Tsunami

de Guillermo Heras

traducerea din limba spaniolă: Luminiţa Voina-Răuţ

Personaje

Ingrid

Bărbatul

Un alt bărbat

Pianistul

Nestor

Tao

Femeia

O femeie într-o cameră total gri, aproape ireală. Pereţii, mobilierul sumar, fotoliul...

toate-s de un gri neliniştitor. Femeia stă pe fotoliu.

Ingrid: Mi-am dorit mereu să vizitez Sumatra. Simpla rostire a numelui ăsta mă ducea cu

gândul la un paradis îndepărtat. Eu locuiesc într-un loc unde frigu-i pătrunzător, zilele

lungi şi monotone, așa că m-am hotărât ca de Crăciun să-mi cheltuiesc toate economiile

pe visul ăsta. La agenţia de voiaj mi s-a recomandat provincia Aceh, ca să mă deplasez

uşor şi spre alte locuri deosebite din zonă. N-am stat o clipă pe gânduri, am cumpărat

1
pachetul de vacanţă şi-n aceeași seară am sărbătorit plecarea cu prietenele mele, la un

restaurant tailandez. S-au făcut glume pe seama mea, ce norocoasă sunt, iar una dintre

prietene chiar mi-a citit în palmă, asigurându-mă c-o să am un sejur fantastic în acele

ținuturi exotice, ba o să cunosc și-un localnic cu care o să trăiesc o frumoasă poveste de

dragoste. Azi nu ştiu unde sunt, toate-s confuze în capul meu şi nu-mi amintesc aproape

nimic. Poate doar pe mama aceea, care alerga urlând spre familia ei, prevenind-o de furia

valului ce avea să-i înghităpe toți cu sălbăticie câteva clipe mai târziu. Unde eram eu? Cât

timp s-a scurs de atunci? Unde-s acum? Umbre, doar umbre trecătoare şi lumini razante

pe-un aeroport, o despărţire, o valiză burduşită: costume de baie, haine de bumbac,

ochelari de soare, loţiuni de plajă, un aparat foto, un hotel plin cu turişti, discuţii în mai

multe limbi, un turn Babel. (Tăcere. Apoi bărbatul intră în încăpere. Poartă un costum

închis la culoare.)

Bărbatul: Vă place să şahul? (Femeia nu răspunde, dar nici n-o surprinde întrebarea.)

Ar trebui să vă relaxați mai mult. Dacă stați așa, nemișcată, n-o să ne prea ajutați. Când o

să plecaţi, o să puteţi face şi alte exerciţii, dar deocamdată trebuie să vă dozați efortul.

Ingrid: Ce zi e azi?

Bărbatul: Marţi.

Ingrid: A trecut mult timp?

Bărbatul: Insuficient, deocamdată.

Ingrid: Vreau să plec de-aici.

Bărbatul: E urât afară. Sunteţi mai bine îngrijită aici, mai bine supravegheată.

Ingrid: Aici? Dar ce-i aici?

Bărbatul: Nu vă îngrijorați! Mai bine v-aș învăța şah. Așa ne-ar trece mai uşor vremea.

2
Ingrid: Dar ştiu să joc şah.

Bărbatul: Atunci am putea face o partidă.

Ingrid: Șahul m-a plictisit întotdeauna.

Bărbatul: Nu vă înţeleg. Jocul ăsta e bun pentru strategie şi imaginaţie.

Ingrid: Şi la ce-mi trebuie mie strategie??

Bărbatul: E important să recuperați lucruri care v-au dispărut din minte. Vă amintiţi

perfect o perioadă din trecutul recent, dar altele au rămas undeva, într-o nebuloasă. Ne

vom strădui ca totul să fie ca înainte.

Ingrid: Şi dacă eu nu vreau să fie totul ca înainte?

Bărbatul: Asta nu-i treaba noastră. Noi suntem aici ca să vă ajutăm să redeveniți cea

dintotdeauna.

Ingrid: Dar dac-am plecat ca să nu mai fiu cea dintotdeauna?

Bărbatul: O să vă aduc o revistă, să treacă plictiseala. Rebus, cuvinte încrucişate... Poate

așa vi se stimulează și memoria

Ingrid: Rețin foarte bine valul uriaş.

Bărbatul: Asta e o amintire pe care ar trebui s-o ştergeţi.

Ingrid: Mi-o amintesc pe mamă urlând. Era suedeză.

Bărbatul: Trebuie să ne întoarcem la copilărie, la adolescență... Aici va fi cheia

recuperării dumneavoastră.

Ingrid: Nimic nu prevedea ce s-a întâmplat.

Bărbatul: Insist, nu vă mai gândiţi la asta.

3
Ingrid: Soarele strălucea. Trebuia să facem o excursie, de-asta eu nu m-am dus la plajă.

Aveam totul pregătit, îl aşteptam pe ghid. Era un tip mărunţel, tare simpatic, care

amesteca limbile cunoscute cu gesturi, spre a se face înţeles. Se numea Tao.

Bărbatul: Lucrurile acestea le-am clarificat deja. Încercați să vă străduiți mai mult.

Ingrid: De ce-n camera asta e totul gri?

Bărbatul: Pentru relaxare.

Ingrid: Dar pe mine nu mă relaxează deloc. Vreau să privesc afară.

Bărbatul: Deocamdată nu e indicat.

Ingrid: Credeți că exteriorul îmi poate trezi amintiri neplăcute?

Bărbatul: Nu-s autorizat să ofer explicații despre unele aspecte ale terapiei noastre.

Credeți-mă, o să vă recuperați. În curând vă veți putea duce liniștită la birou, ieși în

grădina casei, plimba cu prietenii... Veți avea, în sfârșit, o viață normală.

Ingrid: Dar eu voiam să scap de viața normală. De ce vreți să revin la ea?

Bărbatul: V-ați dorit o vacanță. Odihnă. Erați desigur stresată, e normal cu ritmul de

viață din orașele noastre. Păcat că n-ați ales Mallorca.

Ingrid: Poftim??

Bărbatul: Vă rog să mă scuzați, a fost o imprudență din partea mea. Voiam să spun că

aventurile în țări exotice presupun întotdeauna un oarecare risc...

Ingrid: Malarie, febră galbenă, tifos... localnici violatori, turiști tâlhăriți, bagaje pierdute.

Dar chiar și-așa, sute de europeni visează la Insulele Caraibe, la oceanul Indian sau

Pacific. Suntem cu toții nebuni, cu siguranță.

Bărbatul: Eu încercam doar să vă explic ce riscuri implică anumite locuri.

4
Ingrid: Vreți să spuneți că-n Copenhaga, Berlin, Oslo, Paris, Milano, Londra sau

Amsterdam nu se întâmplă nenorocirile din locurile alea îndepărtate.

Bărbatul: E chestie de logică. Natura e diferită.

Ingrid: Și condițiile economice la fel.

Bărbatul: Nu-i treaba mea să etichetez realitatea.

Ingrid: Foarte elegantă reflecția dumneavoastră.

Bărbatul: Să revenim de unde am plecat. Trebuie să pătrundem în labirint. Să depășim

ultimele imagini, spre a găsi firul trecutului dumneavoastră.

Ingrid: De ce atâta efort?? Eu nu vreau să-mi mai știu trecutul. Nici măcar viitorul nu mă

interesează.

Bărbatul: Nu puteți vorbi așa. Sunteți foarte tânără. Trebuie să luptați, să faceți ordine în

haosul din viața dumneavoastră.

