopul ascensiunii, ci este în același timp sursa și originea și realitatea
fundamentală a întregii manifestari, a întregii creații. După cum spune Lovejoy,
„Acel UNU atemporal și fără formă a devenit atât tărâmul cât și sursa dinamică a
existenţei unui univers temporal şi material - extrem de multiplu şi variat.
Și, Platon susține fără nicio îndoială, că acest Spirit-în-Creație (sau Unu-in-Mulți)
este mult mai complet și mai desăvârșit, decât ar fi fost numai UNU nemanifestat. El
sugerează și, uneori, afirmă de fapt că Spiritul pur și simplu, nemanifestat (cauzal) este
într-un tip de tensiune cu manifestarea însăși și că această tensiune este depășită doar
atunci când înțelegem că toate formele de manifestare, de orice tip și grad posibil în
fiecare lume posibilă - totul este Strălucirea Spiritului.
Deci, concluzia finală a lui Platon, pe care o afirmă cu putere este că : Spiritul este
mai perfect în lume decât in afara ei. De aici reiese și cea de-a treia înțelegere necesară
pentru realizarea nonduală: „Brahman este lumea” (sau din nou, „Nirvana și samsara
nu sunt două”).
În acest mod. Platon în acest moment a unit sau a integrat calea Ascensiunii cu
calea Coborârii, acordând o egală importanță lui UNU dar și Multiplicității, aceeași
importanță pentru nirvana dar și pentru samsara. Sau, așa cum spune Lovejoy, „cele
două ramuri inițial distincte în gândirea lui Platon fuzionează în acest punct.”
Prin urmare, putem rezuma poziţia generală a lui Platon în concepte care s-ar aplica
oricărei poziții nonduale în orice filosofie (Eckhart sau Ramana): îndepărtează-te de

7
Multiplicitate și revelează Unitatea, și odată ce ai descoperit Unitatea,
îmbrățișează Multiplicitatea ca pe UNU.
Sau, pe scurt: Întoarce-te la Unu, îmbrățișează Multiplicitatea.
Imbrățișarea exuberantă și iubitoare și necondiționată a Multiplicității este rodul și
desăvârșirea Perfecțiunii lui UNU și fără de care Unul rămâne dualist și fracturat.
Această integrare poate fi gândită (foarte grosier și, ca întotdeauna, oarecum
înșelător) ca un Mare Cerc. Coborârea sau manifestarea sau calea creativă se mișcă din
partea de sus a cercului în jos, iar calea de întoarcere, ascendentă de jos în sus – ambele
arce traversând aceleași dimensiuni – motiv pentru care, așa cum vom vedea: „Calea
în sus este calea în jos”.
Astfel, Coborârea nu este rea, decât dacă este văzută separat ; dimpotrivă, este Sursa
Creativă şi Matricea a tot ceea ce este și rodirea Perfecțiunii însăși.
La fel, Ascensiunea nu este rea, decât dacă este văzută separat - dimpotrivă, este
realizarea Întregului şi Scopul a tot ceea ce este. Ideea, am putea spune, este că cercul
de energii Ascensionale și Descendente trebuie să rămână neîntrerupt,
continuu: „lumea aceasta” și „lumea cealaltă” unite într-o îmbrățișare continuă,
veșnică, exuberantă.

Înțelepciune și compasiune

Tradițiile platonice și neoplatonice (și similare Tradițiilor nonduale din Orient) au

susținut așadar că „Binele” sau Perfecțiunea ,UNU este exprimat în și ca „Bunătatea”
întregii creații. Acei doi termeni – „Binele” și „Bunătatea” – sunt extrem de
importanti, pentru că vom vedea acești termeni repetați din nou și din nou în istoria
ulterioară: Calea Ascensiunii este calea Binelui; calea Pogorârii este calea Bunătăţii.
Într-adevăr, oriunde ar apărea tradițiile Nonduale– tradiții care unesc și integrează
Calea de Ascensiune in Sus) și Calea de Pogorâre (în Jos), în Est și în Vest – găsim un
set similar de teme exprimate constant și cu precizie matematică. De la Tantra la Zen, de
la neoplatoniști la sufism, de la șaivism la Kegon, afirmat în mii de moduri diferite și în
sute de contexte diferite, același cuvânt esențial răsuna din Inima Nonduală:
Multiplicitatea care se reîntoarce către UNU și îl îmbrățișează este Bună, și este
cunoscută ca înțelepciune; iar UNU care se reîntoarce către Multiplicitate și o
îmbrățișează este Bunătate și este cunoscută ca și compasiune.

8
 Înțelepciunea știe că în spatele celor Mulți se află Unul. Înțelepciunea vede dincolo
de confuzia formelor schimbătoare și trecătoare, suportul fără de substanță al tuturor
ființelor. Înțelepciunea vede dincolo de umbre Lumina fără formă, Atemporală (în
Tantra, autoluminozitatea Ființei). Înțelepciunea, pe scurt, vede că Multiplicitatea este
UNU. Sau, ca în Zen, înțelepciunea sau prajna văd că Forma este Vidul (că lumea
„solidă” și „substanțială” a fenomenelor este într-adevăr trecătoare, nepermanentă,
nesubstanțială – „ca un balon, un vis, o umbră”, după cum spune Sutra Diamantului).
Înțelepciunea vede că „această lume este iluzorie; numai Brahman este real."
Dar dacă înțelepciunea vede că Multiplicitatea este UNU, compasiunea știe că UNU
este Multiplicitatea; că UNU este exprimat în mod egal în fiecare ființă și astfel fiecare
trebuie să fie tratat cu compasiune și grijă, nu într-un mod condescendent, ci mai
degrabă pentru că fiecare ființă, exact așa cum este, este o manifestare perfectă a
Spiritului.
Prin urmare, compasiunea vede că UNU este Multiplicitatea. Sau, ca în Zen,
compasiunea sau karuna vede că vidul (goliciunea) este formă ( Dharmakaya - vidul
final nu este diferit de întreaga lume a Formei, astfel încât prajna sau înțelepciunea este
nașterea lui Bodhisattva și karuna sau compasiunea reprezintă motivația lui
Bodhisattva). Compasiunea vede că „Brahman este lumea”, și aceasta, așa cum a spus
Platon, înseamnă că întreaga lume este un „Dumnezeu vizibil, inteligent”.
Ca urmare, atât în Est cât și în Vest, s-a ajuns la concluzia că integrarea Ascensiunii
(Ascent) şi a Coborârii (Descent) este uniunea între Înțelepciunea (care vede că
Multiplicitatea este Unul) și compasiunea (care vede că Unul este Multiplicitatea).
Iubirea pe care o avem pentru UNU se extinde în egală măsură către Multiplicitate,
deoarece acestea sunt în cele din urmă NU DOI, unind astfel înțelepciunea cu
compasiunea în fiecare moment de percepție. (Acesta este secretul întregii spiritualitați
tantrice, fie în Vest, fie în Est.)
Pentru moment este important să înțelegem, faptul că alegerea Doar a Căii
Ascensionale sau Doar a Căii Descendente, este catastrofală. Dacă privim doar
Coborârea în Materie, Big Bang, crearea Lumilor, creația nu este un păcat, creația nu
este diabolică (așa cum susțin toți Ascenderii, gnosticii, maniheiștii, etc.) – creația nu
este un păcat, dar este un păcat a te pierde în creație, a rămâne focusat doar pe aceasta.
Căci în acel moment, ființele care ar trebui să exprime perfecțiunea finală a Spiritului
rămân doar Umbre în Peștera lui Platon, ascunzând Lumina Spiritului.
Sau așa cum arată Platon: sufletul, odinioară strălucind în Lumina lui UNU, a Celui
negrăit, „cade departe” de UNU, prin intermediul Formelelor mentale sau a
arhetipurilor, în lumea materială, în tarâmul corpului și al simțurilor și se regăsește
acolo, pierdut și confuz.
În lucrarea sa Phaedrus , Socrate vorbește despre suflet („necreat și nemuritor”) ca
un „conducător de car înaripat” care „Luat ca întreg... traversează întregul univers
[Kosmos]; când este înaripat și perfect, se mișcă în târâmurile înalte și guvernează

9
toată creația.” „Regiunea despre care vorbesc”, ne spune, „este sălașul realității a
Adevăratei cunoașteri, o realitate fără culoare sau formă, intangibilă, dar cu totul
reală, accesibilă doar pilotului sufletului”.
Aici sufletele pot face „o mișcare circulara” prin toată manifestarea și „înapoi la
punctul de plecare” fără a rămâne captive în Creație, pierdute în ea, legate de ea. Iar cei
„doi cai” ai carului – vitalitatea și pofta de mâncare (reprezentând corpul) – sunt hrăniți
cu „ambrozie” și „nectar”– iar acești cai (corpul) nu sunt deloc un impediment
pentru mântuire.
Dar unele suflete sunt „captive”, nu din cauza trupului sau a celor cei doi cai, ci
datorită unui dezechilibru între cai și vizitiu (sufletul), iar vina ii aparține în totalitate
conducătorului carului. El începe să „vadă părțile, dar nu și întregul", spune Socrate.
„Mare este confuzia și lupta și sudoarea și multe suflete șchioapătă și multe au aripile
rupte datorită slăbiciunii carelor lor.” Dacă sufletul ar reuși să păstreze viziunea
Adevărului Etern, spune Socrate, „ființa poate rămâne nevătămată, iar dacă poate
continua așa pentru totdeauna, va fi pentru totdeauna liber de suferință” – liber, am
putea spune, de suferinta ciclurilor de nasteri si morti, pe care Socrate o numește pe
larg („marele circuit al vieților trecute”).
„Dar când un suflet uită viziunea, el [se] scufundă sub povara uitării…” Așadar
Căderea în materie este tocmai această uitare a Originii și nu existența
manifestată. „Fiecare suflet prin însăși natura sa a văzut Ființa adevărată...
Frumusețea a fost cândva a noastră să o vedem în toată strălucirea ei. Eram intregi
când aveam Consțiința Intregului, și întregi și nepătate și senine erau obiectele
[creația însăși] revelate nouă în lumina acelei viziuni mistice. Pură era lumina şi puri
am fost și noi...”
Prin urmare Căderea este inversată, nu prin anularea creației, ci prin inversarea
uitării noastre, atât a Binelui lui UNU cel curat și Bunătatea Multiplicității Nepătate.
Memoria (sau amintirea Sursei) este astfel calea Întoarcerii, calea Ascensiunii. „Dar”,
spune Socrate, „nu este ușor pentru fiecare suflet să-și folosească experiența actuală
[care este o strălucire directă a Spiritului] ca mijloc de reamintire lumii realităţii.
Ființa umană deveni perfectă în adevăratul sens al cuvântului doar prin folosirea
căilor de a-și reaminti, o Continuă inițiere în viziunea mistică perfectă.” Creația nu este
cauza Căderii, dimpotrivă, ea este o continuă iniţiere în Mântuirea perfectă.
Cu alte cuvinte, această lume nu este un păcat; uitarea faptului că„această lume”
este strălucirea și Bunătatea Spiritului – acesta este păcatul.
În filosofiile Estice „amintirea” sau smriti, „mindfulness”, este punctul de pornire al
tuturor căilor de contemplare, al căror scop este amintirea că adevărata natură a cuiva
este Buddha, și că Atman este Brahman. Și aceasta este amintirea sau recunoașterea a
ceea ce Ființa este deja, dar a uitat sau ignorat (avidya – „ignoranță”, „uitare”). pur și
simplu.

10
 Iluminarea sau trezirea (bodhi, moksha) nu este crearea a ceva ce nu ai fost, ci
realizarea că ceea ce este întotdeauna a fost. ("Nu te preface că prin meditație vei
deveni Buddha”, spune Huang Po. „Tu ai fost întotdeauna Buddha, dar ai uitat acel
simplu fapt. Greu este sensul acestei vorbe!”)
La fel, porunca lui Hristos: „Faceți aceasta în amintirea MEA”, înseamnă de fapt să
ne amintim că că „nu eu, ci Hristos trăiește în mine” (încă o versiune a lui Atman -
Brahman).
Așa cum Philosophia i-a spus lui Boethius aflat în suferință: „Tu ai uitat cine ești.”

Eros și Thanatos
Ceea ce a fost uitat trebuie reamintit. Această re-amintire sau reunire este Calea
Ascensiunii, care, spune Socrate, este condusă de Eros, prin Iubire, prin găsirea unei
uniuni din ce în ce mai mari, mai largi - o identitate mai înaltă și mai vastă, așa cum am
spus-o. Prin mijlocirea lui Eros, spune Socrate, îndrăgostiţii sunt scoşi din ei înșiși, din
consțiența lor esențialmente fizică și conduși într-o uniune mai mare cu cel iubit și acest
Eros continuă de la obiectele corpului către minte și suflet, până când Uniunea finală
este reamintită.
Eros, așa cum Socrate (Platon) folosește termenul , este în esență ceea ce noi
numim autodepășire, motorul însuși al Ascensiunii sau al dezvoltării sau evoluției:
conștientizarea unei identități de sine din ce în ce mai înalte - concomitent
cu o incluziune tot mai mare a celorlalți . Iar opusul acestuia este regresia sau
dizolvarea, o mișcare în jos spre tot mai puțină unitate, mai multă fragmentare (ceea ce
am numit factorul de autodizolvare).
Și voi face o ultimă comparație: Freud, așa cum este binecunoscut, a ajuns la sfârșit
să vadă toată viața psihică guvernată de două „forțe” opuse – Eros și Thanatos, care sunt
de obicei denumite sex și agresiune, deși nu acest înțeles le-a fost dat de către Freud . În
Schița psihanalizei Freud arată că:„După lungi ezitări și șovăieli, am hotărât să enunț
existența a doar două instincte de bază, Eros și instinctul distructiv. Scopul primului
dintre acestea este de a edifica unități din ce în ce mai mari – adică de a conecta
părțile separate.” Fără urmă de îndoială acesta este Erosul pur.
„Scopul celui de-al doilea este, dimpotrivă, de a anula conexiunile și astfel de a
distruge lucrurile. În cazul instinctului distructiv putem să presupunem că scopul său
final este de a distruge ceea ce este viu și a-l aduce într-un stare anorganică [materie].
Din acest motiv îl numim și instinctul de moarte.”
Freud, desigur, a fost aspru criticat de aproape toată lumea, inclusiv proprii adepți,
pentru că a propus instinctul morții (thanatos), dar în fapt este exact ceea ce avem în
vedere atunci când vorbim despre factorul de autodizolvare. Este pur și simplu impulsul

11
de a trece la un nivel inferior în holarhie și scopul său final este, prin urmare, materia
insensibilă, exact așa cum a spus Freud.
Dar singurul punct pe care vreau să-l subliniez este că până chiar și Freud – unul
dintre cei mai mari psihologi ai Occidentului – a descoperit că mizeria umană ar putea
fi redusă la o luptă și dizarmonie între Calea Ascensiunii și Calea Coborârii, așa cum
apare în fiecare dintre noi. După cum se știe, Freud nu a găsit nicio soluție pentru
nemulțumirea omenirii și a rămas profund pesimist cu privire la condiția umană.
Întrucât Freud nu a reușit să realizeze Ascensiunea sa în UNU, spre deosebire de
Platon, el nu avea cum să o unească cu o Coborâre radiantă în Multiplicitate. În niciun
caz, nu avea cum să îi unească pe Eros și Thanatos – să unească drumul în sus și drumul
în jos – pentru a transcende eterna lor controversă .Freud l-a văzut clar şi precis pe
Eros; el l-a văzut clar și precis pe Thanatos; si poate mai clar decât oricine din istorie, a
văzut cât de multă mizerie umană există și că va fi întotdeauna o luptă între cei doi și că
singura soluție pentru suferința noastră este uniunea lui Eros cu Thanatos – și
totuși Freud nu a putu face nimic pentru a-i uni. Acolo a rămas blocat și noi ceilalți
alături de el.
Lipsindu-i Conștiența Inimii Unificatoare, a lui UNU Cel imposibil de
conceptualizat, Care conectează Ascensiunea și Coborârea ca și laturi ale Cercului
veșnic al Eliberării și Incluziunii, Freud a rămas pur și simplu în istorie ca unul dintre
cei mai importanți filosofi care au interpretat parțial lucrările lui Platon.

