Teoria Reprezentărilor Sociale

Teorie elaborată de Moscovici începând din anii 1960, este un cadru conceptual prin care se
poate înțelege modul în care oamenii elaborează și comunică cunoașterea lor asupra chestiunilor
relevante social.
Mediul extern este foarte complex, abundând în evenimente, interacțiuni zilnice cu alte persoane și
grupuri. Pentru ca oamenii să poată acționa, ei trebuie să simplifice acest mediu, să îl facă mai familiar și
să îl înțeleagă, să îi ofere un sens. Cu alte cuvinte, oamenii reconstruiesc în plan mintal mediul,
reconstrucție pe care ei o fac în funcție de caracteristicile lor. De asemenea, pentru ca oamenii să poată
colabora ei trebuie să aibă o înțelegere comună a subiectelor abordate de ei, să aibă o definiție cu care toți
sunt de acord.
Înțelegerea comună a unui obiect se formează mai ales prin comunicarea, dezbaterile și schimburile de
idei pe care le purtăm cu alții. Din acest motiv, reprezentările pe care oamenii le construiesc sunt sociale:
se formează în context social și sunt împărtășite de un un grup de membri ce au caracteristici comune.
Putem defini, prin urmare, reprezentările sociale astfel:

Sisteme de opinii/credințe/cunoștințe specifice unei culturi/categorii sociale/grup, legate de un

obiect din mediul lor.
Prin urmare, reprezentările sunt sociale, nu pur și simplu individuale, dacă au următoarele
caracteristici:
 organizare: elementele reprezentării sunt legate între ele într-un mod structurat, având
relații între ele. Nu sunt doar colecții de fapte at random, ci formează o imagine.
 împărtășire: reprezentările sociale sunt purtate de membrii grupului în mod comun, ele
reprezintă un consens al lor, iar membrii cred în ele în general.
 sunt elaborate în mod colectiv: reprezentările sociale sunt produse împreună de
membrii grupului, prin comunicare și schimb de idei. Oamenii încearcă să înțeleagă
obiectul de interes și să formeze o reprezentare socială a obiectului, pe care ei să o
împărășească în mod comun.
 sunt utile social: reprezentările sunt sisteme prin care oamenii înțeleg și interpretează
mediul din jur, ele fiind astfel utile în funcționarea socială a individului și grupului; ele au
de asemenea funcție identitară (sunt parte din identitatea grupului) și justificativă (sunt
folosite de către oameni pentru a justifica comportamentele lor).

Formarea reprezentărilor sociale

Moscovici a fost cel care a studiat modul în care grupurile sociale elaborează
reprezentările sociale. Conform lui, reprezentările sociale se formează atunci când un element
sau un eveniment nou apare în câmpul social, despre care oamenii au cunoștințe limitate și
incomplete, iar informațiile pe care oamenii o au despre obiect sunt împrăștiate, dispersate
printre membri.
Acest nou obiect trezește vigilență, îngrijorare și presiunea resimțită de a-l înțelege, controla sau
a te proteja de el. Pentru a putea realiza acest lucru, membrii grupului se focalizează pe diferitele
aspecte ale obiectului și încearcă să le înțeleagă. În timp, reprezentările sociale apar.
Procesul descris mai sus poate fi rezumat prin alte 2 procese:
 obiectivarea: este procesul prin care, prin comunicare între membrii, obiectul este
simplificat și transpus într-o imagine. Caracteristicile obiectului sunt analizate separat, în
funcție de criterii culturale și norme ale grupului, membrii îl interpretează în funcție de
propria înțelegere și cunoștințe. Obiectul este naturalizat, făcut mai familiar, lucru ce
permite comunicarea pe baza lui.
Spre exemplu, studiind modul în care societatea franceză vedea psihanaliza, Moscovici a
observat că centrul reprezentării sociale a acesteia avea 4 părți: inconștientul, conștientul,
reprimarea și complexul. În urma obiectivării, a concretizării, psihanaliza a luat forma
acestei reprezentări simplificate. Procesul se numește obiectivare și deoarece un concept
abstract (psihanaliza) este transpus în imagini simple, observabile (inconștient, conștient,
etc).
 ancorarea: este procesul prin care obiectul este încadrat în sistemul de credințe și
cunoaștere preexistent al membrilor grupului. Noua reprezentare socială creată nu este
lăsată în gol, ea trebuie să se potrivească printre celelalte credințe, opinii și cunoștințe pe
care grupul social le deja. Obiectul este asimilat în rețeaua de sensuri, în categorii
cunoscute.

