Risipite Povestiri Dragos

Dragoş Constantin – Risipite povestiri
Dragoş Constantin
Risipite povestiri
1
Duhovnicului meu, cu nemărginită preţuire
2
Amintiri
3
Aș vrea să fiu precum o stâncă

De-albastru, de granit şi de fior
Dar sufletu-mi pierdut, e doar o vale-adâncă
În care oamenii se nasc şi mai şi mor.
***
Sunt primele versuri pe care le-am scris. Avem 17 ani şi tocmai coborâsem de pe
Ceahlău
4
Gând
În seara-n care am să plec

Să nu privești în urma mea
Cum pasu-n moarte mi-l petrec
Așa-i ursita, noaptea grea.
Lacrima ta m-ar frânge
Picurând în viscere
Amintiri de durere
Bulgări și sânge
Să nu plângi după mine
Mamă, fată, iubită, soră,
5
Căci am plecat la coasă

Nu-i soare e lună
Nu-i iarbă e viață.
Să nu mă mai aștepți
Nu voi veni dimineață.
De-ai vrea să mai auzi
Țipătul meu surd
Vino în vis în nopțile cu iele
Și-ai să mă vezi
Cu sufletul în mâini
Strigând după oase și piele.
Să nu plângi
Căci lacrima ta m-ar frânge
6
Înecându-mi sufletul
În teamă de sânge
***
7
Uită-mă
Tu uită-mă și iartă-mă
Mereu.
Și-ngroapă-mă, urăște-mă
Dar tot mai des, mai rar
Tu cântă-mă, descântă-mă
Sunt eu…
Și nu mă mai lăsa să plec
Fără de tine noaptea
S-o petrec. Nu vrei?
Petrece-mă și cântă-mă
Mai des, mai rar
8
Dar mai ales descântă-mă

Nu poți.
Sunt eu…
Un ciob uitat pe-un
Trotuar.
De vrei să mă aduni și
Să m-arunci în buzunar
Privește-mă dar
Fără să m-atingi, căci
Ai să vezi și
N-ai să crezi
Ai să mă pierzi.Nu crezi?
Visează-mă și râde-mă
9
Nu știi
Când voi pleca
În noaptea mea pribeagă
Ai să mă plângi
Și-n brațe să mă strângi
Nu ai să poți.
Dar cântă-mă…și tot
Mai des
Mai rar de n-ai să poți
Descântă-mă.
De dragul tău alină-mă
În amintirea toamnei uită-mă
Și-n clipa greu tăcută
10
Fără să plângi, îngroapă-mă

Să-ți fiu pribeag
Să-mi fii popas
Nu mă lăsa să te mai las
Că am plecat într-un pustiu
Să nu mai fiu
Să nu-ți mai fiu
Dar de aceea cântă-mă
Tu tot mai rar
Eu tot mai des
Hai , plânge-mă, descântă-mă
Ucide-mă, îngroapă-mă
Dar mai ales, des… Uită-mă.
11
Rădeanca
Rădeanca,
Lacrimile mamei mele,
Cu pașii goi, dorit de soare
Prin ploi flămânde primăvara
Mi-e rău
Să nu-mi mai fie dor
De stele...
O, dulce, Tu Hristoase
Alină-mi
Stropii mântuirii mele
Tu, Maică Sfântă
12
Te implor
Arde-mi in foc de ghionoaie
Inima-mi dăruită de iele
Cenușa flămurândă
Sufletu-mi originar
Să-nvie!!ce dulce, grea
Povară
Icoana ta
S-o port în inimă mereu
Eu sunt al tău copil
Ce-și plânge
Despre-al său popor...
Rădeanca,
13
Apă curată
Pe maluri de lut
Cu oameni frumoși
Vai, mamă
Vai tată,
Voi chiar ați crezut
Că mă pot însingura?
Nu, nu...
Eu mereu v-am rugat
Cu pașii mei dăsculți
Îmbrățișați de grâne
Să mă iertați...
Ispita?????
14
Dar, vai, asta e crucea

Si a mea să fie
Aut mori, aut vinci
Ce epilog e astăzi
La prăznuirea mea
Trupul e al vostru,
Tu tatăl meu, tu mama mea,
Sufletul însă-i o stea...
***
15
Hai
Hai, hai să alergăm împreună