Plotin
De la Platon încoace, torța nondualității, viziunea integrativă, încă intactă, a trecut
în special la Plotin (205-270 CE), cel care i-a dat una dintre cele mai complete și
convingătoare interpretări, în oriunde, oricând, sub orice formă, antică sau modernă,
Est sau Vest. „Niciun alt gânditor mistic”, spune William Inge, „nu se apropie de Plotin
în putere și perspicacitate și pătrundere spirituală profundă.” Chiar și Sfântul Augustin
a afirmat cu uimire: „Cuvântul lui Platon, cel mai pur și strălucitor în toată filosofia,
împrăștiind norii erorii, a strălucit mai ales în Plotin, care a fost considerat atât de
asemănător maestrului său, încât s-ar putea crede că în Plotin Platon a trăit din nou”.
În timp ce alți profesori platonicieni au fost adesea considerați ca fiind „divini”,
superlativul „cel mai divin” i-a fost întotdeauna rezervat lui Plotin. Și chiar dacă suntem
unii dintre mulții pământeni moderni pentru care „divinul” este lipsit de sens, atunci
putem fi de acord cu faptul că, așa cum a susținut Whittaker, Plotin este „cel mai mare
gânditor individual între Aristotel și Descartes” și că, potrivit lui Benn, „nici un alt
gânditor a realizat vreodată o revoluție așa că rapidă, atât de cuprinzătoare și de atât
de lungă durată"
Pe lângă faptul că este un filosof profund original şi un înțelept contemplativ, Plotin
a fost un geniu sintetizator de o anvergură de neegalat și aici stă de fapt importanţa sa .

12
Născut în Egipt la începutul celui de-al treilea secol (nimeni nu știe unde, exact, și
niciodată nu s-a aflat), și-a petrecut o mare parte din anii educației sale în Alexandria,
studiind cu principalul său profesor, remarcabilul Ammonius Saccas („Acesta este
bărbatul pe care îl căutam”, a exclamat el după ce i-a auzit prima prelegere; a rămas cu
el timp de zece ani).
De acolo a plecat la Roma, unde s-a bucurat de favorurile împăratului Gallienus și
ale soției sale, Salonina și unde a predat pentru tot restul vieții, atrăgând discipoli
precum Ameliu și Porfirie (dar marele Proclu avea să îi continue în cele din urmă
opera).
„Simplu în obiceiurile lui”, spune Porphyry, „deși fără nicio asceză aspră, a cucerit
toate inimile prin natura sa afectuoasă și blândă [aparent nu este o exagerare, căci în
toată perioada petrecută la Roma, nu și-a făcut dușmani, o ispravă aproape
imposibilă], atracția lui pentru tot ceea ce este bun și frumos pe lume. chipul lui
frumos, părea să radieze lumină şi dragoste când vorbea cu prietenii săi.”
Plotin, după propria sa relatare, a avut numeroase și profunde experiențe ale
Divinitatii „atot-transcendente, atot-pătrunzătoare,” și acesta, desigur, a fost pilonul
central al învăţăturii sale, alături de practici contemplative specifice (injoncțiuni) de a
actualiza această realizare în propria sa ființă. Pe lângă reamintire sau contemplare
(călătoria în interior și dincolo), el descrie un tip de karma yoga ca cea din Bhagavad
Gita: înțelegând Unitatea, fă-ți datoria și fă-o într-un mod complet „lumesc”.
Karl Jaspers scrie că „a fost solicitat ca arbitru în dispute, dar nu a avut niciodată
un dușman. Bărbați și femei de vază i-au adus copiii ca să-i educe și i-au încredințat
administrarea averilor lor. În consecință, casa lui era plină de băieți și fete.” Acesta
este un om despre care spune Jaspers, foarte exact și cu multă admirație, „Nici un
filosof nu a trăit mai mult în UNU decât Plotin”! În mod clar, când Plotin a spus că
UNU adevărat îi îmbrățișează pe cei Mulți, el știa despre ce vorbește
În timp ce Plotin vizita o casă de țară în Campania, au apărut simptome fatale, iar
prietenul său a fost trimis după medicul Eustochius, caruia se pare că i-a luat ceva timp
ca să ajungă, pentru că, atunci când Eustochius a sosit în sfârșit, Plotin a spus doar: „Te
așteptam să vii înainte ca Divinul-în-noi să plece către Divinul-din-Tot” (el nu ar fi
spus niciodată „Divinul din mine”), după care a închis ochii și a încetat să mai respire.
Alexandria secolului al III-lea a fost extraordinară pentru diferitele curente de
învățături spirituale, intelectuale, filosofice care s-au revărsat, la propriu, din întreaga
lume – probabil că nu a existat nimic asemănător în întreaga istorie a Occidentului.
Clement și Origen (probabil cele mai importanti Părinții ai Bisericii creștine timpurii) au
fost tovarăși ai lui Plotin. În Alexandria, se avea acces direct la următorii profesori sau
școlile lor: cultul Zeiței lui Isis, Adorația lui Mithra, Plutarh (platonismul eclectic),
neopitagoreicii, Misterele orfico-dionisiene, Apollonius din Tyana, extraordinarul mistic
evreu Philo, maniheismul, cei mai importanți stoici, Numenius, marele romancier
african Apuleius, și multe dintre scrierile hermetice. Magii, Hinduismul brahmanic,

13
budismul timpuriu și fiecare tip de gnosticism (care își avea originea în Siria și, în cele
din urmă, și-a găsit cel mai mare susținător în Valentinus) – ca să nu mai vorbim de cei
mai importanti Fondatori ai creștinismului.
Este doar o ușoară exagerare să spui că Plotin a luat cele mai bune elemente de la
fiecare școală și le-a ignorat pe celelalte (de fapt, la treizeci și nouă de ani, s-a alăturat în
mod deliberat Campaniei răsăritene a împăratului Gordian pentru a se familiariza cu
orice alte tradiții de înțelepciune pe care le-ar fi putut descoperi în călătoria sa); și, pe
baza propriei sale profunde experiențe contemplative, a transformat toată această
cunoaștere într-o viziune minunată și convingătoare prin coerenta sa.(Chiar și Bertrand
Russell a susținut că am putea analiza un filosof conform Adevărului, sau Binelui, sau
Frumosului. Adevărul îi aparținea, probabil, lui Bertrand însuși; Binele i-a aparținut, a
spus el, lui Spinoza. Dar Frumosul... ah,Frumusețea i-a aparținut lui Plotin.)
Cu ajutorul gândirii lui Plotin, Marea Holarhie a Ființei dobândește prima sa
expresie atotcuprinzătoare, deși noţiunea în sine, desigur, o regăsim la Platon şi
Aristotel. În acest capitol am folosit conceptele primare de materie-corp-minte-suflet-
spirit, dar figura 9-1 este o versiune mai completă a holarhiei dată de Plotin. Și deși
trebuie să scriem aceste „niveluri” într-un mod„liniar”, o reprezentare mai bună ar putea
fi o serie de sfere concentrice, în expansiune și încorporându-se unele pe celelalte, și
aceasta dezvoltare prin „sferele în expansiune” nu este o expresie liniară sau
unidirecțională, și poate fi cel mai bine reprezentată ca, de exemplu, o scară în spirală,
cu tot felul de suișuri și coborâșuri, dar într-o direcție generală inconfundabilă :
transcende și îmbrățișează. Toate aceste idei, așa vom vedea, sunt puternic accentuate
în Plotin.
Pentru comparație, am inclus holarhia evoluției Creației gândită de Sri Aurobindo,
considerat în general ca cel mai mare sintetizator al filosofiilor şi psihologiei din India
(toate cuvintele sunt ale lui Aurobindo, inclusiv cele din paranteze).

Marea Holarhie după Plotin şi Aurobindo

Plotin Aurobindo

Unul absolut (Dumnezeire) Satchitananda/Supermind (Dumnezeire)

Nous (Minte Intuitivă) [subtil] Minte Intuitivă/Supraminte

Suflet/Lume-Suflet [psihic] Lume-Minte Iluminată

14
 Motivul Creativ [logica-viziunii] Minte superioară/Minte de rețea

Facultatea de logică [formop] Minte logică

Concepte și opinii Minte concretă [conop]

Imagini Mintea inferioară [preop]

Plăcere/durere (emoții) impuls Vital-emoțional;

Percepție Percepție

Senzație Senzație

Funcția de viață vegetativă Vegetativ

Materia Materia (fizică)

Figura 9-1.

Nu este, cred, o surpriză că cei mai mari gânditori din Occident şi Orient care au
sintetizat evoluția Creației sunt într-un acod profund din acest punct de vedere.
Stadiile superioare (psihic, subtil și cauzal/ultim) atât la Plotin cât și la Aurobindo
sunt în esență așa cum le-am descris în capitolul anterior. Am putea observa pur și
simplu, la Plotin, că la nivelul subtil (Nous sau Dumnezeu), „Cunoscându-l pe
Dumnezeu, spiritul se cunoaște pe sine” și ne regăsim „pe noi înșine și Întregul în
Dumnezeu”. Dar acea uniune își găsește temeiul doar în Dumnezeirea cauzală „dincolo
de existență și dincolo de cunoaștere”.
Pentru a ajunge la acesta stare fără formă, spune Plotin, „Golește-te de tot. Nu trebuie
să fim surprinși că ceea ce incită cel mai aprins dor este fără nicio formă, nici chiar
spirituală. Această golire de sine și de obiecte (și chiar de forma spirituală ) are ca
rezultat, din nou, starea de samadhi fără formă (nirvikalpa) sau, așa cum o spune Inge,
„experiența mistică a intuiției fără formă.” „Sufletul”, așa cum spune Plotin, „nu se lasa
distras de nimic exterior [orice obiect], dar le va ignora pe toate, la început prin a nu
[rămâne pierdut în] ele, iar apoi în cele din urmă nici măcar nu le va mai vedea
[absorbție nemanifestată]; nici măcar nu se va mai cunoaşte pe sine; și astfel va
sălășlui ca UNU.”
Dar acest „întuneric divin” sau „necunoaștere” nu este o stare goală sau o transă, nu
este o pierdere a conștienței ci o intensificare a acesteia. „UNU lui Plotin”, spune Inge,
„nu este inconștient, ci supraconștient; nu este infra-rațional ci supraraţional.” Plotin
însuşi pare să aibă clar în minte (sau în lipsa de minte) acea conștientizare mereu trează
de Martor/Observator care este prezent chiar și în starea de vis și somn profund: el
spune că toate obiectele, chiar și Frumusețea spirituală, „defilează în fața lui”, dar că ea

15
însăși rămâne o „veghere dincolo de Fiinţă”, o „lumină fără somn” care „este înnăscută
şi prezentă în noi chiar și atunci când dormim,” și „direcționată nu spre viitor ci înspre
prezent, sau mai bine zis, înspre Eternul Acum, Veșnicul Prezent.” Nu-l putem vedea ca
pe un obiect pentru că aici nu există dualitate – „nu este un obiect dar este o stare.”
UNU nu este unul numeric, așa cum își imaginează multi dintre Interpreții lui
Plotin. Așa cum el însuși spune „UNU nu este una dintre unitățile care alcătuiesc
numărul doi". A spune că „întreaga lume este una şi fără separare” înseamnă să ratezi
complet ideea, pentru că o astfel de afirmație în sine este doar un concept și, în plus, un
concept dualist.
Cel „real” este Starea de Trezire mereu prezentă, adică conștientă de orice
concept, inclusiv „UNU”, dar nu este el însuși acel concept sau orice altă imagine, gând
sau obiect, doar le include și le îmbrățișează pe toate, în mod egal și deplin, cu Starea de
Trezire mereu prezentă.
Și astfel (pentru a reveni la limbaj) acest „UNU”, fiind Nimicul în sine, poate fi și
este Sursa a tot ceea ce apare. Plotin vorbește despre acesta (metaforic) drept „izvorul
vieții și izvorul lui Dumnezeu, izvorul Ființării, cauza Binelui, rădăcina Sufletului.
Acestea izvorăsc din UNU, dar nu în aşa fel încât să-l diminueze.”
Trezirea este trează, indiferent de obiectele lumii”, și astfel Trezirea nu este niciodată
diminuată de niciun obiect la care este martoră și totuși nu este niciodată separată
obiectul pe care il observă la fel cum reflecția unei oglinzi goale nu se află niciodată în
afară sa.
Și astfel Plotin poate face cu ușurință saltul nondual:„Spiritul nu numai că creează
toate lucrurile, ci este toate lucrurile” ( cea de a treia linie foarte importantă a realizării
nonduale: Multiplicitatea este iluzorie; doar UNU este Real; UNU este Multiplicitatea –
Brahman este Lumea). Ceea ce îi aduce către îmbrățișarea necondiționată a acestei lumi
și a oricărei lumi, o casă plină de orfani rătăciți.
Filosofii interpretează de obicei sistemul lui Plotin (și Aurobindo și toate holarhiile
transpersonale asemănătoare) ca pe o formă de filosofie sau „metafizică”: diferitele
niveluri, în special cele superioare, sunt imaginate a fi un fel de constructie teoretică
care este dedusă logic sau postulată în mod speculativ, pentru a înțelege existența și
manifestarea.
Câțiva interpreți doar își dau seama că aceste sisteme sunt în fapt rezultatele unui
demers contemplativ real şi direct în fenomenologia dezvoltării. Nivelurile superioare
ale acestor sisteme nu pot fi experimentate sau deduse rațional și nimeni de la Plotin
până la Aurobindo nu a crezut că se poate.
Cu toate acestea, prin revelațiile date de experiența directă și repetată, ele pot fi
reconstruite rațional și prezentate ca un „sistem”. Dar așa-numitul „sistem” , a fost
dedus intuitiv și apoi experimentat direct și nu dedus rațional, de către cei cu
mintea similară și cu spiritul asemănător lui Plotin sau Aurobindo. (Nu este întâmplător

16
că Inge se referă la spiritualitatea lui Plotin ca fiind bazată pe „verificare experimentală”
–„credința începe ca un experiment și se termină ca o experienţă").
Nici măcar o singură componentă a acestor sisteme nu este ascunsă experienței sau
cuibărită în siguranță într-un domeniu „metafizic” care nu poate fi verificat cognitiv cu
instrumente adecvate. Nu există absolut nimic„metafizic” în aceste sisteme: sunt
empirice/fenomenologice ale psihologiei dezvoltării în cel mai riguros și cel mai
cuprinzător mod , deschis domeniului transpersonal prin instrumentul experimental al
contemplarii.
A „infirma” aceste sisteme referitoare la nivelurile superioare de dezvoltare este
același lucru cu încăpăţânarea dogmatică cu care mai marii bisericii au refuzat să se
uite prin telescopul lui Galileo Galilei.

