Veșnicia unui neam: Romii

Istorie, cultură, tradiții

Cuprins

I. Introducere/ Motivație
II. Obiective cadru
III. Obiective de referință
IV. Planificare calendaristică anuală
V. Conținuturi și mostre de folclor literar
VI. Metodologie didactică
VII. Bibliografie

I. Introducere/ Motivație

Mă trag dintr-o familie de rromi vătrași, vorbitori de limbă rromani, dialectul

căldărarilor, care de câteva generații se știe la Orăștie.
Șansa mea și a copiilor rromi de astăzi, vorbitori de limba rromani, din oraș (vreau să
cred) este că eu, spre deosebire de concitadinii mei rromi din generația mea, am făcut
scoală: mai întâi zece clase, apoi, după ce m-am angajat la o fabrică din oraș, liceul seral.
Dar, șansa cea mare s-a ivit în anul 2003, când Inspectoratul Școlar al Județului
Hunedoara, în cadrul proiectul PHARE RO 010402/ 40 - Etnocultura și tradițiile
rromilor în sprijinul educației tineretului, a recrutat absolvenți de liceu rromi cu diplomă
de bacalaureat, pentru a-i înscrie la Institutul CREDIS din cadrul Universității București,
pentru specializările institutori – limba rromani, învățământ la distanță. Printre cei patru
studenți din județul Hunedoara, care au absolvit, m-am numărat și eu, ca decan de vârstă.
Chiar din anul I de facultate am fost încadrat ca profesor suplinitor de limba rromani,
la solicitarea părinților rromi din comunitate, la clasele primare, dar am constituit două
grupe de studiu și la ciclul gimnazial.
În anul scolar următor, mi-am extins activitatea didactică, constituind șase grupe de
studiu de limba rromani (x trei ore/ grupă ori clasă = 18 ore) și am introdus și un obiect de
studiu nou: Istoria și tradițiile minorității rrome, la clasa a VI-a, două ore/ săptămână,
conform programei.
 În anul 2007, la absolvire, am reușit să mă titularizez ca profesor pentru învățământul
primar la clasa combinată cu predare în limba rromani, pe care mi-am constituit-o eu
însumi, și îmi desfășor activitatea cât pot de bine.
În cei 14 ani de activitate didactică am experimentat diverse metode pentru a-i atrage
pe copiii rromi la școală. Am acumulat experiență și am adunat cărți și material
bibliografic. De altfel, mi-am constituit clasa de limba rromani din copii rromi, care, în
alte condiții, nu ar fi venit la școală.
Dacă pe parcursul ciclului primar am avut parte de satisfacții la fiecare promoție de
absolvenți ai clasei a IV-a, neavând cazuri de abandon, nici la elevii cu CES, nu același
lucru îl pot afirma în cazul foștilor mei elevi mai departe, începând din clasa a V-a, cauza
principală fiind marginalizarea și discriminarea elevilor rromi de către colegii lor
majoritari, fapt care generează la minoritari, adesea, un complex de inferioritate, implicit
neîncredere în forțele proprii. Tinerii rromi spun că: „A fi țigan e o rușine”. Nici
cunoașterea a două limbi, nici faptul că știu să citească și să scrie în ambele limbi nu le
insuflă un ascendent, aceasta pentru ca nu-și cunosc originile, nu știu mare lucru despre
cultura neamului din care fac ei parte, o cultură care poate să stea alături de culturile altor
popoare avansate, datorită multiculturalității, a culturii diversificate, acumulate, preluate
de la mai multe popoare în lungul peregrinaj secular din India până în Europa. Copiii
rromi de astăzi nu știu că neamul din care fac și ei parte a rezistat ca popor, și și-a păstrat
ființa națională de-a lungul secolelor, în pofida numeroaselor tentative de genocid ori
etnocid, a măsurilor de asimilare forțată, a marginalizării și discriminării rasiale la care au
fost supuși rromii în cursul trecerii lor prin timp și spațiu.
Am conceput prezenta lucrarea metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic
I pe această temă și sub forma programei pentru un opțional la clasa a IV-a, extins, în
scopul remedierii neajunsurilor din educația copiilor rromi semnalate mai sus.
In structura prezentei lucrări, pe lângă capitolele pe care trebuie să le conțină orice
proiectare didactică de opțional înaintată Inspectoratului Școlar pentru aprobare, am
adăugat capitolul „Conținuturi”, care dezvoltă fiecare untate. Pe lângă ideile principale,
inserez și creații populare cu tematică adecvată, exprimate în limba rromani și traduse în
limba română.
Acest obiect opțional, adaptat situației, va putea fi aplicat și la ciclul gimnazial,
exceptând clasele a VI-a și a VII-a, la care se studiază obiectul Istroria și tradițiile
minorității rrome.
 La clasa a IV-a opționalul propus va fi transdisciplinar, fiind complementar obiectelor:
limba rromani, limba și literatura română, istorie și arte.

II. Obiective cadru

I. Înțelegerea unui mesaj complex în limba maternă și în limba română
II. Transmiterea mesajului fie în limba maternă rromani, fie și în limba maternă
română.
III. Situarea evenimentelor în timp și spațiu
IV. Cultivarea gustului estetic, dar și a calităților interpretative în domeniul muzical și
coregrafic

III. Obiective de referință

I
1. Dezv. abilității de a împărți un text literar pe idei principale (planul simplu)
2. Compunerea ideilor primite ca temă, într-o aserțiune închegată
II
1. Alcătuirea unui mesaj de transmis verbal la telefon, în scris - prin poștă și in scris prin
e-mail
2. Analizarea mesajelor primite ca răspuns.
III.
1. Argumentarea desfășurării reprobabile a unor fapte într-un anumit context istoric.
2. Localizarea evenimentelor geografic (pe hartă și în raport cu punctele cardinale)
IV.
1. Recunoașterea unei interpretări muzicale corecte/ artistice ori a uneia false/ greșite
2. Idem – coregrafice
3. Recunoșterea și interpretarea unui moment artistic sincretic.
4. Abilitatea de a decrie un costum tradițonal.

IV. Planificare calendaristică anuală

Şcoala Gimnazială „Dr. Aurel Vlad” Orăștie An şcolar..............
Județul Hunedoara

Disciplina: Opţional de istorie cultură și civilizație rromani

Clasa: a IV-a
Nr.de ore pe săptămână: 1 oră

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

Nr. Unităţi de Ob. Succesiunea temelor Nr.de Săpt. Obs.

crt. învăţare ref. ore
0 1 2 3 4 5 6
SEMESTRUL I
1 Unitarea 1 1.2.;1.3.; Romii – între enigmă
2.1.;2.2. și realitate 3 I-III
Primele mențiuni
documentare
Denumiri atribuite
Falsa origine
egipteană
2 Unitatea 2 1.2.; 2.1.; Migrația și
1.3.;2.2. interacțiunea cu
diverse popoare
europene. Prigoana 2 IV-VI
ori acceptarea
3 Unitatea 3 1.2.; 2.1.; Prezența în
1.3.;2.2.; Principatele Române
3.1. Robia seculară
Categorii de robi
Dezrobirea 3 VII-VIII
4 Unitatea 4 1.1.; 2.1.; Rromii din
2.2.; 3.1. Transilvania 2 IX-X
Legile Mariei Tereza
 și ale lui Iosif al II-lea
Voivodatul
5 Unitatea 5 2.1.; 2.2.; Descoperirea
1.3 adevăratei origini a 3 XI-XIII
rromilor datorită
lingvisticii, începând
cu jumătatea sec. al
XVIII-lea.
Migrația in Persia si
în Grecia Bizantină
6 Unitatea 6 1.2.; 2.1.; Perioada interbelică
1.3.;2.2.; Holocaustul rromilor
Deportarea în 3 XIV-XV
Transnistria
0 1 2 3 4 5 6
7 Unitatea 7 1.1.;1.2.; Romii din România
2.1.; Categorii de rromi 2 XVI-
1.3.;2.2.; Rromii în regimul XVII
comunist
Perioada actuală
SEMESTRUL AL II-LEA
8. Unitatea 8 1.2.; 2.1.; Teme importante ale
1.3.;2.2.; folclorului rromilor.
Specific și confluențe XVIII-
cu folclorul românesc 3 XX
9. Unitatea 9 1.1.;1.2.; Tradiții și credințe
2.1.; Rromanipen-ul
1.3.;2.2.; Reminiscențe din XXI-
India medievală 5 XXV
Magia la rromi
10 Unitatea 10 1.1.; 1.2.; Tradiții și credințe 3 XXVI-
3.1.; 3.2. legate de momentele XXVIII
importante ale
 existenței: nașterea,
căsătoria, moartea
11 Unitatea 11 1.1.;1.2.; Staborul (Rromani
2.1.; cris).
1.3.;2.2.; Cultura materială: XXIX-
Prelucrarea metalelor 4 XXXII
12 Unitatea 12 1.1.; 1.2.; Pregătirea finală și
În loc de 1.3.; 2.1. desfășurarea serbării
recapitulare finală de sfârșit de an școlar
rromanes. XXXIII-
2 XXXIV

Profesor pentru învățământul primar,

Șandor Gheza Rafael

V. Conținuturi

Unitatea 1 Romii – între enigmă și realitate

Primele mențiuni documentare. Denumiri atribuite și asumate. Falsa origine egipteană

Între enigmă și realitate

Despre rromi – un popor rătăcitor şi enigmatic, considerat de unii ca lipsit de credinţă,
de alţii exotic şi romantic, cel mai adesea nebăgat în seamă ori repugnat – nu se știa până în a
doua jumătate a secolului al XVIII de unde își trag originea.
Rromii în Imperiul Bizantin
Așezarea acestui popor în Imperiul Bizantin s-a făcut gradual și a avut o influență
covârșitoare asupra acestei seminții, mai cu seamă șederea în Grecia Bizantină:
1. Trecerea masivă la religia creștină,
2. Îmbogățirea lexicului limbii rromani cu numeroși termeni de origine greacă:

kokalo, pl. kokala = os, oase; luludi, pl luludă = floare, flori; petalo, pl. petala = potcoavă,
potcoave si sufixul lexical –(i)mos, pl. –(i)mata, foarte productiv:
derivarea de substantive din verbe și din adjective: pućhel (a întreba) -> pućhimos, pl.
pućhimata (întrebare, întrebări); zeleno (verde) -> zelenimos, zelenimata (înverzire,
înverziri).
3. Tot în Grecia Bizantină rromii primesc denumirea de „țigani” de la numele
unei secte eretice, numite Athinganos sau Atsinganos, care însemneaza „de neatins” și care se
ocupa cu vrăjitoria.
Faptul în sine a fost pus în legătură cu raidurile turcilor selgiukizi în Armenia,
unde rromii au stat multă vreme, dovadă fiind cuvintele armene din limba rromani.1 Prima
atestare a rromilor în Imperiul Bizantin este considerată a fi referirea la Adsincani într-un text
hagiografic georgian din anul 1068 2
Plecarea rromilor spre Europa
Din estul Turciei de astăzi, strămoșii rromilor în migrația lor spre Europa au pornit în
trei direcții: ramura „lom”, sau de nord, ramura „dom”, sau de „sud –vest” și ramura „rrom”
sau de vest.
Ramura ROM, de vest ne interesea pe noi în special, întrucât aceștia sunt strămoșii
noștri, ai rromilor din România de astăzi.
In 1348 rromii, sub denumirea de cingarije sunt menționați documentar pentru prima
dată în țărtile slave din sud de Dunăre. Într-un document emis de Stefan Dușan, țarul Serbiei
sunt înscrise obligațiile acestor cingarije de a-și plăti impozitul în potcoave. Iată așadar o
informație importantă și despre o ocupație importantă a acestor oameni la acea vreme.
În Bulgaria rromii sunt menționați în 1378 de Ivan Șișman, ultimul țar bulgar, în
Diploma de la Rila, unde între posesiunile mănăstiri Rila sunt menționate și agupovy kléti
(„bordeiele egiptenilor”), care se referă, desigur, la țigani. 3
In continuare romii sunt menționați în Țara Românească și apoi mai departe în în
Europa:
 1385 - Țara Românească
 1387 – Slovenia
 1399 – Cehia
 1390 – 1406 Transilvania, Țara Făgărașului
 1407 – Germania
 1414 – Moldova
 1414 - Elveția
 1418 – Franța
  1419 – Belgia
 1420 – Olanda
 1422 – Italia
 1425 – Spania
 1433 – Danemarca
 1501 – Polonia
 1501 – Rusia
 1505 – Scoția
 1512 – Suedia
 1513 – Anglia
 1522 – Albania
 1526 – Portugalia
 1540 – Norvegia
 1559 – Finlanda
 1579 - Țara Galilor 4

În afară de români, popoarele celelalte din Europa îi cunosc pe țigani sub

următoarele denumiri:
 Belgienii și olandezii îi numesc heiden = păgâni, deoarece îi socoteau că
își trag originea din Egipt
 Danezii, sedezii și finlandezii: thatas, saracini
 Englezi: gipsy, deoarece îi socoteau originari din Egipt
 Francezii: Bohémiens ; fiindcă prima dată când au năvălit în Franța, ei au
venit dinspre Boemia.
 Germanii: zigeuner.
 Italienii: zingaro, zingrui, zingari.
 Lituanienii: cigonas.
 Rușii: țâgan, țehan
 Sârbii: ciganin
 Spaniolii și portughezii: egypciano și gitano
 Turcii: chinghianes
 Ungurii: czingani, ciganyiok, faraonemzetség (rasa lui faraon), 5
Englezii numeau această populație gipsy, deoarece îi socoteau originari din Egipt. Tot la fel îi
mai socoteau încă două – trei popoare și îi numeau ca atare. Unii îi numeau zeflemitor
„faraoni”. Chiar rromii înșiși, care nu-și cunoșteau originea, întrebați fiind de unde se trag,
spuneau că din Egipt. De aceea unii cercetători mai de demult a istorie rromilor îi
consemnează ca fiind originari din Egipt. 6 Originea lor „egipteană” apare și în unele legende
sau povești din folclorul rromilor. Una dintre acestea, din culegerea de folclor bilingvă, cu
același titlu de Costică Bățălan, o reproducem mai jos:

O ges thaj i răt

[1]
3anenas le rroma so ɜanenas kana phenenas te nikërël o drago Del o milaj baro thaj te
na maj kërdol ivend, te aven duj milaja thaj numa jek ivend. Să kadă le gesëça thaj la rakăça:
gesë si maj tato, rakăça avel o sïl. Na-i kaśtorro, na-i momeli... So te kërën ćore manuśa avrăl
o gaw? Anzarënas le cëxră taj chonas-pe ande lenθe săorë, jek paśa’ avresθe, kidine , kaśte na
avel lengë sïl. O Morinc, o maj phurro maśkar kadala rroma, sas vi wo ćorro sar vi kukolaver:
ći lesθe ande cexra na dikhǒlas momeli.
Aduj-to ges, kana anklelas o kham, akharelas peste le ćhaoren thaj sikavelas-lenqe:
- Dikhën ćhaworalen… Anklisto o kham… Del amen o Del i dud kaj aʒukerdăm-la
sorro răt… Na bistërën te den anglal la momelăqe, kä-i kaɵ-o Del. Te al tumen pakiw karing i
momeli thaj te nikërën late sar ka-l jakha anθo śërro. Akana daśtisaras te ɜas anθ-o gaw, te
arakhas-amenqë bukŏrï thaj xabenorro. Te na bistëras te kinas momelă. Manqe sï dar kata-i
răt anθa kaj daw-ma’ gogi ka pala so meraw na-j te maj dikhaw-la. Katar phirëna, pala so si te
meraw, te na bistërën te aven mäkar jek data p-o bërs te thon po-k momelori k-o mungro
truśul.
- Ći bistërasa, pàpo! Anasa-amenqë godi ka tu nikërdăn-amen anθe angali taj anθe-l
zëja.
- Taj sodiwar ći mïterdăn-tu pe mïngrë phikë, del palpale o phuro.
- Ek data, kana khëldemanqë murra phăça la ćhurŏraça kaj kërdăn amenqë-la tu,
pusadem-tut anθo ćikat. Miśto ke ći ankaladăm ki jakh, te korraraw-tu. Tu ći mardăn
amen ći atunć, mardăs-amen murro dad...
- Sar te maraw-tumen? Tume sanas-manqë le maj kuć pa-i Phuw; mungrë
taxtaja… Anθa kodă akhardem-tume’ te sikavaw-tumenqë vareso bukă bare le Dewlesθar kaj
nikërën-amen p-e Phuw thaj kaj sïkaven-amenqë o drom. Amari ćhel sas să pe-l droma thj pe-
l droma sï-la vi akana. I dud sïkadăs amenqëe o drom sădajekh. Te-al tumen gogi, te na perën
phandade. Othe na-i momeli thaj o manuś së sar mulo.
- Da kaθar avas ame, le rroma, papo? Manqe falpe kä ći sam kothar, ka le gaзe
să naśaven-amen?
- Si-tut ćaćo, ći sam kothar. Ame avilam anθa-i rig kaθar anklel o Kham,
avilăm le Khameça. Anda kodă sam maj kale, anθa kaj phabardăs-amen o kham...
-Maj phen-amenqë, Papo, phen-amenqe sar sï amença, le rromença te na-i vi
amen amaro gaw, amaro them? Sar arrëslăm kothe?
-Phenenas-manqë mungrë phurë ka ame samas naśade anda amaro them. Le
thagaresqë le rromenqo, le Faraonosqe, sïkadilo-lesqe and-o suno ek inзero kai pendăs-lesqe
te nigërël pesqë manuśen, gese, karing ɜăl o kham thaj, irăt, karing jekh bari ćehran lenqi
ćehran baxtali, kaj sïkadŏla lenqe. ”Te kamena te na xain, phendăs wo le rromenqë, o thagar,
te ɜan sode daśtin de sigo, kaś-te na astarël-tumen palal äl kätàne le kraljesqë le themesqo. 3i
kana arësëna ko paj o baro, jek paj kaj sïkadŏl lolo. Te na avel-lenqë dar le manuśenqe, mai
phendăs-lenqe, ka ći tasola ći jek.”
Naśënas saworë sar daśtinas: anθe-l hurdona, ancliste, mai vi telal, le ćhaorënça anθ-e
angali. Sawo maj naśtilas te naśel, lenas-les anθ-o urdon. Arësle k-o paj o baro, e Loli Mară
thaj o paj dăs-pe rigate thaj muklăs le rromen te nakhën. Le kätane – pala lenqe. “Na dikën
palpale, ćingërdă-lenqe o maj barro, ɜan angle, len-tume pala o kham!”
Kana maj sas-len xanci зi kana te anclen pe kukăver phuw, lenqo drom
tangŏlas, thaj o paj paśolas paśa lenθe.
- “ Na daran, phrala!len, ćingerdăs-lenqe o rromano thagar, kaj won phenenas lesqe
Farawono, зăn să angle thaj anklen p-i phuw, kiden-tume’ anq-ek than”. Pala so ankliste
săwore, o paj kidinăs-pes’ k-o than thaj tasadăs le kätanen le kralesqë. Ći maj aćhilăs ći jek
зuvindo, xaisajle saworë kodola gaзe. Amari ćhel aćhili thaj othar gëletar pe să i Phuw, karing
să-l riga. Dikhën ćhăworalen, pendăs o phuro, kä ame, le rroma, sam le alome le Dewlesqë.
- Kadă avela, Papo, tha atunć, sostar sam ame, le rroma, kadă but mardine le
Dewlesθar, sar phenel e gili: “Ajo, Dewla, kado Del/ Kä se le rromen marel./Na maj mar-ma,
Dewla, duwar,/ Kä mardăn-ma’ deśuduwar!/”.
- Amari ćhel sas dini arman kaθar e uźï Dej, i Prećista, kana le rroma kërdine karfă le
źidovenqë kaś te phanden le Kristosos p-o truśul. Da kadă sï aver buki. Phenaw-la me
tumenqë adujto.