Ingrid: Vă înșelați; abia dacă mai simt ceva. V-am repetat de câteva ori că-mi amintesc

doar zilele dinainte de îmbarcarea în avion, momentele plăcute de dinaintea dezastrului și

valul uriaș. Restul e o hartă albă. Un oraș mare, un job oarecare într-un birou, un

apartament mic, fără vreo grădină în preajmă, și încă câte ceva.

Bărbatul: Când v-au găsit, aveați doar hainele cu care erați îmbrăcată. Niciun pașaport,

niciun document. Zona hotelului în care ați stat practic dispăruse. Dacă nu ne ajutați, n-o

să vă puteți întoarce la familia dumneavoastră.

Ingrid: Care familie? Ce, nu eram singură? Poate că n-am nicio familie, poate că-s una

dintre persoanele alea anonime dintr-un oraș european despre care nu-mi amintesc nimic,

da’ în care precis am trăit înainte de a ajunge în Sumatra. Dacă n-a întrebat nimeni de

mine, înseamnăcă nu vrea nimeni să mă găsească.

5
Bărbatul: Știți câte mii de dispariții sunt raportate în toată Europa? Știți câte mii de

turiști au dispărut până acum? Dimensiunea catastrofei e uriașă. Poate că n-o să știm

niciodată numărul de morți.

Ingrid: Natura nu poate fi sfidată.

Bărbatul: Nimeni nu-i inocent. Chiar dumneavoastră ați contribuit, cu voiajul făcut, la

situația pe care o criticați acum. Cred că se comit fărădelegi cumplite în țările acelea. Dar

ce-ar fi mai bine? Ca oamenii aceia să moară de foame? Credeți c-ar fi dispuși să renunțe

la tot turismul și la toată civilizația de care au avut parte în ultima vreme? Sincer vorbind,

prefer ca oamenii să nu moară de foame, chiar dacă-s folosiți uneori de turiști mai puțin

scrupuloși.

Ingrid: Am cunoscut un bărbat la hotel care spunea cam același lucru. Citea o carte a

unui compatriot de-al lui, un argentinian. Titlul cărții era foarte explicit: Calamități. Mi s-

au întipărit în minte vorbele lui, ca atâtea alte lucruri din acele zile, deși mi-am uitat

numele, țara, familia... Omul acela se referea la catastrofe, la cine le provoacă. Poate că

intuia ce-o să se întâmple, deși în ziua aceea își bea liniștit cocktailul daiquiri și vorbea

sarcastic. Un pianist interpreta o melodie a lui Frank Sinatra, dar vorbele argentinianului

mi-au răsunat mult timp în urechi... cât să urc în cameră și să le notez în jurnal.

Bărbatul: Mă mai amintiți ce-a spus?

Ingrid: Perfect. Zicea că producerea de calamități și de catastrofe, ce par mereu naturale,

au la bază și alte cauze, provocate chiar de societatea actuală: intervenții armate

umanitare, așa-zisa importanță morală a diversității culturale, terorismul de stat, celălalt

terorism și corupția.

Bărbatul: Credeți că o simplă secretară și-ar putea aminti acel discurs?

6
Ingrid: Da. Secretarele sunt, suntem foarte pregătite pentru memorarea a tot felul de

texte.

Bărbatul: Scuzați-mă că insist, dar limbajul dumneavoastră mi s-a părut întotdeauna

elevat. Dac-am descoperi ce profesie aveați, unde lucrați și pe cine frecventați, poate c-

am reuși să aflăm cine sunteți de fapt.

Ingrid: Repet. Nu mă mai interesează cine sunt.

Bărbatul: Starea dumneavoastră emoțională nu vă îngăduie să fiți liberă.

Ingrid: Cred că nici înainte nu eram.

Bărbatul: Insistați să purtați discuții filosofice, care în cazul de față nu ne interesează în

mod deosebit.

Ingrid: Și ce anume vă interesează?

Bărbatul: Să vă redăm mediului cunoscut, familiei, prietenilor dumneavoastră.

Ingrid: Deci mă aflu într-o instituție caritabilă.

Bărbatul: Nu.

Ingrid: Dar tot mă deranjează nuanța asta gri.

Bărbatul: E o culoare necesară. Luați-o încet. Aici nu ne grăbim.

Ingrid: Aș vrea să dorm puțin.

Bărbatul: OK. O să continuăm mai târziu.

(Bărbatul pleacă. O vreme, Ingrid fixează cu privirea un punct din spațiu. Apoi închide

ochii. În acea clipă spațiul cenușiu de până atunci se schimbă și apare un salon / bar

specific unui hotel turistic din sud-estul Asiei. Undeva, în spate, se aude un cântec la

pian: “My way”. Ingrid se ridică de la locul ei și intră în discuție cu un grup de turiști.

Interpretul este Nestor, un argentinian cu un pahar de daiquiri în mână.)

7
Nestor: Oameni buni, toată chestia asta e o mascaradă. Ţara mea-i ca un mare carnaval.

La noi, toţi purtăm măşti. Aici mizeria nu se ascunde, la noi mor copiii de foame, în timp

ce se negociază cu Fondul Monetar Internaţional, aici se fac stațiuni – resorturi - ca

măcar bogătașii să-şi cheltuie banii, noi ne răcim gura vorbind despre demnitate, dar n-

avem coaie să ne exploatăm resursele. Ne mulțumim să furăm cu ambele mâini şi să ne

deschidem conturi în străinătate. Dar, e drept, avem oameni talentați pretutindeni în lume.

Ca profesorul ăla de la universitatea din Maguncia, a cărui carte o citesc acum... poate ca

să-mi liniştesc conştiinţa după ce-am tocat averea moștenită de la o rudă îndepărtată.

Cartea se numeşte “Calamităţi”, și când văd natura asta exuberantă mă gândesc la un

fragment din ea, care vorbește despre posibilele răzbunări. Sigur că natura e mic copil pe

lângă catastrofele provocate de noi.

Femeia: Nu cred că-i bine să vorbim despre anumite lucruri. Aici suntem în vacanță.

Un alt bărbat: Mai bine taci. Destul c-ai stat azi mult la soare. O s-arăți ca un rac. Lasă-l

pe domnul să zică ce vrea.

Ingrid: Pe mine mă intersează ce spune.

Nestor: Nu trebuie să fie totul urât, nu-i așa? De dragul acestei femei frumoase, voi

menționa cele cinci cazuri, considerate de compatriotul meu a fi catastrofe provocate de

cei numiți ironic “homo sapiens”. Un toast pentru luciditate! Calamitățile provocate de

societate ar fi: intervențiile armate umanitare, așa-zisa importanță morală a diversității

culturale, terorismul de stat, celălalt terorism și corupția.

Femeia: Eu una n-am înțeles nimic.

Nestor: Nici nu trebuie să înțelegeți, doamnă. Bucurați-vă de soare, de mare și climă, că-

n țara dumneavoastră sigur n-aveți parte de ele.

8
Ingrid: De când am ajuns aici, îmi tot pun întrebări. Răspunsurile nu mi se par ușoare,

însă compatriotul dumneavoastră are dreptate. Ne vorbește despre realități pe care, de

regulă, preferăm să nu le vedem.

Nestor: Exact. Le ascundem între o gură de daiquiri și peisaje tropicale.

