Universitatea Tehnica Din

Universitatea Tehnică din Cluj Napoca
Facultatea StiinŃa i Ingineria Materialelor

Catedra Ingineria Mediului Tehnici i Echipamente de Epurare a Apelor – suport curs
III. PROCESE UNITARE PENTRU EPURAREA APELOR UZATE
Structura cursului:
A. Evacuarea apelor uzate
1. Caracterizarea apelor uzate
2. Evacuarea apelor uzate industriale în reŃeaua de canalizare oră enească;
3. Sisteme de canalizare
B. Procese de bază în separarea poluanŃilor
1. Egalizarea apelor uzate, uniformizarea debitelor i a compoziŃiei apelor industriale.
2. Procese fizice (separare gravitaŃională, flotaŃia, centrifugarea, filtrarea, separarea prin membrane)
3. Procese chimice (neutralizarea, oxidarea i reducerea, precipitarea, coagularea i flocularea, schimb
ionic)
4. Procese biologice (aerobe, anaerobe);
Aspecte generale
Orice tehnologie de transformare este constituită dintr)o serie de operaŃii succesive, continue sau ciclice,
de natură mecanică, fizică, chimică sau mixtă. Oricât de complicată ar fi o tehnologie, ea constă dintr)un
număr limitat de operaŃii simple, distincte care se realizează în instalaŃii i aparate corespunzătoare, comune
pentru diverse variante de tehnologii.
Pentru fiecare operaŃie sau proces unitar sunt importante următoarele aspecte:
• studiul principiilor tiinŃifice de bază
• experimentarea la scară de laborator sau pilot urmată de prelucarea datelor experimentale pentru
stabilirea de relaŃii care să permită dimensionarea instalaŃiilor (stabilirea parametrilor optimi)
• alegerea instalaŃiilor i utilajelor adecvate pentru realizarea în condiŃii optime a transformărilor dorite.
Între procesele unitare prin care se realizează tratarea apei naturale pentru obŃinerea apei potabile i cele
de epurare a apelor uzate nu există deosebiri esenŃiale, diferenŃa constând în natura apei brute supuse tratării
i în calitatea efluentului final care trebuie obŃinută. In ambele cazuri, substanŃele nedorite sunt îndepărtate din
apă i transformate în substanŃe acceptabile. Există totu i unele procese unitare care din considerente
economice sau tehnologice, î i găsesc aplicare curentă numai în tratarea apei sau numai în epurarea apei.
În cele ce urmează se adoptă termenul de proces unitar pentru toate transformările care intervin într)o
schemă tehnologică de tratare a apelor, indiferent dacă sunt de natură fizică, chimică sau biologică.
Produsul unei staŃii de tratare este o apă de calitate superioară care corespunde cerinŃelor unei folosinŃe,
iar acela al unei staŃii de epurare un efluent acceptabil care nu înrăutăŃe te calitatea resurselor naturale de
apă.
Cele mai multe procese de tratare i de epurare a apelor aduc schimbări ale concentraŃiilor unor
substanŃe care sunt fie scoase, fie introduse în apă, intervenind astfel un transfer de fază între cele trei faze
existente: gazoasă, lichidă, solidă.
În fig. 1 se prezintă schematic tipurile de dispersii de poluanŃi din apele uzate, dimensiunea particulelor
componente, câteva caracteristici principale i procesele unitare de epurare care pot fi aplicate pentru
îndepărtarea poluanŃilor respectivi.
1
Fig. 1
A. Evacuarea apelor uzate

2. Evacuarea apelor uzate industriale în reŃeaua de canalizare oră enească;
3. Sisteme de canalizare

In vederea stabilirii tehnologiei i proiectării instalaŃiei de epurare a apelor uzate este necesar să se
cunoască caracteristicile acestor ape. În acest sens trebuie să se determine următoarele caracteristici:
2
• Caracteristici fizice;
• Caracteristici chimice;
• Caracteristici bacteriologice;
• Caracteristici biologice.
Caracteristici fizice ale apelor uzate i de suprafaŃă sunt: turbiditatea, culoarea, mirosul i temperatura, care
influenŃează în mare măsură procesele de epurare, mai ales procesele biologice.
Turbiditatea. Turbiditatea apelor uzate i a emisarilor indică numai în mod grosier conŃinutul de materii în
suspensii al acesteia, deoarece nu există o proporŃionalitate nemijlocită între turbiditate i conŃinutul de
substanŃe în suspensie. Turbiditatea se exprimă în grade în scara silicei. Turbiditatea apelor uzate oră ene ti
neîncărcate puternic cu reziduuri industriale poate varia între 400 i 500 grade în scara silicei. În general
determinarea turbidităŃii este aplicată apelor potabile i mai puŃin apelor uzate.
Culoarea. Culoarea apelor uzate proaspete este gri deschis, apele uzate în care fermentarea materiilor
organice a început au culoarea gri închis. În cazul în care în apele uzate oră ene ti au fost deversate ape
industriale, atunci apa poate avea diferite culori, funcŃie de natura compu ilor deversaŃi. De exemplu, dacă apa
are o culoare galbenă, înseamnă că au fost deversate ape ce conŃin clor, dacă apa are o culoare verzuie,
atunci au fost deversate ape de la fabricile de conserve, etc.
Mirosul. Apele uzate proaspete au un miros specific aproape insesizabil. Dacă apa a intrat în descompunere
atunci se va simŃi mirosul hidrogenului sulfurat H2S. Mirosul specific al apei ne poate da indicii asupra
compu ilor organici din apă i atunci putem deduce sursa de poluare. Culoarea i mai ales mirosurile specifice
unor substanŃe chimice ne poate indica prezenŃa acestor substanŃe, care de regulă provin din deversările
agenŃilor economici.
Temperatura. Temperatura influenŃează modul de desfă urare a multor reacŃii chimice, precum i procesul de
sedimentare. De regulă temperatura apelor uzate este mai ridicată cu cel puŃin 2 – 3 grade 0C decât
temperatura apei la intrare la agenŃii economici sau la consumatorii casnici. Este indicat să se măsoare
periodic temperatura apelor uzate, preferabil chiar permanent. Urmărind temperatura apei uzate din reŃea
putem obŃine o serie de informaŃii utile. De exemplu: dacă se constată o cre tere continuă a temperaturii a
apei din reŃea faŃă de valorile anterioare ne duce la concluzia că avem o defecŃiune care conduce la
pătrunderea apei fierbinŃi în reŃeaua de canalizare, producând astfel pierderi ale apei calde din reŃeaua de
încălzire centrală sau din conductele de apă caldă menajeră. Dacă asistăm la o scădere accentuată a
temperaturii apei uzate, atunci este posibil să avem o infiltrare de apă din pânzele freatice sau din apele de
suprafaŃă.
Caracteristici chimice ale apelor uzate sunt elemente de bază în caracterizarea apelor uzate. CompoziŃia
chimică a apelor uzate este influenŃată de consumul specific de apă pe cap de locuitor. Cu cât consumul de
apă pe cap de locuitor este mai mare cu atât apa uzată este mai diluată, pentru că în general cantitatea de
materii deversate în apele uzate este relativ constantă.
Important pentru proiectarea staŃiilor de epurare este valoarea i starea materiilor conŃinute în ape,
respectiv cantitatea materiilor organice solide aflate în suspensie i separabile prin decantare, materiale
organice solide i dizolvate în apă, precum i alte materiale specifice apelor uzate, cum ar fi: Azotul sub toate
formele de combinaŃii chimice, cloruri, sulfuri, hidrogen sulfurat, etc. Aceste caracteristici trebuiesc determinate
prin analize de detaliu. Trebuie menŃionat faptul că trebuie făcute analize i privind apele industriale deversate
în reŃeaua de canalizare a ora ului.
Materii solide. Materiile solide totale se clasifică în două categorii:

• Materii solide în suspensie;
• Materii solide dizolvate (mai mici decât un micron).
La rândul lor materiile solide în suspensie se clasifică după dimensiune în separabile prin decantare, dacă
3
au dimensiunea peste 100 microni i separabile prin tratamente speciale, dacă au dimensiunea cuprinsă între
1 i 100 de microni. Materiile solide în suspensie i separabile prin decantare vor constitui nămolurile obŃinute
în staŃiile de epurare, respectiv bazinele de decantare în timp ce materiile organice dizolvate în apele uzate
sunt tratate prin oxidare în instalaŃiile de epurare biologică.
Oxigenul dizolvat. Oxigenul este un element foarte important i de aceea el trebuie permanent monitorizat.
De regulă apele uzate conŃin foarte puŃin oxigen i de multe ori nu conŃin deloc oxigen dizolvat, dar după
epurarea biologică apa poate conŃine oxigen între 1–2 mg/l. Comparativ cu acest nivel al concentraŃiei de
oxigen, o apă curată de suprafaŃă poate conŃine la saturaŃie oxigen dizolvat până la nivelul de 14 mg/l la o
temperatură de 0 0C, i 7,63 mg/l la 30 0C .
Solubilitatea oxigenului în apă este dependentă de temperatură, de presiunea atmosferică, de mărimea
suprafeŃei de contact aer ) apă i de turbulenŃa ei, cantitatea de oxigen care lipse te apei pentru a atinge
valoarea de saturaŃie se nume te deficit de oxigen.
Nivelul conŃinutului de oxigen din apă caracterizează cel mai bine starea de murdărie a unei ape uzate,
precum i stadiul de descompunere a substanŃelor organice din apă, în instalaŃiile de epurare biologică .
Consumul biochimic de oxigen (CBO) este un indicator ce se define te ca fiind cantitatea de oxigen
consumată pentru descompunerea biochimică în condiŃii aerobe a materiilor solide organice totale cu
respectarea condiŃiilor din standarde. Rezultatele determinării este influenŃat de temperatura apei i de durata
determinării. Cea mai frecventă determinare este cea efectuată la 20 grade 0C pe durata 5 zile i se notează
CBO5 .
Un alt indicator de apreciere a stării apei este a a numitul consum chimic sau consumul imediat de
oxigen, care reprezintă cantitatea de oxigen care se consumă în combinaŃiile de reducere a substanŃelor
organice fără intervenŃia microorganismelor. De regulă această determinare durează o oră.
Un consum mare de oxigen chimic se constată la apele uzate care au un conŃinut ridicat de hidrogen
sulfurat, precum i la nămolurile de pe fundul apelor stătătoare, puŃin agitate.
Consumul biochimic de oxigen apreciază indirect cantitatea de materii organice care se pot descompune
i direct consumul de oxigen cerut de microorganismele care produc descompunerea. In apele uzate
oră ene ti indicatorul consum biochimic de oxigen CBO5 variază între 100 i 400 mg/dm3, în timp ce pentru
apele uzate industriale indicatorul CBO5 nu depă e te valoarea de 50 mg/dm3, excepŃie făcând apele
industriale uzate de la societăŃile comerciale cu profil alimentar, unde valorile pot depă i chiar i de 50 de ori
valorile obi nuite.
Determinarea consumul biochimic de oxigen, respectiv pentru descompunerea biochimică, se realizează
în două faze i anume:
a) Faza preliminară (numită i faza carbonului). În această fază oxigenul se consumă numai pentru
oxidarea substanŃelor organice. Faza începe preliminară poate începe imediat i pentru apele menajere are o
durată de aproximativ de 20 de zile la o temperatură de 20 °C. În urma descompunerii materiilor organice, în
această primă fază se formează dioxid de carbon CO2 care fie că se degajă în atmosferă, fie rămâne dizolvat
în apă.
b) Faza secundară (numită i faza azotului). În această fază oxigenul se consumă în mod deosebit
pentru transformarea amoniacului în nitriŃi i apoi nitraŃi, reacŃie care de regulă începe după circa 10 zile i se
desfă oară pe o durată foarte mare (peste 100 zile).
Determinarea consumului, respectiv a vitezei consumului de oxigen, se poate face practic pe baza unor
determinări zilnice sau în anumite perioade de timp a consumului biochimic de oxigen.
Consumul chimic de oxigen (CCO). Este o determinare relativ nouă introdusă cu scopul de a clarifica unele
aspecte legate de consumul biochimic de oxigen. Consumul chimic de oxigen măsoară indirect conŃinutul de
carbon din compu ii organici aflaŃi în apă prin stabilirea cantităŃii de oxigen consumat din bicromatul de potasiu
în soluŃie acidă sau din permanganatul de potasiu. Această determinare însă nu oferă posibilitatea de a
diferenŃia materia organică stabilă i cea instabilă, în descompunere din apa uzată.
Determinarea este de mare importanŃă pentru apele industriale, care conŃin substanŃe toxice i la care nu
se poate determina consumul biochimic de oxigen, deoarece substanŃele toxice distrug organismele
4
microscopice din apă care susŃin activitatea biochimică.
În general consumul chimic de oxigen este cuprins între 500 i 1500 mg/l pentru apele uzate industriale.
Azotul. Azotul se întâlne te în apele uzate sub forma unor compu i dintre care se remarcă amoniacul,
azotul legat în substanŃe organice, nitriŃi i nitraŃi, într)o cantitate în jur de 25 – 85 mg/l.
Azotul organic i amoniacul liber sunt consideraŃi indicatori de bază al materiilor organice azotoase
prezente în apa uzată, iar amoniacul albuminoidal drept indicator al azotului din substanŃele organice ce se
descompune.
Amoniacul liber este rezultatul descompunerii bacteriene a materiilor organice. Cantitatea de amoniac
liber mai mare de 0,2 mg/l, găsite într)o apă oarecare indică cu siguranŃă existenŃa unei impurificări cu ape
uzate a acesteia. În apele brute uzate se găsesc cantităŃi de 15 – 50 mg/l de amoniac liber.
Apele uzate proaspete au un conŃinut relativ mare de azot organic i scăzut de amoniac proaspăt, în
schimb apele uzate mai vechi au un conŃinut mare în amoniac liber i scăzut în azot organic. ConcentraŃia
totală a acestor două elemente constituie un indicator de bază al gradului de impurificare a apei i reprezintă
un element principal pentru alegerea tipului instalaŃiei de tratare a apelor uzate.
În cazul tratării biologice a apelor uzate este important să se cunoască conŃinutul de azot organic i
amoniac liber, pentru că azotul este un element de bază pentru procesul de epurare biologică. Dacă se
constată că procentul de azot din apă este scăzut se poate adăuga azot suplimentar.
În general se recomandă să se asigure un anumit raport între cantitatea de materii organice i conŃinutul
de azot: CBO5/N = 100/5
NitriŃii (RNO2) i nitraŃii (RNO3), în care R reprezintă: K, Na, etc., sunt conŃinuŃi în apa uzată proaspătă în
cantităŃi extremi de mici. NitriŃi sunt nestabili i pot fie să fie redu i la amoniac, fie pot fi oxidaŃi până la nitraŃi.
Deci prezenŃa nitriŃilor indică o apă uzată proaspătă în curs de transformare. NitriŃii pot apărea i în mod
natural în apele de ploaie sau în cele provenite din topirea zăpezilor. CantităŃile maxime de nitriŃi din apele
uzate nu depă esc 0,1 mg / l .
NitraŃii reprezintă cea mai stabilă formă a materiilor organice azotoase i în general indică o apă stabilă
din punct de vedere al transformării. PrezenŃa nitraŃilor în râuri, între anumite limite este de dorit, deoarece
reprezintă o sursă de oxigen, în sensul că ace tia stimulează cre terea algelor i plantelor verzi ce conŃin
clorofilă i prin fotosinteză îmbogăŃesc apa în oxigen.
În cazul staŃiilor de epurare, respectiv în bazinele de nămol activ, prezenŃa nitraŃilor indică o cantitate
mare de nămol i un timp mare al procesului de tratament al apei.
Filtrele biologice ale unei staŃii de epurare care funcŃionează bine sunt caracterizate printr)un flux de
curgere ce conŃine nitraŃi, iar nitriŃi în cantitate foarte mică sau de loc. În apele uzate brute, cantităŃile de nitraŃi
variază între 0,1 – 0,4 mg / l .
Clorurile 3i sulfurile. Clorurile sunt substanŃe organice provenite din urină. Sulfurile rezultă din
descompunerea materiilor organice, precum i din deversările apelor industriale uzate. De i un om elimină pe
zi între 8 –15 g clorură de sodiu, aceasta nu constituie un bun indicator al impurificării apei, deoarece clorurile
pot proveni din multe alte surse. Sulfurile dau na tere la mirosuri neplăcute. Trebuie să precizăm faptul că în
general cantitatea de cloruri sau sulfuri din apa brută nu se schimbă după trecerea apei uzate prin staŃia de
epurare.
Acizi volatili. Gradul de fermentare anaerobă a materiilor organice poate fi stabilit indirect prin nivelul acizilor
volatili (acid acetic, acid propionic, etc.). Din ace ti acizi, rezultaŃi prin combinarea apei cu materia organică
solidă, iau na tere prin descompunerea bioxidul de carbon i gazul metan. În cazul bunei funcŃionări a
fermentaŃiei în staŃiile de epurare a apelor menajere uzate, acizi volatili în principal acid acetic trebuie să
rămână în apropierea valorii de 500 mg / l.
Grăsimi 3i uleiuri. Grăsimile, uleiurile vegetale sau minerale sau substanŃele asemănătoare în cantităŃi mari,
formând o peliculă la suprafaŃa apei, sunt dăunătoare în staŃiile de epurare deoarece pot colmata filtrele
biologice, împiedecând dezvoltarea proceselor biochimice în bazinele cu nămol activ sau de fermentare al
nămolurilor. Determinarea grăsimilor este importantă în cazul unor ape uzate industriale. În apele uzate brute
5
se găsesc cantităŃi de grăsimi cuprinse între 0,0 i 40 mg/l, sau chiar mai mult.
Gazele. În tehnica epurării apelor uzate intervin trei tipuri de gaze: hidrogenul sulfurat, dioxidul de carbon i
metanul.
Hidrogenul sulfurat se poate determina chiar i la cantităŃi mici ca urmare a mirosului său specific.
PrezenŃa acestui gaz indică că apa este uzată i a staŃionat timp îndelungat în condiŃii anaerobe. În
concentraŃii mari, însă este toxic. Metanul i dioxidul de carbon sunt indicatori ai fermentării anaerobe.
Precizăm că metanul este exploziv în amestec cu aerul, în raport de 1:5 ) 1:15.
Aciditate, alcalinitate, concentraŃia în ioni de hidrogen (pH). Aciditatea sau alcalinitatea apelor uzate
reprezintă capacitatea acestora de a neutraliza baze respectiv acizi. În general apele uzate menajere sunt
slab alcaline, în timp ce apele uzate industriale au un pronunŃat caracter acid sau bazic.
Pentru desfă urarea în condiŃii optime a procesului de epurare a apelor uzate este de dorit ca acestea să
fie slab alcaline, mai ales pentru buna desfă urare a epurării biologice. Alcalinitatea i aciditatea se exprimă în
miliechivalenŃi la litru de apă ( mval / l ) .
Activitatea ionilor de hidrogen este determinată de valoarea pH)ului. Trebuie menŃionat faptul că pH)ul
apei exprimă numai intensitatea acidităŃii sau alcalinităŃii i că nu există o legătură directă între pH)ul unei ape
i cantitatea de acizi sau de alcali din aceasta. Astfel de exemplu, două soluŃii apoase de acizi care au pH)uri
diferite pot avea aceea i concentraŃie ( cantitate ) de acizi.
Controlul pH)ului se face în toate punctele importante ale staŃiei de epurare, deoarece de aceasta
depinde:
• activitatea organismelor care acŃionează în cadrul proceselor aerobe i anaerobe;
• condiŃiile în care se produc precipitaŃii chimice;
• activitatea unor compu i ai clorului cu care se face dezinfectarea apei uzate, etc.
În staŃiile de epurare pH)ul apelor uzate trebuie să fie cuprins între 6,5 i 8,5. Apele naturale au pH)ul 7,
dar dacă apa trece peste un strat calcaros, atunci pH)ul poate ajunge până la valoarea 10, sau alteori
impurificarea unei ape naturale cu diverse substanŃe poate duce la o scădere a pH)ului.
PotenŃialul de oxidoreducere. (potenŃialul Redox, rH) PotenŃialul de oxidoreducere furnizează informaŃii