Mothodini manqe kata’ miri baba,

 i Bëla, pe kana me simas ćhaworro.

Lumină şi Întuneric
[1]
Ştiau rromi ce ştiau când spuneau să ţină Dumnezeu vara lungă şi să nu se mai facă
iarnă, să fie două verii şi o singură iarnă. Tot aşa în vreme de zi şi de noapte: ziua e mai cald
şi noaptea e răcoare. Nu-i bât de lemn, nu-i lumină... Ce să facă sărmanii oameni din afara
satului ? Îşi întindeau corturile, intrau în ele toţi, laolaltă, claie peste grămadă, ca să nu le fie
frig. Morinţ, cel mai bătrân dintre ei, era şi el sărac, ca şi ceilalţi, şi nici la el în cort nu se
zărea lumină.
A doua zi când ieşea soarele îi chema pe copii la el şi le arăta:
- Vedeţi, copii ... a ieşit soarele şi ne dă Dumnezeu lumina pe care am aşteptat-o
toată noaptea, nu uitaţi să preţuiţi lumina, pentru că e de la Dumnezeu, şi să aveţi respect
pentru ea, să o iubiţi ca şi ochii din cap. Acum putem să mergem în sat, să ne găsim de lucru
şi ceva de mâncare, dar să nu uităm să ne cumpărăm lumânări. Mie mi-e teamă de noapte,
pentru că îmi dau seama că după ce voi muri nu o să mai văd lumină. Pe unde veţi umbla,
după ce o să mor, să nu uitaţi să veniţi măcar odată pe an şi să puneţi câte o lumânare la
crucea mea.
- No să uităm moșule! O să ne aducem aminte că tu ne-ai ţinut în braţe şi în
cârcă.
- Şi de câte ori nu aţi făcut pişu la mine pe spate !.. .
- Odată, când mă jucam cu sora mea cu cuţitaşul pe care ni l-ai făcut tu, te-am
împuns în frunte, bine că nu ţi-am scos ochiul ca să te orbim. Tu nu ne-ai bătut nici atunci, ne-
a bătut tata...
- Cum să vă bat, voi sunteţi pentru mine ceea mai mare scumpete din lume,
sunteţi odoarele mele... De aceea v-am chemat să vă arăt nişte lucruri de la Dumnezeu, care
ne ţin pe pământ şi care ne arată drumul în viaţă.
Viţa noastră este tot pe drumuri, pe drumuri este şi acum. Lumina ne-a arătat
Calea cea bună întotdeauna. Să aveţi minte şi să nu ajungeţi la închisoare căci acolo nu e
lumină şi omul este ca şi mort. Vă dati sama și voi că lumina este viața, iar întunericul, moarte
înseamnă.
- Dar de unde venim noi, rromii, bunicule? Mi se pare că nu suntem de pe aici,
pentru că ceilalţi tot ne alungă!
- Ai dreptate, nu suntem de pe aici. Noi am venit dinspre răsăritul soarelui, am
venit odată cu lumina soarelui, de aceea suntem mai negrii, pentru că ne-a ars soarele...
- Mai spune-ne bunicule, spune-ne cum este cu rromii ? De ce nu avem şi noi
satul nostru, ţara noastră? Cum am ajuns aici?
- Îmi spuneau moșii mei că noi am fost alungaţi din ţara noastră. Împăratului
Rromilor, pe care îl numeau Faraon, i s-a arătat în vis un înger care i-a spus să-şi ducă
oamenii în partea în care merge soarele, căci ziua vor fi călăuziți de soare, iar noaptea de o
stea luminoasă care li se va arăta, steaua lor norocoasă. „ De vreţi să nu pieriţi a spus el
rromilor să mergeţi cât puteţi de repede ca să nu vă ajungă din urmă cătanele craiului ţării,
până veţi ajunge la marea cea mare, o apă care vi se arată roşie. Să nu le fie frică oamenilor
tăi, i-a mai spus, că nu se va îneca nici unul”.
Alergau toţi cum puteau în căruţe, călare, mai şi pe jos , cu copiii în braţe, cel care nu
mai putea să alerge îl luau în căruţă. Au ajuns la marea cea mare, Marea Roşie şi apa s-a dat la
o parte i-a lăsat pe rromi să treacă. Cătanele după ei. „ Nu vă uitaţi înapoi, le-a strigat
voievodul lor, mergeţi înainte, luaţi-vă după soare !”. Când mai aveau puţin până să iasă pe
celălalt mal, drumul lor se îngusta şi apa se apropia de ei „ Nu vă temeţi fraţilor le-a strigat
voievodul lor, Faraonul, mergeţi înainte, ieşiţi pe uscat. Adunaţi-vă într-un loc.” După ce au
ieşit toţi, apa a revenit la loc şi a înecat cătanele craiului. N-a mai rămas nici unul în viaţă, au
pierit cu toţii acei străini. Viţa noastră a rămas, a dăinuit de acolo și s-a răspândit pe pământ,
în toate părţile.
- Vedeţi copii, le-a spus bătrânul, noi rromi suntem aleşii lui Dumnezeu. Aşa o
fi bunicule, dar atunci de ce suntem noi rromi aşa de rău bătuţi de Dumnezeu cum spune
cântecul, „ Oare domnul cum socoate/ De numai pe rromi îi bate?!/ Nu mă bate doamne tare/
Că-s şi eu al dumitale,/ Nu mă bate doamne rău,/ Că-s şi eu copilul tău”.
- Viţa noastră a fost blestemată de Maica Precista, când rromi au făcut cuie
pentru jidani ca să-l răstignească pe Hristos. Dar povestea asta o să v-o spun altă dată.

Reconstituire după povestile bunicii mele, Băla, pe care mi le spunea pe

vremea când eram copil. 7

Unitatea 2 - Migrația și interacțiunea cu diverse popoare europene. Prigoana ori

acceptarea
 La început aproape peste tot în Europa, rromii au fost bine primiți de populația
băștinașă, chiar dacă localnicii nu știau numic despre ei și nu le înțelegeau limba, dar, mai
târziu, migrația lor nu s-a dovedit a fi un marș triumfal peste tot.
Rromii (Țiganii) au fost ultima populație de origine asiatică ce a ajuns pe continentul
nostru. Cu ei se încheie, de fapt, migrația popoarelor. Specificul migrației țiganilor este că ea
nu a avut un caracter militar. 8 Rromii nu veneau să ocupe teritorii, să jefuiască și să
incendieze ce a mai rămas. Ei fie căutau un loc mai bun pentru viețuire, fie își agoniseau cele
necesare traiuluiai și plecau mai departe.
În Turcia (anul 1556), rromiise bucurau de anumite privilegii ca: ședere liberă, liberă
circulație, întrucât măiestria tradițională a prelucrării metalelor, pentru fabricarea armelor,
servea planurilor expansioniste ale turcilor.
La început, și în Ungaria, statutul rromilor era unul relativ bun: printr-un act de
cancelarie din 1442, regele Sigismund de Luxemburg acordă unor cete de rromi dreptul de a
circula liber prin țară; rromi se aflau sub jurisdicția domeniilor regale – „peculium regis” –
așadar, erau protejați direct de rege. Așa se face că pe teritoriile Turciei și ale ungariei
numărul rromilor era mai ridicat. 9 Destul de ridicată era și ponderea rromilor din Țara
Românească și Moldova, deși aici încă de la sosire i-a așteptat o robie de cinci secole.
Europa Occidentală, însă, încă de la apariția rromilor în zonă, s-a remarcat prin acte de
persecuție, expulzare și exterminare.
Franța: 1504 – Regele Ludovic al XII-lea cere, preintr-o ordonanță regală, nobililor
din anumite regiuni, alungarea rromilor de pe teritoriile lor.
1539: Regele Francisc I interzice staționarea rrmilor în regat, ca apoi, în 1561, să dea
ordin de persecuție și expulzare definitivă a tuturor rromilor și urmașilor lor; în 1612 ordinul
regal întărește sancțiunile pentru nomazi: pedeapsa cu bătaia și închisoarea.
1682 – Regele Ludovic al XVI-lea dă un edict care interzice francezilor să permită
rromilor camparea pe terenurile lor.
Nici revoluția din 1789, care a spulberat regatul francez, nu a desființat persecuțiile
împotriva rromilor. Acuzați de vrăjitorie, rromi sunt excomunicați de Biserică și expulzați
In secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în Franța, rromii nomazi sunt identificați și
supravegheați cu ajutorul unui instrument de stigmatizare rasială: „carnetul antropometric de
identitate”/ „carnetul nomazilor”/ „pașaportul intern”.
Anglia: În anul 1458 regele Henri al VIII-lea dă o ordonanță regală de persecuție a
rromilor. Asemenea ordonanțe se dau și în anii 1530, 1531, 1537. Apoi, în 1554 – regina
Maria și în 1563 – regina Elisabeta emit ordine de urmărire, persecuție și expulzare a
rromilor, ordine care îi obligă pe rromi să renunțe definitiv la modul lor de viață, pentru a-i
putea servi pe cetățenii onești. În 1562, Regina Isabella întărește urmărirea și alungarea
rromilor, care nu mai aveau nici măcar dreptul de a se refugia în spațiile lăcașelor de cult,
până atunci, singurele zone protejate.
Germania: În 1449, rromii sunt expulzați din Frankfurt pe Main; 1496 – 1498 –
rromii sunt declarați spioni plătiți de turci, purtători ai epidemiei de ciumă și acuzați de
vagabondaj, vrăjitorie, răpire de copii și chiar canibalism; 1500 – Împăratul Maximilian I
emite un ordin de expulzare a rromilor. Cei găsiți încă pe teritoriul țării, putând fi uciși, fără
ca ucigașul să fie pedepsit în vreun fel. În 1661, în regiunea Saxe, Guvernatorul Georg II dă
un decret prin care orice rrom găsit pe teritoriul lui poate fi omorât pe loc. În 1721, împăratul
Charles al IV-lea poruncește exterminarea rromilor: bărbații să fie uciși, iar femeilor și
copiilor să li se taie o ureche. În 1725, Frederic Guillame I condamnă la spânzurătoare toți
rromi de peste 18 ani, surprinși pe teritoriul prusac, fără distincție de sex, spânzurații urmând
a fi aliniați pe graniță pentru a servi drept exemplu. Persecuția a continuat prin urmărirea timp
de secole a numărului și a locurilor de trecere a rromilor.
Elveția: În 1471, Adunarea de la Lucerna interzice staționarea rromilor pe teritoriul
Confedereției. În 1514 și 1532 se dă ordin de expulzare a rromilor. Începând din 1580 se
organizează vânători pentru prinderea rromilor. În 1727 se dă ordinul de tăiere a unei urechi
bărbaților și femeilor peste 15 ani dacă sunt prinși în țară prima dată. La a doua abatere,
pronunțându-se pedeapsa cu moartea. Arestații rromi sunt trimiși la galere în Italia și în
Franța.
Țările de Jos: respingerea totală: La răscruci de drumuri erau expuse pancarte
pictate cu rromi spânzurați, pentru a servi drept exemplu. Acuzații de furt, spionaj și vrăjitorie
sunt expulzați (1525 – Charles Quintul) aruncați în închisori, condamnați la torturăși muncă
forțată, biciuiți, marcați cu fierul ca vitele (stigmatizați), li se confiscă bnurile, se desfășoară
așa-numita „vânătoare de țigani” (secolele al XVII-lea și al XVII-lea).
Țările scandinave: Suedia – 1560 – Arhiepiscopul Laurentius Petri interzice preoților
să-i boteze ți să-i înmormânteze pe rromi; 1637 – ordin de expulzare, cei care nu i se supun
fiind uciși fără judecată. Norvegia: 1687 – Christian V – rromii sunt arestați și expulzați,
bunurile fiindu-le confiscate șișefii omorâți; 1845 – interzicerea nomadismului.
Italia: Conciliul de la Trente – 1563 – pentru căsătoria cu un rrom era nevoie de o
autorizație specială de la episcop; se exercita o sedentarizare forțată prin. interzicea
nomadismul, cei care-l practicau, erau expulzați. Erau arestate și ucise prin tortură femeile
rrome care se presupunea că se ocupă cu vrăjile. Rromilor care nu erau considerați buni
creștini li se refuza înmormântarea creștinească. Practicile magice se pedepseau cu biciuirea,
închisoarea, spânzurătoarea, ori arderea pe rug.
Spania: După o scurtă perioadă de relativă libertate, în care s-a produs o semi-
sedentarizare, au urmat secole de persecuții extreme. „Vagabondajul” atrăgea robia pe viață.
Alte delicte, reale sau presupuse, erau pedepsite cu expuzarea, câte șase ani de galere,
torturare, spânzurare ori arderea pe rug. Mii de rromi au fost ucisi în cadrul acțiunii
„vânătoarea de vrăjitoare” inițiată de Inchiziția spaniolă. 10

Unitatea 3 Prezența în Principatele Române. Robia seculară. Categorii de robi.

Dezrobirea

Primele mențiuni documenterare despre rromi in Principatele Romăne

I. Țara Românească
Întâia informație scrisă despre prezența țiganilor pe teritoriul României datează din
1385. Domnul Țării Românești, Dan I Mănăstirii, dăruiește mănăstirii Tismana, între altele,
40 de sălașe de țigani (ațigani) 10
Ulterior în Țara Românească informațiile despre țigani devin tot mai numeroase.
Găsim demnă de consemnat următoarea informație:
În anul 1388, domnul Mircea cel Bătrân donează ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia „300 de
sălașe de țigani”.11
Este important să observăm că începând din secolul al XV- lea toți marii stăpânitori de
pământuri dețineau „robi țigani”.
II. Moldova
În Moldova țiganii sunt amintiți prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruiește
mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari. 11
Robia de cinci secole
Apariția țiganilor la noi a fost pusă în legătură cu mongolii (tătarii).
Nicolae Iorga consideră că țiganii au venit în Principatele Române odată cu invazia
mongolă din anul 1241. 12
Țiganii din țările române au fost percepuți ca o moștenire tătară. Tătarii i-ar fi adus cu
ei aici, iar după retragere, țiganii ar fi rămas în stăpânirea românilor ca robi.
Taberele tătărăști erau însoțite de meșteșugari (îndeosebi fierari și potcovari), care, în
conformitate cu modul de organizare al socității mongole, aveau statutul de robi. Între ei s-au
putut afla și țigani.
 Țiganii au ajuns în ţările române în secolul al XIV lea fiind preluaţi ca robi din
Imperiul Bizantin, în condiţiile dizolvării acestuia.

Situaţia din Moldova este puţin aparte din cauza confuzie dintre robii ţigani şi robii
tătari, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună că ţiganii au fost aduşi ca robi în timpul
invaziei tătare din 1241 (doar că primul document din Moldova referitor la ţigani datează din
1428).

Romii au avut secole de-a rândul statut de robi în Principatele Române. Dacă unii erau
lăsaţi să-şi câştige existenţa cu o relativă libertate, alţii erau exploataţi crunt, inclusiv sexual,
de boierii români. Ştiri pe aceeaşi temă Rom sau ţigan? Dilemele unei asemănări lingvistice
Romii sau ţiganii, aşa cum erau cunoscuţi în evul mediu românesc, au intrat pe diferite filiere
pe teritoriul Principatelor Române. Originea acestora este şi astăzi subiect de discuţie, la fel ca
şi momentul exact în care au ajuns pe teritoriul actual al României. Cert este că, aşa cum arată
inclusiv mărturii ale călătorilor străini, romii au devenit robi pe domeniile domneşti, boiereşti
sau ale mănăstirilor. Aceştia erau trataţi în funcţie de firea stăpânului. Fie se bucurau de
oarecare libertate în exercitarea ocupaţiior, fie de cele mai multe ori erau exploataţi şi
consideraţi un fel de obiecte puse la dispoziţia stăpânului feudal. De altfel, statutul romilor în
Principatele Române era o formă de sclavie medievală, având în vedere că aceştia oficial nu
aveau niciun fel de drepturi, iar stăpânul putea dispune inclusiv de viaţa lor.
Originea ca şi prezenţa romilor pe teritoriul Principatelor Române este încă un subiect de
discuţie deschis. Au fost elaborate însă diverse teorii, apelându-se bineînţeles la fondul
documentar. De exemplu specialistul Alexandru Gonta susţinea că romii ar fi ajuns prima dată
în Ţara Românească. Mai precis, s-au aşezat în Câmpia Română înainte de întemeierea
voievodatului, odată cu invazia unor călăreţi de stepă precum pecenegii sau cumanii.
Alexandru Gonta este de părere că primii romi au venit pe teritoriul României în secolul al
XI-lea sau al XII-lea aşezându-se printre localnici. Au fost aduşi de aceşti războinici de stepă
drept robi, rămânând cu acelaşi statut şi în perioada următoare. Bogdan Petriceicu Haşdeu, de
celalaltă parte, susţine că romii ar fi ajuns pe teritoriul României pe filieră bizantină şi mai
apoi otomană. Aceste păreri sunt greu de argumentat şi dovedit însă. Cert este că în secolul al
XIV-lea romii se aflau deja pe teritoriul Ţării Româneşti. O arată o serie de documente. De
exemplu, în 1385, voievodul muntean, Dan I, dăruieşte Mănăstirii Tismana, pe lângă
pământuri şi 40 de sălaşe cu robi romi. În 1388, romii sunt amintiţi din nou, de această dată în
timpul domniei lui Mircea cel Bătrân care la rândul său, face o donaţie Mănăstirii Cozia în
care erau incluşi şi robii romi. În Moldova, romii sunt amintiţi documentar ceva mai târziu. În
1428, Alexandru cel Bun, dădea Mănăstirii Bistriţa mai multe sălaşe de robi romi şi tătari. Cei
mai mulţi romi, se pare, ajung în Moldova aduşi de Ştefan cel Mare. Numai în 1471, Ştefan
cel Mare aduce peste 17.000 de romi din Câmpia Bărăganului, drept robi, după ce-l învinge
pe Radu cel Frumos. Îi oferă mănăstirilor. Cu alte cuvinte sălaşele de robi romi s-au înmulţit
în ţările române, ajungând şi în Transilvania. Aşa s-a ajuns la situaţia în care Principatele
Române avea cei mai numeroşi romi din Europa. Cel puţin asta afirma A. Langeron în 1790.
Robi ai domnului, boierului şi mănăstirilor Statutul romilor medievali a rămas acelaşi până la
jumătatea secolului XIX în Ţările Române. Mai precis acela de robi, adică un fel de sclavi.
Trăiau în sălaşuri care aparţinau fie direct domeniilor domnitorului, fie boierilor sau
mănăstirilor. 13

F. von Bauer spunea despre romi în 1778 că "toţi românii sunt liberi, fiind robi numai
ţiganii". Pe aceste domenii îndeplineau diferite sarcini de la lingurari, aurari, oameni care
lucrau pământurile domeniilor şi până la meserii pe care creştinii nu doreau să le practice, şi
anume călăi. De exemplu generalul C. von Tige trecând prin ţările române îi găseşte în
postura de muzicanţi şi ursari "O mulţime de romi care, cu ţambalul şi cu fluierele lor, făceau
să joace cu deosebită graţie 12 urşi".