Tată.
Nu auzi că privirea mea urlă
Hai să îndobitocim spinarea dealului
Şi să căutăm din mers potcoava calului
Pe care ai lăsat-o pierdută în sufletul mamei
Atunci când ai iubit-o şi m-ai zămislit.
Hai, hai să-mi arăți numai mie
Mamă
Nu simți stingerea din sângele meu,
Locul de taină, tulpina copacului
16
Sub care s-a pierdut strigătul meu

Primul
Înghițit de glasul ursitei.
Haideți, haideți luați-mă
În brațele voastre
Părinții mei amândoi
Alinați-mă cu amintirile
Voastre adânci şi osoase
Nu vedeți, chiar nu vedeți
Că eu, fiul vostru de-al doilea
Nu pot, nu pot fără voi.
***
17
Tu
Tu, ultima mea beție

Şi cea mai grea dintre toate.
Sinucigaş m-am lăsat furat
Anapoda,cu picioarele înainte,
De beat mort, ce eram
Am adormit sub masă.
Tu, temelie fără casă.
Aburii gândului tău,parcă
Mă mai cheamă. Mi-e frig
Mi-e silă să nu-mi mai fie
Mi-e teamă.
18
Tu, ultima trezire

Şi cea mai caldă dintre toate
De-andoaselea m-am trezit
Înviat de glasul tău
O mână şi-un Lazăr
Alergând purtam în spate.
Tu,când mă mai îmbeți
De-aşa mult vrei să mă trezeşti
Căci eu îmbătrânesc
Iar tu întinereşti?
***
19
Timpul meu
Timpul meu nu se măsoară

În secunde, ore sau ani.
Odihna trecerii mele spre neant
Sunt cuvintele, cuvinte
Adică sisifi, adică bolovani.
Mă simt de parcă aş avea un veac
De-atât de dese cuvinte
N-am timp, nu mai am
Din bolovani să încropesc morminte.
Şi după trecerea mea, nisipul
Din alcătuirea cuvântului meu
20
Se va risipi spălat de necitire

Se va topi în sticla uitării.
Seva cuvântului meu
Nu va mai avea pe cine să hrănească
Căci frunza ochilor mei
Va fi căzută de mult în țărână.
Atunci eu
La fel ca strămoşii mei
Voi fi arat, plivit şi cules
De verbul fraților copiilor mei.
Timpul meu nu se măsoară
În secunde,ore sau ani
Cuvintele-mi sunt grele
21
Ca nişte bolovani.
Le arunc tot mai departe
În rafinatul joc al sorții
Să umplu de uitare gura morții.
***
22
Iulianei, sora mea preabună
Am şi eu Mioriţa mea
Tu ai crezut,oare
Că dincolo de carnea
Putredă din inima mea
Ce respirarea-ți bate...?
Tu,ai crezut, că poate
Am și eu Dochi(e)a mea?
În spate am un munte
În față doar chipul tău...
Golgota mea.
23
O, Maică, Pururea Fecioară

Mă las topit de ruga
Către Fiul tău
De glasul tău
Cel blând, spre mântuire...
Lungă-i calea
Ispita? suflet plâns
Ce moare seara
Doar pentru tine
O, Măicuța mea.
***
24
Preaiubitului meu frate, cel mezin
Loc fără geometrie
Și-am povestit în somn

Că dac-ai să iubești
Probabil
Și,
Cine poate ști...
O fericire de sisif
Ai să găsești
Pe-acest pământ, tot mai departe
Ce plânge-ntru Dreptate.
25
Mai bine zidește-o pe

Ana și Maria
Ce nume care parcă-i
Dor de apă
Să-ți fie temelie spre ființa ta
Dar nu uita că-n ceruri toți
Avem un TATÃ ...
Dar dacă ai să poți vreodată
Mă iartă
Și-apoi, dac-așa-i ursita
De ai să vrei...
Tu, uită-mă...
Mă poți uita?
26
Am și eu Miorița mea
***
27
Ultima strigare
Mie,
De azi până ieri
Mi se face
Dor de tine.
Pe-acest pământ negru
De tristețe
Oamenii zâmbesc timid
În fața zarurilor
Divine.
Te cunosc,
Nu cred...
28
Totuși
Ce toamnă blândă
Și simt în miez
De noapte
Inima ta
Ca un fruct interzis
În loc de tâmplă
Pulsândă.
Și, poate mâine
Îmi va fi mai dor
De tine
Minunată necunoscută
Doar umbrele nu mor.
29
E ultima strigare
Piatră de val
Spălată de mare
Aș vrea să-mi odihnesc
Verbul meu surd
În a ta mirare.
În ochii tăi
aș vrea să citesc rostul frunzei
Care-și trăiește clipa
Murind toamna.
Dar uneori mi-e frică
De zbor
Și de atâta lumină
30
mi-e dor
de ieri
până azi.
***
31
Din fiece zi
32
Ochii spun povestea vieții