Calea în sus ESTE Calea în jos

Pentru Plotin (și Aurobindo), pe Calea Acensională – sau ceea ce Plotin numește
Reflux (întoarcere) – fiecare nivel succesiv depășește și totuși însumează sau „învăluie”,
după cum spune Plotin, nivelele precedente– concept familiar de dezvoltare a holonilor
succesivi.
Tot ce e jos e și sus, spune el, dar nu tot ce e sus este și jos (căci, în esență, ceea ce
este superior transcende inferiorul). Dar nivelutile mai înalte „penetrează” sau le
„învăluie “ pe cele inferioare („nu există nimic transcendent care să nu fie de asemenea
imanent"). Pentru Plotin, toată dezvoltarea este de fapt Învăluire. „Sufletul-Lume
nu este în lume, ci mai degrabă Lumea este în El, învăluită de către El și modelată de
acesta.” Sau din nou, „Sufletul nu este în trup, dar trupul este [în suflet] învăluit și
pătruns de Sufletul care l-a creat.”
Spunând acest lucru, Plotin se referă la fiecare nivel și, desigur, aceasta este
asimetria standard de creație pe care am văzut-o în fiecare etapă de dezvoltare. Dar
rezultatul net este că, așa cum spune Inge: Natura ne prezintă un lanț viu al ființei
[holarhie], o serie neîntreruptă de valori aflate pe diferite niveluri de conștiință.
Întregul constituie o armonie, în care fiecare notă este „în” următoarea de mai sus.
Fiecare existență este astfel în mod vital legată de toate celelalte, o concepţie care
afirmă dreptul [tuturor] existenţelor la a fi ceea ce sunt si acolo unde sunt.
Calea Ascensiunii sau Refluxului urmărește astfel, în ordine inversă Calea Creației
sau Coborârea sau Efluxul, așa cum Heraclit subliniase: „Calea sus este calea în jos,
drumul în jos este drumul în sus.” După cum am spus mai devreme, ambele căi parcurg
aceleași dimensiuni. Dar dacă lucrurile stau așa, atunci când a avut loc Calea Coborârii?
Plotin ar răspunde, se întâmplă chiar acum. În acest moment atemporal, toate
lucrurile izvorăsc din Unul Absolut, neîncetat. Fiecare grad sau dimensiune a ființei
este o versiune mai simplă/joasă a dimensiunii sale mai înalte; fiecare are tărâmul său,
realitatea și devenirea sa în nivelul de deasupra acestuia (astfel, în Eflux, când se

17
distruge orice dimensiune mai înaltă, toate dimensiunile inferioare și-ar pierde sursa,
dar nu și invers; dimensiunea mai cuprinzătoare este Sursa celei inferioare nu o
componentă a sa).
Și totuși, bărbații și femeile, după Plotin, sunt inconștienti de oricare dintre
nivelurile potențiale care sunt chiar acum disponibile mai sus de propriul nivel de
dezvoltare. Istoricii au descoperit că primul care a elaborat conceptul de Inconştient a
fost Plotin. Deși noi avem un nivel inconștient inferior care conține în principal imagini
și fantezii, spune Plotin, toate nivelurile superioare ale ființei sunt pentru majoritatea
oamenilor doar pure potențialități care așteaptă să fie actualizate şi manifestate în ființa
lor.
Astfel, „păcatul”, pentru Plotin, nu este un „nu”, ci un „încă nu” – noi „ nu ne-am
realizat încă” adevăratul nostru potenţial, şi astfel noi „păcatuim”. Păcatul este astfel
transcens nu de o nouă credinţă ci o nouă creştere. Ghinda nu este un păcat; este pur și
simplu nu încă un stejar. Și această creștere sau actualizare are loc tocmai printr-un
proces de dezvoltare și anume, Calea Ascensiunii, pentru că „Sinele nu este dat ca punct
de început.

Un Kosmos de Eros și Agape

În fiecare etapă a Ascensiunii, conform lui Plotin, cel inferior trebuie „imbratisat” si
„penetrat”, astfel încât Coborârea și învăluirea ar trebui, dacă toate merg bine, să se
întâmple în fiecare etapă a Ascensiunii și dezvoltarii (până la nivelul actual al Ființei). În
termeni creștini, Eros sau înțelepciunea transcendentală (cel inferior tinde către cel mai
înalt) trebuie echilibrat cu compasiune sau Agape (cel mai inalt coboară și îl
învăluie pe cel inferior) – la fiecare etapă.
Această noțiune generală – a unui Cosmos multidimensional Tesut din
tipare Ascendente şi Descendente ale Iubirii (Eros și Agape) – ar deveni o
temă dominantă a tuturor școlilor neoplatonice și ar exercita o influență profundă
asupra majorității curentelor de gândire ulterioară, până la (și dincolo de) Iluminism.
Prin Augustin și Dionisie, ar pătrunde în tot creștinismul, într-o forma sau alta, de la
Boethius la Jakob Boehme, dinspre marii mistici victorini (Hugh și Richard) către Saint
Catherine și Dame Julian, de la Sfânta Tereza și Sfântul Ioan al Crucii către Tauler și
Eckhart. Prin Nicholas Cusanus și Giordano Bruno ar ajuta la destrămarea Evului
Mediu în Renaștere. Prin Novalis și Schelling, ar fi rădăcinile romantismului și
Rebeliunea idealistă împotriva aspectelor statice ale Iluminismului.
Avea să-şi găsească drum în Leibniz şi Spinoza și Schopenhauer și se îndreaptă spre
Emerson și James și Jung. Chiar și Locke ar include-o în opera sa deși ar fi schimbat-o
în totalitate. Intr-adevar, când Lovejoy urmărește influența Marelui Lanț, și se referă la
aceasta ca „filosofia oficială dominantă pentru cea mai mare parte a omenirii civilizate
prin cea mai mare parte a istorie ei”, mâna lui Plotin pândește, practic fără excepție,
acolo în fundal.
18
 Astfel, pentru a da doar un exemplu rapid acum, NeoPlatoniștii din Cambridge,
care ar avea o astfel de șansă interesantă în modelarea modernității, au avut „rădăcinile
în platonismul Renașterii, așa cum s-a dezvoltat acesta în secolul al XIV-lea de către
Ficino şi Pico. Acesta a fost un Platonism foarte influențat de Plotin. Era o doctrină în
care dragostea a jucat un rol central; nu numai iubirea nivelelor inferioare pentru
cele superioare, Erosul lui Platon, dar și o iubire a planurilor superioare care se
exprima pe sine, în grija pentru cele inferioare, care putea fi uşor identificată cu
conceptul de Agape al Creștinilor . Cele două aspecte alcătuiesc împreună un vast cerc
de dragoste în univers.” Marele Cerc, adică al Erosului în reflux, care se întoarce
(Multiplicitatea care se întoarce la UNU: Înțelepciunea și Binele) și revărsarea lui Agape
(UNU care devine Multiplicitatea : Bunătatea și Compasiunea).
În această concepție generală (modul în care voi folosi termenii de acum înainte),
Eros este dragostea nivelurilor inferioare care tânjesc către nivelurile superioare
(Ascensional); Agape este iubirea nivelurilor superioare revărsându-se asupra
nivelurilor inferioare (Coborâre). În Dezvoltarea individuală, Ființa ascensionează
prin Eros (extinzându-se către o identitate mai înaltă și mai vastă), și apoi se
integrează prin Agape (se întoarce către nivelurile inferioare pentru a include și
îmbrățișa cu grijă toți holonii inferiori), astfel încât dezvoltarea echilibrată
transcende, dar si include – este negație și conservare, urcare și coborâre, Eros și
Agape.
La fel, dragostea Kosmosului coborând până la noi de la un nivel mai înalt decât
stadiul nostru actual de dezvoltare este, de asemenea, Agape (compasiune), ajutându-ne
să răspundem cu Eros până când sursa acelui Agape devine propriul nostru
nivel de dezvoltare, propriul nostru sine. Agape din dimensiunea superioară este
atracția omega pentru propriul nostru Eros, invitându-ne să urcăm, să ascensionăm
prin înțelepciune, și astfel să ne extindem sfera propriei noastre compasiuni către un
număr din ce în ce mai de ființe. (Și nu doar în Occident este menționat Agape. Multe
școli tantrice și yoghine – a lui Aurobindo de exemplu – pune accent primordial pe
„coborârea supraminții”, Agape a supraminţii care „coboară” pentru a ne ridica la
nivelul său, pentru ca apoi să ne putem exprima acel agape sau compasiune pentru toate
ființele care acum se află „în” noi; Agape și Eros sunt unite doar în Inima nonduală.)

Phobos și Thanatos
După cum vom vedea în cele din urmă, când Eros și Agape nu sunt integrate complet
în individ, atunci Eros apare ca Phobos și Agape apare ca Thanatos.
Adică, Erosul neintegrat nu doar ajunge la nivelurile superioare și le transcende pe
cele inferioare; ci înstrăinează nivelurile inferioare,le reprimă– și face acest lucru din
frică (Phobos), teama că nivelurile inferioare îl vor „trage în jos” – întotdeauna există
teama că cei de jos îl vor „contamina”, „îl vor murdari” . Phobos este Eros îndepărtându-
se de nivelurile inferioare în loc să le includă și să le integreze. Phobos este Ascensiunea

19
divorţată de Coborâre. Și Phobos, putem vedea, este forța supremă a oricărei represiuni
(o transcendență râncedă).Phobos este Eros fără Agape (transcendență fără incluziune,
negație fără conservare).
Și Phobos îi conduce pe simplii Ascenderi.
În aspirația lor frenetică pentru o „altă lume”, eforturile lui Eros ascendent, de altfel
firești, sunt distruse cu Phobos, cu reprimare ascetică, cu negare și frică și ură față de
orice „din această lume”, o negare a vieții vitale, a sexualității, a senzualității, a naturii
trupului (mai ales a trupului femeilor).
Sunt oameni periculoși, acești Ascenderi, pentru că energia violentă a lui Phobos se
ascunde mereu în spatele „iubirii” nivelurilor superioare,pe care o mărturisesc ei
tuturor. Cu lacrimi curgându-le pe față și ochii întorși în sus, acesti Ascenderi sunt gata
să distrugă această lume – sau cel puțin, să o neglijeaze până la moarte – pentru a
ajunge la Tărâmul Promis, un tarâm care, oricât de vag ar fi conceput, este înțeles a fi
orice altceva, dar nu această lume, acest pământ, cu siguranță nu această lume, care
este alcătuită doar din umbre, înșelăciune sau iluzii în cel mai bun caz, sau demoni în
cel mai rău caz. Ascenderii distrug acesta lume, pentru că este singura lume pe care o
dispreţuiesc cu desăvârşire.
Thanatos, pe de altă parte, este Coborârea care a divorțat Ascensiune. Este inferiorul
îndepărtându-se de superior, compasiunea care a luat-o razna: nu doar incluziunea
nivelurilor inferioare ci regresia în acestea, nu doar mângâind ci rămânând blocat,fixat
în ele –reducționismul cosmic. Și finalitatea acelui impuls reducționist este moartea și
materia, fără nicio legătură cu Sursa.
Thanatos este Agape îndepărtându-se de nivelul superior în loc să îl exprime.
Conservă nivelul inferior, dar refuză să îl nege (și astfel rămâne blocat în el). Și așa cum
Phobos este sursa represiunii și a disocierii, Thanatos este sursa regresiei si limitării, și
fixarii. Încearcă să îl salveze pe cel inferior, distrugându-l pe cel superior. Cu alte
cuvinte, Thanatos este Agape fără Eros. Iar Thanatos îi conduce pe toți Descenderii.
„La gunoi cu toate celelalte lumi”, proclamă ei cu bucurie, în timp ce ochii lor
întorsi în jos privesc minunile Multiplicitatii, iar bucuria lor infinită începe sarcina
cumplită de a se înghesui într-un recipient finit. „La gunoi cu toate celelalte lumi pe
măsură ce își adaptează bucuria umbrelor, sărută și îmbrățișează spițele din roata de
șlefuit a samsarei, se căsătoresc cu sursa mizeriei lor. Și eșecul lor în a găsi eliberarea
finală în Peșteră, furia lor față de această cușcă finită, este că se întorc mereu împotriva
oricăruia dintre bieții lor tovarăși lor care se întâmplă să nu fie de acord cu ei și cu
dragostea lor pentru umbre.
Cel mai înalt nu îl include pe cel de jos; ci este ucis în numele celui inferior: nu
Agape, ci Thanatos, iar mâna morții atinge fiecare iubire pe care Descenderii o
mărturisesc pentru toți și pentru toate,cu lacrimile de asemenea curgându-le pe față în
numele „compasiunii” .

20
 Sunt oameni periculoși, acești Descenderi, pentru că în numele lui Agape și al
compasiunii, atât de nobile altfel, ei distrug din greșeală tot ce este înalt într-un
încercare frenetică de a păstra ce este inferior. Și în încercarea lor de a face acesastă
biată lume finită într-o lume de valoare infinită – și fiecare Descender face exact asta în
mii de moduri diferite – ei distrug încet, dureros, inevitabil, chiar această lume, așezând
pe ea o povară pe care biata lume nu ar putea-o duce niciodată. Descenderii distrug
această lume, pentru că aceasta Lume este singura lume pe care o au.

