Salt la conținut

 Facebook
 Twitter
 RSS

 PIATRA DE HOTAR

 Z I D E Z I extinde submeniul
o ÎNSEMNĂRI

 
o DEGUSTARE DE CARTE

 
o ANUNŢURI

 
o AUDIOBOOKS

 
o CRONICI ŞI RECOMANDĂRI

 A M I N T I R I D I N T R - O A L T F E L D E C O P I L Ă R I E extinde submeniul
o BASME ŞI POVEŞTI

 
o CÂNTECE ŞI POEZII

 
o VERSURI NEMURITOARE

 
o JOCURI SIMPLE ŞI ACTIVITĂŢI

 MĂRUL DE AUR

 P E R O M Â N E Ş T E extinde submeniul
o CALENDAR

 
o IMAGINI (DINTR-O ŢARĂ) ÎN MIȘCARE
  
o REŢETE DE-ALE NOASTRE

Caută: Caută

stanca

zapada

cetate
 munti

carte

padure

font size. TIncrease font size.

TDecrease font size. TReset
14 decembrie 2017C A T E G O R I I D E G U S T A R E D E C A R T E
POVESTE CU UN GÂND STRĂNUTAT
de Laura Grünberg
 „Poveste cu
un gând strănutat” de Laura Grünberg, cu ilustrații de Alexandra Rădulescu
Un Gând s-a rătăcit într-o parcare. S-a trezit brusc în miros de benzină, printre mașini
înghesuite și oameni nervoși. Ultimul lucru pe care și-l amintea era cum stătea liniștit în capul
lui Simon, în timp ce băiatul, răcit cobză, butona de zor la computer, strănutând întruna.
Probabil că așa fusese aruncat în lume: printr-un strănut. Și trebuie să fi fost un strănut foarte
puternic dacă ajunsese tocmai în parcarea zgomotoasă și aglomerată din centrul orașului.

Speriat și derutat, Gândul lui Simon nu știa încotro s-o apuce și ce să facă. Se tot uita în jur cu
speranța că va vedea ceva sau pe cineva cunoscut. Dar totul era străin pentru el. O lume
necunoscută într-o hărmălaie de culori, de mirosuri și de sunete, o adevărată aventură pentru
un gând de copil, care chiar și la locul lui e destul de sfios…

ÎNTÂLNIREA CU ÎNGERAȘUL
PARCĂRILOR ȘI BOTEZUL
Gândul rătăcit amețise deja de atâta gălăgie, miros de benzină și forfotă de mașini, când se-
auzi o voce:

— Căutați cumva loc de parcare?

— Poftim?
— Vreți un loc de parcare?
— Eu? Nu. Ce să fac eu cu un loc de parcare?!
— Ce face toată lumea. Parchează. Eu am vrut doar să vă ajut, da’ acum văd că nu aveți
mașină. Așa că, oricum, nu m-aș fi ocupat de dumneavoastră. Sper că nu ați venit să țineți un
loc pentru altcineva, că la mine nu merge cu chestii din astea! Deci, pot sau nu să vă ajut cu
ceva?
— Cu ce să mă ajutați?
— Cum cu ce?! Cu un loc de parcare. Doar cu asta mă ocup. Eu sunt Îngerul Parcărilor și
dumneavoastră sunteți într-o parcare. La ce altceva vă așteptați?
În vâjâiala de mașini și de claxoane, Gândul lui Simon crezu că nu a înțeles bine.
— Cine sunteți?! întrebă el mirat.
— Îngerul Parcărilor… sau, mă rog, cum mă răsfață fetele, Îngerașul Parcărilor. Haideți, vă
rog, eliberați locul.

Reacția de mirare a Gândului lui Simon era firească. Omul acesta care se prezenta drept
Îngerul Parcărilor nu arăta nici pe departe ca un înger. Era un bărbat trecut de prima tinerețe,
foarte înalt și foarte slab, chelios, îmbrăcat cu o pereche de blugi și un tricou banal. Doar
ochii verzi și frumoși aveau ceva deosebit.

— Dar ce loc ocup eu? Chiar vă incomodez?

