„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga

(1919)
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga este o artă poetică
modernă, alături de „Testament”, de Tudor Arghezi și „Joc secund”, de Ion Barbu. Poezia
deschide volumul de debut „Poemele luminii”, în anul 1919 și are rol de manifest literar. Dacă
Arghezi punea în centrul artei sale problema limbajului și a cuvintelor potrivite, Blaga
accentuează raportul poet-lume și poet-creație.

Titlul include o metaforă revelatorie „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea
cunoașterii luciferice. Corola de minuni a lumii, imaginea perfecțiunii, a absolutului, prin
ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci
taina. (titlul începe cu o negație_un verb: „eu nu strivesc”=eul liric -nu distruge tainele
universului).

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului,
conform căreia cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă
totală.

 cele 4 teme ale liricii blagiene:

 „morminte”= moartea
 „flori”= efemeritate
 „buze”= cuvinte(logos)/ iubire
 „ochi”= cunoaștere

Poezia este alcătuită din 3 secvențe poetice: PRIMA și ULTIMA – se află într-o
relație de SIMETRIE, deoarece amândouă descriu poziția poetului în legătură cu creația și
misterul; relație de OPOZIȚIE dintre aceste 2 secvențe și cea de-a 3-a, care îi include pe
creatori – care se folosesc de cunoașterea paradisiacă: „lumina altora”.

Incipitul reia titlul poeziei aflându-se într-o relație cu universele în care se creează
arta poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, căci eu iubesc și flori și ochi și buze și
morminte”. Faptul că poezia începe cu pronumele personal „Eu” reprezintă faptul că eul liric
este stihial.

Prima secvență oferă o definiție a creației, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în
particular „eu nu strivesc”, a universului, a misterului. Minunile corolei sunt descrise prin
patru metafore-simbol, care se referă la cele 4 teme ale creației blagiene: „în flori”, „în ochi”.
„pe buze”, „pe morminte”.

A doua secvență este construită pe o relație de opoziție, care este de fapt antiteza
dintre cele două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Această relație de opoziție a
celor două tipuri de cunoaștere se observă din construcțiile: „lumina mea”-(eu)-cunoaștere
luciferică; „lumina altora”-(alții)-cunoașterea paradisiacă.