Atacul lui Plotin asupra gnosticilor

Nevoia de a echilibra și uni Ascensiunea și Coborârea, Eros și Agape, înțelepciunea
și compasiunea, transcendența și imanența – această integrare Nonduală este cea mare
contribuție de durată a lui Plotin și va rămâne în picioare întotdeauna, cred, ca un far
luminos pentru toţi cei obositi de violența și brutalitatea Ascenderilor sau Descenderilor
Plotin a fost intransigent cu cei care au vrut să glorifice fie lumea aceasta, fie lumea
cealaltă – ratând în întregime ideea esențială. Fiecare expansiune a Sinelui, spune
Plotin, aduce din ce în ce mai mult din „lumea externă” în noi înșine, în interiorul
nostru ; nu o închide în afara acestui interior. Negarea lumii – negarea oricărei existente
– este pentru Plotin semnul perfect al bolii.
Nicăieri nu se vede acest lucru mai bine decât în atacul extraordinar al lui Plotin
asupra gnosticilor, care erau Ascenderi arhetipali, considerând toate manifestările ca
fiind nimic altceva decât umbre și niște umbre rele. Gnosticii au atins într-adevăr o
intuiție la nivel cauzal („Lumea este iluzorie, numai Brahman este real”), dar ei nu
pătrunseseră în planul Nondual ("Brahman este lumea"). Ei au învăţat astfel că lumea
este rea, trupul este un mormânt, simțurile sunt de disprețuit. Aceasta aparent l-a
înfuriat pe Plotin, de obicei echilibrat, și el a răspuns elocvent într-un pasaj care a
devenit faimos la nivel mondial:
Să nu presupunem că un om devine bun disprețuind lumea și toate frumusețile
care sunt în ea. Ei [gnosticii] nu au dreptul să mărturisească respect pentru zeii lumii
de sus. Când iubim o persoană, iubim tot ce-i aparține; extindem asupra copiilor
afecțiunea pe care o simțim față de părinte. Fiecare Suflet este o fiică a [Dumnezeirii].
Cum poate acesta lume să fie separată de lumea spirituală? Cei care disprețuiesc ceea
ce este atât de înrudit de lumea spirituală demonstrează că nu știu nimic despre lumea
spirituală, cu excepția numelui său...
Lasă [orice suflet individual] să devină demn de a contempla Marele Suflet
eliberându-se, prin contemplare liniștită de amăgire și a tot ceea ce vrăjește sufletele
vulgare. ..să devină totul liniște; permite-i lumii să fie în pace..și pământului și mării
și aerului iar cerul însuși va aștepta.... va observa cum Sufletul se revarsă din toate
părțile în lumea care se odihnește, se revarsă în ea, o pătrunde și o luminează. Așa
cum razele strălucitoare ale soarelui luminează un nor întunecat și îi conturează o
margine aurie, așa și Sufletul când intră în trupul cerului și îi dăruiește viață și
21
frumusețe eternă și îl trezește din somn. Așa încât lumea, împământată într-o mișcare
atemporală de către Sufletul care-o umple cu inteligență, devine o ființă vie și
binecuvântată.
Atunci când El [Spirit/Suflet] se dăruiește fiecarui punct din acestă vast trup el își
dăruiește ființa fiecărei părți, mari sau mici, deși aceste părți par a fi împărțite în
spațiu unele aparent opuse față de celelalte, altele depinzând unele de celelalte. Dar
Sufletul nu este divizat, nici nu se împarte pentru a da viata fiecarui individ. Toate
lucrurile trăiesc prin Suflet în întregimea sa [adică, în cele din urmă nu există
grade, nu niveluri, ci pur și simplu Prezență pură]; totul este prezent pretutindeni.
Cerul, pe cât de vast și divers, este Unul prin puterea Sufletului și prin aceasta
universul nostru este Divin. Soarele este și el Divin, la fel și stelele; iar noi înșine
suntem Divini prin Suflet. Înțelegând aceasta, îl poți cunoaște pe Dumnezeu. Și să știi
că nu e nevoie să mergi prea departe….
Plotin continuă subliniind că cei care caută să găsească o „alta lume” în afară de
„această lume” au ratat esența. Nu există „lumea aceasta” sau „lumea cealaltă” – totul
este o chestiune de percepție. Nici măcar nu există „urcare” sau „coborare”. Nu are loc
nicio mișcare în spațiu. „Spiritul și Sufletul sunt peste tot și nicăieri.” Suntem în „Rai”
ori de câte ori „ne amintim de Dumnezeu cu Mintea și Inima”; suntem „cufundați în
materie” ori de câte ori îl uităm pe Dumnezeu.
Același loc, percepții diferite.
Plotin afirmă în mod explicit și adesea că „vom ajunge în UNU fără a pleca
niciunde, fără a ne schimba locul.” Cei care vorbesc despre „această lume” sau despre o
„altă lume” au ratat ideea – ei sunt Descenderii sau Ascenderii, nu cei centrați în Inima
Întregului.
William Inge oferă un extraordinar rezumat al viziunii despre lume a lui Plotin și
merită citat pe larg Plotin concepe universul ca pe un lanț viu de ființare, o serie
neîntreruptă de valori şi existenţe ascendente și descendente. Întregul reprezintă
armonia; fiecare grad este „în” interiorul următorului de mai sus; fiecare existență
este vital legată de toate celelalte. Dar acele niveluri care sunt inferioare ca valoare
sunt, de asemenea, imperfect de reale, atâta timp cât le privim fără a fi conectați în
interior [„imperfecțiunea” și „inferioritatea valorii" apar doar atunci când le vedem
deconectate de Spirit și astfel nu reușim să vedem că fiecare este o perfectă expresi a
Divinului – ca și în curentul nonantropocentric sau „descentrat”]. Ele par a fi
caracterizate prin impermanență și discordie interioară, până când le vedem în
adevăratele lor relaţii. Atunci noi le percepem ca fiind părți integrante ale eternului,
sistolă și diastolă [eflux și reflux] în care este alcătuită viața universului, o viata in
care nu exista nimic arbitrar sau neregulat, văzând că totul acţionează în acord cu
propria lor natură.
Viața perfectă și atemporală a Spiritului Divin se revarsă într-un flux neîncetat de
activitate creativă, care se consumă doar atunci când a ajuns la limitele cele mai de jos

22
ale ființării [materiei], astfel încât fiecare posibilă manifestare a energiei divine,
fiecare nuanță de Strălucire Divină, fiecare varietate în grad, precum și în natură, se
împlinește undeva, cumva. Și pe lângă acest flux exterior de energie a creației [Agape
și Eflux] există un alt curent care conduce toate creaturile înapoi spre sursa fiinţei lor.
Această mișcare centripetă [Eros și Reflux] dirijează viața activă a tuturor Ființelor.
Această aspirație, care există chiar și în ființele inconștiente [se regăsește în toți
holonii ca un impuls auto-transcendent], este sursa principală [de asemenea] a
moralei, intelectului și vieţii estetice a omenirii.
După cum vom vedea în capitolul 11, acesta este Kosmos-ul lui Eros și Agape care
vor întâlni Iluminismul, unde versiunea empirică/reprezentativă a raționalitatii
(monologică sau rațiunea de mâna dreaptă) va reduce Kosmosul într-o ordine plată de
interconectare de elemente holistice, cu subiectul atârnând deasupra lumii holistice
plate fără nicio idee cum a ajuns acolo.
Pentru că tot Kosmosul are într-adevăr un fel de corelație cu rațiunea de Mâna
Dreaptă2 , părea de înţeles că pozitivismul ştiinţific şi naturalismul ar putea acoperi
toate bazele posibile, pentru că știința înregistrează într-adevăr atât de multe modificări
semnificative în lumea Mâinii Dreapte. În această prăbușire a Kosmosului, Holarhia
condusă de Eros și Agape, atât pe verticală cât și pe orizontală , a fost redusă la o simplă
holarhie orizontală , condusă numai de aspectul funcțional.
Evoluția colectivă necesară de la mitic la rațional a fost marea realizare a
Iluminismului; prăbușirea inutilă a Kosmosului holistic a fost marea ei crima. Căci
tocmai acest Kosmos nedual a fost cel care s-a rupt în două, schilodit și căzut, în ceea ce
a devenit ulterior coșmarul Spiritualitatii occidentale a filosofiei și științei. Notele de
subsol segmentate ale lui Platon au început să lumineze peisajul acestui coșmar și de
abia acum, am început să adunăm toate aceste părți pentru a înțelege Întregul.

10 Din Această Lume, din Cealaltă lume

Există o multiplicare neîncetată a lui UNUcel inepuizabil șio unificare a
nedefinitei Multiplicități. Așa sunt începuturile și sfârșiturile lumilor şi a fiinţelor
individuale: extinse dintr-un punct fără poziție sau dimensiuni și un acum fără dată
sau durata.
– A. K. Coomaraswamy, rezumând esenţa Hinduismului și budismului
MARELE DUALISM al tuturor dualismelor, așa cum am arătat, există între „această
lume” și o „cealaltă lume”. Acesta a infectat spiritualitatea noastră, filosofia noastră,
știința noastră; rulează în egală măsură prin Ascenderii represivi care doresc numai
„lumea cealaltă” a eliberării eterne, dar și prin Descenderii îmbrățișați de umbre,
2
Parafrazare ironică a lui John Donne "Rațiunea este mâna stângă a sufletului nostru, credința
este mâna ei dreaptă. "

23
troglodiți și toți cei care doresc mântuirea numai în gloriile trecătoare ale "acestei lumi."
Acest dualism străbate fiecare Epocă a Iluminismului cu Rațiunea ei în creștere și
fiecare reacție a Romanticilor care încearcă pe de altă parte să exploreze fiecare cotitură
descendentă, fiecare întuneric și adâncime. El se exprimă în funcție de locul în care ne
căutăm mântuirea și care „lume” o vom ignora sau o vom distruge pentru a o obține.
Este cauza animozității amare, existente între cele două tabere, fiecare acuzându-se
reciproc că ar fi simbolul și esența răului (la propriu): Ascenderii îi acuză pe
Descendenri că s-au pierdut în Peștera Umbrelor, că sunt materialiști, hedonişti,
panteişti, reducţionişti şi „nimic-morişti” (ei nu crede în „nimic mai mult” decât poate fi
perceput cu ajutorul simțurilor). Pentru Ascenderi, „această lume” este iluzorie în cel
mai bun caz, diabolică în în cel mai rău caz– iar Descenderii sunt reprezentanții primari
ai acelui rău.
Descenderii îi acuză pe Ascenderi că sunt represivi, puritani, că neagă viața, își
reprimă sexualitate, distrug pământul ,și își ignoră corpul. În încercările lor de a se
ridica deasupra „acestei lumi”, Ascenderii au făcut de fapt mai mult pentru a distruge
această lume și a aduce răul în această lume decât orice altă forță, deci este tocmai
„cealaltă lume”, potrivit Descendenrilor, care aduce răul în această lume, iar Ascenderii
sunt reprezentanţii primari ai acelui rău.
Și ambele părți au dreptate. Sau, am putea spune, ei au dreptate pe jumătate – notele
de subsol fracturate ale lui Platon.
Potrivit școlilor nonduale (Platon/Plotin,Vedanta, budismul Mahayana, Tantra etc.),
realitatea – „lumea reală” – nu este nici lumea aceasta, nici lumea cealaltă; deși nu poate
fi descrisă cu ușurință sau exact, acesta poate fi arătată direct sau sau experimentată în
conștientizarea prin practica contemplativă . Și dacă trebuie să vorbim despre
asta, atunci trebuie includese cel puțin următoarele trei aspecte, nu pentru că acestea
descriu de fapt Realitatea, ci pentru că ele acționează ca un reper și o limitare a
teoretizarii care nu poate niciodataă percepe Intregul.
1. Unul este Binele la care aspiră toate lucrurile. Absolutul este Apogeul și Scopul
oricărei evoluții, al întregii ascensiuni, și manifestari. Acesta oferă motivul, acțiunea,
„atracția” tuturor lucrurilor pentru a se actualiza la potențialul lor maxim, oricare ar fi
acel potențial.
Potrivit lui Whitehead, acesta este Dumnezeul care acționează „prin persuasiune
blândă” pentru orice idee creativă. Așa cum ar spune Aristotel , Binele este cauza finală
către care sunt atrase toate ființele, oricât de imperfecte ar fi . UNU privit ca fiind Binele
este punctul omega final al întregii ascensiuni și înţelepciuni. Este întoarcerea
Multiplicității la UNU. (Luat în sine acesta, desigur, este Dumnezeul Ascenscenderilor.)
2. UNU este Bunătatea din care se revarsă toate lucrurile.Este Originea și Sursa
oricărei manifestări peste tot. Există o creativitate atemporală sau revărsarea lui UNU în
Multiplicitate. Toate lucrurile, superioare sau inferioare, sacre sau profane, se revarsă
din Izvorul divin, Originea tuturor. UNU privit ca ca Bunătate este prima cauză a tuturor

24
cauzelor; este punctul alfa al tuturor lumilor; si ca atare, toate Lumile exprimă
bunătatea, compasiunea, iubirea și supraabundența Divinului. Această supraabundența
creativă a lui UNU (ca punct alfa) este Revărsarea continuă care are ca rezultat
Plenitudinea și varietatea și multiplicitatea acestei lumi, astfel încât aceasta lume este ea
însăși un „Dumnezeu vizibil”, exprimând compasiune și Bunătate mereu și mereu, iar
această lume va fi și îmbrățișată în această Bunătate. Este Dumnezeu ca Multiplicitate.
(privit astfel acesta este Dumnezeul Descenderilor.)
3. Absolutul este Tărâmul Nondual al lui UNU și al Multiplicității. Este în
egală măsură și atât Bine cât și Bunătate, Unu și Mulți, Ascensiune și Coborâre, Alfa și
Omega, Înțelepciune și Compasiune. Atât Căile Ascendente cât și Descendente exprimă
adevăruri profunde – niciunul dintre adevărurile lor nu sunt negate (de fapt, ambele
sunt puternic afirmate).
Dar niciuna dintre căi nu exprimă în sine întregul Adevăr și niciuna dintre căi nu
exprimă în totalitate Realitatea. Realitatea nu este doar Apogeul (omega) sau doar Sursa
(alfa), ci este Tathātā3 - Tărâmul atemporal și mereu prezent în mod egal și deplin în și
ca fiecare ființă, sus sau jos, ascendent sau descendent, eflux sau reflux.
În Marele Cerc de Coborâre și Ascensiune, UNU Nondual poate fi reprezentat ca o
hârtie pe care este desenat întreg cerc; sau din nou, poate fi reprezentat ca fiind centrul
cercului însuși, care este echidistant față de toate punctele de pe circumferință („centrul
care este peste tot, circumferinţa, nicăieri"). Fiinţele pot fi mai aproape sau mai departe
de Apogeu sau de Sursa (acesta este sensul Marelui Lanț al Ființei); dar nicio ființă nu
este mai aproape sau mai departe de Tathātā (similaritate); Acolo nu este „sus” sau
„jos”. Fiecare ființă individuală este, pe deplin și complet, așa cum este, exact așa cum
este, Unul și Totul.
Acesta este motivul pentru care, în Tathātā nonduală, nu se consideră că fiecare
ființă este o parte a Unului sau participă la UNU, sau este un aspect al Său . Cu alte
cuvinte, nu se afirmă, ca în panteism, că fiecare este doar o bucată din „UNU”,o felie de
plăcintă sau o șuviță în Big Web. „Așa cum Plotin ne spune în mod repetat, spiritele
individuale nu fac parte din Unicul Spirit.” Un holon individual nu face parte din Unicul
Spirit pentru că fiecare holon individual este Spiritul Unic în care se află întregul său
– Infinitul, fiind adimensional, este prezent pe deplin în fiecare punct al spațiu-timpului
(sau, ca în Zen, golul „în întregime” este complet prezent în fiecare formă: golul nu este
suma totală a Formei, este esența Formei; este deci prezent si in Totalitate , dar nimic
nu a fost adăugat la Totalitate, care să nu fie fost prezent în fiecare individualitate).
Ne amintim că Plotin spunea: „ Dacă [Sufletul/Spiritul infinit] se dăruiește pe Sine
fiecarui punct din acest corp vast și își conferă Ființa fiecarei parti, mare și mică, deși
aceste părți sunt separate în spațiu și ca mod de dispunere și deși unele sunt opuse

3
un termen budist care înseamnă "similaritate" este un cuvânt folosit uneori în primul rând în Buddhismul
Mahayana pentru a însemna "realitatea" sau modul în care lucrurile sunt într-adevăr. Se înțelege că adevărata
natură a realității este inefabilă, dincolo de descriere și conceptualizare. "similaritatea", atunci, este deliberată vag
pentru a ne împiedica să- o conceptualizăm..Traducerea engkeză folosește termenul de "suchness",

25
celorlalte, altele sunt dependente una de cealaltă. Dar Sufletul Însuși nu este divizat, și
nici nu se separă pentru a da viață fiecărui individ. Toate lucrurile trăiesc prin Suflet
în întregimea sa; totul este prezent peste tot.”
UNU este prezent pe deplin în Fiecare dintre noi. Nu trebuie să adunăm fiecare
lucru finit pentru a obține un „sistem al spiritului” – fiecare Lucru individual, așa cum
este el, este pe deplin expresia Spiritului. Acesta este motivul pentru care tradițiile
nonduale sunt atât de radicale în orientările lor valorice: Holonii individuali nu au
valoare doar pentru că fac parte din această rețea nemaipomenită; au valoare pentru că,
așa cum sunt, sunt manifestări perfecte ale Purităţii primordiale ale Spiritului însuși.
În sistemul „spiritual” ale acestei minunate Rețele a Vieții, toate lucrurile își
dobândesc valoarea funcțională în mod extrinsec, ca extensii ale acestei rețele
incredibile, care este prin ea însăși singura"realitate."
Or, așa cum spune Plotin, „Fiecare parte a Totalității este infinită.” Se pot observa
aici trei concepte în aparență foarte diferite: UNU, FIECARE și TOTALITATEA.
Fiecare lucru finit există ca parte din Totalitatea lucrurile finite, dar „spiritualitatea” nu
se regăsește în Totalitate, ci doar în UNU care este pe deplin prezent atît în Fiecare cât și
în Totalitate. (Teoreticienii sistemelor Rețeaua Vieții înțeleg Totalitatea, dar nu îl înțeleg
pe UNU.) Dar pentru că UNU este cu adevărat prezent pe deplin atât în Fiecare cât și în
Totalitate, așa cum Plotin ne spune: „Totul este Fiecare, și Fiecare este Totul iar
Infinitul Este Slava și Mărirea"– el ramâne Întreg oricâte părți am adăuga - Sursa
fiecărei părți și a fiecărui întreg.
Pentru a finaliza: Realitatea este Apogeul (omega), dar și Sursa (alfa), iar tarâmul
lor comun este Suchness- similaritatea (Nonduală). în integrarea celor două Căi -
ascendentă și descendentă apare fulgerător conștientizarea Nondualității: „Lumea este
iluzorie; numai Brahman e real; Brahman este lumea.”
Orice altceva decât această realizare degenerează fie în Ascenderi (numai Brahman
este real) sau doar Descenderi (Brahman este lumea). Și sugerez că este exact ceea ce s-
a întâmplat în civilizaţia noastră occidentală ca urmare a interpretării fracționate a
notelor de subsol ale lui Platon.