— Vă arde și de glume? Parcă nu știți câtă lume vrea un loc de parcare chiar în acest
moment. Eu nu mă pot ocupa de toți. Recunosc, am și eu o slăbiciune pentru doamne.
Consider că dintotdeauna am fost un gentleman, așa m-a învățat mama, să fiu mereu atent cu
femeile, care trebuie protejate, ajutate. Uitați una… Mă scuzați, vă rog, spuse Îngerul
Parcărilor în timp ce se îndrepta spre un Tico roșu.

Într-adevăr, la volanul acelui Tico roșu se vedea o șoferiță încurcând circulația în căutarea
unui loc. Mergea încet – ba se oprea, ba mai înainta un pic, claxonată de cei din spate.

Deodată, ca prin minune, exact în fața ei apăru proprietarul unei mașini care deschise portiera
și plecă, lăsându-i locul liber. Îngerul Parcărilor se întoarse mulțumit, reînnodând conversația
cu Gândul lui Simon.

— Ce anume spuneați?
— Păi, eu nu am nevoie de loc de parcare… că eu nu am mașină.
— Și atunci ce căutați aici? Aici fără mașină nu ai ce căuta. Să fii aici fără mașină nu are
niciun sens.
— Nici eu nu știu ce caut aici. Eram bine mersi la mine acasă, când Simon a strănutat și…
— Și…?
— Și am ajuns aici. Afară.
— Nu prea pricep ce spuneți și nici nu am timp să vă ascult. Uitați-vă și dumneavoastră ce
nebunie este aici. Suntem o țară de șoferi, de șoferi fără locuri de parcare. O să vă rog deci să
eliberați locul.
— Dar ce loc ocup eu? Înțelegeam dacă eram cu Simon, da, Simon ocupă un loc, dar așa…
Cât loc poate să ocupe un gând al unui copil… Păi în capul lui stăteam cu sutele… cu miile.
— În capul cui?! Credeți că eu am timp de glume. Vă rog mult, găsiți-vă alt loc de staționat.
— Nici eu nu am timp de glume. Trebuie să mă întorc acasă și habar n-am unde sunt și cum
să fac…

Îngerul Parcărilor îl asculta și îl privea mirat. Avea de-a face cu tot felul de oameni, care mai
de care mai ciudați și mai stresați din cauza șofatului într-un oraș atât de aglomerat. Vorbeau
urât, uitau de bunele maniere, ochii li se bulbucau, trânteau uși, mituiau pe oricine numai să
obțină mult visatul loc. Parcă și fizionomia li se schimba în postura de șoferi – ridurile se
accentuau, privirea se înăsprea, ochii le luceau straniu. Dar felul în care arăta și ceea ce
îndruga persoana de față era și mai bizar. De fapt, nici nu putea spune că era o persoană –
vorbea ca cineva, asta e sigur, îl vedea, dar nu putea spune că era un om. Arăta mai curând ca
o umbră. Abia puteai să-l distingi.

— Domnule sau, mă rog, ce sunteți, un nume aveți?

— Ce nume să am dacă eu sunt un gând?
— OK, dar un nume tot trebuie să aveți. Între dumneavoastră gândurile, acolo la Simon, sau,
mă rog, în Simon, cum vă strigați?
— Nicicum. Fiecare om este cu gândurile lui și fiecare gând își vede de treaba lui. Sunt
gânduri bune sau rele, gânduri vesele sau triste, gânduri mai noi și gânduri mai vechi. Toate
stăm în capul lui și ne vedem de ale noastre. Ce avem de spus îi spunem lui Simon direct.
— La noi este altfel. Pe mine mă cheamă de fapt și de drept Ionel, așa scrie în certificatul de
naștere. Dar, de când mă ocup cu parcările, am primit porecla asta, pentru că tot mai multe
doamne au început să spună că sunt îngerul lor păzitor. Așa mi-a rămas numele.

