RELAŢIA GENERALĂ A SARCINII TERMICE DE IARNĂ

Se calculează cu relaţia:

Q I = - Q c +Q si

unde: Q c – este consumul de căldură, care în general este alcătuit din pierderile de
căldură ale încăperii, calculate conform STAS 1907/1-2014, cu excepţia necesarului
de căldură pentru aerul infiltrat. Necesarul de căldură pentru aerul infiltrat nu se ia în
consideraţie pentru încăperile ventilate sunt în suprapresiune;
Q si – degajările de căldură de la sursele interioare, care sunt în general cele
menţionate în situaţia de vară şi se calculează cu aceleaşi relaţii, diferenţa apărând
datorită temperaturii aerului, t i , care este diferită de cea de vară:

Q si = Q OM +Q il +Q ME +….+Q cs

Q cs , degajările de căldură de la corpurile statice ale instalaţiei de încălzire, se pot

calcula cu relaţia:

∆t '
Q cs = Qp
∆t

în care: Q p - pierderile de căldură ale încăperii, calculate conform STAS 1907 sau pe
bază de indici;
∆t’= t G – t i , ∆t = t i -t e
t i - temperatura aerului interior;
t e - temperatura de calcul a aerului exterior;
t G - temperatura de gardă (5÷100C).
Instalaţia de încălzire, cu corpuri statice poate să preia tot necesarul de căldură
sau să asigure această temperatură de gardă, prevăzută în cazul încăperilor climatizate
pentru a menţine o anumită temperatură, împiedicând astfel subrăcirea încăperii în
perioada când nu funcţionează instalaţia de climatizare (noaptea, repausul săptămânal
etc.)
Sarcina termică poate fi:
- de încălzire, dacă Q I < 0, deci Q c > Q si , h ref > h i
- sau de răcire, dacă Q I > 0 cu h ref < h i
 BILANŢUL DE UMIDITATE

SARCINA DE UMIDITATE A UNEI ÎNCĂPERI

În clădirile social culturale principala sursă de umiditate o constituie ocupanţii.

În industrie sursele sunt variate, iar forma de degajare poate fi evaporarea, scurgerea
cu evaporare, fierbere sau scăpări de la utilaje.
În majoritatea cazurilor fenomenele în urma cărora rezultă umiditate au legi
cunoscute iar pe baza acestora literatura de specialitate oferă relaţii de calcul.
O problemă legată de schimbul de umiditate o constituie schimbul concomitent
de căldură. Trebuie stabilit dacă, de exemplu, evaporarea se face pe baza căldurii
conţinute în apă (cedare de căldură către aer) sau pe seama căldurii primite de la aer
(consum de căldură).

Degajări de umiditate de la oameni

Oamenii degajă umiditate prin procesele de respiraţie, transpiraţie şi evaporare

de la suprafaţa pielii. Degajarea de umiditate a omului depinde de temperatură, felul
activităţii, vârstă, sex, etc.
G om = N g om [kg/s]
în care:
N – numărul de persoane;
g om – degajare specifică de umiditate a unei persoane în funcţie de temperatura
interioară şi felul activităţii.

Degajări de umiditate de la suprafaţa liberă a apei

Este cazul apei din recipiente, rezervoare deschise; debitul de vapori transferat
între apă şi aer se calculează conform legii lui Dalton:
1,013
G v =Sc V (p s -p v ) [kg/h]
B
unde : S- suprafaţa liberă a apei;
p s – presiune de saturaţie a vaporilor de apă de la suprafaţa liberă,
corespunzătoare temperaturii apei [mbar];
p v – presiunea parţială a vaporilor de apă din aerul încăperii;
B- presiune barometrică a localităţii;
c v - coeficient de evaporare;
Coeficientului de evaporare, c v , în funcţie direcţia curenţilor de aer la suprafaţa
apei şi de viteza v a acestora, este:
- pentru curent paralel cu suprafaţa apei:
c v = (4,77 + 3,625· v)⋅10-6 [kg/⋅m2·s⋅mbar ]

- pentru curent perpendicular pe suprafaţa apei:

 c v = 2(4,77 + 3,625 · v)⋅10-6 [kg/⋅m2·s ⋅mbar ]
vi
vi

Mod de evaluare a coeficientului de evaporare

Dacă apa din vas nu este amestecată, temperatura ei superficială t s se

stabileşte în funcţie de temperatura masei de apă t a . Dacă apa nu are sursă proprie de
încălzire/răcire temperatura superficială t s se poate stabili în funcţie de temperatura şi
umiditatea relativă a aerului din încăperi.

Temperatura la suprafaţa apei, t s

t a [Cº] 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75 80 85 90 95
t s [Cº] 23 28 33 37 41 45 48 51 54 58 63 69 75 82 90

Temperatura suprafeţei apei, t s , în bazine fără sursă proprie de căldură

t i [Cº]
10 15 20 25 30
φ i [%]
20 9 14 18,5 23,4 28,2
60 9,5 14,5 19,4 24,3 29,2
100 10 15 20 25 30

Degajări de umiditate de la apa scursă pe pardoseală

Presupunând că apa are temperatura iniţială t a1 şi finală t a2 şi un debit G a , se scrie

ecuaţia de bilanţ:

G a c a (t a1 -t a2 )=G v (r 0 +c v t a1 )

Relaţia este valabilă în ipoteza că apa nu schimbă căldură cu pardoseala.

G c (t − t ) t +t
G v = a a a1 a 2 t 0 = a1 a 2
r0 + c v t 0 2
G a - debit de apă scurs [kg/h];
t a1 ÷t a2 răcirea apei de la starea 1 la starea 2;
c a – căldura specifică a apei [kJ/kg0C];
c v – căldura specifică a vaporilor [kJ/kg0C].
G v – fluxul de vapori [kg/h];
r o – căldura latentă de vaporizare [kJ/kg];

ta 1

ta 2
 Degajări de umiditate de la apa care stagnează pe pardoseală

În condiţiile în care apa stagnează suficient de mult, până când temperatura apei
devine egală cu temperatura după termometru umed a aerului interior (t a = t 'i ), primeşte
căldură perceptibilă de la aer prin convecţie pentru evaporare nu există schimb de
căldură între apă şi pardoseală (cazul piscinelor) :

Q1 Gv Q

Dacă Q 1 ≅Q3:
α p S p ( t i − t 'i ) = G v (r0 + c v t i )
α p S p ( t i − t 'i )
Gv =
r0 + c v t i

În procesele tehnologice mai pot interveni şi alte procese ce pot fi surse

potenţiale de umiditate: procese de uscare, cu determinări gravimetrice, procese de
scăpări de la diferite utilaje sau instalaţii etc.

Degajări de umiditate de la mâncare

Se evaluează în cazul sălilor de mese din cantine, restaurante, spitale etc.

Considerând că o cotă parte a, din căldura totală degajată de la mâncare Qm [W], se
realizează sub formă de căldură latentă, debitul de vapori de apă degajaţi de la mâncare,
G, rezultă:
aQ
G = 3 m [kg/s]
10 h v
unde hv se calculează pentru t = 55oC [kJ/kg].
Considerând, în medie, degajarea de căldură latentă, de la o porţie de mâncare,
de 8,7 W (pentru a = 0,5), rezultă debitul de vapori pentru o farfurie, gf = 3,34 · 10-6 N
kg/s. Atunci, pentru N farfurii (persoane), rezultă:

G = gf · N = 3,34 · 10-6 N [kg/s]

SARCINA DE UMIDITATE A ÎNCĂPERII

∆G = ∑ G vd − ∑ G vp
• Sarcina de umiditate depinde de sistemul de ventilaţie (obs. jos – sus)
• Pentru încăperi cu degajări de umiditate, chiar neînsoţite de degajări de
căldură, există concomitent o sarcină termică provenită din conţinutul de căldură al
vaporilor degajaţi (Gviv), având o temperatură egală sau diferită de ti.
 BILANŢUL DE SUBSTANŢE NOCIVE (GAZE, VAPORI, PRAF)

Efectele substanţelor nocive asupra organismului depind de natura şi

concentraţia lor în aerul încăperii precum şi de timpul de inhalare. Diversitatea
substanţelor nocive degajate în procesele tehnologice este mare, concentraţia lor
admisibilă fiind stabilită prin SSM( Siguranță și Sănătate în Muncă). Aceste
concentraţii, cu cantităţile de substanţe degajate, stau la baza determinării debitului de
aer. În încăperile fără procese tehnologice sau social culturale, degajările de nocivităţi
provin de la oameni sub forma de CO2.

DEGAJĂRI DE CO2 DE LA OAMENI

În orice incintă, prezenţa omului determină, prin expiraţie, degajări de CO2 în

funcţie de vârstă şi activitate:

YCO 2 = N ⋅ y CO 2

cu y CO2 = f ( vârstă, activitate):

Degajări de CO2 de la oameni

CO2
Nr. crt. Vârsta omului şi caracterul muncii
l/h g/h
Adulţi:
45 68
- în cazul unei munci fizice;
1. 23 35
- în cazul unei munci uşoare;
23 35
- în repaus.

2. Copii până la 12 ani 12 18

SCĂPĂRI DE GAZE ŞI VAPORI DE LA UTILAJE

Presupunând că scurgerile se supun legilor curgerii prin orificii mici în regim

adiabatic:
M
Y = ckV [kg/h]
T
unde: c- coeficient în funcţie de presiune a gazelor sau vaporilor din instalaţie
(c=0,12÷0,37 în kg·kmol· kJ1 / 2 / m 3 h );
k- coeficient de siguranţă funcţie de uzură (k=1÷2);
V- volumul instalaţiei;
M- masa moleculară kg/kmol;
T- temperatura gazelor sau vaporilor in K.
 REACŢII CHIMICE

Cantitatea de gaze sau vapori nocivi poate fi determinată dacă se cunosc natura
şi cantităţile de substanţe ce participă la reacţie. Trebuie ţinut seama de faptul că nu
întotdeauna se lucrează cu substanţe “pure” ci cu substanţe tehnice pure din care pot
rezulta alte substanţe mult mai toxice.

EVAPORAREA LICHIDELOR DE PE SUPRAFEŢE LIBERE

Mecanismul evaporării este complex iar determinări s-au făcut în cazuri foarte
rare. Pentru două lichide în amestec apă +substanţă cu solubilitate reciprocă bună dar
cu tensiuni superficiale diferite, viteza de evaporare este diferită, iar proporţia în
amestec a vaporilor dintr-un lichid sau altul este diferită în timp .
Fluxul total de masă, pentru un amestec apă-substanţă:

1
G t = (K x G v ) [kg/m2h]
100

Gv- cantitatea de soluţie; Kx- coeficient de evaporare ce se poate determina

experimental.
Prin analize s-a determinat structura noxelor şi participaţia procentuală în fluxul
total degajat. Introducându-se un coeficient de participaţie al noxei KPx , tabelul 7.2, se
poate determina cantitatea de substanţă degajată:

1
Yx = (K Px G t ) [kg/m2h]
100

Denumirea convenţională a Compoziţie tB natura Kn

Nr. crt.
soluţiei băii de lucru [0C] noxei [%]
1. Baie de decapare cu H2SO4 H2SO4 65 SO2 0,98
FeO4
2. Baie de decapare cu HCl HCl 40 HCl 9,23
FeCl2
3. Baie cuprare H2SO4 20/40 SO2 13,74
CuSO4
4. Baie fosfatare Fosfat tip 3 90 SO2 0,40
H2SO4
 EVAPORAREA DE PE MATERIALE ÎMBIBATE CU SUBSTANŢE-
LACURI ŞI VOPSELE

Fenomenul este şi mai complicat datorită difuziei substanţei în material ca

metodă practică de determinare a cantităţii de vapori degajaţi, rămâne măsurarea
variaţiei în timp a greutăţii. Pentru câteva substanţe uzuale sunt întocmite nomograme
cu degajări procentuale în funcţie de timp.
Pentru solvenţi fenomenul de separare este aproximativ liniar. Curbele au o
înclinare mai mare sau mai mică în funcţie de tensiunea de vaporizare.
Pierderea de greutate [%]

Timp [min] Timp [min]

Evaporarea solvenţilor
1-etliacetat; 2-benzen; 3-alcool butilic
terţiar (trimetilcarbinol); 4-toluen; 5-
acetat de butil; 6-dietil carbonat; 7-solvent
nafta; 8-acetat amil; 9-apă; 10-alcool
butilic; 11-alcool etilic; 12- furfurol.
Evaporarea amestecurilor de
solvenţi
1-acetat de etil 100%; 2-alcool butilic
25%+acetat de etil 75%; 3-alcool butilic
50%; 4-alcool butilic 75%+acetate de
etil 25%; 5-alcool butilic 100%.

Pentru amestecuri de solvenţi, viteza de vaporizare depinde de procentul

solventului cu tensiunea de vaporizare mai mare: 1- acetat de etil 100%; 2- alcool
butilic 25%+ acetat de etil 75%; 3-alcool butilic 50%+ acetat de etil 50%; 4- alcool
butilic 75% + acetat de etil 25%; 5- 100%, fig.7.2.
În cazul solvenţilor care constituie elementele volatile ale lacurilor şi vopselelor,
procesul este şi mai complicat datorită peliculei care se formează pe suprafaţa de
evaporare. Până la formarea peliculei degajarea este violentă după care este încetinită
considerabil.
Pierderea în urma evaporării [%]

Evaporarea solvenţilor din

lacuri şi vopsele
1,I-terebebtină; 2,II-benzină; 3,III-
benzen; 4,IV-benzină de lacuri.

Timpul [min]
 DEBITUL DE AER PENTRU VENTILARE ŞI CLIMATIZARE

RELAŢIA GENERALĂ A DEBITULUI DE AER

Debitul de aer pentru ventilarea generală a încăperilor se determină pe baza

bilanţurilor de nocivităţi (căldură, umiditate, gaze şi vapori nocivi etc.) şi din
condiţia de diluţie ale acestor nocivităţi sub concentraţiile admisibile. Se alege ca
debit nominal de ventilare, debitul de aer cel mai mare rezultat din calculele ce se
efectuează pentru fiecare nocivitate în parte. Debitul de aer exterior trebuie să fie cel
puţin egal cu cel necesar pentru a nu se depăşi concentraţia admisibilă a substanţelor
nocive din încăperi. Diferenţa dintre debitul nominal şi cel minim de aer exterior se
recirculă în vederea reducerii consumurilor energetice.
Presupunem o încăpere, în care au loc degajări de noxe, iar pentru evacuarea
lor se introduce un debit de aer L [m3/h].

Li y

L i yr
ΣY

În ipoteza că aceste degajări sunt constante în timp ca şi concentraţia aceleiaşi

nocivităţi în aerul introdus Y r , iar ventilarea este uniformă în întreg spaţiul încăperii,
ecuaţia diferenţială de bilanţ este:

(Ly r +ΣY-Ly)dτ = Vdy

în care: L- este debitul de aer refulat, respectiv evacuat în şi din încăpere, m3/s;
ΣY- debitul însumat de substanţă nocivă degajată în încăpere, kg/s; y r - concentraţia
substanţei respective în aerul refulat în kg/m3; y- concentraţia aceleiaşi substanţe în
aerul încăperii la un moment dat, kg/m3; τ- timpul în secunde; V- volumul încăperii
în m3.
Se observă că :
 1
dy = −d(Ly r + ∑ Y − Ly)
L
separând variabilele în ecuaţia 8.1 se obţine:

dτ dy 1 d (Ly r + ∑ Y − Ly)
= =− ⇔
V Ly r + ∑ Y − Ly L Ly r + ∑ Y − Ly
d (Ly r + ∑ Y − Ly) L L
= − dτ = −nτ cu n = numărul de schimburi
Ly r + ∑ Y − Ly V V
Integrând ecuaţia de la momentul τ=0 şi y=y i
τ=τ şi y=y f
 Ly + ∑ Y − Ly f  L Ly r + ∑ Y − Ly f 1
ln r  = τ ⇔ = L
 Ly r + ∑ Y − Ly i  V Ly r + ∑ Y − Ly i τ
eV
x x2
considerând dezvoltarea e = 1 + + ... avem:
x
1! 2!
Ly r + ∑ Y − Ly f 1
=
Ly r + ∑ Y − Ly i L
1+ τ
V
L
L: Ly r + ∑ Y − Ly f + τ(Ly r + ∑ Y − Ly f ) = Ly r + ∑ Y − Ly i
V
τ
y r − y f + L( y r − y f ) +
∑Y τ = y − y
r i
V V
τ
L( y r − y f ) = y f − y i −
∑ Yτ
V V
V
L( y r − y f ) = ( y f − y i ) − ∑ Y
τ
L=
∑ Y − V ⋅ ( y f − y i ) ⇒ relaţia generală a debitului de aer
yf − y r τ (yf − y r )
Pentru cazul ventilării permanente, τ→∞ rezultă L =
∑Y .
yf − yr

în care: ∑ Y - cantitatea de noxe degajată în încăpere; y f =y ad - concentraţia

finală în încăpere deci concentraţia admisibilă în încăpere; y r - concentraţia de noxă
aflată în mod normal în aerul exterior; ∑ Y -pot fi căldură, umiditate, vapori sau gaze
toxice, pulberi, iar y i - concentraţia iniţială.
 În multe situaţii există pericolul accidental de a se degaja brusc o cantitate de
noxă cu caracteristici de explozie, autoaprindere sau dăunătoare pentru om. Pentru
aceste caracteristici se prevăd instalaţii de avarie - numai evacuare, care se
declanşează în urma comenzii unui traductor de concentraţie. Pentru acesta trebuie
cunoscută variaţia concentraţiei finale, în timp, în volumul încăperii.
Ly r ∑ Y − Ly f 1
Pornind de la relaţia: = nτ făcând înlocuirile:
Ly r + ∑ Y − Ly i e
L
n= - numărul de schimburi orare [h-i]
V
∑ Y = ∑ Y V = m m- degajare specifică
L V L n
m
yr + − yf
1 m m
devine: n = nτ = e −nτ ⇔ y r + − y f = e −nτ ( y r + − y i )
m n n
y r + − yi e
n
m
y f = e −nτ y i + (1 − e −nτ )( y r + )
n
care reprezintă relaţia generală a variaţiei concentraţiei finale.
m
Dacă: y i =0 ⇒ y f = (1 − e −nτ )( y r + ) se observă creşterea direct
n
m proporţională cu degajările
− nτ
Sau y i =0 ⇒ y f = (1 − e ) şi invers proporţională cu
n debitul de aer folosit pentru
y r =0 ventilare
m
Reprezentând grafic relaţia y f = (1 − e −nτ ) , se poate observa diferenţa
n
dintre ventilarea permanentă şi intermitentă.
În cazul ventilării permanente concentraţia y f variază după curba A.
În cazul ventilării nepermanente y f variază după curba B. Partea ascendentă a
curbei reprezintă variaţia concentraţiei la nefuncţionarea instalaţiei, iar partea
descendentă variaţia lui y f în timpul, τ f , de funcţionare a instalaţiei atinge y min -
valoare ce determină de fapt timpul de funcţionare.
 y

1 3

ventilare mecanica
A

τ
τ0 τf τ1

DEBITUL DE AER PENTRU INSTALAŢII DE CLIMATIZARE

Calculul debitului de aer

Debitul de aer rezultă din condiţia diluării simultane a căldurii şi umidităţii în

perioada caldă a anului (vara) pentru menţinerea parametrilor de confort, adică:
Qv Gv
L= ≅ [kg/s]; Qv [kW]; G [kg/s]
hi − hc xi − xc
Pentru aceasta se va utiliza diagrama h-x. Se înscrie în diagramă h-x punctul
de stare a aerului interior I v , pe baza temperaturii t i şi a umidităţii relative φ i ,
adoptate pe considerente tehnologice sau de confort.
Sunt cunoscute sau se pot calcula:
Q
Q v - sarcina termică de vară, kW ⇒ εv = v [kJ/kg]
Gv
G v - sarcina de umiditate vara, kg/s

Pentru determinarea stării aerului climatizat (starea iniţială a aerului la intrarea

în încăpere) se pune o condiţie suplimentară referitoare la temperatura de refulare t c .
Cunoscând evoluţia procesului în încăpere, de la C la I prin raza procesului, ε v starea
aerului climatizat C rezultă la intersecţia paralelei la raza procesului prin I cu
{ }
izoterma t c , aleasă, adică: C = ε prin I ∩ t c unde: t c =ti -∆t c ;. Diferenţa de
temperatură, ∆t c , se alege în funcţie de schema de ventilare şi anume 2÷3 0C pentru
sistem jos-sus, 4÷10 0C sistem sus-sus sau sus-jos şi peste 10 0C pentru alte scheme
de ventilare sau când jetul de aer nu este îndreptat spre zona de şedere.

Determinarea debitului de aer pentru încăperi climatizate

în sistemul „sus – jos”.

În cazul ventilării după schema “jos-sus”, s-a arătat că nu toată sarcina termică
se preia în zona de lucru (de şedere). În particular pentru încăperile aglomerate,
bilanţul termic poate fi determinat direct, mai mult preluarea de umiditate G ZL = 0,
caz în care debitul de aer este:
Q ZL
L= [kg/s] ; Q ZL [kW]
h ZL − h c
 În cazul când se foloseşte amestecul de aer interior şi exterior este necesară
cunoaşterea stării aerului evacuat t S pentru determinarea parametrilor stării de
amestec. Se deosebesc evoluţii diferite pe cele două zone.
C → I ZL → ε ZL = ZL → L [ kg/s ]
Q
G ZL

I Z → IS → εS = S → IS [ x s , h s ]
Q
GS

C → IS → ε v = v → IS [ x s , h s ]
Q
Gv

Se cunosc: I(t i , ϕ i ) = I ZL
Q ZL ;G ZL = 0⇒ε ZL = ∞

⇒ C= x i ∩tc
tc=ti + (2÷3 0C)
Pentru determinarea stării aerului evacuat, IS, se particularizează relaţia
debitului de aer pentru zona superioară a încăperii:

QS GS
L= ≅
x s − x ZL x s − x ZL
în care se cunosc L, I (tZL xZL) GS=G; QS=Qv-QZL
G
xS = xZL+
L
Q
hS = hZL+ S
L
{ }
sau IS = ε v prin C ∩ x S (iS )
Gv
xS = xc+ xC = xi şi Gv = GS
L
Q
hS = hC+ v
L
 Recalcularea parametrilor aerului refulat, iarna.

Stabilirea parametrilor aerului refulat iarna este necesară pentru realizarea

condiţiilor de confort şi pentru trasarea proceselor de tratare complexă. Starea
aerului climatizat, C (tC > tmin= +15 0C), rezultă prin particularizarea relaţiei debitului
de aer pentru condiţiile de iarnă, în care caz debitul de aer este cunoscut (egal cu
debitul de aer de vară în cazul instalaţiilor de climatizare cu debit constant sau
anumite trepte de turaţie pentru ventilatorul ales pentru vară).

Qi G
L= ≅ [kg/s]
hi − hC xi − xC

Sunt cunoscute: starea aerului interior I(ti ϕI)→hi,xi;

debitul de aer L[kg/s] Lv=Li;
Q
sarcina termică Qi şi de umiditate Gi, ⇒ ε i ; i ;
Gi
Q
hC = hI +
G
L
{ }
⇒ C = ε prin I ∩ h c (x c )
xC = xI +
L
xC < xI

În funcţie de semnul sarcinii termice de iarnă apar două situaţii distincte:

a) Qi > 0; ε > 0 ⇒ hC1 < hI;
b) Qi < 0; ε < 0 ⇒ hC2 > hI;
 DEBITUL DE AER PENTRU INSTALAŢII DE VENTILARE
MECANICĂ

Calculul debitului de aer

Se determină tot din condiţia diluării simultane a degajărilor de căldură şi

umiditate, vara, - când nu sunt alte degajări de nocivităţi - însă spre deosebire de
instalaţiile de climatizare, este cunoscută starea aerului refulat vara: E t eVM ; x eVM şi ( )
rezultă starea aerului interior fie ca t imax sau ϕ imax :

Qv Gv
L= = [kg/s]
h Ii − h E x I − x E

h
m a x I1 I2 i
ti I3 ’
2
3
1
E

xV M
x3 x3 x

Se cunosc: Q v (kW); G v [kg/s] ⇒ ε v =

Qv
Gv
(
; E t eVM ; x eVM )
rezultă I = { ε prin E ∩ t imax (ϕ i max ) }
Reprezentând în h-x evoluţiile posibile ale aerului refulat se pot distinge trei
cazuri:
E→I 1 procese după o rază ε=∞, specifică încăperilor cu degajări numai de
căldură perceptibilă sau cu degajări de umiditate, G v , neglijabile;
E→I 2 procese care preiau simultan căldura şi umiditatea;
 E→I 3 procese în care starea aerului interior I 3 se stabileşte din condiţia de
ϕ max .
Starea I 3 este mai indicată decât starea I '3 obţinută din condiţia de limitare a
temperaturii, dar necesită un debit de aer mai mare.
Pentru procesul EI 3 :
Qv Gv
L3 = =
h i3 − h E x i3 − x E

Pentru procesul E I '3 :

Qv GV
L'3 = =
h , − hE xi , − xE
i3 3

cum diferenţa x i ' − x E > x i3 − x ⇒ L 3 > L'3 .

3
Pentru secţii industriale caracterizate prin surse importante de degajări de
căldură şi umiditate şi uneori de înălţimi mari, apare mai corectă determinarea
debitului de aer din condiţia preluării acestora în zona de lucru:

Q ZL G Zl
L= ≅
h Zl − h E x Zl − x E

Sarcina termică şi de umiditate în zona de lucru rezultă din studiul propagării

acestora prin folosirea unor coeficienţi de preluare a căldurii, α şi umidităţii, β, care
sunt în funcţie de raza procesului, înălţimea zonei de lucru şi înălţimea halei, adică
 h 
α,β= f  ε; XL  , deci Q ZL =αQ v ; G ZL =βG v
 H 
Cum acelaşi debit de aer străbate şi zona de lucru şi zona de deasupra zonei
de lucru:

Q ZL L(h ZL − h E ) h ZL − h E x − xE
α= = = ; analog β = ZL
Qv L( h S − h E ) hS − h E xS − x E
unde S este starea aerului evacuat din încăpere.
În cazul secţiilor cu degajări importante de căldură perceptibilă se folosesc
coeficienţi determinaţi experimental, de preluare a căldurii în zona de lucru “m” (m=
este în funcţie de densitatea surselor, intensitate, înălţimea H, turbulenţă, mod de
introducere şi evacuare a aerului).
 Q ZL L( t ZL − t E ) t ZL − t E
Q ZL =mQ v ⇒ m = = =
Qv L( t S − t E ) tS − t E

Recalcularea parametrilor aerului refulat, iarna

Pentru această perioadă sunt cunoscute sarcina termică, Qi şi de umiditate Gi

Q
şi deci evoluţia procesului ε = i , t i şi ϕ i adică realizarea unei temperaturi
Gi
interioare şi respectarea pe cât posibil a unei umidităţi relative.
Pentru situaţiile în care se recurge numai la o încălzire a aerului exterior, starea
aerului refulat R rezultă la intersecţia εi prin I cu xE

R= { εi prin I }
∩ xE ) ⇒ L =
Qi
=
Gi
h i − h R x i − x E (x R )

OBSERVAŢII : Dacă temperatura de refulare, tR, rezultă mai mică decât

temperatura admisibilă de refulare, tad=15 0C, se admite t 'R = 15 0 C şi se
recalculează debitul de aer şi deci şi starea aerului interior I’.
I = [‫اا‬εi prin R ∩ ti]
R′ = [xE ∩ tR1 = 15°]
Deci : L′ = Qi/(hI′ - hR1) > L = Qi /(hI – hR)
deoarece (hI′ - hR1) < (hI – hR)
Dacă temperatura de refulare, tR, rezultă mai mare decât o temperatură
admisibilă tR1, se determină noua stare a aerului interior I′ şi debitul de aer L′.
 R = [ ‫ اا‬εi prin I ∩ xE]

I′ = [‫اا‬εi prin R1 ∩ t i]

L′ = Qi /(hR1 - hI′) > L = Qi /(hR – hI)

deoarece (hR1 - hI′) < (hR – hI)
În acest caz s-a scris (hR - hI) pentru că entalpia aerului refulat este mai mare
decât entalpia aerului interior (Qi < 0) şi să nu apară dificultăţi de semn (algebric).