Un alt călător străin arată diferenţierea activităţilor pe care romii robi le practicau pe domenii.
Se numea J. Lebprecht şi spunea despre ei că se împart "în două categorii şi anume: aceia cu
domiciliul stabil, care se ocupă în parte cu agricultura, parte cu meşteşuguri şi mai ales cu
fierăria, iar o parte îşi scot traiul din lautărie, progresează bine şi duc o viaţă liniştită, apoi
sunt romii de şatră, care nu sunt stabili şi cutreieră toată ţara". W. von Bauer spune despre ei
că sunt vătraşii care trăiesc în sate, muncesc pământurile domnilor, boierilor şi mănăstirilor,
rudarii care prelucrează lemnul pentru aceeaşi stăpâni şi lăieşii care lucrau arama şi erau de
altfel şi fierari. 14

Dezrobirea țiganilor

La 20 februarie 1856 a fost promulgată Legea pentru desfiinţarea robiei în cazul ţiganilor
particulari, aflaţi în proprietatea boierilor. Un document, ca multe altele, în care termenul
folosit era ţigan, şi nu rom.
Dezrobirea ţiganilor a fost o componentă importantă a modernizării sociale a principatelor
române, fiind practic prima mare reformă socială a principatelor. Potrivit site-ului divers.ro,
dedicat minorităţilor etnice, cea mai timpurie atestare documentară privind existenţa ţiganilor
pe teritoriul ţărilor române datează din 1385, într-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan
I, care dăruieşte Mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani.
În Moldova, ţiganii sunt amintiţi prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruieşte
Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt
amintiţi ţiganii mănăstirilor Visnevati (1429) şi Moldoviţa (1434).

În Transilvania, prima informaţie despre prezenţa ţiganilor se referă la Ţara Făgăraşului. În

timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus şi
jumătate din Arpaşul de Jos, precum şi 17 ţigani de cort.

n ceea ce priveşte sosirea ţiganilor pe teritoriul ţărilor române istoriografia română repre-
zentată de Nicolae Iorga, dar şi de alţi istorici români, face referire la faptul că ţiganii au venit
în principatele române o dată cu invazia mongolă din 1241-1242.

În cursul Evului Mediu, ţiganii din statele româneşti au reprezentat o importantă categorie
socială. Fie că era vorba de ţiganii robi domneşti, robi mănăstireşti sau robi boiereşti,
delimitarea categoriilor de ţigani era realizată în funcţie de apartenenţa la stăpân.

Ţiganii erau departe de a constitui o populaţie omogenă, însă atât documentele interne ale
Ţării Româneşti şi Moldovei, dar şi relatările călătorilor străini care au luat contact cu
realităţile din statele româneşti prezentau două tipuri de ţigani, sedentari, care locuiau şi
munceau pe moşia sau la curtea domnească sau a stăpânilor lor, şi ţigani nomazi.

Ideea emancipării ţiganilor a fost îmbrăţişată şi susţinută prin diferite articole sau studii la
începutul secolului al XIX-lea de reprezentanţi de seamă ai iluminismului românesc printre
care: Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu, Vasile
Alecsandri Gheorghe Asachi.

Regulamentele Organice adoptate în Ţara Românească şi Moldova în 1831 au menţinut robia

ţiganilor, necontestată la nivelul factorilor politici. Reglementările care intervin îi privesc doar
pe ţiganii statului, iar prin articolul 67 şi 95 din Regulamentul Organic al Ţării Româneşti şi
articolul 79 din Regulamentul Organic al Moldovei, ţiganii statului trebuie să îndeplinească
aceleaşi obligaţii fiscale ca şi oamenii liberi. De asemenea, conform articolului 95 al
Regulamentului Organic din Ţara Românească şi articolului 86 al celui din Moldova este
subliniată ideea sedentarizării ţiganilor, pentru lichidarea nomadismului şi încadrarea lor într-
un sector agricol sau meşteşugăresc.

Adunarea Obştească Extraordinară din Ţara Românească a adoptat, în 1831, "Regulamentul

privind îmbunătăţirea soartei ţiganilor statului" care urmărea statornicirea ţiganilor şi deprin-
derea lor cu munca pământului. După modelul acestui document, Adunarea Moldoveană a
adoptat un "Regulament pentru statornicirea ţiganilor", ca o anexă a Regulamentului Organic.
Documentul promova aşezarea ţiganilor statului pe moşiile particulare, aceştia obţinând astfel
o serie de scutiri fiscale. În 1834, Ion Câmpineanu i-a eliberat din robie pe ţiganii săi, pe care-
i moştenise de la părinţi. Ideea emancipării ţiganilor a început să prindă contur, deşi fapta sa
nu a avut un ecou similar printre ceilalţi boieri proprietari de ţigani.14

Cronologia măsurilor de dezrobire

Muntenia (Ţara Românească)
16/28 martie 1843. Adunarea Obştească a Ţării Româneşti a votat Legea pentru desfiinţarea
dajnicilor de sub administraţia Vorniciei temniţelor şi trecerea lor sub administraţia ocârmuirii
judeţelor.
Promulgată prin Ofis domnesc la 22 martie/2 aprilie 1843. Întâia lege prin care se desfiinţa
robia pentru o categorie de ţigani ai Statului, categorie socială scoasă din evidenţele fiscale ale
Vorniciei temniţelor şi trecerea sub administraţie civilă.

28 august/9 septembrie 1843. Dispoziţia circulară a Ministerului Treburilor din Lăuntru al

Ţării Româneşti, prin care proprietarii de ţigani erau obligaţi ca în termen de 18 luni să se
îngrijească de "statornicia ţiganilor nomazi în aşezări şi în case, fie pe propriile moşii, fie pe
alte altora". Cei găsiţi după un an şi jumătate umblând prin ţară urmau să fie aşezaţi de către
autorităţi pe domenii ale statului.

11/23 februarie 1847. La propunera domnitotrului Gheorghe Bibescu, Adunarea Obştească a

Ţărilor Române a adoptat o Lege prin care erau eliberaţi din robie, fără nici un fel de
despăgubire, "ţiganii Mitropoliei şi episcopiilor, mănăstirilor, matocurilor bisericeşti şi ai
oricăror alte aşezăminte publice".

9/21 iunie 1848. În Proclamaţia de la Islaz a revoluţionarilor munteni era menţionat un articol
privind "emanciparea robilor ţigani, fără nici un fel de despăgubire".
26 iunie/8 iulie 1848. Guvernul Provizoriu de la Bucureşti a decretat "eliberarea robilor ţigani
ai boierilor, începând cu data de 10/22 iulie 1848".

22 noiembrie/4 decembrie 1850. Domnitorul Barbu Ştirbei a interzis prin Ofis ca "familiile
de ţigani să mai fie despărţite prin donaţii sau vânzare; Ofisul interzicea, de asemenea,
vânzările de ţigani sub patru membri (atunci când era vorba de una până la trei familii). În
cazurile respective, proprietarii particulari erau "obligaţi să se adreseze Visteriei care-i
răscumpăra şi-i punea în libertate".

8/20 februarie 1856. Decretată legiuirea pentru emanciparea ţiganior din Ţara Românească.
S-a desfiinţa robia ţiganilor aparţinând proprietarilor particulari, cu despăgubire de 10 galbeni
pentru fiecare persoană, plătită eşalonat în mai mulţi ani. Ţiganii erau obligaţi să se
statornicească, fiindu-le interzisă strămutarea pe o perioadă de 10 ani (două perioade fiscale a
cinci ani fiecare).
Astfel, în Moldova şi în Muntenia, deveneau oameni liberi, peste 250.000 de foşti ţigani robi.

Moldova
31 ianuarie/12 februarie 1844. La propunera domnitorului Mihail Sturtza, Adunarea
Obştească a Moldovei a votat "Legea pentru regularizarea ţiganilor Mitropoliei, episcopiilor şi
mănăstirilor îndeobşte", în baza căreia "ţiganii aparţinătorii Bisericii şi aşezămintelor
mănăstireşti - deveneau liberi".

August 1848. Mihail Kogălniceau a elaborat programul revoluţionar intitulat "Dorinţele

Partidei Naţionale în Moldova", ce cuprindea un articol referitor la "desfiinţarea robiei
ţiganilor".

10/22 decembrie 1855. Adunarea Obştească a Moldovei şi domnitorul Grigore Al. Ghica au
adoptat "Legea pentru desfiinţarea robiei şi regularizarea despăgubirii şi trecerea
emancipaţilor la dare către stat". Ţiganii aflaţi în proprietăţile private erau eliberaţi din robie,
cu drept de strămutare de pe o moşie pe alta. Despăgubirea proprietarilor se fixa la 8-4 galbeni
de persoană, în funcţie de categorii - lingurari, respectiv lăieşii. "Invalizii şi sugarii" erau
exceptaţi de la despăgubire. 15

Eliberarea…
Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, marcat de tragismul unei povești de dragoste
dintre un țigan, rob al doamnei Profira Cantacuzino-Pașcanu, și o cameristă franțuzoaică,
încheiată cu împușcarea fetei și sinuciderea băiatului, a în tocmit în grabă un proiect de lege
ce prevedea eliberarea tuturor țiganilor robi.

La 22 decembrie 1855, legea pentru dezrobirea țiganilor particulari este votată în unanimitate
în Divanul Moldovei. Sunt eliberați și ultimii cca 5.000 de țigani robi. La scurt timp, o
asemenea lege este votată și în țara Românească. 16

S-a încheiat un proces care a durat peste două decenii și care a făcut ca robii țigani din
Moldova și țara Românească să fie eliberați cu șapte ani mai devreme decât sclavii negri din
Statele Unite ale Americii.

Din păcate, entuziasmul care i-a făcut pe marii boieri și pe capii mănăstirilor să-i elibereze pe
țigani fără despăgubire s-a risipit destul de repede și problemele integrării acestei noi populații
libere a țărilor Române s-au dovedit mai grele decât posibilitățile de rezolvare ale clasei
politice din acea vreme, dar și după aceea. 20 februarie 1856 în Țara Românească, și
țiganii particulari au fost eliberați. Boierii proprietari de robi au primit câte 10 galben
pentru fiecare persoană aptă de muncă. 17

Unitatea 4 - Rromii din Transilvania. Voivodatul. Legile Mariei Tereza și ale lui Iosif al
II-lea

Voivodatul țiganilor ca formă de autonomie

Prima atestare documetară a rromilor în Transilvania se găsește într-un act emis

de Mircea cel Bătrân. Data este situată în jurul anului 1400.
În Transilvania rromii nu au fost robi ci erau organizați, după modelul românesc, într-un
voievodat, care avea o largă autonomie juridică și era condus de un voievod.
Câteva diplome date de regii Ungariei și principii Transilvaniei în secolul al XV-lea și
al XVI-lea, unor cete de rromi în frunte cu voievodul lor, ne arată relația lor cu autoritățile
locale. În diploma din anul 1422, regele Sigismund confirmă voievodului Ladislau dreptulde
judecată asupra supușilor lui rromi.
În actul emis de regele Matei Corvin, în anul 1476, în legătură cu rromii de la
marginea orașului Sibiu, voievodului și vicevoievodului Transilvaniei le este interzis să-i mai
judece pe rromi, dreptul de judecată aparținând autorităților orașului Sibiu. Această măsură
are menirea să mențină libertatea și dreptul rromilor la o viață liniștită, în conformitate cu
obiceiurile lor.
În sec. al XVI-lea apare funcția de „mare voievod al țiganilor” . El era numit de rege
sau de principele Transilvaniei din rândul nobilimii. Voievodul era numit pe viață, având și
dreptul să dispună și de toate veniturile pe care le aducea această funcție. Funcția nu era
ereditară. După moartea voievodului, stăpânii rromilor puteau să hotărască singuri ce dări să
ia de la supușii lor rromi și, dacă numărul lor era mare, puteau pune un voievod care să-i
conducă.18
Rromii din Transilvania erau sub jurisdicția orașelor pe lângă care trăiau și pentru care
desfășurau diferite activități.
În urma abuzurilor comise de voievozi asupra supușilor rromi în colectarea taxelor de
la aceștia, Dieta Transilvaniei hotărăște în anul 1588 desfiinșarea primului „voievodat al
țiganilor”.
Funcția de mare voievod al rromilor dispare, dar sunt menținute funcțiile de voievozi
locali.
În perioada 1685 – 1686 izvoarele istorice ale Brașovului consemnează că nu mai
există libertatea meseriilor în favoarea rromilor. Li se interzice astfel dreptul de a deține oi și
de a face comerț. Singurele mijloace de a-și câștiga existența erau comerțul cu cai,
confecționarea cuielor și executarea de mici reparații ș.a.15
Autonomia internă
Șeful unei cetei de rromi purta numele de voievod sau jude și avea o largă autoritate în
cadrul comunității. Era ales pe viață. El era considerat cel mai puternic și cel mai înțelept
dintre toți rromii din grup. El făcea dreptate în caz de conflict între familiile din ceata pe care
o conducea. Judeca chiar și disputele apărute între membri aceleiași familii.
Cînd rromii se judecau cu cineva din afara cetei, cazul era de competența justiției
statului.
Cea de a doua atribuție importantă care revenea șefului rrom era strângerea taxelor pe
carecomunitateabrespectivă o datora statului, autorităților locale sau, în unele cazuri,
stăpânului feudal pe a cărui moșie se aflau. Pentru aceasta șeful rrom era scutit de plata de
plata impozitului și de celelalte obligații. Judele, sau voievodul, îndeplinea, astfel, rolul de
intermediar între comunitate și autorități.

Politici de asimilare forțată inițiate de Maria Tereza și Iosif al II-lea

 In Transilvania, procesului de asimilare voluntara i s-a adaugat o politica declarata a
regimului habsburgic vizand asimilarea fortata a romilor si desfiintarea modului de viata
nomad al acestor comunitati. Astfel, in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, in
timpul domniei imparatesei Maria Tereza si a fiului sau Iosif al II-lea sunt adoptate mai multe
masuri ce urmareau asimilarea si sedentarizarea fortata a comunitatilor de romi, masuri ce au
afectat si romii din Transilvania. Este vorba de mai multe decrete ale Curtii imperiale prin
care se modifica statutul fiscal al romilor, le era interzisa deplasarea si chiar detinerea de cai si
carute, le era interzisa limba, portul si ocupatiile traditionale. De asemenea, sunt interzise
casatoriile intre romi, iar copiii romi de peste patru ani erau separati de familie si repartizati in
asezari vecine. Romii, numiti acum oficial “tarani noi” erau fortati sa se orienteze spre
ocupatii agricole, proprietarii de pamant fiind datori sa le puna la dispozitie o bucata de
pamant. Tinerii romi trebuiau sa satisfaca un stagiu militar in armata imperiala, iar preotii
trebuiau sa vegheze ca toti copiii romi sa urmeze scoala. Decretele mentionate precizau
pedepse severe in caz de neindeplinire a prevederilor lor.
Cu toate acestea, dată fiind relativa autonomie regionala ce functiona in Imperiul Habsburgic
si atitudinea ostila a unora dintre nobili, doar in anumite zone aceste decrete au fost cu
adevarat puse in aplicare. O parte a populatiei de romi din Transilvania si Banat a fost insa cu
siguranta afectata de aceste masuri.
Rezultatele acestei politici nu au fost totusi cele asteptate, in multe cazuri impactul ei fiind
doar de scurta durata. Intr-adevar, dupa moartea lui Iosif al II-lea, curtea imperiala si-a redus
interesul fata de romi. In aceste conditii, unii romi si-au parasit casele si terenurile pe care
fusesera obligati sa se instaleze si au revenit la modul lor de viata traditional. Nici elementele
de baza ale identitatii lor, limba, ocupatiile traditionale, portul, traditiile, nu au fost in
totalitate afectate de masurile asimilationiste, chiar daca procesul natural de asimilare a fost
puternic accelerat de aceste masuri in anumite regiuni. 16

Unitatea 5 - Descoperirea adevăratei origini a rromilor datorită lingvisticii, începând cu

jumătatea sec. al XVIII-lea. Migrația in Persia
Primele mostre de limbă rromani au fost consemnate în Anglia în 1547. abia după
câteva secole se va recunoaște valoarea acestor frânturi, întrucât ele au rămas ascunseîn
Prima carte de introducere în cunoaștere de Andrew Borde, sub forma unor mostre de „grai
egiptean” Chiar și cele câteva expresii de „grai egiptean” indică prezența unor împrumuturi
din limbile greacă, slavă și română. 17
 Dar prima legătură a rromilor cu contextul indian avea să fie făcută mai târziu, de
Wàli Istvàn, un student ungur la teologie în Olanda în perioada 1753 – 1754. Wàli Istvàn
cunoaște trei studenți „malabrezi” și constată că limba practicată de colegii săi indieni se
aseamănă foarte mult cu a rromilor din regiunea sa natală din Ungaria. Mai mult, alcătuiește
împreună cu colegii săi o listă de peste 1000 de cuvinte, pe care, după revenirea acasă, în anul
1754, le-a citit rromilor din Györ, cerându-le să redea sensul celor pe care le înțelegeau în
limba maghiară.
Wàli Istvàn nu și-a publicat constatarea, dar a povestit-o unui prieten din Carei, care a
povestit-o unui alt prieten, care, la rândul său, a publicat într-o revistă vieneză o scurtă
informație în legătură cu descoperirea lui Wàli Istvàn în 1776. La șapte ani de la publicarea
informației în presă, în 1783, H. M. G. Grellman a preluat-o, a susținut-o și a dezvoltat-o. 18
Ipoteza asemănării limbii țigănești cu cea din Hindustan s-a dovedit a fi sigură cu
ajutorul filologiei comparate, făcută chiar din secolul al XVIII-lea de trei învățați: Rudiger,
Kraus și Zippel, iar în secolul al XIX-lea de Miklosich și alții. În ultimul timp s-au completat
aceste cercetări grație observațiilor etnografice ale marelui explorator francez Bouilanne de
Lacoste.19
Deși orice legătură cu țara de origine, India, în decursul secolelor a fost uitată, după
ce rezultatul cercetării filologice a fost făcut cunoscut, rromii au creat alte legende și povești:
1.”Aveam un împărat mare, un rrom. El era prinţul nostru. Era padişahul nostru.
Romii locuiau pe-atunci cu toţii laolaltă într-o ţară, într-un vilaiet bun. Numele acestui vilaiet
era Sindh… Aceasta era o ţară curată (frumoasă). Găseai acolo multă fericire şi multă
bucurie. Toţi o duceau bine. Numele împăratului nostru era Maramengro Dev. El mai avea
doi fraţi. Numele lor erau Romano şi Singan. Toate bune şi frumoase, dar se îmtâmplă un
mare război. Musulmanii l-au făcut. Soldaţii au distrus ţara romilor. Au pârjolit pământul.
Toţi romii au fugit din ţara lor… Cei trei fraţi şi-au purtat oamenii pe drumuri îndepărtate.
Unii au mers în Arabia, unii în Armenia şi alţii în Bizanţ. În acele ţări au devenit săraci” 20