Acum lumea nu mă mai știe de Ionel. De ani de zile doar de asta mă ocup. Pe copiii mei i-am
numit Ticolică, Mercedesa, Seatis, Dubița, Volvorel… Că doar sunt copiii lui tata și eu toată
viața am stat printre mașini. Au nume, pot vorbi cu ei, ne înțelegem. Dar cu dumneavoastră
nu prea pot să mă înțeleg. Nu știu exact cine sau ce sunteți, nu știu cum să vă spun, ocupați
aiurea un loc de parcare și îmi luați și din timpul în care mai puteam ajuta pe cineva să-și
găsească locul.

— Dacă chiar vreți să mă cheme cumva, atunci să mă cheme și pe mine după o mașină…
care vreți dumneavoastră. Știu și eu mărci de mașini, că Simon este as în asta. Toyota,
Peugeot, Lamborghini… Cum vreți să-mi spuneți? Dacia? Daciana?
— Nu merge, pentru că dumneavoastră nu sunteți copilul meu. Și oricum nu e treaba mea că
nu aveți nume. Domnule, sau doamnă, domnișoară, încă o dată, vă rog insistent să lăsați locul
liber pentru o persoană care are mașină. Nu vă pot ajuta. Nici nu înțeleg ce spuneți. Mie mi s-
a părut ceva ciudat de cum v-am văzut, da’ am văzut atâtea la viața mea…

Stresul transformă așa tare oamenii, că nu mă mai miră nimic. Regret, dar locuri de parcare
pentru gânduri nu am. Asta mi-ar mai lipsi, că și așa nu îmi văd capul de treburi. Gând cel
Bun asculta atent ce i se spunea. Asta ar fi putut fi o soluție – să-l găsească pe Îngerul
Gândurilor Pierdute! Dar cum? Unde? Începu să tremure.

— Îmi cer mii de scuze că vă încurc. Dar habar n-am ce să fac… Și îmi este și tare frig. Vă
rog mult, ajutați-mă totuși cumva.

Deși enervat de musafirul nepoftit, Îngerul Parcărilor era o persoană cu inimă mare. Simțea
că acest Gând cel Bun chiar are nevoie de ajutor, așa că îl lăsă să stea acolo până la
închiderea programului. Ba mai mult – puse în dreptul locului de parcare ocupat de Gând un
lanț cu o pancartă pe care scria „rezervat” și lăsă deschisă ușa de la ghereta lui, astfel încât
căldura de la radiator să ajungă la Gând cel Bun. După aceea își continuă treaba. Obosit, la
finalul zilei l-a găsit pe Gând cel Bun acolo unde îl lăsase. Se uită încă o dată la el. Cum ar
putea să-l descrie dacă cineva o să întrebe? Umbră de om?

Îngerul Parcărilor se repezi în altă parte unde se crease un ambuteiaj. Își făcu datoria și
eliberă în timp util un loc. Le ajuta, evident, în primul rând pe doamne, apoi îi ajuta pe cei cu
semnul de începător și apoi se ocupa de restul. După o bucată de vreme reveni la ghereta de
unde veghea permanent situația și unde se afla în continuare Gândul lui Simon care, între
timp, avea o altă propunere de nume pentru el.

— Spuneți-mi Gând cel Bun, cum era Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân. Așa e bine?
— E bine. Cum ziceți dumneavoastră. Dar tot aici sunteți. Chiar nu pricepeți că am multă
treabă, că aici nu e de gândit, că este mereu ceva urgent de făcut. Aici trebuie ajutată lumea
nervoasă. Este de fluidizat traficul. Nu vă pot ajuta. Încercați în altă parte.
— Unde mă sfătuiți să-ncerc? Și cum să plec de aici? Eu nu merg de unul singur. Merge
Simon undeva, merg și eu. Stă Simon, stau și eu. Da’ eu de unul singur habar n-am să mă
deplasez…
— Și-atunci aici cum ați ajuns? De ce se mai zice „zboară ca gândul”? Dumneavoastră nu
zburați?
— Păi nu v-am spus… cred că m-a strănutat Simon pentru că e foarte răcit. A strănutat foarte
tare și se pare că am zburat până aici. Dar de unul singur, din proprie inițiativă, nu am mai
zburat niciodată. Eu nu sunt de capul meu. Cumva este clar că am ajuns eu aici, dar habar n-
am cum. Oi fi zburat, numai că n-am nicio idee cum am făcut asta…
— Uitați ce este, domnule Gând cel Bun, cum ziceți că vă cheamă. Aici nu puteți sta pentru
că încurcați traficul și pe deasupra blocați și un loc de parcare. Iar eu sunt Îngerul Parcărilor,
nu al Gândurilor. Eu ajut șoferi, nu gânduri. Îmi pare rău pentru ce vi s-a întâmplat, dar nu
este domeniul meu. Puteam eventual să vă strecor pe un loc de parcare, la altceva nu mă
pricep. O fi existând și un Înger al Gândurilor. Încercați să dați de el. Poate că așa cum ajut eu
oamenii să găsească un loc de parcare vă ajută și el să-l găsiți pe Simon. Trebuie să existe. S-
or mai fi pierdut și alte gânduri, nu?!