Pământul în echilibru
Se spune adesea că Platon era filosoful Celilalte lumi și Aristotel a fost filosoful
acestei lumi.

26
Rafael – Școala din Atena 1509-1511
Și totuși, așa cum demonstrează Lovejoy, este exact invers. Este adevărat că
Aristotel și-a petrecut mult timp analizînd această lume, și Dumnezeu al lui Aristotel,
spre deosebire de cel al lui Platon, este un Dumnezeu pur Ascendent. Dumnezeul lui
Aristotel a fost apogeul și cel mai înalt obiectiv al întregii creații (omega), dar nu a fost
sursa sau originea sau fântâna creație (alfa). De fapt, Dumnezeul lui Aristotel nu exista
în Interiorul creației, cu excepția faptului că era cauza finală a întregii Ființări, ceea ce
reprezintă un obiectiv spre care ar tânji mereu toate ființele, dar pe care nu l-ar atinge și
la care nu ar ajunge niciodată.
Prin urmare, lucrurile nu au venit de la Dumnezeul lui Aristotel, ele se îndreaptă doar
spre El. Cu alte cuvinte, Aristotel l-a înțeles foarte bine și foarte exact pe Cel Perfect ca
fiind Binele, dar nu ca manifestare a Bunătatii sau Plenitudinii creatoare.
Lovejoy: Procesul invers [cel al efluxului,izvorului creativ, descris de Platon şi extins
de Plotin] nu își găsește locul în sistemul lui Aristotel. Dumnezeul Său nu generează
nimic. Cu câteva excepții, Aristotel aderă la noţiunea de autosuficienţă ca atribut
esenţial al Dumnezeirii [cauzal]; și consideră că aceasta exclude orice relație cu
ființele finite care ar fi determinată de faptul că El le creează. Este adevărat că această
Perfecţiune Impasibilă este pentru Aristotel cauza oricărei mişcări şi a întregii
activități a ființelor imperfecte; dar este numai cauza lor finală. Extazul de care
Dumnezeul impasibil se bucură în contemplarea lui nesfârșită de Sine este Binele după
care toate celelalte ființe tânjesc și, spre care năzuiesc în diferitele moduri care le sunt
accesibile. Cu exceptia Actorului Impasibil acesta nu este un tărâm accesibil celorlalți,
Natura si Existența Sa nu explică de ce există celelalte lucruri, de ce sunt atât de
multe, de ce tipologiile și diferitele niveluri în care deviază de la perfecţiunea divină
sunt atât de diverse. Prin urmare, el nu poate oferi un temei pentru principiul
Plenitudinii.

27
 Așadar filosofia lui Aristotel, cu excepția extraordinarei sale contribuții la
înțelegerea „acestei lumi”, a stat la baza nașterii Ascenderului arhetipal al Occidentului.
Și a fost primul mare filosof care a interpretat parțial și segmentat lucrările lui Platon.
Platon, așa cum am văzut, a susținut atât Ascensiunea, cât și Coborârea, Apogeul și
Sursa. Aceste două curente – Dumnezeul lui Platon aflat atât în lume cât și dincolo de
ea, Dumnezeul lui Aristotel aflat doar dincolo de ea - au intrat în curentele filosofice ale
civilizaţiei occidentale cu două agende diametral opuse: împrietenește-te cu lumea,
înfruntă lumea.
Un Platon interpretat segmentat ar putea fi citat pentru a sprijini oricare punct de
vedere, Aristotel ar putea fi citat numai pentru cel din urmă. De aceea, opiniile
majoritare erau deja înclinate în favoarea Ascenderilor. În condițiile în care filosofia lui
Platon nu a fost înțeleasă în întregul său în anii ce au urmat rămăseseră puțin
argumente ca să mai țină pe cineva legat de Pământ.
Și tocmai aceasta a fost fundamentul pe care Cultura occidentală era pe cale să fie
construită – se oscilând în permanență între această lume şi cealaltă lume.

Treimea Nepământeană
Plotin ținuse Curentele Ascensional și Descendent împreună într-un mod admirabil,
exprimând și cizelând nondualitatea platoniciană originară. Iar Scoala nonduală a lui
Platon/Plotin ar fi produs pentru Occident consecințe similare cu efectul pe care
sistemele lui Shankara și Nagarjuna l-au avut pentru Hinduism și, respectiv, budism –
dacă nu ar fi existat un factor copleșitor și absolut decisiv: intrarea în scena filosofiei
vestice a crestinismului mitico-literal.
Cu Dumnezeul său mitic-disociat divorțat ontologic de natură și mai ales de natura
umană – ceea ce Tillich a numit „dualismul strict al unei sfere divine în cer și a unei
sfere umane pe pământ” – nu a existat nicio cale de a-L împământa în cele din urmă pe
Dumnezeu in lumea asta. Și în consecință, nu a mai existat nio cale prin care o ființă
umană și-ar fi putut realiza destinul în această viață, în acest corp, pe acest pământ.
Și astfel a devenit posibil ca Ascenderii ce divinizau doar cealaltă lume, mânați de către
Phobos (frica de pământ, corp, natură, femeie, sex și simțuri) – să domine (deși
niciodată în mod exclusiv) scena occidentală pentru un mileniu.
Dar aspectul ironic este că acest Dumnezeu mitic nu a fost nici măcar un Dumnezeu
cu adevărat ascensional sau transcendent - nici măcar nu a fost unul gnostic sau de nivel
cauzal (cu foarte puține excepții). A fost, în întregime, o creație la nivel mitic: un zeu
geocentric, egocentric, antropocentric local al vulcanului – Yahweh pe nume – a cărui
adevărat natură au fost demonstrată tocmai prin faptul că El a impactat istoria omenirii
doar intervenind, fie pentru a „răsplăti”, fie pentru a „pedepsi” „popoarele Sale alese”
sau, ceva mai des, să-i execute în mod miraculos pe dușmanii poporului Său ales, sau să-
și petreacă altfel timpul transformând spanacul în cartofi.

28
 Acest lucru a fost aspru criticat de gânditori profunzi ai tradiției creștine (și iudaice),
începând cu Clement și Origen (și Philo), care ar fi de acord cu Paul Tillich: „Fapte
precum intervenții miraculoase ale lui Dumnezeu, inspirații speciale și revelații sunt
sub nivelul experienţei religioase adevărate. Religia însăși este instantanee [ceea ce
înseamnă tocmai instantaneitatea Trezirii sau a Prezenței pure, care este Spiritul în
noi, așa cum însuși Tillich arată foarte clar]. Gândirea supranaturalistă desasupra
suspendareii legilor naturii de dragul miracolelor este complet nerealistă.
Dar, problematică în sine nu a fost moștenirea imperiului mitic creștin roman. Ci
faptul că acea structură mitico-rațională a acţionat ca principiu de bază al creării și
dezvoltării sensului cultural şi integrarii sociale aproape o mie de ani; a fost suficient de
adecvat în mod specific, aducând cu sine progresele (și toate dezastrele) despre care am
discutat, în special o nouă forme de moralitate sociocentrică și credința de început
(post-convențional) în statutul egal al tuturor cetățenilor sub legea (romană) și în ochii
lui Dumnezeu – în ciuda încercărilor militare de „globalizare” inerente în structura
mitico-raţională.
Când discutăm despre sistemele lui Platon sau Plotin (sau Nagarjuna sau Shankara),
ne referim la cele mai avansate sau de vârf sisteme ale dezvoltării conștiinței în
perioada respectivă; Nu mă aștept că aceasta ar fi fost sau ar fi putut deveni conștiința
medie în acel moment în timp și nici nu judec nivelul mediu de conștiința a vremii în
raport cu standardele de astăzi. Aparitia Imperiului roman creștin mitico-militar nu a
fost o problema în sine; ci impactul asupra viziuni despre lume din acel moment istoric.
Această viziune nouă a asezat o anatemă, a condamnat temeinic, riguros, chiar vicios
uneori (în special în Contrareforma) credințele anterioare, și acest lucru (cu foarte
puține excepții) nu s-a întâmplat nicăieri în altă parte în istoria lumii la o asemenea
scară.
Fiecare structură a conștiinței este suspicioasă în legătură cu toate structurile
superioare, structuri care se află în interiorul și dincolo de sine, structuri care sunt de
fapt propriul potenţial inerent, dar structuri care necesită o moarte înfricoșătoare și o
renaștere și transformare în fiecare caz. Și societățile, se pare, pot fi dispuse de-a lungul
unui continuum de toleranță pentru acele structuri care există mai sus decât structura
proprie, a principiilor lor de organizare socială și coeziunee.
În aceste condiții, amenințările constante, la adresa mitico-militarului Imperiu
Creștin a făcut ca toleranța – care niciodată nu a fost un punct forte în cazul structurilor
mitice – să devină practic exclusă. Orice persoană deschisă care avea o structură de
conștiință mai înaltă decât cea mitico-rațională, a fost privită ca o amenințare politică și
condamnată, pentru trădare.
Condamnarea a fost pandemică: structurile de Rațiune (și știința) au fost
condamnate pentru că acestea solicitau dovezi (deci rațiunea a fost permisă numai în
serviciul Dogmei). Nivelul psihic al misticismului tradițional a fost condamnat pentru că
l-a adus pe Dumnezeu „prea mult " în această lume, "L-a târât pe Dumnezeu în jos" din

29
al Său tron ceresc și Oraș Ceresc de deasupra. La nivel subtil misticismul a fost
condamnat sau, în cel mai bun caz, abia tolerat, pentru că aducea sufletul prea aproape
de Dumnezeu. Si Biserica devenea absolut isterică, dacă cineva exprima o intuiție la
nivel cauzal a identității supreme cu Dumnezeirea – Inchiziția avea să-l ardă pe
Giordano Bruno pe rug și condamnă tezele lui Meister Eckhart pe astfel de motive
Ne amintim cu toții ce s-a întâmplat cu Cei care au dobândit Realizarea la nivel
cauzal din partea credincioșilor mitici, începând cu Iisus din Nazaret, a cărui realizare la
nivel cauzal („Eu și Tatăl suntem Unul") nu a fost tratat cu înțelegere. „De ce mă puneți
la zid?” întreabă Isus. „Este pentru fapte bune?” iar răspunsul evlaviosilor a fost: „Nu,
nu este pentru fapte bune, ci pentru că tu, fiind om, te consideri pe tine însuți
Dumnezeu.” Răspunsul Lui este că „toți suntem fii (și fiice) lui Dumnezeu” a fost pierdut
în mulţime, iar această realizare l-a condus, la fel ca şi al-Hallaj și Bruno și Origen și un
lung șir de alți Realizatori la nivel cauzal, către o moarte cumplită atât din motive
politice, cât și din motive religioase – pentru că a fost în același timp o amenințare la
adresa statului dar şi la adresa vechii religii.
Dogma bisericească s-a ocupat de cazul extraordinarului Realizator din Nazaret într-
un mod foarte ingenios, folosind întregul arsenal al raționalității pentru a susține mitul.
Era adevărat, au recunoscut că Isus era una cu Dumnezeu (sau, ceva mai târziu, că
Dumnezeu este o substanță cu trei Persoane – trinitasui lui Tertulian – și Persoana lui
Isus are două naturi: divină și umană). Dar au blocat nivelul cauzal al Ascensiunii se la
acest nivel. Niciunei alte persoane nu îi va mai fi permisă această Realizare, deși, așa
cum toată lumea știa clar la acea vreme, Isus nu a făcut niciodată vreo remarcă ce ar
sugerea că el singur a avut sau ar putea avea o astfel de Realizare, iar el le-a interzis în
mod explicit adepților săi să folosească termenul „Mesia” cu referire doar la el însuși.
Dar, după cum au subliniat mulți comentatori, dacă Nazarineanul a realizat de fapt o
Dumnezeire care le aparține tuturor, în mod egal și pe deplin, atunci o astfel de
Realizare nu putea să devină proprietatea exclusivă a unei mitologii exclusive. A spune
răspicat, Realizarea nu putea deveni obiect al comercializarii. Așadar Isus a fost
prezentat, nu doar ca slujitorul suferind al întregii omeniri, ceea ce de altfel este este tot
ceea a susținut El Însuși mereu, dar mai ales, Unicul Fiu al lui Iehova, literalmente.
Cu alte cuvinte, povestea adevărată a fost dosită de ideologii Bisericii iar Isus a fost
prezentat în mitologia predominantă ca încă un alt exemplu (dar la o scală mult mai
mare) a unei intervenții miraculoase şi supranaturale în istoria omenirii, sosit pentru a
salva un nou popor ales: cei care au îmbrățișat Biserica, singura cale adevărată de
mântuire pentru toate sufletele (care însemna: singura cale pentru coeziunea imperial-
politică a imperiului mitic).
Realizarea Nazarineanului a fost astfel așezată pe un piedestal și a fost prezentată ca
un atribut exclusiv al Bisericii (şi nu ca o calitate inerentă a Sufletului). Trebuie amintit
că în această etapă de dezvoltare a omenirii, sferele morală şi politică (biserica şi statul)
nu erau încă pe deplin diferențiate (ceea ce este adevărat pentru toate structurile
mitologice – șeful statului dobândește legitimitate prin revendicarea statutului de