asupra puterii de oxidare sau de reducere a apei sau a nămolului din staŃiile de epurare. În scara Redox,
notaŃia rH exprimă inversul logaritmului presiunii de oxigen, având valori între 0 i 42. Valori sub 15 înseamnă
că acea apă se găse te în fază de reducere, corespunzător fermentării anaerobe, iar valori peste 25
caracterizează o probă în fază de oxidare aerobă.
Putrescibilitatea, stabilitatea, stabilitatea relativă. Putrescibilitatea este o caracteristică a apelor uzate

care indică posibilitatea ca o apă să se descompună, mai repede sau mai încet. Stabilitatea este inversul
putrescibilităŃii. Stabilitatea relativă este definită de raportul în procente, între oxigenul disponibil în proba de
analizat (sub formă dizolvată sau de nitriŃi i nitraŃi) i cererea de oxigen pentru a satisface faza primară de
consum a oxigenului. Stabilitatea relativă este rar folosită, deoarece unele substanŃe coloidale i dizolvate în
apă precipită culoarea dată de substanŃa utilizată la determinare, respectiv albastru de metilen, iar pe de altă
parte, valorile sunt nesigure.
DetergenŃi sintetici. Dintre cele trei categorii de detergenŃi sintetici: anionici, cationici, i neionici, detergenŃi
anionici evacuaŃi din gospodării i din industrie sunt cei mai dăunători proceselor de epurare. Efectele
detergenŃilor pentru apele uzate sunt negative i pot fi grupate astfel :
• coboară tensiunea superficială a apei, astfel că apa va umecta particulele din apă i astfel sunt mai
greu de sedimentat;
• emulsionează grăsimile i uleiurile, îngreunând îndepărtarea acestora;
• dispersează materiile coloidale;
• spumează i plutesc la suprafaŃă ;
• distrug bacteriile i microorganismele care realizează epurarea biologică;
6
• scad randamentul staŃiilor de epurare;
• scade producŃia de biogaz din staŃiile de fermentare a nămolurilor.
Efectele detergenŃilor variază de la caz la caz, funcŃie de tipul detergentului, dar provocând o spumă
groasă la suprafaŃa apei împiedică aerarea, respectiv oxigenarea apei i deci prezenŃa detergenŃilor este
foarte dăunătoare procesului de epurare.
Caracteristicile bacteriologice
Stabilirea caracteristicilor bacteriologice ale apei au drept scop determinarea numărului, genului i
condiŃiilor de dezvoltare a bacteriilor în apele din staŃiile de epurare, precum i în emisari. Numărul de bacterii
este mai mare vara i mai mic iarna.
Caracteristicile bacteriologice ale apei ne dau informaŃii numeroase în ceea ce prive te evitarea
propagării, precum i controlul bolilor contagioase i de aceea acest control al compoziŃiei bacteriologice este
de mare importanŃă pentru sănătatea populaŃiei. Se determină în mod speciali colibacilii care trăiesc în
intestinul uman.
Numărul de colibacili la 100 m3 de apă reprezintă un etalon de măsură pentru poluarea emisarilor în care
se deversează apele uzate. Se determină în general în general a a numitul titrul coli, care reprezintă
volumul cel mai mic de apă uzată în care se mai pot cultiva colibacili. Dacă spre exemplu, acest volum a fost
de 0,1 cm3, se spune că titrul coli în colibacili este de 0,1 ceea ce corespunde la aproximativ 10 colibacili /1
cm3 apă.
Se deosebesc următoarele categorii importante de bacterii :
• banale, care nu sunt dăunătoare organismului omenesc;
• coliforme, care în număr redus sunt inofensive;
• bacterii saprofite, prezente în apele uzate din reziduuri umane sau animale, relativ periculoase pentru om
i animale;
• bacterii patogene, sunt foarte periculoase pentru om deoarece produc boli grave , cum sunt : febra tifoidă,
holera, dezinteria, etc.;
• bacteriofagi, ce pot fi prezenŃi în apele uzate.
Caracteristici biologice
În apele uzate cât i în emisari se întâlnesc diferite organisme, de la cele mai mici, dar vizibile cu ochiul
liber i până la cele microscopice.
Cele mai mici sunt virusurile i fagii, urmate de bacterii. Identificarea acestora este foarte importantă i se
face pe baza observaŃiei directe sau cu ajutorul microscopului, dar i prin studiul comportării acestora în
diferite culturi. Organismele care se pot observa cu ochiul liber sau cu ajutorul microscopului sunt ciupercile,
algele, protozoarele, rotiferii, larvele de insecte, viermii, melcii, etc.
Sub aspectul periculozităŃii asupra omului i a mediului înconjurător, organismele pot fi vătămătoare,
nevătămătoare sau chiar folositoare. Trebuie remarcat faptul că lipsa acestor organisme indică faptul că apa
conŃine substanŃe toxice.
Din considerentele precizate mai sus este de mare importanŃă cunoa terea existenŃei acestor organisme
în apele uzate, pentru că prezenŃa sau absenŃa lor impune un anumit mers al procesului de epurare. De regulă
varietatea organismelor din apele uzate brute este mai redusă decât în apa aflată în faza de epurare biologică,
unde prezenŃa unor microorganisme este favorabilă procesului de autoepurare biologică.
Dintre organismele care trăiesc în apele uzate, categoria saprobiilor, respectiv a microorganismelor care
se hrănesc prin descompunerea substanŃelor organice sunt cele mai importante pentru că se pot utiliza în
procesul de epurare biologică. Speciile animale i vegetale din sistemul saprobiilor sunt grupate în 4 categorii:
• specii polisaprobii, care sunt caracteristice apelor cu impurificare puternică cu substanŃe organice (de
regulă sunt în număr foarte mic);
• specii ) mezosaprobii, care sunt caracteristice de asemenea apelor cu impurificare cu substanŃe
organice (de regulă în număr foarte mic);
• specii ) mezoprobii, care sunt caracteristici cu impurificare mică în substanŃe organice ( sunt de regulă
în cantitate mare );
• specii oligosaprobii, care sunt caracteristice apelor curate, neimpurificate ( sunt în cantitate mare ).
7
Tratamentul apelor uzate în staŃiile de epurare biologică au la bază în principal această grupă de
microorganisme, care sunt utilizate pentru descompunerea substanŃelor organice dizolvate în apă. In prezent
se fac cercetări intense pentru găsirea de microorganisme care au afinitate pentru metale, produse petroliere
sau alte substanŃe chimice i care pot să fie utilizate la epurarea apelor i în acela i timp i la recuperarea
substanŃelor utile din apele uzate oră ene ti sau industriale.
Determinări specifice apelor uzate