Un alt bărbat: Dar și noi am avut în New York o catastrofă. Atacul ăla blestemat al

teroriștilor islamiști a omorât o grămadă de oameni. Nu-i drept să vorbim despre

“terorism de stat”. De fapt, statul se apără de terorism.

Nestor: Prin urmare, sunteți adeptul războiului preventiv.

Un alt bărbat: Bineînțeles. Lumea va fi mai sigură abia când criminalii ăștia “iluminați”

vor ști ce e frica!

Nestor: Și-așa credeți c-or să înceteze atentatele? Sunteți naiv. Am călătorit mult, am

întâlnit oameni de diverse rase, religii, credințe. Foamea e o armă teribilă, când știi s-o

folosești.

Femeia: Dumneata, domnule, ești un cinic.

Nestor: Cu siguranță. Dar cel puțin nu-mi place să mă mint singur.

Un alt bărbat: Eu am plecat la piscină. Îmi displac profund ideile dumitale. În ţara mea

suntem patrioţi, avem idealuri şi luptăm mereu pentru cauzele drepte.

Nestor: Îmi amintiți de John Wayne. Noroc că-l mai aveţi şi pe Michael Moore.

Femeia: Nu mai suport alte insulte! Hai să mergem, Perry, ştii că-ţi creşte tensiunea!

Un alt bărbat: Cu asemenea indivizi, degeaba îți mai ţii cumpătul.

Nestor: Dacă vi se pare OK, o să dispar eu înainte să apară cavaleria americană...

Ingrid: Lăsați-i să plece! Mai rămâneți puţin.

Nestor: Măi să fie! În sfârşit o persoană inteligentă.

9
Ingrid: Doar curioasă.

Nestor: Şi cu ce ocazie tocmai aici, la capătul lumii? Doar în vacanţă??

Ingrid: Pentru cei din ţara mea e un adevărat vis. Să scapi de frigul iernii, să dai de

lumina după care tânjim atât de mult acolo...

Nestor: Şi să apară vreun băştinaş drăguţ...

Ingrid: Nu m-am gândit niciodată la asta.

Nestor: Înseamnă că sunteți un suflet curat. N-ați remarcat vânzoleala? Trupuri mişunând

noapte de noapte prin bungalouri? Nu v-a surprins câţi oameni singuri, bărbaţi şi femei,

ajung în locurile astea?

Ingrid: Am citit ceva despre asta, dar seara cad lată de oboseală, ca să mai văd ce se

întâmplă în jur.

Nestor: Ştiți ce, nu mă băgați în seamă. Sunt cam sătul de călătoria asta. N-aș fi vrut să

vin. Acum trebuia să fiu în Portul Madryn, un loc straniu de liniștit, unde au dispărut

până și balenele.

Ingrid: Dar unde-i Portul Madryn?

Nestor: În Patagonia argentiniană. E o lume magică. Când auzi cântecul balenelor, parcă

ești pe altă lume.

Ingrid: Şi ce căutați tocmai în Sumatra?

Nestor: Am venit c-o daneză prostuță. Am cunoscut-o într-un club de noapte, în San

Telmo, și m-au vrăjit fanteziile ei despre zona asta. Tipa-i plină de bani și m-a invitat

aici. Sunt un fel de hamal, o jucărie sexuală la cheremul doamnei, și-n restul timpului

traducător. Credeam c-am cucerit-o și, când colo, e doar o afacere. Așa suntem noi,

10
argentinienii: melancolici și plini de imaginație. De aceea mă amăgesc zicând că toc o

moștenire de familie.

Ingrid: Și de ce n-o părăsiți pe daneză?

Nestor: Fiindcă n-am bani de întoarcere. De-aici vrea să mergem în Thailanda... să simtă

plăcerea faimoaselor masaje. Se pare că noi, argentinienii, nu-i oferim tocmai ce-și

dorește.

Ingrid: Cred că-i o situație...

Nestor: Greu de spus, cu voce tare. Da, o situație frustrantă, umilitoare, cu totul

deplorabilă. Ca și povestea vieții mele.

Ingrid: Ce spuneți sună ca într-un tango.

Nestor: (Fredonează un tango argentinian.)

Esta noche amiga mía

El alcohol nos ha embriagado

Que me importan que se rían

Y nos llamen los mareados

Cada cual tiene sus penas

Y nosotros las tenemos

Esta noche beberemos

Porque ya no volveremos a vernos más. *

Ingrid: Vă înșelați. Eu beau doar sucuri naturale.

Nestor: Rău faceți. Oricum o să muriți. Am cunoscut cirotici care în viața lor n-au pus

gura pe alcool. Ironia sorții.

*
Este tangoul argentinian Los Mareados, versuri de Adriana Varela. “Iubito, astă seară / ne îmbătăm / ce
dacă ceilalți / râd și ne zic bețivi / ei, cu necazurile lor / noi, cu ale noastre / da’n seara asta o să bem / căci
nicicând n-o să ne mai vedem… (n.tr.)

11
Ingrid: Eu nu-s împotriva alcoolului, da’ pur și simplu nu-mi place gustul lui. Poate

câteodată, un vin bun... Cred că în țara voastră se găsește așa ceva. Sper să apuc să

cunosc Patagonia.

Nestor: Sunteți invitata mea. Putem naviga printre ghețari. N-o să vă pară rău. Vă duc

apoi la Mendoza. Să beți vin bun pe săturate.

Ingrid: Aveți atât de mult timp disponibil?

Nestor: Timpul e relativ. Priviți acolo, la orizont. Totu-i așa calm, da’ de unde știm că

mâine sau poimâine nu va fi o furtună tropicală? Dacă-i foarte puternică, or să se inunde

bungalourile astea. Toată liota asta de străini o să-și fută vacanța, dar cei care-or să aibă

de tras după dezastru, or să fie localnicii. Și o să-i pese cuiva?? Conștiința occidentalilor

e de scurtă durată.

Ingrid: Nu prea se văd semne de furtună la orizont.

Nestor: Amintiți-vă ce spuneam adineauri despre calamități. Prea suntem cruzi cu natura.

Mai devreme sau mai târziu, o să se răzbune.

Ingrid: Parc-ați fi un clarvăzător din filmele alea horror.

Nestor: Poate c-am băut prea mult și m-a luat gura pe dinainte.

Ingrid: N-ar fi mai bine să vă întoarceți la bungalou?

Nestor: Nu pot. Blonda mea și-o trage cu un malaezian și mi-a interzis s-o deranjez...

Poate mă invitați în bungaloul dumneavoastră...

Ingrid: V-am spus deja c-am alte planuri. Am destui bărzăuni care-mi dau târcoale la

job, n-am nevoie și-aici de ei.

Nestor: Ați greșit insecta, eu sunt un gândac.

Ingrid: Ați băut prea mult.

12
Nestor: Îmi place tare mult Malcolm Lowry.

Ingrid: Nu-l cunosc.

Nestor: O să vă dăruiesc cartea lui: “Sub Vulcan”.

Ingrid: Mulțumesc. Vă las acum, mă duc puțin la plajă și pe urmă îmi fac bagajul. Mâine

plec în excursie, pe munte.

Nestor: În cazul ăsta, o să mai beau ceva. Trăiască daneza, cu al ei American Express!

Ciao, frumoaso!

Ingrid: La revedere, domnule...

Nestor: Puteți să-mi spuneți Borges.

Ingrid: La revedere, domnule Borges.