Structura reprezentărilor sociale (teoria nodului central)

Modelul lui Moscovici descrie modul în care reprezentările sociale apar. Abric propune
un model care însă descrie structura, componentele reprezentărilor sociale, numit teoria nodului
central.
În mod evident, nu toate elemenetele unei reprezentări sociale au aceeași importanță. Unele
elemente sunt esențiale și situate central, iar altele au un rol mai secundar, mai periferic.
 nucleul central: este partea cea mai importantă a reprezentării, cea care îi conferă sensul
(este generativ, generează sens) și în jurul căreia celelalte părți sunt organizate (are rol
organizator); este partea abstractă a reprezentării, conceptul din centrul reprezentării;
nucleul central are o serie caracteristicipe lângă cele menționate mai sus:
o este stabil, în ciuda schimbărilor ce pot surveni, partea centrală a reprezentării
tinde să reziste schimbării; dacă schimbarea apare, ea survine mai degrabă la
nivelul elementelor mai puțin importante, periferice.
o permite membrilor grupului să vadă lucrurile în același fel, oferă o definiție
comună a obiectului ce permite ca oamenii să aibă un referent comun: să se refere
la același lucru atunci când discută.
 sistemul periferic: reprezintă acele elemente organizate în jurul nodului central prin care
aceste este tradus în acțiuni concrete; el are de asemenea o serie de trăsături:
 o ghidează comportamentul, conține norme privind ceea ce e normal și
recomandat să se facă într-o situație.
o permite personalizarea reprezentării, deoarece deși nucleul central rămâne
stabil printre membrii grupului, pot exista diferențe de opinie datorită faptului că
elementele sistemului periferit pot varia între persoane, între contexte și timpuri
diferite.
o protejează nucleul central, deoarece atunci când apar noi elemente care să fie în
contradicție cu reprezentarea, elementele periferice se vor modifica, pentru a
acomoda noile informații, însă nucleul rămâne neschimbat.

Aplicații ale teoriei reprezentărilor sociale

Reprezentările sociale permit prezicerea comportamentului, deoarece ele au rol prescriptiv. Spre exemplu:
From this perspective, the study of social represen tations provides us with elements for understanding
the reasons behind decisions or behavior. For example, in a study carried out on 1,005 French drivers,
representations of speed were studied (Pianelli et al., 2007).
This study showed that different representations coexist. The first one, the larger (44 percent of the
population), was organized around the unique notion of “danger.”
Another one, the smaller (12 percent of the population) was organized around the sole notion of
“pleasure.” Thus, it was supposed that these two representations determined different driving practices.
For those who belonged to the first representation, driving was seen as “careful,” whereas the others
saw it as “hedonistic.” This hypothesis gains a first element of validation when one examines the causal
link which the individuals made between speed and the occurrence of road accidents. Sixty-four percent
of the “prudent” drivers thought that speed was the main cause of accidents, against only 24 percent of
the “hedonists.” Moreover, this study showed that there were less members of the first subgroup who
admitted to having broken the speed limit than of the second subgroup (52 versus 76 percent on roads,
and 47 versus 78 percent on motorways).
Exemplu:

Piçarra, N., Giger, J.-C., Pochwatko, G., & Gonçalves, G. (2016). Making sense of social robots: A
structural analysis of the layperson’s social representation of robots. Revue Européenne de
Psychologie