Asupra apelor uzate fie că sunt oră ene ti, fie că sunt industriale se fac unele analize specifice, dintre
cele mai importante sunt :
• materii solide totale;
• consumul biochimic de oxigen;
• consumul chimic de oxigen;
• oxigenul dizolvat;
• pH) ul, concentraŃia în ioni de hidrogen;
• putrescibilitatea, stabilitatea i stabilitatea relativă.
Aceste determinări sunt necesare atât pentru faza de proiectare a instalaŃiei de epurare, cât i pentru
buna funcŃionare a instalaŃiei existente.
Recoltarea probelor de apă

Recoltarea probelor de apă este o problemă foarte importantă pentru că de modul de recoltare depind în
mare măsură corectitudinea rezultatelor. Recoltarea probelor de apă începe doar după identificarea clară a
sursei de apă i Ńinând seama de faptul că avem o variaŃie pronunŃată a caracteristicilor acestor ape pe ore i
zile, dar i pe zone, funcŃie de infiltraŃii, diluŃii, ploi, etc. Trebuie să se ia în considerare faptul că apele la
suprafaŃă conŃin particule plutitoare, că la adâncime conŃin în mod deosebit substanŃe decantabile, relativ mai
grele i că dacă apa nu este recoltată cu grijă se poate introduce în probe aer care modifică substanŃial
rezultatele probelor.
Se recomandă ca prelevarea apei să se facă timp de 24 de ore, din oră în oră, cantitatea minimă este de
0,250 l. Apa luată de la diferite adâncimi i zone, este omogenizată într)un vas mare, din care se vor preleva
probele pentru toate analizele. Se recomandă ca pe măsură ce se prelevează apa, aceasta să fie păstrată la
temperaturi scăzute, pentru a împiedica începerea descompunerii substanŃelor organice. Dacă apa nu poate fi
menŃinută la temperaturi scăzute trebuie introdu i inhibitori pentru a stopa descompunerea substanŃelor
organice. Ca i inhibitori se utilizează cloroformul i formaldehida, dar trebuie să se Ńine seama de ace ti
inhibitor la efectuarea analizelor. Numărul recoltărilor diferă funcŃie de scop i de importanŃa operaŃiei.
Pentru apele de suprafaŃă cele mai indicate zone pentru prelevarea apei este din apropierea staŃiilor
hidrologice, întrucât aici se poate determina i debitul râului. Se recomandă ca apa să fie prelevată de la o
adâncime de 10 – 15 cm de suprafaŃa apei, unde datorită vitezei apei, ea este mai omogenă.
În cazul staŃiilor de epurare este obligatoriu să se facă prelevări permanente la intrarea apei în staŃie,
precum i la ie irea din staŃie. Se recomandă corelarea analizei de la intrarea apei cu cea de la ie ire, Ńinând
seama de durata procesului de epurare din staŃie i în acest mod se poate aprecia i eficacitatea staŃiei de
epurare.
Majoritatea analizelor se fac în laborator, dar la locul de prelevare se fac următoarele determinări:
• temperatura apei;
• temperatura aerului;
• transparenŃa apei;
• culoarea apei;
• mirosul apei;
• pH)ul apei;
• prezenŃa dioxidului de carbon liber;
• oxigenul dizolvat;
• prezenŃa hidrogenului sulfurat.
În prezent sunt aparate automate de prelevare a apei, dar i aparate automate de analiză a apelor cu
8
transmitere la distanŃă a rezultatelor. Se impune stocarea tuturor rezultatelor pentru a se putea monitoriza
evoluŃia în timp a calităŃii apei i de a se lua măsurile ce se impun în timp util.
2. Evacuarea apelor uzate industriale în reŃeaua de canalizare oră3enească
Apele uzate industriale, care constituie o parte, uneori destul de importantă a apelor uzate oră ene ti,
sunt admise în reŃeaua de canalizare oră enească, respectiv în staŃia de epurare a ora ului numai în condiŃii
speciale. Epurarea în comun a apelor uzate menajere cu cele industriale este admisă conform literaturii de
specialitate numai în cazul în care apele uzate industriale nu conŃin substanŃe care ar putea coroda reŃelele de
canalizare i care nu pun în pericol buna funcŃionarea staŃiei de epurare.
Evacuarea apelor uzate industriale în reŃeaua de canalizare oră enească i epurarea în comun cu apele
oră ene ti oferă următoarele avantaje:
• Asigură o cooperare eficientă între industrie i primărie, ambele urmărind reducerea costurilor operaŃiei
de epurare;
• Apele uzate industriale conŃin uneori materii nutritive care pot să asigure condiŃii optime procesului de
epurare biologică, care altfel ar trebui adăugate artificial;
• Întreprinderile mici nu) i pot permite din punct de vedere economic investiŃii separate pentru construirea
i exploatarea staŃiilor de epurare;
• ExistenŃa unei staŃii centralizate pentru epurarea apelor permite coordonarea întregii activităŃi de
colectare i tratare a apelor uzate.
Există i cazuri de excepŃii, când tratarea în comun a apelor uzate urbane i industriale nu este posibilă
întrucât unele industrii evacuează în urma proceselor tehnologice o serie de substanŃe care inhibă procesele
de epurare. În această privinŃă există normative care reglementează modalitatea de evacuarea, respectiv
interzice evacuarea de substanŃe în suspensie, a căror cantitate, mărime i natură constituie factori agresivi ce
pot coroda canalele colectoare, care pot provoca depuneri i colmatarea canalelor sau frânează curgerea
normală a apelor prin canale. Dintre aceste substanŃe, care nu ar trebui să fie deversate în sistemul de
canalizare amintim :
• Suspensii i alte materiale care se depun în canalele colectoare;
• Corpuri solide plutitoare mai mari de 20 mm;
• Corpuri solide, dure care ar putea coroda canalele colectoare;
• Păcură, ulei, grăsimi, care pot provoca depuneri sau aderenŃe pe pereŃii conductelor;
• SubstanŃe care pot provoca fenomene de coagulare i depuneri în canale;
• SubstanŃe care pot produce amestecuri detonante, sau care se pot aprinde, cum ar fi benzină, eter,
cloroform, acetilenă, sulfură de carbon, nămoluri de la staŃiile de acetilenă, etc.
• SubstanŃe nocive, care pot pune în pericol viaŃa personalului de exploatare a staŃiilor de epurare;
• SubstanŃe inhibitoare ale procesului de epurare (de exemplu: Cu, Cr, Zn, Pb etc.);
• Ape fierbinŃi cu temperaturi de peste 50 grade 0C.
Există anumite precizări privind compoziŃia apelor uzate industriale, care limitează accesul acestor ape în
reŃeaua de canalizare oră enească. Aceste substanŃe, precum i alte caracteristici principale sunt:
• Temperatura maxim 40 grade;
• pH – ul cuprins între 6,6 i 8,0;
• Cianuri maxim 1,0 mg/l ;
• Clor liber maxim 1,0 mg/l ;
• Hidrogen sulfurat i alte sulfuri (H2S) la un pH de 6,5 este admis maxim 1,0 mg/l ;
• Produse petroliere (din categoria: păcură, motorină, uleiuri grele, etc.) maxim 150 mg/l.
În cazul în care nu se pot respecta aceste limite, este necesară epurarea acestor ape în prealabil în
instalaŃii numite staŃii de preepurare, în cadrul întreprinderii, în vederea reŃinerii acestor substanŃe i folosirea
lor în procesul de fabricaŃie, după care aceste ape uzate i tratate parŃial pot fi deversate în reŃeaua de
9
canalizare .
Comunitatea Europeană recomandă ca fiecare utilizator de apă să facă o tratare prealabilă a apei uzate,
pentru reŃinerea substanŃelor ce pot colmata sau înfunda reŃeaua de canalizare i doar după această operaŃie,
apa uzată să fie deversată în reŃeaua de canalizare a ora ului.
3.Sisteme de canalizare
Un sistem de canalizare cuprinde un ansamblu de conducte, canale, bazine, etc. care în mod obi nuit
colectează, transportă i deversează apele uzate în staŃiile de epurare.
Canalizarea unui centru populat sau industrial poate fi făcută prin unul sau mai multe sisteme
independente de canalizare.
Schema unui sistem de canalizare este reprezentarea în plan vertical i orizontal a obiectelor principale
care reprezintă circuitul de canalizare, cu indicarea poziŃiei relative a elementelor componente: reŃele de
canale, colectoare principale, deversoare, staŃii de pompare, traversări de obstacole, guri de vărsare, precum
i alte amenajări.
Numărul, tipul, poziŃia i amplasarea elementelor componente ale reŃelelor de canalizare depind de:
• amplasarea localităŃii;
• poziŃia localităŃii faŃă de cursurile de apă, care pot juca rolul de emisar;
• cantitatea i calitatea apelor uzate;
• relieful terenului;
• condiŃiile impuse apei epurate la evacuarea în emisar;
• amplasarea staŃiei de epurare;
• condiŃiile de evacuare a nămolurilor din staŃia de epurare;
În funcŃii de aceste condiŃii, schemele reŃelelor de canalizare oră ene ti pot avea următoarele dispuneri :
• perpendiculară, directă sau indirectă;
• paralelă sau în etaj;
• ramificată.
Dacă localitatea posedă mai multe sisteme de canalizare (independente), cu reŃele i staŃii de epurare
diferite, atunci canalizarea poartă denumirea de radială.
In conformitate cu legislaŃia europeană este interzisă realizarea unui sistem de alimentare cu apa potabila
a unei localităŃi daca nu se realizează i un sistem de colectare i epurare a apelor uzate menajere, pentru că
în caz contrar apele uzate ar fi deversate direct în emisar i s)ar produce poluarea acestuia sau a solului i în
mod sigur si a pânzelor freatice.
În figura 2. este reprezentată schema unui sistem de canalizare.
Fig2. Schema unui sistem de canalizare