Te mai prinzi în jocul sorții?
Ochii au sclipiri tămăduitoare
Te mai doare albastrul plâns de mare?
Vai, cuvânt ierbos și aspru

Ca privirea de sihastru
Te-am găsit rostind rostirea
Te-am murit murind murirea.
***
33
E toamna primei întâlniri,

Pe care-o așteptam de mult să vie
Din timpul când eram copil printre copii
E o poveste, apă moartă, apă vie.
E toamna ultimei iubiri

Când stelele sunt frunze căzătoare
Iar pașii plâng lovind în amintiri
Și glezna sfârtecată nu mă doare.
E toamna-n care m-am născut

Sub semnul sfânt al nopții fără stele
34
Mi-e atât de tare dor de sângele băut

Mi-e somn, mă-ntorc să dorm în legănatul maicii mele
Am să mă-ntorc mereu în toamna mea

Ca să-i adulmec urma cea măiastră,
Mă mai și mir cum poate alina
Când ochii care mor sunt frunza noastră
***
35
Toamnă dragă, de-ai să vii

Priveghind livezi, câmpii
Toamnă dragă să-mă-nveți
Să pun timpului peceți
Veșniciei, de-ai putea,
Să-i dai vers, tu, toamna mea.
***
36
În drum spre casă, pe o bancă pe care o împărţeam cu Radu, best friend. El e în

Anglia. Un gând, pentru el m-am oprit.
Mi-e dor de puștiul de odinioară

De pulbere de stele adunată în cuvânt
Mi-e dor de răsărit de soare într-un fapt de seară
Mi-e tare dor să aflu de ce sânt.
Călătoream risipitor prin țări străine

Înconjurând tristețea și iubind trădări
Băteam râzând la porțile închise
Închipuind cuvântul unei primăveri
37
Și navigam pe ape fără maluri

Și mă mințeam că-s nesfărșite dealuri
Și doar pluteam rob unor idealuri
Fără cuvănt doar zornăind zaruri
Visam să biruesc prăpăstii

În munții bunii cei cărunți
Dar eram prada cea aleasă a fiarelor din trestii
Care mă amăgeau cu-amăgitoare punți.
Mă petreceam cu chipuri fără glas

Sorbind nesățios urzeala
Și înstrăinam agoniseala
38
Și bruma era ochilor popas.
Și când voit-am să le las
Și țări, și maluri și
prăpăstii
Cu toate ropoteau ca într-un glas
Al nostru ești, nu te ține de șotii.
Dar de când Cuvântul

Mă odihnește
toate,
Și țări și maluri și prăpăstii
39
Îmi pierdură urma.
***
40
De ce-mi dai Doamne atâta bucurie?

Și cui să-i spun de ea, cui să dau mărturie?
Cine-ar pricepe taina răsăritului de zori
Că-ngenunchind în sine, Tu mă înalți, nu mă cobori.
O, Milostive, în noapte ai pus stele fără număr

Și-n fiecare suflet picurat-ai har
Dar, știi, mai am nevoie de un umăr
Să-mi fie inimă și dar.
Eu nu știu să mă rog, nu împlinesc canoane

Dar Te aud în linul jăluit de vânt
Stăpâne, dulce nume, în sunet de piroane
41
Te cuvântez pe tine, Cuvânt și Legământ.
Oare m-ar crede cineva, vreo umbră de ființă

Că noaptea-i socotită ca zorii zilei ce-a trecut
Și știu, că Ție toate-s cu putință
Doamne, dă-mi inima și umărul unui nou început.
E mult ce-ți cer Stăpâne, șoptit, în taină-ți cer

O inimă ce-ar bate
Un clopot în cetate
Un umăr să mă poarte prin taină și mister.
Și taina numai Tu o știi, Preaîndurate
Când neînțelesul capătă un rost
42
Că dragostea și mila sunt a Ta dreptate