Mai jos se poate vedea diagrama reprezentării sociale a roboților inteligenți, sociali, printre cetățenii
portughezi. Roboții sociali sunt un element nou, inovator, care stârnesc nevoia formării unei reprezentări.
După cum se poate vedea, nodul central este reprezentat de noțiunile tehnologie și viitor, ceea ce
indică faptul că, în ansamblu, oamenii îi văd drept o parte a viitorului, nu prezentului.
Modelul roza vântului (Wind Rose)
Model dezvoltat de Bauer & Gaskell. În această teorie, subiectul este reprezentat de grup,
iar elaborarea reprezentării sociale se face pe baza unui proiect, un viitor pe care acesta îl
anticipează, a proiecției pe care aceștia îl au despre viitor. Cu alte cuvinte, reprezentările pe care
oamenii le elaborează sunt o funcție, un rezultat, al mai multor elemente:
 subiectul (un grup social alcătuit din membri ce colaborează pentru un proiect comun).
 obiectul (lucrul despre care se face reprezentarea, pe care fiecare comunitate îl vede
diferit, în funcție de caracteristicile membrilor săi).
 proiectul (planul grupului privind viitorul, ceea ce își doresc să se întâmple).
o de exemplu, vă puteți uita la slide-urile de curs, unde se povestește despre cum
diferite publicații (comuniste, catolice, etc.) aveau reprezentări diferite despre
psihanaliză; acest lucru se datorează unor proiecte diferite pe care aceste grupuri
le aveau; de exemplu, comuniștii doreau să facă o revoluție, catolicii să facă
mântuire, etc. Așa, reprezentările lor sociale au depins de proiectele lor.
 timp, mediu și contextul intergrup (ce relații există între propriul grup și grupurile
externe); e de menționat că un om poate face parte din mai multe grupuri simultan și prin
urmare să aibă reprezentări ușor diferite privind același obiect, însă poate “naviga”
printre aceste reprezentări prin polifazie cognitivă, fără să aibă probleme.
Toate aceste elemente contribuie la formarea reprezentării sociale. În schema de mai jos,
fiecare petală este reprezentată de o comunitate diferită, un grup ce contribuie la formarea
reprezentării. Reprezentarea este desenată drept centrul unde se întâlnesc, converg toate petalele.
 Teoria managementului terorii (TMT)
Este o teorie psihodinamică, existențială, ce încearcă să explice o multitudine de fenomene, de la
conflictul intergrup, la stima de sine și stereotipuri. Aceasta e o teorie elaborată de Greenberg,
Solomon & Pyszczynski, începând cu anii 1980. Teoria se bazează pe observațiile antropologului
Ernest Becker privind frica inconștientă de moarte și modul în care ea ghidează comportamentul
și existența umană în ansamblu.
Încă de la începutul istoriei, ființele umane au fost preocupate de problema morții. În cursul
evoluției, oamenii au căpătat abilități cognitive superioare care le-au permis acestora să înțeleagă
nu numai prezentul, ci să integreze în mintea lor trecutul și să prezică viitorul. În virtutea acestei
abilități de a înțelege timpul în ansablu, oamenii au ajuns să conștientizeze faptul că indiferent de
acțiunile lor, moartea va surveni inevitabil la un moment dat, reprezentând de altfel singura
certitudine a existenței lor. Nimic nu este garantat în afară de faptul că, eventual, vom muri.
Acest gând, odată conștientizat, produce o frică și neliniște profunde într-un psihicul uman, care
a evoluat de-a lungul a milioane de ani pentru a asigura supraviețuirea organismului. Astfel,
apare un contrast între predispoziția omului de a dori supraviețuirea și conștiința faptului că ea
este imposibilă pe termen lung. Așa cum a spus scriitorul James Baldwin în The Fire Next Time:
Life is tragic simply because the earth turns and the sun inexorably rises and sets, and one day,
for each of us, the sun will go down for the last, last time. Perhaps the whole root of our trouble,
the human trouble, is that we will sacrifice all the beauty of our lives, will imprison ourselves in
totems, taboos, crosses, blood sacrifices, steeples, mosques, races, armies, flags, nations, in
order to deny the fact of death, which is the only fact we have (James Baldwin, The Fire Next
Time, 1963).
Conform TMT, pentru a putea gestiona conștiența propriei mortalități, oamenii adoptă credințe
care să ofere impresia că sunt ființe înzestrate cu stabilitate și sens, nu simple animale materiale
sortite dispariției. Aceste credințe le conferă simțul faptului că vor persista, fie în mod propriu-
zis, trăind pe veci în Lumea de Apoi, fie în mod simbolic, prin intermediul realizărilor lor,
familiei, națiunii, sau grupului lor, reușind astfel să transcendă moartea.
Astfel, oamenii adoptă sisteme de credințe (organizări politice, religie, mituri creatoare, cultură,
etc) pentru a obține un buffer, o protecție împotriva anxietății morții. Toate aceste sisteme de
credințe ajută la formarea stimei de sine, prin identificarea cu ele și cu grupul ce le susține, stima
de sine fiind la rândul ei o barieră semnificativă împotriva anxietății morții. Totuși, toate aceste
sisteme de credințe sunt, la urma urmei, construcții sociale care pot fi contestate. Oricând poate
apărea opoziție împotriva propriei religii, sau ideologii politice preferate, trupe preferate sau
subculturi preferate. De regulă, nici nu este nevoie ca altcineva să ne conteste punctul de vedere,
simplul fapt că altă perspectivă decât a noastră există este suficient pentru a crea dubiu și a ne
face propria poziție mai puțin credibilă, deoarece nu mai este singurul punct de vedere, deci nu
mai este absolut. Ca atare, atunci când acest lucru se întâmplă, iar protecțiile lor împotriva
anxietății de moarte sunt amenințate, oamenii pot reacționa în cel puțin 4 feluri diferite:
 derogare, susținerea faptului că cei ce susțin alte perspective sunt ignoranți, răi, nu au
dreptate iar punctul lor de vedere nu este valid, deci nu reprezintă o problemă.
 asimilare, prin care se încearcă convertirea personelor de opinie contrară la propriul
punct de vedere, pentru a te convinge și mai tare de corectitudinea propriei perspective.
 acomodare, acceptarea selectivă a unor părți din perspectiva contrară și respinegerea
altor părți, pentru a face perspectiva contrară mai puțin amenințătoare.
 anihilare, distrugerea celor ce susțin altă perspectivă, dispariția lor arătând că propria
perspectivă era cea corectă.