(La pian se aude cântecul „My funny Valentine”. Ingrid se duce la piscină. Se așază pe

un șezlong înconjurat de palmieri. Poartă un bikini discret, ochelari de soare și o pălărie

specifică zonei. Apare un individ scund, cu siguranță un băștinaș. Un ghid, numit TAO.)

Tao: Bună seara, domnișoară.

Ingrid: E aproape noapte. Cred c-am ațipit.

Tao: Am venit să vă reamintesc că plecăm în zori în excursia dorită.

Ingrid: Stați liniștit, o să fiu gata. Suntem mulți?

Tao: Se pare că nu. Oamenii vor să profite mai ales de mare și de plajă. În fond, munți

sunt în multe locuri.

Ingrid: Dar nu așa frumoși ca aceștia.

Tao: Frumusețea e ceva foarte subiectiv. Fiecare dintre noi o percepe într-un mod subtil.

Am cunoscut oameni care văd frumusețe în ceva ce mie mi se pare oribil. Și invers,

firește.

13
Ingrid: Dar în cazul unor peisaje sau al unor opere de artă, există oarece consens în

privința frumuseții.

Tao: Nu vă amăgiți, domnișoară, multe dintre aceste opere de artă sunt produse ale unei

pieți influențate de mass-media. Noi, cei din Orient, nu simțim aceeași emoție față de

creațiile voastre artistice, și firește, la fel stau lucrurile și invers. Priviri diferite, senzații

diferite.

Ingrid: Sunteți un înțelept, Tao.

Tao: Sunt pur și simplu curios.

Ingrid: V-ar plăcea să trăiți altfel?

Tao: Probabil. Dar ne-am obișnuit cu genul ăsta de viață.

Ingrid: N-aveți impresia că sunteți invadați?

Tao: Am fost mereu. Dar cred cea mai teribilă invazie e a guvernanților noștri. Rămâne

între noi ce vă spun: prea-i multă corupție!

Ingrid: Cu cât trece timpul, sentimentele mele sunt contradictorii. Mi-am dorit așa de

mult să ajung aici! Ani de zile am strâns bani ca să cumpăr pachetul ăsta de vacanță! Și

cât m-au invidiat colegele de birou! Dar acum trec zilele și-mi pun tot soiul de întrebări.

Oare doar din turism se poate trăi aici? Chiar trebuie să suporți atâția indivizi, cărora le

curg balele după orice femeie care le iese în cale? Oare cu câți dolari sau euro rămân cei

ce lucrează în hotelurile astea din cât bănet lăsăm noi aici, cei din țările dezvoltate? E atât

de obscen totul...

Tao: Domnișoară, n-are rost să vă stricați vacanța! Totul e o dilemă. Dacă voi n-ați veni

aici ca să vă tolăniți în hamacuri, să mâncați și să beți, să navigați în iahturi ce costă cât

14
hrana a mii de familii indoneziene, dacă nu v-ați culca cu copile ori cu femei, care altceva

nici nu știu să facă, poate c-am trăi și mai rău.

Ingrid: Chiar e cumplit ce ziceți.

Tao: E cumplit de real.

Ingrid: Cel puțin clima-i excelentă.

Tao: Și-n privința asta natura e capricioasă cu noi. Până acum ați avut noroc. Încă n-ați

prins o adevărată furtună tropicală. Nu se compară cu furtunile din Europa. Aici se rupe

cerul, nu alta! Totu-i excesiv. Oamenii se uită în sus, rugându-se să nu piardă și puținul

pe care-l au. Apoi răsare soarele și ne gândim c-am mai trecut peste o încercare la care

ne-au supus zeii. Deși zeii ăștia nu seamănă deloc cu zeii altor religii.

Ingrid: Îmi va fi greu să mă întorc acasă.

Tao: Mulți străini se îndrăgostesc de ținuturile astea. Unii rămân aici pentru totdeauna.

Fie trăind în hoteluri luxoase, fie făcând muncă de caritate în cătune. La o răscruce de

drumuri, trebuie s-o apuci pe o cale. Alegerea e-n legea firii.

Ingrid: Până acum credeam că drumul e trasat. Micile tragedii cotidiene nu-s decât o

mică parte dintr-un întreg, imposibil de schimbat. Plângem și râdem pentru niște lucruri

care-s convinsă că aici n-ar însemna nimic. Doar în privința morții semănăm, în cazul ei

avem aceleași angoase.

Tao: Nici măcar în privința morții. Pentru mulți dintre oamenii de-aici, faptul că mai

trăiesc o zi în plus e socotit în religia voastră“un miracol”.

Ingrid: Credeți că am o religie anume, fiindcă sunt albă și europeană?

15
Tao: Nu, nu mi-o luaţi în nume de rău. În mod normal avem cu toții prejudecăți legate de

culoarea pielii celuilalt, atribuindu-i acestuia credinţe politico-religioase ce pot avea sau

nu legătură cu realitatea.

Ingrid: Cei ce mi-au predat religia în copilărie, m-au umplut de spaime, dar nu şi de

speranţe. De aceea se poate spune că-s destul de necredincioasă.

Tao: Trebuie să crezi mereu în ceva. Nimicul e un absolut prea retoric.

Ingrid: Poate c-a venit vremea să-mi găsesc drumul spre spiritualitate.

Tao: Fiţi atentă, păstrați-vă mintea trează! S-ar putea să vă găsiți calea când vă aşteptaţi

mai puţin.

Ingrid: La ce oră plecăm la munte?

Tao: Devreme. După micul dejun.

Ingrid: Pe mâine atunci.

Tao: Pe mâine, domnişoară.

(Ingrid părăseşte spaţiul acesta, iar Tao începe să mediteze).

Tao: Spiritul înţeleptului e stăpânit de o idee fixă și unică: să nu intervii, să laşi natura şi

timpul să acţioneze. Acei ce cunosc natura, nu încearcă s-o cuprindă în cuvinte; iar acei

ce încearcă s-o facă, de fapt n-o cunosc. Natura și destinul nu se schimbă, timpul nu poate

fi oprit, și nici evoluţia împiedicată. Lăsaţi lucrurile să-și urmeze cursul firesc şi veți

învinge. Interveniți şi o să daţi greş.

(Suntem din nou în barul hotelului. Ingrid savurează acum singură un pahar mare, cu

suc de fructe exotice. Pianul nu se mai aude. Îl vedem apărând pe pianist. Un european

îmbrăcat într-un costum elegant, ca toți pianiştii din hoteluri.)

Peter: Vă mai ofer un pahar?

16
Ingrid: Poate încă un suc de fructe.

Peter: Nu beţi alcool?

Ingrid: Nu m-am dat niciodată-n vânt după alcool.

Peter: Exact invers decât mine. Fără benzina asta, cu greu aș suporta plictiseala.

Ingrid: Dar cântaţi foarte bine la pian.

Peter: La un concurs cu pianiştii hotelurilor din sud-estul Asiei, am ajuns pe locul 27.

Un adevărat succes.

Ingrid: Depinde câţi concurenţi s-au prezentat.

Peter: 42.

Ingrid: Vedeţi. Au fost destui şi după dumneavoastră.

Peter: Da; cred că cei mai mulţi dintre ei au ajuns în Africa. Se poate spune că-s un

privilegiat.

Ingrid: Și de ce nu vă întoarceţi în Europa?