ZBORUL
Gând cel Bun deveni Gând cel Negru – se umplu de cenușă, începu să tușească, dar de mișcat
tot nu se mișcă.
Și-apoi de unde putea ști că acesta era chiar un gând? Cum arată, de fapt, un gând? Poate fi
orice sau oricine. Oricum, ziua lui de lucru se terminase. În timp ce se pregătea de plecare,
Îngerul Parcărilor aruncă o privire către Gândul lui Simon să vadă ce face. Gândul lui Simon
era tăcut, abătut. Nu arăta bine deloc. Era mai palid ca dimineață. „Ce pot eu să fac, se
frământa Îngerașul… Cu ce să-l ajut?… Eu ajut șoferii să parcheze. Asta fac eu. Unul stă la
ghișeu, altul învață copiii la școală, altul vorbește la radio, altul face cuie… fiecare face ce
știe.”

— Unde stă acest Simon de care ziceți?

— Într-o casă.
— Bineînțeles că într-o casă, ce, mă credeți prost? Dar unde, pe ce stradă, în ce sector, ce cod
poștal. Un telefon la care să sun.
— Nu știu să vă spun. Este un apartament drăguț. La etaj – că urcăm cu liftul. Are și home
cinema, sunt multe ghivece cu flori așezate la fereastră, pe care Simon uită mereu să le ude,
este și un câine cam gălăgios – Cara îi zice –, un bișon havanez care latră din orice și e
înnebunită după biscuiți.
— Informațiile astea nu ajută la nimic. Măcar un telefon știți?
— Da, e un telefon mobil roșu, cu clapă, sau mai este unul pe hol, fără fir și care sună
dimineața tare la aceeași oră. Acela este gri metalic.
— Nuuu… Eu întrebam de numărul de telefon – cele 10 cifre care se tastează… și apoi
telefonul sună…
— Habar n-am.
— Și-atunci cum pot să vă ajut?! Pot eventual să vă duc la Poliție să le spun că v-ați rătăcit,
dar o să mă considere nebun că vin cu un Gând pierdut. Și cum să vă duc acolo? Că ziceți că
nu puteți umbla singur. Cum să vă iau? Încercați totuși să zburați. Poate reușiți. Eu, sincer,
eram sigur că orice gând zboară, și încă foarte repede. Sau faceți autostopul. Rugați pe cineva
să vă ia cu mașina până undeva… oriunde… Din aproape în aproape, cine știe, poate ajungeți
din nou unde trebuie, adică la Simon de care ziceți. Sau intrați în capul altcuiva… Așa cum
ați ieșit din capul lui Simon, tot așa ar trebui să puteți intra în capul oricui. Dar vă rog mult,
nu la mine, că am destule pe cap.