DEBITUL DE AER PENTRU DIMINUAREA ALTOR NOCIVITĂŢI

Dacă într-o încăpere se degajă mai multe nocivităţi Y1, Y2,..., Yn în [kg/s] care
au concentraţiile admisibile ya1, ya2,...yan şi concentraţiile în aerul refulat yr1, yr2,...yrn,
debitul de aer.
Yi
Li = [kg/s] (i = 1,2,..., n)
y ai − y ri

În cazul în care noxele degajate nu reacţionează între ele şi nu au efect

cumulativ, debitul de aer este L = max(Li) (cel mai mare debit rezultat).
Dacă nocivităţile reacţionează (chimic) între ele (pot rezulta compuşi mai
toxici) şi dacă au efect cumulativ şi sinergic (acţiunea unui toxic poate fi favorizată
de prezenţa altuia) atunci debitul de aer este:
n
L = ∑ Li
i =1
n – numărul de noxe din încăpere
 DEBITUL MINIM DE AER PROASPĂT

Pentru instalaţiile de climatizare sau ventilare care pot funcţiona cu amestec

(de aer interior şi exterior) trebuie să se precizeze care este proporţia amestecului
sau cu alte cuvinte care este debitul minim de aer exterior ce trebuie adus în încăpere.
Acest debit minim de aer proaspăt poate să rezulte din:

- diluarea conţinutului de CO2 în încăperile aglomerate:

∑ YCO2
L1 =
y adCO − y rCO
[m 3 /h sau kg/h] ; ∑ YCO2 = Ny CO2 ,
2 2

N- numărul de persoane;
yCO2 - degajarea specifică de CO2 a unei persoane în funcţie de vârstă,
activitate, timp de şedere; yrCO2 - concentraţia de CO2 din aerul atmosferic şi yadCO2 -
concentraţia admisibilă în încăperi;

- condiţiile impuse de normele igienico- sanitare

L2 = N·ls

N- număr de persoane;
ls- debitul de aer proaspăt pentru o persoană - 20 m3/h unde nu se fumează 26-
30 m3/h unde se fumează.
În prezent se fac cercetări în vederea stabilirii debitului minim de aer proaspăt
pentru îndepărtarea mirosului în clădirile civile, valorile vehiculate fiind de ordinul
a 35…37 m3/h. Pentru temperaturi exterioare în afara intervalului 0…26ºC se admite
reducerea debitului de aer proaspăt (ta fără a coborî sub minimum 10 m3/h persoană.
Se alege Lmin = max(L1,L2).
Dacă L1 sau L2 sunt mai mici decât 10% din debitul total al instalaţiei, L, se
alege atunci ca debit minim de aer proaspăt Lmin = 0,10Linstalaţie .
Odată precizat debitul minim de aer proaspăt, rezultă şi debitul de aer ce poate
fi recirculat:
LR = Linst-Lmin
Pentru instalaţiile de climatizare s-a adoptat notaţia că Lmin= LE deci aer de
stare exterioară şi pentru LR = LI aer de stare interioară.
 Concentraţia de CO2, yr [g/m3] în aerul exterior
Mediul rural 0,5
Oraşe mici 0,6
Oraşe mari 0,75

Concentraţia de CO2 , yr [g/m3] în aerul din încăperi

1. Încăperi în care oamenii se află permanent (locuinţe) 1,5
2. Încăperi pentru copii şi bolnavi 1,0
3. Încăperi în care oamenii se află periodic (instituţii) 1,75
4. Încăperi în care oamenii se află un timp scurt (1 – 2 h) 3,0

Numărul orar de schimburi reprezintă o intensitate a ventilării şi este un indice

de control al debitului de aer. Are importanţă pentru estimarea debitului de aer pentru
un obiectiv (tabelul 8.3):
L [m 3 / h ]
n= [h -1 ]
V[m 3 ]
Debitul specific de aer:

L [m 3 / h ] debit de aer
LS =
N nr. persoane
reprezintă o indicaţie a raţiei de aer pe o persoană.

Numărul orar de schimburi de aer, n[h-1]

Nr. Destinaţia încăperii n
A. După Normativul I5
1. Teatre 10...15
2. Magazine – mici 4...6
- mijlocii 4...8
- universale 6...8
3. Cinematografe – sala de spectacol 6
- cabina de proiecţie 3...4
4. Săli de dans - fumatul interzis 6...8
-fumatul permis 12...16
5. Restaurante - fumatul interzis 5...10
-fumatul permis 8...12
6. Spitale- balneofizioterapie 3..6
- săli de operaţii 5
- săli postoperatorii 6...8
-săli sterilizare instrumente 8...12
- saloane de bolnavi 5...8
 - săli de aşteptare, vestiare 5...8
- radiologie 5...6
- cabinete dentare 6
- laboratoare 3...4
-dezinfectarea prealabilă a rufăriei 5...8
- coridoare 5
7. Spălătorii mecanice -săli cu maşini de spălat 15...25
-săli cu maşini de călcat 10...15
-calandre cu abur 10...15
8. Garaje – mici 10...15
- mari 6...8
9. Bucătării comerciale (hoteluri, restaurante, cantine,
spitale, şcoli, cazărmi) – mici 20
- mijlocii 15
- mari 10
- spălate vase 5
10. Băi publice - băi cu abur 4
- băi cu aer cald 4
11. Biblioteci publice-depozite de cărţi 3
12. Centrale telefonice 5...10
13. Fumoare 8...10
14. W.C.-uri comune sau publice - pisoar 25m3/h
-scaun WC 50m3/h
B. După Recknagel - Springer-Schramek
Acumulatoare - încăperi joase
1. - încăperi înalte 4....6
Ateliere, fără murdărirea deosebită a aerului 3...4
2. Aule 3...6
3. Biblioteci 8...10
4. Birouri 4...5
5. Bucătării – înălţimea [m] 4...8
6. – locuinţe, vile, 2,5-3,5
- restaurante, 3 – 4 15...25
- hoteluri, cantine 4 – 6 20...30
- spitale, cazărmi 3 -4 15...20
4 -6 20...30
>6 15...20
- dietetice, 3 – 4 10...15
- reci, 3 – 4 5...20
4-6 5...8
- camere pt. copt 3 - 4 4...6
4–6 8...15
- curăţat zarzavat, spălător 4 - 6 6...8
Cantine 5...8
7. Cabine de vopsit 6...8
8. Călcătorii mecanice 20...50
 9. Cinematografe cu - fumatul interzis 8...12
10. -fumatul permis 4...6
Decapare 5...8
11.12. Duşuri (săli) 5...15
13. Garaje 20...30
14. Garderobe 4...5
15. Laboratoare – săli mici 4...6
- săli mari 8...12
16. Magazine – mici 6...8
- mijlocii 6...8
- universale 4...6
17. Piscine – sala bazinului – 10 m3/h, m2 suprafaţă 4...6
apă sau vara: 150...200 m3/h, duş
iarna: 75...100 m3/h, duş 3...4
- sala duşurilor (maximum)
- camera de îmbrăcare 25...30
18. Săli de baie 8...10
19. Săli de mese 5...8
20. Săli de operaţii 5...10
21. Săli de sport 15...20
22. Săli de şedinţe 2...3
23. Spălătorii 6...8
24. Spitale – debitul de aer proaspăt: m3/h,m2 încăpere 10...15
a)Cu cerinţe deosebit de mari în privinţa lipsei
germenilor patogeni
- săli de operaţii
- încăperile anexe sălilor de operaţii 60
- saloane pentru bolnavi 45
b)Cu cerinţe ridicate în privinţa lipsei germenilor 45
patogeni
- săli de operaţii
- încăperile anexe sălilor de operaţii 60
- săli de operaţii pentru urgenţe 30
- săli pentru deşteptare 45
- tratament intensiv (chirurgie, interne) 20
- maternităţi 30
- staţionar pentru prematuri 30
- staţionar pentru nou născuţi 25
- staţionar pentru sugari 25
c) Cu cerinţe normale în privinţa lipsei germenilor 15
patogerni
- saloane pentru bolnavi
- săli de zi 10
- coridoare 15
- încăperi pentru intervenţii şi tratamente 10
- cabine de îmbrăcare 18
 - diagnostic Röntgen 60
- săli de terapie (prin radiaţie) 18
- săli pentru intervenţii uşoare 18
- săli de masaj 18
- săli de gimnastică 15
- săli de odihnă 10
- grupul central de sterilizare 10
- prosectură 20
d) Încăperi cu aer comprimat 30
- secţia infecţioasă 10
- încăperi pentru tratamentul cu izotopi 10
e) W.C.-uri 15
25. Şcoli 6...8
26. Teatre – fumatul interzis 4...6
- fumatul permis 5...8
27. Trezorerii 3...6
28. Vopsitorii chimice 5...15
29. W.C.-uri – publice pe străzi, în pieţe 10...15
- în fabrici 8...10
- în instituţii 5...8
- în locuinţe 4...5

Reduceri admise ale debitului de aer proaspăt în funcţie de temperatura exterioară

Temperatura aerului exterior [°C] Factorul de diminuare a debitului de aer
proaspăt
- 20 0,40
- 15 0,50
- 10 0,65
-5 0,80
> + 26 0,75
 TRATAREA AERULUI ÎN INSTALAŢIILE DE VENTILARE
ŞI CLIMATIZARE

Aerul introdus în încăperile ventilate mecanic sau climatizate este preluat din
exterior sau este provenit din amestecul aerului proaspăt cu aerul recirculat. În
ambele cazuri starea aerului nu corespunde cu starea pe care trebuie să o aibă pentru
a fi refulat în încăperi, în scopul realizării şi menţinerii condiţiilor interioare cerute.
Apare necesitatea prelucrării – tratării - aerului înainte de introducerea lui în
încăperi.
În tehnica ventilării şi climatizării modalităţile de tratare a aerului sunt diverse
şi dependente de procesele de schimbare a stării aerului necesare a fi realizate.
Astfel:
- pentru încălzirea sau răcirea aerului fără schimbarea conţinutului de
umiditate se folosesc schimbătoare de căldură de suprafaţă - baterii de încălzire şi
baterii de răcire;
- pentru umidificarea aerului se folosesc camere de tratare cu apă sau
umidificatoare cu abur saturat uscat;
- pentru uscarea aerului se folosesc baterii de răcire, camere de tratare cu apă,
precum şi tratare cu substanţe desicante.

TRATAREA AERULUI CU APĂ

Modificările stării aerului prin punerea acestuia în contact cu apa este un
procedeu vechi şi complex folosit şi în prezent cu toate că asistăm la o criză de apă
şi o economie de spaţiu. Concomitent se are în vedere reducerea dimensiunilor
echipamentului de tratare a aerului cu apă.

Model simplificat al schimbului de căldură şi substanţă între aer şi

apă

Se admite că temperatura aerului saturat, t s , din stratul limită de la suprafaţa

picăturilor de apă nu diferă de temperatura t a a apei, t a = t s . Această aproximare este
acceptabilă dacă se ţine seama de masa redusă a picăturilor.
Fluxul elementar de căldură schimbat între aer şi apă rezultă din însumarea
fluxurilor parţiale de căldură perceptibilă dQ p şi de căldură latentă dQ l :

dQ = dQ p + dQ l = [α( t - t s ) + rσ( x - x s ] dS
 sau
dQ = σ[(α/σ)( t – t s ) + r( x – x s )] dS

Considerând t a = t s , neglijând entalpia apei şi ţinând seama de expresia:

r = r 0 + c pv t a - c a t a

se obţine grupând termenii:

( ) ( )
dQ = σ{[ c p a ⋅ t + x c p v t + r0 ] - [ c p a t a + x s c p v t a + r0 ]}·dS

Merkel ajunge la o formă simplă:

dQ = σ( h – h s )dS

Procese posibile de schimbare a stării aerului tratat cu apă

Analiza proceselor posibile de schimbare a stării aerului în contact cu apa se

poate face pornind de la expresia fluxului de căldură elementare între aer şi apă sau
pe cale grafică, folosind diagrama h-x.
În primul caz se analizează termenii relaţiei schimbului de căldură între aer şi
apă:

dQ = dQ p + dQ l = α( t − t a )dS + σr ( x − x a )dS.

Din termenul ce exprimă schimbul elementar de căldură perceptibilă

dQ p = α( t − t a )dS
se pot delimita următoare procese:
- răcirea aerului, dacă t > t a atunci dQ p > 0 (aerul cedând apei căldura
perceptibilă);
- proces izotermic, dacă t = t a atunci dQ p = 0 (aerul îşi păstrează aceeaşi
temperatură, neexistând schimb de căldură perceptibilă);
- încălzirea aerului, dacă t < t a atunci dQ p < 0 (apa cedând căldură perceptibilă
aerului).
În mod similar, din termenul ce exprimă schimbul elementar de căldură
latentă:

dQ l = σr ( x − x a )dS
 Apar următoarele procese posibile:
- uscarea aerului, dacă x > x a , ceea ce înseamnă că t a < t τ , atunci dQ l > 0 (aerul
cedând apei căldura latentă odată cu vaporii ce se condensează);
- proces după x = const., dacă x = x a , adică t a = t τ , atunci dQ l = 0 (neexistând
nici condensare nici evaporare, schimbul de căldură latentă este nul);
- umidificarea aerului, dacă x < x a , adică t a > t τ , atunci dQ l < 0 (aerul primind
de la apă căldura latentă odată cu apa evaporată).
Dacă se continuă cu analiza simultană a ambilor termeni vor rezulta şi
celelalte procese posibile de schimbare a stării aerului în contact cu apa (de exemplu
răcirea cu uscarea aerului, răcirea cu umidificarea aerului etc.).
Pentru a analiza procesele posibile de tratare a aerului cu apă folosind
diagrama h-x şi scara sa unghiulară, se ţine seama că în cazul contactului dintre aer
şi apă, procesele rezultate sunt caracterizate prin raportul de termoumiditate, ε.
Posibilităţile de tratare a aerului cu apă sunt dependente de temperatura
aerului saturat, t s , din stratul limită de la suprafaţa apei, adică de temperatura apei,
t a , aşa cum s-a admis pentru cazul picăturilor de apă. Reprezentând în diagrama h-x
starea aerului saturat din stratul limită la intersecţia curbei de saturaţie cu izoterma
t a , se observă (fig. 9.1) că, dacă punctul O reprezintă starea iniţială a aerului,
posibilităţile de tratare cu apă ale acestuia sunt limitate. Astfel, procesele de
schimbare a stării aerului în contact cu apa nu se pot desfăşura decât între tangentele
OA şi OB la curba de saturaţie. În cazul când temperatura corespunzătoare
punctului A este sub 00C, limitele proceselor posibile se restrâng între OD şi OB ,
temperatura stării D fiind de minimum 0 0C (apa în stare lichidă). Rezultă deci că
apa de tratare poate avea temperaturi corespunzătoare punctelor de la D la B de pe
curba de saturaţie.

Posibilităţi de tratare a aerului cu apă

(reprezentarea în diagrama h – x )
 Analiza proceselor posibile trebuie făcută pentru sectoarele a, b, c şi d
determinate din dreptele t=const., h=const. şi x=const. ale căror direcţii sunt
respectiv ε=i v , ε=0 şi ε=-∞. Temperaturile apei vor fi luate în raport cu temperatura
t a aerului după termometrul uscat, temperatura t’ după termometrul umed şi
temperatura punctului de rouă t τ .

Se admite în mod convenţional că procesele de schimbare a stării aerului

decurg după o dreaptă care uneşte punctul de stare iniţială a aerului cu punctul de pe
curba de saturaţie având temperatura p ei . Această convenţie este corectă însă numai
în cazul în care temperatura apei rămâne constantă în timpul procesului, ceea ce nu
este valabil pentru procesele politropice.
Rezultatele ce se obţin din această analiză a proceselor posibile de schimbare
a stării aerului în contact cu apa sunt sintetizate în tabel, în care se arată şi caracterul
fiecărui proces.

Proces în zona
ta Direcţia Caracterul procesului
sau după x h t
[0C] procesului ε (pentru aer)
direcţia
a ta > t ε > hv 0 0 0 umidificare cu încălzire
t=const. ta = t ε = hv 0 0 0 umidificare izotermică
umidificare cu răcire şi
b t a > t > t’ 0 < ε < iv 0 0 0
creşterea entalpiei
ε = cata umidificare (răcire)
t’=const. t a = t’ 0 0 0
(ε≈0) adiabatică
umidificare cu răcire şi
c t’ > t a > t τ -∞ < ε <0 0 0 0
scăderea entalpiei
x=const. ta = tτ ε =- ∞ 0 0 0 răcire la x=const.
d t τ > t a > 0 0C ε>0 0 0 0 răcire cu uscare

Se observă că în general procesele de schimbare a stării aerului sunt procese

politropice şi se obţin prin pulverizarea apei în circuit deschis, cu excepţia procesului
de umidificare adiabatică, în care temperatura apei este egală cu temperatura după
termometrul umed al aerului (t a =t’).
Dintre procesele posibile de schimbare a stării aerului în contact cu apa, sunt
frecvent utilizate în practică procesele de umidificare adiabatică şi procesele
politropice de răcire cu uscare a aerului, ce vor fi analizate în continuare.
 Umidificarea adiabatică

În procesul de umidificare adiabatică obţinut când temperatura apei este egală

cu temperatura după termometrul umed al aerului (t a =t’) aerul cedează apei căldură
perceptibilă necesară pentru evaporare şi o primeşte înapoi de la apă, odată cu
vaporii formaţi, sub formă de căldură latentă. Astfel pentru 1 kg aer de stare (1)
cedează apei o cantitate de căldură perceptibilă r 0 ∆x (raportarea se face la 1 kg de
aer) care serveşte la evaporarea ∆x kg de apă, vapori preluaţi de aer. Aerul primeşte
odată cu vaporii şi căldura perceptibilă conţinută în apa care s-a evaporat, respectiv,
(r0+cata)∆x.

h
h
t' 1
2'' 2
t
ε=c
a c t
t2=t' 2' ε=
0

∆x

x
Umidificare adiabatică

Diferenţa de entalpii fiind:

∆h=(r0+cata)∆x-r0∆x
rezultă raza procesului

∆h
ε= = ca t a = ca t '
∆x

Din cauza temperaturilor relativ mici ale apei de tratare direcţia ε= cata face
un unghi foarte mic cu ε=0 ceea ce permite în tehnica ventilării ca procesele
adiabatice să fie considerate după direcţia 1-2’, real după 1-2. Umidificarea
adiabatică este folosită în climatizare iarna şi în perioadele de tranziţie şi uneori chiar
vara. Avantajul principal este că apa nu trebuie încălzită sau răcită, putând fi preluată
direct din bazinul camerei, pentru a ajunge la ta=t’.
 Indiferent dacă ta1<t’ sau t’<ta2 după o scurtă perioadă de funcţionare ea va
tinde către o temperatură de echilibru ta=t’ denumită limita de răcire (încălzire) a
apei după care ea rămâne constantă.
Procesul 1-2 când starea finală a aerului ajunge la temperatura apei este un
proces ideal. Procesul real este 1-2’ cu ϕ<1. Punctul 2’’ va fi mai aproape de 2 cu
cât suprafaţa de schimb este mai mare adică cantitatea de apă pulverizată este mai
mare (în condiţiile aceloraşi dimensiuni ale picăturilor şi a aceluiaşi tip de contact,
deci cu cât coeficientul de stropire, µ, este mai mare). Prin µ se înţelege raportul
dintre debitul de apă pulverizată Ga şi debitul de aer tratat L :

Ga
μ=
L

Procese politropice

În cazul proceselor politropice de schimbare a stării aerului în contact cu apa,

pe lângă variaţia stării aerului se produce şi variaţia temperaturii apei. Se poate scrie
deci următoarea relaţie de bilanţ termic:

Q = L(hi-hf) = Gaca(taf-tai)

unde: hi, hf - entalpiile, iniţială şi finală ale aerului;

tai, taf - temperaturile, iniţială şi finală ale apei.
Notând cu ∆h = hi - hf şi ∆t = taf - tai , coeficientul de stropire µ:

Ga ∆h
µ= =
L c a ∆t
adică variaţia de entalpie ∆h este proporţională cu coeficientul de stropire. Deci,
starea finală a aerului a unui proces politropic real este mai aproape de starea finală
a procesului ideal cu cât µ este mai mare. Mărimea lui µ se limitează din punct de
vedere economic (al consumului de apă) iar la procesele de răcire şi uscare şi din
punct de vedere al uscării maxime.
Considerăm un proces de uscare şi răcire realizat în condiţiile pulverizării apei
în echipament. Aerul de stare A intră în contact cu apa cu temperatura tai (B fiind
starea aerului în stratul limită).
 Analiza procesului politropic de răcire şi uscare
a aerului (reprezentare în diagrama h – x )

Pe măsură ce A se deplasează spre B temperatura apei se deplasează de la B

spre C, de la tai la taf. Starea B’ este starea finală a aerului şi taf starea finală a apei
pentru un anumit coeficient de stropire µ. Dacă se măreşte µ starea finală a aerului
ajunge în D şi a apei în E adică t’s=tat.
Dacă se continuă mărirea lui µ, procesul va urma direcţia h=ct. de la D la E
ajungând în final, prin mărirea lui µ ca starea finală E a aerului să aibă temperatura
egală cu cea a apei, adică procesul ideal A, D, E. Se poate observa deci că pentru
răcirea şi uscarea aerului cu apă este defavorabilă peste o anumită creştere a
coeficientului de stropire.

TRATAREA AERULUI CU ABUR SATURAT USCAT

În tehnica ventilării şi climatizării este uneori necesară umidificarea aerului,

fie în încăperea de lucru, fie în centrala de ventilare sau pe canalele de aer. Pentru
aceasta se poate injecta abur saturat uscat direct în locul unde este necesar. Întrucât
aburul produs în cazanele centralelor termice este impur şi cu miros specific, el nu
poate fi amestecat cu aerul care trebuie introdus în încăpere. Este necesar ca acest
abur să fie furnizat de generatoare speciale.
Aerul, având în diagrama h-x starea iniţială în punctul I, primeşte de la abur
umiditate şi căldură, creşterea conţinutului său de umiditate fiind Δx, iar creşterea
entalpiei Δh. Dacă starea finală a aerului este punctul 2, se poate scrie:
Δh = h2 – h1 = h1 + hab Δx – h1 = hab Δx
iar direcţia procesului va fi:
 ε = Δh/Δx = hab

Ţinând seama că diferenţa dintre entalpia aburului hab şi cea a vaporilor de apă
(la temperatura aerului) hv este relativ mică, în practică se admite procesul ca
izotermic, adică ε ≈ hv.
Dacă debitul de abur injectat este mai mare, procesul de umidificare
izotermică ajunge de la starea iniţială 1 la starea finală 3 pe curba de saturaţie. Dacă
se continuă injectarea după atingerea saturaţiei, se produce ceaţă, o parte din abur
condensează, cedând aerului căldura de evaporare care-şi va mări temperatura,
evoluţia, în continuare, având loc după curba de saturaţie.

Umidificarea izotermică
 TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN PERIOADA DE
IARNĂ

Tratarea cu preîncălzirea aerului amestecat.

Modul de tratare complexă a aerului cel mai folosit pentru perioada rece a
anului se poate urmări în figura de mai jos, unde în afara reprezentării în diagrama
h-x a proceselor succesive de tratare este dat schematic agregatul de climatizare, cu
amplasarea elementelor componente şi stările intermediare ale aerului în
concordanţă cu cele din diagramă.
Aerul preluat din interiorul încăperii climatizate I este amestecat în camera de
amestec CA cu cel preluat din exterior E, rezultând aerul de stare M care după filtrare
este încălzit cu ajutorul unei bateri de preîncălzire BPI până la starea P. În continuare
aerul este umidificat adiabatic, cu apă rece recirculată, în camera de pulverizare CP
modificându-şi parametrii de la P la U şi apoi este încălzit în bateria de reîncălzire
BRI până la starea C care poate fi introdus în încăpere cu ajutorul pulverizatorului.
Dacă agregatul funcţionează numai cu aer exterior, fără amestec, atunci aerul
de stare E este preîncălzit până la starea P’, urmărindu-se apoi ciclul normal
(P′U şi UC) . Se observă că la orice raport de amestec, aer proaspăt - aer recirculat,
starea finală a aerului după preîncălzire are entalpia h P ≈hP’≈…≈hu întrucât procesul
de umidificare adiabatică are direcţia, după cum se ştie, după ε≈0, adică se
desfăşoară după h=const.

Tratarea aerului iarna,

cu preîncălzirea aerului amestecat (sistem ”sus- jos”).
 Din diferenţa de entalpii (hP’-hE) şi (hP-hM) se observă faptul că, cu cât
proporţia de aer proaspăt este mai mare, cu atât şi consumul de căldură pentru
preîncălzirea aerului este mai mare, rezultând Q BPI max pentru funcţionarea numai cu
aer exterior.
Aerul refulat în încăpere având parametrii punctului C din diagrama h-x se
amestecă cu aerul interior, preluând umiditatea în exces şi servind după caz la
acoperirea pierderilor de căldură (Qdeg < Qpierd) - evoluţia CI , după direcţia ε , sau la
preluarea surplusului de căldură (Qdeg > Qpierd) – evoluţia C′I , după direcţia ε′ .

Tratare fără preîncălzirea aerului

În unele cazuri debitul de aer recirculat este mai mare în raport cu debitul de
aer proaspăt (de exemplu când numărul de persoane aflate într-o încăpere este mai
mic), astfel încât starea aerului amestecat, se află în punctul M’ cu xm’>xc,.
Deplasarea acestui punct de amestec în M cu (xm < xc) şi (hm = hu) permite folosirea
directă, fără preîncălzire, a unei camere de pulverizare, ce realizează procesul de
umidificare adiabatică MU şi apoi urmează reîncălzirea aerului până la starea C.
Deplasarea punctului M până hM = hU se face prin mărirea debitului de aer proaspăt,
fiind uşor de realizat şi controlat cu ajutorul a două clapete conjugate comandate de
un termostat umed.
La această schemă este necesară dimensionarea mai largă a canalului de aer
proaspăt ca şi supradimensionarea bateriei de încălzire, ca după o perioadă de
nefuncţionare să aducă încăprea la starea de regim.

Entalpia punctului M′ mai mare decât entalpia punctului

 Tratare cu preîncălzirea suplimentară a aerului proaspăt.

Sunt cazuri în care punctul de amestec M se află sub curba de saturaţie.

Starea din zona de ceaţă tinde să se stabilizeze, deplasându-se pe o dreaptă
aproximativ paralelă cu h=const. (izotermele de ceaţă) până la intersecţia acestei
drepte cu ϕ=100% în punctul M’’. Din punct de vedere fizic, deplasarea acestui
punct înseamnă condensarea, de regulă neacceptată, a unei cantităţi de vapori de apă
în camera de amestec. Preântâmpinarea acestui neajuns se poate face prin încălzirea
prealabilă a aerului exterior, astfel încât punctul M de amestec să iasă din zona de
ceaţă.
Aerul proaspăt este încălzit până la o temperatură oarecare tp1, peste punctul
de îngheţ (de ex. tp1 ≈ +10 0C), folosind o baterie de încălzire montată pe canalul de
aer proaspăt. În continuare, tratarea complexă este similară cazurilor anterioare.
În figura b este arătată o altă posibilitate de tratare complexă a aerului, ce se
poate folosi când punctul de amestec, aer proaspăt cu aer recirculat, se află în zona
de ceaţă. După cum se observă la acest sistem se preîncălzeşte numai aerul proaspăt,
de la starea E la starea P (cu tp = 5…10 0C) după care urmează amestecul cu aerul
recirculat, de stare I, punctul M cu ϕM < 100% să se găsească pe adiabata punctului
U.

a b
O altă posibilitate de evitare a condensării vaporilor de apă în camera de
amestec este preîncălzirea aerului interior până ce punctul M iese din zona de ceaţ
 Tratarea cu preîncălzire şi umidificare izotermică

În figura se arată modul de tratare complexă a aerului iarna, folosind după

preîncălzirea aerului amestecat umidificarea izotermică cu abur saturat uscat
(procesul PC , pentru cazul Qdeg > Qpierd, sau procesul P′C′ pentru cazul Qdeg < Qpierd).
Injectarea aburului furnizat de la un generator special se poate face atât în agregatul
de climatizare, cum este arătat în figură, cât şi pe canalul de refulare. Procedeul este
folosit din ce în ce mai mult în unele ţări, mai ales în cazul în care pentru tratarea
aerului vara nu se prevăd camere de pulverizare a apei, pentru răcirea şi uscarea
acestuia, ci de baterii de răcire.

Fig 9.9 Tratarea aerului iarna cu preîncălzire şi

umidificare izotermă
 TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN PERIOADA DE VARĂ

Pentru perioada caldă a anului este necesar ca aerul (proaspăt sau amestecat)
să fie răcit şi uscat astfel încât conţinutul său de umiditate să ajungă egal cu cel al
aerului condiţionat, pentru ca apoi încălzindu-l, să fie adus la starea necesară
obţinerii condiţiilor de climă interioară.
Răcirea şi uscarea aerului se pot realiza în camerele de pulverizare
funcţionând cu apă rece din surse naturale având temperatura cât mai scăzută (de
exemplu apă de puţ de adâncime mare), sau cu apă răcită cu ajutorul unei instalaţii
frigorifice. Temperatura apei răcite trebuie să fie mai mare decât cea de îngheţ (4…5
0
C). O altă metodă de răcire şi uscare a aerului, din ce în ce mai utilizată, este cea cu
schimbătoare de căldură de suprafaţă – baterii de răcire – alimentate cu apă răcită
sau uneori direct cu agent frigorific. Se menţionează că folosirea directă a gheţii în
instalaţiile de climatizare nu este convenabilă, sistemul fiind incomod din multe
puncte de vedere.