Peter: Mi-ar fi ruşine să-mi privesc colegii în ochi. Majoritatea cântă în orchestre

prestigioase. Mângâie claviatura, cântând Mozart, Brahms, Mahler... Vi-i închipuiți pe

troglodiții de la masa aceea ascultând aşa ceva? Grupurile acelea idioate de nemţi,

spanioli, japonezi, americani, suedezi, argentinieni, polonezi sau orice altă naţie îţi cer

doar cântecele „populare” din țara lor iubită. Oribil!

Ingrid: Unele dintre cântece mi-au plăcut mult.

Peter: Uneori, când nu e multă lume în local, mai bag câte un gol.

Ingrid: Câte un gol?

Peter: Nu vă place fotbalul?

17
Ingrid: Îl detest, dar nu vă faceţi probleme; mie nu-mi place nimic în mod deosebit. Mi-e

greu să înţeleg fascinaţia oamenilor pentru niște jucători al căror unic obiectiv e să bage o

minge într-o plasă.

Peter: Greșiți, e vorba de ceva mult mai profund. Trebuie să iei în calcul tactici şi

strategii, dar să-ți asculți și instinctul; dacă nu-ţi convine ceva, respingi. Aici trebuie să

faceți un efort să nu priviți cele o sută de canale TV, care retransmit partidele din ligile

auropene, americane, africane sau asiatice. Astfel veți deveni imună. Copiii de aici,

ciudat lucru, râvnesc la un tricou cu jucătorii ăștia virtuali, pe care-i văd doar pe ecran.

Chiar dacă pentru ei mingea e cel mult ca o nucă de cocos sau un ghem de cârpe.

Ingrid: E mai bine aşa.

Peter: Da’ de unde! Ar fi în stare să omoare pentru un produs Nike sau pentru o cămaşă

cu vreun personaj adorat. Imaginile acelea le spală creierul şi vor să fie toți Beckan sau

Ronaldinho.

Ingrid: Trebuie să fie nişte jucători mari...

Peter: Chiar sunteți ciudată. Sunteți de mult aici?

Ingrid: De o săptămână.

Peter: Şi-acasă nu vă uitaţi la televizor?

Ingrid: Prea puţin. Cât să fiu la curent cu ştirile mai importante. Nu cred că fotbalul e

printre ele.

Peter: Depinde. Eu n-aş putea sta o săptămână fără să ştiu ce a făcut Arsenal în liga

engleză.

Ingrid: Liga engleză?

Peter: Londoneză.

18
Ingrid: O categorie specială.

Peter: Cam ce înseamnă pentru un argentinian să fii din capitală.

Ingrid: Tot nu pricep

Peter: Adică din Buenos Aires. Vorbeați adineauri cu argentinianul acela care cântă

tangouri când se îmbată. Doar atunci suntem pe aceeaşi lungime de undă. Dar tangoul nu

e punctul meu forte şi mă simt ridicol când îl interpretez...

Ingrid: Eu devin melancolică.

Peter: Iar eu anxios.

Ingrid: Sunteţi de mult aici?

Peter: Nici nu mai știu de când. Pentru mine, toate saloanele şi camerele de hotel sunt

identice. Fie că-i vorba despre Dubai, Tokio, Hong Kong, Cairo sau Manila. Acelaşi lanţ

hotelier, clonând spaţii pentru tragedie. Scuzaţi-mă, așa simt eu: e tragedia mea. Pentru

ceilalţi, locurile acestea sunt paradisiace. Eu aș putea cânta și la Alcatraz.

Ingrid: Cât optimism!

Peter: Gândiți-vă că mă simt ca muştele prinse într-o pânză de păianjen.

Ingrid: Ar trebui să fiţi mândru de talentul dumneavoastră. Eu mi-am dorit întotdeauna

să cânt la un instrument, dar n-am avut talent la muzică.

Peter: Poate aveţi alte talente.

Ingrid: Dactilografia.

Peter: Bun început... pentru dezmorţit degetele.

Ingrid: Şi nu ieşiţi niciodată din hotel?

Peter: Niciodată. Nu vreau să ştiu nimic din ce se-ntâmplă afară. Junglă, vegetație, mare

înșelătoare și trădătoare, un cer gata să-și dezlănțuie furia, un soare provocând un cancer

19
de piele rumenelor vikinge blonde și roiuri de ţânţari sugându-mi sângele, dulce cu

siguranță. Nimic nu se compară cu adăpostul liniştit şi rece al aerului condiţionat.

Ingrid: N-ați fi prea bun la reclame pentru turişti.

Peter: Îmi fac meseria, aşa că mustrările de conştiinţă nu-și au locul.

(Intră Femeia, care apăruse în scena anterioară.)

Femeia: Bună, iubitule, nu uita că-n seara asta mi-ești dator cu un cântec.

Peter: Nu-mi uit niciodată promisiunile.

Femeia: Văd că ești într-o companie excelentă.

Peter: O simplă discuție, neoficială.

Femeia: Știi că-s foarte geloasă.

Peter: Asta să i-o spui soțului dumitale.

Femeia: Imbecilul ăla uită totul foarte repede.

Peter: N-aș vrea să ajung la duel.

Femeia: Ba eu aș fi încântată. Un bărbat mort la picioarele mele, din pricina unei iubiri

pătimașe...

Peter: Sau a unui cont bancar.

Femeia: Nu fi cinic! Hotelul ăsta pare plin de cinici. Femeia are și ea calitățile ei…

Peter: Iubirea-i tare nestatornică…

Femeia: Nu prea pari artist.

Peter: Exact asta vorbeam adineauri cu…(Se uită la Ingrid și-și dă seama că nu știe cum

o cheamă).

Ingrid: Ingrid.

20
Peter: Cu Ingrid. Ai mei au avut o idee proastă când m-au obligat să iau lecții de pian cu

profesorul Borodin, un rus alb care a nimerit în orășelul nostru... cică era pianistul

ultimului țar. O prostie în care nu credea nimeni, cu excepția părinților mei, niște

reacționari teribili care m-au îndepărtat, chipurile, de toate viciile, trimițându-mă la el. Ca

pianist, era mediocru, ca spirit conservator, un dezastru.

Femeia: Viața poate fi și altfel decât conservatoare?

Peter: Voi, yankeii, aveți alte idei despre viață. E prea mult petrol în capul vostru.

Femeia: Ce mucalit e pianistul meu! Cum să nu-i iubesc muzica?

Peter: Poate dacă asculți versurile... Nu insista, și nu te mai obosi degeaba! Nu mai

vânez de mult.

Femeia: Dar pescuiești?

Peter: Am rău de mare. Dar cred c-am să abandonez conversația asta interesantă. Mă

cheamă pianul.

Femeia: Nu uita ce ți-am cerut.

Peter: Piel canela. Un bolero îngrozitor.

Femeia: (Lui Ingrid) Prima oară l-am auzit la Acapulco. După 24 de ore mă și măritam

cu mexicanul care mi-l șoptise la ureche.

Ingrid: Nu prea mă omor după bărbați...

Pianistul: E grozavă femeia asta: nu bea, nu fumează, nu-i plac nici fotbalul, nici

bărbații…

Femeia: Greșești. Te distrezi grozav cu ei!

Ingrid: Nu m-am gândit niciodată. Văd că pentru dumneavoastră bărbații-s ceva așa... ca

un rebus.

21
Femeia: Voi, europencele, prea despicați firu’ în patru! Precis ești dintr-o țară de-aia în

care vreun regizor suedez te plictisește de moarte cu filmele lui... Asta am pățit eu când

m-au trimis ai mei la universitate.

Ingrid: Cunoașteți Europa?