30
sorginte divină, pretinzând că este în mod special conectat la, descendent din/sau una
cu zeii/zeitele: de pildă Cleopatra este Isis).
Așa cum arată Tillich: „Asta însemna că persoana care încalcă doctrina dreptului
canonic nu este doar un eretic, care nu este de acord cu doctrinele fundamentale ale
bisericii, dar este în același timp şi un infractor împotriva statului. De vreme ce
ereticul subminează nu numai biserica, ci și statul, el trebuie nu doar să fie
excomunicat, ci și dat pe mâinile autorităților pentru fi pedepsit penal
Biserica avea să producă nenumărați mari filosofi (rațiunea), și mulți mistici de
excepție, dar oricât de mult au încercat acești Realizatori să minimizeze miturile, oricât
de mult le-au alegorizat sau au încercat să le interpreteze în mod diferit, a existat
întotdeauna unica dogmă fundamentală care atârna ca o greutate în jurul încercărilor
lor de a transcende, dogma ce i-a ţintuit de pământ şi care niciodată, dar niciodată nu s-
a clintit un centimetru: Realizarea/Înălțarea unică şi imposibil de repetat a lui Isus.
Înălțarea însăși a fost imediat mitologizată, urmând motivul mitic foarte vechi al
morții de trei zile și renașterii consoartei lunare a zeiței Pământului (în ritualurile
păgâne, precum și în versiunea creștinizată, ca să poți accesa puterile dobândite prin
Înviere se „mânca carnea” și „bea sângele” consoartei,). Creștinii individuali care
împărtășeau convingerea mitică adecvată (sau credința) ar fi reînviat și ei, după moarte,
în Ziua Judecății, într-o altă lume, unde trupurile lor ar fi fost reasamblate ("...scuză-
mă, nu-i așa că al patrulea metacarpian pe care îl ai acolo este al meu?") pentru a
rămâne acolo în eternitate cu Iehova, Fiul Său și Compania. Nu exista nicio cale ca
oamenii obișnuiți să găsească iluminarea sau ascensiunea în această viață, pe acest
pământ. Toți cei care au susținut contrariul au fost astfel imediat considerați atât eretici
cât şi infractori.
Eu personal nu judec acea fază specifică a structurii mitico-raţionale sau
interpretarea pe care aceasta a dat-o Realizarii Adeptului din Nazaret. A fost o
componentă crucială a integrării sociale și semnificației culturale în acel moment al
dezvoltării și se pare că și-a îndeplinit destul de bine scopurile. Problema, mai degrabă,
a fost gradul în care și intensitatea furiei cu care această Realizare a fost atât de complet
mitizată. Rareori a fost o realizare la nivel cauzal atât de acaparată. Puține au fost
cazurile în care unei astfel de Realizari impresionante i s-a permis să producă atât de
puține realizări de același nivel la adepții săi.
Nici Buddha, nici Shankara, nici Lao Tzu; nici Valentin, nici Numeniu, nici
Apollonius; nici Dogen, nici Fa-tsang, nici Chih-i; nici Garab Dorje, nici Tsongkapa, nici
Padmasambhava – niciunul nu a fost atât de temeinic limitat și ocultat. Este pur și
simplu uluitor. Firește că au fost dezvoltate Mituri în jurul tuturor acestor Realizatori, în
special pentru cei care se raportează la realitate la un astfel de nivel; dar învăţătura lor
finală, cauzală/nonduală, era disponibilă tuturor celor care îmbrățișau practica, și
tehnicile sale, care mergeau dincolo de mit și rațiune și psihic și nivel subtil, și
descopereau Vacuitatea, Adevărul, ei înșiși. Și oricărui student care se trezea și

31
descoperea că el însuși este Unul cu Infinitatea, își regăsea identitatea fără formă,
replica Maestrului era: "Felicitări! Ai descoperit în sfârșit cine ești!"
Răspunsul Bisericii a fost: acum te vom prăji.
Principala consecință a fost că, deşi Dumnezeul Bisericii a fost în primul rând un
Dumnezeu Ascensional – din cealaltă lume– nu exista nicio modalitate concretă de a
desăvârși Înălțarea, nici măcar pentru cei puțini de la vârful Ierarhiei; numai Isus
realizase asta. Şi în timp ce noi am putea în diferite grade „participa” la natura lui
Hristos, nu ar putea exista o reală și completă Realizare și Înălțare în întreaga noastră
Ființă decât după moarte, într-un alt timp și cu siguranță într-o altă lume. Aceasta lume
este doar o pistă pentru decolarea catre Lumea ce Adevărată.
Tocmai pentru că nu exsita nicio cale de a desăvârși Înălțarea în acest trup, în
această viață, pe acest pământ, nu exista așadar nicio modalitate în care Calea de Sus să
se reverse în Calea de Jos. În niciun caz, Uniunea cu Binele - cea realizată la nivel
cauzal nu ar fi putut să se reverse către Bunătatea atotcuprinzătoare, împământată în
această lume, strălucitoare ca lumea întreagă. Acel extraordinară călătorie înapoi pe
care Platon (și toți Realizatorii nonduali) o parcurseseră - transcende această lume,
trezește-te ca Fiind această lume – nu ar fi putut fi evocată.
Tocmai pentru că Înălțarea nu a putut fi desăvârșită, Occidentul a fost blocat într-o
perpetuă și frustrată Aspirație spre Ascensiune – un dor nesfârșit pentru un scop ce nu
ar fi niciodată permis oficial și, prin urmare, un dor perpetuu care nu putea fi niciodată
satisfăcut și de care nu se putea niciodată elibera – mâncărimea perpetuă din psihicul
occidental careia nu i s-a permis niciodată să fie scărpinată și apoi uitată – morcovul
Ascensiunii cocoțat pe un băț foarte lung ținut deasupra și în fața fața măgarului colectiv
astfel încât bietul animal s-ar întinde mereu după el, dar nu i s-ar permite niciodată să-l
apune și să-l mănânce.
Tocmai acești Ascenderi frustrați, înghețați sunt cei care invocau , care ar chema (1)
cealaltă lume a lui Aristotel, (2) cealaltă lume – doar jumătate din filosofia lui Platon și
(3) cealaltă lume mitică a Singurului și Singurului Născut, Fiul Înălțat al lui Dumnezeu.
Și acolo era Sfânta Treime, Trinitatea nepământeană, care a marcat următorul mileniu
al cultură occidentală, o Trinitate care, chiar dacă nu a dirijat în totalitate evoluția
acestei, a dominat-o oficial întotdeauna.

Cei DOI Zei

Fără acces direct la UNU cel unificator și nerostit Una, cele două căi, Ascensională și
Descendentă, au devenit logic incompatibile și complet ireconciliabile. Întrucât Calea
de Ascensiune reală și completă a fost blocată (chiar și doar teoretic), atunci Calea de
Coborâre adevărată şi deplină nu putea fi nici direct experimentată sau corect formulată
(chiar teoretic).

32
 Lumea Unică a lui Platon/Plotin s-a fracturat în „aceasta lume” versus „cealaltă
lume” și acest dualism a produs două Filosofii mondiale incompatibile, diametral opuse
și absolut ireconciliabile, cu două viziuni foarte diferite (și ireconciliabile) despre „viața
bună”, a oamenilor și locul bărbaților și femeilor în univers, despre obiectul și natura
destinului uman, cum trebuia să fie găsită împlinirea de sine, idealurile pe care ar trebui
să le avem în aceasta viață și, cel mai important lucru, a tipurilor de obiective practice pe
care ființa umană ar trebui să se străduiască să le împlinească în această viață.
A produs, de fapt, doi Zei complet ireconciliabili. S-a convenit, de ambele
părți, că Binele final al ființei umane era imitatio Dei – imitația sau contemplarea sau
absorbția în Dumnezeu. Dar care Dumnezeu! Dumnezeu înălțat care conduce toată
Creația înapoi în UNU, sau Dumnezeul Descendent care se bucură de diversitatea
Multiplicității? Fără Inima unificatoare, ei par cu totul incompatibili și, prin urmare, ce
e de făcut? Evit lumea și îl caut numai pe UNU, sau îl urmez pe Dumnezeul creator,
îmbrățișez Bunătatea întregii creații și îl găsesc pe Dumnezeul meu pe deplin exprimat
acolo?
Răspunsul nondual a fost întotdeauna: experimentează-l pe fiecare,
îmbrățișându-i în cele din urmă pe amândoi. Ca exemplu, Aurobindo:
„Transformarea spirituală culminează cu o ascensiune permanentă din conștiința
inferioară la conștiința superioară, urmată de un permanentă și eficientă coborâre a
naturii superioare în cea inferioară.” La fel, în imaginile zen despre păstorit, care
exprimă cele zece „etape” spre iluminare, primele șapte imagini înfățișează o căutare
exclusivă a lui UNU și o retragere din lume – Ascensiunea spre Bine. A opta imagine
este un cerc gol – gol pur fără formă (cauză). Iar imaginea finală arată persoana care
intră în piață „cu mâinile deschise” – îmbrățișarea celor Mulți, Calea strălucitoare a
compasiunii și „centrată pe creație” și spiritualitate.
Cel mai important aspect este că ceea ce unește perfect cele două căi – drumul în sus
și drumul în jos – este a opta imagine, cercul gol, care nu este doar o teorie a
nondualitatii ci Realizarea Directă a lipsei formei - Goliciunea/Vacuitatea (Spiritul
cauzal). Neavând acces la aceasta cunoaștere, cele două căile ne se pot întâlni, nu au un
punct de contact direct în plan experiențial și ele se rezumă, prin urmare, doar la
chestiuni teoretice diferite, una în opoziție cu cealaltă și nu există nicio modalitate de le
conecta în teorie sau în fapt.
Și asta, vom vedea, este exact ceea ce s-a întâmplat.

Vedanta Vestică
Viziunea Lumii Unice, de la Plotin încoace, îmbrățișând pe deplin atât Ascensiunea
cât și Coborârea, a trecut, virtual către nevătămată și intactă, remarcabilul Sfânt
Dionisie (care, pentru că s-a crezut în mod eronat că este Primul convertit atenian al lui
Pavel, a avut un impact profund asupra întregului misticism creștin ulterior; autorul
real rămânând necunoscut; de unde şi numele „pseudo-Dionisie”).
33
 Misticismul pseudo-Dionisian este virtual identic cu cel al lui Plotin, cu excepția
faptului că acum este ajustat perfect cu teologia și terminologia creștină : același vin,în
butoaie puțin mai noi. Regăsim, bineînțeles, Ascensiunea primejdioasă direct la
Divinitatea lipsită de formă și o Coborâre perfectă și o îmbrățișare iubitoare a întreagii
lumi a Multiplicității – mesajul standard al tuturor școlilor nonduale: transcende
absolut fiecare lucru în Cosmos, îmbrățișează absolut fiecare lucru în Cosmos – cu
compasiune sau iubire.
Dionisie: Iubirea care face bine tuturor lucrurilor, preexistentă dintotdeauna în
Bine, s-a transferat pe sine însăși în creaţie, așa cum se cuvine supraabundenţei prin
care sunt toate lucrurile create. Binele prin ființă își extinde Bunătatea asupra tuturor
lucrurilor [fără excepție!]. Așa cum soarele nostru, nu prin propria alegere sau
gândire, ci doar prin faptul că Este, luminează toate lucrurile, la fel și Binele prin
simpla sa existență trimite asupra tuturor lucrurilor razele Bunătatii sale.
Sfântul Augustin (354-430 e.n.) a continuat cu strălucire mare parte din tradiția
plotiniană, cu câteva întorsături subtile si adaosuri. Există multe aspecte în învățătura
lui Augustin care este în mod clar nonduală și profundă în implicațiile sale, în special în
ceea ce privește uniunea dintre Eros și Agape, importanța absolută a introspecției
pentru o cunoașterea lui Dumnezeu, puterea creatoare a Amorului (dragoste) și
importanța centrală a unei transformări a conștiinței (o transformare a voinţei) pentru a
se trezi la Divin.
Cel mai important dintre toate, cred, este că la Augustin vedem prima înflorire a unei
forme occidentale de Vedanta care a avut, probabil, un impact mai profund asupra
filosofiei (și civilizației) occidentale ulterioare decât orice altă idee, cu excepția uneia – și
pe care o voi încerca rezumă într-un paragraf:
„Spectatorul” lui Platon și „veșnic prezenta Stare de Trezire” al lui Plotin sunt
dezvoltate de Augustin în conceptul de Martor interior (Augustin ar spune Sufletul)
lucru de care nu ne putem îndoi. Îndoiește-te de absolut tot ce poți,spune Augustin.Veți
descoperi că vă puteți îndoi de fiabilitatea logicii (ar putea fi greșită), vă puteți chiar
pune la îndoială realitatea impresiilor simțurilor (ar putea fi o halucinație). Dar chiar
și în cea mai intensă îndoială, ești conștient de îndoiala în sine; în conștientizarea ta
imediată există certitudine, chiar dacă există doar certitudinea faptului că te îndoiești,
și aceasta certitudine nu va fi niciodată clătinată.. Orice adevăr în lumea exterioară
poate fi pus la îndoială, dar întotdeauna există certitudinea Stării de Alertă interioară
sau starea de veghe; si Dumnezeu, spune Augustin, se află în această stare de Veghe, a
cărei certitudine nu este niciodată și nu poate fi niciodată, pusă la îndoială.
Astfel, existența lui Dumnezeu, ca prezență de sine (sau starea de veghe de bază),
este o certitudine neclintită. Dumnezeu este chiar presupozitia sau tarâmul aflat în
spatele îndoielii cu privire la existența lui Dumnezeu. daca ești conștient de gândul „nu
cred în Dumnezeu”, ei bine, spune Augustin, acesta este deja Dumnezeu. Credința în
Dumnezeu și îndoiala în Dumnezeu, ambele îl presupun pe Dumnezeu

34
 Și mai mult, în intimitatea și imediata SA prezență, nu există dualitate subiect-obiect.
eu nu fac un pas înapoi de la această prezență imediată și o privesc; dacă ar fi așa, atunci
acesta ar fi doar un alt obiect văzut, nu prezența Sa.. Dumnezeu esteobiectul și subiectul
sinelui și al lumii. „Dumnezeu este văzut în suflet. Dumnezeu este în centrul oamenilor,
înainte de divizarea în subiectivitatea și obiectivitatea. Dumnezeu nu este o ființă
ciudată a cărui existenţă sau inexistenţă s-ar putea discuta. Mai degrabă, Dumnezeu
este al nostru a priori. În Dumnezeu împărțirea între subiectul și obiectul și dorința
subiectului de a cunoaște obiectul, este transcensă. Nu există un astfel de decalaj.
Dumnezeu este dat subiectului ca fiind mai aproape de sine decât de el însuşi.”
Dumnezeu, pentru Augustin, este ceea ce ştii înainte de a ști orice altceva și de care
totul depinde și ceva de care nu te poți îndoi niciodată.
Dumnezeu privit ca temei, nu doar al tuturor ființelor, ci a propriei noastre
conștientizari imediate și primordiale – aceasta este chemarea lui Augustin. Cât de
asemănătoare cu tradițiile orientale! „Mintea obișnuită, doar asta este Tao”. În Zen
minte obișnuită înseamnă mintea pur și simplu, înainte de orice efort sau dualitate. În
budismul tibetan, Cea din urmă Dharmakaya 4 este rigpa, claritatea conștienței prezente,
anterioară subiectului și obiectului. Și am văzut deja discursul lui Ramana despre
imposibilitatea de a fi vreodată fără Sine: dacă gândești că nu ai găsit sau văzut Sinele
primordial, însăși conștientizarea acestei lipse este presupusul Sine care lipsește. Aceste
tradiții nu susțin că ai natura de Buddha, dar nu o cunoști: ele spun că o cunoști, dar că
nu o vei recunoaste.
Această Vedanta Occidentală, așa cum am numit-o, a trecut în diversele sale forme,
de la Augustin la Descartes, Spinoza, Berkeley, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Husserl,
Heidegger și Sartre, ca să menționăm doar câțiva. Starea de Veghe, conștiința imediată,
este ceea ce avem și tot ce avem; orice altceva este fenomenal (Kant) sau deductiv
(Descartes), sau exterior (Spinoza), sau eliminat de două ori (Husserl, Sartre). Spiritul,
ca stare de veghe, nu este ceva ce trebuie dovedit, ci ceva ce reprezintă până şi existenţa
îndoielii însăși. Și astfel, Spirit (sau conștiință sau Eul pur sau Sinele transcendental) nu
este ceva greu de găsit, ci mai degrabă imposibil de evitat.
Am văzut că fiecare etapă de dezvoltare presupune a cîlîtori în interior și dincolo.
Acest lucru este clar observat de Augustin care o afirmă într-un mod atât de profund și
persuasivă încât, după Taylor, această noțiune de „interioritate” ar colora literalmente o
întreagă civilizație.
Savanți atenți și treji (cum ar fi Tillich și Taylor) sunt pur și simplu uimiți de ceea ce
a făcut acest om. Tillich spune Augustin este „omul care este mai mult decât oricine
altcineva, reprezentantul Occidentului; el este temelia a tot ce avea de spus Occidentul.”
În ceea ce privește aceasta călătorie în interior și dincolo, Augustin preia argumentul
de la Plotin că interiorul transcende și învăluie/include exteriorul și interiorul se dizolvă

4
dharmakaya, a fost creat pentru a descrie un corp mai metaforic, un corp sau o colecție a tuturor calităților sau
dharmelor bune ale lui Buddha, cum ar fi înțelepciunea, compasiunea, forța, răbdarea lui.