2. Atunci când Iisus Nazarineanul a fost predat temincerilor romani pentru a fi

răstignit pe cruce, doi soldaţi s-au adresat unui fierar evreu, poruncindu-i să confecţioneze de
îndată patru piroane. Fierarul, un evreu bătrân, înţelegând despre ce este vorba, a refuzat.
Furioşi, soldaţii, i-au ars barba şi l-au străpuns cu lancea. Apoi au cerut acelaşi lucru unui
alt fierar, şi el evreu. În momentul în care acesta se pregătea să se apuce de treabă, a auzit
vocea fierarului muribund, care-i spunea: “Aria, nu face piroanele, sunt pentru unul din
neamul nostru. Este un om nevinovat.” Fierarul s-a oprit din lucru şi soldaţii l-au străpuns şi
pe el cu lancea. Atunci, ieşind din incinta Ierusalimului, soldaţii au întâlnit un ţigan care
tocmai îşi ridicase cortul şi îşi instalase nicovala. Soldaţii i-au poruncit să confecţioneze cele
patru piroane. Fierarul s-a aşezat pe treabă şi, în momentul în care se pregătea să înceapă
cel de-al patrulea piron, unul din soldaţi i-a spus: “Mulţumesc, ţigane, cu aceste cuie îl vom
răstigni pe Iisus, fiul Mariei”. Dar, abia a terminat de pronunţat aceste cuvinte, şi s-au auzit
vocile tremurătoare ale celor doi fierari asasinaţi, care-l rugau pe ţigan să nu facă piroanele.
Soldaţii au fost atât de înspăimântaţi încât au fugit înainte ca al patrulea cui să fi fost
terminat.Ţiganul a aşteptat ca pironul să se răcească, a vărsat apă pe el, dar acesta a
continuat să rămână incandescent ca atunci când era ţinut cu cleştele în foc. Ţiganul a
aruncat şi mai multă apă, dar cuiul a rămas arzând, ca şi când ar fi fost un corp viu şi
sângerând. Îngrozit, a fugit. Când s-a oprit la miezul nopţii, a văzut la picioarele sale pironul
scânteind. A vărsat peste el toată apa dintr-un puţ, a pus nisip, dar fierul nu a încetat să
strălucească.Ţiganul pleca şi se oprea, dar cuiul continua să-l urmărească……..Iisus a fost
răstignit numai cu trei cuie, picioarele sale aşezate unul peste celălalt, fiind străpunse de un
singur piron. Al patrulea cui rătăceşte dintr-un colţ al lumii în altul. Şi, spune tot legenda,
acest cui apare totdeauna în faţa corturilor descendenţilor omului care a făurit piroanele
pentru răstignirea lui Iisus. Iar când pironul apare, ţiganii fug, ei aflându-se astfel, în
continuă mişcare, negăsindu-şi locul nicăieri. 21

3. Șahul persan Bahram Gur, a hotărât ca supuşii săi să muncească doar jumătate de
zi, restul zilei trebuind să îl petreacă mâncând, bând şi ascultând muzică. Într-o zi a întâlnit
un grup de supuşi care beau vin fără să asculte muzică. Când le-a reproşat că neglijează
muzica, cei din grup, i-au răspuns că au încercat să angajeze un lăutar, dar că nu au fost în
stare să-l găsească. Atunci monarhul persan a cerut regelui indian Shangul să îi trimită
lautari. Se menţionează că acesta a oferit 10.000 de luri- muzicanţi. Bahram Gur le-a oferit
grâne, vite si măgari, dar aceştia, într-un an de zile pierd tot ce aveau şi de aceea regele
persan îi izgoneste din imperiu. Legenda spune că de atunci, aceşti cântăreţi cutreieră lumea
căutând un mod de viaţă: „însoţitori de culcuş ai câinilor şi lupilor şi mereu pe drumuri
pentru a fura zi şi noapte”. 22

4. O rromano them
Varekana and-jekh purano vaxt, le rromen sas-len jekh but shukar them telal o baro
Devel. Sode vaxt nakhlăs atunćatar, feri i Phuw daśtil te phenel. Kodole vaxtesɵe o rromano
taboro sas pi rig e panesqe. Le caxre beśenas śukar jekh paśal avreste. Le murśa astarenas
maćho vaj marenas le sivresa o sastri thaj le ʒuvlă kerenas xamos thaj arakhenas le
ćhavorendar vi le phurendar.
And-ekh śukar ges milasqo, le drabarnă hatărde sar jekh baro pharimos:
- Le kale marutha ćhorena bari xoli p-o amaro nămo, phende won săvorenqe.
Ćaćipnasqe, pala trin gesa, astardăs te marel jekh bari balval. Le Devla
ćhudine pani thaj jag p-i phuw săi răt. Le grasta le rromenqe daranile, thaj le rroma
bare ileça line len anɵe penqe caxre.
Texarinaste p-i vazi, să sas phagărdo.
- So keras akana? Pućhenas won.
- Le ćavore si bokhale, ćingardenas le rromnă!
- Na daran! Na daran! Phendăs o mai phuro rrom, lenqo bulibaśa. Astarena
maćho kaɵa o pani ʒi kana śukŏla thaj śaj te hunavas pale i phuw thaj te thoas pale ande
laɵe.
Le murśa gele pajeste penqe navodurença te astaren maćho. Vi pala so o paj la
lenaqo sas uźo, ći jekh maćho na dikhelas-pe. Panʒ gesa rodine pe-l panja, ivă. Phirde le
gere rroma vi opre, vi tele paśal o paj. Ći jekh maćho na dikhŏlas-pe, Khonic ći astardăs
khanć.
Khanikas na sas-les so te xal, , ći le manuśen, ći le grasten.
- Trebul te keras vareso, phende le rroma.
- Thon le gresten vurdoneste thaj ʒasa ande aver them te rodas xaben, ʒi kana
telărena le pană opral amari phuw! Akharel o phuro.
Le rroma phirde but berśa andar but thema thaj phuvă, anda să i lumă. Phirenas e
caxrenca, aćhavenas-pen paśal e pană, vaj paśa le vëśa, xanci vaxt. Kerenas buki te kiden vi
love. Laćharenas kakavă, vurdona, petalonas grasten, sikaven le manuśen sar te petalon le
grasten thaj but aver bukă.
Pala maj but berśa, kana kamle te ambolden palpale ande lenqo them, khonik na maj
ʒanelas kaj si kodova than.
Le drabarnă phende ke lenqo them sas lino le pajendar thaj ke wo si xasardo p-o să o
vaxt.
O vaxt nakhlăs, thaj le rom sikile te źiven avre thaneste, tha inkeren andi lenqi godi o
purano than. Vi lenqi purani ćhib, thaj le purane aćara...
Vi ages le rroma roden penqo them, thaj ʒi kana arakhena-les, o them le rromenqo si
kothe kaj won dikhline jekhtones le khamesqi dud.
4. Patria Rromilor

Cândva, în vremurile de demult, rromii aveau o țară foarte frumoasă, binecuvântată

de Dumnezeu. Câtă vreme a trecut de atunci, numai Pământul poate să mărturisească. Pe
vremea aceea tabăra rromilor era așezată pe malul apei. Corturile erau dispuse frumos, unul
lângă celălalt. Bărbații prindeau pește și băteau fierul cu ciocanul, iar femeile făceau de
mâncare și vedeau de copii și de bătrâni.
Într-o frumoasă zi de vară, descântătoarele au simțit un fel de greumânt în piept :
- Norii cei negri o să-și verse mânia asupra neamului nostru, au spus ele tuturor
celorlalți.
Într-adevăr, după trei zile a început să bată un vânt năpraznic. Zeii au aruncat apă
și foc pe Pământ, toată noaptea. Caii rromilor s-au speriat, dar oamunii cu inimă mare i-au
luat în corturile lor.
Dimineața, l-a lumina zilei, bieții oameni au constatat că totul a fost răvășit.
- Ce facem acum au întrebat ei ?
- Copiii sunt flămânzi, au strigat femeile!
- Nu vă speriați ! Nu vă fie frică, a spus cel mai bătrân dintre ei, bulibașa
lor.  Veți prinde pește din râu, până când se va usca pământul și o să putem ara și semăna
din nou.
Bărbații se duseră la râu cu năvoadele lors să pescuiască. Nici dupăce apa s-a
limpezit ca lacrima, nu s-a zărit nici un pește. Cinci zile au căutat pe ape, în zadar. Au umblat
bieții rromi și în sus, și în jos pe lângă apă. Nici un pește nu se zărea. Nimeni nu a prins
nimic.
Nimeni nu avea ce să mănânce, nici oamenii, nici caii.
- Trebuie să facem ceva, au zis rromii !
- Prindeți caii la căruțe și vom merge în altă țară să căutăm de mâncare, până se
vor retrage ploile de deasupra ținutului nostru! Anunță bătrânul.
Umblat-au rromii mulți ani prin multe țări, au străbătut multe ținuturi, în Lumea
întreagă. Umblau cu corturile, Adăstau pe lăngă ape și pe lângă păduri, câte puțina vreme.
Lucrau ca să strângă și bani. Reparau căldări, căruțe, potcoveau caii, îi învățau pe oameni
cum să-și potcovească caii și multe alte lucruri făceau.
După mai mulți ani, când au vrut să se întoarcă în patria lor, nimeni nu mai știa unde
se află acel loc.
 Descântătoarele au spus că țara lor a fost luată de ape și că este pierdută pentru
totdeauna.
Timpul a trecut si rromii s-au învățat să trăiască prin alte locuri, dar le-a rămas în
memorie străvechea lor patrie. Și limba lor de altă dată, și obiceiurile le știu.
Și astăzi rromii își caută patria, dar, până o vor găsi, patria lor este aici unde au
văzut mai îtâi lumina zilei. 23

Mărturii ale șederii îndelungate în Persia

Etnocultura rromilor a fost desigur influenţată şi de popoarele cu care aceştia au intrat
în contact în timpul lungului drum din India până în Europa şi, mai apoi, a peregrinărilor prin
ţările Europei. Distingem în această fază de început al istoriei acestui neam influenţa
persană. Astfel, în lexicul limbii rromani au pătruns din persană cuvintele ,,khangeri,
însemnând ,,biserică (în persană însemna ,,turn) şi ,,tover (,,topor).
După opinia istoricului britanic Donald Kenrick, este posibil ca rromii să-şi fi
păstrat religia hindusă până când au intrat în contact cu creştinismul, în Grecia bizantină,
continuând să îl venereze pe zeul Shiva cu tridentul său în mână, obiect numit de
credincioşii hinduşi truşul, acelaşi cuvânt desemnând astăzi pentru rromi simbolul
creştinismului: crucea; şi pe zeiţa Kali, însemnând în limba rromani neagră semnificaţie
concordantă cu culoarea pielii zeiţăţii hinduse din stampele vremii. Tot în Persia rromii au
împrumutat cuvântul ,,ordon de la un alt grup nomad numit Alani, odată cu mijlocul de
transport denumit prin această vocabulă: căruţa cu coviltir. Astăzi în rromani cuvântul are
trei forme: urdon, vurdon sau hurdon, însemnând căruţă sau car şi prin extensie - maşină.
La rromii din Anglia cuvântul are forma vardo. [Donald Kenrick, Rromii din India la
Mediterana, Centre de recherches tsiganes, Editura Alternative, București, p. 17 – 19]

Unitatea 6 - Perioada interbelică, Holocaustul rromilor, Deportarea în Transnistria

România interbelică a devenit „România Mare”, realizându-se statul unitar, Vechiului Regat
antebelic (Moldova, Ţara Românească, Dobrogea – alipită în 1878 şi Cadrilaterul – alipit în
1913) i s-au alăturat în 1918 Basarabia (aparţinuse Imperiului rus din 1812), Bucovina,
Transilvania şi Banatul (aparţinuseră Imperiul Austro-Ungar). Noul stat şi-a dublat teritoriul,
ajungând la 295 500 km2, rivalizând ca întindere şi populaţie cu Marea Britanie sau Italia.
Pierdea în schimb omogenitatea etnică a României antebelice, alături de români, evrei şi
ţigani se alătură unguri, germani, ruşi, ucraineni, şi alţi evrei şi ţigani Conform
recensământului din 1930, românii reprezentau 71,9%. Iar principalele minorităţi naţionale
erau maghiarii – 7,9%, germanii – 4,2%, evreii – 4,0% ş.a. Ţiganii reprezentau 1,5% din
populaţia ţării, şi sunt recenzate 262.501 persoane, dintre care 221.726 dintre ei locuiau în
mediul rural (84,5 %), iar 40775 dintre ei trăiau la oraşe20. Constatăm că populaţia ţigănească
rămâne în continuare o adevărată civilizaţie a satului. Menţionăm faptul că, deşi nu putem să
negăm competenţa celor care au condus şi realizat recensământul din 1930, aceste cifre nu
reflectă în totalitate realitatea. Termenul „ţigan” era considerat o „declasare” şi mulţi s-au ferit
a-l adopta, iar populaţia ţigănească, spre deosebire de evrei, s-a dovedit uşor asimilabilă şi
care adopta repede religia etniei majoritare. Martin Block, în anul 1934, considera că în
România erau 350 000 – 400 000 de ţigani, iar sociologul şi etnograful Ion Chelcea estima
pentru perioada interbelică un număr de 525 000 de persoane de etnie romă. Una dintre
organizaţiile culturale şi politice interbelice ale ţiganilor, Uniunea Generală a Romilor,
pretindea în anul 1938 că reprezintă interesele a 784 793 de ţigani, iar alte surse din interiorul
etniei avansau cifra de un milion de persoane 24.

Perioda interbelică aduce pentru ţiganii din România un proces de modernizare, o aşa- numită
„emancipare”, vizibilă şi prin încercările de organizare, atât socială, culturală, cât şi politică.
Conţiinţa apartenenţei la etnia romilor s-a făcut simţită inegal în România Mare. Conducătorii
celui mai important recensământ interbelic, cel din 1930, remarcau faptul că „o mare parte
dintre ţigani nu şi-au declarat originea etnică ţigănească, în Transilvania s-au declarat mai
mulţi ţigani decât în Vechiul Regat (Ţara Românească şi Moldova), aici petrecându-se o mai
accentuată asimilare în timp22. Cea mai mare proporţie de ţigani o aflăm în Transilvania –
2,3% (2,5% la sate), în număr de 75 342 de persoane. În celelalte provincii istorice, în
procente, ţiganii reprezentau de la 0,3 % în Basarabia până la 1,8 % în Muntenia. Judeţele cu
mulţi ţigani erau Ilfov (care deţinea şi oraşul Bucureşti), capitala şi cel mai mare oraş al ţării),
Dolj (Oltenia), Mureş şi Cluj (Transilvania), iar oraşe cu mulţi ţigani erau Bucureştiul,
Urziceni (13,4%), Orşova (8,5%, Mizil (8,1%), Târgu-Frumos (8,3%)23. Cercetând datele
recensământului remarcăm faptul că în Transilvania locuiau ţigani în mai toate localităţile, dar
în număr mai mic, câteva familii, iar în Moldova şi Muntenia se constată concentrări ale
populaţiei ţigăneşti în unele zone, existând multe sate alcătuite exclusiv din ţigani, sate de
agricultori, mici meşteşugari sau lăutari.25

Categorii și caracteristici
O excelentă clasificare a ţiganilor epocii interbelice realiza Ion Chelcea, care vedea mai multe
categorii, cu caracteristicile lor care îi diferenţiau:

- ţiganii aşezaţi (de vatră), purtau numele ocupaţiei: fierari, lăutari, salahori, văcsuitori de
ghete, spoitori; sunt o categorie care s-au amestecat cel mai mult cu populaţia în mijlocul
căreia au trăit şi sunt pe cale şă-şi piardă limba;

- rudarii, în Ardeal se numesc băieşi, în Moldova – lingurari; sunt urmaşi ai ţiganilor aurari,
dar această îndeletnicire a dispărut; prezintă o nuanţă specifică a păstrării trăsăturilor rasei,
vorbesc limba română şi au adoptat portul ţăranilor; cerşesc, dar nu fură şi sunt consideraţi
drept harnici;

- nomazii, poartă numele ocupaţiei: lăieşii, netoţii, ursarii, ciurarii, clopotarii; şi-au păstrat cel
mai bine caracteristicile etnice şi lingvistice, au un port specific şi s-a constatat înclinaţia lor
către furt.

Perioada interbelică a antrenat transformări importante şi pentru ţigani, atât din punct de
vedere social, cât şi economic. Acest fapt este vădit în domeniul ocupaţiilor,  unde unii ţiganii
îşi păstrează îndeletnicirile tradiţionale, dar unele dintre ele intră în declin sau chiar dispar ca
urmare a prefacerilor economice şi a progresului ce se face simţit şi în România. Aurarii devin
rudari şi pe lângă obiectele de lemn pe care le confecţionau, devin şi cărămidari, iar unii
dintre se îndreaptă către comerţul ambulant, mai ales cel cu covoare. Lăutarii ţigani domină în
continuare peisajul muzical românesc, dar şi ei sunt concuraţi de gramofon şi de orchestrele
moderne. Fierarii ţigani ai satelor rămân în continuare cei care deţin preponderenţa, iar dintre
vătraşi, unii devin ciurdarii şi porcarii satelor. Reforma agrară, încheiată în 1921, a făcut pe
mulţi dintre ţiganii sedentarizaţi mici proprietari agricoli, în rând cu ţăranii, dar au fost multe
cazurile când, nu după mult timp, şi-au vândut terenurile agricole .

 Nu a existat o „problemă ţigănească” în interbelic

În perioada interbelică, în România s-au născut şi au avut o evoluţie deosebită mişcările

ultranaţionaliste, care au promovat tendinţe xenofobe, continuând o „tradiţie” antebelică
apărută odată cu naşterea statului românesc modern. În societatea românească a existat încă
din evul Mediu o „problemă grecească”, care s-a sfârşit printr-o relativă asimilare a grecilor în
masa românilor şi prin pierderea importanţei lor economice. O „problemă evreiască” a apărut
odată cu naşterea burgheziei naţionale, care se simţea „sufocată” de concurenţa burgheziei
evreieşti, care funcţionase încă de la din secolul al XVIII-lea ca o adevărată clasă intermediară
între oraş şi sat, între boier şi ţăran. Această „problemă evreiască” a fost şi o realitate a epocii
interbelice, cunoscând perioade de acutizare, dar şi de indiferenţă a opiniei public, iar pe
fondul recrudescenţei fascismului în Europa, degenerând nefast în anii celui de-al doilea
război mondial26. O „problemă ţigănească” n-a existat în societatea românească nici înainte
de primul război mondial şi nici în perioada interbelică. Au fost puţine şi fără o largă
circulaţie poziţiile rasiste îndreptate împotriva ţiganilor. Liga Apărării Naţional-Creştine şi
Mişcarea Legionară, organizaţii politice ultranaţionaliste, au avut printre principalele direcţii
doctrinare antisemitismul, neacordând atenţie ţiganilor, căci măsurile pe care le cereau
împotriva „străinilor” aveau  o bază economică, nu rasială. Politica de „românizare” a
guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938) n-a atins etnia ţiganilor, ba mai mult
în 1937, în vederea alegerilor, una dintre marile organizaţii ale ţiganilor a sprijinit Partidul
Naţional-Creştin al lui Octavian Goga (formaţiune politică naţionalistă cu tendinţe pronunţate
xenofobe, în special antievreieşti), oficiosul partidului, „Ţara Noastră” apărând săptămânal şi
într-o ediţie pentru romi. Abia în anul 1941, când Mişcarea Legionară conducea România
împreună cu generalul Antonescu, se înregistrează o astfel de poziţie în ziarul oficial al
organizaţiei. Se anunţa „precăderea problemei ţigăneşti”, se cerea interzicerea căsătoriilor
dintre români şi ţigani şi apoi izolarea treptată într-un fel de ghetto28. În timpul guvernării
antonesciano-legionare nu s-au luat măsuri restrictive împotriva ţiganilor. Sub influenţa
teoriilor rasiste germane, au apărut şi în România mai multe studii ca rezultat al unor cercetări
de biopolitică şi eugenie efectuate la Cluj în cadrul Institutului de Igienă Socială. S-au
introdus concepte noi precum „puritate etnică”, „etnii inferioare”, „promiscuitate etnică” şi se
considera că minorităţile (în special evreii şi ţiganii) erau considerate „minorităţi-balast” şi se
constituiau într-o „primejdie bioetnică”. Interesaţi în a sensibiliza opinia publică asupra
pericolului ţigănesc, cerectătorii prezentau cifre de  400 000 sau chiar de 600 000 de ţigani în
România, cei 262 501 erau doar nomazii. Se spunea: „Ţara noastră are cei mai mulţi ţigani din
lume şi proporţia corcilor proveniţi din ţigani şi populaţii neţigane, nu-i departe de cel al
ţiganilor puri”.