1)canale de serviciu; 2)colectoare secundare; 3)colectoare principale; 4)sifon inversat; 5)cameră de intersecŃie; 6) camera
deversorului; 7) canal deversor; 8)staŃie de epurare; 9)canal de evacuare; 10 – gură de descărcare; 11) câmpuri pentru valorificarea
nămolurilor.
10
B. Procese de bază în separarea poluanŃilor

1. Egalizarea apelor uzate, uniformizarea debitelor 3i a compoziŃiei apelor industriale
Apele uzate, indiferent de sursă, prezintă variaŃii în timp ale debitelor i compoziŃiei, datorită lipsei de
uniformitate a consumurilor de apă, a cantităŃilor de apă eliminată din proces i a conŃinutului acestora în
substanŃe poluante. Sunt relativ rare cazurile în care debitul i compoziŃia sunt constante, cum ar fi procesele
industriale cu caracter continuu, ce funcŃionează în regim staŃionar i în care nu intervin operaŃii ciclice, cum
sunt industria de sinteză a amoniacului, acidului azotic, metanolului, prepararea minereurilor, unele procese
metalurgice, etc. În majoritatea industriilor intervin operaŃii discontinue care, pe ansamblu, conduc la
evacuarea de ape uzate cu caracter aleator. PrezenŃa mai multor surse de evacuare discontinue, cu
periodicitate diferită, determină variaŃii dezordonate ale debitului i compoziŃiei apelor uzate.
Variabilitatea compoziŃiei apelor uzate poate fi o consecinŃă i a modificării în timp a profilului i a
capacităŃii de producŃie.
În aceste condiŃii, pe platformele industriale complexe, compoziŃia apelor uzate este aleatoare, iar debitele
prezintă fluctuaŃii, până la limita maximă determinată de capacitatea sistemului din care se face alimentarea
cu apă.
VariaŃiile de debit sunt întotdeauna însoŃite i de variaŃii de concentraŃii ale substanŃelor poluante.
ConcentraŃiile poluanŃilor sunt determinate de evacuările specifice de apă pe unitatea de produs, precum i de
evacuarea materialelor nedorite.
În instalaŃiile de tratare a apelor uzate, rezultatele depind de stabilitatea, respectiv uniformitatea regimului
de intrare a apelor uzate în sistemul de tratare. Instabilitatea vitezelor de curgere este dăunătoare mai ales în
bazinele de decantare, în care vitezele mari de curgere antrenează în efluent materiale în suspensie sau chiar
materiale deja sedimentate.
Uniformizarea debitelor i a compoziŃiei apelor uzate se face în bazine de uniformizare amplasate în serie
sau în derivaŃie cu colectorul de canalizare i permite dimensionarea staŃiei de tratare la nivelul debitelor
medii.
În instalaŃiile de uniformizare a apelor uzate, respectiv în bazinele de uniformizare, cu forme i dimensiuni
adaptate fiecărui caz în parte, pot avea loc i transformări chimice între diferiŃii poluanŃi din aceste ape, cum ar
fi reacŃii de neutralizare, de oxigenare, redox, de precipitare sau procese biochimice, toate conducând la o
degrevare a etapei de epurare.
2. Procese fizice de tratare a apelor industriale
Principalele grupe de procese fizice au la bază separarea gravitaŃională, filtrarea i transferarea