Tratare cu apă rece pulverizată

În figura se arată, modul de tratare complexă în perioada caldă a anului, în

care răcirea şi uscarea amestecului de aer proaspăt şi recirculat M se face în camera
de pulverizare funcţionând cu apa rece (răcită). Acest proces MR se poate obţine
dacă temperatura apei este mai mică decât temperatura punctului de rouă al aerului
climatizat (t a < t τc ), astfel încât să se obţină (x r = x c ). În continuare aerul este încălzit
(procesul RC ) folosind bateria de reîncărcare BRI care poate funcţiona ca agent
termic (apă caldă, apă fierbinte sau abur) sau folosind o baterie electrică de încălzire,
numai pentru perioada de vară.
 E

ζc

R‘

C R

Tratarea aerului vara folosind apă rece pulverizată

Tratare cu apă rece pulverizată şi baterie de răcire

Dacă se dispune de apă rece din surse naturale, trebuie să se verifice dacă
aceasta are o temperatură suficient de mică pentru a se putea realiza în camera de
pulverizare o răcire şi uscare a aerului suficientă (x r = x c ). Dacă această condiţie nu
este îndeplinită se poate prevedea, după camera de pulverizare, o baterie de răcire
alimentată cu apă răcită (agent frigorific), care să fie capabilă ca, în anumite
perioade, să usuce în continuare aerul, după ieşirea acestuia din camera de
pulverizare.
Acest mod de tratare complexă a aerului este arătat în figura de mai jos în
care: MR 1 este procesul de răcire şi uscare în camera de pulverizare în circuit
deschis a apei de temperatură t a (se observă că x r1 > x c ); R 1R 2 este procesul de răcire
şi uscare a aerului obţinut cu bateria de răcire suplimentară (t BR fiind temperatura
medie a suprafeţei de schimb de căldură a acesteia); R 2 C este procesul de încălzire
cu bateria de reîncălzire.
 Tratarea aerului vara cu cameră
φ de pulverizare şi baterie de
răcire suplimentară.

Tratare cu cameră de pulverizare în două trepte

În situaţia existenţei unor surse naturale de apă, se folosesc camere de

pulverizare simple, într-o treaptă. Această soluţie poate înlocui modul de tratare
prezentat în figura de mai sus, adică nu mai necesită o baterie de răcire suplimentară,
cu agregatul frigorific pentru obţinerea apei răcite.
Aşa cum se poate urmări în figura, unde se prezintă schematic agregatul, aerul
amestecat şi filtrat trece prin două camere înseriate (pe circuitul aerului) şi apoi este
reîncălzit până la starea C. Apa rece, provenind direct de la sursă, este pulverizată
mai întâi în treapta a doua, din care apa din bazin este preluată de o pompă şi
pulverizată în prima treaptă. Procesul de tratare complexă aerului este similar celui
din figura de mai sus.
I

I II
E M C
. R1 R2

P1 P2
Agregat de climatizare cu cameră de pulverizare în două trepte
 Tratare cu bateri de răcire şi umidificare adiabatică

h Eh
e

I M
tl ε
ti h C h
R =h
I
Tratarea aerului vara cu baterie
tc U de răcire şi umidificare adiabatică.
R
U
tr τc
tτ c

tB R I
F BR BRI
E M C

0 R
x

În figura se arată schema agregatului şi procesele de tratare în diagrama h-x.

După amestecul şi filtrarea aerului, bateria de răcire realizează procesul de răcire şi
uscarea a aerului MR , după care urmează umidificarea adiabatică RU în camera de
pulverizare funcţionând cu apă recirculată. După cum se vede, bateria preia întreaga
sarcină de răcire. Acest sistem prezintă unele avantaje din punctul de vedere al
reglajului automat.

Tratare cu baterii de răcire şi încălzire (fără cameră de pulverizare)

În cazul în care, pentru perioada de iarnă, se prevede umidificarea aerului cu

abur saturat, umidificare izotermă, se poate renunţa la camera de pulverizare pentru
perioada da vară. În acest sens, după amestec şi filtrare, aerul este răcit şi uscat cu o
baterie de răcire apoi refulat în încăpere, şi iarna încălzit şi (eventual umificat
izoterm) refulat în încăpere. Reprezentarea în diagrama h-x a acestei tratări
complexe este similară cu cea de la tratarea cu apă rece pulvetizată, în care însă,
procesul MR este realizat de către bateria de răcire, vara, iar procesul EC sau MC
de către bateria de încălzire.
 SISTEME DE VENTILARE MECANICĂ
SCHEMA DE PRINCIPIU A UNEI INSTALAŢII DE VENTILARE
MECANICĂ

În figură este arătată schema unei instalaţii de ventilare mecanică (cu refulare
şi aspiraţie) care să poată funcţiona în oricare din cele trei regimuri: cu aer amestecat
(provenit din amestecul aerului proaspăt luat din exterior cu aerul recirculat preluat
din încăpere), numai cu aer proaspăt, numai cu aer recirculat.

PA
CRE GA
AZE ti
CRR VE
CRP GR
te
RC
GE Încãperea ventilatã
FP BI VI AZI
1 2 3

Schema unei instalaţii de ventilare mecanică generală:

PA –priză de aer proaspăt; GE –gură de evacuare a aerului viciat în exterior; RC –recuperator de
căldură; CR E , CR R , CR P –clapete de reglaj pe canalele de aer evacuat, recirculat, proaspăt;
FP –filtru de praf; BI –baterie de încălzire; VI, VE –ventilator de introducere, de evacuare;
AZ I , AZ E –atenuator de zgomot pe circuitul de introducere, respectiv pe circuitul de evacuare;
GR –gură de refulare; GA –gură de absorbţie;
reţea de canale pentru introducere;
reţea de canale pentru evacuare şi recirculare:
1 –partea de recuperare a căldurii; 2 –centrala de ventilare (agregatul de ventilare); 3 –partea de
atenuare a zgomotului produs de ventilatoare.

Se observă că instalaţia prezentată este alcătuită din: gurile de introducere în

încăpere a aerului de ventilare GR şi cele de absorbţie a aerului viciat GA; reţeaua
de canale de aer; centrala de ventilare; priza de aer proaspăt PA; gura de evacuare a
aerului viciat în exterior GE.
În unele cazuri este recomandabil să se folosească un recuperator de căldură
RC (dreptunghiul 1 din figură) în vederea reducerii consumului de energie termică.
Pentru cazurile în care nivelul de zgomot produs de ventilator este prea ridicat, se
introduc în instalaţie atenuatoare de zgomot atât pe partea de refulare, cât şi pe cea
de evacuare (AZ I , AZ E – dreptunghiul 3). Poziţia de montaj este totdeauna între
ventilator (care constituie sursa de zgomot) şi încăpere.
 Aspectele generale referitoare la aceste elemente componente sunt prezentate
în continuare, urmând ca unora dintre ele să li se afecteze subcapitole speciale.

ELEMENTELE PRINCIPALE ALE UNEI INSTALAŢII DE

VENTILARE MECANICĂ

1 Priza de aer

Reprezintă elementul instalaţiei de ventilare cu ajutorul căruia se preia din

exterior aer proaspăt. Se poate amplasa într-un spaţiu verde, într-o fereastră sau pe o
faţadă (sub cornişă cel mai adesea). Priza de aer este alcătuită dintr-o ramă de oţel
cornier (sau lat), o plasă de sârmă, strekmetal, sau un trafor (pentru împiedicarea
pătrunderii corpurilor străine) şi jaluzele fixe contra ploii. Prinderea ramei se face
fie pe zidărie, fie direct pe canalul din tablă. Amplasarea prizei de aer trebuie să se
facă în locurile unde nu este posibilă prezenţa gazelor nocive, a prafului combustibil
sau inflamabil. Sunt cazuri când nu pot fi respectate aceste condiţii, amplasarea
trebuind să se facă la nivelul parterului. Se va avea grijă în acest caz ca înălţimea
prizei faţă de teren să fie minimum 2,5…3 m. În cazul amplasării pe pereţii exteriori
se recomandă ca suprafeţele respective să fie orientate spre nord, nord-est, nord-vest,
în aşa fel ca radiaţia solară directă să nu ducă la supraîncălzirea aerului proaspăt
(indirect de la elementele de construcţie).

2 Filtrul de praf

Se prevede în mod obligatoriu la orice instalaţie de ventilare mecanică şi are

rolul de a reţine praful din aerul proaspăt şi recirculat. Problema de bază a filtrelor o
constituie întreţinerea lor. De modul cum sunt curăţate filtrele depinde în mare
măsură funcţionarea corespunzătoare a instalaţiei. Camera unde sunt amplasate
filtrele trebuie să aibă o uşă de acces pe partea de aer necurăţat, pe unde se scot
filtrele în vederea curăţirii lor.

3 Bateria pentru încălzirea aerului

Este un schimbător de căldură format din ţevi cu aripioare, ţevi cu bandă

spiralată, ţevi şi lamele care se foloseşte la încălzirea aerului în perioada rece a
anului. Poate funcţiona cu apă caldă, cu apă fierbinte sau abur. Mai rar se folosesc
baterii electrice sau cu gaze arse.
 4 Ventilatoarele de introducere şi de evacuare a aerului

Sunt de regulă de tip centrifugal monoaspirant (uneori şi dublu aspirante), dar

pot fi şi de tip axial în cazul unei execuţii îngrijite. Ventilatorul de introducere se
montează de obicei după grupul filtru-baterie. Filtrul şi bateria se montează alăturat
din considerente de montaj, alcătuind un bloc comun.

5 Reţeaua de canale

Se execută în majoritatea cazurilor din tablă de oţel zincată. Modul de

alcătuire, asamblare seva arăta în mod detaliat ulterior. Trebuie prevăzute şi montate
toate accesoriile care permit, după execuţia instalaţiei, controlul, măsurarea, reglarea
şi curăţarea canalelor de aer.

6 Gurile de aer de introducere şi evacuare

Au o mare diversitate de tipuri ca formă, alcătuire şi material. Ele se montează

atât pe zidărie sau elementele de construcţie, cât şi direct pe canalele de aer. Trebuie
să se încadreze organic în mod organic în arhitectura încăperii şi să conţină toate
elementele necesare modificării direcţiei jetului pe verticală şi orizontală şi reglării
debitului de aer. Lipsa acestor elemente conduce de multe ori, prin apariţia senzaţiei
de curent, la neutilizarea întregii instalaţii.

7 Gura de evacuare a aerului în exterior

Ca alcătuire constructivă poate fi identică cu priza de aer sau în locul

jaluzelelor fixe pot fi prevăzute jaluzele de suprapresiune. Prin gurile de evacuare
aerul viciat din încăperi este eliminat în atmosferă. Gurile de evacuare sunt
amenajate cel mai adesea pe acoperiş, dar se pot amenaja şi în pereţii laterali sau în
ochiuri de fereastră.

8 Recuperatorul de căldură

Este un schimbător de căldură de obicei de tip aer-aer. Cu ajutorul lui aerul

proaspăt care se introduce în încăpere este încălzit parţial pe seama aerului viciat
care se evacuează în exterior. Din cauza diferenţelor mici de temperatură şi a
coeficientului global de transfer de căldură relativ redus, rezultă o suprafaţă mare de
schimb, deci un aparat mare cu cost de investiţie ridicat, ceea ce face ca folosirea lui
să fie limitată. Se montează fie în centrala de ventilare, fie pe acoperiş.
 9 Atenuatorul de zgomot

Este un aparat alcătuit din plăci acoperite cu material fonoabsorbant (sau o

cutie cu miez fonoabsorbant) care la trecerea aerului prin el reduce nivelul de
zgomot. Se amplasează fie în centrala de ventilare, fie pe canalele de legătură între
centrală şi încăpere.
Distanţa dintre priza de aer şi gura de evacuare. În cazul clădirilor publice şi
de locuit, al secţiilor din categoria D sau E de pericol de incendiu şi al secţiilor din
categoria C în care aerul evacuat nu conţine praf în suspensie distanţa dintre priza
de aer şi gura de evacuare trebuie să fie de minimum 10 m pe orizontală, sau de 5-8
m pe verticală. În cazul secţiilor din categoria A sau B şi al celor din categoria C de
pericol de incendiu cu degajări de praf, se recomandă să se respecte ambele condiţii
de distanţă.

AMPLASAREA CENTRALEI DE VENTILARE

Ca poziţie în clădire, centrala de ventilare se amplasează, de regulă, la subsol

şi mai rar la nivelurile intermediare.
Centrala de ventilare trebuie să se amplaseze astfel încât să fie cât mai aproape
de încăperea sau încăperile deservite, pentru a avea trasee scurte şi pentru a avea o
răcire, respectiv o încălzire a aerului de refulare în canalele de ventilare cât mai mici.
În cazul unor trasee lungi va fi necesară o izolare termică a canalelor de aer. Nu
trebuie scăpat din vedere că trasee lungi de canale înseamnă consum sporit de tablă,
pierdere de sarcină mai mare şi deci consum suplimentar de energie electrică.
Aceasta implică pe lângă o investiţiei ridicată şi un cost de exploatare mare.
Un alt criteriu de care trebuie ţinut seama la amplasarea centralei de ventilare
este şi cel legat de zgomotul produs de ventilatoare. Dacă încăperile deservite au un
nivel de zgomot admisibil coborât (teatre, săli de operă, concerte, săli de audiţii etc.),
este necesar ca amplasarea centralei de ventilare să se facă în subsol, în zona
încăperilor anexe.
 SISTEME DE VENTILARE MECANICĂ GENERALĂ

1 Instalaţii de ventilare prin absorbţie

Acestea extrag aerul dintr-o încăpere cu ajutorul unui ventilator şi-l evacuează
în exterior, în timp ce din încăperile alăturate sau din exterior pătrunde pe cale
naturală prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor, aerul de compensaţie (fig.a).
Instalaţia creează o depresiune în încăperile şi se recomandă să fie folosită acolo
unde se urmăreşte împiedicarea împrăştierii în clădire a aerului viciat. Sistemul îşi
găseşte utilizare la încăperi mici, cu viciere puternică a aerului prin gaze, vapori,
mirosuri sau temperatură mare, cum ar fi bucătării, W.C-uri, garderobe, laboratoare,
posturi de transformare, încăperi pentru acumulatori, camere obscure etc. Este un
sistem simplu şi eficient, însă limitat din cauza curenţilor de aer rece care apar. Se
poate folosi şi pentru ventilarea încăperilor mari însă numai pentru perioada de vară.

2 Instalaţiile de ventilare prin refulare.

Se aspiră aer din exterior cu ajutorul unui ventilator şi se introduce în

încăperea supusă ventilării (fig, b). Datorită suprapresiunii create, aerul din încăpere
pătrunde pe cale naturală în încăperile alăturate sau iese în exterior, fiind împiedicată
pătrunderea nocivităţilor din încăperile alăturate. Iarna este necesară încălzirea
aerului refulat în încăpere. Utilizarea acestui sistem se poate face la încăperi unde
vicierea aerului este redusă. Se pretează la birouri, ateliere mecanice, magazine,
expoziţii etc.

3 Instalaţii de ventilare prin refulare şi absorbţie.

Se utilizează la încăperi mari, unde folosirea uneia din instalaţiile arătate ar

conduce la apariţia curenţilor de aer supărători. Instalaţia constă din combinarea unei
instalaţii de refulare prin absorbţie. Se pretează la săli de orice tip, cinematografe,
restaurante etc. Instalaţia poate funcţiona cu aer exterior, cu aer parţial recirculat
(amestecat) sau cu aer recirculat (în regim de recirculare totală). În afara ventilării,
această instalaţie asigură şi încălzirea încăperii.

4 Instalaţii de ventilare şi umidificare.

Se utilizează la încăperi unde umiditatea relativă scăzută a aerului interior în

timpul iernii creează neplăceri. Umidificarea aerului introdus în încăpere se
realizează pe cale adiabatică prin pulverizare cu apă (în circuit închis) în curentul de
aer (fig. c) sau prin injectare de abur viu în curentul de aer – umidificare izotermă.
 5 Instalaţii de ventilare cu răcire.

Se folosesc în scopuri de răcire vara. Aerul introdus în încăpere are o

temperatură mai mică decât cea a aerului exterior, astfel că se reuşeşte să se menţină
o temperatură mai scăzută în încăperea ventilată. Este recomandabil să se lucreze cu
cât mai mult aer de recirculaţie pentru a se economisi frigul. Răcirea aerului se poate
face cu o baterie de răcire (fig. d) sau prin pulverizarea de apă rece în curentul de
aer.

6 Instalaţii de ventilare cu uscarea aerului.

Folosesc la micşorarea conţinutului de umiditate al aerului. Uscarea aerului se

realizează pe două căi:
- cu o baterie de răcire sau prin pulverizare de apă rece, având temperatura
mai mică decât temperatura punctului de rouă a aerului supus uscării (fig. d);
- prin absorbţia vaporilor de apă din aer cu ajutorul substanţelor desicante
(higroscopice), solide (silicagel, alumogel) sau lichide (clorură de calciu, de litiu, de
magneziu etc.).
 MIŞCAREA AERULUI ÎN ÎNCĂPERI

MIŞCAREA AERULUI ÎN ÎNCĂPERILE VENTILATE

În încăperile prevăzute cu ventilare generală se realizează o mişcare dirijată a

aerului care este determinată în principal de tipul şi poziţia relativă a gurilor de
introducere şi aspiraţie. În mare măsură, performanţele instalaţiei de ventilare depind
de circulaţia aerului care trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe şi anume:
- să asigure ventilarea întregului spaţiu astfel încât să nu apară zone stagnante în
care să se acumuleze nocivităţi;
- în zona de lucru să se realizeze uniformitatea distribuţiei debitului de aer
introdus;
- să se realizeze cedarea (preluarea) căldurii din aerul de ventilare în zona de
lucru a încăperii, ceea ce conduce la o eficienţă ridicată a instalaţiei;
- temperatura şi viteze curenţilor de aer din zona de lucru să se încadreze în
limitele necesare tehnologic sau cele de confort corespunzătoare destinaţiei încăperii.
Introducerea aerului se poate face concentrat, printr-un număr redus de guri de
aer de suprafaţă mică sau se poate face pe un front larg, prin deschideri de suprafaţă
mare, uniform repartizate la nivelul plafonului, pardoselii sau pe un perete. În primul
caz, aerul introdus în încăpere cu viteze iniţiale relativ mari (de obicei 2…5 m/s)
formează jeturi, care în dezvoltarea lor antrenează aerul interior, imprimând acestuia o
mişcare generală. După stingerea jetului, mişcarea aerului este influenţată de aspiraţie,
care se realizează, prin guri de aer amplasate în diferite poziţii (sus, jos sau lateral faţă
de axa sălii). În cel de-al doilea caz, aerul introdus cu viteze mici realizează o mişcare
uniformă parcurgând întreaga secţiune a încăperii, după care este evacuat prin
deschideri amplasate de obicei pe elementul de construcţie opus celui prin care s-a
realizat introducerea.
Din combinarea posibilităţilor de poziţionare relativă a gurilor de introducere şi
aspiraţie a aerului se obţin o serie de scheme de principiu (fig. 12.1). Acestea se pot
clasifica după sensul în care aerul parcurge încăperea pe verticală între gurile de
introducere şi evacuare în scheme: sus-jos, sus-sus, jos-sus, sus-jos-sus. Schema de
principiu se alege astfel încât să se asigure în interiorul încăperii o circulaţie
corespunzătoare a aerului în sensul îndeplinirii cerinţelor menţionate anterior.
Studiul circulaţiei aerului în încăperi în diferite variante de realizare şi
poziţionare a gurilor de aer a făcut obiectul a numeroase cercetări teoretice şi
experimentale (Regenscheit, Urbach, Linke, Rydberg etc). Metoda cea mai des utilizată
a fost aceea a studiului pe modele reduse la scară, proiectate şi exploatate pe baza
teoriei similitudini. Mai nou, studiul mişcării aerului în încăperi se face folosind
simularea numerică.
 a

1 2 3 4 5

1 2 3 4

1 2 3 4 5
d

1 2 3 4

Scheme de principiu de poziţionare a gurilor de aer:

a-sus-jos; b- sus-sus; c- jos-sus; d- sus-jos-sus.

Se observă că la lungimi ale încăperii (măsurate în direcţia curgerii) care

depăşesc de trei ori înălţimea, nu se mai asigură ventilarea decât prin curenţi secundari,
astfel încât aerul proaspăt nu pătrunde în zonele de capăt. De aceea se recomandă ca la
încăperile de dimensiuni mari să se utilizeze scheme de tipul a 4, b 3 , b 4 , c 4 ), în care se
realizează doi curenţi principali formaţi din aerul introdus.

a b c d
Aspectul mişcării aerului în încăperile ventilate
a- introducere uniformă pe un perete; b- introducere prin jet şi aspiraţie superioară;
c- introducere prin jet şi aspiraţie inferioară pe aceeaşi parte;
d- idem, aspiraţia pe partea opusă.

La încăperi mici, de tipul birourilor, au rezultat ca eficiente scheme de tipul b 1

şi c 3 .

1 2 3 4

Influenţa dimensiunilor încăperilor asupra mişcării aerului

 O altă influenţă importantă asupra dezvoltării mişcării o au forţele arhimedice
care apar datorită diferenţei de temperatură între jeturile de aer rece introdus şi aerul
ambiant. Dacă sunt refulate cu viteze iniţiale relativ mici, aerul cade la pardoseală în
apropierea gurii de introducere. Mişcarea poate fi caracterizată prin criteriul Arhimede
(Ar) calculat cu condiţiile corespunzătoare orificiilor de introducere.

le le
l l
Ar=10-4 Ar=8.4*10-3
a) b)

Variaţia distanţei de eficienţă a jetului l e cu numărul Ar.

Cercetările privind mişcarea aerului în încăperile în care se realizează

introducerea aerului uniform prin plafon (plafon perforat) sau prin pardoseală au
evidenţiat tendinţa aerului rece refulat în jos şi a celui cald refulat în sus de a forma
filoane de curgere, deşi distribuţia a fost uniformă.
a
Aer cald Aer rece

Aer cald Aer rece

b
Curgerea aerului în încăperi cu distribuţie uniformă prin plafon sau pardoseală:
a- schema sus-jos; b- schema jos-sus.

Probleme deosebit de complexe apar în condiţiile existenţei în încăpere a unor

surse de degajări importante de căldură convectivă. Mişcarea aerului generată de aceste
suprafeţe se suprapune circulaţiei generale dată de instalaţia de ventilare, spectrul
aerodinamic al mişcării fiind modificat în funcţie de nivelul de temperatură,
dimensiunile şi poziţia surselor calde.
Această analiză a unor aspecte legate de mişcarea aerului în încăperile ventilate
a evidenţiat complexitatea deosebită a fenomenelor. Practic nu se pot da reţete unice,
general valabile pentru amplasarea gurilor de aer; numai analiza atentă a fenomenelor
specifice şi dacă este necesar şi posibil un studiu pe model poate conduce la stabilirea
soluţiei optime.
 Printre criteriile de analiză la determinarea soluţiei trebuie inclus şi criteriul
economic, legat de amploarea instalaţiei, de costul de investiţie şi exploatare, ca urmare
a implicaţiilor schemei de circulaţie (sus-jos sau jos-sus) asupra debitului de aer.
Criteriile tehnico-funcţionale sunt însă determinante în alegerea soluţiei (alegere în
funcţie de forma încăperii, sistemul constructiv, arhitectura încăperii, amplasarea
surselor de nocivităţi, natura şi modul de propagare a nocivităţilor). O recomandare
generală foarte importantă este aceea că prin amplasarea gurilor de refulare şi aspiraţie
să se realizeze o mişcare a aerului în încăpere în sensul propagării nocivităţilor pentru
a asigura îndepărtarea eficientă a acestora. Astfel, în încăperile în care au loc degajări
importante de căldură şi umiditate este necesar să se realizeze o evacuare a aerului la
partea superioară a încăperii; aceeaşi indicaţie se face pentru încăperile în care se
fumează. Introducerea aerului în cazul degajărilor de căldură şi vapori de apă se
recomandă a se face la partea inferioară a încăperii (sistem jos-sus), la o înălţime
maximă de 1,5 m de la nivelul pardoselii, iar în cazul încăperilor curate chiar la înălţimi
mai mici (până la 0,15 m de la pardoseală), luându-se măsuri corespunzătoare de
evitare a apariţiei curenţilor supărători.
La încăperi obişnuite, cu degajări neimportante de căldură şi umiditate se preferă
realizarea sistemului sus-jos. Aceasta este motivată de consideraţii economice,
deoarece în acest sistem dimensiunile gurilor de introducere sunt mult mai mici, urmare
a vitezelor de refulare mari care se amortizează în lungul jetului până când acesta
pătrunde în zona de lucru. În astfel de încăperi se recomandă amplasarea gurilor de
refulare la partea superioară a încăperilor, la nivelul plafonului, în încăperi cu înălţimi
mai mici de 3 m şi la nivelul minim de 3 m pentru încăperile înalte.
O cerinţă deosebită, mai ales în cazul încăperilor social culturale, este încadrarea
sistemului de ventilare în arhitectura încăperii; alegerea soluţiei convenabila din punct
de vedere tehnic şi economic revine însă proiectantului de instalaţii, în urma analizei
tuturor factorilor implicaţi.

GURI DE AER

Alcătuirea unei guri de aer

Gurile de aer, cu excepţia fantelor, indiferent de faptul că se montează pe pereţi,

în plafon fals sau direct pe canal, au o alcătuire identică din punct de vedere al
elementelor componente. Astfel, trebuie să conţină o ramă cu elemente de prindere, 4,
pe care se fixează o plasă de sârmă, un trafor, o plasă de streckmetal sau o serie de
baghete, 5, precum şi clapete de dirijare a aerului, 1şi 2 şi un registru de reglaj a
debitului de aer, 3. Corespunzător funcţiunilor pe care le îndeplinesc (introducere sau
evacuare) gurile de aer pot conţine după caz toate elementele sau numai o parte din ele.
 1 2 3
4
5

Elementele unei guri de aer

1,2 – clapete de dirijare a aerului; 3 – registru de reglaj;
4 – ramă; 5 – plasă de sârmă.

Dacă mărimea şi forma gurilor de aer rezultă pe baza calculării jetului de aer,
aspectul lor trebuie însă stabilit de comun acord cu arhitectul. Este de dorit ca
elementele de reglaj să fie accesibile şi după execuţie pentru a se putea interveni în caz
de nevoie.
Introducerea şi evacuarea aerului în/din încăperile ventilate se face prin
intermediul gurilor de aer. Gurile de introducere sunt elemente terminale ale circuitului
de introducere a aerului prin care aerul pătrunde în încăperi. Gurile de evacuare sunt
elemente terminale prin care aerul din încăperi intră în circuitul de evacuare sau prin
care este eliminat în exterior. Dacă circulaţia aerului, în sistemul introducere/evacuare,
se face mecanic, pentru gurile de aer se folosesc şi termenii de guri de refulare,
respectiv, de aspiraţie. Dispozitivele plasate între încăperi aflate la presiuni diferite,
pentru a realiza circulaţia controlată a aerului, se numesc guri de transfer.
Tipul, forma, dimensiunile şi poziţia în încăpere a gurilor de aer sunt
determinante pentru procesul de ventilare. Se asigura astfel o circulaţie dirijată care
permite aerului tratat să ajungă în zona ce trebuie ventilată. Exista două moduri de a
realiza ventilarea încăperile prin:
- înlocuirea aerului viciat cu aer tratat, introdus pe toată suprafaţa unui perete al
încăperii, cu evacuarea pe peretele opus (circulaţie tip piston);
- amestec între aerul introdus şi aerul viciat din încăpere, în care caz aerul este
introdus şi evacuat concentrat, folosind gurile de aer.
În afară de cele două, se poate considera modul de ventilare „prin deplasare”ce
realizează o curgere orizontală de tip piston numai în zona inferioară a încăperilor.
Eficienţa procesului de ventilare şi eficienţa evacuării poluanţilor depind de felul
în care s-au ales şi poziţionat gurile de aer. Dacă sunt alese necorespunzător, gurile de
ventilare de introducere pot deveni surse de inconfort termic sau de zgomot.
Fiind plasate în încăpere, gurile de aer trebuie să răspundă, în plus, unor cerinţe
de ordin estetic. De asemenea trebuie să prezinte rezistenţă mecanică şi să poată fi
întreţinute periodic.
 Tipuri constructive de guri de aer

Există o mare diversificare de guri de aer concepute astfel încât să răspundă

cerinţelor tehnice şi funcţionale, estetice, economice şi de fiabilitate ale instalaţiilor de
ventilare şi climatizare.
Ceea ce le diferenţiază, de obicei, gurile de introducere de cele de evacuare este
prevederea, în cazul celor de introducere, a unor elemente de dirijare a jetului, de
reglare a debitului, eventual, de preluare a aerului din canal şi de uniformizare a
curgerii în secţiunea de intrare.
Unele tipuri de guri sunt folosite în mod tradiţional pentru introducere, pentru
caracteristicile pe care le imprimă jetului de aer. Un exemplu îl constituie anemostatele
care asigură o atenuare rapidă a vitezei aerului în încăpere datorită unui unghi mare de
împrăştiere a jetului sau lipirii lui de plafon. Nu există însă interdicţii pentru ca aceste
guri să fie utilizate şi la evacuare. Invers însă, gurile de evacuare având o construcţie
mai simplă, pot să nu fie indicate pentru introducere.
Gurile de aer, după alcătuirea constructivă, pot fi grupate cel puţin în următoarele
tipuri:
- grile de aer pentru introducere sau evacuare;
- grile de aer combinate pentru introducere şi evacuare;
- anemostate;
- anemostate combinate pentru introducere şi evacuare;
- panouri perforate;
- fante de aer;
- grile de transfer;
- grile de tip vertical;
- grile de fereastră;
- grile de soclu;
- grătare pentru montat în pardoseală sau contratreptele gradenelor;
- grile pentru jeturi cu bătaie lungă;
- guri pentru ventilare transversală;
- guri de aer pentru debite mari.