Femeia: Cunosc toată lumea, de-asta zic că nimic nu se compară cu ranch-ul meu din

Houston.

Ingrid: Nu toată lumea are privilegiul comparației.

Femeia: Firește, pentru comparații ai nevoie de bani, de mulți bani.

Ingrid: Iar dumneavoastră îi aveți.

Femeia: Mi-au prisosit întotdeauna. Iar dacă mai și divorțezi de cine trebuie, de câteva

ori, averea-ți sporește. Armele femeii. Vrei un pahar?

Ingrid: Văd că toți vor să mă pervertească azi. Nu, mulțumesc, mă duc să mă culc.

Mâine în zori plec într-o excursie.

Femeia: Ce ți-e și cu voi tinerii, cu obsesia asta a mișcării! Eu am de gând să stau mâine

toată ziua la plajă, tolănită pe un șezlong. Un masaj bun, la patru mâini, și câteva pahare

de martini. Nu te tentează să-ți schimbi programul?

Ingrid: Mulțumesc, dar vreau să mai văd și altceva.

Femeia: Frumos, frumos! Și eu gândeam la fel la vârsta ta. Te las, mă duc să văd sub

care fustă s-a mai vârât neisprăvitul de bărbatu-meu.

(La pian se aude o versiune nereușită a boleroului “Piel canela”)

(Ingrid se învârte pe scenă, ca o somnambulă. Imaginile de vacanță, hotelul și turiștii

dispar treptat, și apare iarăși camera gri din prima parte. De undeva din spate se aude

vocea unui crainic, prezentând știrile TV.)

22
Vocea crainicului: “Un tsunami e produs de un cutremur puternic, cu epicentrul în

adâncul mării. Numele lui vine din limba japoneză, însemnând <un val uriaș în port>.

Cel produs pe 26 decembrie a fost de 9 grade pe scara Richter, fiind unul dintre cele mai

brutale... Cutremurul din Sumatra a fost unul dintre cele mai puternice cutremure – al 4-

lea ca intensitate - din 1900 încoace. Putem spune că cele mai multe victime - 150.000 -

n-au murit din cauza cutremurului, ci a tsunamiului produs de el. Și din cauza

imprudenței guvernului local”.)

(Ingrid, din nou în camera gri).

Ingrid: (Țipă.) Tao, Tao! Stai unde ești, nu coborî, apa vine șuvoi, ca un torent!!

(Tăcere.) Apa a măturat totul în calea ei. Nu se mai vedea nici plaja, nici mama care-și

striga familia, nici șezlongurile cu umbreluțe ce împodobeau peisajul cu o zi în urmă.

Apoi apele s-au retras atât de mult, încât unii se întrebau dacă nu cumva luna plină era de

vină. Cineva spunea: “Marea era la picioarele noastre, dar în clipa următoare s-a retras cu

o jumătate de kilometru.” Tao a dispărut de lângă mine. A urmat apoi lovitura la cap,

tăcerea și întunericul. Iar acum camera asta gri, și bărbatul care mă întreabă tot felul de

lucruri de care nu-mi amintesc... Sau poate nu vreau să mi le amintesc.

(Apare bărbatul din prima scenă, de-astă dată însoțit de alți doi bărbați, îmbrăcați la fel

ca el, în costume închis la culoare. Descoperim, totuși, că-s cei care i-au interpretat pe

Nestor și pe bărbatul din hotel, deși acum se poartă cu totul altfel...)

Bărbatul: Vă simțiți mai bine?

Ingrid: Nu.

Bărbatul: E prea devreme încă.

Ingrid: (Adresându-se celor doi bărbați) Și dumneavoastră ați scăpat?

23
Celălalt bărbat: Poftim?

Ingrid: Erați amândoi cu mine în hotel. Azi-dimineață nu v-am văzut.

Nestor: Nu ne-ați văzut??

Ingrid: Nu. Era doar Tao lângă mine și turiștii din alte hoteluri care se înscriseseră în

excursie. Microbuzul ne aștepta la ușă.

Celălalt bărbat: Ne confundați cu alte persoane, dar poate că asta o să ne ajute să

reconstituim cumva puzzle-ul.

Ingrid: (Către Nestor) Sunteți argentinian?

Nestor: Da.

Ingrid: Deunăzi ne-ați spus că nu doar natura produce camalități, ci și factorii umani.

Cineva scrisese despre asta.

Nestor: Îmi vorbiți despre o carte.

Ingrid: Voi doi ați avut o dispută în legătură cu cartea respectivă.

Celălalt: Asta-mi amintește despre dezbaterea dintre Rousseau și Voltaire, legată de

marele tsunami din Lisabona din anul 1775.

Nestor: Întocmai! Scrierile respective sunt astăzi extrem de interesante. Poate ascultați

chiar acum câte ceva din acele texte...

Ingrid: Nu-s în stare să ascult nimic.

Celălalt bărbat: Vă pot ajuta să vă limpeziți mintea.

Nestor: Ce-ați trăit dumneavoastră s-a mai întâmplat și-n alte epoci. Iată ce scrie Voltaire

despre dezastrul lusitan din secolul al XVIII-lea:

„Filosofi amăgiți, strigând: totu-i bine,

Veniți de priviți cumplite ruine!

24
Resturi și leșuri și nefericite scrumuri,

femei și copii, căzuți la grămadă,

sub marmura spartă, împrăștiate membre;

o sută de mii de nefericiți, de pământ înghițiți,

însângerați, sfâșiați și totuși încă în viață,

îngropați în casele lor, neajutorați și punând capăt

chinului în oroare... năprasnice zile.

Și-atunci vine întrebarea:

Să fie oare efectul eternelor legi

dictate de un Dumnezeu bun și liber;

văzând atâtea victime, vă veți întreba:

s-a răzbunat Dumnezeu;

moartea voastră plătește crimele ce-ați comis?

Dar ce crime, ce păcate au copiii

zdrobiți și mânjiți de sânge la sânul matern?

Să fi avut Lisabona, care azi nu mai e,

vicii mai multe decât Londra ori Parisul,

orașe căzute pradă desfrâului?

Lisabona-i distrusă, dar la Paris se dansează.

Iar voi, liniștiți spectatori, spirite îndrăznețe,

stați și priviți...”

Ingrid: (Îl întrerupe brusc) Gata, de-ajuns! Nu vreau să mai aud nimic!

Celălalt bărbat: Trebuie să înfruntați realitatea ca să vă puteți vindeca.

25
Ingrid: Realitatea a fost prea dură, nu-i nevoie s-o recreați cu povești din trecut.

Nestor: Deci recunoașteți în acele imagini fapte trăite întocmai?

Ingrid: Da. La fel de cumplite și de înspăimântătoare.

Bărbatul: Poate că metoda aceasta nu prea e potrivită pentru doamna...

Nestor: Subiectul provoacă angoasa. Deci ea trebuie înțeleasă ca structură, ca subiect

actant, ca semnificant, efect al unui sens...

Celălalt bărbat: Lasă-l pe Lacan o clipă, şi să fim mai direcţi. Vă rog, domnişoară, mi-

aţi putea răspunde la un chestionar simplu?

Ingrid: Se pare că-s un fel de prizonieră. N-am prea multe opţiuni.

Bărbatul: Nu vă mai gândiți la asta. Suntem aici ca să vă ajutăm.

Ingrid: De ce trebuie să-mi amintesc acum ce s-a întâmplat înainte de Sumatra? Pentru

mine n-are niciun sens. Acel trecut nu mai există.