35
apoi în UNU, astfel încât, așa cum Gilson rezumă, drumul lui Augustin este unul
„conduce de la exterior la interior și de la interior la superior", pe care Taylor îl
exprimă astfel „Pătrunderea în interior mă conduce... dincolo."
Acest lucru a avut un impact istoric profund pentru că a preluat noțiunea de
interioritate prezentă la Plotin (și sugerată la Platon) și a adus-o în prim-plan. Calea
spre Realitatea supremă nu este în afară; este înăuntru. Pornind de la rațiune, se merge
înăuntrul rațiunii, până la sursa acesteia, iar aceasta mă duce dincolo de rațiune cître
însuși esența Cosmosului. Deci, în cele din urmă, Adevărul nu este închis egoic în mine,
dar este mai degrabă dincolo de mine în același timp: terenul prezenței intime se
deschide dincolo de mine către Ființa atemporală și eternă a tuturor ființelor.
Mergând în interiorul meu, sunt în sfârșit eliberat de mine: și asta este o eliberare
atemporală din lanțurile de a fi doar eu. Taylor numește acest nou accent pe interior
„reflexivitate radicală.” Și, spune el, „nu este o exagerare a spune că Augustin a fost cel
care a introdus interioritatea reflexivitatii radicale şi a lăsat-o moştenire Occidentului.”
Într-adevăr, Taylor urmărește trei aspecte principale ale „interioritatii” sau „reflexivitatii
radicale” caracteristice Civilizației occidentale trecând prin modernitate și
postmodernitate (și anume autocontrolul, autoexprimarea și auto-angajamentul) și
constată că toate cele trei drumuri conduc la... Augustin (cu rădăcini în Plotin).
Această reflexivitate radicală ar juca un rol profund în Occident (așa cum a făcut-o în
Orient) pentru că chiar şi în cele mai distorsionate forme a spus un anumit adevăr –
nivelul superior se află în interior, Dincolo se află în interiorul Ființei. Iluminismul va
continua să abordeze „călătoria înăuntru"... dar apoi uită de Dincolo. Ego-ul eliberat al
Iluminismului s-a întors în interior... și a rămas blocat acolo, atârnând nefericit peste o
lume holistică plată unde nu există loc pentru el: nici în interior și apoi Dincolo, ci în
interior și blocat acolo. „Cunoașterea s-a închis în ea însăși”, așa cum spune Foucault, și
nu a existat nicio cale de a reconecta efectiv Sinele cu un „cosmos holistic”, din moment
ce acel cosmos al Exteriorității exclude interiorul astfel blocat (prăbușirea Cosmosului în
cosmos, sau reducţionism subtil).
Dar această închidere a cunoașterii în Interior dublată de închiderea accesului la
Exterioritate, oricare ar fi aceea, a izolat Subiectul însuși de Creație. Deși descrierea
Lumii exterioare a fost corect realizată prin evidențierea interconexiunilor existente,
subiectul a rămas blocat acolo înăuntru și apoi, iar acesta nu este Adevărul pentru
Augustin; acesta este tocmai Răul. „Răul apare atunci când reflexivitatea este închisă
în sine”– retrasă înăuntru.
Nu mai exista nicio cale de a ajunge la nivelul superior pentru că interiorul fusese
exclus din rândul interconexiunilor existente în Exterioritate și astfel tot ce rămăsese era
un sistem de umbre armonioase și o rețea minunată care oculta Întreaga profunzime a
Creației într-un ciclu nesfârșit.
Dar contribuția lui Augustin a fost tocmai în direcția opusă. Dacă Iluminismul s-a
pierdut în interior și a rămas astfel blocat acolo, influența lui Augustin până în perioada

36
Renaștereii era de a ajunge la nivelul superior dar și de a minimaliza, uita, ignora cu
totul exteriorul. „Deoarece adevărul este ceva pe care îl putem găsi doar în interiorul
sufletului uman, fizica este inutilă pentru atingerea Adevărului Ultim.”
Într-un fel el are dreptate, dar aici se observă moștenire dualistă a lui Augustin.
Pentru Plotin lumea Descendentă a fizicii și lumea Ascensională a Sufletului erau
ambele componentele integrante ale Lumii Unice. Este adevărat, că nu am putea ajunge
niciodată la Suflet sau Spirit printr-un studiu al fizicii (de fapt, asta ne-ar face orbi față
de Suflet), dar totuși fizica face parte din Dumnezeul vizibil, sensibil.
Augustin nu este un dualist ontologic, dar ne oferă o alegere brutală: „Toată lumea
devine la fel ca ceea ce ii place. Iubești pământul? Tu vei fi pământ. Îl iubești pe
Dumnezeu? Atunci zic: Tu vei fi Dumnezeu.”

Și nu există nicio modalitate de a fi amândoi?

Pentru Bhagavad Gita, ca și pentru Plotin, „Chiar și pe pământ lumea este
transformată de cei a căror minte se află stabilizată în viziunea Unității”, așa cum
spune Gita.
Pentru Plotin (și pentru cea mai mare parte a tradițiilor nonduale estice),
începem prin a exista cufundati în Pământ, cufundati în Gaia,
interconectati cu exteriorul (egocentric, biocentric, geocentric);
apoi descoperim interiorul, transcendem Gaia, și ne cufundăm
în Rai (Suflet, Duh); și atunci sinele separat se dizolvă cu totul și
îmbrățișează în egală măsură atât Cerul cât și Pământul ca fiind
strălucirea glorioasă a Divinului (acesta a fost revoluţia tantrică și
Mahayana care au răsturnat Idealul exclusiv Ascendent al gnosticilor yoghini și
Theravadini).
Dar pe acest drum nu poate merge Augustin. Credinţa Dogmatică în viitoarea înviere
a trupului a condus la sfârşitul acelei viziuni. Învierea viitoare a corpului și unic și
Realizarea Nazarineanului (unică, nerepetabilă, nereproductibilă) blochează eliberarea
finală a sufletului în acest trup, în această viață, pe acest Pământ. Căile Ascendentă și
Descendentă nu mai pot coexista împreună în această clipă a Prezentului.
Există o prăpastie în fața Iubirii și un Dumnezeu perplex se uită acum în gol în
două directii diametral opuse.
Efectul a fost: alegeți o cale – drumul în sus sau drumul în jos. Cele două nu mai
puteau fi unite, și istoria Ascenderilor și Descenderilor a mers practic pe cai separate.
Pe scurt, la Augustin tensiunea dintre cei „doi Zei" devine insuportabilă. Parțial din
cauza celor zece ani petrecuți cu maniheenii5 dualiști, parțial din cauza propriului său
5
O filozofie dualistă care împarte lumea între principiile bune și cele rele sau care privește
materia ca fiind intrinsec rea și mintea ca fiind intrinsec bună . [Din latina târzie Manichaeus,
maniheean, din greaca târzie Manikhaios, din Manikhaios, Mani.]

37
gnosticism și în mare parte din cauza devoțiunii sale neclintite față de dogma Bisericii a
„unuia și singurul născut”, Augustine simte că o Ascensiune adevărată nu poate să apară
în această viață, în acest corp, pe acest pământ – poate exista doar conștientizarea
mistică a lui Dumnezeu,; dar nu și eliberarea finală în acest trup, pe acest pământ.
Pentru Plotin, „Ascensiunea” nu înseamnă o schimbare a locației sau o schimbare de
la „această lume" într-o "altă lume". Înseamnă o schimbare în Percepție, astfel încât
din ce în ce mai mult din această lume este percepută ca cealaltă lume – din ce în ce
mai mult din această lume este percepută ca perfect divină, până când există
numai Divinul perfect în toată percepția, „această lume” și „acea lume” fiind cu totul
irelevante, iar drumul în sus și calea în jos se întâlnesc în fiecare act
de iubire și conștientizare fără alegere și non-duală.
Augustin, în ciuda inteligenței sale sclipitoare –nu poate să-și achimbe gândirea sa
dualistă dogmatică - că această lume este doar o pregătire pentru lumea următoare; el
este blocat în mitul viitoarei învieri a trupului, și nu divinizarea sa în această viață
printr-o schimbare a percepției; și astfel chiar și un adept înflăcărat al lui Augustin
ca Pavel Tillich își poate rezuma punctul de vedere astfel: „Pe de o parte, există cetatea
lui Dumnezeu, pe de altă parte, cetatea pământului sau diavolul.” Aceasta nu este o
ontologie spirituală; aceasta este o disociere mitică.
Nu vreau să așez povara acestui dualism doar pe umerii lui Augustin; aceasta este o
disociere inerentă viziunii mitice asupra lumii pe care, dintr-un motiv sau altul, s-a
simțit obligat să o îmbrățișeze. Augustin, sunt tentat să spun, este de fapt cel mai valoros
exponent a ceea ce se poate face cu sistemul plotinian dacă ești blocat într-o viziune
mitică asupra lumii. Dar atât fanii cât și detractorii lui Augustin au subliniat acest
dualism instabil al acestui sistem, sistemul „celeilalte lumi” avâbd drept consecință o
Ascensiune frustrată (și o Coborâre infirmă).
Și dacă „Augustin este temelia a tot ceea ce Vestul avea să spună: „Ei bine, atunci, tot
ceea ce Occidentul a transmis a fost: o Ascensiune frustrată, spiritus interruptus. Și prin
urmare nu a existat nici o Coborâre adevărată, nici o divinizare adevărată a acestui
Pământ, a acestui trup, sau a acestei vieți.

Zeul Schizoid
Lovejoy, care nu înțelege natura contemplativă și experiențială a acestei scindări
(între Această lume de Jos și Cealaltă lume de Sus), rămâne totuși reporterul perfect a
ceea ce s-a întâmplat de fapt, cum a ajuns Occidentul să fie încălțat cu doi zei absolut
incompatibili: Singurul Dumnezeu acceptat a fost scopul și finalitatea „căii în sus”, a
acestui proces ascendent prin care sufletul finit, întorcându-se cu spatele către toate
lucrurile create, a luat drumul înapoi spre Perfecţiunea imuabilă, unicul loc în care și-
ar putea găsi odihna. Celălalt Dumnezeu a fost sursa și energia acelui proces

38
descendent prin care Fiinţa se revarsă prin toate nivelurile de posibilitate până la cel
mai de jos...
Nu a existat nicio modalitate prin care transcensența dinspre Multiplicitate spre UNU,
căutarea unei perfecțiuni definite în întregime în opoziție cu lumea creată, ar putea fi
armonizate eficient prin imitarea Bunătatii care se bucură de diversitate și se
manifestă ea însăşi în emanaţia Multiplicității din UNU.
Odată ce adevărata Axcensiune a fost refuzată, adevărata Coborâre a fost de
asemenea pierdută, iar căsătoria lor secretă a rămas un secret profund. Ascenderii
pesimiști au urmărit cu tărie un Scop de a atinge Cealaltă lume, scop pe care au fost
asigurați că nu îl vor atinge niciodată, iar optimiştii Descenderi au îmbrăţişat cu euforie
Acestă lumea cărei Sursă de creaţie au sărbătorit-o dar nu au experimentat-o niciodată.
Și acestă stare de fapt a produs, așa cum am spus, Povestile a doi Zei și două Lumi,
care erau diferite în toate modurile imaginabile. Aceasta nu a fost doar o diferență de
orientări „teoretice”. (deși acest lucru a fost dezbătut constant); diferenţe în paradigme,
în stiluri practice de viață, în însuși scopul a ceea ce însemna să fii om și să duci „o viața
bună”.
Agenda Ascenderilor susținea o retragere din tot ceea ce însemna „atașamentul față
de creaturi”. A recomandat ascetismul, disciplina uneori dură, mereu orientată spre
retragerea atenției de la simțuri, de la corp, de la pământ și mai ales de la sexualitate
(deci femeii) – toate fiind privite ca tentații sau mult mai rău (chiar dacă toate
erau„teoretic” creații ale Binelui). Adică toate acestea au devenit obiecte ale lui Phobos,
nu ale lui Eros.
Această „strategie a atingerii comuniunii cu Unitatea” a fost introspectivă și foarte
introvertită; si oriunde a aparut aducea un pesimism adânc legat de existența în lume
(una dintre caracteristicile sale cheie, fie în religie sau în filozofie) şi un contemptus
mundi6. „Împărăția Mea nu este din această lume” și „Nu vă strângeți comori
pe pământ,” au fost lozincile sale. Scopurile lumești erau în cele din urmă pentru cei
înșelați, care puteau„participă” la Bine prin sacramente, dar se pierduseră în Peștera
Umbrelor. „Viața retrasă” era singura viață bună și singura viață care ar putea duce la o
adevărată imitatio Dei.
Programul Descenderilor mergea într-o direcție exact tocmai inversă, urmându-l
tocmai pe Dumnezeul opus. Aceasta i-a provocat bărbați și femei să participe, ăntr-o
formă finită la pasiunea creatoare a lui Dumnezeu, și să participe în mod conștient la
procesele prin care sunt realizate Plenitudinea și diversitatea lucrurilor în univers. Și-a
găsit viziunea beatifică în bucuria de a privi splendoarea creației; sau în entuziasmul
descoperirii varietății sale infinite. A așezat viața activă mai presus ca și contemplația. A
fost total extrovertită și a adus mereu un optimism care ar fi exprimat prin

6
Nerespectarea sau disprețul față de preocupările lumești sau temporale. Contemptus mundi este o temă
predominantă în tradiția literară și filozofică a antichității clasice și a creștinismului timpuriu și medieval.