Guri de aer cu introducere concentrată

Prezintă o mare varietate de forme şi aspecte. Caracteristica acestora este

introducerea unui debit mare de aer printr-o secţiune relativ mică. Din punct de vedere
al dimensiunilor, gurile de aer simple au raportul laturilor cuprins între 1 şi 4. Reglajul
debitului de aer în cazul în care nu se face prin clapete de reglare montate pe canal, se
poate face fie prin jaluzele în V, fie prin alte dispozitive montate în gura de aer. Gurile
de aer se fixează atât pe zidărie (sau alte elemente de construcţie), cât şi pe canalele de
aer. Acoperirea golurilor poate fi făcută cu plase sau traforuri sau cu baghete metalice
sau din lemn. Pentru direcţionarea aerului şi uniformizarea curentului se pot utiliza
ştuţuri din metal sau material plastic.
 Grile de transfer

Se utilizează la trecerea aerului dintr-o încăpere în alta pe baza diferenţei de

presiune. Aerul dintr-o încăpere ventilată în suprapresiune va migra prin aceste
deschideri care se amplasează fie în uşi (la partea inferioară), fie în pereţii despărţitori.
Dimensionarea se face în funcţie de debitul ce trebuie transferat şi viteza de transfer
care se alege între 1 şi 2 m/s.
 Anemostate

Reprezintă o categorie de guri de refulare utilizată frecvent, datorită faptului că

asigură împrăştiere mare a aerului introdus în cel al încăperii şi realizează o amortizare
rapidă a vitezei de introducere. Ca formă în plan pot fi circulare, pătrate sau
dreptunghiulare, iar în secţiune pot fi plane sau conice.
Sunt prevăzute cu dispozitive de reglare a debitului de aer sau chiar a schimbării
direcţiei aerului deşi în cea mai mare parte sunt gândite să refuleze vertical. Alte tipuri
de anemostate sunt prevăzute cu grătar şi dispozitiv de reglare amplasat la interior în
centrul grătarului. Anemostatele conice sunt alcătuite de regulă dintr-o serie de pâlnii
cu dimensiuni variabile montate una într-alta. Pot fi prevăzute cu registre de reglare a
debitului şi plenum de racordare.

Fante şi distribuitoare de aer

Fantele sunt folosite pentru introducerea (sau evacuarea ) unui debit mare de
aer, pe o lungime de asemenea mare. Fantele sunt amplasate de obicei pe distribuitoare
de aer. Construcţia acestora este foarte diferită, existând multe tipuri.
Ele se pot executa sub forma unor grinzi (din profile) de refulare, sub forma unor
distribuitoare de secţiune variabilă şi fantă de înălţime constantă sub forma unor
distribuitoare de secţiune constantă şi fantă de înălţime variabilă, distribuitor tip
Coandă, distribuitor cu secţiune constantă şi orificii egale de secţiune foarte mică,
distribuitor cu secţiune constantă şi guri de secţiune variabilă.
 ax vd b

a0
B0
x
l

Grinzi canal. Fantă de aer cu înălţime constantă

şi distribuitor cu secţiune variabilă.

Plafoane perforate

Reprezintă un sistem mai recent de introducere a aerului şi se pretează la debite

specifice mari [m3/m2h]. La partea superioară a încăperii ventilate se amenajează un
spaţiu denumit cameră de presiune, care este separat de încăperea supusă ventilării
printr-un plafon perforat executat fie din plasă de streckmetal, fie din plăci prefabricate
din ipsos prevăzute cu perforaţii. Suprafaţa plafonului trebuie să fie alcătuită din
câmpuri perforate şi neperforate. În dreptul câmpurilor neperforate aerul urcă spre
plafon şi se amestecă cu aerul introdus prin câmpurile perforate. Dacă nu se alternează
câmpurile perforate cu cele neperforate, pătura de aer rece (mai rece decât aerul
încăperii) se poate rupe în anumite zone şi întreaga cantitate de aer se scurge spre
pardoseală prin acele spaţii, apărând viteze mai mari decât cele calculate, iar aerul
introdus încălzindu-se mai puţin decât era prevăzut. Aceste două aspecte creează
senzaţia de curent.

Dispozitive de refulare prin picioarele scaunelor

Se întrebuinţează în cazul sistemelor de refulare “jos-sus”, la sălile cu

aglomerare de persoane. Posibilităţile de refulare sunt în principal următoarele:
- refulare prin piciorul scaunului. În acest caz piciorul scaunului este
perforat pe toată înălţimea lui. Din cauza efectului de “gleznă” uneori se renunţă la
perforarea piciorului. În acest caz, în capul piciorului scaunului se montează un fier
profilat de tip U întors în jos. Aerul urcă prin piciorul scaunului şi apoi desprinzându-
se în două jeturi se împrăştie în lungul fierului U. Refularea cea mai potrivită ar fi prin
spătarul scaunului.
 Detalii de realizare a plafoanelor perforate

a b c

Refularea aerului prin scaune

a – prin piciorul scaunului; b – pe la partea superioară a piciorului scaunului;
c – prin spătarul scaunului.
 JETURI DE AER

Clasificarea jeturilor utilizate în ventilare

S-a arătat că introducerea aerului în încăperile ventilate se realizează de cele mai

multe ori prin jeturi. Caracteristicile acestora sunt determinate de tipul gurilor de
refulare (formă, dimensiuni, dispozitive cu care acestea sunt prevăzute), de poziţionare
a lor în încăpere, de viteza şi temperatura din secţiunea iniţială a jetului. În tehnica
instalaţiilor de ventilare, datorită unor variate condiţii de producere şi dezvoltare a
jeturilor, acestea prezintă o serie de particularităţi care le încadrează în anumite clase.
Pentru abordarea corectă a problemelor, şi precizarea modelului de calcul
corespunzător, este util să se clasifice jeturile în funcţie de factorii principali care
condiţionează evoluţia lor.
• După structura mişcării, jeturile pot fi laminare sau turbulente. Datorită
particularităţilor mişcărilor ce se încadrează în categoria jeturilor, turbulenţa se
instalează la valori relativ mici ale numărului Reynolds (după unii cercetători, valoarea
critică este Re cr =67).
Numărul Reynolds se calculează cu mărimile din secţiunea iniţială a jetului:

v 0 l c0
Re = ,
ν0

în care: v 0 este viteza iniţială de refulare considerată ca valoare efectivă

(corespunzătoare secţiunii libere a orificiului); l c0 este lungimea caracteristică pentru
secţiunea iniţială; l c0 =B 0 , unde B 0 este înălţimea fantei de refulare pentru jeturi plane
şi l c0 =D 0 unde diametrul efectiv al orificiului de refulare circular sau diametrul
echivalent la orificii dreptunghiulare; ν 0 este vâscozitate cinematică a aerului la
temperatura de refulare.
Turbulenţa este influenţată însă şi de geometria domeniului şi de structura
mişcării înainte de secţiunea iniţială a jetului. Cercetările au arătat că mişcarea devine
independentă de Re (automodelată în raport cu Re) la valori Re>104…105.
În majoritatea cazurilor, jeturile de aer ce se formează la gurile de introducere
din instalaţiile de ventilare sunt turbulente.
• După caracterul spaţial al mişcării, jeturile pot fi bidimensionale sau
tridimensionale.
În general jeturile sunt tratate ca fiind bidimensionale, plane sau axial-simetrice.
Jeturile plane se realizează dacă orificiul de refulare este de forma unei fante, teoretic
de lungime infinită, practic cu raport de laturi 20:1 (uneori se acceptă şi pentru un raport
mai mare de 10:1). Jeturile axial-simetrice pot fi circulare sau radiale. Cele circulare se
formează dacă orificiul de refulare este circular sau dreptunghiular cu raport de laturi
apropiat de unitate, întrucât s-a constatat că după o distanţă scurtă, secţiunea
transversală devine circulară. Jeturile radiale apar la refulare prin fante radiale. La
orificiile dreptunghiulare cu rapoarte de laturi cuprinse intre 3:1 şi 20:1 jeturile au un
caracter tridimensional şi sunt mai greu de tratat matematic.
 *După diferenţa de temperatură între jet şi mediul ambiant, jeturile sunt izoterme
sau neizoterme (mai des întâlnite). În anumite domenii în care influenţa diferenţei de
temperatură este neglijabilă asupra dezvoltării jetului acesta poate fi tratat după
modelul jetului izoterm (jet cvasiizoterm sau neizoterm). Jeturile neizoterme se
caracterizează prin influenţa forţelor de tip arhimedic ce apr ca urmare a diferenţelor
de densitate. Aceste forţe pot fi orientate în acelaşi sens, în sens contrar sau pot face
diferite unghiuri faţă de direcţia impulsului iniţial.
Pentru descrierea mişcării se utilizează criteriul arhimedic scris cu mărimile din
secţiunea iniţială a jetului:

gl co ∆t 0
Ar =
ν 02 Ti

unde: g este acceleraţia gravitaţiei; ∆t 0 este diferenţa de temperatură între

temperatura de refulare t o şi temperatura din încăpere t i ; T i temperatura din încăpere,
în K. Criteriul Arhimede exprimă raportul între forţele masice şi impulsul jetului.
Unele indicaţii din literatură stabilesc ca limită a jeturilor cvasiizoterme Ar < 10-
3
. Pentru valori Ar > 10-2 jeturile sunt foarte puternic influenţate de câmpul de
temperatură astfel încât de exemplu jeturile reci cad imediat la pardoseală, iar cele
calde numai pătrund către zona de lucru, impulsul lor fiind rapid anulat de forţa
arhimedică de sens contrar.
*În funcţie de spaţiul în care se dezvoltă, jeturile pot fi libere în care caz ele nu
sunt perturbate de influenţa unor suprafeţe delimitatoare sau limitate, atunci când
prezenţa unor astfel de suprafeţe schimbă caracteristicile curgerii. Jeturile limitate pot
fi de perete când suprafeţele sunt paralele cu direcţia principală de curgere sau fac cu
aceasta un unghi de maxim 450 şi de impact, când suprafeţele sunt perpendiculare pe
direcţia principală.
Când jeturile se dezvoltă în spaţii complet închise care modifică parametrii
mişcării ele sunt denumite limitate spaţial.
Criteriile de clasificare expuse sunt în general suficiente pentru a caracteriza
mişcarea jeturilor de aer produse de gurile de refulare din instalaţiile de ventilare.
În tratarea care urmează se vor detalia numai problemele jeturilor turbulente,
libere, circulare şi plane, izoterme şi neizoterme. Cunoaşterea legilor de variaţie a
parametrilor acestor jeturi permite rezolvarea majorităţii problemelor de mişcare a
aerului în încăperile social-culturale şi industriale, în care datorită deschiderilor mari
şi tendinţei de concentrare a debitului de aer pe un număr mic de guri, jeturile realizate
pot fi tratate ca jeturi libere cu o aproximare în limitele admise în tehnică.

Structura jeturilor

Pentru un grad mai mare de generalitate în cele ce urmează se prezintă structura

jeturilor neizoterme, jeturile izoterme putând fi considerate ca un caz particular al
acestora.
 În secţiunea iniţială între fluidul din jet şi cel ambiant există o discontinuitate a
câmpurilor de viteză şi temperatură care conduce la formarea unei zone de strat limită
dinamic şi termic în care are loc un transfer intens de impuls şi căldură.
În lungul curgerii, stratul limită creşte în grosime atât către interior unde se
produce o frânare a mişcării, cât şi către exterior prin antrenarea fluidului ambiant,
ajungând ca după o anumită distanţă să cuprindă întreaga secţiune transversală a
jetului. Porţiunea de jet cuprinsă între secţiunea iniţială şi secţiunea care cuprinde
numai strat limită reprezintă zona iniţială. Domeniul interior al curgerii constituie
sâmburele central (miezul potenţial) în care caracteristicile mişcării sînt cele iniţiale;
la sfârşitul acestei zone, valorile de viteză şi temperatură din secţiunea de refulare se
menţin numai în axa jetului.
Datorită difuziei diferite a mărimilor transportate, stratul limită dinamic este
diferit de cel termic, ceea ce conduce la lungimi diferite ale zonei iniţiale (x i ≠x iT ).
În aval de zona iniţială, după o scurtă porţiune de tranziţie neglijată de obicei în
calcule, stratul limită este alimentat de fluid antrenat numai din mediul ambiant, ceea
ce conduce la scăderea continuă a vitezei şi temperaturii. Este zona curgerii propriu-
zise a jetului denumită zonă de bază. Pentru instalaţiile de ventilare prezintă interes
mai ales această porţiune a jetului, întru-cât se urmăreşte ca introducând în încăpere
aer cu viteze mari prin gura de refulare, viteza în jet să
Margine strat limita termic
y
∆tax
Margine strat limita
dinamic α 2
vax
2

α0.5

P PT x
y0.5

x0T xiT

x0 xi
x

Structura jetului neizoterm:

P- polul stratului limită dinamic; P T - polul stratului limită termic.

scadă până în zona de lucru, la limita admisă de confort. Studiile realizate de diferiţi
cercetători au evidenţiat caracterul de automodelare a mişcării şi transferului de căldură
în această zonă, în sensul realizării unor distribuţii transversale similare de viteză şi
diferenţă de temperatură. Expresiile care descriu profilele de viteză şi diferenţă de
temperatură, scrise în coordonate adimensionale sunt unice în lungul jetului. În
literatură se întâlnesc numeroase legi care dau variaţia transversală a mărimilor
caracteristice jetului, de tipul unor exponenţiale, de tip putere, care utilizează funcţii
trigonometrice etc., unele dintre acestea fiind deduse analitic, altele fiind stabilite
experimental.
Acestor legi le corespunde imaginea unui strat limită finit sau infinit. Dacă
stratul limită este considerat finit, limita (marginea) jetului reprezintă locul geometric
al punctelor în care componenta longitudinală a vitezei este egală cu zero; în modelele
cu strat limită infinit se consideră de obicei că marginea jetului corespunde punctelor
în care componenta longitudinală a vitezei reprezintă 1% din viteza în axa jetului.
Adoptarea ipotezei similitudinii are drept consecinţă variaţia liniară a grosimii
jetului. În secţiune longitudinală, marginile jetului corespunzătoare stratului limită
dinamic sunt drepte, iar prelungite spre gura de aer, se întâlnesc în polul P situat pe axa
jetului. Distanţa x 0 de la polul jetului la planul gurii de refulare depinde de câmpul
iniţial de viteze şi de turbulenţa iniţială. Pentru câmp de viteze uniform şi pentru valori
Re>105 se poate considera x 0 =0. În mod similar, marginile stratului limită termic se
întâlnesc în polul P T .

ALEGEREA GURILOR DE REFULARE

În funcţie de modul de amplasare a gurilor de refulare faţă de elementele

delimitatoare ale încăperii, de distanţa dintre ele, de orientarea jaluzelelor prevăzute în
secţiunea de refulare, se poate obţine o mare varietate de soluţii pentru circulaţia aerului
în încăperi. Jeturile realizate sunt, de obicei, circulare, dar, prin alipirea mai multor
guri, se realizează, practic, fante de introducere, iar jeturile vor avea caracteristicile
unei mişcări plane.
Jeturile pot fi dirijate vertical, orizontal sau oblic. Prin poziţionarea jaluzelelor,
se măreşte gradul turbulenţă şi se realizează o amortizare mai rapidă a vitezei.
În cazul utilizării unor grile de plafon cu jaluzele curbate se obţin jeturi lipite,
asemănătoare celor realizate de anemostate. Jeturile lipite se obţin şi în cazul grilelor
pe perete în apropierea plafonului. În acest caz, viteza în axa jetului este mai mare decât
în cazul jetului liber.
Alegerea gurilor de refulare, grilelor (cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară),
anemostate (cu secţiune pătrată, dreptunghiulară sau circulare) sau fante se face din
cataloagele firmelor furnizoare de aceste aparate terminale. Această alegere se face din
tabele sau nomograme, întocmite pentru fiecare tip gură de refulare, în funcţie de
debitul de aer, distanţa de bătaie a jetului, viteza de refulare, pierderea de sarcină şi
nivelul de zgomot.

CALCULUL GURILOR DE EVACUARE A AERULUI

La ventilarea generală a încăperilor pentru aspirarea aerului, se pot folosi

aceleaşi tipuri de guri ca la introducere, dar şi alte modele mai simple.
Amplasarea gurilor de evacuare se face astfel încât să se realizeze schema
propusă de circulaţie a aerului în încăpere.
 Tipul şi numărul de guri se aleg urmărind o amplasare uniformă sau concentrată
în zonele în care există posibilitatea acumulării nocivităţilor.
Secţiunea totală a unei guri de aer S a , în funcţie de debitul L a [m3/h] aspirat este:
La
Sa =
3600 ⋅ v o ⋅ r
unde:
v o ─ viteza aerului în secţiunea liberă [m/s]
r ─ coeficientul secţiunii libere
Valorile v o ce se recomandă ţinând seama de amortizarea rapidă a vitezei la
gurile de aspiraţie, sunt relativ mari:
- în zonele ocupate de oameni, în apropierea scaunelor v o = 2,0 ... 2,5 m/s, iar
mai departe de scaune 2,5 ... 3 m/s ;
- în afara zonelor ocupate v o ≥ 3 m/s.
Viteza v o este limitată superior în funcţie de nivelul de zgomot admis în încăperi.

Coeficientul secţiunii libere r, pentru dispozitive

prevăzute la gurile de aer
Tipul dispozitivului r
Grătare Detzer, trafoare 0,4 ... 0,6
Jaluzele fixe sau mobile 0,7 ... 0,95
Plase de sârmă 0,65 ... 0,9
Dispozitive de uniformizare la fante 0,9 ... 1,0

Nomogramă pentru calculul vitezei de aspiraţie

 ECHIPAMENTE ALE CENTRALELOR DE VENTILARE ŞI
CLIMATIZARE
FILTRE DE AER

Filtrul de aer este elementul ce aparţine unei instalaţii de ventilare sau

climatizare cu rolul de a reţine impurităţile din aerul atmosferic, când concentraţia
acestora este ≤ 20 mg/m3. Aceste impurităţi sunt formate din particule de origine
minerală, vegetală sau animală cu dimensiuni cuprinse între 0,001 şi 500 μm.
Filtrele (separatoarele de praf) care reţin praful din aerul evacuat din încăpere
înainte de evacuarea în atmosferă, când concentraţia acestuia ≥ 150 mg/m3, nu fac
obiectul instalaţiilor de ventilare şi climatizare.
Captarea particulelor solide sau lichide se poate face cu diferite metode fizice,
iar particulele gazoase prin metode chimice şi/sau fizice.
Eficacitatea mecanismului de reţinere, ε, este în funcţie de: diametrul fibrei,
dimensiunea particulelor, viteza de mişcare şi repartiţia particulelor în amonte de
materialul filtrant.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un filtru de aer atmosferic sunt:
grad de reţinere cât mai ridicat, capacitate mare de reţinere a prafului, rezistenţă
aeraulică mică sau în limite economice şi constantă în timp, cheltuieli de investiţie cât
mai reduse, întreţinere uşoară, construcţii aferente reduse, cât mai robuste, etc.

Clasificarea filtrelor de aer:

* după mărimea particulei de praf reţinute: • grosiere d≥100µm;

• normale 6<d<100µm;
• fine 1<d<6µm;
• foarte fine 0,1<d<1µm.
* după gradul de reţinere: • categoria A: - normale ε=30÷50%;
(grosiere) - cu acţiune bună ε=40÷60%;
• categoria B: - normale ε=60÷80%;
(fine) - cu acţiune bună ε=70÷90%;
• categoria C: - foarte fine ε=90÷98%.
• speciale S: - filtre radioactive, absolute.
* după tipul constructiv (sau mecanismul de reţinere): filtre cu ţesătură, uscate,
metalice cu peliculă de ulei, mecanice, cu cărbune activ, filtre electrice, sonice, etc.
 Caracteristicile filtrelor

* Gradul de reţinere (eficienţa) ε a filtrelor este definit ca raportul:

yi - concentraţia iniţială, înainte de filtru

y − yf
ε= i
yi yf - concentraţia finală, după filtru.

Eficienţa unui filtru este variabilă în timpul exploatării, mărindu-se odată cu

încărcarea filtrului însă creşte rezistenţa aeraulică.
* Rezistenţa aeraulică este indicată de producător în funcţie de categoria filtrului:
- grosiere şi normale 30…50 Pa;
- filtre fine 50…150 Pa;
- filtre foarte fine 100…250 Pa.
* Debitul specific de aer, caracterizează capacitatea de filtrare şi reprezintă
debitul de aer ce poate fi filtrat de 1 m2 de filtru în condiţii medii de colmatare şi
rezistenţă aeraulică normală. Cunoscând debitul specific al filtrului ales şi debitul de
aer ce trebuie filtrat se poate determina suprafaţa necesară filtrului.
* Curăţarea filtrelor reprezintă, încă o problemă deosebită fie din lipsă de
personal calificat fie lipsă de materiale necesare. Orientativ se recomandă:
- filtre grosiere şi normale - 3…6 luni;
- filtre fine (montate după filtre normale) - 6…9 luni;
- filtre foarte fine (montate după filtrele normale şi filtrele fine) - 12…16 luni.
Aceste recomandări sunt valabile pentru aer exterior normal. Pentru aer mai
încărcat cu praf, perioadele se vor reduce corespunzător.

Alegerea filtrelor

Pentru praf grosier şi normal până la fin se aleg filtre metalice umezite cu ulei
sau filtre din fibre grosiere care se refolosesc. Viteza aerului prin mediul filtrant este
de 1÷2 m/s.
Pentru praf fin şi foarte fin se aleg medii de filtrare uscate din fibre organice sau
neorganice foarte fine. Aceste materiale nu se reutilizează. Viteza aerului este până la
0,5 m/s.

Tipuri constructive de filtre

* Filtre uscate: alcătuite dintr-o ramă şi un material filtrant uscat care poate fi
ţesătură, hârtie, fibre din sticlă.
•Filtrele din ţesătură au fost primele filtre folosite: pe o ramă se întinde o ţesătură
în V (pentru mărirea suprafeţei de trecere a aerului). Au eficienţă mare ε=90-95%,
capacitate de filtrare de 5000 m3/m2h, dar şi unele dezavantaje:
- pericol de inflamabilitate;
- sensibilitate la umezeală;
 - rezistenţă aeraulică variabilă.
•Filtre de umplutură: o ramă metalică în care se găseşte o umplutură de fibre de
sticlă, sintetice sau textile sub formă de plăci una peste alta. Pot fi refolosite sau
consumabile.
•Filtre de hârtie sub formă de casete utilizându-se un material ignifugat. Hârtia
se aşează în zig-zag pentru economie de spaţiu. Au o utilizare redusă în domeniul
ventilării. Constituie de regulă prefiltrul filtrelor cu cărbune activ.
•Filtre cu saci (cu buzunare), fig. 15.1, sunt considerate ca filtre fine sau foarte
fine. Dimensiunile 610×610 şi lungimea de 800-900 mm cu 8×16 săculeţi. Capacitatea
de filtrare este 400 m3/m2h la o viteză frontală de 2,5÷3,2 m/s cu o diferenţă iniţială de
presiune 7-12 mmH 2 O şi o diferenţă finală de 18-26 mmH 2 O. Sunt utilizate pentru
spitale, centre de calcul, laboratoare cu cerinţe speciale, industria optică, mecanică fină,
etc.

•Filtre statice cu celule în V, fig. 15.2, cu scoatere frontală (FCVF) sau laterală
(FCVL) putând fi montate pe canal sau zidărie. Celula are dimensiunile 500×500 şi
sunt montate pe casete:
- FCVF 2 celule pe casetă. Numărul de casete: -FCVF 1÷10 în plan orizontal şi
I-IV în plan vertical;
- FCVL 2 celule pe casetă. Numărul de casete 1÷2 în plan orizontal şi I-V în
plan vertical. Celulele pot fi cu material filtrant uscat (ţesătură) cu o capacitate de 3000
m3/m2h sau cu o tablă expandată având o capacitate de filtrare de 4920 m3/m2h;
eficienţă ε=90%; rezistenţa aeraulică 6 mmH 2 O pentru tablă expandată şi 12 mmH 2 O
pentru ţesătură.

FCVL
FCVF

500
400

50
20 0
0
20 0
0 50 500
 * Filtre cu peliculă de ulei: o ramă metalică având de o parte şi de alta plasă de
sârmă între acestea se găseşte o umplutură sau o ramă metalică în care sunt introduse
6 plăci metalice care au găuri romboidale. În ambele situaţii ramele sunt introduse într-
o baie de ulei, scurse şi apoi introduse în rastele şi aşezate în formă de V
•Filtrele umede sunt de fapt camere de tratare a aerului cu apă şi anume camerele
cu umplutură şi camerele de pulverizare. Acţionează asupra particulelor cu d>200µm
de aceea nu se folosesc ca filtre propriu-zise.
•Filtrele mecanice se construiesc în mai multe variante: cu material filtrant uscat
sau cu celule umezite cu ulei.
*Filtru mecanic cu material filtrant uscat, constă din doi tamburi, unul pe care
este înfăşurat materialul filtrant uscat curat şi al doilea pe care este înfăşurat materialul
filtrant folosit. Materialul filtrant uscat este o împâslitură în grosime de 12 mm.
Acţionarea se face mecanic, pornirea fiind automată pe baza unui manometru
diferenţial care comandă punerea în mişcarea a benzii în funcţie de gradul de îmbâcsire
al materialului filtrant.
Viteza de antrenare a materialului filtrant este de 0,5-3,25 cm/h. Filtrul poate
fi montat orizontal sau vertical. Debitele specifice sunt de ordinul 7000-8000 m3/m2h.
La un filtru cu mecanism de acţionare se pot cupla 1÷3 filtre fără acţionare. Filtrul
mecanic cu material filtrant uscat se poate construi şi în V mărirea pentru suprafeţei de
filtrare.
*Filtru mecanic autocurăţitor, constă din două perechi de roţi pe care sunt
trecute două lanţuri de care sunt agăţate celulele filtrante cu tablă expandată. La partea
inferioară se găseşte o baie de ulei prin care trec succesiv celulele filtrante, aerul fiind
obligat să treacă prin celulele filtrante acoperite cu peliculă de ulei perpendicular pe
suprafaţa acestora. Pornirea filtrului se poate face manual sau automat. Este acţionat
de un motor electric. Baia de ulei este curăţită de un sistem de racleţi acţionat manual.
Debitele specifice sunt de ordinul 10000 m3/m2h. Sunt folosite în general în sisteme de
ventilare industrială şi ca prefiltre, mai puţin, în instalaţiile de climatizare.
 Filtre mecanice
a – filtru cu material uscat; b - filtru cu material uscat;
c – filtru autocurăţitor
1-tambur superior; 2-tambur inferior; 3-carcasă metalică; 4-reductor; 5-motor electric; 6-manometru
diferenţial; 7-material filtrant uscat; 8-roţi pentru lanţ; 9-lanţ Gall; 10-celule din tablă expandată;
11-dispozitiv pentru dirijarea celulelor; 12-baie de ulei; 13-mecanism pentru scoaterea nămolului;
14-manetă de antrenare; 15-apărătoare.