Mortality salience (MS)

O serie de ipoteze ce decurg din TMT au fost testate. Printre acestea sunt că:
 conștientizarea morții (mortality salience, MS) duce la întărirea credinței în
propriul worldview și consolidarea stimei de sine: expunerea la conștiința propriei
morți crește aprecierea față de celebrități, eroi, echipa națională de fotbal, propriul grup
religios, dar crește și ostilitatea față de cei de alte credințe.
 întărirea credinței în propriul worldview și consolidarea stimei de sine reduc
anxietatea de moarte: cu cât e mai puternic susținut worldview-ul nostru, cu atât
gândurile privind moartea pătrund mai greu în conștiință.
 amenințarea credinței în propriul worldview și a stimei de sine cresc accesibilitatea
gândurilor despre moarte: atunci când sistemele de credințe ce oferă cuiva sens și
semnificație sunt amenințate, crește accesibilitatea gândurilor legate de moarte, ușurința
 cu care ele pătrund în conștiință, în mod specific, și nu a altor gânduri cu caracter
negativ, precum cele legate de paralizie, incertitudine, durere, examene, boală sau lipsă
de sens în viață.

Important!
MS nu produce reacții de apărare decât atunci când gândurile privind moartea sunt accesibile,
dar nu prezente în conștiință. Dacă îi spui unei persoane că va muri, acest lucru nu va determina
reacțiile menționate mai sus (apărarea propriului sistem de credințe și îmbunătățirea stimei de
sine) deoarece este simplu ca persoana să ignore aceste gânduri, să spună că oricum va muri în
viitorul îndepărtat, etc. Efectele menționate apar după aceea, când gândurile privind moartea sunt
încă prezente “în fundal”, dar persoana nu se mai gândește în mod active la ele.