poluanŃilor din fază apoasă în altă fază.
În aceste procese substanŃele poluante nu suferă, în cursul separării lor din apă, transformări în alte
substanŃe.
2.1. Separare gravitaŃională
Se bazează pe faptul că asupra unui corp aflat într)un câmp gravitaŃional acŃionează o forŃă, ce determină
deplasarea corpului spre fundul bazinului de separare. Separarea particulelor relativ grosiere, nedizolvate în
apă, sub influenŃa câmpului gravitaŃional, are loc prin sedimentare sau flotaŃie. Dacă sedimentarea
gravitaŃională nu este eficientă se utilizează o separare sub acŃiunea unui câmp de rotaŃie creat artificial, în
care iau na tere forŃe gravitaŃionale, această separare fiind denumită centrifugare.
După o perioadă iniŃială de accelerare, deplasarea, sub acŃiunea câmpului gravitaŃional, a unei particule
în apă se face cu o viteză constantă, datorită echilibrului dintre forŃa exercitată de câmpul gravitaŃional (Fm) i
forŃa de frecare între particulă i apă (Ff).
Fm = (ρ1) ρ2) g V
11
C ⋅ s ⋅ ρ1 ⋅ v 2
Ff =
2
unde:
ρ1 , ρ2 ) densităŃile particulei i fluidului;
d, s , v ) diametrul, aria i volumul particulei;
V ) viteza de depunere a particulei;
g ) acceleraŃia gravitaŃională;
C ) coeficientul de frecare.
În funcŃie de regimul de curgere caracterizat de numărul Reynolds (Re) i de coeficientul C, viteza de
sedimentare se pate calcula cu diverse formule, după cum se vede din tabelul 1
Tabelul.1
Re Regim de curgere C Formula de calcul
4
10) < Re< 1 Laminar 24 Re)1 Stokes
1 < Re< 103 Intermediar 18,5 Re)0,6 Allen
103< Re< 2.105 Turbulent 0,44 Newton
Sedimentarea particulelor într)un bazin ideal de formă rectangulară este prezentată schematic în figura 3,
unde sunt reprezentate traiectoriile teoretice ale particulelor discrete (traiectorii drepte) i ale celor întâlnite în
practică (traiectorii curbe).
Fig.3. Schema sedimentării în apă a particulelor greu solubile într-un bazin rectangular
(secŃiune verticală-longitudinalã)
12
Bazinul de sedimentare poate fi împărŃit în patru zone:
• zona de admisie în care amestecul de apă cu suspensii este distribuit pe secŃiunea transversală a
bazinului;
• zona de sedimentare în care particulele cad prin masa de apă, aflată în curgere orizontală cu viteză
constantă vd;
• zona de nămol în care se adună particulele depuse;
• zona de evacuare a apei limpezite care mai conŃine particulele care nu s)au depus.
Traiectoriile particulelor discrete rezultă din însumarea vectorială a vitezei de sedimentare vs i a vitezei
de deplasare a apei în bazin vd. Particulele cu viteza de sedimentare v0 egală cu raportul dintre adâncimea
bazinului (h0) i timpul de parcurgere a lungimii acestuia de către o particulă de apă (t0), dacă la intrarea în
bazin (t = 0) se află la suprafaŃa apei (h = 0), ating fundul zonei de sedimentare la extremitatea din aval a
acesteia. Toate particulele a căror viteză de cădere este mai mare sau egală cu v0 sunt reŃinute în bazinul de
sedimentare.
În bazinele cu curgere verticală, particulele cu viteză de sedimentare mai mică decât v0 nu sunt reŃinute,
fiind antrenate cu apă în zona de evacuare. Dimpotrivă, în bazinele cu curgere orizontală, astfel de particule
sunt reŃinute dacă la intrarea în zona de sedimentare se află deasupra zonei de nămol la o înălŃime mai mică
decât produsul vt0.
Decantoarele se pot construi într)o varietate mare de tipuri (în conformitate cu STAS 4162)80), din
decantoare eliminându)se o apă relativ limpede i nămolul respective.
2.2. FlotaŃia
FlotaŃia este procesul unitar de separare din apă, sub acŃiunea forŃelor gravitaŃionale, a
particulelor cu densitate medie mai mică decât a apei. Astfel de particule pot fi constituite din materiale
omogene sau din asocieri de materiale cu densităŃi diferite. În procesul de flotaŃie naturală, particulele
materiale mai u oare decât apa (uleiuri, grăsimi, hidrocarburi) formează asociaŃii cu bule de aer sau gaz din
procesele microbiologice ridicându)se la suprafaŃa apei care staŃionează sau care se află în curgere liberă.
Stratul de material plutitor, ridicat prin flotaŃie, este îndepărtat prin raclare.
FlotaŃia este procesul prin care particulele mai grele decât apa sunt antrenate la suprafaŃă, datorită
asocierii lor cu bulele de aer, ce sunt suflate în apă prin partea inferioară a bazinului. Această asociere cu bule
de aer are consecinŃe pozitive deoarece particulele mai grele decât apa capătă o viteză ascensională datorită
particulelor de aer.
În flotaŃia cu aer, aerul este introdus fie sub formă de bule, obŃinute prin trecerea aerului prin difuzoare
poroase, fie prin degazarea aerului dizolvat în apă, ca urmare a unei detente, când se produce scăderea
bruscă a presiunii gazului, aflată în echilibru în apă. FlotaŃia cu aer dispersat se utilizează la prepararea
minereurilor i la îndepărtarea materiilor grase din apele uzate. Diametrul bulelor de aer este de 1)2 mm. La
aceste dimensiuni bulele de aer au o viteză ascensională foarte mare i pot provoca distrugerea suspensiei
coagulate din apă.
Bulele mai fine (cu diametrul mai mic decât 0,1 mm) se pot obŃine prin destinderea apei sau prin
suprasaturarea apei cu aer.
Ridicarea particulelor insolubile în apă, de către bulele de aer, este rezultatul asocierilor reciproce, ce are
loc în două moduri:
• încorporarea de bule de aer în interiorul particulei floculate cu structură afânată;
• aderarea particulelor insolubile la suprafaŃa bulei de aer (gaz).
Mărimea forŃelor care reŃin particule insolubile pe interfaŃa apă)aer sau apă)gaz depind de mărimea
suprafeŃei particulelor i de prezenŃa unei substanŃe tensioactive, ce are tendinŃa de acumulare i orientare a
moleculelor pe interfeŃe.
În practică, în cazul separării prin flotaŃie cu aer nu este suficient doar ridicarea particulelor la suprafaŃă ci
este necesară i formarea unei spume uilizând substanŃe spumante. Astfel de substanŃe pot fi chiar unii
constituenŃi din apele uzate, iar când ace tia nu există în apă trebuiesc adăugaŃi. Capacitate de spumare mare
au apele uzate din industria celulozei, textilă, industria de prelucrare a proteinelor i în industriile fermentative.
13
Pentru a se obŃine o bună separare prin flotaŃie trebuie luate măsuri pentru a reduce la minimum
turbulenŃa din zona de separaŃie. Datorită vitezelor mari de urcare a particulelor în procesul de flotaŃie, timpul
de retenŃie a apelor uzate în bazinul de flotaŃie este mai mic decât în bazinul de decantare.
Necesarul de aer variază funcŃie de natura i concentraŃia suspensiilor i depind de condiŃiile care trebuie
îndeplinite de apa tratată.
Într<o instalaŃie de flotaŃie cu aer difuzat, consumul de aer este de cca 0,2<1 m3 aer/m3 apă uzată.
Pentru stabilirea parametrilor optimi ai procesului de flotaŃie, pentru o apă uzată dată, se recomandă
efectuarea de teste la scară de laborator, pe un model fizic.
2.3. Centrifugarea
Centrifugarea este un proces de separare gravitaŃională a suspensiilor din apă în care intervin acceleraŃii
superioare celei gravitaŃionale. În cazul centrifugării se obŃin viteze mari de sedimentare, ceea ce duce la o
separare a unei mase mari de suspensii în unitatea de timp. Prin centrifugare se obŃin concentrate mai
compacte, cu un conŃinut mai mare de solid.
Datorită costurilor mari ale instalaŃiilor i a consumului de energie, acest procedeu se aplică de preferinŃă
apelor uzate cu conŃinut mare de suspensii sau pentru concentrarea nămolurilor.
În epurarea apelor se utilizează, de regulă, centrifugele decantoare cu ax orizontal, cu funcŃionare
continuă. Acestea sunt constituite dintr)un corp cilindro)conic rotativ în care se rote te, la rândul său, ) cu o
viteză ceva mai mică – un ax melcat. Apa cu suspensii este introdusă prin axul corpului melcat i este
proiectată spre faŃa interioară a peretelui corpului centrifugei. Solidele depuse pe acest perete datorită forŃelor
centrifuge sunt raclate i împinse de către corpul melcat spre zona conică a corpului centrifugei. Lichidul
limpezit, numit centrat, este evacuat pe la capătul opus al centrifugei. Adâncimea stratului de lichid deasupra
peretelui centrifugei este stabilită cu ajutorul unor deversoare circulare reglabile, peste care se evacuează
lichidul limpezit. Transportul materialului concentrat pe zona conică este o sarcină delicată, datorită forŃelor
mari de forfecare care intervin, precum i datorită posibilităŃilor de stropire cu lichid limpezit, ceea ce poate
readuce materialul solid în corpul centrifugei.
Astfel, prin centrifugare se obŃin concentrate de nămol cu un conŃinut mai mare de 50% de substanŃă
uscată, comparativ cu nămolurile obŃinute prin alte metode de separare la care concentraŃia în substanŃe
uscate este între 4% i 10%.
2.4. Filtrarea
Filtrarea este procedeul de trecere a apelor printr)un mediu poros, pe care are loc reŃinerea prin
fenomene predominant fizice a unora din constituenŃii apelor.
FuncŃie de spaŃiile libere ale mediului poros, în instalaŃiile de filtrare se pot reŃine din apă impurităŃi de
dimensiuni variabile, de la dimensiuni foarte mari cum ar fi poluanŃii grosieri, până la poluanŃi foarte fini. La
mediile poroase cu pori mari, mecanismele de reŃinere pe filtre este simplu, fiind oprite toate particulele cu
dimensiuni mai mari decât porii filtrelor. Se vorbe te astfel de un fenomen de sitare. Pe măsură ce
dimensiunile porilor se mic orează, mai intervin i alte fenomene.
Mecanismele care contribuie la reŃinerea din apă a particulelor de impurităŃi pe un filtru sunt foarte
complexe. ReŃinerea pe suprafaŃa filtrantă depinde de caracteristicile fizico)chimice ale particulelor, de
caracteristicile mediului filtrant, de viteza de filtrare i de caracteristicile fizice ale apei.
Curgerea prin medii filtrante poroase este menŃinută în mod normal în domeniul laminar atât iniŃial (în filtru
curat), cât i după colmatarea lui cu suspensii. În aceste condiŃii, curgerea are loc în conformitate cu legea lui
Darcy.
ReŃinerea pe grătare i site