*Filtrele electrice, reprezintă o categorie de filtre care acoperă un domeniu mare

din punct de vedere al dimensiunilor particulelor: 0,01-10µm. Au principalul avantaj
că nu-şi modifică rezistenţa aeraulică în timpul funcţionării aşa cum se întâmplă la alte
filtre. Este compus din două zone: zona de ionizare formată din bare de ionizare de
wolfram şi zona de precipitare formată din plăci de aluminiu. Datorita ionizarii aerului
se produce o cantitate de ozon (sub limita vătămătoare) care contribuie la distrugerea
mirosurilor prin oxidare.
După o anumită perioadă de funcţionare filtrul se scoate de sub tensiune şi se
curăţă prin spălare cu apă caldă 30-40ºC, operaţie ce durează, plus uscarea, 30-60 min.
Avantaje: eficienţă mare, rezistenţă aer mică, consum energetic mic 50÷100W/
10000 m3/h.
Dezavantaje: cost de investiţie ridicat.
 a-zonă de ionizare ; b-zonă de precipitare ;
1-bare de ionizare din wolfram ; 2-plăci din aluminiu ; 3-alimentare şi redresare ; 4-carcasă
metalică.

*Filtre cu cărbune activ, fig. 15.5, sunt folosite în principal pentru reţinerea
gazelor vaporilor, viruşilor şi îndepărtarea mirosurilor. Se fabrică din cărbune de lemn,
sânge animal, turbă, zahăr, nuci de cocos, după un procedeu special prin care se
realizează o suprafaţă mare 1 g⇒2 cm3⇒300÷400 m2. Granule de 1÷5 mm prezintă
fenomenul de adsorbţie. Capacitatea de reţinere este de 15% din greutatea proprie.
Trebuie precedat de un prefiltru şi poate fi folosit pentru temperatura de maximum 30-
40 0C. Viteza de trecere a aerului de 1÷1,3 m/s, rezistenţa aeraulică 50÷70 mmH 2 O
inclusiv filtru de hârtie iar pentru cele în straturi în funcţie de viteză şi granulometrie.
Perioada de folosire este de 3÷12 luni. Celulele reţinând particule îşi micşorează
capacitatea de reţinere şi trebuie regenerate prin suflarea unui aer cald prin filtru (>400C

Filtru cu cărbune activ

1-ştuţ de racord;2-carcasă exterioară; 3-prefiltru din hârtie; 4-cărbune activ; 5-carcasă perforată.

* Filtre absolute. Sunt de mare eficienţă, capabile să reţină particule în suspensie

cu dimensiuni mai mici de 0,5μm, în particular bacterii, virusuri, aerosoli etc., şi se
utilizează acolo unde filtrele foarte fine nu sunt suficiente.
Mediul filtrant îl constituie împâsliturile din fibră de sticlă, de celuloză, hârtie
sau amestecuri din acestea montate în cadre rigide.
Raportul suprafeţelor depăşesc 1:50, viteza frontală este de 1,5m/s iar mediul
filtrant 2…2,5 cm/s. Aceste filtre nu sunt regenerabile. Sunt utilizate în instalaţii
aferente unor încăperi industriale (camere albe, laboratoare, blocuri operatorii, centrale
nucleare etc.), precedate de prefiltre grosiere şi fine. Pierderea de sarcină iniţială este
de aproximativ 200…250 Pa crescând lent până la 1000…1500 Pa.

Înserierea filtrelor

Este vorba de combinaţii de diferite modele, prezentate anterior, dispuse de aşa

manieră încât să se obţină o eficienţă optimă, o capacitate de înmagazinare şi o durată
de serviciu maximă.
Exemple:
- centrale şi aparate de ventilare/climatizare obişnuite: combinaţii de filtre
grosiere şi filtre fine;
- centrale şi aparate de ventilare/climatizare pentru asigurarea unui grad de
puritate ridicat (spitale, camere albe etc.), combinaţii de filtre grosiere, filtre fine şi
ultrafine. Acestea din urmă (filtre absolute) se montează cel mai adesea în încăperi,
înaintea dispozitivului de refulare;
- centrale de climatizare pentru aeroporturi, combinaţii de filtre grosiere, filtre
fine (electrofiltre, filtre cu fibre) şi filtre cu cărbune activ. Etajul de filtrare cu cărbune
activ este necesar eliminării gazelor şi mirosurilor provenite de la reactoarele
avioanelor;
- centrale de ventilare (introducere şi evacuare) la centralele nucleare: aerul
introdus trece prin filtre de praf grosiere urmate de filtre fine, în timp ce aerul evacuat,
provenind din zone contaminate, va trece, mai întâi, printr-un filtru absolut, impregnat
cu cărbune activ apoi printr-un filtru absolut obişnuit. O astfel de combinaţie permite
să se considere că aerul evacuat dintr-o centrală nucleară va fi, din toate punctele de
vedere, mai pur decât aerul introdus, atât în ceea ce priveşte numărul de particule cât
şi radioactivitatea (radioactivitatea naturală în aerul atmosferic este de aproximativ 100
de ori mai mare decât cea din aerul ce provine dintr-o centrală nucleară cu funcţionare
normală).

BATERII PENTRU ÎNCĂLZIREA AERULUI

Bateriile pentru încălzirea aerului sunt schimbătoare de căldură apă-aer sau aer-
aer, care intră în componenţa agregatelor de ventilare şi climatizare precum şi a
aerotermelor. După agentul primar, purtător de căldură, se clasifică în baterii de
încălzire cu abur, apă caldă sau fierbinte, baterii electrice şi baterii de încălzire
funcţionând cu gaze arse. Cele mai utilizate sunt bateriile de încălzire funcţionând cu
abur, apă caldă sau fierbinte.
Pentru aceste baterii, elementul încălzitor, poate fi ţeava cu aripioare (circulare,
pătrate, hexagonale, etc), ţeava cu bandă spiralată sau ţevile din cupru cu lamele de
aluminiu.
 Racordarea bateriilor de încălzire la instalaţie atât pe partea de agent primar cât
şi pe partea de aer în serie sau paralel prin flanşe sau mufe la instalaţia de încălzire
(agent primar) şi flanşe de oţel cornier pe partea de aer.
Trecerea debitului de aer prin baterie se poate face integral sau parţial (sistem
by-pass). Bateriile trebuiesc echipate cu toate armăturile corespunzătoare necesare:
robinete de închidere, de golire, de aerisire, etc.

L1
L(t1,i1) L(t2,i2) L L
L2

Alegerea unei baterii de încălzire

Pentru baterii de încălzire de puteri relativ mici, alegerea se face din catalogul
producătorului. Pentru baterii de puteri mari, este necesar ca fabricantul să verifice
parametrii ceruţi, cu ajutorul unui program informatic, pe baza datelor puse la
dispoziţie de proiectant.
 Tipuri constructive de baterii
Baterii de încălzire cu abur, apă caldă, apă fierbinte:
- baterii de ţevi de oţel şi aripioare circulare din tablă de oţel metalizate în baie
de zinc topit, ca şi cele cu bandă spiralată;
- baterii din ţevi de cupru şi lamele din aluminiu pentru abur (cu ţevi verticale)
şi apă caldă sau fierbinte cu ţevi orizontale.
Bateriile de încălzire cu ţevi verticale (pentru abur), pot avea un rând sau două
de ţevi (II). Aburul circulă simultan prin toate ţevile legate la partea superioară într-un
distribuitor iar la partea inferioară într-un colector. Pasul lamelelor poate fi de 2,5 mm
sau 3 mm iar diametrul exterior al ţevii este de 16 mm. Bateriile cu ţevi orizontale din
cupru (pentru apă caldă sau apă fierbinte), pot avea un rând de ţevi (I) sau două rânduri
formând unul sau mai multe circuite. Se utilizează în instalaţiile care folosesc apă cu
temperatura maximă de 2000C şi presiune 16 atm.
Baterii de încălzire electrică, se folosesc ca reîncălzitoare pentru sarcini termice
mici (de vară) sau acolo unde nu se dispune de agent termic. Este alcătuită dintr-o
carcasă în care sunt montate elementele de încălzire printre care trece aerul.
Elementele de încălzire sunt rezistenţe electrice introduse în ţevile de cupru sau oţel
umplute cu o masă izolatoare (nisip de cuarţ, magneziu).

Baterii cu un rând Baterii cu un rând Baterii cu două rânduri

de ţevi şi circuit şi mai multe circuite şi mai multe circuite
 3
3
Baterie electrica
4 1-carcasă;
2-rezistenţă electrică;
3-casetă pentru racord
electric;
4-conductoare.
1 2 2
Deoarece rezistenţele sunt expuse arderii în lipsa circulaţiei aerului se iau măsuri
de protecţie prin montarea unui releu care prin intermediul unui dispozitiv amplasat în
canal întrerupe circuitul electric la scăderea debitului de aer, pornirea ventilatorului se
cuplează cu protecţia elementelor de încălzire.
Bateriile cu gaze de ardere folosesc ca agent termic primar gazele care obţinute
prin arderea unui combustibil într-un focar amplasat sub ţevile încălzitoare.
Schimbătorul de căldură este făcut din ţevi de oţel tratat împotriva coroziunii, prin ţevi
circulând gazele arse iar printre ţevi aerul supus încălzirii. Au o utilizare limitată,
folosite mai ales în organizările de şantier.

BATERI PENTRU RĂCIREA AERULUI

Din punct de vedere constructiv bateriile pentru răcirea aerului sunt

asemănătoare cu cele pentru încălzirea aerului. Pentru a obţine un efect de răcire
corespunzător trebuie folosite baterii cu mai multe rânduri de ţevi deoarece diferenţele
de temperatură în cazul răcirii sunt mai mici, viteza de circulaţie a apei de răcire să fie
mai mare: între 0,5 şi 2 m/s, pompele de circulaţie să aibă presiuni corespunzătoare.
Apa de răcire poate fi furnizată de o staţie frigorifică sau apă de puţ de adâncime.
Bateriile de răcire trebuie prevăzute cu armături de aerisire şi golire.

CAMERE DE TRATARE A AERULUI CU APĂ

Tipuri constructive

CTAA- camerele de tratare a aerului cu apă - sunt schimbătoare de căldură şi

umiditate, suprafaţa de schimb constituind-o suprafaţa apei, sub formă de picături sau
peliculă, în contact direct cu aerul. Pot constitui în acelaşi timp şi un tip de separatoare
de impurităţi din aer.
CTAA pot fi clasificate în două categorii:
• camere cu umplutură, la care umplutura este umezită continuu, schimbul de
căldură şi substanţă făcându-se între aer şi pelicula de apă formată;
• camere de pulverizare, la care, în curentul de aer este pulverizată apă sub formă
de picături.
C.P.- camerele de pulverizare - sunt mai des folosite în instalaţiile de climatizare.
 3

Camerele cu umplutură, sunt camere verticale, aerul circulă în contracurent cu

apa, trece printr-un strat de umplutură stropit permanent cu apă. Se creează astfel o
peliculă de apă a cărei suprafaţă de contact este mult mărită. Stratul de umplutură (1)
are 300-400 mm format din inele ceramice cu l=d şi grosimea mică a peretelui. Stratul
trebuie să creeze o suprafaţă mare de contact şi o rezistenţă mică la trecerea aerului.
Regiunea de pulverizare 2 creează pelicula de apă, (2). Deasupra registrului de
pulverizare se prevede un separator de picături (3) format tot dintr-un strat de
umplutură de 100-200 mm.
Viteza aerului în secţiunea transversală este de 0,6-1,2 m/s pentru a nu rezulta
pierderi de sarcină mari. Din această cauză la acelaşi debit de aer, gabaritul CU este
mai mare decât al CP, dar la acelaşi consum de apă eficienţa CU este mai mare decât a
CP.
Camere de pulverizare
După direcţia mişcării aerului pot fi: - verticale;
- orizontale.
După sensul de mişcare al picăturilor în raport cu mişcarea aerului. C.P. pot fi
pulverizate în echicurent, contracurent sau combinat. Astfel C.P. orizontale, pot fi
echipate cu:
• un registru de pulverizate în echi sau contracurent;
• cu două registre, în echi, în contra sau unul în echi şi altul în contracurent.

l1 l2 l1 l3 l2 l1 l2 l4

l2 l4 l2 l3 l4 l1 l3 l2 l4

Distanţele l de amplasare a registrelor depind de tipul C.P. pentru care au fost

determinate experimental performanţele acestora.
 C.P. pot fi şi în două trepte, compuse din două camere montate orizontal sau
vertical. Acestea permit o accentuare a răcirii faţă de cea rezultată într-o singură treaptă.
Apa de răcire din treapta a doua este preluată de o pompă şi pulverizată în treapta întâi.
Sistemul este folosit când se dispune de o sursă de apă rece naturală.
Pe baza unor cercetări experimentale au fost puse bazele unei norme interne de
fabricaţie a C.P. (umidificare) pentru debite între 3100÷54000 m3/h. Norma internă
precizează: dimensiunile geometrice, modul de amplasare al pulverizatoarelor, distanţa
între registre, indicaţii cu privire la alegerea camerelor de pulverizare, eficienţa
acestora în diferite regimuri de funcţionare- politropic sau adiabatic.
C.P. sunt paralelipipedice, lungimea rezultând din numărul de registre de
pulverizare iar secţiunea transversală în funcţie de vitezele recomandate ale aerului. La
partea inferioară corpul camerei este prevăzut cu un bazin, 400-500 mm, echipat cu
preaplin (sifonat) golire şi robinet cu plutitor pentru completarea apei evaporate. Pot fi
construite din tablă de oţel, beton armat protejat hidrofug, materiale plastice sau alte
materiale, condiţia principală fiind o construcţie etanşă. Pentru acces şi supraveghere
se prevăd uşi de acces, cu ochiuri etanşe prevăzute cu geam şi corpuri de iluminat de
tip etanş. La capetele CP la intrare şi ieşire se prevăd separatoare de picături; primul
având mai mult rol de uniformizare a curgerii în cameră iar al doilea de reţinere a
picăturilor. Sunt realizate din fâşii verticale de tablă care asigură o mişcare şicanată a
aerului
C.P. sunt dotate cu instalaţie de alimentare cu apă care este compusă din:
pulverizatoare, registru de pulverizare, filtru de apă, pompe, conducte din oţel zincat şi
armături.

Pulverizatoarele de apă, sunt de două tipuri: centrifugale şi de şoc. Primele,

înaintea ieşirii apei din orificiu, imprimă apei o mişcare de rotaţie care se obţine fie
prin trecerea ei prin canale spiralate, fie prin intrarea tangenţială a apei în camera de
rotire a pulverizatorului. La pulverizarea de şoc, jetul compact de apă se loveşte de un
obstacol care dispersează apa în picături; acestea se folosesc pentru umidificarea
separatoarelor de picături. Caracteristicile hidraulice au fost determinate experimental,
pe baza acestora au putut fi întocmite nomograme de alegere în funcţie de presiunea
apei p a şi diametrul ajutajului de ieşire a apei d 0 .
 Registrele de pulverizare sunt distribuitoare din ţeavă de oţel zincată, neagră
grunduită sau din material plastic pe care sunt montate pulverizatoarele. Acestea
trebuie astfel concepute şi dimensionate, încât să asigure aceeaşi presiune a apei la
fiecare pulverizator. Modul de aşezare şi densitatea pulverizatoarelor pe 1m2 de
secţiune transversală diferă de tipul acestora, avându-se în vedere ca la limita jeturilor
de apă, conurile de împrăştiere să acopere toată secţiunea transversală a C.P. . Din
cauza regimului diferit iarna-vara, fiecare registru de pulverizare trebuie prevăzut cu
armături de închidere.

Pompe de circulaţie folosesc pentru asigurarea debitului de apă şi presiunea

necesară pulverizării apei. Sunt pompe centrifuge, deci pentru alegere trebuie
cunoscute debitul şi înălţimea de pompare.
Debitul de apă necesar:
G a =µL
în care: µ- coeficientul de stropire, kg/kg aer, şi L- debitul de aer, kg/s.
Înălţimea de pompare necesară:
H P =H p +H g +H u
în care: H p - pierderea de sarcină pe conductele de aspiraţie şi refulare;
H g - înălţimea geodezică, diferenţa dintre nivelul celui mai sus plasat
pulverizator şi nivelul apei din bazin, sau rezervorul de unde este aspirată apa;
H u - presiunea de utilizare în funcţie de tipul pulverizatorului şi fineţea
pulverizării.

Filtre de apă necesare reţinerii particulelor solide aflate în suspensie în apă. Sunt
formate din plasă de sârmă de alamă având mărimea ochiurilor în funcţie de diametrul
orificiului de ieşire al pulverizatorului care împreună cu presiunea apei, determină
fineţea de pulverizare şi debitul de apă. Orientativ:
- pentru pulverizare brută 1,25×1,25 mm 15÷30 m3/h m2;
- pentru pulverizare medie 0,9×0,9 mm 15÷25 m3/h m2;
- pentru pulverizare fină 0,5×0,5 mm <10 m3/h m2.
În funcţie de gabaritul filtrului acesta se montează în bazinul camerei sau în afara
lui.
Eficienţa schimbului de căldură în C.P. exprimă raportul dintre fluxul de căldură
Q r schimbat între aer şi apă în procesul real şi cel maxim posibil Q t . Acceptând diferite
aproximări, coeficientul de eficacitate poate avea expresii diferite. Mai des sunt folosite
exprimările coeficientului de eficacitate notat cu E (eficienţa C.P.) sau cu ηt
(randamentul termic al C.P.). Eficienţa C.P. ia valori diferite în funcţie de procesele de
schimbare a stării aerului în contact cu apa: politropice sau adiabatice.

VENTILATOARE

Sunt turbomaşini care vehiculează aerul în instalaţiile de ventilare şi climatizare.

Nu se tratează modul lor de calcul de proiectare şi construcţie ci numai particularităţile
legate de folosirea şi funcţionarea acestora în instalaţiile de ventilare şi climatizare şi
modul de alegere.

Clasificarea ventilatoarelor
Clasificarea ventilatoarelor, se poate face după mai multe criterii cum ar fi: tipul
constructiv, locul de amplasare, presiunea, solicitările mecanice chimice şi termice,
nivelul de zgomot, modul de acţionare, etc

MONOASPIRANTE

DUBLUASPIRANTE

MULTIETAJATE

Clasificarea ventilatoarelor

Tipuri constructive

Cele mai utilizate sunt ventilatoarele radiale, a – monoaspirant, b – dublu

aspirant, şi axiale.c, acestea din urmă cu tendinţă de lărgire a ariei datorită construcţiei
şi montajului mai simple şi a consumului de metal redus. Ventilatoarele cu curent
transversal.d, au o arie limitată, intrând în componenţa unor agregate de climatizare.
Acţionarea ventilatoarelor se face cu ajutorul motoarelor electrice în următoarele
moduri:
-prin cuplaj direct între axul motorului şi arcul ventilatorului;
-prin cuplaj elastic sau alunecător;
-prin curele trapezoidale pierderi de până la 15%;
-acţionarea directă prin rotor exterior.

a) b) c) d)

Pentru evitarea unor complicaţii în construcţia canalelor de aer din centrale de

ventilare şi climatizare (mai ales pentru evitarea costurilor) ventilatoarele centrifugale
se execută în 16 poziţii de montaj - poziţia gurii de refulare faţă de gura de aspiraţie a
ventilatorului. Un racord defectuos care încarcă neuniform rotorul ventilatorului duce
la scăderi ale debitului până la 20% şi creşteri a presiunii statice cu peste 30%.

Curbe caracteristice

Pentru alegerea unui ventilator ce urmează a fi montat într-o instalaţie trebuie să

fie cunoscute debitul L(m3/h, m3/s) şi presiunea ∆p (mmH 2 O).
Aceste două date necesare nu sunt suficiente, pentru că un ventilator poate să
furnizeze într-o reţea care are o anumită curbă caracteristică proprie numită curba
caracteristică a reţelei R, debite variabile în condiţii de presiune de asemenea variabile
în condiţii de turaţie variabilă. Expresia curbei caracteristice a reţelei se poate obţine
scriind pierderea de sarcină pe un tronson având diametrul d:

 λl
2
v
∆p =  + ∑ ξ  ρ =
d  2
 λl ρ L2  λd  ρ 16L
2
 + ∑ 
ξ ⋅ =  + ∑ 
ξ ⋅ = ML2 [Pa]
d  2 (πd / 4)
2 2
 d 2 π d
2 4

unde: Δp – pierderea de sarcină [Pa]; λ – coeficientul de rezistenţă aeraulică liniară; l

– lungimea canalului [m]; d – diametrul acestuia [m]; ξ – coeficientul de pierdere
locală de sarcină; v – viteza aerului în canal [m/s]; ρ – densitatea aerului [kg/m3]; L
– debitul de aer [m3/s]; M – modulul de rezistenţă aeraulică.
Curbele caracteristice ale ventilatoarelor, pentru diferite turaţii, reprezintă
variaţia debitului de aer, L, în funcţie de presiunea acestuia Δp, a puterii absorbite P, a
randamentului η, şi a nivelului de zgomot în funcţie debit. Aceste curbe sunt diferite în
funcţie de tipul ventilatorului; ele se determină experimental pentru fiecare tip de
ventilator în parte.
Curbele sunt date pentru ventilatoare radiale: a – cu pale orientate înapoi; b - cu
pale drepte (radiale); c – cu pale orientate înainte şi d – pentru ventilatoare axiale.
Pentru alegerea unui tip de ventilator într-o instalaţie trebuie analizate,
comparativ, curbele caracteristice, alegându-se acel ventilator care corespunde cât mai
mult condiţiilor impuse de instalaţie (dimensiuni, debit, putere absorbită, consum
energetic, nivel de zgomot).
Astfel, pentru ventilatoarele radiale cu pale orientate înapoi, caracteristica
debit–presiune este descendentă, ele nu pot fi folosite într-o instalaţie la care pierderea
de sarcină creşte în timp. Ventilatoarele radiale cu pale orientate înainte au această
caracteristică, cu o pantă mai lentă, dar au o caracteristică debit–putere absorbită
ascendentă ceea ce înseamnă că, la o creştere relativ mică a debitului de aer, creşterea
de putere este însemnată.

Curbele caracteristice ale ventilatoarelor

Variaţia principalilor parametri ai ventilatoarelor, în funcţie de turaţia

ventilatorului, este dată de relaţiile:
2 3
L1 n 2 ∆p1  n1  Pa1  n1 
= ; =  ; = 
L 2 n 2 ∆p 2  n 2  Pa 2  n 2 
unde:
- L 1 , L 2 – debitul de aer al ventilatorului la turaţia n 1 respectiv n 2 [m3/s];
- Δp 1 , Δp 2 – presiunea ventilatorului la turaţia n 1 respectiv n 2 [Pa];
- P 1 , P 2 – puterea absorbită de ventilator la turaţia n 1 respectiv n 2 [W].
Puterea necesară, P, la axul ventilatorului se poate calcula cu relaţia:

L∆p
P= (15.17)
η
cu L [m /s] şi Δp [Pa].
3
 Producătorii de ventilatoare redau curbele debit – presiune, debit – puterea
absorbită, debit – randament şi debit – nivel de zgomot pentru fiecare tipodimensiune
de ventilator, pentru mai multe turaţii ale acestuia.

Reglarea debitului de aer al ventilatoarelor

De multe ori debitul de aer furnizat de ventilare diferă de cel de calcul necesar
instalaţiei de ventilare şi este necesară corectarea ulterioară a acestuia.
Reglarea debitului prin modificarea turaţiei. Este reglajul cel mai economic din
punct de vedere al consumului de energie dar instalaţia de modificare a turaţiei este
relativ costisitoare pentru motoare asincrone, sau se folosesc motoare de curent
continuu.
∆H
C( n
)
1 R
A PA
HA
C(n
2 )
Ha Pa
B

L
LB LA
Reglarea debitului de aer prin rezistenţe locale. Acest reglaj deşi nu se
recomandă din cauza consumului suplimentar de energie totuşi se practică foarte mult
din cauză că este foarte simplu.
Reglarea debitului prin dispozitive speciale montate pe aspiraţia ventilatorului.
Dispozitivul este alcătuit dintr-un număr de palete ce se pot roti în jurul unei axe
fixată în centrul canalului pe periferia acestuia. Paletele sunt în mod normal deschise
fiind paralele cu direcţia curentului de aer. Prin rotire în jurul axei proprii paletele
obturează secţiunea de trecere a aerului modificând corespunzător caracteristica
ansamblului ventilator-dispozitiv. Punctul A, corespunde paletelor complet deschise,
α=900, se deplasează în B dacă paletele şi-au modificat înclinarea de la 900 la 300,
puterea necesară a scăzut de la Pa A la Pa B .
 H H
C RB
R C(n
) B PaB
PaA HB RA
A
HA
A Pa
900 HA A

HB PaB 0
75
B 0

150 300 45
LB LA L
LB LA L

ALEGEREA VENTILATOARELOR

Alegerea ventilatoarelor constă din două operaţii:

- alegerea poziţiei de montaj se face astfel încât la racordarea acestuia în
instalaţie să se evite piesele speciale complicate pe aspiraţia şi refularea ventilatorului;
- alegerea tipului de ventilator în funcţie de debitul, L, şi presiunea disponibilă,
∆H, în conformitate cu catalogul producătorului.
În ceea ce priveşte amplasarea ventilatoarelor pe fundaţii se va avea în vedere
protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor.
 CANALE DE AER

GENERALITĂŢI

Canalele de aer (tubulatura de ventilare) asigură transportul aerului proaspăt sau

tratat spre încăperile ventilate, precum şi evacuarea în exterior a aerului viciat.
Teoretic, canalele de aer pot avea orice fel de secţiune; mai des se folosesc cele cu
secţiune dreptunghiulară, pătrată sau circulară. Din punct de vedere economic sunt
avantajoase secţiunile circulare, deoarece la aceeaşi secţiune şi viteză (deci acelaşi
debit de aer transportat) necesită un consum mai mic de material. Din acest motiv în
cazul instalaţiilor de ventilare industriale, unde se transportă debite mari de aer, se
adoptă de regulă tubulatura circulară. În cazul tubulaturii dreptunghiulare se
recomandă să nu depăşească raportul laturilor 2:1. O a doua cerinţă, la fel de importantă
în alegerea secţiunii, în special pentru canalele de introducere, este de natură
funcţională şi anume: ele trebuie astfel concepute încât să permită racordarea unui
anumit număr de ramificaţii sau guri de aer necesare, lucru care este uşurat în cazul
tubulaturii dreptunghiulare. Pe lângă acestea intervin de multe ori şi alţi factori cum ar
fi: posibilităţile constructive de pozare sau susţinere a canalelor, posibilităţile de
mascare, modul de tratare estetică a încăperii etc.

MATERIALE PENTRU TUBULATURA DE VENTILARE

Canalele de ventilare se confecţionează din anumite materiale care trebuie să

îndeplinească unele cerinţe cum ar fi: durabilitate, rezistenţă mecanică, să fie
incombustibile, nehigroscopice, netede, să nu fie atacate de microorganisme etc.
Acestor cerinţe li se adaugă restricţii cu rol hotărâtor în cazul în care aerul transportat
conţine vapori cu acţiune chimică sau când tubulatura este pozată în medii agresive.
Canalele de ventilare din tablă de oţel (neagră sau zincată) sunt cel mai des
întrebuinţate necesitând tehnologie de execuţie relativ simplă, montaj uşor, îndeplinind
multe din condiţiile cerute. În medii umede sau când aerul transportat are un conţinut
mare de vapori de apă se recomandă folosirea tablei zincate. Pentru canalele care
transportă aer cu un conţinut mic de vapori de apă (şi deci nu există pericol de
condensare) se poate folosi tabla neagră, grunduită cu minimum de plumb la interior şi
exterior. În cazul când aerul transportat este agresiv, sau canalele sunt pozate în medii
agresive, pot fi folosite şi canale din tablă neagră (tratate prin vopsire antichimică sau
bachelitizate) sau tablă plumbuită.
Canalele de zidărie (rostuită sau tencuită) se folosesc de obicei local pentru
tronsoanele scurte ale instalaţiilor de ventilare (priză, evacuări etc).
Canalele din plăci de beton cu zgură sau ipsos cu zgură sunt folosite de asemenea
pentru scopuri secundare.
 Canalele de rabiţ necesită multă atenţie la execuţie atât în privinţa micşorării
rugozităţii, cât şi pentru asigurarea etanşeităţii faţă de alte spaţii ventilate sau
neventilate.
Canalele de lemn pot fi din lemn masiv, aglomerat sau placaj; aerul transportat
trebuie să fie uscat, iar canalele ignifugate. Au dezavantajul că se deformează şi sunt
perisabile fiind atacate de microorganisme.
Canalele din materiale ceramice sunt folosite în cazul laboratoarelor cu noxe de
agresivitate deosebită. Conduc la soluţii greoaie şi scumpe. Ridică unele probleme în
privinţa pieselor speciale şi a asigurării etanşeităţii la îmbinări.
Canalele din materiale plastice se confecţionează din policlorură de vinil,
polipropilenă şi polietilenă. Prin încălzire sunt aduse în stare plastică şi li se dă forma
dorită circulară sau dreptunghiulară. Îmbinarea se face uşor prin sudură, rezultând
canale foarte etanşe, dar şi prin flanşe sau mufe.
Materialele plastice au o mare rezistenţă la acţiunea chimică a multor gaze,
vapori şi fluide. De aceea se recomandă folosirea tubulaturii din mase plastice în
industria chimică, farmaceutică, la instalaţiile piscinelor şi încăperilor de tratament
medical. Folosirea maselor plastice la temperaturi mai mari trebuie făcută cu grijă
deoarece proprietăţile mecanice scad rapid cu creşterea temperaturii.