Celălalt bărbat: Ba tocmai: dacă descoperim sensul, v-ați putea elibera.

Ingrid: Să mă eliberez? De ce? De cine?

Nestor: De nălucile prezentului.

Ingrid: Înlocuindu-le cu ale trecutului?

Celălalt bărbat: O anumită ordine v-ar putea fi utilă.

Ingrid: Nu cred.

Celălalt bărbat: Haideţi să încercăm. Vă simţiţi permanent tristă, sau golită pe

dinăuntru?

Ingrid: Da.

Celălalt bărbat: Sentimente de vină, inutilitate și abandon?

Ingrid: Da.

26
Celălalt bărbat: Oboseală, epuizare?

Ingrid: Da.

Celălalt bărbat: Dificultate de concentrare?

Ingrid: Gata cu întrebările! Sunteţi idiot? Nu vă daţi seama că oricine în situaţia mea ar

avea simptomele astea de depresie?

Nestor: Aţi studiat psihologia?

Ingrid: Nu cred. V-am mai spus o dată că ultimele mele imagini dinainte de călătorie

erau cu un birou şi niște secretare, care mă invidiau că plec.

Celălalt bărbat: Dar asta nu înseamnă c-aţi fi secretară. De fapt, nu chiar oricine își

poate permite un voiaj în Sumatra.

Ingrid: Cred că era un loc cu secretare şi angajați obișnuiți, din orice firmă europeană.

Într-o ţară avansată oricine îți poate permite o săptămână de vacanță.

Celălalt bărbat: Dar dacă sunteţi altcineva totuși? Altcineva decât vă închipuiți că

sunteţi?

Ingrid: Puțin îmi pasă! Ce-am văzut m-a făcut să-mi pierd interesul faţă de trecut. La ce-i

bun trecutul?

Nestor: Trebuie să vă regăsiţi echilibrul.

Ingrid: La naiba cu echilibrul! Aţi văzut vreodată pe cineva îngropat în noroi? Vă

închipuiți groaza resimțită la câteva clipe după valul uriaş?? De ce nu-i salvaţi pe cei

rămași acolo fără nimic, în loc să pierdeţi timpul făcându-mă pe mine să-mi recuperez

amintirile dintr-o altă viață? Poate-s un caz clinic interesant, dar cercetările

dumneavoastră mă lasă rece.

Celălalt bărbat: Avem niște obligații.

27
Ingrid: Nu știu unde mă aflu acum, dar tare aș vrea să mă întorc acolo.

Celălalt bărbat: Încă nu sunteți în stare.

Ingrid: Dar să răspund la întrebările voastre stupide sunt??

Celălalt bărbat: S-a interesat cineva de dumneavoastră. V-au descris destul de precis,

așa că în curând îi veți putea întâlni.

Ingrid: Pe cine să întâlnesc?

Celălalt bărbat: Au zis că-s unchiul și mătușa dumneavoastră. Se pare că-s rudele cele

mai apropiate.

Ingrid: E absurd.

Nestor: De ce să fie absurd?

Ingrid: Nu-mi aduc aminte de nicio rudă apropiată.

Celălalt bărbat: Rețineți că nu mai aveți aminitiri dinainte de călătoria în Sumatra. Dar

logica ne spune că trebuie să aveți totuși o familie. Am transmis în mass-media

fotografiile compatrioților noștri supraviețuitori, spre a le liniști familiile. E drept că

sunteți ultima persoană la care am primit un răspuns.

Ingrid: Nu vreau să-i văd.

Bărbatul: Nu vă putem accepta refuzul.

Ingrid: Când pot pleca de aici?

Bărbatul: Asta depinde de dumneavoastră.

Ingrid: Contează ce vreau eu??

Celălalt bărbat: Contează. Dacă vreți să vă faceți bine.

Ingrid: Dar nu-s bolnavă, am doar câteva contuzii.

Nestor: Rănile fizice n-au importanță.

28
Ingrid: Începem iar cu depresia?

Celălalt bărbat: Primul lucru pe care-l face un depresiv este să-și nege depresia.

Ingrid: Nu înțeleg cum oameni pe care-i cred totuși inteligenți, pot spune asemenea

inepții. Cum să nu fiu deprimată după ce-am văzut tragedia aia?

Bărbatul: De aceea trebuie să găsiți o cale de a uita imaginile respective, gândindu-vă la

lucruri care odată v-au făcut fericită.

Ingrid: Fericirea! Altă prostie! N-o să cred niciodată în fericire.

Nestor: Numiți-o atunci împăcare, liniște, serenitate.

Ingrid: Sau orbire în fața realității.

Celălalt bărbat: Sunteți foarte sensibilă din pricina celor trăite, dar ar trebui să vă

mulțumească ceva esențial: ați supraviețuit.

Ingrid: Și ăsta vi se pare un motiv de fericire?

Celălalt bărbat: Eu nu-s filosof.

Ingrid: Dar ce sunteți?

Celălalt bărbat: Sunt cineva care dorește să vă ajute.

Bărbatul: Ca toți cei de-aici. De-aceea o să vă lăsăm acum cu rudele dumneavoastră, ca

să încercați să puneți cap la cap lucrurile care ar putea să vă facă să vă reveniți.

(Cei trei bărbați pleacă. După o clipă de tăcere, timp în care Ingrid rămâne cu privirea

pierdută, apar actorii care au interpretat rolurile pianistului și al femeii din hotel.)

Femeia: Ingrid, iubito!

Ingrid: De unde știți cum mă cheamă?

Femeia: Nu ne recunoști?

Ingrid: Nu... sau poate că da... Dumneata cântai la pian în hotelul din Sumatra.

29
Pianistul: N-am fost niciodată în Sumatra și sunt afon de-o viață.

Femeia: Taică-tu râdea mereu de noi când voiam să cântăm la aniversări.

Ingrid: Și unde-s părinții mei??

Pianistul: Ne-au părăsit demult.

Ingrid: S-au dus??

Femeia: Știm foarte bine ce-ai pățit. Mai bine să nu discutăm lucruri care te-ar putea

tulbura. A fost o nenorocire, dar din fericire tu ai scăpat.

Ingrid: Cam multe coincidențe... norocoase.

Pianistul: S-ar putea spune că ai noroc.

Ingrid: Halal noroc!

Pianistul: Poftim?

Ingrid: Ce ironie... să socotești noroc așa ceva! Un vid în creier. Imagini terifiante. Un

dezastru recent. Plăgi. Pierderea identității... Chiar am avut noroc!!

Femeia: Mai mult decât crezi. Am venit să te luăm acasă.

Ingrid: Nu merg nicăieri. Eu vreau să mă întorc în Sumatra.

Femeia: Nu vorbi prostii. Acolo e haos.

Ingrid: Cu atât mai bine.

Pianistul: Nu suntem de acord. Noi vom avea grijă de tine.

Ingrid: Și de ce trebuie să accept că voi faceți parte din trecutul meu?

Femeia: Suntem singura ta familie.

Ingrid: Nu vă recunosc.

Femeia: Poate ți-am dat prea multă libertate. Dar acum trebuie să avem grijă de tine.

Ingrid: Toată lumea vrea să aibă grijă de mine. La fel era și înainte?