Grătarele servesc pentru îndepărtarea din apă a impurităŃilor grosiere care pot forma depuneri greu de
evacuat i care ar bloca sistemele de raclare, pompele i vanele, gurile de evacuare i deversoarele.
Grătarele sunt formate din bare cu grosimi de 0,8–1,2 cm a ezate la o distanŃă de 12–60 mm, înclinate cu 30)
90°faŃă de orizontală. Materialele reŃinute, cu dimensiuni mai mari decât interstiŃiile dintre bare, formează ele
14
însele straturi filtrante care măresc treptat pierderea de sarcină a apei pe grătar i trebuiesc îndepărtate
periodic. Viteza apei la intrarea apei în grătare trebuie să fie de 0,3)1 m/s pentru evitarea depunerilor în
camera grătarului. Pentru reŃinerea impurităŃilor de dimensiuni mai mici se utilizează site statice sau mobile.
ReŃinerea pe filtre
Cele mai utilizate filtre pentru îndepărtarea suspensiilor sunt filtrele granulare i filtrele cu prestrat.
Materialul granular folosit frecvent este nisipul cuarŃos. Filtrele cu nisip sunt formate din mai multe straturi
cu densităŃi diferite care într)un curent de apă ascendent se stratifică conform densităŃii i la care, după
spălare, se obŃine spontan o aranjare a granulelor cu diametrul descrescând în sensul de curgere din timpul
fazei de filtrare, fapt care permite o folosire mai eficientă a adâncimii filtrului.
Filtrele de nisip sunt împărŃite în:
) filtre lente cu viteze de filtrare de 0,1 – 0,6 m/h;
) filtre rapide cu viteze de filtrare de 3 – 6 m/h.
Aceste două tipuri de filtre diferă prin caracteristicile granulometrice ale nisipului i prin modul de
regenerare.
În epurarea apelor uzate filtrele cu nisip se utilizează în treapta secundară de epurare sau pentru finisarea
efluenŃilor treptei biologice. În aceste filtre au loc, pe lângă procesele fizice de reŃinere a particulelor insolubile
i procese microbiologice de degradare a unor materiale organice dizolvate sau în suspensie.
Filtrele cu prestrat sunt formate din suporturi poroase rigide a ezate într)o carcasă, pe care se depune un
strat subŃire de material filtrant granular, format din particule foarte fine de 5 – 100 Nm. Fazele unui ciclu de
funcŃionare cuprind formarea prestratului, filtarea i regenerarea. Pentru a prelungi durata fazei de filtare,
uneori se adaugă în apa supusă tratării materialul granular chiar în timpul filtrării.
2.5. Separarea prin membrane
În procesele de epurare a apei, membrana este definită ca o fază ce acŃionează ca o barieră pentru
speciile moleculare sau ionice din apă, prin membrană putând trece în general numai molecule de apă.
Membranele pot fi constituite din materiale solide (membrane consistente), din geluri îmbibate cu solvenŃi sau
din lichide imobilizate într)o structură poroasă i rigidă.
Practic o membrană trebuie să aibă o permeabilitate mai mare pentru unele specii decât pentru altele,
deci să fie permeoselectivă.
Separarea prin membrane este utilizată în cea mai mare măsură pentru obŃinerea apei potabile, dar i
pentru tratarea apelor uzate.
Dintre metodele ce utilizează separarea prin membrane, cea mai mare utilizare o au osmoza, osmoza
inversă, ultrafiltrarea i electrodializa.
În soluŃie, ionii substanŃelor ionice sau ionii formaŃi prin ruperea unei molecule polare sunt hidrataŃi astfel
încât volumul ionilor este mult mai mare decât volumul unei molecule de apă, sau chiar a moleculelor de apă
asociate prin legături de hidrogen.
Prin porii unei membrane semipermeabile (de dimensiuni moleculare) vor putea trece molecule de apă,
dar nu vor putea trece ionii hidrataŃi.
Osmoza i osmoza inversă