ÎMBINAREA, RIGIDIZAREA ŞI SUSŢINEREA CANALELOR DE

AER

Grosimea tablei (între 0,5 şi 1,25 mm) se alege în funcţie de diametrul, latura
mare a secţiunii sau perimetrul canalului.
Îmbinarea tablei pentru formarea unui tronson de canal se face prin fălţuire.
Falţurile pot fi de colţ sau de câmp. Funcţie de dimensiuni, un canal poate avea 1, 2
sau 4 falţuri. Deoarece costul unui falţ este relativ ridicat, se recomandă să se
confecţioneze canale cu 1 falţ .
Canalele cu latura mai mare de 800 mm, de regula, se rigidizează pentru a
împiedica intrarea in vibraţie a acestora.
Canalele de aer se confecţionează (în ateliere de prefabricate) sub formă de
tronsoane drepte şi piese speciale (curbe, reducţii, ramificaţii etc.). Tronsoanele drepte
au de regulă lungimi maxime de 2,0 m, îmbinarea se face prin flanşe de oţel cornier
sau alte profile.
În cazul în care canalele sunt montate suspendat, se recomandă ca prinderea să
se facă în dreptul flanşelor, în caz contrar şuruburile flanşelor sunt supuse la încovoiere,
ceea ce poate afecta etanşeitatea tubulaturii. Susţinerea canalelor de aer se poate face
în diferite moduri.
 Fig. 13.3. Îmbinarea tronsoanelor de canale din tablă şi materiale plastice :
a-îmbinare prin flanşă din cornier; 1- peretele canalului; 2- flanşa din otel cornier;
3- şurub cu piuliţă de strângere; 4- garnitura de etanşare din carton sau cauciuc; 5- nit (sau
sudură prin puncte la tablă neagră cu grosime peste 1mm); b- îmbinare prin flanşă şi
bercluirea canalului; c- îmbinare cu şine în formă de C; d- idem cu şine UC; e- idem cu
şine UT; f- idem cu şine U duble fixate de canal prin nituire şi şine C.
 5 5
2 7
1 3
4 6

a b
c
Fig. 13.4. Modalităţi de susţinere a canalelor de aer:
1- şurub fixat prin împuşcare; 2- cornier; 3- şurub cu piuliţă de strângere;
4- platbandă perforată; 5- tirant filetat; 6- peretele canalului; 7- canal de aer.

ELEMENTELE COMPONENTE ŞI MODUL DE

ALCĂTUIRE A REŢELELOR DE CANALE DE AER

Reţeaua de canale de aer trebuie astfel concepută încât să-şi poată îndeplini
rolurile funcţionale, şi anume:
- micşorarea vitezelor de la centrala de ventilare către gurile de introducere
(în cazul obişnuit al soluţiei cu viteze descrescătoare);
- asigurarea debitelor de aer necesare la fiecare ramificaţie;
- asigurarea posibilităţilor de reglare a instalaţiei;
- realizarea unei instalaţii economice, silenţioase.

Reţele de canale cu secţiunea dreptunghiulară

Principalele elemente componente ale reţelei de canale cu secţiune

dreptunghiulară sunt următoarele: tronsoane drepte având secţiune constantă (a × b);
difuzoare şi confuzoare care realizează treceri de la o secţiune (a × b) la altă secţiune
(a 1 × b 1 ), mărirea (la difuzoare) sau micşorarea (la confuzoare) secţiunii putându-se
face simetric sau asimetric, într-unul sau două planuri, în funcţie de posibilităţile locale
de încadrare a canalelor în clădire; curbe (coturi) cu păstrarea constantă a secţiunii,
având rază de curbură mare (normală) sau mică; curbe (coturi) cu mărirea sau
micşorarea secţiunii; ramificaţii normale (prin divizarea secţiunii totale a canalului
principal în secţiuni proporţionale cu debitele vehiculate) sau în T. Unghiul θ al
difuzoarelor nu trebuie să depăşească în mod normal 12-140. La unghiuri mai mari
fenomenul de desprindere (care practic începe pentru unghiuri de 3-50) se accentuează,
mărindu-se pierderea de sarcină locală şi devenind în acelaşi timp sursă de zgomot. În
cazul confuzoarelor, restricţia în privinţa unghiului nu mai este justificată.
 CR CR

Pm
CR GR
P
CV
Pm Cs
GE
CP CR CR
R
GR

CTA
VE

Schema izometrică a unei reţele de canale de aer:

P- priza de aer proaspăt; CTA- agregat de ventilare; VE- ventilator de evacuare; GE- gură de
evacuare a aerului în exterior; Cp- canal de aer principal; Cs- canal secundar; R- ramificaţie; GR-
gură de refulare; CR- clapetă de reglaj; Pm- punct de măsurare; CV- capac de vizitare.

Se recomandă ca în secţiunea ramificaţiei să se adopte viteze egale, deoarece

astfel nu se introduc rezistenţe locale suplimentare şi se uşurează conceperea
geometrică a tubulaturii. Nu se recomandă montarea clapetelor de reglare direct din
difuzoare, fiind indicat, mai ales în cazul când difuzoarele sunt asimetrice ca între
difuzor şi ramificaţie să se prevadă un tronson drept, care să favorizeze uniformizarea
curentului de aer înainte de a se ramifica.
Deficienţa acestei scheme constă în faptul că presupune folosirea multor piese
speciale, la difuzoare adăugându-se şi coturile necesare pentru schimbarea direcţiei.
Se poate concepe o schemă care să satisfacă aceleaşi deziderate, însă modificarea
vitezelor să se facă direct din cot, folosindu-se coturi cu secţiune variabilă.
Se menţionează că o construcţie similară se poate realiza pentru reţeaua de evacuare în
care caz difuzoarele devin confuzoare.
Se menţionează că o construcţie similară se poate realiza pentru reţeaua de
evacuare în care caz difuzoarele devin confuzoare.
Asupra coturilor cu secţiune variabilă (coturi-confuzoare sau coturi-difuzoare)
se recomandă ca modificarea secţiunii să se facă pe seama numai a uneia din laturi.
Modificarea lungimilor ambelor laturi duce la dificultăţi în execuţie.
 2’
V1 V2
V2
V3
GR1

V V1 V1
V1 3 θ
Difuzor
2 1 a
confuzor
l

V3
V2
V1 V3
v4

V1

v a1 x b
v v

R2
ax b R1

Reţea de distribuţie a aerului:

a- cu difuzoare înainte de ramificaţii; b- cu coturi având secţiune variabilă

Trebuie remarcat de asemenea că în cazul soluţiei cu coturi de secţiune variabilă,

se pot folosi pe lângă acestea după necesitate şi difuzoare (confuzoare) pentru
modificarea vitezei pe porţiunile drepte ale reţelei.
Din punctul de vedere al realizării ramificaţiilor, în cazul adoptării de viteze
constante, se foloseşte modul de formare a acestora, fie din lăţimea, fie din înălţimea
canalului. Aceste moduri de creare a ramificaţiilor prezintă ca principal avantaj, faptul
că reduce numărul de tipuri de piese speciale, observându-se că toate coturile şi
clapetele au aceleaşi dimensiuni, lucru avantajos din punctul de vedere al execuţiei şi
chiar al montajului.
Pentru îmbunătăţirea curgerii la coturile cu rază mică de curbură sau cu muchii
rotunjite este indicat să se monteze palete aerodinamice de ghidare a aerului. Datorită
forţelor aerodinamice, care se dezvoltă pe paletele de ghidare, pericolul de formare a
vârtejurilor este foarte mult diminuat.
 Reţele de canale cu secţiunea circulară

Tubulatura cu secţiune circulară, avantajoasă sub aspect economic, este folosită

cu precădere la instalaţiile de ventilare industrială, la sistemele de climatizare de joasă
şi înaltă presiune, la sistemele de transport pneumatic etc.
Ca piese speciale sunt difuzoarele, confuzoarele şi coturile - ultimele
executându-se ceva mai greu, deoarece sunt alcătuite din segmenţi. Un astfel de cot
este caracterizat de o rază medie de curbură R şi un unghi α ≤ 900, deoarece
ramificaţiile se racordează la tubulatură sub unghiuri α = 150, 300, 450 sau alte valori
apropiate.
l1 l2 l1 l2 l3

φ1

φ1

φ2

φ2
φ1

φ2
φ2

R2
β φ2
β R2 l4
l3

α
nxα
ac

R1 R 1

1
a1

Elemente constructive pentru canalele de aer cu secţiune circulară.

Canale circulare din benzi de tablă tip Spiromatic

Se execută cu ajutorul unei linii automate prin fălţuire, din benzi rezultând o
cusătură (falţ) sub formă elicoidală. Maşina are productivitate foarte mare, poate
produce canale cu diametrul cuprins între 100 şi 2000 mm şi lungimi până la 9 m. Linia
automată are în componenţa sa şi o maşină de aplatizare a canalelor circulare (plat-
ovale). Instalaţia funcţionează la I.M.I.I.-SOPREX Bucureşti, RANDALDES Braşov,
NIMB Bucureşti, LINDAB etc.
ACCESORIILE CANALELOR DE AER

Canalele de aer conţin o serie de accesorii necesare la controlul şi măsurarea

debitului şi presiunii aerului, la curăţirea canalelor, precum şi pentru schimbarea
direcţiei curentului de aer, pentru închiderea unor tronsoane de canal în caz de incendiu,
pentru reglarea debitelor de aer pe diverse trasee, locul şi tipul acestor accesorii se
precizează prin proiect şi trebuie urmărit ca acestea să se monteze pentru a putea
executa reglajul instalaţiei, precum şi pentru intervenţii ulterioare.
Clapetele de aer pot fi simple, pentru montarea la ramificaţii sau de obturare.
Jaluzelele, paralele sau opuse cu acţionare simultană (se execută şi cu reglare
individuală) pot fi fără blocaj sau cu blocaj într-o anumită poziţie de acţionare manuală
sau automată. Se atrage atenţia asupra faptului că atunci când nu se execută conform
catalogului de detalii, clapetele trebuie să fie executate din tablă mai groasă (2…4 mm,
funcţie de dimensiuni) pentru a nu se îndoi în timpul manevrărilor şi pentru a nu vibra
în timpul funcţionării. În acest ultim caz ele pot deveni surse de zgomot. Este necesar
ca în dreptul clapetelor (pe una din laturile accesibile) să se monteze capace de vizitare
pentru a se urmări poziţia şi a se interveni în cazul în care înţepenesc.
Şibărele reprezintă elemente mult mai sigure de închiderea porţiunilor de canal,
ramificaţiilor sau ventilatoarelor. Ele se utilizează şi la reglarea debitului
ventilatoarelor, metodă curentă, dar cu consumuri de energie mari.
Capacele de vizitare se montează pe canale în dreptul clapetelor, jaluzelelor,
modificărilor de secţiune ce ar favoriza adunarea prafului etc. şi pot avea secţiune
circulară sau dreptunghiulară.
Punctele de măsurare pe canale se prevăd pentru a permite, măsurători de debit,
presiune sau temperatură în vederea reglării unei noi instalaţii noi executate, sau pentru
a putea executa anumite modificări la instalaţiile existente. Se execută cu secţiune
circulară sau dreptunghiulară. Din punct de vedere constructiv sunt asemănătoare
capacelor de vizitare.
 Fig. 13.8. Accesoriile canalelor de aer
a – clapetă fără manetă; b - clapetă cu manetă; c – jaluzele paralele;
d – jaluzele opuse; e – capac de vizitare; f – şibăr; g – clapete antifoc;
g 1 – canal circular; g 2 – canal dreptunghiular; g 3 – montare orizontală;
g 4 – montare verticală.

IZOLAREA CANALELOR DE AER

Se recurge la această operaţie pentru a reduce schimbul de căldură cu mediul

ambiant şi pentru a împiedica procesul de condensare a vaporilor de apă din aer pe
pereţii canalelor. Schimbul de căldură prin pereţii canalelor este dependent de debitul
de aer vehiculat, de perimetrul canalului, de diferenţa de temperatură şi de coeficientul
global de transfer termic.
 CALCULUL CANALELOR DE AER

Metode specifice de calcul

La dimensionarea canalelor de aer se deosebesc două situaţii distincte şi anume:

- Cazul reţelelor de canale pentru vehicularea aerului fără particule în suspensie,
la care se admite reglarea debitului de aer la ramificaţii cu ajutorul unor clapete. Prin
modul de dimensionare se urmăreşte în general reducerea numărului de piese speciale
şi de tipodimensiuni care uşurează execuţia şi montajul.
- Cazul reţelelor de canale pentru vehicularea aerului cu particule în suspensie,
la care prevederea de piese speciale de reglaj la ramificaţii nu mai este permisă şi pentru
care echilibrarea hidraulică a reţelei trebuie asigurată prin calcul. În această categorie
ar putea intra şi reţelele de ventilare de înaltă presiune la care gradul de precizie necesar
la dimensionare, influenţa presiunii statice asupra funcţionării aparatelor terminale,
costul mai ridicat al canalelor, evitarea pericolului de zgomot ce poate fi produs de
piesele de reglaj ar justifica de asemenea asigurarea echilibrării hidraulice direct prin
calcul.
Metodele de dimensionare ale reţelelor de canale de aer sunt numeroase, fiecare
dintre ele având avantaje şi dezavantaje care limitează domeniul lor de aplicare.
Astfel se pot enumera:
- metoda secţiunii constante care este avantajoasă în cazul când canalul de aer
îndeplineşte şi un al doilea rol cum este cazul grinzilor de canal. Cheltuielile de
investiţie sunt mari, iar reglajul debitului este dificil;
- metoda vitezei constante presupune alegerea aceleiaşi viteze pentru toată
reţeaua de canale, viteza fiind stabilită în general din condiţiile limitative din punctul
de vedere al nivelului de zgomot sau al pierderilor de sarcină. Este în general
neeconomică iar reglajul debitului la ramificaţii se face greu. În practică se adoptă
viteza constantă pe porţiuni de reţea cu câteva ramificaţii ducând la reducerea
numărului de tipuri de piese speciale, ceea ce este avantajos din punctul de vedere al
execuţiei şi montajului;
- metoda vitezelor descrescătoare presupune alegerea unor viteze
descrescătoare de la ventilator spre orificiile de refulare (absorbţie), valorile acestor
viteze stabilindu-se în funcţie de gradul de confort al obiectivului căruia îi este destinată
instalaţia de ventilare, de locul de pozare şi modul de alcătuire al canalelor etc. Deşi în
practică alegerea vitezelor respective se face în mare măsură în mod arbitrar, această
metodă este justificată prin faptul că se urmăreşte obţinerea pe întreaga reţea a unei
pierderi de sarcină unitară R aproape uniformă. Metoda este folosită curent, motiv
pentru care va fi prezentată amănunţit în paragrafele următoare;
- în metoda recuperării presiunii statice dimensionarea unui tronson se face pe
baza câştigului de energie realizat în piesa de micşorare a vitezei (difuzor) prevăzută
în partea din amonte a acestuia. Spre exemplu, prin scăderea vitezei de la v 1 la v 2 o
parte din energia cinetică a curentului de aer (circa 75%), transformată în energie
potenţială care este folosită pentru învingerea rezistenţelor aeraulice pe tronsonul
imediat următor.
 - metoda diametrelor optime din punct de vedere tehnic şi economic care
asigură cheltuieli minime de investiţie şi exploatare este, ţinând seamă şi de caracterul
variabil al preţurilor, cea mai raţională
Totuşi valorile reieşite pentru viteze sunt şi în acest caz, limitate din considerente
privind nivelul de zgomot produs de circulaţia aerului prin canale.
În cele ce urmează se va prezenta metodologia de calcul pentru metoda folosită
în mod frecvent în practică şi anume aceea în care se adoptă viteze descrescătoare, cu
luarea în consideraţie sau nu a recuperării presiunii statice.
Trecerea la dimensionarea canalelor de aer presupune cunoaşterea unor date cum
ar fi: numărul, dimensiunile şi locul de amplasare a gurilor de introducere şi evacuare;
alcătuirea centralei de ventilare şi locul ei de amplasare; tipul, dimensiunile, poziţia de
montaj şi locul de amplasare a prizei de aer; dimensiunile şi locul de amplasare a gurii
pentru evacuarea aerului viciat în atmosferă.
Dimensionarea propriu-zisă se poate împărţi în două faze distincte:
- dimensionarea geometrică (constructivă), care are ca rezultat final
stabilirea definitivă a soluţiei;
- calculul pierderilor totale de sarcină în reţea.
Dimensionarea geometrică sau constructivă

Aceasta presupune:
- stabilirea traseului canalelor care se face ţinându-se seamă de locul de
amplasare al centralei de ventilare, de structura de rezistenţă şi particularităţile
constructive ale încăperii respective, de posibilităţile de pozare şi de mascare a
tubulaturii. Ca rezultat al acestei etape se poate întocmi o schemă izometrică a
sistemului de canale;
- stabilirea debitelor de aer ce se transportă pe fiecare porţiune de canal. Se
consideră ca traseu dezavantajos, traseul cel mai lung, fiecare din porţiunile respective
având un debit cunoscut.
Caracterul preliminar menţionat constă în aceea că prin tronson se înţelege o
porţiune de canal cu acelaşi debit şi cu acelaşi diametru echivalent, însă în această etapă
nu este îndeplinită decât prima condiţie. Mai mult, deoarece vitezele cresc de la gurile
de introducere către centrala de ventilare este aşteptat ca pe unele din porţiunile stabilite
1, 2 etc. să apară modificări de viteză, deci şi diametre echivalente, care având totuşi
acelaşi debit se vor nota cu numere cu indice prim, adică 1’, 4’ etc.
În literatura de specialitate aceste viteze sunt limitate superior la valorile de mai
jos:
- pentru joasă presiune……………………..10 m/s;
- pentru medie presiune…………………….18 m/s;
- pentru înaltă presiune……………………..20 m/s.
Valorile maxime se aleg numai pe tronsoanele de transport al aerului la distanţă.
Pentru distribuţie se aleg valori mai reduse.
 - stabilirea pe bază de viteze alese ale secţiunii şi dimensiunilor (diametru, laturi)
pe fiecare tronson de canal. Astfel, pentru instalaţiile de ventilare de joasă presiune
vitezele recomandate, în m/s, sunt indicate în tabel.

Instalaţii
Elementul
de confort tehnologice
- priză de aer 3-4 4-6
- canal de aer proaspăt 4-6 6-8
- canal principal 4-8 8-12
- canal secundar 3-5 5-8

Cunoscându-se debitul şi viteza pe o porţiune de canal, i, se poate determina

secţiunea:
L
Si = i [m2]
vi
- reprezentarea la scară a reţelei de canale, inclusiv precizarea tuturor pieselor
speciale (coturi, ramificaţii, schimbări de secţiune, clapete etc.), în scopul de a se
constata dacă soluţia se încadrează în particularităţile constructive ale încăperii sau
obiectivului respectiv.

Calculul pierderilor totale de sarcină

Pentru un sistem de canale de introducere (sau de evacuare) calculul pierderilor

totale de sarcină se face cu relaţia:

n  λ⋅l  v i2 n
∆p = ∑  + ∑ ζ  ρ i = ∑ (Rl + Z) i [Pa]
i =1  d e i 2 i =1

unde: λ este coeficientul adimensional de rezistenţă; l-lungimea tronsonului respectiv

de canal, în m; d e - diametrul echivalent, în mm; Σς- suma coeficienţilor de rezistenţă
locală pe un anumit tronson i; v i - viteza medie a aerului pe tronsonul respectiv, în m/s;
ρ i - densitatea aerului, la temperatura medie pe care o are în tronsonul respectiv, în
kg/m3; g- acceleraţia gravitaţiei, în m/s2; R- pierderea de sarcină liniară unitară pe
tronsonul respectiv, în Pa/s; Z- pierderea de sarcină locală pe un anumit tronson, în Pa;
i- indicele tronsonului de calcul; n- numărul total de tronsoane pe traseul ce se
calculează.
Pierderea de sarcină liniară R se determină cu ajutorul nomogramei. În practică
valorile R, pentru canale netede sunt indicate în tabele sau nomograme în funcţie de
viteza, v, şi de diametrul echivalent, d e .
Pentru canale cu secţiune diferită de cea circulară, valorile R se pot calcula cu
aceeaşi relaţie sau se pot lua din aceleaşi tabele prin folosirea diametrului echivalent
relativ la viteză pentru un canal dreptunghiular cu dimensiunile a×b mm.
 2ab
de = [mm]
a+b

Semnificaţia fizică a acestuia rezultă imediat, pornindu-se de la expresia

generală a relaţiei pierderii de sarcină liniară, cunoscută din mecanica fluidelor şi
anume:
λ ⋅ l v2
∆p lin = ρ
4R h 2

unde R h este raza hidraulică.

Exprimând pe R h pentru cele două feluri de canale rezultă imediat:
- canale circulare, cu diametrul d
πd 2
S d
R h = = 4 = ; d e = 4R h = d;
P πd 4

- canale dreptunghiulare, cu laturile a×b

S ab 2ab
Rh = = ; d e = 4R h = ;
P 2( a + b ) a+b

Deci pierderea de sarcină liniară R pentru un canal cu secţiunea dreptunghiulară

este egală cu cea a unui canal cu secţiune circulară cu diametrul egal cu diametrul
echivalent de, cu condiţia ca viteza de circulaţie a aerului în cele două canale să fie
aceeaşi.
Pierderea de sarcină locală

v2 ⋅ ρ
Z = ∑ξ [Pa]
2
Problema se reduce la calculul sau aprecierea coeficienţilor de rezistenţă locală
ξ, în funcţie de care se determină pierderea de sarcină locală care apare datorită
modificării vitezei (ca mărime şi direcţie) în piesele speciale.
 SISTEME DE CLIMATIZARE

DEFINIŢII

Un sistem de climatizare este un ansamblu de echipamente şi materiale având

următoarele funcţiuni:
● de preparare a aerului şi de distribuit în încăperi cu caracteristicile aeraulice şi
acustice bine determinate. Caracteristicile controlate ale aerului sunt:
- temperatura (uscată şi umedă);
- umiditatea (conţinut de umiditate sau umiditatea relativă);
- puritatea arului;
- viteza de refulare;
- nivelul sonor la gurile de refulare, etc.
● de distribuire a aerului tratat în încăperile climatizate prin intermediul
canalelor şi aparatelor terminale.
Un procedeu de climatizare este definit prin funcţiile de climatizare ale aerului
pe care un sistem de climatizare trebuie să le îndeplinească. Este evident că mai multe
sisteme pot realiza acelaşi procedeu de climatizare.

CLASIFICAREA ECHIPAMENTELOR

În funcţie de importanţă şi aplicaţiile lor, toate sistemele de climatizare au în

componenţă următoarele echipamente: centrale de tratare a aerului; aparate terminale;
accesorii şi componente de reglare şi securitate.

Diferite componente ale unui sistem de climatizare

Echipamentele centralelor de tratare a aerului

Scopul lor este de a prepara aerul introdus (primar) după care este distribuit în
încăperi prin intermediul aparatelor terminale.
Aceste echipamente ale centralelor sunt situate:
- fie în încăperea climatizată unde aparatele sunt compacte şi în acest caz este
un climatizor individual;
 - fie în apropierea încăperilor climatizate (dulapuri de climatizare, climatizor
de acoperiş, terasă);
- fie în centralele de acoperiş, subsoluri, etaj tehnic unde aparatele sunt
compacte în cazul instalaţiilor de climatizare mari.
Fluidele primare preparate în aceste echipamente sunt în general: aerul cald sau
rece; apa caldă sau rece, aerul şi apa simultan, fie un fluid refrigerant.

Echipamente terminale

Aceste echipamente sunt întotdeauna situate în încăperile climatizate sau în

imediata apropiere. Ele primesc fluidele primare şi le utilizează pentru prepararea
aerului refulat direct în încăpere.
Aceste aparate pot fi complexe sau pot fi constituite dintr-o simplă gură de
refulare.

Echipamente intermediare şi accesorii

Între echipamentele centralei, echipamentele terminale şi încăperile climatizate,

fluidele primare şi aerul refulat sunt distribuite prin canale şi ţevi dotate cu un anumit
număr de accesorii funcţionale (clapete de reglaj, robinete, filtre, etc.).

Echipamente de reglare şi de securitate

Ele cuprind echipamente de măsură, de reglare şi de control (termometre,

manometre, regulatoare, detectoare de incendii şi voleţi de desfumare).

CLASIFICAREA SISTEMELOR

Tehnica modernă de instalaţii de climatizare a apelat la diferite sisteme de

climatizare.
Pentru a clasifica, într-un mod simplu şi complet, procedeele de climatizare
utilizate în prezent, s-a făcut apel la natura fluidelor primare distribuite de aparatele
terminale.
Două fluide primare sunt în general utilizate, acestea fiind aerul şi apa (fluidele
frigorigene primare sunt utilizate mai ales în instalaţii de tip industrial).
Se disting în consecinţă:
- sisteme folosind aerul, care se mai numesc şi sisteme cu aer total;
- sisteme utilizând apa, numindu-se „numai apă”;
- sisteme utilizând aerul şi apa, numindu-se „aer-apă” (sisteme mixte) care
folosesc simultan cele două fluide primare;
- sisteme cu detentă directă, fluidul primar fiind un refrigerator.
 SISTEME DE CLIMATIZARE CU AER TOTAL

Singurul fluid primar este aerul condiţionat sau climatizat care este preparat în
echipamentele centralizate. Acest aer primar, cald sau rece, este distribuit către
aparatele terminale prin intermediul uneia sau două conducte.

Diferite sisteme

În prezent există o multitudine de sisteme care folosesc acest procedeu cu aer

total. Acestea sunt:
● Sistemele cu o singură conductă şi debit de aer constant, (DAC). Aceste
sisteme distribuie direct aerul primar, cald sau rece, în încăperile climatizate prin
intermediul gurilor de refulare. Ele se pot diviza în mai multe zone de refulare şi au ca
accesorii o încălzire terminală la nivelul încăperilor de climatizare (baterii de încălzire
zonale).
● Sisteme cu o singură conductă şi debit variabil sau sistemul DAV. Aceste
sisteme distribuie în încăperile climatizate aer cu temperatură constantă dar cu debit
variabil;
● Sisteme cu inducţie. Aceste sisteme distribuie în general pe un singur canal de
aer primar către inductoare de plafon sau în parapetul ferestrei;
● Sisteme cu două canale. Aerul primar cald şi rece este simultan distribuit către
aparatele terminale numite aparate de amestec. La ieşirea din aceste aparate de
amestec, aerul este refulat direct în încăpere, cu debit constant şi temperatură variabilă.

Sisteme cu o singură conductă şi cu debit constant

Sunt constituite din echipamente compacte sau disociate.

Sisteme compacte monobloc

Un sistem este compact dacă ansamblul de echipamente centralizate, aparatele

terminale şi intermediare sunt grupate în interiorul unuia sau mai multor aparate
monobloc. Din această categorie fac parte:
- climatizoare individuale;
- dulapuri de climatizare.
Principiul de funcţionare
Aceste aparate reprezintă un grup de echipamente pentru producerea frigului,
încorporat, care cuprinde :
- un compresor utilizând un agent frigorific, acţionat de un motor electric;
- un condensator, în general în exteriorul încăperii, constând dintr-o baterie cu
ţevi cu aripioare. Răcirea este activată de un ventilator elicoidal suflând aer exterior ce
traversează condensatorul. Necesitatea răcirii condensatorului cu ajutorul aerului
exterior face ca o faţă sau o parte a climatizorului să fie instalate la exteriorul încăperii
climatizate. Anumite climatizoare de putere mai mare, au condensatoarele răcite cu
apă de la reţea. În acest caz nu este nevoie să se pună în contact cu exteriorul;
 - un evaporator care produce răcirea aerului în încăpere. El constă într-o baterie
cu ţevi cu aripioare. Un al doilea ventilator de tip centrifugal aspiră aerul din încăpere
şi traversează evaporatorul. Aerul, astfel răcit, este refulat în încăpere prin intermediul
unei grile montate pe faţa interioară a climatizorului. Un by-pass reglabil permite
amestecul cu aer rece refulat în încăpere cu un anumit debit de aer exterior care să
asigure ventilarea încăperii climatizate.
Anumite aparate pot fi echipate cu o rezistenţă electrică care permite iarna sau
în semisezon încălzirea aerului refulat în încăpere. De asemenea poate fi utilizat în
pompa de căldură prin inversarea circuitului frigorific.