Aplicații ale TMT

TMT are aplicații în sănătate, politică și marketing. De exemplu, eficiența campaniilor de
informare ce înștiințează oamenii privind diferite riscuri de sănătate va fi afectată de modul în
care acestea țintesc MS. De pildă, un studiu a arătat un efect neașteptat, de bumerang:
participanților le-a fost amintit faptul că expunerea la soare poate duce la cancer de piele, ceea
ce, previzibil, a dus la intenții reduse ale participanților de a se bronza. La ceva timp după aceea,
odată ce ideea morții nu mai era conștientă, ci doar accesibilă, participanții au prezentat o
intenție și mai mare de a se bronza. De ce? Bronzatul duce la un aspect dezirabil din punct de
vedere social, la aderarea la niște norme culturale semnificative, ceea ce servește drept buffer
împotriva anxietății morții. Așa, o intervenție menită să scadă expunerea la soare poate avea
efectul opus, crescând-o!
Ce este atunci de făcut? Un exemplu de soluție ar fi substituția normelor sociale dezirabile cu
altele mai adaptative (ten mai palid, o preferință pentru piele sănătoasă). Astfel, e important ca
persoana să derive stimă de sine din activități sănătoase. O altă intervenție ar fi creșterea
stimei de sine a persoanei, ceea ce e un factor protectiv împotriva formelor detrimentale de
gestionare a anxietății de moarte.
Pentru a elabora intervenții eficiente, trebuie să orientăm persoana spre sisteme de credințe care
să pună în prim plan compasiunea, sănătatea, cooperarea și nu persistența propriului grup în
detrimentul altuia, aceste credințe fiind surse de conflict. MS tinde să îi orienteze pe oameni spre
viziuni înguste de tipul “noi suntem buni, ei sunt răi”, spre lideri carismatici și eroici, spre
ideologii legate de nevoia anihilării răului. Pentru a combate acest lucru, ar fi benefic ca oamenii
să își derive stima de sine din valori precum toleranța, diversitatea și scopurile intrinseci.

Teoria schemelor cognitive sociale

Crocker, J., Fiske, S. T., & Taylor, S. E. (1984). Schematic Bases of Belief Change. Attitudinal Judgment,
197–226.
Schemele sunt structure cognitive generice sau abstracte, stocate în memorie, care specifică
caracteristicile definitorii și atributele relevante ale unei categorii de stimuli, cât și relațiile
dintre aceste caracteristici.
Schemele sociale descriu oameni, roluri sociale și evenimente. Ele facilitează stocarea
informației și servesc în interpretarea evenimentelor pornind de la ele, în manieră top-down.
Schemele cognitive variază interindividual în funcție de nivelul de expertiză al persoanei (un
jucător experimentat de șah va avea o schemă socială mult mai complexă privind rolurile
jucătorilor, ale arbitrilor, etc, decât un novice care abia poate urmări jocul). Astfel, ele variază în
funcție de familiaritatea cu stimulul.
 schemele specifică ce asocieri de stimuli sunt probabile și congruente (“un portar trebuie
să salute și legitimizeze oamenii”), iar în funcție de ceea ce specifică schema, putem
identifica evenimente incongruente (de exemplu, văd un portar ce joacă baschet în curte
în loc să muncească).
 schemele cognitive sociale se pot schimba acomodând informație nouă. Adesea, însă, în
loc ca oamenii să modifice schema pentru a acomoda informație incogruentă cu ea, ei
asimilează informația pur și simplu, lăsând schema neschimbată. Cu alte cuvinte,
schemele cognitive sociale tind să fie rezistente la schimbare.
 schemele acționează automat, putând duce la biasuri în plan decizional, în interpretarea
evenimentelor și memorarea lor.
Exemplu:
Rosenhan, D. L. (1973). On being sane in insane places. Science, 179(4070), 250-258.
Spre sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, David L. Rosenhan, de la Universitatea Stanford, a dorit să
observe dacă psihiatrii pot distinge într-adevăr între pacienți cu probleme psihice reale și pseudo-pacienți, simpli
actori ce se prefac. În acest sens, a trimis 8 pseudo-pacienți la 12 spitale psihiatrice (unii pacienți au fost admiși la
mai multe spitale!), fără să dezvăluie personalului spitalelor acest lucru. Aceștia au trebuit să se prefacă că aud
voci ce repeat cuvinte precum gol sau pustiu. Majoritatea au fost admiși cu diagnostic de schizofrenie, moment în
care au încetat să mai simuleze simptome psihiatrice, au început să comunice normal și să susțină că nu mai
manifestă simptome și că sunt bine. Unul din pseudo-pacienți a dezvăluit chiar că lucreză în domeniul spihologiei, a
încercat să cucerească o asistentă și a oferit ședințe de psihoterapie altor pacienți. În ciuda acestui lucru, pseudo-
pacienții au fost internați între 7 și 52 de zile. E ca și cum, odată ce un diagnostic a fost aplicat, acesta devenea
greu de înlăturat, iar simple comportamente normale, de la scrisul în caiet la maniera de exprimare a cuiva erau
interpretate drept simptome de schizofrenie.