 Câteva teorii

Un sociolog şi etnograf de mare valoare, dar pătruns şi el de ideile epocii remarca: „Ţiganii şi-
au aflat în România un mediu prielnic de dezvoltare, subînţelegându-se că românii i-au tolera
prea mult. Mai ales conducerea a lăsat nereglementată viaţa ce o duc la oraşe. Mai cu seamă
în Bucureşti. Principiul asimilării sau tolerarea infiltraţiilor etnice puteau să pară justificate în
trecut, deoarece conceptul de rasă nici nu exista atunci, sau n-avea conţinut, dar sperăm că
lucrurile nu vor rămâne aici”. Iordache Făcăoaru, cel mai important teoretician al cercetărilor
rasiale privind pe ţigani (dar nu una dintre marile personalităţi ale epocii) considera că
asimilarea minorităţilor de „mâna a doua”, precum ţiganii şi evreii, ar însemna „înstrăinarea şi
pauperizarea însuşirilor noastre etnice” şi aprecia ca potrivită politica Germaniei faţă de
aceştia. Un alt autor nota: „Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă
forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Pentru a acoperi
cheltuielile de întreţinere, trebuie puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie, am scăpa de ei.
Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu, pentru ca în cursul unei generaţii să fie curăţit locul şi
de ei. Peste tot, locul trebuie reocupat de elementele cele mai bune ale naţiei30. Aceste teorii
au făcut apologia politicii germane faţă de minorităţi şi, deşi fără o prea largă circulaţie şi
nebeneficiind de un prestigiu deosebit al autorilor, au contribuit la definirea politicii faţă de
ţigani a guvernului Antonescu. 26 Ion Chelcea, Țiganii din România. Monografie
etnografică, București 1944, p. 126 - 128

Țiganii în timpul regimului Antonescu

Începerea celui de-al doilea război mondial, recrudescenţa fascismului, intrarea României în
sfera de influenţă germană (aderarea la Pactul Tripartit) a făcut ca politica tradiţională a
guvernelor române faţă de ţigani să se schimbe. S-au remarcat asemănări şi deosebiri între
situaţia evreilor şi a ţiganilor. Legislaţia antisemită din anii războiului a afectat într-o măsură
mai mare sau mai mică pe toţi evreii, pe când pentru ţigani n-a existat o legislaţie care să-i
cuprindă pe toţi. Cu privire la deportări, doar o parte dintre ţigani au intrat în aceste proces, la
fel ca şi evreii, doar cei din Bucovina, Basarabia şi Dorohoi fiind deportaţi. Generalul Ion
Antonescu, după o vizită la 7 februarie 1941 (la puţin timp după ce a preluat puterea totală în
stat, n.n.) în mahalalele Bucureştilor, remarca invazia ţiganilor de la sate spre oraşe; ei au fost
cei care au inundat străzile la „rebeliune” (conflictul armat între Antonescu şi legionari pentru
câştigarea puterii), au făcut numeroase jafuri, erau „pe punctul de-a da statul peste cap”.
Considera că trebuie îndepărtaţi din capitală, să fie stabiliţi în Bălţile Dunării, care să fie
asanate, şi în Bărăgan, unde era nevoie de braţe de muncă în agricultură. Trebuia să li se
impună „cultul muncii”. Aprecia la cca 20 000 numărul celor care ar fi făcut obiectul unei
astfel de acţiuni. Mihai Antonescu, vicepremierul României, menţiona referitor la Legea
Muncii Obligatorii că „ţara trebuie să fie redresată”, iar pentru aceasta era necesară „munca
intensivă şi coordonată a tuturor” şi cerea scoaterea din capitală şi din alte centre urbane a
ţiganilor infractori şi implicarea lor „activităţi socialmente necesare”.

Din ordinul mareșalului Antonescu s-a realizat un recensământ de către Institutul Central de
Statistică prin intermediul a 1 000 de operatori. Au fost recenzate 11 441 persoane ţigani
nomazi şi 13 176 ţigani sedentari. Ţiganii propuşi pentru deportare erau împărţiţi în două
categorii:

- ţiganii nomazi – căldărari, lingurari ş.a.;

- ţiganii stabili, care nu aveau mijloace de existenţă sau ocupaţii precise sau făcuseră puşcărie.

Antonescu cerea „asigurarea ordinii interne şi eliminarea elementelor eterogene şi parazitare”,

astfel ţiganii nomazi trebuiau dirijaţi spre Transnistria, instalaţi sub un Guvernământ. El cerea
degajarea oraşelor şi satelor de „toţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi, pripăşiţi şi
toleraţi printr-o condamnabilă nepăsare a conducerii treburilor noastre publice de până acum”.
Dorea să se acţioneze „în masă şi prin surprindere, însă organizat şi cu omenie”, iar ceilalţi
ţigani sedentari, dar fără ocupaţie să fie distribuiţi în ţară şi utilizaţi la diverse munci. 

Câți au fost deportați în Transnistria?

Să remarcăm că Ion Antonescu aprecia că ţiganii care se dovedesc harnici şi muncitori,

desfăşurând activităţi necesare să fie lăsaţi în pace. La procesul din 1946, I. Antonescu motiva
deportarea prin motive de ordine publică, datorită furturilor şi omorurilor pe care le comiteau
în Bucureşti şi alte oraşe în timpul camuflajului. Acuzarea a estimat la 26 000 numărul
țiganilor deportaţi, dar generalul C.Z. Vasiliu recunoaşte deportarea a 24 000 de ţigani din
toate colţurile ţării. A. Fraser consideră că Antonescu a trimis în Transnistria cca. 90 000 de
ţigani dintre care o treime au murit din cauza abandonării, malnutriţiei, tifosului, dar aceste
cifre nu sunt confirmate documentar. Fără îndoială, însă, acţiunea guvernului s-a dovedit o
acţiune prost organizată şi care n-a satisfăcut intenţiile conducătorilor. Într-adevăr, se
deosebeşte de politica germană faţă de ţigani, a afectat 10% din populaţia ţigănească a
României şi nu există dovezi că s-a urmărit exterminarea lor fizică, s-a dorit o soluţie
intermediară, dar care n-a creat decât suferinţe greu de imaginat. Este „secvenţa românească a
istoriei tragice a ţiganilor în cel de-al doilea război mondial”.
Supravieţuitorii ţiganilor deportaţi în Transnistria s-au reîntors în satele şi oraşele lor, după
retragerea armatei române şi germane. S-a instituit regimul comunist, dar atenţia pe care a
acordat-o acestei etnii a fost minoră, autorităţile neacordându-le statutul de minoritate
naţională conlocuitoare. Partidul Comunist Român şi-a dorit să omogenizeze din punct de
vedere etnic societatea românească şi ţiganii erau elemente ce trabuiau românizate. Ţiganii,
mulţi dintre ei, au ascuns apartenenţa lor etnică şi acest fapt este confirmat de recensămintele
perioadei comuniste şi această realitate s-a perpetuat şi după 1990 36. 27 Viorel Achim, op.
cit, p. 153 - 154

 Unitatea 7 - Romii din România Categorii de rromi. Rromii în regimul comunist.

Democrația
Romii din România, în decursul istoriei lor, au fost categorisiți după principalele trei criterii:
1. Criteriul stabilității:
- romi nomazi
- rromi seminomazi (ori semisedentari)
- rromi sedentari
2. Criteriul lingvistic
-Vorbitori de limbă rromani:
- Spoitori
- Ursari
- Căldărari
- Carpatici
(în funcție de dialectul vorbit, (cf. Gheorghe Sarău – Rromii, India și limba
rromani)
3. Criteriul socio-profesional:

- boldeni (florari) – romi care, pe vremuri, se ocupau cu confecţionarea florilor artificiale

pentru coroane, coroniţe, jerbe, iar astăzi vând flori şi se ocupă cu negustoria în general;

– cărămidari / cărămizari – romi care, tradiţional, se ocupau de confecţionarea cărămizilor din

lut nearse (chirpici), proveniţi din ursari, vătraşi şi rudari;

– fierari – romi care, tradiţional, se ocupau cu prelucrarea fierului, inclusiv cu feroneria şi

lăcătuşeria, confecţionau unelte din fier, legau căruţe în fier şi potcoveau cai;
– gabori – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat,
care, tradiţional, se ocupă cu tinichigeria, dar astăzi fac şi comerţ ambulant cu covoare,
cuverturi, obiecte casnice;

– xoraxané (turci) – romi turci musulmani, vorbitori de limbă turcă, profund influenţaţi de
cultura turcă, aşezaţi mai ales în Dobrogea;

– xanotari (spoitori) – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din
metal, iar astăzi recuperează metale feroase şi neferoase;

– kïkavari (căldărari) – romi a căror meserie tradiţională este prelucrarea  aramei / cuprului,
din care fac cazane, căldări, tăvi, ibrice;

– lăutari – romi muzicieni, mai ales instrumentişti, proveniţi mai ales dintre  ursari şi vătraşi;

– lovari – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, aşezaţi mai ales în  Transilvania şi Banat,
care se ocupau, în trecut, cu geambăşia / negustoria de  cai;

– ursari – romi care, pe vremuri, se ocupau cu „umblatul” cu ursul, apoi, prin  reconversie
profesională, au devenit fierari (prelucrează fierul), pieptănari  (prelucrează osul şi cornul şi
confecţionează piepteni şi alte obiecte din os şi
corn), ciurari (prelucrează pieile de animale şi confecţionează ciururi şi site)  şi lăutari;

– rromungre (romungre) – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, profund influenţaţi de

cultura maghiară, aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat;

– rudari – romi care, în majoritatea lor, şi-au pierdut limba maternă şi cultura romani
tradiţională, sunt profund influenţaţi de cultura românească şi se ocupă cu prelucrarea
lemnului, confecţionând linguri, fuse, furci, albii, mobilier, împletituri din nuiele;

– argintari – romi care, tradiţional, se ocupă cu prelucrarea argintului şi aurului şi fac în

special bijuterii şi alte obiecte de podoabă;

– vătraşi – romi asimilaţi / aculturaţi, sedendarizaţi cu multă vreme în urmă, profund

influenţaţi de cultura românească. (cf. Partida Romilor ProEuropa, sursa : Internet)

Rromii în timpul comunismului

Recensămintele epocii comuniste, realizate pe baza declaraţiilor, nu anchete sociale, care să
identifice pe toţi apartenenţii etniei ţigăneşti, arată un număr mai mic de membri ai acestei
populaţii, la fel şi procentual se înregistrează o scădere. Astfel, în 1948 sunt înregistraţi 53425
de persoane (0,3%), în 1956 – 104.216 (0,6%), în 1966 – 64197 (0,3%), în 1977 – 229986
(1,06%), iar în 1992 – 401087 (1,8%)37. Un grup de cercetători, care au realizat un studiu
ştiinţific dedicat etniei rome actuale, considera că în 1992, după modul de viaţă, în România
erau minim 819446 persoane (3,6%), iar cifra maximă fiind 1010646 persoane (4,6%).

Măsurile luate de regimul comunist au reuşit într-o oarecare măsură să-i transforme pe ţigani
în muncitori, integrându-i, uneori şi forţat, în modul de viaţă modern. N-au mai fost
consideraţi o etnie parte, au fost trimişi la şcoli, li s-au asigurat locuri de muncă şi locuinţe.
Transformările economico-sociale ale perioadei comuniste i-au afectat pozitiv sau negativ pe
ţigani. În anul 1962, s-a luat măsura sedentarizării ţiganilor nomazi, încercându-se atragerea
lor în societate, dar necunoscându-se bine specificul lor şi nefiind tratată cu suficientă atenţie,
n-au fost rezultate semnificative şi acest lucru se simte în perioada actuală. Între anii 1977-
1983, sunt sedentarizaţi şi ultimii 65000 de ţigani nomazi în urma unui program iniţiat de
Partidul Comunist Român. Adaptarea ţiganilor la sistemul economico-social instituit de
comunişti a însemnat abandonarea îndeletnicirilor tradiţionale şi transformarea lor a îmbrăcat
caracteristici specifice, datorate în special calificării şi educaţiei precare. Autorităţile au
trebuit să constate eşecul parţial al încercărilor de „încadrare în muncă a ţiganilor-problemă”,
aceia care nu s-au putut adapta noilor condiţii.

 Reacții la politica lui Ceaușescu

Politica pro-natalistă a lui Nicolae Ceauşescu, sprijinită şi de sistemul de ajutoare sociale a

ajutat familiile sărace de romi şi a făcut să crească numărul membrilor etniei, dar dificultăţile
financiare şi morale i-au determinat să-i abandoneze pe copii în instituţii specializate de stat.
Din punct de vedere al şcolarizării, copiii romi au fost încadraţi în şcoli, dar sărăcia a frânat de
multe ori dezvoltarea lor şi în multe cazuri elevii romi erau trataţi diferenţiat, deşi, cel puţin
teoretic, nu exista în şcoală nicio discriminare.

În timpul lui Ceauşescu, sedentarizarea forţată a fost urmată de dispersarea grupurilor mai
numeroase, iar la începutul anilor ’70 va refuza să recunoască chiar existenţa ţiganilor. Ca
parte a procesului de „sistematizare”, Ceauşescu va încerca să-i bage cu forţa în „ghetourile”
sărăcăcioase din oraşe sau aşezările de tip semiurban din zonele agricole. Obiectele lor de preţ
– monedele mari de aur din perioada austro-ungară, forma lor preferată de tezaurizare – au
fost confiscate de către Securitate şi Miliţie41. Comunităţile tradiţionale nu s-au putut adapta
suficient de rapid la noile condiţii şi nici n-au beneficiat de ajutor special din partea statului
ceea ce a dus la o marginalizare din partea populaţiei majoritare şi o automarginalizare,
izolându-se în faţa schimbării şi modernizării. În urma crizei economice, o parte a ţiganilor
revin la modelele tradiţionale de viaţă, dar adaptate în forme moderne: devin specialişti ai
„pieţei negre”.

 Perioada actuală. Democrația!

România, odată cu reîntoarcerea spre democraţie, a recunoscut pe ţigani ca  minoritate

naţională şi, din acest punct de vedere, ţiganilor li s-au oferit toate drepturile constituţionale,
ei fiind egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni ai ţării şi putând fi reprezentaţi în parlament, fiind
apăraţi şi putând cere rezolvarea problemelor lor de către Oficiul pentru Romi al
Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale din cadrul Guvernului României.
Legile româneşti le oferă o deplină posibilitate de activizare a modernizării etniei rome.
Constituirea etnicităţii rome nu depinde însă atât de statul român, cât de liderii comunităţilor
ţigăneşti. România, ca o ţară care deţine cei mai mulţi ţigani din Europa, s-a considerat că ar fi
trebuit să deţină preeminenţa în cadrul acestei numeroase etnii. Într-adevăr, nu au lipsit
numeroşii lideri ai ţiganilor din România care s-au erijat în conducătorii ţiganilor din ţara în
care s-au născut, din Balcani, din Europa, din lumea întreagă. Dar nu s-au simţit efectele
constituirii unei etnicităţi rome moderne şi nu se poate discuta de coeziune de idei în ceea ce
priveşte modul de părăsire a tradiţionalismului arhaic. Dacă pentru mult timp (mai ales în
timpul regimului  comunist) modernizarea a însemnat părăsirea comunităţii etnice şi
integrarea în cadrul larg al populaţiei majoritare, acum, pentru ţigani se oferă posibilitatea
modernizării din din cele mai diverse puncte de vedere (social, politic, religios, cultural ş.a.)
fără a renunţa la propria identitate. Din păcate, considerăm noi, populaţia romă din România
manifestă o accentuată tendinţă de reîntoarcere la organizarea de tip tradiţional, care capătă
mereu noi adepţi şi liderii tradiţionali (numiţi îndeobşte bulibaşi, un termen specific Evului
Mediu, de origine turcă) au căpătat o mai mare autoritate decât liderii moderni (un fapt
paradoxal, de altfel). Să amintim reîntoarcerea la justiţia tribunalelor tradiţionale (numite kris-
uri), cu o mare putere în rândul romilor adepţi al traiului patriarhal şi care pedepseşte
încălcările codurilor morale vechi de secole în  spaţiul românesc.
 Trebuie să înţelegem faptul că o modernizare şi o integrare a romilor într-o societate
care manifestă tendinţe europene nu se poate realiza fără o rupere (mai mult sau mai puţin
radicală) de moştenirea trecutului, o să depăşească marginalizarea şi să se integreze, cel puţin
social.28 Ileana Roman, Țiganii noștri, p.116 - 117

Unitatea 8 - Teme importante ale folclorului rromilor. Specific și confluențe cu folclorul

românesc

Teme predilecte și specificul folclorului rrom

Folclorul rromilor are specificul său care îi conferă farmec, savoare şi o deosebită
profunzime spirituală şi ideatică. În folclorul rromilor apar câteva teme, motive, idei şi
simboluri definitorii:
Drumul apare ca un modus vivendi, o perpetuă rătăcire. Drumul este întotdeauna
lung, fără început şi sfârşit, fără perspectiva întoarcerii.
Drumul ar putea însemna speranţă şi dorinţa de evadare din contingent, dar şi
predestinare, blestem: ,,Gelem, gelem lungone dromeçar/maladilem baxtale romençar''
(„Am mers, am mers, drum fără-nturnare/ Rromi fericiţi găsii-n a mea cărare”) sau Bari kris
kaj maj kërena/ Pe će drom on telărëna?... ,,...Şi la sfat se aşezară/Pe ce drum să plece iară?'';
3astar, Dewla, pe-l gawa/ Te-anas mas, xabenata/ Te xan amarë rroma,/ Thaj maj зăstar pe-l
thema/ Te-anas mij thaj śëla…// ,,Mergem, Doamne, în cele sate/S-aducem carne şi bucate/ Să
le-mbuce rromii toate. Şi mergem peste hotare/ S-aducem bani şi miare…
'' (v. ,,8''); ,,Duce-m-aş în alt veleat/.../Duce-m-aş de-aci, de-acasă/Unde-i lumea mai
frumoasă'' (v. ,,20''); ,,Şi ochii-ţi sunt de sărutat/Căci de drumuri m-au legat'' (cf. Rromane
taxtaja de Costică Băţălan, Kriterion Bucureşti, p 58 şi urm.).
Banii (aurul, bogăţia): Banul apare ca o profesiune de credinţă, nu un mijloc, ci un
scop. Dar banul poate fi sesizat şi ca simbol. Aici dictonul ,,Banii n-aduc fericirea'' nu are
relevanşă. Cuvântul ,,bani'' este pus înaintea termenului ,,sănătate'': ,,Şi nici bani, nici
sănătate'' (ibid. p. 84''). La rromi, dictinul „Banii n-aduc fericirea” nu este valabil
Destinul tragic, implacabil, sintetizat prin bătaia lui Dumnezeu: Unele cântece
ţigăneşti par a fi o prelungă tânguire, ca argumente apar cel mai adesea copiii flămânzi,
despuiaţi şi desculţi, sărăcia, boala, iubirea neîmplinită, moartea .
Atmosfera se înseninează, oarecum, în cântecele de dragoste, dar şi aici apare
discrepanţa dintre sentimentul candid al iubirii şi gelozia nimicitoare care deschide
perspectiva sumbră a despărţirii. 29
 Doina telărimasqi
[26]
Tradem duma mira daqe
Ke ito khërë ći avaw
Phendem te na daravel-ma
O Del janel sar barărdă-ma

Dikhŏl, dikhŏl dur dural

P-o drom sar kërdŏl balval
Kadă balval kon kërël-la,
Mungro ćhawo amboldel-la.