Și bucurie e-n orice zi de post.
Of, Doamne, de ce-mi dai mie atâta bucurie

Când noapte-i zorii zilei ce-a trecut
Dă-mi Doamne și darul mărturiei
Și-o inimă și un umăr să-mi fie început.
Dar, nu, nu voia mea vicleană, pe-aceasta nu o socoti

Și-n rugăciunea simplă a revărsatului de zi
Du peste dealuri, ape și câmpii
Du taina mea și-o-n credințează cui Oi ști.
43
Și incă e prea mult ce-Ți cer

Căci taina poate fi povară și durere
Și cea de-o va afla, afla-va cerc de fier
Dar, zorii, va afla, în veci nu pier.
E mult ce-Ți cer?
***
44
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu

Frânge-mă cu dragoste Ta
Și fă-mă pâine în cuptorul mântuirii.
Iisuse vindecă toate rănile
Neputințelor și rănilor mele
Și fă-mă vas ales, vas al iubirii.
***
45
Cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate.

Când se împuținează sufletele de nerugăciune
Păsări măiestre, în revărsat de zori
spun Slava lui Dumnezeu
şi noaptea, nopţii vesteşte ştiinţă.
***
46
Săvârşirea pocăinţei este întru bucurie.

Bucuria care se face în cer
Pentru un păcătos care se pocăieşte
Milostivul Dumnezeu, în nemărginita sa iubire,
O aduce în inima acelui păcătos
Pentru ca în ceasul binecuvântat
Pustiul să fie biruit de izvoarele zidite de CUVÂNT, dintru început.
***
47
Roxana, mică ciocârlie, un gând pentru tine
La toamnă vom culege roduri din neștiutele livezi

Și am să văd și n-ai să crezi
Cum liniștiri pe cerul, acum înnourat, se-arată
Și rugăciunea unei primăveri va sfărâma și pragul cel de piatră.
***
48
Oriunde-aș fi
Pe dealuri,
În revărsat de zori,
Pe nesfârșitele câmpii
Pe fundul unei mări
Rămân în ascultarea unei bucurii
Și orice bucurie ta e bucuria mea.
Așa mi-a spus duhovnicu-ntr-o zi
Dragoș, să te bucuri pentru sora ta.
***
49
Când te rogi pentru celălalt

Purcezi în călătoria părăsirii de sine
Spre răsăritul bobului de grâu
Și pui în desagă lacrimi și pâine
Ca să poți potoli setea unui râu
Și foamea după Chipul lui Hristos
Din el și din tine.
***
50
Rugăciune
2 mai 2020
Dă-mi Milostive pacea Ta în vremea rugăciunii

Și umple inima mea de dor pentru frângerea pâinii
Din ochii plini de umbre fă Tu izvor și har
Și cu a Ta bucurie alungă orice amar.
Și când Te strig Stăpâne

În respirarea închinăciunii
Alungă Tu cu milă ispita neiertăciunii
Alung-o cu o lacrimă.
Și ca să-i dai un rost
51
Prefă-o în nenumărate fărâmituri, postiri în zi de post.
Nevrenicia eu mi-o știu Preabune

Și Tu toate le știi
Și ca să-ți fiu aproape
Pune în inimă și-n ochi
Bucuria nesfârșitei iertări
***
52
Rugăciune – altă variantă
Dă-mi Milostive pacea Ta în vremea rugăciunii

Și umple inima mea de dor pentru frângerea pâinii
Din ochii plini de umbre fă Tu izvor și har
Și cu a Ta bucurie alungă orice amar.
Și când Te strig Stăpâne

În respirarea închinăciunii
Alungă Tu cu milă ispita neiertăciunii
Alung-o cu o lacrimă.
Și ca să-i dai un rost
Prefă-o în nenumărate fărâmituri
53
Albe de pâine,
Fărâmituri pentru un câine.
Nevrenicia eu mi-o știu Preabune

Și Tu toate le știi
Și ca să-ți fiu aproape
Pune în inimă și-n ochi
Bucuria nesfârșitei iertări
***
54
Primăvară dulce
Doamne Iisuse
Îți mulțumesc
Că în bunătatea ta
Pe mine risipitorul m-ai învrednicit să aud „Îndrăznește, fiule…”
***
55
Și iar Te strig, și iar Te chem

Și tot mă-mpiedic, și tot mă-ndemn
Să-l ajung din urmă pe cel mai dulce aproape
Cel care, cu sau fără voie, mi-a dat un brânci spre crucea de lemn.
***
56
Prietenului meu, Dragoș
Mi-e dor și-aș vrea să mă călătoresc până la tine