39
fraza„Aceasta este cea mai bună dintre toate lumile posibile” (adică totul vine direct de
la Dumnezeu și exprimă Bunătatea).
Și în ceea ce privește imitatio Dei, a văzut activitatea artistului creator (în
numeroasele sale forme) ca modul de viața care seamănă cel mai mult cu Divinul,
pentru că artistul participă la procesul creativ, un proces care este asemănător, sau chiar
identic cu Supraabundența și Strălucirea Spiritului și care aduce la lumină gloriile
Multiplicității Create din UNU. Și totuși, atât de putenică a fost aspirația acestora spre
Exterior, Doar spre Exterior, încât a căzut constant în jos, tot mai jos: nu Agape, ci
Thanatos; nu învăluirea celui inferior de către cel superior, ci o simplă îmbrățișare a
inferiorului, punct - cu toată înălțimile și toate profunzimile reduse, aplatizate, nivelate,
stinse.
Acești doi zei s-au luptat pentru sufletul Civilizației Occidentale în următoarele mii
de ani (și, de fapt, au continuat să facă asta până în prezent, după cum vom vedea). De
vreme ce acesti Zei erau, în acest moment, total incompatibili, Biserica a trebuit oficial
să aleagă unaul dintre Ei. Sub influențe Treimii nepământene, a ales-o, desigur, pe
prima, calea (frustratei) Ascensiuni.
A fost Conceptul Binelui [Ascendent], nu a concepția despre o Bunătate generativă
[descendentă], care a influențat învățătura etică a Bisericii (at cel puţin în sfaturile ei
legate de perfecţiune) şi a modelat gândirea europeană dominantă până la Renaștere
referitoare la scopul principal al omului, în teologia ortodoxă, protestantă sau
catolică, și așa mai departe. Doar „calea în sus” a fost direcția în care omul trebuia să
caute Binele...
Aceasta a fost domnia de o mie de ani a miticului Dumnezeu Ascensional, despre
care, am vrut doar să sugerez originea și structura sa internă, ceea ce a realizat (ceea ce a
fost mult spre Bine) și ceea ce a distrus (care a fost la fel de extinsă). Cel mai interesant
lucru este că: începând cu Renaștere și trecând prin Iluminism, a avut loc ceea ce am
putea numi „marea inversare”. Dintr-o dată, foarte brusc, Ascenderii au ieșit din scena și
au intrat Descendenrii – și tranziția a fost sângeroasă, probabil cea mai sângeroasă
transformare cognitivă în istoria europeană

Marea Plenitudine
Pentru a înțelege dominația ce avea să vină, cea a Descenderilor, este necesar să
înțelegem cum înțelegea sistemul nondual al lui Platon/Plotin partea referitorare la
Coborâre - Calea Efluxului sau Plenitudinea, care era doar jumătate din ecuație, dar care
poate fi rezumată în fraza modernă „Biodiversitatea este bună”.
Și nu doar biodiversitate. Diversitatea în sine a fost dovada directă a extraordinarei
Supraabundenţe şi Bunătate a lui UNU și, prin urmare, cu cât există mai multă
diversitate, cu atât este mai mare Bunătatea. Subliniez această frază pentru căașa cum

40
vom vedea, reprezintă cheia Dumnezeului Descenderilor (care în sine era „jumătate” din
zeul lui Plotin, crucial dar parțial).
În Timaeus (Biblia intelectuală a Strălucirii din Occident), Platon susținuse deja că
NU trebuie să presupunem că „lumea a fost făcută după chipul și asemănarea unei Idei
parțiale și finite; căci nimic incomplet nu este frumos. Mai degrabă trebuie să
presupunem că ea este imaginea perfectă a Întregului din care toate animalele –
privite atât individual cât și colectiv, ca specii– sunt părți. Pentru că tiparul
universului conţine în sine formele inteligibile ale tuturor fiinţelor vii așa cum această
lume ne cuprinde pe noi și pe toate celelalte creaturi vizibile.”
Astfel, Strălucirea creatoare a condus la „această lume ca fiind cea mai dreaptă și
mai perfectă dintre ființele inteligibile 7 - o ființă vie vizibilă care conține în sine alte
ființe vii de aceeași natură” – tocmai de aceea Platon s-a referit la întregul univers
manifestat ca fiind „un Dumnezeu vizibil, sensibil” și un „superorganism”. În ordine,
spune el, „ca Întregul să fie într-adevăr Tot, universul a fost umplut complet” și prin
aceasta a devenit „un Dumnezeu vizibil – cel cel mai mare, cel mai bun, cel mai frumos,
cel mai perfect.”
Astfel, în această viziune, existența tuturor tipurilor posibile de ființe, indiferent dacă
le judecăm a fi bune sau rele, mai elevate sau mai grosiere – toate sunt o parte
integrantă și necesară a Cosmosului și, astfel, fiecare are valoare intrinsecă așa cum este.
Pe scurt, cu cât lumea este mai valoroasă, cu atât conține mai multe lucruri.
Plotin, ducând mai departe această viziune nonduală, spune că noi suntem ca niște
oameni care nu înțeleg arta și ar dori astfel să elimine anumite culori dintr-un tablou
pur și simplu pentru că le judecă ca fiind „mai puțin frumoase”, fără a realiza că asta ar
distruge întreaga pictură în acelasi timp. „să elimini anumite aspecte”, spune Plotin, „ar
însemna să distrugi frumusețea întregului; și asta deoarece foar prin intermediul lor
tabșoul devine complet.” Astfel, el spune, cei care ar „elimina din univers” ceea ce ei
consideră ca fiind „ființe inferioare” ar „elimina pur și simplu Providența însăși”, a
cărei natură este să „producă toate lucrurile și să le diversifice tuturor maniera de
existență.”
Lovejoy demonstrează că oriunde curentul Descendent a fost recunoscut – sub
denumirea generală de principiul Plenitudinii – a fost întotdeauna vorba despre formă:
Bunătatea lui UNU se reflectă în „varietatea părților lui”; cu cât este mai mare
diversitatea, cu atât este mai mare Bunătatea. Maximizarea diversității este, ca să
spunem așa, ceea ce Plenitudinea caută.
Vom vedea, în capitolul următor, ce influenţă extraordinară în care a avut această
doctrină a Plenitudinii în ascensiunea modernității, de la știință, la politică, la etica (și,
desigur, este încă evocată cu voce tare de teoreticieni,de la multiculturalisti la
ecofilosofi, dintre care majoritatea nu au nicio idee despre sursa sa originală).

7
Care poate fi cunoscut numai de rațiune, de gândire, independent de cunoașterea senzorială.

41
 Cel mai simplu mod de a rezuma Plenitudinea (sau Eflux) înseamnă că că diversitatea
nu doar că este bună pentru noi, oamenii – o atitudine foarte geocentrică,
antropocentrică, egocentrică – dar și că acea diversitate este însăși Bunătatea lui UNU
însuși , indiferent că are sau nu legătură cu oamenii. Această idee făcea parte din atacul
devastator al lui Plotin asupra gnosticilor, care, văzând oamenii în vârful ierarhiei
fiinţelor, au ignorat şi au devalorizat restul scalei în sine și, prin urmare, nu au putut
vedea „că soarele este divin, și pământul este divin și orice fel de ființă este divină”.
Această realizare a fost determinată, după cum am spus, direct de poziția lui Plotin
radical decentrată și nonantropocentrică. El nu susține biodiversitatea pentru că este
bună pentru oameni sau pentru că existența umană depinde de ea (deși recunoaște asta)
sau pentru că e drăguț sa ieși și sa ai o „experiență în sălbăticie” – toate acelea, pentru
Plotin, sunt antropocentrice până la miezul lor și slujește doar ego-ul în bărbați și femei,
nu pe Divin în fiecare si în toate.
Cât privește Calea Ascensiunii, după Plotin: cât timp încă suntem în ascensiune și
încă nu l-am descoperit pe Cel fără formă, care este la fel de prezent în toate ființele –
atunci lumea apare într-adevăr ca o mare ierarhie a ființelor, de la cea mai de jos la cea
mai înaltă, o scară menținută pe loc de propria noastră ignoranță (dar o scară care
trebuie mai întâi urcată complet înaintea de a se putea arunca; cei care o aruncă fără să
o urce sunt doar Descenderii, troglodiții care se închină Umbrelor fără să vadă Lumina).
Și punctul central al acestei Mari Holarhii sau Mare Lanț de ființe (aparente) a fost
rezumat în fraza nu există lipsuri în natură. Deși au existat într-adevăr grade (aparente)
de existență, de la cel mai mic la cel mai înalt, fiecare umbrit în celălalt cu „cel mai mic
grad de posibilă diferenţă” (Aristotel). Nicio „conexiune” în Marele Lanț nu ar putea fi
lăsat liberă, pentru că universul nu ar fi „Plin”, nu ar exprima plenul formarum8 care se
își găsește împlinirea prin diversitate.
Și astfel, tocmai pentru că universul era o mare Holarhie, complet „Plină” ca
expresie a Bunătatii Spiritului, fiecare „nivel” sau „grad” a fost în perfectă continuitate
cu dimensiunile sale superioare și inferioare (Aristotel: „Se spune că lucrurile sunt
continue oricând există una și aceeași limită a ambelor în care se suprapun și pe care
le au în comun") – între ele nu au existat goluri, găuri, verigi lipsă din univers:
Cosmosul era o țesătură strânsă a Bunătății.
„Dacă există între două specii naturale există teoretic posibil un tip intermediar,
acel tip trebuie să fie realizat – și așa mai departe ad indefinitum; altfel, acolo ar fi
goluri în univers, creația nu ar fi oricât de „plină” ar putea fi, iar acest lucru ar
8
În studiul său clasic, The Great Chain of Being, Arthur Lovejoy a conturat un set complex de concepte și
presupuneri care se refereau la perfecțiunea lui Dumnezeu și la plinătatea creației. În încercarea de a
distila ideea de bază sau „unitate” care a constituit acest tipar de gândire, el s-a concentrat pe
presupunerea că „universul este un plen formarum în care gama de diversitate imaginabilă a felurilor de
viețuitoare este exemplificată exhaustiv”. El a numit acest lucru „principiul plenitudinii”. Lovejoy a
susținut că această idee implică alte două — continuitatea și gradația — și că, împreună, acestea reflectau
o preocupare față de „necesitatea imperfecțiunii în toate gradele ei posibile”, o preocupare care a pătruns
în gândirea occidentală de la Platon și a dat naștere celor puternici. ontologie cunoscută sub numele de
„marele lanț al ființei”

42
implica că Sursa sa nu a fost „bună”, în sensul lui Timaeus.” Aceasta a fost în primul
rând nu o deducție logică, așa cum presupune Lovejoy, ci o experienţă contemplativă a
unei supraabundenţe care, ca apa, s-ar revărsa în orice colț și crăpătură, fără a lăsa
nimic uscat - prin urmare, „nu există goluri în natură”.
În același timp, acest lucru nu l-a împiedicat pe Plotin (și descendenții săi nonduali)
de a vedea și că „natura face salturi peste tot.” Un nivel mai înalt, reamintim, a fost
definit (de Aristotel) ca unul care avea esențialul de mai jos plus un plus ceva (un
emergent) care a definit noul nivel și nu a fost prezent la precedenta dimensiune.
Dar ideea era că, la un moment dat, cele două niveluri împărtășeau o limită comună,
astfel încât nimic nu era radical disjuns în univers, chiar dacă există peste tot ășanuri
diferite. Oricare punct luat singur -„fără goluri” versus „salturi peste tot” – ar duce la o
înțelegere dezechilibrată.
Concluzia tuturor acestor lucruri a fost că universul manifest a fost privit ca o uriașă
Totalitate organică, clasificată în termeni de niveluri de diversitate, dar fiecare având o
legătură integrală în Cosmos și „perfecțiunea universului este atinsă în esenţă
proporţional cu diversitatea de naturi în ea” (Sfântul Toma). Tocmai din cauza Marii
Holarhii, lumea manifestă era una și neîntreruptă. Nicholas Cusanus (unul dintre cei
mai mari reprezentanți ai nondualului în timpul Evului Mediu târziu): Toate lucrurile,
oricât de diferite, sunt legate între ele. Există în genul lucrurilor o astfel de legătură
între cel superior și inferiorîn sensul că ele se întâlnesc într-un punct comun; o astfel
de ordine se obţine în cazul speciilor în sensul că cel mai evouluat dintr-o specie
dintr-un anumit gen coincide cu cel mai puțin evoluat din genul următor
superior, pentru ca universul să poată fi perfect, continuu.
Plenitudinea se exprimă în gradație aparentă - totul nu poate izbucni în scenă dintr-
o dată! – dar o gradație care este „plină” și continuă și neîntreruptă, cu oamenii
ocupând un loc printre infinite numere de locuri. Departe de a plasa bărbații și femeile
în centrul Kosmosului – așa cum se presupune de mulți critici ecologici – această
concepție i-a făcut pe aceștia conștienți de cât de nesemnificativă este de fapt poziția lor
reală Deja Maimonides în secolul al XII-lea a scris (în Ghidul pentru cei perplecși,
același titlu care pe care Schumacher a folosit în mod deliberat în cartea sa lăudând
Marea Holarhie):
Și dacă pământul nu este astfel mai mare decât un punct relativ la sfera stelelor fixe,
care trebuie fie raportue mărime și complexitate dintre specia umană și universul ca
întreg? Și atunci cum poate oricare dintre noi crede că aceste lucruri există de dragul
lui și că ele sunt menite să-i servească nevoilor sale?
Tot acest nonantropocentrism radical a apărut, așa cum am văzut văzut, tocmai din
cauza naturii radical decentrate a misticismului nondual. Așa ar afirma Giordano Bruno
categoric, „Nu te poți apropia mai mult de înțelegerea Infinitului fiind om decât fiind o
furnică; și nu te poți apropia mai mult de înțelegerea Infinitului dacă esti o stea decât
dacă esti om.” Acest lucru i-ar permite de asemenea lui Bruno să realizeze că „din cauza

43
nenumăratelor grade de perfecțiune în care Excelenţa divină necorporală trebuie să se
manifeste într-o manieră corporală, trebuie să existe nenumărați indivizi precum sunt
acele Mărețe ființe vii dintre care divina noastră mama, Pământul, este una.”
Acest lucru nu a fost pe placul Bisericii, careia nu i-a plăcut ideea unui Dumnezeu
care era echidistant față de o furnică și un bărbat, și care deja situase Maternitatea
altundeva. Dar punctul crucial, așa cum rezumă expertul Lovejoy, a fost faptul că:
Existența nici unei creaturi nu a fost neapărat folositoare pentru bunăstarea celor de
deasupra lui pe scara nivelurilor Creației [Marea holarhie]. Fiecare avea propriul său
motiv independent pentru a ființa; dar în final, niciunul nu a fost mai important decât
oricare altul [în cele din urmă, după cum a spus Plotin, fiecare a fost pe deplin UNU;
gradația este aparentă]; si fiecare, prin urmare, își are propriul său drept la respect şi
considerație, propriul său drept de a-și trăi propria viață și de a poseda tot ceea ce ar
putea fi necesar pentru a-i permite să-și împlinească menirea şi să se bucură de
„privilegiile şi avantajele" situaţiei sale. Fiecare verigă din Lanţul de Ființare există,
nu în primul rând pentru beneficiul alte legături,ci doar de dragul ei; și prin urmare
adevărata rațiune de a fi a unei specii nu trebuie niciodată căutată în utilitatea sa
pentru o altă specie.
Și astfel, toate ac au este idei au fost prezente în Partea Descendentă a sistemului
Platon/Plotin (echilibrat și integrat, desigur, cu omologul său de pe partea
Ascensională): o viziune radical decentrată, nonantropocentrică până la străfunduri; o
gradaţie aparentă a Ființării fără verigi lipsă, fără goluri, dar emergente la a granițele
comune; o necesitate pentru biodiversitate și o deplină încântare față de natura diversă
a procesului creativ; o dorința de a participa pe deplin la pasiunea Bunătati creative a
Spiritului; o îmbrăţişare exuberantă a diversităţii ca „Bunătatea lui UNU”; și o
sărbătoare a pământului și a tuturor creaturile sale ca expresie a „unui Dumnezeu
vizibil, inteligent” „Mama noastră divină”.
Aceasta este jumătatea ecuației care a fost minimizată, chiar reprimată, sub domnia
Treimii nepământene – de pe vremea lui Augustin până la Copernic. Toate aceste idei au
fost astfel prezente, fierbinti, ascunse sub greutatea exclusivului Ideal Ascensional al
epocii. Și în timp ce Ascenderii dominaseră scena până la Renaștere, a explodat apoi o
schimbare decisivă în conștiință pentru a dezlănțui Calea Descendentă, o cale care,
izbucnind din miile ei de ani de închisoare, a răbufnit cu o furie creativă care, în decurs
de doar câteva secole, ar fi regândit întreaga lume occidentală – și în acest proces, mai
mult sau mai puțin permanent, l-a substituit pe un Dumnezeu cu celălalt.

44