Descriere
Există două tipuri de aparate:
● Climatizor individual de fereastră, care trebuie încastrat obligatoriu într-un
perete exterior al încăperii, în general într-o fereastră;
● O unitate interioară situată în încăperea climatizată; o unitate exterioară care
trebuie obligatoriu montat în exterior (pe terasă, pe balcon, în curte interioară etc.).

Principiul de funcţionare al unui climatizor individual

Cele două aparate au următoarele avantaje:

- permit diminuarea nivelului sonor al aparatelor în încăpere deoarece
compresorul este montat în exterior;
- unitatea interioară este foarte redusă şi poate fi instalată pe plafon sau pe un
perete al încăperii climatizate.
 Caracteristici
Aceste aparate permit răcirea unei încăperi cu 8-100C, sub temperatura
exterioară (24…250C pentru o temperatură exterioară de 30…320C).
Puterea nominală electrică este între 0,5 şi 2,2 kW ceea ce înseamnă o putere
frigorifică efectivă de 2 până la 7 kW.
Debitul mediu de aer refulat este cuprins între 300 m3/h şi 1000 m3/h. El este
reglabil prin două - trei trepte de viteză de rotaţie a ventilatorului.

Climatizor cu condensator separat

Aplicaţii
Aceste aparate permit în general răcirea unei încăperi fără un control precis al
umidităţii. Este posibil răcirea mai multor încăperi adiacente, prin folosirea unui singur
climatizor. Pentru aceasta se foloseşte un canal şi grile care refulează în fiecare
încăpere climatizată. Aerul aspirat (evacuat) se face prin decompresarea încăperilor
adiacente în camera în care se găseşte climatizorul, (grile de transfer) printr-o grilă de
aspiraţie unică. Reglarea se va face cu un termostat amplasat într-o încăpere martor.

● Dulapuri de climatizare
Sunt aparate care permit răcirea, ventilarea şi eventual încălzirea încăperilor
mari sau mai multe încăperi cu lungime mică, pe acelaşi etaj sau altele (birouri, săli de
reuniune, săli de calculatoare, restaurante, mici magazine etc.).
Este posibil ca unele dulapuri să aibă posibilitatea de a umidifica aerul refulat,
fără totuşi să controleze precis nivelul umidităţii în încăpere.
Aceste aparate pot fi cu refulare directă, dar în general într-o reţea scurtă de
canale prin guri de refulare.
 Principiul de funcţionare
Dulapurile de climatizare sunt în special pentru răcirea aerului. Ele formează un
grup de producere a frigului încorporat şi este constituit din:
- unul sau mai multe compresoare ermetice cu piston antrenate de câte un
motor electric;
- un evaporator constituit dintr-o baterie cu ţevi cu aripioare;
- un condensator, răcit fie cu aer exterior, fie cu apă (cu glicol sau nu).

Dulap de climatizare cu condensator răcit cu aer

Dulap de climatizare cu
condensator răcit cu aer

Dulap de climatizare cu condensator separat răcit cu aer

Dulap de climatizare cu condensator răcit cu apă

Răcirea condensatorului este asigurată printr-un circuit de apă legat, din
necesităţi economice la un mic turn de răcire care poate fi instalat la o anumită distanţă
de dulapul de climatizare şi în general pe acoperiş sau terasă. Această soluţie este
aplicată pentru reducerea zgomotului circulaţiei apei şi circulaţiei aerului în turnul de
răcire.
Pentru a evita îngheţarea apei răcire se utilizează glicol cu apă.
Descriere
Dulapurile de climatizare compacte pot fi verticale sau orizontale. Ele cuprind
în plus faţă de grupul frigorific cu compresie, următoarele:
- o carcasă metalică sau de material plastic;
- un ventilator de refulare;
- eventual un ventilator de răcire a condensatorului;
- o baterie de încălzire cu apă caldă sau electrică;
- un umidificator care funcţionează numai iarna cu bateria de încălzire;
- guri de refulare orientabile (refulare directă) sau prin grile de refulare
(montate pe canal de aer);
- filtre demontabile plasate pe recircularea aerului din încăpere.

Climatizor cu condensator răcit cu apă

Caracteristici
Puterea frigorifică a acestor climatizoare este eşalonată între 7 şi 140 kW.
Permite răcirea aerului cu 8-100C sub temperatura ambiantă (aproximativ 250C).
Debitul mediu refulat variază de la 1000 la 20 000 m3/h.
 Aplicaţii
Cu aceste aparate se poate realiza răcirea, încălzirea şi umidificarea aerului dintr-
o încăpere şi este posibil să se controleze cu precizie temperatura, dar nu este posibil
să se asigure gradul de umiditate decât dacă este montat un umidificator independent.
Se pot utiliza:
- într-o încăpere mare (sală de ordinatoare, sală de reuniuni, restaurante, spaţii
comerciale etc.);
- în mai multe încăperi (birouri, apartamente, casă individuală etc.).
Aceste aparate pot fi utilizate şi în pompă de căldură cu condiţia să fie prevăzut
un dispozitiv de inversare a circuitului frigorific. În acest caz nu mai trebuie baterie de
încălzire, căldura eliminată de condensator este suficientă în anumite cazuri pentru
încălzirea încăperilor. Dacă temperatura exterioară este scăzută, -12...-15 0C,
dulapurile de climatizare în pompă de căldură, nu mai asigură încălzirea încăperilor şi
trebuie prevăzută cu baterii de încălzire.

Sisteme disociate

Se numesc sisteme disociate acele tipuri de instalaţii de climatizare în care

prepararea fluidului primar (în cazul acesta aerul) este separat de distribuţia aerului în
încăpere. Echipamentele centralizate ce prepară aerul primar vor fi distincte de
aparatele terminale care îl distribuie în încăperile climatizate.
Printre sistemele disociate cu o singură conductă şi debit constant găsim:
- sisteme unizonale;
- sisteme multizonale;
Fiecare dintre aceste sisteme au sau nu încălzire terminală.
Centralele de tratare a aerului primar pot fi instalate în exterior, mai ales pe
acoperişuri, de unde denumirea comercială - centrale de acoperiş sau roof-top. În acest
caz, centralele de acoperiş diferă sensibil de cele montate în interiorul clădirilor
climatizate.

Echipament tip al unei centrale unizonale instalată la exterior(roof-top)

 Funcţionare
Centralele de tratare a aerului unizonal, instalate la exterior permit:
- ventilarea încăperilor (VMC);
- ventilarea şi încălzirea încăperilor iarna (laboratoare, ateliere, uzine, şcoli,
etc.);
- ventilarea şi răcirea aerului (vara);
- climatizarea încăperilor tot timpul anului (ventilare, încălzire, răcire şi
umidificare).
În sistemele cu o singură conductă şi debit de aer constant, aerul primar este în
general, distribuit în fiecare încăpere cu viteză mică, fie prin reţele de canale care au
montate guri de refulare murale sau de plafon, fie direct prin difuzoare de plafon.

Sisteme cu reîncălzire terminală

Pentru diferite încăperi climatizate care au sarcini termice diferite este posibil să
se utilizeze un sistem cu debit şi temperatură constantă (DAC) cu condiţia ca la intrarea
în fiecare zonă sau înaintea fiecărei încăperi să se prevadă o reîncălzire terminală care
va ajusta temperatura aerului refulat funcţie de necesităţile încăperilor (climatizare de
confort).
Funcţionare
Numărul de zone sau încăperi independente pot fi foarte mari. La intrarea în
fiecare zonă sau încăpere, un dispozitiv de reîncălzire a aerului primar este în canalul
de aer primar. Reîncălzirea aerului are următoarele scopuri:
 vara: creşterea temperaturii aerului primar în modul de adaptare la
încăperi ale căror sarcini frigorifice sunt slabe sau variabile, urmare a slabei ocupări,
stingerea iluminatului sau la sfârşitul perioadei de însoleiere. Încăperile care au sarcină
frigorifică maximă nu au nevoie de reîncălzire a aerului primar, este refulat direct cu
temperatura cu care soseşte de la centrală 14…16ºC.
 iarna: reîncălzirea aerului creşte temperatura aerului primar distribuit în
încăperi cu necesar de căldură mare. Debitul şi temperatura aerului primar (16…18ºC)
sosite de la centrală sunt alese în funcţie de încăperile de climatizat care au nevoie de
căldură minimă.
Acest sistem permite menţinerea în toate încăperile climatizate:
- a unei temperaturi interioare precise, graţie unui termostat de ambianţă care
reglează puterea calorifică a reîncălzitorului terminal;
- a unei umidităţi satisfăcătoare cu condiţia ca sarcinile să nu varieze în raporturi
prea mari.
 Sistem de climatizare cu baterii de încălzire(răcire) zonale

Descrierea reîncălzitoarelor
Reîncălzitoarele pot fi constituite:
- dintr-o rezistenţă electrică a cărei puteri este reglată de un termostat de
ambianţă. Tipul de reglare este tot sau nimic sau în cascadă;
- dintr-o baterie cu aripioare alimentată cu apă caldă sau cu abur. Vana de
reglaj a bateriei este comandată de un termostat de ambianţă. Sistemul de reglaj este
de tip acţiune proporţională şi comandă electrică, electronică sau pneumatică.
Reîncălzirea terminală instalată în sistemul cu debit constant (DAC) poate avea
un dispozitiv de reglare a debitului de aer refulat constant către încăperile climatizate.
Acest dispozitiv este constituit dintr-un disc mobil cu axa într-un con de admisie şi
solitar legat de resort. Atunci când presiunea dinamică a aerului primar, admis în BRI
zonală, variază discul sub acţiunea resortului, se poziţionează la interiorul conului în
aşa fel încât nu lasă să traverseze bateria decât un debit constant (zona 1).
Reglarea debitului de aer poate fi perfecţionată: un manometru sau o sondă de
presiune poate acţiona pneumatic discul reglând astfel debitul de aer primar.
Aplicaţii
Sistemul unizonal cu reîncălzire terminală este un procedeu de climatizare care
are un preţ de cost ridicat. Nici o diminuare de putere nu poate fi făcută asupra acestui
sistem. Atunci când „sarcinile” sunt diminuate în încăperi, puterea frigorifică a
centralei nu poate fi redusă, în plus energia pentru reîncălzire tinde să crească. Un mod
de a recupera este folosirea unui dispozitiv de reglare a debitului.
Reîncălzirea cu debit variabil este prezentată schematic, zona 2. Termostatul de
ambianţă comandă succesiv debitul de aer de refulare şi apoi puterea bateriei de
încălzire. Dacă sarcinile interioare se diminuează, debitul de refulare se diminuează la
sosire (temperatura de refulare nefiind modificată), în plus, dacă sarcinile continuă să
se diminueze, bateria de reîncălzire intră în acţiune şi temperatura aerului refulat tinde
să crească.
Reîncălzirea cu debit variabil se pretează în zonele unde sarcinile interne variază
foarte mult (zone sau încăperi periferice). Reîncălzirea cu debit de refulare constant
poate fi prevăzută în zonele unde sarcinile variază puţin (zonele sau încăperile
centrale). Poate fi avantajoasă utilizarea reîncălzirii terminale cu debit constant pentru
zone interioare şi un sistem „aer–apă” pentru climatizarea zonelor periferice ale clădirii
(ejectoare, ventiloconvectoare etc.).

Sisteme multizonale cu sau fără încălzire terminală

Dacă într-o clădire numărul zonelor de climatizat este foarte mare şi o singură
CTA nu poate furniza puterea calorifică şi debitul de ventilare necesar, este de luat în
consideraţie instalarea unei CTA multizonală.
CTA multizonală prefabricată regrupează sub o formă compactă aceleaşi
echipamente independente ca şi CTA unizonale clasice. De asemenea, poziţia
echipamentelor poate prezenta anumite cazuri particulare:
1) bateria frigorifică şi cea de cald nu mai sunt înseriate ci în paralel (fig. 16.16).
Aerul cald şi rece sunt vehiculate în două canale paralele realizate printr-un modul de
repartiţie;
2) ventilatorul centrifugal de refulare este aşezat după modulul de amestec şi
filtru;
3) debitul total de aer refulat este constant dar proporţia de aer cald şi rece poate
fi dozată automat cu ajutorul unor ansambluri de registre de aer cald şi de registre de
aer rece ce se află pe fiecare zonă. Se obţin astfel temperaturile de refulare
independente în canale din diferite zone.

Schema de principiu a unei centrale multizonale

Funcţionare
Aerul cald şi aerul rece sunt produşi în centrală la temperaturi constante
compatibile cu necesităţile fiecărei zone. Temperatura de plecare a aerului refulat în
fiecare zonă este realizată automat printr-un termostat de ambianţă ce comandă
registrele de amestec a aerului cald şi a aerului rece.
O centrală multizonă prezintă o foarte mare supleţe în funcţionare şi permite o
reglare independentă a fiecărei zone. O baterie de reîncălzire terminală poate fi
prevăzută la interiorul aceleiaşi zone pentru compensarea variaţiilor de sarcină în
interiorul fiecărei încăperi.
Totodată, pentru obţinerea unei funcţionări corecte a CTA multizonă, trebuie
făcute nişte precizări:
• fiecare trebuie aleasă cu foarte mare precauţie: se vor grupa în aceeaşi zonă
încăperile cu aceeaşi expunere şi cu aceeaşi variaţie de sarcină internă; se va evita
gruparea în aceeaşi zonă a încăperilor prea lungi unele faţă de altele.
• debitele de aer prevăzute pentru fiecare zonă trebuie să fie sensibil egale.
Aceasta uşurează echilibrarea reţelelor de canale şi permit o repartiţie convenabilă de
aer în fiecare zonă;
• trebuie evitat numărul mare de zone care sunt alimentate de o singură CTA
(optim 10 – 12). Pentru mai multe zone este de preferat folosirea a două CTA.
Funcţionarea unei CTA multizonă permite reglarea convenabilă a temperaturii
medii interioare. În condiţiile când la interior sarcina de umiditate nu variază foarte
mult, reglajul conţinutului de umiditate este satisfăcător.

Caracteristici
CTA multizonă modulată şi prefabricată poate fi montată la interior sau la
exterior (roof-top).
Numărul de zone ce le poate deservi este 6-22, funcţie de construcţia clădirii.
Puterea frigorifică poate fi între 40-460 kW şi puterea calorifică poate să atingă
1200 kW. Debitul de aer maxim de refulare în jur de 100.000 m3/h.
Aplicaţii
CTA multizonă sunt întotdeauna utilizate pentru climatizarea unor clădiri în care
fiecare grup de încăperi (sau zone) necesită o reglare particulară şi independentă;
fiecare zonă are sarcini interne specifice şi diferite de alte zone (exemplu încăperi
periferice ale căror sarcini sunt influenţate de parametrii exteriori şi încăperile centrale
care au numai sarcini interioare care de regulă sunt constante).
Numărul de aplicaţii este practic nelimitat:
• localuri administrative care cuprind: birouri, săli de reuniune (periferice sau
centrale); săli de calculatoare şi arhivă; restaurante şi cofetării; holuri rezervate
publicului.
• magazine mari care se compun din: diverse raioane rezervate publicului;
încăperi rezervate depozitării mărfurilor; încăperi administrative, etc.
• hoteluri mari care cuprind: camere; săli de recepţii; restaurante, săli de
mese.
• ansambluri de săli de spectacole care regrupează mai multe săli având un
grad de ocupare variabil la diferite ore din zi;
• clinici, maternităţi, etc.;
• şcoli, săli de curs în universităţi, etc..
 SISTEM CU UN CANAL ŞI DEBIT VARIABIL

Sistemele cu un singur canal şi debit primar variabil (sistemul DAV) permit

distribuirea în încăperi, unde sarcinile termice variază, a aerului la temperatură
constantă dar cu debit variabil în funcţie de sarcinile fiecărei încăperi. În consecinţă,
sistemul DAV introduce în încăperi o cantitate de aer indispensabilă şi necesară pentru
obţinerea condiţiilor interioare de temperatură, umiditate şi de ventilare. Economia de
energie este maximă.
Rezultă economii apreciabile de energie termică şi frigorifică (20...30%) şi nu
este o investiţie mai mare decât a sistemului cu debit constant
Principiul
În interiorul unei încăperi, sarcinile de climatizare variază de la un moment la
altul şi nu este posibilă menţinerea temperaturii şi umidităţii constante decât dacă
debitul de aer refulat, L, este proporţional cu sarcinile de compensat şi dacă temperatura
şi umiditatea aerului de refulare sunt constante.
Debitul de aer refulat este direct proporţional cu sarcina încăperii.
Principiul sistemului cu un canal cu debit variabil de aer constă în faptul că
debitul refulat este adaptat sarcinilor variabile ale încăperilor climatizate pentru a
obţine condiţii interioare constante. Pentru a face debitul variabil în încăperile
climatizate se face apel fie la clapete de aer, fie la difuzoare speciale (unităţi terminale
de refulare) susceptibile să distribuie aer primar cu un nivel de amestec satisfăcător şi
la un debit mare şi la un debit mic.
Conform importanţei variaţiilor de debit în reţeaua instalaţiei, se pot utiliza:
- fie ventilatoare cu debit sensibil constant în cazul când debitul asigurat în
reţele variază în proporţii mici;
- fie ventilatoare cu debit variabil în cazul când variaţiile de debit sunt mari.
Este posibil de realizat un debit variabil în încăperile climatizate prin refularea
periodică a tranşelor sau impulsuri de aer, la debite şi temperaturi constante. Durata de
refulare a acestor impulsuri este în funcţie de sarcinile încăperii. Un registru de aer
comandat de un termostat de ambianţă, dirijează aerul primar către difuzoarele din
încăperi şi în acelaşi timp către gurile de aspiraţie. Interesul acestui procedeu este de a
avea debit de aer constant în reţelele de refulare şi de aspiraţie şi de a instala în
consecinţă ventilatoare standard cu debit constant.
Sistemele cu un singur canal şi debit de aer variabil pot fi utilizate singure sau în
legătură cu alte sisteme de climatizare independente. Astfel un sistem DAV poate
asigura singur climatizarea încăperilor având nevoie de răcirea aerului în tot timpul
anului în timp ce climatizarea şi încălzirea altor încăperi pot fi realizate printr-un sistem
independent cu debit de aer constant DAC.
Aceste sisteme pot fi utilizate cu BRÎ terminală cu rezistenţă electrică, prin
baterii cu apă caldă sau cu abur.

Clasificare
Criteriile de clasificare a sistemelor cu debit variabil sunt foarte variate, din care
amintim:
 - principiul de funcţionare;
- principii de variaţie a debitului ;
- tipul difuzoarelor terminale;
- diferitele moduri de reglare;
- aplicaţii diverse.
Principalul criteriu de clasificare este după principiul de funcţionare prezentat
mai jos. Conform principiilor lor de funcţionare sistemele cu debit de aer variabil şi un
singur canal, se pot clasifica în patru categorii:
1) sisteme DAV fără încălzire terminală;
2) sisteme DAV cu încălzire terminală;
3) sisteme DAV cu impulsuri de aer;
4) sisteme DAV cuplate cu alte sisteme de climatizare independente.

Schema unei reţele de distribuţie a aerului primar

în cazul unui sistem cu debit variabil
 Sisteme cu un singur canal şi cu inducţie

Sistemele cu un singur canal descrise în capitolele precedente distribuie în

încăperi climatizate:
- fie aer cu debit constant şi temperatură variabilă;
- fie aer cu debit variabil şi temperatură constantă.
Sistemele cu un singur canal de aer primar şi cu inducţie permit refularea de aer
în aşa fel încât debitul şi temperatura sunt variabile.
Datorită inductoarelor instalate în plafon sau în parapetul ferestrei, aerul primar
rece preparat în centrală este amestecat prin inducţie cu aerul recirculat din aceeaşi
încăpere (sau din tavanul fals) pentru a obţine caracteristicile de debit şi temperatură
adaptate la sarcinile fiecărei încăperi sau grup de încăperi. Aceste sisteme recuperează
o parte din energia calorifică dispersată în încăpere de ocupanţi, iluminat şi de
însoleiere. Acesta este motivul esenţial de interes pe care-l suscită acest procedeu.
Principiul de funcţionare
Aerul primar rece este preparat într-o centrală unizonală sau multizonală
instalată la interiorul sau exteriorul clădirii climatizate. Acest aer primar este distribuit
cu mare viteză (10 ± 20 m/s), în aparate terminale, numite inductoare cu ajutorul
unei reţele de canale de secţiune circulară.
În interiorul acestor aparate, aerul primar rece este amestecat, prin efectul de
inducţie de aer secundar, mai cald din încăperile climatizate. Aerul amestecat este apoi
refulat în încăperile climatizate la o anumită temperatură şi un debit variabil, după
indicaţiile unui termostat de ambianţă.

Schema generală a unui sistem de climatizare cu inducţie

 Temperatura aerului primar trebuie să fie suficient de scăzută la plecarea din
centrală pentru a compensa sarcinile maxime ale fiecărei încăperi:
- când sarcinile frigorifice sunt maxime, aparatele de inducţie funcţionează la
nivelul maxim de aer primar rece;
- când sarcinile frigorifice se diminuează în interiorul încăperilor, aerul primar
induce un anumit debit de aer recirculat mai cald care îl răceşte.
Debitul şi temperatura aerului refulat sunt deci variabile în funcţie de
sarcinile frigorifice ale fiecărei încăperi şi este reglat de un termostat de ambianţă.
În încăperile interioare care necesită o răcire mai mult sau mai puţin importantă,
căldura aerului recirculat sau cea recuperată din răcirea corpurilor de iluminat este
suficientă pentru a regla temperatura aerului refulat.
În încăperile periferice, în particular iarna, bateriile de reîncălzire trebuie să fie
încorporate în inductor. Aceste baterii pot acţiona fie pe aerul primar, inducţia se
produce după reîncălzire, fie pe aerul indus înainte de amestec cu aerul primar. Aerul
primar trebuie umidificat în centrală.

Descriere
Sistemul cu un singur canal şi cu inducţie cuprinde următoarele echipamente:
1) o CTA de tip unizonală instalată în interiorul sau la exteriorul clădirii şi
permite succesiv:
● amestecul de aer exterior şi recirculat: două clapete de aer motorizate reglează
nivelul de introducere a aerului proaspăt în toate sezoanele;
● filtrarea aerului amestecat;
● răcirea aerului amestecat în toate sezoanele pentru a obţine un aer primar rece
la o temperatură în vecinătatea temperaturii de 120C. Această răcire se obţine cu apă
rece sau cu detentă directă.
În instalaţiile unde sarcinile frigorifice sunt importante şi când climatul, vara,
este riguros păstrat, temperatura aerului primar poate fi coborâtă până la 50C. Această
temperatură este menţinută până când sarcinile frigorifice ating valoarea maximă sau
în timpul perioadei mai calde a anului.
Pentru a obţine această temperatură joasă a aerului primar, distribuit de către
inductori, se utilizează două grupuri de răcire în serie:
- un grup de răcire utilizat în funcţionare normală şi care răceşte aerul
amestecat la 100C sau la 120C;
- un grup de subrăcire cu apă cu glicol sau detentă directă, care produce aerul
rece la 30C sau la 50C. În funcţionare normală acest grup este oprit.
Utilizarea a două grupuri de răcire a aerului, permite reducerea considerabilă de
putere de răcire în încăperi cu sarcini mici de răcire şi care atrage după sine economii
de energie în grupurile frigorifice.
● trimiterea aerului primar către inductoare cu ajutorul unui ventilator al cărui
debit trebuie să poată să varieze sensibil în funcţie de nivelul de inducţie în inductoarele
terminale. Se utilizează pentru aceasta ventilatoare cu caracteristici plate (palete
înclinate către înainte).
 O mare supleţe în utilizare poate fi obţinută cu aceste sisteme dacă clădirea
climatizată este zonală şi permite instalarea unor CTA independente pentru fiecare
zonă.
2) o reţea de canale de medie viteză (7-15 m/s) sau de mare viteză (15 – 20 m/s)
ce distribuie aerul primar rece în inductoarele din fiecare încăpere. În general, canalele
sunt de secţiune circulare şi de diametre mici.
3) inductoare de aer terminale cu sau fără reîncălzire terminală ce sunt acţionate
de un termostat de ambianţă. Ele permit amestecul prin inducţie a aerului primar rece
şi recirculat în aşa fel încât se obţine un aer de refulare la o temperatură şi un debit
variabile în fiecare încăpere climatizată.
Tipuri de inductoare cu aer total:
• inductoare fără reîncălzire terminală. Reîncălzirea aerului primar rece se
face în funcţie de indicaţiile unui termostat de ambianţă şi exclusiv prin amestec de aer
rece şi aer indus provenit din încăpere printr-un canal de recirculare sau din plafonul
fals. Inductoarele fără reîncălzire terminală sunt inductoare de plafon;
• inductoare de plafon unde reglajul de inducţie se face printr-o clapetă
pneumatică manevrată de un motor, comanda se face de către un termostat de ambianţă
montat în încăpere;
• inductoare de plafon unde reglajul de inducţie se face printr-o clapetă
pneumatică încorporată în aparat.

Inductor de plafon

Aceste inductoare pot asigura singure ventilarea şi răcirea încăperilor inierioare.

În încăperile periferice supuse influenţelor climei exterioare, aceste aparate nu
pot asigura singure încălzirea iarna, se asociază un sistem independent de încălzire de-
a lungul pereţilor exteriori.
Inductoarele fără încălzire terminală sunt instalate în plafonul fals unde
câteodată recuperează căldura dispersată în corpurile de iluminat.
● inductoare cu reîncălzire terminală:
Aceste aparate sunt folosite mai frecvent pentru că permit o încălzire destul de
importantă a aerului refulat în încăperi.
Reîncălzirea se poate face:
- asupra aerului primar înainte de inductor;
- asupra aerului indus în aparat.
 Recuperarea căldurii disipate prin corpul de iluminat
cu inductoare instalate în plafon fals

Posibilităţile de reîncălzire a aerului refulat permit instalarea acestor aparate:

- în parapetul ferestrei pentru a obţine o încălzire periferică a încăperilor, fig.
16.37;
- în tavanul fals.
Bateriile de reîncălzire terminală, pot fi cu apă caldă, abur de joasă presiune sau
electrică. Puterea de reîncălzire este reglată de un termostat de ambianţă.

Sistem cu aer total şi două canale

Generalităţii

Sistemul cu aer total şi cu două canale, unul cu aer cald şi altul cu aer rece este
o extensie a sistemului cu un singur canal şi cu inducţie.
În locul încălzirii aerului rece cu aer recirculat direct din încăpere sau din
plafonul fals, aerul cald şi aerul rece preparat în centrală este distribuit în fiecare zonă
cu viteză mare sau medie prin intermediul a două canale paralele. Amestecul se
produce în aparate terminale numite aparate de amestec.
Interesul sistemului cu două canale este de a prezenta o mare supleţe în utilizare,
permiţând simultan încălzirea încăperilor periferice în contact cu exteriorul şi răcirea
încăperilor interioare supuse unor sarcini mai mult sau mai puţin variabile.
Acest procedeu de climatizare în toate sezoanele poate fi aplicat unei largi
categorii de clădiri. Inconvenientul major al acestui sistem este preţul prea ridicat al
materialelor, al instalaţiei şi al tratării acustice.

Principiu
Aerul primar ieşit dintr-o CTA standard este refulat la ieşirea din centrală în
două canale, unul echipat cu o baterie de încălzire a aerului şi altul cu o baterie de răcire
a aerului. Aceste două canale paralele transportă aerul primar cu viteză mare către
diferite zone ale clădirii climatizate. La nivelul fiecărei încăperi (sau grup de încăperi)
aerul primar cald şi rece este introdus într-un aparat de amestec în proporţii variabile
corespunzător sarcinilor încăperilor.
Aparatele (cutiile) de amestec sunt comandate de un termostat de ambianţă care
asigură reglarea temperaturii variabile a aerului refulat la ieşirea din aparatele de
amestec. În funcţie de tipul aparatului de amestec, debitul de aer refulat poate fi
constant sau variabil.
Aerul este apoi refulat în încăperile climatizate prin intermediul canalelor de
joasă viteză cu ajutorul difuzoarelor clasice.
Debitul de aer primar cald şi rece variază în fiecare canal în funcţie de sarcinile
variabile ale încăperilor climatizate potrivit sezonului.