Și astăzi, ca și ieri, și pentru tot veacul
Să-împărțim cu dragoste aceeași sare și pâine
***
57
Scrisoare tatei
Am fost acasă, tată

Cum le știi, cum le-ai lăsat
Și te vedeam peste tot
Dar nu te arătai, de nicăieri.
Tată, lasă-mi, vorbă la vecinu
Când o fi să mai treci
Și oi veni, chiar dacă ar fi
Ca tu să vii ieri.
***
58
Autoportret
Eu sunt oricine și oricare

Pe drum, nălucă-n căutare
Mereu cu ochii setoși de izvoare
Și așteptând, ca în oricine și-n oricare
Tu, Preadulce Chip, Iisuse,
Să mi Te descoperi și să mi Te arăți.
***
59
Un gând
Fără Cuvânt, litera-i moartă,

Și doar mereu smerit, în rostul
Bucuriei și durerii de aproape
Poți zări de departe
În nemărginire
A Raiului poartă
Chiar dacă te călătorești,
Neumblând,
spre iadul
Întâlnirii cu sine.
***
60
Se trag măiestrile spre cuiburi

Ultimele tânguiri
Vecernie
Cum ar fi, ca într-o revărsare de amurg
Să și vezi măiastra?
Cred că copil vânturând povești
Am visat nespus demult
Și așa se face că acum
M-aș călători pe tărâm neumblat.
Adică picior de om n-a călcat
Doar zbor de măiastră.
***
61
În candela credinței
Să punem untdelemnul milostivirii
Ca să ardă necontenit flacăra credinței.
În candela credinței
Arzând untdelemnul milostivirii
Flacăra dragostei
Aprinde dorul dupa Dumnezeu
***
62
Ca să te poți ruga pentru oameni, trebuie să fugi de lume.

Ca să te poți ruga pentru tine
Trebuie să te întorci in sine.
***
63
Inima poetului
E atât de mică lumea, și atât de mare inima poetului.

Însă lumea nu poate încăpea, așa mică cum e ea, pe de-a-ntregul
În inima poetului.
Lumea se pribegește prin acel loc, vers cu vers, cuvântând...
Iubiri, prietenii, neamuri, doruri
Și inima lui, a poetului, tot bate
Răstălmăcind, îngânând, mai râzând și doar arareori lăcrămând
Și tot așa, până când în visul fără noapte
Poetul vede măiastra, și de atâta bucurie
Inima se oprește. Nu mai bate
Atunci inima lui începe să viersuiască.
64
Gând pentru un prieten, acum ieromonah
Ce faci bătrâne?
Îmi rostuiesc singurătățile în singurătate.
De ce te-ai însingurat, prietene?
Din prea multă dragoste de OM
***
65
În cămara Mirelui nu poți

Intra la Cină
Dacă nu te despătimești de tristețe
***
66
Dacă vrei să-l întâlnești

Pe Hristos
În necunostul trecător
Să ai necontenit în gând
Frâmântătură de rugăciune
Și în inimă să auzi glasul
Oricărei lăcrimi.
***
67
Întoarce-mă Doamne în rostul cel dintâi

Și pune-mi rugăciunea căpătâi,
Odihna-ngenuchiere să îmi fie
Și-n inimă toarnă trezvie.
***
68
Micuță printesă cu cyclamen de Lidl
Închipuește-ți că tristețea e o stea

Ca să te-apropii de tine, indepărtează-te de ea.
Chiar de-ți licăre ori te cheamă

Nu căuta o noimă, fii cu băgare seamă
Iar când în luciul apei

Ea se rostogolește
Nu cade-n vraja ei, grabnic o părăsește.
***
69
Nu te lăsa poverii pradă,

Dezleagă-n rugăciune tristețea și dă bucuriei dovadă.
De-ți pare că e zbor, tristețea dulce-amară
Privește răsăritul, în răsărit de seară.
Ea-i umbră, înșelare
Departe-n depărtare
Vezi mult abastru cer
Vezi, câte triste glasuri, ne cheamă și ne cer.
Nu te lăsa tristeții pradă

Aleargă-n rugăciune în răsărit de seară.
***
70
Şi din plângerea de Har,

Tu mă renaşti iar şi iar.
O, Iisuse, o, Împărate,
Desparte apele toate.
Du-ne unde dorul apune
Mână-ne spre a Ta păşune
Adă Pacea Ta în lume
***
71
Și nebunii
Şi nebunii cei mai nebuni