Aici putem vedea manifestarea unei scheme cognitive sociale, una dezadaptativă chiar: ea
dictează modul în care ar trebui să arate element social (un bolnav de schizofrenie), servind ca
bază pentru inferențe și concluzii; schema poate fi rezistentă la schimbare în fața informației
incongruente cu ea (ex: comportamente care evident nu sunt patologice) și acționează în mod
automat, putând biasa gândirea.

Elaboration likelihood model (ELM)

 ELM este o teorie privind schimbarea atitudinilor, elaborate de Petty și Caccioppo,
privind factorii care influențează receptivitatea unei persoane față de argumente și idei. Această
teorie propune faptul că, atunci când analizează un mesaj, oamenii posedă un sistem dual compus
din 2 rute diferite de procesare a acestuia, rute ce diferă prin nivelul lor de profunzime a
procesării (de elaborare):
 ruta central: este ruta caracterizată prin “mult gândit”; cuprinde procese
cognitive mai complexe, iar schimbarea atitudinală care apare în urma procesării
pe această rută este mai consistentă, să persiste mai mult și să reziste schimbări.
o când persuasiunea urmează această cale, spunem că a urmat ruta centrală.
 ruta periferică: este ruta caracterizată prin mai “puțin gândit”; cuprinde procese
simple precum condiționarea clasică sau euristici și, ca atare, este susceptibilă la
schimbare, contraargumente, stări emoționale tranzitorii și nu prezice bine
comportamentul cuiva,
o când persuasiunea urmează această cale, spunem că urmează ruta
periferică; de exemplu, accept argumentul unei persoane deoarece aceasta
pare o autoritate în domeniu, iar eu asociez autoritatea cu opinii corecte,
sau accept argumentul unei persoane deoarece e atrăgătoare, sau nu
gândesc în profunzime argumentele deoarece sunt distras.
Majoritatea tehnicilor persuasive pot fi plasate pe continuumul dintre acești doi poli.
Chiar și dacă o persoană e tinde să gândească maim ult conform rutei centrale, ruta periferică are
contribuții la formarea atitudinilor. Spre exemplu, expunerea la o persoană atrăgătoare poate
crește preferința pentru opinii positive sau poate duce la mai multă încredere în propriile
argumente, ceea ce va afecta cât de correct sunt analizate argumentele.
Utilizarea preponderentă a unei căi sau celeilalte depinde de o serie de factori precum motivația
de a procesa informația, abilitatea de a o face. De exemplu, oamenii pot fi mai atenți la calitatea
argumentelor atunci când sunt motivați de o problem relevantă pentru ei (de exemplu, cum ar fi
dacă facultatea ar crește taxele de școlarizare?).
Aici putem vedea efectul distragerii asupra schimbării atitudinilor. Cu cât o persoană este mai
distrasă, aceasta va judeca argumentele mai mult pe ruta periferică, ceea ce va face ca
argumentele slabe să pară mai valide (deoarece sunt analizate doar superficial și acceptate) și va
face argumentele mai bune mai puțin convingătoare (deoarece nu sunt înțelese în întregime).