Na ker balval miro ćhavo

Ke o drom si ʒungalo.
Kana kandes tu tradawa
Le chaven pe ko-l droma

Doină de pribegie
[26]
Am trimis vorbă la mamă,
Că acas’ nu viu degrabă.
Soarta-mi nu e de temut :
Ea ştie cum m-a crescut…

Se zăreşte, hăăt, departe,

Pe-al meu drum vântul cum bate
-Dar ăst vânt cin’ la ivit?
-Chiar feciorul tău iubit!

-Nu ivi vânt, fiul meu,

 Că ş-aşa drumul e greu!
Dacă mă vei asculta,
La drum copiii-oi îndruma.

Gili dromesqi
[27]
De sar phiraw pe-l droma
Parnile mïre bala
Na-s ma phral thaj nici ćhave
Le droma sas зungale

Sar asan mire ćhave

Ke dikhen k-avaw khere
Thaj bari pakiw keren
The den le rromen te pjen.

Si-ma zor thaj vi tromaw

Ke mure phralença pjaw
Sar te pjau me le gaʒenca
Maj misto mire phralença!

Doină de pribegie
[27]
De când umblu pribegit
Păru-n cap mi s-a albit
Fără fraţi, fără copii,
Avusei drumuri pustii

Pruncii, cum s-or bucura...

Când acasă m-or vedea!
 Şi ce ospăţ noi vom avea!
Romii or mânca ş-or bea...

Prind putere şi-ndrăznesc

Când cu fraţii chefuiesc...
Să beau cu străini de neam,
Când alături fraţii-i am!?

Doina dorosqe ćhavestar telărdo

[28]
Si ko rromes pharo gïndo
Ta phirel, gëro, dilo
Na sovel thaj na beśel
So si leça, kon ʒanel?

„Del brïşïnd, marel balval...!

Muro chavo-i gelo ïnkăl*
Na-i man lindri te sovaw
Thaj rati te na pucheaw.

An Dewla vi kodo ges

Te dikhaw mire chaves!
Te dikhaw mire chaves...
An Dewla vi kodo ges!
Te putarel o udar,
Te dikhaw-les sar asal!”

Doină de dor pentru fiul plecat

[28]
Pe-acest rrom îl roade-un gând
De umblă, bietul, ca bolund
S-au dus somnul, liniştea...
Păsu-i, nu-l ştie lumea...

“-Plouă şi vâtul cum bate...!

Ficioru-i plecat departe,
În neagra străinătate.
N-am somn şi nu dorm de fel,
Seara, tot întreb de el...

Adă, Doamne-o zi frumoasă,

Să-mi văd copilul acasă.
Să-mi văd ficiorul aci!
Adă, Doamne, acea zi!
Să deschidă uşa larg,
Să-l văd surâzând în prag!”

Gili dromesqi
[29]

Na mik Dewa!a, balvală

Te зan pe mire droma
Mik miro drom baxtalo
Te me son ćhavo laćho
Aćhaw , mam!o, armaja,
Ker te-avel po duśmaja!
Ke xolătar on meren
Ke manθe na aresen!

Cântec de drum bun

 [29]
Nu da, Doamne, vânturi rele
Ce bat drumurile mele;
Cu noroc fă drumul meu
Că-s şi eu copilu’ tău.
Mamă, nu mă blestema,
Blastămă dusmănia!
Mor duşmanii de alean
Că n-ajung la mine, neam.

Gili bare dromesqi

[30]

Dewla, ʒaw po drom, gindiw khere

Dewla, ka-i rromni thaj ka-l chawe
Ke me sim să p-o droma
O droma o straină
Dewla tuqe me pućheaw
Ta pe će droma te ʒaw
Dewl!a, ʒaw po drom thaj som pućhlo
Soste si-man gad kalo?
Ćajlŏlma-i farba kali
Kä-i rromni si nasfali,
3aw pe-l thema thaj rovaw
Vaj, Dewla, rovaw !
Će droma te astaraw ?

Kana lem ko dromoro

Sas o gi bibaxtalo
Bare Dewla, sar mardean-ma!
Sostar ke na mudardean-ma?!
 Cântec de pribegie
[30]

Merg pe drum, gândesc acasă,

La copii şi la nevastă...
Io-s pe drumuri, vai de mine,
Pe cele drumuri străine!
Doamne, eu te-aş întreba:
Pe ce drum voi apuca?
Merg pe drum, lumea mă-ntreabă
De ce port cămeaşă neagră?
Lasă port, c-aşa mi-i dragă,
Că mi-i muierea beteagă.
Prin străinătăţi umblând,
Încotro s-o apuc curând?
Că drumu’ ce-am apucat
Fără noroc s-o aflat,
Doamne, cum m-ai pedepsit!
Mai bine aş fi murit !

I Gili le dadesqi lośalo

[36]

Vi man sima ćheau baro

Vi śukar, vi ogălo
De-akanara ći darau
Ka mato, p-o drom peraw.

Si te-anel-ma wo khërë,
Ćumidaw lesqe bukë!
Kana xutel si vi lesqo phral,
Khanikastar ći daral.
 Si te-anen-manqe boră
Duj śukar bare ćhejă.
O kher ala maj baro
Tha o phuro maj zoralo!

Kadă gili asundem-la anɵ-o bers 1987 kata mungro kak and-o Arado, O
Traiano Kïrpać, kaj plaćalas-les te pel. Te-al jerto!

Cântecul tatălui fericit

[36]
Am un ficioraş duios
Si frumos, şi curajos,
De-acum nu mă tem că, beat,
Oi pica pe lângă gard,

Mă va duce el acasă,
Ţucu-i inima frumoasă!
Si când şi frate-su sare,
De nimeni frică nu are.

O să-mi aducă nurori

Gingaşe ca două flori,
Si-o să fie-atuncea pline
Casa şi inima-n mine!
Acest cântec l-am auzit de la unchiul meu, Traian Cârpaci din Arad, căruia îi
plăcea băutura, în anul 1987. Fie iertat!

Dojna kërkone o geça

[55]

Del o briśïnd thaj ćhorel..

Del o briśïnd balvalăça
 So si, Dewl!a, mungra daça
Mam!o tu kana aves
Mam!o tu te na roves
An vi mira ćhejora,
Ke me meraw de pala la’
Aw, ooo, Dewla sar mardăn-ma
Thaj vi pe-l droma meklăn-ma !
Mamo tu san maj ćori
Ka-i lumeaça kamadi
Kamadi ka-l but love
Anda kire ćhawore
Aw, Dewl!a, sar man mardăn-ma
Thaj vi pe-l droma meklăn-ma.

Doină de inimă rea

[55]

Cade ploaia, cade grea,

Bate vântul de ne ia...
Ce-o fi, Doamne, cu maica?
Mamă, când o să soseşti,
Să nu plângi, să nu jeleşti!
Adă şi fetiţa mea,
Că mă topesc după ea.
Doamne, ce palmă mi-ai dat
Şi pe drumuri ma-i lăsat!
Mamă, săracă eşti, lipită!
Şi de datorii strivită.
Eşti datoare cu mulţi bani,
Pentru-ai tăi copii sărmani.
Doamne, ce palmă mi-ai dat
Şi pe drumuri ma-i lăsat!
 Khelimasqi gili
[42]

Ke me som chaw romano

Le rromengo patrono
Kaj me jaw, kaj me phiraw
Love bare kaj keraw
Ke зanen-ma’ le rroma
Thaj doś manqe na ćhona
Si-ma love, kher baro
Tradaw motorro kalo
Kaj me jaw kaj me phiraw
Love bare kaj keraw!

Cântec de joc
[42]

Sunt fecior rrom din născare,

Patron rrom şi om cu stare.
Unde merg şi hoinăresc,
Eu bani grei agonisesc.
Rromii toţi mă preţuiesc
Şi nici o vină nu-mi găsesc.
Casa-i mare, bani apuc,
Maşină nagră conduc.
Unde merg şi hoinăresc,
Eu bani grei agonisesc ! 30

Confluențe cu folclorul românesc

Dacă în folclorul românesc, simbolul iubirii este floarea, la rromi, unde iubirea şi
căsătoria apar ca noţiuni aproape identice, este fructul. Aceasta şi pe motivul că apanajul
căsătoriei sunt copiii.
Înainte de a identifica alte elemente de mentalitate şi practici străvechi, unele păstrătoare ale
caracterului ritual, se impune să facem referire la venirea rromilor în spaţiul românesc:
Rromii sunt menţionaţi documentar pentru prima oară în 1383 în ţara Românească, în
jurul anului 1400 în Transilvania, iar în Moldova în 1428 (după cum am consemnat mai sus, la
unitățile 3 și 4). Este de la sine înţeles că ei au apărut aici cu mult înainte de a fi menţionaţi în
documentele vremii. De aceea putem afirma că acest neam vieţuieşte printre români de cel
puțin şapte sute de ani, fapt care a făcut posibilă apropierea, interferenţa, şi chiar
suprapunerea tradiţiilor celor două popoare, pe anumite segmente.
Se impune, însă, să facem precizarea că rromii din Transilvania, spre deosebire de cei
din Principate, nu au fost robi, ceea ce a determinat alte raporturi sociale cu populaţia
majoritară şi cu alte grupări etnice de aici, în consecinţă, au apărut mai multe puncte de
interferenţă pe plan etnocultural.
Vom găsi puncte comune în elementele de mentalitate actuale, în simbolistică, în
sursele mitologice, în tematica, structura şi finalitatea rituală a speciilor literare proprii
folclorului. Facem precizarea că unele credinţe, dintre cele relatate, la români nu s-au mai
păstrat. Le întâlnim însă la rromi, aceştia fiind mai conservatori în ceea ce priveşte tradiţia.
Una dintre credinţele comune o constituie ursitoarele. Ea este prezentă la ambele
popoare, dar se pare că rromii sunt marcaţi mai mult de ceea ce ar însemna ursita, termenul
putând fi considerat sinonim cu destinul.
La Ignat, până nu demult, rromii vârstnici obişnuiau să spună copiilor povestea
sfântului cu acelaşi nume, considerându-se ,,că aşa e bine.
Obiceiul este preluat de la români, fiind atestat în Ardeal şi Banat.
Ca şi la români, se crede că la Crăciun, la Anul Nou şi la Paşte este bine să-ţi intre în
casă mai întâi parte bărbătească, preferabil copii neprihăniţi, nicidecum femei măritate. La
rromi, interdincţia este şi mai categorică, femeia fiind considerată spurcată, într-atât încât şi
într-o discuţie banală între bărbaţi, când vine vorba despre soţia vreunuia, se adaugă sintagma
,,miri g¡uvli, te iertis! (nevasta mea, să ierţi!).
La Lăsata Secului, seara, după ce se consumă carne (urmând să se renunţe la acest
aliment pe perioada Postului Mare), oasele se aruncă în patru direcţii opuse: pentru urs, pentru
lup, pentru vulpe şi pentru uliu, crezându-se că fiarele, primindu-şi obolul, nu vor mai ataca
oamenii şi animalele lor în cursul anului. Obiceiul trebuie să fi fost preluat de la unele
popoare sedentare cu care rromii au intrat în contact, argumentele noastre fiind: postul,
practică creştină şi creşterea animalelor în gospodărie, (porci şi păsări mai cu seamă)
practică mai nouă la rromi, apărută după sedentarizare, care nu are relevanţă, excepţie
făcând calul, care trebuie să fi fost cândva animal sacru, asociind importanţa lui în viaţa
comunităţii cu interdicţia ca femeia (considerată spurcată) să treacă prin faţa cailor prinşi la
căruţă.
Tot În Postul Mare, înainte de Paşte, rromii obişnuiesc să se ducă la cei cu care erau
certaţi ,,pentru a se ierta. La fel se proceda şi în cazul celor bolnavi sau bătrâni, de regulă -
rude, pentru ca aceştia să nu plece ,,pe lumea cealaltă cu vreun gând rău. Obiceiul este
întâlnit pe alocuri şi astăzi la români în unele sate izolate din Ardeal.
Primăvara, când mâncau pentru prima dată în anul respectiv verdeţuri: urzici, ştevie,
spanac ori salată ş.a., se obişnuia ca prima lingură de mâncare să fie aruncată, pentru a
arunca purecii, păduchii şi alte insecte care ar putea invada familia. Este posibil ca şi această
practică să fi fost preluată cândva de la români, întrucât alimentul predilect al rromilor este
carnea. 31

Unitatea 9 - Tradiții și credințe. Rromanipen-ul. Reminiscențe din India medievală

Magia la rromi
Rromanipen este esența tradiției rromilor. Este un cuvânt compus din adjectivul feminin
„rromani” = țigănească și substantivul feminin „pen”rezultat din „phen”= zicere, rostire,
relatare, mărturisire. Punctul de pornire al rromanipen-ului este opziția ujo/ mahrime = pur/
impur.
La om, partea corpului de la brâu in sus este considerată pură. Organul considerat cel
mai pur este inima: „o ilo si ujo” = „inima este pură”. Partea de la brâu in jos este
considerată impură (spurcată) : „mahrime”.
Obârşia indiană a rromilor ne conduce la ideea că unele obiceiuri şi tradiţii ale lor îşi
trag seva din străvechile mituri, din ethosul şi civilizaţia Indiei de la sfârşitul mileniului I,
perioadă în care se presupune că a început exodul acestui neam oropsit.
Astfel, oralitatea, care ne-ar apărea astăzi ca o dovadă a primitivismului rromilor, este
o caracteristică esenţială a culturii indiene care se baza pe cuvântul rostit, nu pe scriere ca cea
europeană. De altfel manuscrisele din veacul al XIV-lea, socotite printre cele mai vechi, sunt
foarte rare2. Ori procesul emigraţiei rromilor din India în acest secol este considerat încheiat3.
O altă caracteristică a civilizaţiei indiene, respectul pentru învăţătură, mentorul
fiind respectat şi numit la fel ca şi părinţii, ,,guru'' 4, s-a transmis şi la rromi, oricât de
paradoxal ni s-ar părea faptul, gândindu-ne la situaţia precară a şcolarizării copiilor, în
interiorul comunităţilor de altădată se acorda o atenţie deosebită transmiterii tradiţiei şi a
obiceiurilor generaţiei tinere, după cum unele tradiţii şi informaţii erau ţinute secrete pentru
cei din afara comunităţii (de regulă pentru ,,gage'').
Căsătoria timpurie la rromi, imixtiunea directă a familiilor în înfăptuirea mariajului
ca şi obligaţia cuplului tânăr de a avea copii sunt norme cuprinse în Codul lui Manu şi
practici curente ale vechilor indieni. Potrivit moralei hinduse, căsătoria este obligatorie, fata
care nu se mărită până la 14 ani este o ruşine pentru părinţi, căci „numai acela e om desăvârşit
care-i triplu”, iar căsătoria trebuie pusă la cale de părinţi. Legea lui Manu prescrie opt forme
de căsătorie, iar căsătoria prin răpire şi cea din dragoste ocupă treptele inferioare. Avortul era
considerat ca o crimă5.
În sfârşit, cerşitul atât de detestat, devenit la mulţi rromi o practică determinantă în
lupta pentru existenţă, era considerat la indienii de odinioară o datorie religioasă la
brahmani în prima fază, cea de discipol, şi mai târziu, la sfârşitul vieţii, în faze de ascet 32.
Magia la rromi
Viziunea binara asupra lumii, cuprinzand opozitiei pur (rr. uźo) – impur (rr. maxrime) se
regaseste, la nivelul relatiei cu supranaturalul, intr-o credinta de tip maniheist, asemanatoare
dualismului persan, in cadrul careia atat fortele binelui, reprezentate de Dumnezeu (rr. o Del /
Devel), cat si fortele raului, reprezentate de Diavol (rr. o Beng), sunt complementare si in
aceeasi masura necesare armoniei lumii.

In cultura traditionala rroma exista numeroase reprezentari ale supranaturalului,

majoritatea personificari ale binelui sau ale raului.

Reprezentarea cea mai pregnanta a raului este “o Beng” (Diavolul), care totusi
intruchipeaza forta complementara lui Dumnezeu sau binelui, la fel de necesara, pentru
pastrarea echilibrului universului, ca si acesta din urma. Cu toate acestea, in povesti (rr.
paramića), Diavolul apare ca un naiv pe care, totdeauna, un rrom inteligent il poate pacali,
fapt care demonstreaza ca frica de rau este limitata de credinta pragmatica in fortele proprii.

In general, reprezentarile maleficului sunt denumite cu termenul de biśuźo (necurat),

subliniind relatia directa dintre rau si impur. Anumite animale sunt astfel considerate
necurate, asadar malefice, in capul listei aflandu-se sarpele si broasca.

Tot in categoria raului se afla si bolile, fata de care s-au dezvoltat forme de protectie
care tin de utilizarea denominatiei lor in limba rromani: eufemismul lingvistic (numirea bolii
cu un nume mai frumos) si tabu-ul lingvistic (numirea bolii cu un alt nume decat al ei). De
pilda cancerul si bolile sexuale sunt numite “зungalo nasvalipe” (boala urata / rea), iar dupa
ce s-a vorbit despre bolnav, trebuie sa se spuna: Othe lesθe! (sa fie la el acolo!).

Denominatia apartine dimensiunii trancendentale a existentei umane. Acest “aver

anav” (alt nume / porecla) protejeaza impotriva imbolnavirilor. Se spune ca boala il cauta pe
copilul al carui nume il stie, insa nu-l poate gasi daca adevarata lui identitate este ascunsa sub
un nume secret. De aceea majoritatea copiilor romi au un anumit nume in certificatul de
nastere, insa in comunitate sunt numiti cu alt nume - “rromano anav”.

O dovada elocventa referitoare forta creatoare, dar si distrugatoare a cuvantului rostit

este credinta rromilor in juramant (rr. solax) si in blestem (rr. arman).

Exista doua feluri de juraminte: cele nerituale si cele rituale.

Juramintele nerituale sunt formulari cotidiene, intamplatoare, deseori glumete, mai

mult sau mai putin metaforice, fara relevanta in relatie cu transcendenta, care fac parte din
traditia verbala narativa a limbii rroman (“te merau” – sa mor; “te na maj dikhau o kham” - sa
nu mai vad soarele).

Juramintele rituale au valoare de evidențiere si sunt rostite cu ocazii speciale sau in

legatura cu intrebari serioase de tipul celor care se pun la o adunare de judecata – kris
rromani. Aceste juraminte se evita pentru ca se crede ca aduc ghinion. Un astfel de juramant,
daca este fals, se intoarce impotriva celui care l-a spus si il poate chiar ucide. In cele mai
multe cazuri, aceste juramintele se refera la persoane sau la credinte care reprezinta cele mai
inalte valori ale rromilor (copiii: “te meren me śave” – sa-mi moara copiii; “te praxozes me
śaven” - sa-mi ingropi copiii; moartea fara lumanare, adica pericolul de a deveni strigoi - „te
merau bi momelǎqo“ - sa mor fara lumanare). Cu cat relatia cu persoana afectata este mai
stransa, cu atat sunt mai grave efectele juramintelor. Cele mai grele sunt juramintele
referitoare la viata copiilor sau la morti, de aceea sunt folosite numai in cazuri exceptionale.