În ochii celor buni
Sunt oameni, chiar daca sunt nebuni!
Simt în continuare aceeaşi pace şi bucurie, parcă aş vrea să le strig tuturor că oricât de
neagră e acum noaptea, zorii sunt aproape.
***
72
Așa-mi spunea Bătrânelul meu șoptind:

Când vei vedea cărări că nu mai sunt
Și colțul de năframă lăcrimând
Copilul meu, vină atunci la mine
Să te învăț ce-i pacea ce naște rugăciune
De vei vedea cum omul către om fața-și întoarce
Și duh pustiitor că intră în cetate
Copilul meu nu plânge, fii cu pace.
Ah, scump Bătrân, tu pentru țară roagă
O sabie lovește în nădejde și-ar vrea să ne doboară.
***
73
Un gând despre smerenie
Smerenia este să-i primești pe toți și pe oricine în inima ta și să-i odihnești cu aceeași
dragoste.
***
74
Un gând despre milostenie
Milostenia ne duce până la ușa Raiului, pentru că ne scoate din iadul nepăsării.
Hristos a Înviat.
O zi binecuvântată.
***
75
Risipite povestiri
76
Despre rugăciune
Atunci când păsările cântă, fie ele cât de multe, le auzim pe toate deodată, dar
și pe fiecare pe trilul ei.
Așa e și cu rugăciunea. Miltostivul aude ruga tuturor, și plăcută-i este această
cântare, dar și pe fiecare în parte.
Și aici este o taină a Cuvântului. În lume, când vorbim toți deodată, e un turn
Babel.
Cel mai frumos păsările cântă, când își întind aripile spre înalt. Aceasta este
Liturghia.
Și, în rugăciune, tot din mila Preabunului, ne auzim unul cu altul.
***
77
Se apropie zorii.
Și îți mai spun ceva, pentru că altcineva nu m-ar crede. Ieri, înainte de a
adormi, eram furat de gânduri și de temeri. Și atunci am auzit un strigăt, o rugăciune,
un cântec, un fâlfâit nemărgint de aripi. Și nu putea fi decât pasărea măiastră. N-am
văzut-o doar auzeam. Atât de clar și înalt. Aproape o povară, pentru că mi-aș dori s-o
mai aud. Ea, măiastra se roagă neîncetat pentru noi păcătoșii, pentru astă lume. Și
pentru iubitorii de poveste, pentru cei simpli, pentru cei curați,
Măiastra la fereastră se arată,

Și cântecul din alt tărâm, știi ce vestește
Că "a fost odată" acum este
Că "niciodată" e povestea din poveste.
78
Să mă crezi, chiar am auzit-o. Dar, iertăciune, copilă, știu că tu mă crezi.
***
79
Trei grăunte
S-a întâmplat de-o venit odată într-o ţară de creştini o secetă şi o foamete
mare. În ţara asta erau fel şi fel de oameni.
Unul din aceşti oameni mai avea pe un fund de sac o mână de grăunte, mai
mult găunoase decât să mai fie ceva bune din ele. Vedea cum vecinii lui harnici şi
gospodari încărcau saci cu grane şi mergeau la moara din sat să macine. Că deh, ei tot
timpul lucraseră şi chivernisiseră. Erau oameni cu stare bună şi la inima, şi la minte.
Acum pe crestinul nostru il cam razbea foamea. Dar se tot întreba, oare
Morariul o pune să se învârtă roata pentru pumnul lui de grăunte? Oare n-o zice că
astfel de grăunte odată înghiţite de piuă or strica şi faina curată a celorlalţi?
Răzbit de foame şi cu inima cât un purece o porni agale spre moară.
80
La moară zarvă mare. Oamenii parca aveau chip de pâine. Creştinul nostru
aştepta să se mai resfire din oameni, se apropie de Morar. Acesta văzându-l, îi zise:
- Hai măi omule, pune sacii colea şi-om porni măcinişul. De nu ne-o da de
ispravă moara asta, că era o moara cam năzdrăvană.
Puse el grăuntele. Şi nimic.
Morarul îi tot zâmbea.
- Nu te teme, omule, o porni, chiar de-o fi să şedem aici până în zori.
Mai mult asa înciudat, că moara asta năzdravană măcinase la alţii saci şi lui
nici măcar trei grăunte, omul începu să plângă. Atunci începu şi moara să râşnească
voioasă şi cu tragere de inimă. Şi nu se mai termina de măcinat.
La plecare Morarul îi umplu sacul cu vârf de faină. ÎI dete şi o pâine caldă să
aiba de-ale gurii pe drum şi îi mai spuse că de ori de cate ori are trebuinţă să vină
chiar şi dacă nu are grăunte.
81
Aşa e şi cu Bunul Dumnezeu. Cu apa iertarii Milostivul pune în mişcare moara