În cazul soluŃiilor apoase când două soluŃii de concentraŃii diferite sunt separate printr)o membrană
semipermeabilă, apa va trece prin membrană din soluŃia mai diluată spre cea mai concentrată.
Acest proces, cunoscut sub numele de osmoză încetează când presiunea hidrostatică care se exercită
asupra soluŃiei mai concentrate atinge o anumită valoare de echilibru numită presiune osmotică (fig. 4, a i
b). Presiunea osmotică variază proporŃional cu concentraŃia substanŃei dizolvate în apă i cu temperatura.
Procesul normal de osmoză poate fi inversat dacă asupra soluŃiei concentrate se va exercita o presiune
mai mare decât presiunea osmotică (fig.4 c). În acest caz, se va produce, datorită presiunii exterioare mari, o
circulaŃie a apei în sens invers. Astfel, dintr)o apă bogată în săruri se va obŃine în compartimentul 1 o apă
curată. Acest proces este utilizat pentru obŃinerea apei dulci din apa de mare.
15
Fig. 4. Osmoza directă 3i osmoza inversă
Primul material folosit la confecŃionarea membranelor semipermeabile a fost acetatul de celuloză, obŃinut
în condiŃii speciale (celofan cu calităŃi speciale). Ulterior s)au obŃinut i membrane semipermeabile din
materiale polimerizate stabile (poliamide, esteri mic ti de acetat ) butirat de celuloză, amestecuri de acetat i
nitrat de celuloză, .a.). În prezent se obŃin membrane ce permit o eliminare a substanŃelor dizolvate, mai ales
a speciilor ionice, în proporŃie de 95)99%. Membranele folosite în separarea prin osmoză sunt foarte subŃiri
(0,2 Nm) i au o fragilitate ridicată. Membranele utilizate în osmoza inversă sunt supuse la diferenŃe mari de
presiune de 20 – 100 bar, ceea ce determină dificultăŃi deosebite la realizarea instalaŃiilor practice care trebuie
să aibă o bună etan eitate, o structură compactă, durabilitate mare i să evite colmatarea i polarizarea de
concentraŃie.
AplicaŃiile osmozei inverse pentru tratarea apelor uzate sunt satisfăcătoare în următoarele condiŃii:
• reducerea cantităŃilor de ape uzate prin obŃinerea unor soluŃii concentrate cu volum mai mic decât al celor
de ape uzate;
• dacă există posibilitatea recuperării de materiale utile;
• dacă se impune recuperarea apei în zonele sărace în apă;
• dacă se poate realiza concentrarea poluanŃilor în volume mici de apă, reducându)se cheltuielile de
evacuare a poluanŃilor.
Ultrafiltrarea
Ultrafiltrarea este procesul de separare prin membrane sub influenŃa unei diferenŃe de presiune.
Membranele utilizate sunt caracterizate printr)o permeabilitate selectivă pentru anumiŃi componenŃi ai unei
soluŃii lichide. Se aplică mai ales pentru a separa substanŃele dizolvate cu greutate moleculară peste 500, care
la concentraŃii mici au presiuni osmotice mici i nu pot fi separate prin osmoză.
Prin ultrafiltrare pot fi îndepărtate din apă bacterii, viru i, amidon, proteine, pigmenŃi din vopsele. Limita
superioară a greutăŃii moleculare a substanŃelor care pot fi reŃinute prin ultrafiltrare este de circa 500.000,
peste această limită separarea având loc prin filtrare obi nuită.
În cazul ultrafiltrării prin membrane, mecanismul principal este sitarea selectivă, în funcŃie de diametrul
particulelor de substanŃe poluante i diametrul porilor. Capacitatea de reŃinere a unei membrane pentru o
substanŃă dată depinde de dimensiunea, forma i flexibilitatea moleculelor constituente ale membranei,
precum i de condiŃiile de exploatare. Pentru scopuri practice, se cere ca membranele de ultrafiltrare să
manifeste reŃinere selectivă pe un domeniu relativ îngust de greutăŃi moleculare i un flux mare de solvent la
diferenŃă mică de presiune. Pentru epurarea apelor uzate separarea selectivă nu prezintă importanŃă decât în
cazul în care concentratele separate pot fi valorificate. In acest caz, ultrafiltrarea are un efect echivalent cu cel
realizat prin coagulare, floculare, decantare i îngro are. Prin acest proces pot fi îndepărtate materii organice
inerte i microorganisme.
Electrodializa
Electrodializa constituie un proces de separare prin membrane cu permeabilitate selectivă la anioni,
respectiv la cationi, deplasarea acestora realizându)se sub acŃiunea unui câmp electric ca în procesul de
electroliză. Utilizarea unei instalaŃii de electrodializă cu o singură celulă este neeconomică, din cauza
16
consumurilor mari de energie în compartimentele electrozilor (pentru deshidratarea ionilor).
Dacă numărul de compartimente dintre electrozi este mărit (fig. 5.), proporŃia de energie consumată
pentru transportul ionilor cre te în raport cu aceea pentru deshidratarea acelor ioni care ajung în
compartimentele electrozilor. În practică se folosesc baterii de electrodializă cu 40)500 compartimente. Modul
de funcŃionare al unei instalaŃii de epurare prin electrodializă reiese din figura menŃionată.
În practică, prin electrodializă se obŃine o apă demineralizată numai parŃial. Dacă demineralizarea este
împinsă peste anumite limite, consumurile de energie pe unitatea de apă produsă cresc foarte mult, iar
produsul devine asemănător cu electroliza.
Electroliza poate fi utilizată pentru îndepărtarea sărurilor din apele uzate (de exemplu a nitraŃilor din apele
evacuate de pe terenurile agricole), cu condiŃia ca substanŃele organice, eventual prezente în acestea, să fi
fost îndepărtate în prealabil.
Membranele pentru electroliză se realizează prin turnare de plăci dintr)un amestec de ră ini schimbătoare
de ioni, sub formă de granule, lianŃi inerŃi i solvenŃi. Ele pot fi obŃinute din filme de polimeri poroase, în care
se introduc prin reacŃie chimică, grupe funcŃionale schimbătoare de ioni.
Prin electroliză se pot recupera din apele uzate o varietate de substanŃe utile: acizi carboxilici (acetic,
citric, lactic), lignite, cromaŃi, etc.
Fig.5. Schema unei instalaŃii de electrodializã
2.6. Procese unitare care utilizează transferul între faze
În timp ce în cazul proceselor fizice descrise mai înainte, după izolarea din apă, impurităŃile rămân tot în
faza apoasă sub forma unor concentrate, există alte procese în care epurarea are la bază transferul
poluanŃilor din apă într)o altă fază nemiscibilă cu apa lichidă, solidă sau gazoasă. Între aceste procese se
încadrează extracŃia lichid)lichid, antrenarea poluanŃilor volatili cu abur sau cu gaz (stripare), distilarea,
spumarea i adsorbŃia.
ExtracŃia lichid)lichid
ExtracŃia este o operaŃie de separare bazată pe diferenŃa de solubilitate a componenŃilor din apă în unul
sau mai mulŃi solvenŃi nemiscibili cu apa. Notând apa cu A, poluantul cu P i solventul cu S, iar cantităŃile mici
ale acestora în diferite faze cu a, p, i respectiv s, principiul extracŃiei este redat prin schema:
17
(A+P) + S = (A)a) + a + p + s + (P)p) +(S)s)
apa de epurat solventul apa extrasă extrasul
Apa de epurat este pusă în contact cu solventul S în care poluantul P este mult mai solubil decât apa.
După agitare (pentru realizarea unei suprafeŃe cât mai mari de contact între cele două lichide) i după
sedimentare se formează conform schemei de mai sus două straturi: apa extrasă i extractul. După separarea
acestora urmează recuperarea solventului (de obicei prin distilare), ceea ce în cazul ideal al recuperării totale
a solventului duce la rezultatul final exprimat prin schema:
(A+P) = (A)a) + p + a + (P)p)

apă uzată apă epurată concentratul de poluant
O extracŃie înaintată a poluantului din apă se realizează prin repetarea operaŃiei de extracŃie cu porŃiuni
noi de solvent proaspăt.
Un bun solvent pentru extracŃia poluanŃilor din ape uzate trebuie să îndeplinească următoarele condiŃii:
• să posede faŃă de impurităŃi o afinitate cât mai ridicată în comparaŃie cu a apei, să aibă o solubilitate cât
mai scăzută în apă i să dizolve cât mai puŃină apă pe un domeniu larg de temperatură,
• să nu formeze emulsii cu apa,
• să aibă o densitate cât mai diferită de a apei,
• să nu sufere transformări chimice în timpul utilizării,
• să aibă punct de fierbere cât mai îndepărtat de al apei,
• să fie ieftin.
Pentru epurarea apelor uzate se folosesc, în special, hidrocarburi alifatice, dintre care hexanul este utilizat
cel mai frecvent.
18

Universitatea Tehnica Din

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Tehnica Din

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Tehnică din Cluj Napoca

Facultatea StiinŃa i Ingineria Materialelor

III. PROCESE UNITARE PENTRU EPURAREA APELOR UZATE

A. Evacuarea apelor uzate

1. Caracterizarea apelor uzate

Materii solide. Materiile solide totale se clasifică în două categorii:

PotenŃialul de oxidoreducere. (potenŃialul Redox, rH) PotenŃialul de oxidoreducere furnizează informaŃii

Putrescibilitatea, stabilitatea, stabilitatea relativă. Putrescibilitatea este o caracteristică a apelor uzate

Determinări specifice apelor uzate

Recoltarea probelor de apă

2. Evacuarea apelor uzate industriale în reŃeaua de canalizare oră3enească

Fig2. Schema unui sistem de canalizare

B. Procese de bază în separarea poluanŃilor

2. Procese fizice de tratare a apelor industriale

Principalele grupe de procese fizice au la bază separarea gravitaŃională, filtrarea i transferarea

2.1. Separare gravitaŃională

ReŃinerea pe grătare i site

2.5. Separarea prin membrane

Osmoza i osmoza inversă

Fig. 4. Osmoza directă 3i osmoza inversă

Fig.5. Schema unei instalaŃii de electrodializã

2.6. Procese unitare care utilizează transferul între faze

(A+P) = (A)a) + p + a + (P)p)

S-ar putea să vă placă și