Se practica si ritualuri de inmuiere sau chiar de inlaturare a efectelor juramintelor:

mersul la preot pentru a fi “phiravdo” (spovedit).

Blestemul este si el o forma de relationare verbala cu transcendentul, termenul rrom

“arman” provenind din limba persana unde insemna destin.
 Si blestemele sunt de doua tipuri: cele nerituale si cele rituale.

Blestemele nerituale sunt formule cotidiene, inofensive, carora nu le este atasata nici o
relevanta supranaturala, ci apar, mai degraba, ca semn al elocventei si al umorului
vorbitorului. Ele actioneaza ca si “o kuśipe“ (injuratura) Varietatea lor este imensa: te arakhel
tut o Beng (sa te gaseasca dracii); te korǎrel tut o Del (sa te orbeasca Dumnezeu); xal o Beng
ti baxt (sa-ți manânce dracul norocul); te зas denilo opr-o droma (sa mergi nebun pe
drumuri); te thabon te mas opral tuθe (sa-ti arda carnea de pe tine); te ushtes koro (sa te
trezesti orb); te xan tut o sapa (sa te manance șerpii); te meres sar mulo tǒ papos ! (sa mori
cum a murit bunicul tau). 32

Descântecele (rr. drabarimata) fac parte din magia albă și au menirea să înlăture
efectele unor imixtiuni ale forțelor malefice. Exemplificăm mai jos cu un Descântec de
deochi.

Forțele malefice sunt puse în mișcare cu așa-zisele făcături (rr. kerimata) prin ritualuri
specifice, oficiate de persoane cu abilități speciale. Exemplificăm printr-un ritual de Făcut pe
parte.

Drabarimos jakhalimasqo
[21]
Kana varekon si dino jakhalo dukhal-les o śëro thaj k-o buriko. Sï dine jakhale maj
sïgo le ćhaworë śukar, tha vi le tërne. Daśtin te aven dine jakhale vi le źivutne, thaj vi le
luludă. Anɵa kodă kod/o -ă kaj ćajlŏl-les/-la vareso thaj sïkavel pesqi loś: „Ko ćhaworro
śukar!” „Sode sï de śukar ki ćhej!” „Sode barilo!” „Sar barilo/-i de kana na dikhlem-les/-la!”
So śukar sï tumare balićhe!” „Sode sï de śukar i luludi tumenɵar anɵa-i bar!” t. a. [thaj aver]
trebal te phenel vi: „Na del-pe jakhalo/-i, -e, -ă!” thaj te ćhungardel triwar le źivutnes le
ʒivutres kaj daśti’ al dino jakhalo vaj te kerel-pe ke ćhungardel kana na-i jertime te kerel kadă
buki. Le ʒivutre dine jakhale si-le gi nasul, na xan, sanaren-pen sar nakhen le gesa, daśtin vi
te meren. Le votană dine jakhale śukŏn. Kaś-te na astardŏl o jakhalimos trebal te drabarel-pe
kodolesqe kaj si pe kodo drom. Dikta sar:
Lel-pe jekh kući paj uźo kaɵa-i xaing, mekel-pe i kući nangi do najanqe. Phagelpe
jekh ran vaj jekh sulum anɵa-i śïlavni, le-pe vi jekh ćhuri pa-i meseli thaj ankalaven-pe trin
angar lole anɵa-o śpoherto.
 Jekhë vasteça i drabarni thol ëk angar anɵ-i kući le pajeça te nakhadŏl, phurdel opral i
kući anɵa duj riga te kerel ëk truśul le phurdimaça, del ande-l riga la sulumaça sar kana śilavel
thaj kerel vi laça jekh truśul opral i kući thaj vi le vasteça.
Să kadă kerdŏl-pe vi kolavre duje angarença, thaj phenel-pe o drabaripen:
Ages ćhindem-tu’ la ćhurăça
Kidem-tu la śïlavnăça
Anɵa-o khër avri ćhudem-tu
Dur, p-o than nango tradem-tu
Othe te beśes,
Kaj le baśnes na aśunes,
Ni, sar baśel, le ʒukles!
Śela berśenqe othe te aćhes,
O...(phenel-pe o anaw) śukar ćhaworro, ~balićho, ~grastorro th. a.
Te n-al dino jakhalo!

Ankalavel-pe pala kodă po-k angar anɵa-i kući thaj kerel-pe lença ëk truśul p-o ćikat
le drabardesqo thaj duj truśula pe lesqo muj, vi pe-k rig, vi pe aver. Keren-pe truśula vi p-o
ćhorvit (bärbia) thaj p-o maśkar le përësqo. Pala kodă del-pe te pĕl le drabarsdes triwar, anɵa
trin riga la kućaqë.
Ʒal-pe maj dur le drabarimaça thaj varekon anɵ-o kher astarel la muca (vaj le ʒukles),
thaj nangăren xanxci paj anɵa-i kući anɵ-o kan la mucaqo (vaj le ʒuklesqo) thaj mekel la/les
te izdral, te xutel. Sode i muca xutel, i drabarni phenel: kadă sar xutel o paj anɵ-o kan la
mucaqo, kadă te xutel o nasulipo (o jakhalopo) pa-o/-i (thaj mothol-pe o anaw le
drabardesqo/-ăqo.
Ćhorë-l-pe pala kodă xanci paj ka-i cïcïna le udarësqi thaj o paj kaj maj aćhilăs
nangărel-pe ka-k hulavimos dromesqo, thaj kana na-i kadă vareso paśe, nangăre-pe anɵo
drom paśal kerindoj ëk truśul le pajeça nangărdo p-o ućhar le dromesqo.
Kerindoj kadă buki kata-k agor k-o kukover, kodo/ kodă kai sas din/o, -i jakhal/o,-i,
ćaćes sastŏl!
Descântec de deochi
[21]
Când cineva este deochiat, îl doare capul și la buric. Sunt deochiați mai cu seamă
copiii frumoși, dar și tinerii. Pot fi deochiate și animalele, dar și plantele, cu precădere florile.
De aceea cel/ cea care admiră și își exprimă admirația: „Ce copil frumos ai!”; Ce fată
frumoasă!” „Ce mare s-a făcut!” „Cât a mai crescut de când nu l-am văzut/ n-am văzut-o!”
„Da, frumoși sunt purceii voștri!” „Ce trandafir frumos ai în grădină!” ș. a. trebuie să adauge
„Nu s-ar deochia!” și să scuipe de trei ori spre ființa expusă deochiului, sau să simuleze, când
acest lucru nu e permis. Animalele deochiate sunt indispuse, apatice, nu mai au poftă de
mâncare și slăbesc pe zi ce trece; pot chiar să moară. Plantele deochiate se usucă. Pentru ca
deochiul să nu-și facă efectul, ființei predispuse la efectele nocive ale acestuia, trebuie să i se
descânte. Iată cum se procedează:
Se ia o cană de apă neîncepută, direct de la sursă: fântână, izvor sau chiar robinet,
umplută numai trei sferturi. Se rupe o nuielusă, ori un pai de tătarcă (după caz) din mătură, se
ia un cuțit de la bucătărie si se scot trei cărbuni aprinși din sobă.
În timp ce cu o mână se ia în palmă câte un cărbune aprins care se stâmpără în apa din
cană, se suflă deasupra cănii din două direcții pentru a schița semnul crucii, se mișcă în două
direcții deasupra cănii nuiaua ori paiul de tătarcă din mătură mimându-se măturatul și
schițindu-se semnul crucii, în timp ce se rostește descântecul:
Cu cuțâtu’ te-am tăiat,
Cu mătura te-am măturat,
Afară te-am aruncat,
În pustiu te-am alungat
Copilu’ (...), omu’, purcelu’, cățălu’ ș. a., să nu mai fie deochiat!
Acolo să locuiești,
Acolo să vecuiești,
Unde nu se aude cântat de cocoș, nici lătrat de câne.
În stană de piatră să rămâni!
Se scoate un cărbune din cana cu apă și se desenează cu el câte o cruce pe fruntea
celui descântat, pe cei doi obraji, pe bărbie și pe buric, apoi i se dă să ia trei înghițituri de apă
descântată din trei părți ale cănii.
Se ia apoi pisica (ori câinele) familiei și i se toarnă în ureche puțină apă din cană în
ureche. În timp ce animalul se scutură, descântătoarea/ descântătorul rostește:
„Cum sare apa din urechea mâței, așa să sară boala (deochiul) de pe....(se rostește
numele celui descântat)”. Se toarnă apoi puțină apă la țâțâna ușii și ce a mai rămas se golește
la o răscruce de drumuri (dacă este pe aproape așa ceva), dacă nu, se golește în drumul cel
mai apropiat, făcând cu apa semnul crucii.
Înfăptuind ritualul complet, cel afectat de deochi, cu siguranță se va vindeca!
 Relatare făcută de Mioara Căldăraș,
(în octombrie 2014) care
și-a adus aminte cum în copilărie,
la nevoie, îi descânta
mama ei, Rujița Căldăraș, cea care, după
ani și ani de zile, de pe patul de moarte i-a
reamintit fiicei sale descântecele practicate
cândva.

Kerimos p-o alome

[22]
Kado drabarimos kerdŏl and-i răt le Indrijesqi ande-k bar kaśtença kaj den roada:
pruina, phabelina, ambrolina.
I ćhej/ rakli kaj ći rodel-la/ mangel-la khonik, na-i-la pecïtoră kërel pesqe p-i partă, te anel
laɵe pesqe alomes/ sortimes: Pusavel ëkha jaraça le kaśta, jekh p-o jekh, kaj alosardăs-le
dănglal, gese (te na avel p-o jekh śuko), phenindoj:
-„Ći pusavaw le kaśtes
Pusavaw le diles,
O dilo te pusavel le bengës
O beng te pusavel le bengorrës
O bengorro te pusavel mungre alomes…(Phenel lesqo anaw, te ɜanela-les.)!
Te telărël, te phirël,
Te naśtil p-o than te beśël
Thaj te ɜal, te phirel
3i kana man sï-les te arakhël!
Hurădo te-avela, kadă te avel,
Nango te-avela, kadă te avel,
Pogime te-avela, kadă te avel,
Pungrango te-avela, kadă te avel!
Anclisto p-i śïlavni te avel,
P-o grast le bengesqo te-anklel,
Ta manɵe sar avela te-avel!
 Să i Phuw te phirel,
Droma themenqe te marel,
Bare paja te nakhel
Thaj mande orta te-avel!
Te-ala phandado, sastra te phagel,
Anɵa-o phandaimos te anklel,
Le śïngalenɵar te naśel
Thaj manɵe te aresel!
Vi mulo, ïngropome, te avel,
Mungro muj te aśunel,
Anɵa-i phuw avri te-anklel,
Droma bare te phirel
Thaj manɵe te aresel!
Thaj rromni man te mangel!

Drabarimos mothodino manqe kaɵa-i Mioara

Käldäraś, kaj ɜanel-les kaɵa pesqi dej,
I Rujica Käldäraś

Descântec de făcut pe parte

[22]
Acest descântec se pune în practică în noaptea de Indrii (Sfântul Andrei), într-o livadă
cu pomi pe rod: pruni, meri, peri ș. a. Fata, ori văduva pe care nu o caută nimeni, nu o cere
nimeni de nevastă multă vreme, își face pe parte. Dacă nu știe descântecul, protagonista poate
fi asistată de o vrăjitoare bătrână, iertată, care îi spune ce să facă în timpul ritualului și îi
suflă, la nevoie, versurile descântecului. Protagonista împunge cu o sulă pomii pe rod, aleși de
ziua (ca să nu fie vreunul uscat printre ei), rostind (ori cântând) versurile descântecului:

*Descântecul se practică și la români, în satele de pe Valea Mureșului. Aici, însă,

ritualul se limitează la livada de pruni, nu intră în exercițiu orice pom fructifer, ca la rromi.
(Constatare personală, Costică Bățălan).

Nu-mpung prunu’ ,
 Împung pe nebunu’,
Nebunu’ să-mpungă pe Dracu’
Și Dracu’ să-mpungă pe Lacu
Și Lacu să-mpungă partea mea… (Cutare) (Și rostește numele celui dorit, dacă-l cunoaște.)
Ca să plece a umbla,
Să nu mai poată sta
Până pe mine mă va afla!
Îmbrăcat de-o fi, așa să vină,
Dezbrăcat de-o fi, așa să vină,
Încălțat de-o fi, așa să vină,
Desculț de-o fi, așa să vină!
Călare pe mătură să zboare,
Ori pe calul Dracului călare,
Cum o fi, să vină din Lumea mare!
Tot Pământu’ de-o umbla,
Încoace pașii l-or purta
Ape mari de-o traversa
Aici pe mine m-o afla!
De-o fi închis, spargă zăvoare,
Să iasă din închisoare
Și din a poterei prinsoare!
El la mine va veni
Chiar mort, din groapă va ieși,
Când glasul meu va auzi!
Drumuri lungi ca să străbată,
Pân’ la mine să răzbată
Să mă ceară de nevastă!
Informatoare : Mioara Căldăraș
În românește, Costică Bățălan 33

Unitatea 10 - Tradiții și credințe legate de momentele importante ale existenței:

nașterea, căsătoria, moartea
 I.Botezul reprezintă un prim pas foarte important din viaţa nou-născutului, indiferent
de etnia din care face parte. În ceea ce îi priveşte pe copiii romi, pentru ei botezul este
momentul în care devin membrii cu drepturi depline ai comunităţii în care s-au născut şi,
începînd de aici, fiecare acţiune a lor poate avea efecte asupra tuturor rudelor sale. Toată
familia, dar şi alţi apropiaţi din comunitate participă la botez, care e de două tipuri. Cel
creştinesc, care are loc în biserică – indiferent din ce cult fac parte rudele copilului – catolic,
ortodox sau protestant – şi cel tradiţional rom, denumit „romano bolimos“, în care nici nu
poate fi vorba de preot, ba chiar pronunţarea numelui acestuia este considerată aducătoare de
neşansă.  În cazul botezului creştinesc, evenimentul este înţeles ca un act magic de purificare,
apa sfîntă – agheasma, fiind luată din biserică de femeile care mai tîrziu îşi vor stropi casele şi
rudele pentru a le proteja de impuritate.  Botezul romano înseamnă purificare şi oferirea unei
valori. Acesta este botezul de pămînt – „o bolimos e phuvaqo“ –, prin care, în vremurile
nomade, copilul era aşezat la o răspîntie de drumuri – spaţiu considerat magic –, pe pămînt, şi
i se presăra pe creştet puţin pămînt, rostindu-se urări de bine şi noroc, pentru a i se induce
calităţi precum frumuseţea, bogăţia şi cinstea. Alt tip de botez romano este botezul de foc, în
cadrul căruia copilul este trecut de trei ori peste foc din braţele tatălui în braţele naşului şi
invers, în acelaşi scop purificator şi de aducere a binelui în viaţa copilului, focul fiind un
element de purificare şi protecţie. 

Foarte importantă este şi alegerea naşilor, care de obicei sînt membrii importanţi ai familiei.
După botez, naşii vor avea un loc important în viaţa copilului, fiind consideraţi părinţi
spirituali. De aceea, ei îl vor ajuta ori de cîte ori va avea nevoie, în toate momentele dificile
din viaţa lui, însă îi vor fi alături şi în zilele de bucurie – cum ar fi zilele de naştere, ziua în
care se căsătoreşte, ziua în care devine părinte etc.  

Dintre ritualurile pe care romii le îndeplinesc cu ocazia botezului, amintim cîteva: nou-
născutului i se pune baier (obiect de pază) – o punguţă de cîrpă roşie cu un ban de argint, un
fir de busuioc şi o bucăţică de zahăr, legată la gît; sub pernă i se aşază un cuţit sau un
foarfece, să-l apere de duhurile rele ale nopţii; i se fac descîntece de deochi; în jurul
încheieturii mîinii stîngi, din dreptul inimii, nou-născutului i se leagă aţă roşie, cu rol de
protecţie, de care este prins un ghioc sau o scoică, simboluri ale fertilităţii şi ale norocului.  34

O ćhăorro thaj le ursïtoară

32
Kana kërdină-las jek ćhăorro le ursitoare зanas k-e fereastra the phendine lesqe kide:
 - Mo ćhăore, naskindăn and-ek ćăso baxtalo. Tu and-e tiri viaca dobïndindesa vareso
dakä xakăres tre dadestar. Tu han te aves ek cino chăvo baxtalo, thaj te phiravestu miśto tre
dade. Tu kampes te unkles ek manuś baro... Da kana aveça de biś thaj trin berś, hin-tu te
meres.
Pale kode, phende lesqro dad le chăske:
- Kić phiraw k-o doftoră, зi kaj na mekav-tut te merës.
- Tatä, phendăs o cino ćhăvo, śej phires kaj kames, ko jekar so phendăs manque o
ursïtoară, othar na maj skëpinaw. Ke kola tranăla mande o Sfïnto Del. Ke kothar na maj
skäpinaw numa k-o meribo.
- Tatä, te avel-tut griźa mura phenăar, ke miri phen hin te зuvel maj but sar me. Te
hin-la duj cine ćhăve: ek ćhăvo ta ek ćhej, te kola hin te aven baxtale liduj.
Kola duj ruginen-pen(a) la mamaqe thaj le tatsqe te phiraven-len ke skoala. Kide
phendă manqe e ursitoară k-e ferăstra ke meraw te mire phrala si te aven manuśa bare.
- Tatä aćhi le Dele!
Pale kode ïngicindă o paharo the mulă.