cea nazdravană şi pentru o mică zdrobire de inimă şi cu o lacrimă pe care tot El o dă
ne pune în inimă pâinea noastră cea de toate zilele.
***
82
Sfaturi pentru combaterea ...
Dragii mei, încă se poate circula liber, în ciuda tutor interdicţiilor. Sub
condiţia, pur potestativă, de a vă urca într-un automobil duhovnicesc. E un fel de
Dacie 1310. Bineînţeles, schimbător de viteze manual. Baraje nu sunt, dar la Vămi va
fi o dare de seamă. Dar până acolo mai este.
Indiferent de peisaj, nu vă uitaţi nici de-a dreapta, nici de-a stânga. Pot apărea
ispite de răspândire, încălcire de gânduri. Nu aveţi nevoie de google map sau de altele
asemenea. Nu ne arată calea spre aproapele decât gândul rugăciunii sincere şi
convingerea că în el ca şi în noi e cea mai de preţ icoană: Chipul lui Hristos.
E o criză de combustibil. Multe sau toate benzinăriile au fost închise temporar. Nu
ne enervăm, nu polemizăm ca să nu inflamăm spiritele. De’om da voinţă om lua
putere.
83
Autostopişti putem lua câţi or vrea. Doamne miluieşte! În rugăciune e loc

pentru toţi.
Orice depăşire pe autostrada duhovnicească trebuie semnalizată unui bătrân.
Cu binecuvântare putem conduce şi noaptea chiar dacă nu suntem „profesionişti” ai
rugăciunii.
Dacă vă simţiţi obosiţi, mai bine odihniţi-vă. Chiar dacă e Dacie, ăst otomobil
uneori are pilot automat. Cei care nu au încă permis de conducere, adică noi aproape
toţi, să fim liniştiţi. Examinatorul e Milostiv. Dacă ne izbim de vreo stâncă de
împietrire a inimii, sunăm un bătrân. Va repara el ce-am stricat noi din netrevzie.
Dacă se adună nori, nu vă speriaţi.

E binecuvântare de ploaie...
84
în pustiul inimii.
Atunci opriţi maşina. În niciun caz nu porniţi ştergătoarele.
Doar..
Bucuraţi-vă!
Şi să ne gândim ce ne-ar spune unul din cei Sfinţi Bătrâni, Paisie,
Binecuvântaţilor, de ce nu aveţi nădejde, au doară aţi uitat că Măicuţa
Domnului e iubitoare de fii.
Nu mai ştiţi că e împreună pătimitoare
Nu Ea e Raiul care întoarce din mâhnicune pe cei necăjiţi?
Bre, păcătoşilor, oare nu vă mai rugaţi?
85
Fiul Dochiei
El fiul Dochiei, îşi făcea veacul acolo în înălţimile muntelui. Coborâse de mai
multe ori în lume. Hălăduise, se preumblase, tot adunând gânduri de mâhniciune şi
tristeţe. În serile cu luna plină privea spre lumea de jos şi de atâtea gânduri adormea
cu greu, în zori, când auzea chemarea pe care Toaca o făcea către bătrânii din munte.
Da, în acel munte trăiau bătrâni minunaţi, cu har, care slujeau Panaghiei. Uneori fiul
Dochiei îi cerceta şi el pe aceşti bătrâni. Veneau şi oameni de jos să stea la sfat cu
bătranii, oameni frumoşi.
Dar într-o zi Dragobetele îi spuse bătrânului său că el nu mai rabdă să mai
coboare ca un vârtej, ca un moş harta, că prea s-or înrăit cei de jos. Nu mai aud nici
Toaca, nici de Panaghia nu mai ascultă. Bătrânul zâmbi şi îi dădu dezlegare.
- O fi zâmbit bătranul?
86
Porni cu multă bucurie în jos, ca un vârtej care parcă îl ameţea şi pe el. De