Avantajele acestui procedeu

• Prezintă o mare supleţe în funcţionare prin existenţa a două canale de aer
care permite a avea în permanenţă aer cald şi rece utilizabil instantaneu. Pe de altă parte
prezenţa aparatelor de amestec controlate de un termostat de ambianţă permite o reglare
particulară pe încăpere sau pe grupuri ale încăperii. Este deci posibil de a climatiza
încăperi cu sarcini variabile şi diferite de la o încăpere la alta. Importanţa acestui
avantaj este legată de existenţa aparatului de amestec pe încăpere sau grupuri de
încăperi care au sarcini identice.
Acest sistem permite climatizarea, pornind de la aceeaşi centrală, zonelor
exterioare supuse influenţelor climatice sezoniere şi zonelor exterioare ale căror sarcini
sunt mai mult sau mai puţin constante. Trecerea de la un sezon la altul este
automatizată, progresivă şi fără riscul de perturbare a instalaţiei (fără puncte de
inversiune).
• La nivelul fiecărei încăperi (sau grupuri de încăperi) climatizate, condiţiile
de confort obţinute prin acest procedeu sunt foarte bune. Temperatura şi umiditatea
relativă ambiantă sunt menţinute constante la valorile cerute.
• Distribuţia aerului refulat în încăperi este total independentă de distribuţia
aerului cald şi aerului rece în aparatele de amestec. Este posibil să se folosească în
fiecare încăpere un mod de distribuţie a aerului: guri murale, difuzoare de plafon,
plafon de refulare, etc.
• Acest sistem permite o extensie posibilă a instalaţiilor existente, cutiile de
amestec suplimentare nu afectează echilibrarea reţelei.
• Centralizarea operaţiilor de tratare a aerului este completă, ceea ce conduce
la o concepţie relativ simplă a instalaţiei.
Singure canalele de aer cald şi rece şi aparatele de amestec cu difuzoarele lor vor
fi instalate în diferite zone. Numai centrala va fi alimentată cu apă caldă (sau abur) şi
apă rece.
• Prin utilizarea judicioasă a aerului exterior în toate sezoanele se pot obţine
economii importante de energie. În particular, în seimisezon (primăvara sau toamna)
aerul exterior poate fi introdus în canalul de aer rece fără nici un fel de tratare (sau în
canalul de aer cald, vara).
Sistemul cu două canale se aplică în general la toate tipurile de clădiri climatizate.
Este de asemenea posibil de instalat într-o clădire existentă care este încălzită cu un
„procedeu static”, cu condiţia să dispună de locul necesar pentru canale şi aparatele de
amestec.
Întreţinerea instalaţiei este simplă şi foarte ieftină.

Limite de utilizare
Dacă sistemul cu două conducte are multe avantaje, el prezintă şi limite de
utilizare.
• Inconvenientul major al acestui sistem este preţul destul de ridicat.
Acest preţ rezultă din:
- existenţa a două conducte (de dimensiuni reduse datorită vitezei mari);
- de numărul mare de aparate de amestec necesare pentru realizarea unei
reglări individualizate;
- sarcina ridicată a ventilatoarelor cu debit variabil pentru realizarea unei
presiuni înalte şi a unei viteze mari;
- de tratările acustice inevitabile pentru reducerea nivelului sonor în instalaţie;
- existenţa unei duble reglări a presiunii în cele două canale.
• La acestea se adaugă costurile de exploatare care sunt dificil de redus în
perioada în care încăperile nu sunt ocupate fiind imposibil de a scoate din funcţiune
unul sau mai multe aparate de amestec. Regimul de minimă funcţionare, noaptea sau
repaosul săptămânal presupune funcţionarea ventilatoarelor la presiune înaltă.
• Acest sistem presupune existenţa unui spaţiu minimal pentru instalarea
celor două canale şi a aparatelor de amestec. Înălţimea sub plafon trebuie să fie
suficientă pentru a permite un plafon fals cu o înălţime liberă de 10…30 cm.

Descriere generală

Un sistem cu două canale cuprinde următoarele echipamente:

1) o CTA de aer, de tip unizonală instalată în interiorul sau exteriorul clădirii.
Dacă clădirea este importantă (clădiri înalte) se poate prevedea cu mai multe centrale
zonale repartizate la diferite niveluri ale clădirii.
Această centrală (fig. 16.38) permite succesiv:
- amestecul de aer exterior şi interior recirculat prin intermediul a două clapete
motorizate;
- filtrarea aerului amestecat;
- preîncălzirea aerului exterior înainte sau după amestec;
- umidificarea eventuală a aerului (iarna sau vara). Această umidificare poate
fi făcută în amonte sau după ventilatorul de introducere;
- distribuţia aerului către cele două canale de aer cald şi rece este făcută de un
ventilator sau două pentru fiecare tip de instalaţie. Când este un singur ventilator,
debitul de aer este sensibil constant. Dacă sunt două ventilatoare (unul pentru canalul
de aer cald şi celălalt pentru canalul de aer rece) debitele sunt variabile şi trebuie
prevăzut un dispozitiv de reglare.
Centrala de tratare a aerului primar poate fi concepută diferit, conform
arhitecturii clădirii, tipul de climat şi specificul instalaţiei realizate.
 Sistem cu două conducte cu aparate de amestec

2) o reţea de canale de aer cald ce distribuie aerul cu mare viteză, 13- 30 m/s,
către aparatele de amestec. La începutul acestei reţele se prevăd:
- umidificarea eventuală a aerului;
- reîncălzirea aerului cu o baterie alimentată cu apă caldă sau abur;
- un tratament acustic pentru a reduce nivelul de zgomot în încăperile
climatizate.
3) o reţea de canale de aer rece care distribuie aerul rece cu mare viteză către
aparatele de amestec. La plecare, pe această reţea sunt instalate:
- o umidificare, eventual;
- o răcire a aerului cu ajutorul unei baterii de răcire alimentată cu apă rece sau
refrigerant (detentă directă);
- un tratament acustic eficace.
4) aparate terminale de amestec racordate la canalul de aer rece şi canalul de aer
cald şi care au rolul:
- de detentă a aerului primar cald şi rece distribuit la presiune şi viteză mare;
- de amestec a aerului cald şi rece conform indicaţiilor unui termostat de
ambianţă;
- de reglare a debitului de refulare în încăperile climatizate la o valoare
constantă sau variabilă funcţie de tipul aparatului de amestec utilizat;
- de reducere a nivelului sonor în încăperile climatizate.
Aceste aparate de amestec pot fi instalate orizontal în plafonul fals sau vertical în
parapetul ferestrei. Ele permit ca debitul de refulare să fie cuprins între 170 – 15.000
m3/h funcţie de model. Aparatele cu debite mari se mai numesc cheson de amestec.
 La ieşirea din aceste aparate, aerul amestecat este distribuit în încăperile
climatizate prin intermediul canalelor de joasă viteză, în difuzoarele de plafon sau în
guri de refulare.
Anumite modele de aparate de amestec orizontale dau posibilitatea de refulare
directă a aerului amestecat în încăperile climatizate cu ajutorul unor difuzoare
încorporate în aparate. În acest caz debitele de aer refulat sunt de ordinul 85 – 1100
m3/h.

Clasificare

În prezent există trei tipuri de aparate de amestec:

• aparate de amestec cu debit de refulare constant;
• aparate de amestec cu inducţie cu reîncălzire;
• aparate de amestec cu inducţie şi răcire terminală.
În fiecare din aceste tipuri temperatura de refulare este variabilă.

Aparat de amestec Aparat de amestec cu

deservind mai multe încăperi refulare directă în parapetul ferestrei
 SISTEME DE CLIMATIZARE NUMAI APĂ

În aceste sisteme singurul fluid primar utilizat este apa preparată de către
echipamente grupate într-o centrală. Această apă „primară” poate fi caldă sau rece
funcţie de sezon. Apa este vehiculată cu pompe şi distribuită la aparatele terminale prin
intermediul unei reţele cu două, trei sau patru conducte.

Diferite sisteme

Se pot aminti, în ordinea importanţei:

• Sisteme cu ventiloconvectoare:
O reţea de conducte distribuie apa caldă sau rece într-o baterie încorporată într-
un aparat terminal numit „ventiloconvector”, care este instalat în încăperea climatizată.
Un ventilator încorporat în acest aparat, permite refularea de aer recirculat sau de aer
amestecat peste această baterie în aşa mod încât să se obţină caracteristicile aerului
refulat comparabile cu sarcinile fiecărei încăperi.
Ventilarea încăperii este asigurată printr-o priză de aer exterior situată în faţada
clădirii în spatele ventiloconvectorului sau printr-o reţea specială de canale distribuind
aerul exterior în fiecare aparat (sistem mixt aer – apă). Acesta este de departe cel mai
utilizat sistem din toate sistemele de climatizare cu apă.
• Sisteme de răcire a încăperilor:
Aceste sisteme nu pot climatiza în totalitate încăperile, ele permit însă, mai ales
vara, reducerea sarcinilor interioare de răcire printr-o răcire locală. Ele trebuie să fie
utilizate cu un alt sistem care să realizeze climatizarea totală a încăperilor. Printre
aceste sisteme se pot cita:
- sisteme de răcire cu apă a corpurilor de iluminat;
- sisteme de răcire prin plafoane perforate;
- sisteme de răcire prin voleţi termici (lamele verticale orientabile).
Sistemele enumerate mai sus sunt foarte puţin utilizate. În caz de utilizare
optimală de energie, folosirea lor poate deveni importantă.

Sisteme cu ventiloconvectoare

Principiul de funcţionare

Principiul general al unei instalaţii cu ventiloconvectoare este acelaşi ca şi la o

instalaţie de încălzire cu corpuri statice. Diferenţele sunt următoarele:
- în cazul în care corpurile statice sunt alimentate cu apă caldă în timpul iernii,
ventiloconvectoarele sunt alimentate în toate sezoanele cu apă caldă sau rece. În
demisezon anumite zone cu ventiloconvectoare pot fi alimentate cu apă rece şi alte
zone cu apă caldă, ceea ce presupune reţele de alimentare a fiecărui ventiloconvector
(două, trei şi patru conducte) şi o reglare de ansamblu destul de complexă.
- în timp ce convectoarele de încălzire funcţionează prin convecţie naturală,
bateriile ventiloconvectoarelor sunt supuse unei convecţii forţate datorită
ventilatoarelor încorporate în aparatul terminal. Aerul este recirculat în încăperea
climatizată, filtrat şi amestecat cu aer exterior, apoi traversează bateria aparatului
terminal şi refulat la debit constant şi temperatură variabilă în încăpere. O reglare a
caracteristicilor aerului refulat este prevăzută pe fiecare ventiloconvector. În plus faţă
de convectoare, ventiloconvectoarele permit o ventilaţie a încăperilor datorită intrărilor
de aer exterior, situate în faţada clădirii şi a unei extracţii mecanice (VMC).
Instalaţiile cu ventiloconvectoare cuprind:
- unul sau mai multe generatoare de căldură pentru producerea apei calde;
- un grup de preparare a apei reci;
- un dispozitiv manual sau automatizat care permite alimentarea alternativă a
bateriilor ventiloconvectoarelor cu apă caldă sau apă rece conform sezonului.

Schema unui ventiloconvector cu aer primar şi refulare prin aparat

Studiul tehnologic al ventiloconvectoarelor

Funcţiuni
Un ventiloconvector este un aparat compact permiţând climatizarea unei
încăperi. Funcţiile sale principale sunt următoarele:
- filtrarea aerului recirculat şi a aerului exterior admis în aparat;
- încălzirea sau răcirea aerului amestecat;
- dezumidificarea, eventual a aerului amestecat;
- refularea în încăpere a aerului amestecat, reîncălzit sau răcit.
În prezent există mai multe tipuri de aparate:
- ventiloconvector tip cabinet carcasat sau necarcasat montat în parapetul
ferestrei, în exterior având posibilitatea de a se instala o cutie de amestec care poate
admite o cantitate de aer exterior (22%);
- ventiloconvectoare de plafon, instalate în plafon sau în tavanul fals aproape
de un perete exterior.
 Descrierea unui ventiloconvector

Descriere
Oricare ar fi tipul de ventiloconvectoare cuprind sub formă compactă elementele
următoare:
• o carcasă exterioară rigidă, în general din tablă vopsită şi îmbrăcată în
interior cu un material absorbant pentru zgomotul produs de ventilatoare. Această
carcasă are deschideri şi acces necesare pentru funcţionarea aparatului:
- un orificiu de refulare care asigură difuzia corectă a debitului de aer refulat
în interiorul încăperii climatizate. Acest orificiu este constituit dintr-o grilă din material
plastic sau metalică, cu aripioare orientabile sau fixe, permiţând o difuzie a aerului
verticală sau oblică;
- un orificiu de aspiraţie care permite recircularea aerului din încăpere, situat
în partea de jos a aparatului;
- o trapă permiţând accesul la tabloul de comandă a aparatului (comutator de
viteză al ventilatorului, termostat, inversor iarnă-vară, comandă pentru clapeta de aer
exterior);
- orificii pentru racord la reţeaua hidraulică;
- orificii pentru branşamente electrice.
• filtru de aer, la început, ca să se evite praful din aerul recirculat din
încăpere şi din aerul exterior. Acest filtru este instalat pe aspiraţia ventilatorului
prezentând o protecţie atât a ventilatorului şi motorului precum şi a bateriilor. Filtrele
utilizate în aceste aparate sunt de două feluri‫׃‬
- filtre din fibre de sticlă care nu sunt în general recuperabile prin spălare
necesitând schimbarea după un anumit timp de funcţionare;
- filtre din spumă poliuretanică care sunt lavabile şi pot fi regenerabile.
Filtrele utilizate în aceste aparate nu permit o desprăfuire totală a aerului refulat,
ele nu reţin decât praful grosier. Aceste filtre trebuie să fie accesibile şi demontabile.
• unul sau mai multe ventilatoare antrenate în general de un singur motor
electric. Ventilatoarele sunt construite dintr-o turbină sau două, de tip centrifugal şi au
palete orientate către înainte.
Acest tip de ventilator, numit şi ventilator tangenţial, permite obţinerea unor
debite mici la presiune suficient de ridicată pentru a învinge pierderile de sarcină în
filtru şi în baterie. Un alt avantaj al acestor ventilatoare este nivelul sonor relativ mic
având în vedere viteza periferică mică a palelor. Viteza de rotaţie este de ordin a câteva
sute de ture pe minut.
Motorul electric de antrenare este cu două sau trei viteze reglabile manual sau
automatizat. Anumiţi producători propun modele de ventilator cu variaţie progresivă a
vitezei.
• una sau două baterii cu aripioare pentru încălzirea şi/sau răcirea aerului
amestecat (aer exterior şi aer recirculat). Bateriile sunt în general constituite din ţevi
din cupru sau aluminiu sertizate la interior cu aripioare din aluminiu. Ele sunt dispuse
în aşa fel încât să permită evacuarea aerului în partea superioară şi o golire totală de
apă.
Conform construcţiei, ventiloconvectoarele sunt echipate:
- cu o singură baterie cu două sau trei rânduri alimentată succesiv cu apă caldă
şi apă rece în funcţie de sezon (instalaţie cu două ţevi). Aceeaşi baterie poate funcţiona
în regim de încălzire sau de răcirea aerului în funcţie de temperatura apei care circulă
în ţevi;
- cu o baterie dublă cu patru sau cinci rânduri dintre care trei sunt racordate la
apă rece şi unul sau două la apă caldă (instalaţii cu trei sau patru conducte). Această
soluţie este folosită în cazul când dimensiunile bateriei sunt mici;
- cu două baterii separate una cu trei rânduri pentru răcire şi una complementară
cu unul sau două rânduri pentru reîncălzirea aerului. Ansamblul acestor două baterii nu
poate fi racordat decât la instalaţii cu trei sau patru conducte.
În anumite modele bateriile de încălzire cu apă caldă pot fi înlocuite cu baterii
electrice.
• tavă de colectare a condensului situată sub bateria de răcire care permite
evacuare condensului, eventual, provenit de la răcirea aerului. Această tavă este din
tablă galvanizată sau plastic. Este în mod frecvent isonorizată pentru evitarea vibraţiilor
eventuale dată de ventilator şi aerul refulat. Această tavă trebuie prelungită şi sub
conductele de legătură de apă rece. O tavă de evacuare a condensului trebuie imperativ
prevăzută care se racordează la o reţea generală de evacuare pentru toate aparatele.
Reţeaua de evacuare este din PVC sau cupru.
Reglarea
Ventiloconvectoarele refulează în interiorul încăperilor climatizate, aer tratat cu
caracteristici de temperatură, umiditate şi debit care sunt în funcţie de indicaţiile unui
termostat de ambianţă.
Termostatul de ambianţă este în general încorporat în aparat şi plasat pe circuitul
aerului recirculat după gura de recirculare a ventilatorului. El este în orice moment
supus condiţiilor interioare din încăperile climatizate.
Totuşi această amplasare nu este tocmai bună pentru că în timpul perioadei de
nefuncţionare a ventilatorului îi poate influenţa indicaţiile:
• fie prin temperatura aerului exterior admis în aparat prin tiraj natural;
• fie prin radiaţia bateriei de încălzire sau răcire.
Este de preferat, de fiecare dată când este posibil, ca termostatul de ambianţă să
fie mutat în exteriorul aparatului.
Pentru asigurarea caracteristicilor aerului refulat la condiţiile încăperii
climatizate termostatul de ambianţă poate supraveghea patru parametrii:
• debitul de apă caldă sau rece care alimentează bateriile;
• viteza de rotaţie a ventilatorului de refulare;
• debitul de aer amestecat ce traversează bateriile de încălzire şi răcire;
• debitul de aer exterior.

Diferite tipuri de baterii de încălzire

şi răcire încorporate în ventiloconvectoare

Reglajul debitului de apă caldă sau rece

 Reglajul debitului de apă caldă sau rece la intrarea în baterii este automatizat
datorită unei vane de reglaj cu două sau trei căi comandate de termostatul electronic
sau pneumatic.
Pentru a fi rentabil, comanda pneumatică a vanelor de reglaj trebuie să aibă cel
puţin o sută de aparate instalate. Ele permit obţinerea unui reglaj progresiv a debitului
de apă în funcţie de cerinţele încăperilor climatizate; ele prezintă un grad mare de
supleţe.
Comanda electronică poate fi folosită la mai puţin o sută de aparate sau dacă
preţul de cost al instalaţiei este minim. Ea dă mai puţină satisfacţie decât reglarea
pneumatică, pentru că ecartul de variaţie a temperaturii interioare este mai mult sau
mai puţin după gradul de diferenţiere al termostatului de ambianţă.

Diferite posibilităţi de reglare a debitului

de apă caldă sau rece în bateriile ventiloconvectoarelor
 Instalare
Potrivit cu arhitectura încăperilor climatizate, ventiloconvectoarele pot fi
instalate în trei moduri diferite:
- în parapetul ferestrei (poziţie verticală);
- în plafon (poziţie orizontală);
- în tavan fals (poziţie orizontală).
• Instalare în parapetul ferestrei
Aparatele pot fi obţinute în diverse versiuni şi instalarea lor în parapetul ferestrei
se face ‫׃‬
- fie în locuri amenajate prevăzute în peretele exterior (aparat necarcasat şi
încastrat). În acest caz aparatele nu sunt aparente. Arhitectul poate oferi un loc care să
fie în armonie perfectă cu estetica încăperii climatizate. Refularea aerului este
orizontală;
- fie aparent, carosat, încastrat în parapetul ferestrei.

Diferite moduri de instalare a ventiloconvectorului

Refularea aerului în încăpere se poate face vertical sau orizontal.

În toate cazurile este necesar de a prevedea accesul la motorul ventilatorului, la
filtru şi vanele de reglaj ale bateriilor.
• Instalare la plafon
Sunt posibile trei cazuri de instalare:
- aparatele compacte carosate sunt fixate de plafon şi au refularea orizontală sau
verticală;
- aparatele compacte necarosate sunt instalate în plafonul fals. Aerul este refulat
direct în încăperea climatizată sau prin intermediul unui plenum de refulare cu
difuzoare de plafon;
- ventiloconvectoarele pot fi montate în plafonul fals din culoar sau într-o
încăpere adiacentă încăperii climatizată. Refularea aerului se efectuează direct sau prin
intermediul unui canal.
 Caracteristici
Caracteristicile tehnice ale majorităţilor tipurilor de ventiloconvectoare aflate pe
piaţa echipamentelor sunt următoarele:
- putere frigorifică 0,6 ÷ 12 kW;
- putere calorifică 1,2 ÷ 23 kW;
- debit de aer refulat 150 ÷ 1700 m3/h.
Aceste date sunt informative, pe piaţa echipamentelor oferta este mai bogată.
Zgomotul unui ventiloconvector este dat de:
- ventilatorul de refulare;
- trecerea aerului prin grilele de refulare şi aspiraţie.
Nivelul sonor indicat de constructorii de echipamente se eşalonează între
valorile următoare:
- viteză mare de refulare: 42 la 56 dB;
- viteză mică de refulare: 36 la 50 dB.
Aceste cifre arată că anumite aparate pot fi foarte zgomotoase şi ocazional
acţionează pentru diminuarea confortului acustic în încăpere.
Este deci foarte important a prevedea la instalaţia cu aceste aparate, o locaţie sau
o carcasă cât mai absorbantă posibil în aşa fel încât să reducă cu 5 până la 10 db nivelul
sonor al acestor aparate în cazul în care funcţionează la putere maximă.

Instalarea ventiloconvectoarelor în plafon sau plafon fals

Clasificarea sistemelor

Sistemele de climatizare cu ventiloconvectoare se clasifică după numărul de

conducte care ajung la fiecare aparat:
 a) instalaţie cu două conducte (una tur şi alta retur pentru apă caldă sau rece);
b) instalaţie cu trei conducte (una tur apă caldă, una tur apă rece şi un retur
comun pentru apă caldă şi rece);
c) instalaţie cu patru conducte (tur şi retur pentru apă caldă şi rece).
În primul tip de instalaţie, mai simplă şi mai puţin costisitoare, toate aparatele
sunt alimentate în acelaşi timp cu un singur fluid: apă caldă sau apă rece în interiorul
aceleiaşi zone.
În ultimele două cazuri de tipuri de instalaţie, ventiloconvectoarele pot fi în orice
moment alimentate cu apă caldă sau rece conform necesităţilor încăperilor care se
alimentează.
Instalaţiile cu ventiloconvectoare au o serie de avantaje şi o mare sau mai puţină
supleţe în reglarea temperaturii şi a umidităţii în încăperi.

SISTEME DE CLIMATIZARE AER-APĂ

În această categorie de sisteme, două fluide primare utilizate simultan sunt apa
şi aerul. Cele două fluide primare sunt preparate cu ajutorul echipamentelor grupate
într-o centrală (centrala de aer primar şi centrala de preparare apă rece şi apă caldă).
Ele sunt preparate şi distribuite în aparatele terminale situate în încăperile climatizate.
Aceste tipuri de instalaţii cuprind:
- o reţea de canale pentru aerul primar;
- o reţea cu două, trei sau patru conducte pentru apă.

Clasificare

Sistemele de climatizare aer-apă folosesc pentru asigurarea parametrilor de

confort în încăperi aerul primar şi apa caldă sau rece, permiţând încălzirea, răcirea şi
reîmprospătarea aerului din încăperile climatizate şi menţinerea unei umidităţi relative
la un nivel convenabil.Aceste sisteme au o mare supleţe în funcţionare şi asigură un
înalt nivel de confort.
Sistemele se pot clasifica în funcţie de tipul aparatelor terminale în care sunt
simultan utilizate aerul primar şi apa caldă sau rece.
Se disting:
• Sistem de inducţie cu ejectoconvectoare.
Aerul primar obţinut din aerul exterior filtrat apoi tratat este trimis cu o anumită
temperatură, care depinde de sezon, în cutia ejectoconvectorului instalat în fiecare
încăpere climatizată.
Prin inducţie o anumită cantitate de aer recirculat din încăpere se amestecă cu
aerul primar în interiorul aparatului. Aerul recirculat este înainte răcit sau încălzit într-
o baterie încorporată în inductor.
Aerul amestecat, încălzit sau răcit, este refulat în încăperea climatizată cu debit
constant şi temperatură variabilă.
 Inducţia, amestecul de aer, reîncălzirea sau răcirea şi refularea sunt datorate unui
singur „motor” – detenta aerului primar admis cu o anumită presiune în
ejectoconvector.
• Sistem cu ventiloconvectoare.
O reţea de canale alimentează fiecare ventiloconvector cu aer primar tratat, care
se amestecă în aparat cu aer recirculat din încăpere. Datorită ventilatorului încorporat,
aerul amestecat este trimis printr-o baterie montată în aparat astfel încât să se obţină
caracteristicile de refulare compatibile cu sarcinile încăperilor climatizate.

Schema de principiu a unei instalaţii aer-apă cu ejectoconvectoare cu două conducte

Sisteme cu ejectoconvectoare

Principiul de funcţionare
Într-o instalaţie de ejectoconvectoare, încălzirea, răcirea şi controlul umidităţii
încăperilor, sunt realizate:
- pe de o parte prin intermediul aerului primar provenit dintr-o centrală;
- pe de altă parte, prin intermediul apei calde sau reci alimentând bateriile
încorporate în inductoare.
Aerul primar constituit din aer exterior filtrat, încălzit sau răcit în funcţie de
sezon, este trimis cu viteză mare către ejectoconvectoare. Iarna, aerul primar este
evacuat umidificat.
În interiorul acestui aparat, aerul primar sub presiune este difuzat prin ţevi ceea
ce provoacă un efect de aspiraţie prin inducţia aerului din încăperea unde este instalat
inductorul.
 Aerul ambiant care este aspirat trece printr-un filtru apoi traversează o baterie,
încorporată în aparat, în care circulă apă caldă, iarna, şi apă rece vara.
Aerul primar după difuzia sa în aparat este amestecat cu aer recirculat, răcit sau
încălzit apoi este refulat în încăperea climatizată la debit constant şi temperatură
variabilă. În anumite aparate, aerul amestecat este răcit sau încălzit înainte de a fi
refulat.
Reglajul temperaturii de refulare este obişnuit:
- fie prin modularea debitului ce circulă în baterii prin intermediul unei vane de
reglaj automată;
- fie prin variaţia debitului de aer indus prin intermediul unor registre motorizate.
Vanele de reglaj şi registrele motorizate sunt comandate de un termostat de
ambianţă.
O instalaţie cu ejectoconvectoare permite deci o încălzire sau o răcire după cum
încăperile climatizate o cer, menţinerea unei umidităţi relative în limite acceptabile şi
asigură un debit de aer constant.
O instalaţie cu ejectoconvectoare cuprinde următoarele elemente:
- ejectoconvectoare instalate în parapetul ferestrei încăperilor periferice
climatizate;
- o reţea de canale ce distribuie aerul primar la fiecare aparat;
- o reţea de conducte de apă caldă sau rece potrivit cu sistemul adoptat cu două,
trei sau patru conducte care alimentează bateriile încorporate;
- o centrală de tratare a aerului primar;
- unul sau mai multe generatoare pentru producerea apei calde;
- un grup de preparare apă răcită;
- un dispozitiv manual sau automat permiţând alimentarea alternativă a
ejectoconvectoarelor cu apă caldă sau rece în funcţie de sezon.

Schema de principiu a unui ejectoconvector

 Diferite moduri de instalare a unui ejectoconvector

Clasificarea sistemelor cu ejectoconvectoare

Ca şi la ventiloconvectoare, sistemele cu ejectoconvectoare se clasifică după

numărul de conducte de apă caldă sau apă răcită care alimentează bateriile aparatelor.
1. instalaţii cu două conducte care cuprind un tur şi un retur de apă caldă sau
rece.
2. instalaţii cu trei conducte, un tur de apă caldă, un tur de apă rece şi un retur
de apă caldă şi apă rece.
3. instalaţii cu patru conducte, un tur şi un retur pentru apă caldă şi rece.
Primul tip de instalaţie, cu două conducte, este cel mai simplu şi cel mai ieftin.
Toate bateriile aparatelor sunt alimentate în acelaşi timp cu apă caldă sau apă rece. Un
dispozitiv de comutare, manual sau automat, face trecerea, în funcţie de sezon, de la
apă caldă la apă rece şi invers.
În ultimele două sisteme de instalaţii, bateriile ejectoconvectoarelor pot fi în
orice moment şi orice sezon, alimentate cu apă caldă sau apă rece în funcţie de
necesităţile de căldură sau frig ale încăperilor alimentate.