Cum era limpede că acest Gând era total neajutorat, Îngerul Parcărilor se hotărî să-l ajute să
zboare. Îl încurajă în fel și chip să își ia cumva zborul, însă frica Gândului cel Bun era foarte
mare. Nu făcuse niciodată așa ceva. Cel puțin nu conștient. Pur și simplu nu știa cum. Atunci
Îngerul Parcărilor începu să sufle spre el cât de tare îl țineau plămânii, în speranța că îl va
forța astfel să se ridice în aer. Nimic. Deși se clătina bine, Gând cel Bun nu se desprindea
nicicum din loc. Îngerul Parcărilor încercă atunci altceva. Îl aduse în dreptul unei țevi de
eșapament, gândindu-se că, împins de gazele puternice, o va lua din loc. Când mașina porni,
Gând cel Bun deveni Gând cel Negru – se umplu de cenușă, începu să tușească, dar de mișcat
tot nu se mișcă.

Îngerul Parcărilor nu știa ce să mai facă. Îi păru rău în acel moment că nu făcuse
mai multă școală. Poate dacă ar fi fost mai instruit ar fi avut și alte idei care l-ar fi
putut ajuta pe amicul lui. La un moment dat, în timp ce se frământa neștiind ce să mai
inventeze, dinăuntrul unei mașini cu geamul deschis care tocmai pleca se auzi o melodie dată
la maximum. Brusc, ca prin minune, Gând cel Bun făcu un fel de zbor scurt și caraghios în
direcția aceea.

— Bravo, bravo, știam eu… Gândurile zboară! Ați reușit, exclamă realmente bucuros Îngerul
Parcărilor.

Amețit un pic de căzătură, Gând cel Bun se bucură și el. Descoperi după mai multe încercări
că se putea agăța de cuvinte sau de diferite sunete: muzici, claxoane, click-ul telecomenzii
unei mașini, foșnetul frunzelor. La început se agăța și zbura fără nicio direcție – din cuvânt în
cuvânt și din sunet în sunet… la întâmplare… fără niciun control, pe distanțe scurte. Obosea
repede. În curând însă, cu un pic de antrenament, dar mai ales cu ambiție și concentrare,
Gând cel Bun reuși să facă zboruri lungi și elegante în direcția dorită.
Dacă v-a plăcut acestă poveste, vă sfătuiesc să căutați în librării și alte cărți de-ale Laurei.
De pildă, „Să creștem mici”, ilustrată de Alexandru Ciubotaru (tată de  Pisică Pătrată),
despre care puteți găsi afla mai multe pe pagina cărții și pe cea a editurii.

„Să creștem
mici” de Laura Grünberg, cu ilustrații de Alexandru Ciubotaru
TRIMITE MAI DEPARTE

 Facebook

 Twitter

 Pinterest

 WhatsApp

 Email

 Mai mult

APRECIAZĂ:
Încarc...
S-ar putea să-ți mai placă...

SĂ CREŞTEM MICI
 CALENDARUL POVEȘTILOR DE BASM

SPIRIDUȘ SPRINTENUȘ

Etichete: de căutat prin librării, de citit, de citit online

LAURA GRÜNBERG
este sociolog, scriitoare, profesoară și activistă în mișcarea de femei din România. Licențiată în
matematică, a obținut doctoratul și în sociologie și are o bogată experiență didactică și de cercetare. Este
prof. asociat la Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială și este, de asemenea,
autoarea unor cărți de copii foarte apreciate. Laura Grunberg este membră a Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala de Literatură pentru Copii și Tineret și membră fondatoare a Asociației Scriitorilor pentru
Copii și Adolescenți din România - „De basm”.

Alte pagini semnate de Laura Grünberg pe Tărâmul lui Andilandi.

Ți-a plăcut? Lasă-ne un comentariu.

AR TICOLE (R SS)
C OMENTAR II (RSS)
TWITTER
FAC EB OOK
C ONTAC T
© 2005-2019 - Andilandi.ro este deținut şi întreţinut de Sînziana Popescu, iar
denumirea Andilandi™ este o marcă înregistrată.
Articolele de pe acest website semnate de SÎN ZIAN A POPESCU  sau de alți autori
sunt publicate sub o licenţă de tip CR EATIVE C OMMONS ATR IBUIRE-
NE COMERCIAL -F Ă R Ă OPERE D ERIVATE 3 .0 R OMÂN IA .
Creat cu WordPress  | Tema Zapis 2.0 de Mediamorphosis
Înapoi sus