atâta învolburare uitase şi de ce mai coboara. Însă un suflet de om care la vremea
rânduită urca să cerceteze pe bătrani îi spuse zâmbind:
- Unde te duci, zăludule, vrei să îneci toate apele Bistriţei? Era o copilă cu o
privire straşnică, blândă şi zglobie. Cum sunt toţi oamenii de la poalele Ceahlăului. El
se opri mirat.
- Mai bine ia loc aici, în Poiana Maicilor. Om prânzi, om mai schimba o
vorbă. Ţi-or trebui şi ţie ceva merinde de drum.
Vorbira şi tot vorbiră. Şi atunci... Atunci fiul Dochiei înţelese de ce bătrânul
său zâmbise la fiecare dezelgare. Lumea e bună sau rea, dacă ochiul nostru e bun sau
rău.
Binecuvântarea Panaghiei se întinde peste întreaga lume.
Toaca o aude tot omul care se roaga pentru aproape.
87
Întodeauna, când vrei să lucrezi cele ale mâinilor sau ale inimii, să ai
binecuvântare de la bătrânul tău.
A mai coborat Dragobetele, s-a întors în munte. E altă poveste.
Binecuvântarea Panaghiei, a schimnicilor rugatori de sub toacă să avem
adeverire că se întinde peste întreaga lume şi acum, când ne încojoară atâta tristeţe şi
durere…
Să avem îndelungă răbdare. Să punem gând de rugăciune...
Sub milostivirea Ta scăpam, Născătoare De Dumnezeu.
88
89
90

Risipite Povestiri Dragos

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Risipite Povestiri Dragos

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragoş Constantin – Risipite povestiri

Duhovnicului meu, cu nemărginită preţuire

Aș vrea să fiu precum o stâncă

În seara-n care am să plec

Căci am plecat la coasă

Dar mai ales descântă-mă

Fără să plângi, îngroapă-mă

Dar, vai, asta e crucea

Hai, hai să alergăm împreună

Sub care s-a pierdut strigătul meu

Tu, ultima mea beție

Tu, ultima trezire

Timpul meu nu se măsoară

Se va risipi spălat de necitire

Iulianei, sora mea preabună

O, Maică, Pururea Fecioară

Preaiubitului meu frate, cel mezin

Loc fără geometrie

Și-am povestit în somn

Mai bine zidește-o pe

Ochii spun povestea vieții

Vai, cuvânt ierbos și aspru

E toamna primei întâlniri,

E toamna ultimei iubiri

E toamna-n care m-am născut

Mi-e atât de tare dor de sângele băut

Am să mă-ntorc mereu în toamna mea

Toamnă dragă, de-ai să vii

În drum spre casă, pe o bancă pe care o împărţeam cu Radu, best friend. El e în

Mi-e dor de puștiul de odinioară

Călătoream risipitor prin țări străine

Și navigam pe ape fără maluri

Visam să biruesc prăpăstii

Mă petreceam cu chipuri fără glas

Și bruma era ochilor popas.

Și când voit-am să le las

Dar de când Cuvântul

Îmi pierdură urma.

De ce-mi dai Doamne atâta bucurie?

O, Milostive, în noapte ai pus stele fără număr

Eu nu știu să mă rog, nu împlinesc canoane

Te cuvântez pe tine, Cuvânt și Legământ.

Oare m-ar crede cineva, vreo umbră de ființă

E mult ce-ți cer Stăpâne, șoptit, în taină-ți cer

Că dragostea și mila sunt a Ta dreptate

Of, Doamne, de ce-mi dai mie atâta bucurie

Dar, nu, nu voia mea vicleană, pe-aceasta nu o socoti

Și incă e prea mult ce-Ți cer

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu

Cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate.

Săvârşirea pocăinţei este întru bucurie.

Roxana, mică ciocârlie, un gând pentru tine

La toamnă vom culege roduri din neștiutele livezi

Când te rogi pentru celălalt

Dă-mi Milostive pacea Ta în vremea rugăciunii

Și când Te strig Stăpâne

Prefă-o în nenumărate fărâmituri, postiri în zi de post.

Nevrenicia eu mi-o știu Preabune

Rugăciune – altă variantă

Dă-mi Milostive pacea Ta în vremea rugăciunii

Și când Te strig Stăpâne

Nevrenicia eu mi-o știu Preabune

Și iar Te strig, și iar Te chem

Prietenului meu, Dragoș