30
Pianistul: Dacă vrei să ne cerem iertare, suntem gata s-o facem. Să ne umilim.

Ingrid: Nu vreau nimic; puțin îmi pasă dacă faceți sau nu parte din viața mea! Pentru

mine dumneata ești doar un pianist cinic, care umblă din hotel în hotel, acceptând să

cânte melodii groaznice pentru oameni plictisiți care se cred în rai; oameni care vor

reveni apoi la lumea lor de ciment și betoane. Iar dumneata o milionară extravagantă, cu

soți și amanți de ocazie, care-și închipuie că banii pot cumpăra orice! Ce ciudat c-ați

scăpat de val! Precis că mulți oameni din ținuturile alea sărace au pierit sau și-au pierdut

agoniseala de-o viață. Și-acum așteaptă pomenile-donații aruncate de guverne, instituții

sau persoane care-și liniștesc astfel conștiința, fără a se gândi deloc la viitor... Aruncă

câțiva euro sau dolari, cu care, chipurile, alină durerea oamenilor. Nu știu dacă înainte de-

a ajunge acolo eram ticăloasă, sau pur și simplu idioată, dar acum refuz să mai accept

farsa asta. Gata cu viața mea trecută; dacă mi s-a oferit alta, vreau s-o trăiesc altfel.

Pianistul: Te-a tulburat profund dezastrul. Data trecută erai prea mică, nu știi ce s-a

întâmplat, dar acum ești femeie în toată firea. Poate c-ar fi bine să te mai odihnești câteva

zile și abia apoi să vii cu noi.

Ingrid: Arătați-mi o poză în care suntem împreună.

Femeia: Pozele-s acasă.

Ingrid: Care era mâncarea mea preferată?

(Tăcere. Cei doi șovăie.)

Femeia: Pastele.

Ingrid: Și ce cărți citeam?

Pianistul: Cele potrivite unei fete de vârsta ta.

Ingrid: Iar cântecul meu preferat?

31
(Tăcere.)

Femeia: Astea-s detalii lipsite de importanță.

Ingrid: Amănunte ce definesc o viață.

Pianistul: Când o să te întorci, o să vezi: viața ta o să fie altfel.

Ingrid: Și credeți că lucrul ăsta mă bucură?

Femeia: Noi o să ne străduim să fie așa.

Ingrid: Nu cred că-i suficient.

Pianistul: Întotdeauna ai fost încăpățânată.

Ingrid: Poate ați greșit persoana.

Pianistul: Nu. Tu ești nepoata noastră.

Ingrid: (Deodată începe să țipe.) Gata! Ajunge! M-am săturat să tot repet același lucru!!

Nu-mi trebuie niciun trecut!!

(Cei trei bărbați intră în clipa în care se aud țipetele).

Bărbatul: Cred că-i destul pentru azi. Ar fi mai bine să plecați acum. O să ne ocupăm noi

de toate.

Pianistul: Când o vom putea lua acasă?

Un alt bărbat: Încă nu știm sigur.

Ingrid: Știți ce? Oamenii ăștia nu-s din familia mea. Nu-i cunosc.

Nestor: Poftim?

Ingrid: Eu m-am născut în ziua tsunamiului. Ce-am trăit înainte nu mai contează. Ce

vârstă am? Câteva ore, câteva zile... Familia mea e în Tapaktuan, în Kutakane, în

Meulaboh sau în Sigli. Acolo să mă duceți, că nu mai suport iadul ăsta cenușiu.

32
Bărbatul: Sunteți foarte tulburată. O să vă lăsăm singură. Va trebui să aveți răbdare,

foarte multă răbdare. Piesele puzzle-ului or să se recompună și o să redeveniți femeia

care ați fost odată.

Ingrid: (Urlând) Lua-var dracu’ pe toți!!

(Toată lumea pleacă. Ingrid rămâne singură. Tăcere lungă. Deodată se aude o muzică

tradițională din Sumatra. Ingrid se ridică și vine în fața scenei, acolo unde o lumină

puternică, aproape orbitoare, îi învăluie tot trupul. Într-un spațiu similar, paralel cu al

ei, apare Tao.)

Tao: Domnișoară, e vremea să plecăm în excursie. O să fie o zi deosebită. Vă așteaptă un

tărâm de vis. Azi vom vizita Parcul Național Gunung Leuser, unde vom admira

inegalabila floră și faună Banda Aceh. Vom vedea primate, diferite specii de păsări,

insecte fabuloase și alte animale. Vom continua apoi călătoria spre lacul Toba-Parapat, în

inima Batakului. E cel mai mare lac din sud-estul Asiei, cu o suprafață de aproape 1145

km2, fiind totodată și unul dintre cele mai adânci din lume. Satul Parapat e cel mai

important obiectiv turistic. Un loc ideal de relaxare, unde poți asculta cântecele de

dragoste ale localnicilor. Frumusețea-i neasemuită a fost admirată în trecut de marele

călător Marco Polo.

Ingrid: (Pe un ton ce amintește de o lecție învățată la școală) Marco Polo, născut în

1254, în insula croată Korkula, aparținând de Republica Venețiană. A străbătut multe țări

și a scris cartea “Descrierea lumii”. Cartea prezintă aventurile ilustrului venețian, în

căutarea legendarei Cathay. În paginile cărții, el descrie împărății fabuloase, obiceiuri

nemaiîntâlnite. Mătăsuri, condimente și pietre prețioase îmbogățesc textul oriental, ce

capătă o aură mitică.

33
Tao: Din nefericire, acelea erau alte vremuri. Azi magia a dispărut, iar comorile le-au

luat alții. A rămas doar peisajul.

Ingrid: (Se aude zgomotul produs de un val uriaș) Tao, tu auzi zgomotul ăsta?

Tao: Valul uriaș.

Ingrid: O furtună?

Tao: E ceva mult mai rău. Zeii fie îngăduitori cu noi!

Ingrid: Poftim?

Tao: Fugi, aleargă! Urcă-te pe ceva cât mai înalt, domnișoară!

Ingrid: De ce?

Tao: Natura înfuriată s-a dezlănțuit. Hai, fugi repede!

Ingrid: Tao, nu mă lăsa singură!

Tao: O să vin și eu imediat. Acum am ceva de făcut.

Ingrid: Nu, nu pleca!

(Zgomotul devine tot mai puternic, iar aura de lumină din jurul lui Tao dispare, lumina

învăluind-o doar pe Ingrid. Singură, în spațiul ei gri, scoate un carnețel din care citește

inițial mecanic, după care începe să plângă.)

Ingrid: Marco Polo a făcut parte din corpul diplomatic al lui Kublai Jan, rămânând în

China până în anul 1292, când a pornit pe mare spre Iran, escortând o prințesă

chinezoaică. Au ajuns în Iran, străbătând Sumatra, sudul Indiei, Oceanul Indian și Golful

Persic.

Tao, de ce-ai plecat? Pe cine voiai să salvezi?

Urletul mamei suedeze.

O seară plăcută, în timp ce pământul se cutremura sub picioarele mele.

34
Ploaie și iar ploaie pe pământul devastat.

Mâl gros și încleiat.

Furie violentă a valurilor.

6:58:50 ora locală.

A venit un val uriaș și-apoi apa s-a retras de pe țărm, lăsând peștii să sară pe mal.

Te-am căutat printre trupurile acelea.

Îmi aminteam vorbele tale.

Înainte însă, doar țipete. Urlete și iar urlete.

Și totuși, acum tăcerea.

ÎNTUNERIC

(c) Luminița Voina-Răuț, 31 de julio de 2017

35
36