Copilul şi ursitoarele
32

Când s-a născut un copil, ursitoarele au venit la fereastră şi i-au zis aşa:
- Măi copile, te-ai născut într-un ceas norocos şi în viaţa ta vei dobândi ceva dacă vei
asculta de tatăl tău. Tu trebuie să ajungi om mare. Dar când vei fi de douăzeci şi trei de ani ai
să mori.
După aceea tatăl i-a zis copilului:
- Atâta am să umblu la doctori, până când n-o să te las să mori.
- Tată, zise copilaşul, poţi să umbli unde vrei, odată ce ursitoarle mi-au spus, din asta nu
mai scap. Pe ele le-a trimis la mine Sfântul Dumnezeu şi din ce mi-au spus ele nu mai scap
decât cu moartea.
Tată, să ai grijă de sora mea căci ea o să trăiască mai mult decât mine. O să aibă doi
copii: un băiat şi o fată şi copilaşii ei o să fie fericiţi amândoi. Cei doi o să se roage de mama
lor şi de tatăl lor să îi dea la şcoală. Aşa mi-au spus mie ursitoarele la fereastră: că eu o să
mor, dar fraţii mei o să ajungă oameni mari.
Tată, fie voia lui Dumnezeu!
 După aceea înghiţi paharul şi muri.
Informator: Ioan Demeni, Pricaz, judeţul Hunedoara, februarie 2000
Vaś o cino ćhăvo kaj te sovel
33
1Ać, ćhăve, thaj na maj row,
Nanăraw-tut and-o asva,
Nikom Šukar luludă -
Acom Šukar ćheŏra,
Săoren tuke dava.
Cântec de leagăn
33
Taci, copile, nu mai plânge,
Că-n lacrimi te voi scălda.
Câte flori sunt pe vâlcele,
Atâtea fete frumuşele,
Toate, ţie ţi le-oi da.
Aflat de Carol Lakatoş de la rromii din satul Balc, judeţul Bihor.35

O pecïmos ka-l rroma anɵ-o Banato

[17]
Anɵ-o Banato le ćheja bară märitimasqe sas bikinde. Kana jekh ćhaw ɜalas pecïmasɵe
ka varesavi ćhej, na ɜalas korkorro, thaj lelas peça vi averen kai sas maj paśe kaɵa lesqo gi: o
dad thaj i dej, phrala maj bare (kana sas), kakură, veri thaj vi aver nămură maj dural, xarane,
kaj ɜanenas sar ɜal kadă buki thaj daśtinas te vakăren miśto anɵ-o anaw le tërnëharesqo.
O dad la ćhejaqo mangelas ëk preco baro, kaś te avel-les katar te mekël. Anɵ-o timpo
le forosqo le pecitoră mothonas paramića thaj aver cigne phenimata kaś-te maj peraven anɵ-o
preco la ćhaqo. Mothonas paramića thagarença thaj bare rajança, vaj źivutnença: le baleça, la
mucaça, le ɜukleça t. a. thaj vi źivutnença vëśesqë: i źamba, o ruw, o rićh, o śośoj.
O kerimos forosqo sas tradino po laćho drom kata jekh anɵa-l pecïtoră, anglal alome, thaj
daśtinas te ćhon-pe te den duma numa le murś, sas mukle anglal le maj phurë.
Kana jekh paramić ćajlŏlas le dades la ćhaqo, maj mekelas anda-l love mangline anglal
phenindoj: Anɵ-e pakiw le kuskrosqi, le ternesqi... (kaj daśtila te al manqe ɜamutro), vaj le
rajesqe... kutare (o pecitori kaj mothodăs o paramić) maj mukaw... (thaj phenelas sode laćhe
vaj makhle mukelas).
Le ɜuwlăn nas lenqe jertime te vakăren, won daśtinas te mothon vareso numa phenindoj ko
kan phenqe murśenqe so pakăn/ ɜanen won.
Ći o tërnëhar kaj avilo te lel pesqe rromni nas les drom te vakărel korkoro, numa aɜutime kaɵa
lesqe pecitoră kaj kerenas foro.
Să kadala vakărimata phiravenas-pe ka-i meseli, ka-i pakiw kaj delas-la o sastro cigno, (o dad
la ćhejaqo).
Pala so arësënas-pe le lovença pokinaqe anɵa-i ćhej, o sastro baro delas pesqe
xanamikasqe i käpara, sode krisininas te del-pe anglal, thaj o chaw tholas la borŏraqe po naj i
angrusti kaj andăs-la anɵa laɵe. De akanara să le rroma thaj le ćhave trebulas te ɜanen kë i
ćhej sas lini thaj khonik naśtil te maj mangel-la. Kadă buki sas sar ka-l gaɜe i logodna.
Alonas pala kodă o ges le abăvesqo, kata duj ɜi ka śow kurkë angle.
Kana ći arësënas-pe ka-l love, le pecitoră le ćhavesqe lenas penqe ges laćho thaj
telărenas khere.
Bi forosqo kerdo, kana o ćhaw thaj i ćhej prinɜande-pe dănglal thaj plaćaje-pe, denas
penqe duma ćorăl, thaj adujto, trito, răt o ćhaw avelas garades thaj naśavelas-la.
Nigërelas-la varekaj, ka pesqë nămură anɵe aver gaw, thaj beśenas garade kaj duj kurkë.
Pala kodă, o tërno rrom anelas la boră pesɵe khërë.
Phenenas le phure ke anɵe-l vremură demultane, kana o papo munqre paposqo sas
ćhaw, kana jekh tërnëhar naśavelas la ćheja varesave rromesqi maj vazdino thaj miśto
dikhlino, kodo rrom telărelas pala o tërnëhar kaj „ćordăs” lesqa ćha, manuśença, jagalença,
rodenas-les vi anɵe xïw sapesqi, ɜi kaj arakhenas-les, thaj mudarenas-les. I rromnŏrï lelas vi
woj marimos la ćugnăça, anɵa kaj melărdăs o anaw pesqa familiaqo. Pala kodă ɜungali buki
woj naśtilas-pe te maj avel bikindi. Le tërnëhara na maj rodenas-la, numa po-k phiwlo, vaj
meklino rromnătar pecïlas-la.
Ages, le maj but tërne kërën sar won kamen, na maj kanden muj kaɵa-l phurë.

Vakărimos kaɵa miri veriśoara, i Mioara

Këldëraś.Ʒanel-les kata pesqo dad, o Liontino
Bäcälan, kana woj sas tërni ćhej (18 iulio 2011)
 Peţitul la rromi în Banat
[17]
În Banat fetele de măritat se vindeau. (Și uneori se mai vând și astăzi). Când un fecior
se ducea în peţite la o fată, nu se ducea singur, ci îi lua cu el şi pe alţii apropiaţi: părinţii, fraţi
(dacă avea), unchi, verişori sau alte rude mai îndepărtate, care făceau tocmeala pentru fată.
Între peţitori trebuia să fie, de obicei, câte unul, doi, mai spiritual şi cu experienţă în ale
peţitului.
Tatăl fetei cerea un preţ mare, ca să aibă de unde lăsa. În timpul tocmelii peţitorii spuneau
poveşti cu tâlc (snoave, denumite în limba rromani paramića*), ghicitori, proverbe şi zicători
pentru a mai reduce din preţul fetei. Se spuneau poveşti cu regi, împăraţi și domnițe, dar şi
snoave ori fabule cu animale ca: porcul, mâţa, câinele ş.a, dar şi cu animale sălbatice :
broasca, lupul, ursul și iepurele .
Negocierile erau conduse de unul dintre peţitori, ales dinainte, iar intervenţii puteau să aibă
numai bărbaţii, având întâietate cei mai în vârstă.
Când una dintre poveşti era pe placul tatălui fetei, acesta mai lăsa din preţ spunând: “În
cinstea cuscrului, ori a lui… (viitorul ginere posibil) sau a domnului… (cutare), (peţitorul care
a spus povestea) mai las…(se enunţa suma în lei sau galbeni cu care se diminua prețul
anterior)”.
Femeile nu aveau voie să intervină direct în discuţii, ele putând doar să le spună la ureche
bărbaţilor ideile lor.
Nici feciorul venit în peţite nu intervenea, decât prin intermediul pețitorilor aduși de el,
participanţi la tocmeală.
Toate aceste discuții se purtau la masa de omenie oferită de socrul mic (tatăl fetei).
După ce ajungeau la înțelegere, socrul mare (tatăl feciorului) îi dădea cuscrului său
căpara stabilită, iar feciorul îi punea pe deget fiicei acestuia inelul pe care l-a adus special
pentru ea. De acum toți tinerii rromi vor trebui să știe că fata a fost luată și nimeni nu va mai
putea să o pețească. Acest ritual era ca logodna la populația majoritară.
Se stabilea în final ziua nunții, la un interval de timp de la două la șase săptămâni de la data
pețitului.
Dacă nu se ajungea la învoială cu prețul și tranzacția nu se încheia, pețitorii își luau
rămas bun și plecau acasă.
În această situație, în cazul când tinerii se cunoșteau dinainte și se plăceau, se
înțelegeau în secret și a doua sau a treia noapte feciorul rrom venea pe de-ascuns și o răpea pe
fată. O ducea, de regulă la anumite rude ale sale sale, în altă localitate. Stăteau ascunși vreo
două săptămâni, după care tânărul rrom o aducea noră la el acasă.
„-Povesteau bătrânii că în vremurile de demult, pe când moșul mosului meu era fecior
de însurat, când vreun fecior o răpea pe fiica vreunui rrom mai înstărit și cu notorietate, acel
părinte pleca cu oameni înarmați pe urmele celui care i-a „furat” fiica, îl căutau și în gaură de
șarpe, până îl găseau și-l omorau. Tânăra țigancă era, și ea, bătută cu biciul, pentru că a terfelit
onoarea familiei sale. După acest lucru urât, ea nu mai putea fi vândută. Romii celibatari n-o
mai căutau, doar vreunul văduv ori despărțit de nevastă, o mai pețea.
Astăzi, cei mai mulți tineri procedează cum îi taie capul și nu mai țin seama de părerea
celor mai în vârstă, nici de tradiție.”

Informatoare, verișoara mea Mioara,

Căreia îi povestea aceste lucruri tatăl ei,
Leontin Bățălan. (18 iulie 2011) 36
K-o abeaw
[35]
3ănas thaj, mangenas le ché:
- Des-ma' ke ćhe, dau-tu' ëk vadva galbi, kërau-tuqe abew baro, te xal e lume, te pel...
Dakä ki ćhej sï ćhej bari aćhel tuqë e vadra gabi, dakä nić, ćhŏaw-tuqë ëk vadra
pharadi po śëro k-aş-te dikhen le rroma kä ki ćhej na-s ćhej bari thaj des-ma' tu duj vedre
galbi.
Te avela chej bari, keraw tuqe abeaw adujto.
Kana mangavenas la ćhe, o dad äl ćhăvesqo anelas pimos äl rromenqë.
ćhŭtenas [ćhŏnas] la ćhăqë (penq-a borăkë) ëk зŭto zlaga ande-l kan. Kana thonas jek
zlag phenelas-pe kä ïnsämnosarde la ćhe. Maj naśtilas khonik te mangël-la.
Ko mangaimos o ćhăw delas la ćhe ëk dikhlo kaj phiravelas-les woj p-o dumo (saw
pala-i korr), phandado jeka spoanqasa. Kodo sas sar ëk sëmno kä sas mangadi, kă-i goзime.
Ko kurko sas ëk abeaw baro.
Avenas ta lenas la ćhe. O vätälaś avelas te rodel la bore thaj pućhelas äl vätälaśes la
ćhăqo:
- Avileam kä xasardăm ëk bakrǒrï... Naj varesar tumene?
- Roden te dikhën.
Anenas po-k ćhŏworï.
- Kade-i e bakhrŏrï? Beee!...
 - Na-i! Beee..., maj an jek.
Anenas maj but зi kana anenas la mireasa (borŏrra).
- Kade sï e bakrŏrï?
-Kade, kade. Te-al baxtali.
- Ci daw-la tuqe зi kana ći pokines vareso, kä ame barărdăm-la griźïndăm-la...
- Sode mangëna?
- Mangas panз (śow...deś) litäră mol, te păs-amenqë...
Xanas, penas thaj makŏnas.
Pala ëk ges, duj, sïkavenas äl rromne le poge la chăqë le rromenqë (laqi pakiw).
O sastro baro kingărelas-len molăsa.
Pale penas thaj xanas.
Le sastre thonas o dikhalo po śëro la borŏrraqo, tha oj ći mekëlas-pe, sar o grast kana
thos-lesqe maj anglal e aśfar and-o śëro.

La nuntă
35
Mergeau [părinţii feciorului] şi cereau fata:
- Îmi dai fata, îţi dau o vadră de galbeni, îţi fac nuntă «19» mare ca să mănânce lumea, să
bea… Dacă fiică-ta este fată mare, îţi rămâne vadra de galbeni; dacă nu, îţi bag o vadră spartă
pe cap, ca să vadă rromii că fiica ta nu a fost cinstită, şi o să-mi dai tu mie două vedre de
galbeni. De va fi fată mare îţi fac nuntă şi a doua oară.
Când cerea fata, tatăl feciorului aducea băutură rromilor din partea fetei şi puneau cercei
în urechile viitoarei lor nurori. Punerea primului cercel reprezenta însemnarea fetei şi nu mai
putea nimeni să o ceară.
La cererea (căpărirea) fetei i se mai dădea acesteia o năframă pe care o va purta pe
umăr prinsă cu o agrafă, până la nuntă. Acesta era semnul evident că a fost cerută şi că este
logodită.
La o săptămână era nuntă mare.
Veneau după mireasă. Vătaful mirelui avea misiunea să o caute pe fată şi dialoga cu
vătaful miresei:
- Am venit că am pierdut o oiţă. Nu-i cumva la voi?
- Căutaţi să vedeţi…
Aduceau câte o fată (mireasă falsă):
- Aceasta-i oiţa? Beee…!
 - Nu-i aceasta! Beee…! Mai adu una!
Aducea mai multe până când scoteau mireasa adevărată:
- Aceasta-i oiţa?
- Aceasta, aceasta. Să fie sănătoasă!
- Nu ţi-o dau până nu plăteşti ceva, pentru că noi am crescut-o, am îngrijit-o…
- Cât ai cere?
- Cerem cinci (şase… zece) litri de vin, ca să bem…
Mâncau, beau şi se îmbătau.
După o zi sau două femeile arătau (nuntaşilor) poalele miresei (cinstea ei). Socrul
miresei le uda cu vin. Din nou mâncau şi beau.
Naşii puneau năframa pe capul miresei, dar ea nu se lăsa, precum calul când îi pui mai
întâi căpăstrul pe cap.

Relatare făcută de Lajos Kvec, Hunedoara 1999

Cântece de nuntă

[36]
-Luludi andar duj pärinc,
Vaś so зas rromesΘe?
-Zaw rromesΘe te beśaw,
Numa-e śatra te dikhaw!

[36]
-Tu floare de doi părinţi,
La bărbat de ce te muţi?
-Merg la soţu ca şăd,
Numa' ştra s-o mai văd!

[37]
Ać, bori, te na roves,
K-and-e khär sträino зăs
Thaj na awla-len mila:
Marna-tut bi prićina.
Na marna-tut la boataha
 Ke marna-tut la dumaha
3i kaj tro ilo śudrŏla
Haj and-e tuθe ćindǒla.

[37]
Taci, mireasă,nu mai plânge
Că la străni te vei duce
Şi n-o să ai milă la ei:
Te-or bate fără temei.
Nu te-or bate cu bâta,
Ci te-or bate cu vorba
Pân' ţ-or frânge inima,
Ce-n tine va îngheţa.

[38]
-Has and-e vreme demultiani
Da amen na hakerdăm-li
Kon зănel haj hakărel
E dragostă katar avel?
-Kata-i jakh the-i sprânćăna
Na maj avlas bezëxa ;
Kat-o jakha thaj o ilo
Hin p-e phuw bezëx baro!

[38]
De când e lumea şi Pământul,
De atunci ne bate gândul:
Cine ştie şi pricepe,
Dragostea de unde-ncepe?
-De la ochi, de la sprâncene
N-ar mai fi păcate grele;
De la ochi şi din oftat
 Se face-n lume păcat.

[39]
. -Ke tro rrom kana lel-tut
Maj anglal mïngïil-tut
Pal- ode maj marel-tut:
Kata-i meseli, k-o thana
Numa and-o dumukha
-Mik te del maj zurale
Ke vo drago hin manqe!
3i kaj anklen o thuwa.

[39]
-Omu' tău când te-o lua
Mai întâi te-o mângâia,
Apoi bătaie ţ-o da,
De iasă fum din pielea ta:
De la pat la masa ta
Numa' pumni în cap ţ-o da.
-Lasă deie cât de tare,
Că el mi-e mai drag sub soare.

Ćingardipe vaś o blăw

Strigături la nuntă

[40]
- Mek-man, mamo, ke dikehe
So päcïi le зungalehe
- Ać, bori!e, na maj row
Ćhăwo kerla-tuqe o rrom:
Mek te roven o chăjă,
Kä on aćhile korkoră.

[40]
-Lasă, mamă, că vezi tu
Ce-oi păţi cu urâtu!
-Taci, fată, nu mai boci,
Că omu-ţi face copii!
Lasă plângă fetele:
Ele-au rămas singure.

[41]
.Te linen-pen o terne,
Te mulatinen ikethane:
O terno thaj e bori
Pal-o bow ka-i sasui.

[41]
1.Se i-au tinerii de mână,
Să petreacă împreună:
El mire şi ea mireasă
După şpor * la soacra-n casă.
*şpor s.n. (sdl. băn) sobă din cărămidă
[42]
-Kaj o dromorro зala?
-Kaj pëśune k-o grasta.
-Mik le grasten le ruvesqe
Thaj tu de-tut le ćhăvesqe!
[42]
-Unde duce cărarea?
-Jos la cai, într-o vâlcea.
-Lasă caii lupului,
Tu dă-te feciorului!
[43]
-Vi me märitime hom
 Nic ëk palma na xunŏm.
-Maj but pälmi tu xunăn,
Numa kä len na gindăn.
[43]
-Eu de când m-am măritat,
Nici o palmă n-am luat.
-Multe pălmi ai căpătat,
Numa' că n-ai numărat. 37

K-o mulo
57
Ćhŏnas sïr paša leste, and-o kopïrśewo, thaj ëk päpuśa and-al kotora k-aśte na kërdŏl
ćŏxano.
Ćhŭdenas o paj anda-i vadra kana ankalavena-les anda-i xahra (and-o khër). Le vast le
mulesqë sas phangle.
Pharavenas ëk ujaga k-aś-te na avel-les putere te kërdǒl ćŏxano.
Avelas pala kode o raśaj thaj kërëla feśtanie.
Pala-i feśtanie marënas ëk kilo pendexinaqo and-e phuw, phabarenas äl momele thaj
amboldenas-pe pala o kilo trin ges thaj rovenas le mules.
Ćhŭdenas äl gada le mulesqë po paj phenindoj:
,,Sar зăltar o paj, kade te зăltar o ćŏrumos, te na maj avel-ame mulo''.
Kana o muj le mulesqo sas dopaś lolo, dopaś galbäno зănglǒlas-pe kä kodo sï te kerdŏl
ćǒxano. Kodo mulo avelas pusada and-o ilo ëka iărăça. Phenenas:
,,Sawo sï o ćŏxano,
Pusawas lesqo ilo
Te na зăl o se miśto
Sar phirël ëk rikono.''

La mort
57
Se punea usturoi în sicriu şi o păpuşă din zdrenţe pentru ca mortul să nu se facă strigoi.
Aruncau apa din găleată când îl scoteau din cort (sau din casă). Mâinile mortului erau legate.
Spărgeau o sticlă pentru a-i lua puterea de a se face strigoi.
 Venea după aceea preotul şi făcea feştanie. După feştanie, rromii înfigeau un par de alun
în pământ, aprindeau lumânări şi se roteau în jurul parului trei zile, plângându-l pe cel plecat
dintre ei.
Aruncau hainele mortului şi parul într-o apă curgătoare zicând:
,,Cum se duce apa aşa să se ducă necazul, să nu mai avem parte de mort.''
Dacă faţa mortului se făcea jumătate roşie, jumătate galbenă, se ştia că se va face
strigoi. În cazul acesta mortul era înţepat în inimă cu o sulă, în timp ce se rostea o incantaţie:
,,Ca să nu poată umbla,
Îi împungem inima:
Să nu umble cum vrea el,
Cum se plimbă un căţel.''

Interlocutor: Lajos Kvec, Hunedoara 2000

Zili [gili] vas o mulo

(vaś e daj)
[58]

O, Devla!le, sar mardăn-man,

Ćuda ke na mudardăn-man!
Sostar, tatä, na-avilăn-li,
K-amari daj hin muli?
De-man, Devla, te śaj зaw
K-e miri daj and-e phuw
Te phenaw-laqe so keraw
Ke bi laqro me meraw;
Te cumidaw laqro vast
Ke me hom piko sar o grast
Dal!e, tu hajdi khere,
Dik o tata so kerel!...
Na-i kon te tavel
Na-i kon te thovel.
Miri phen
Bi unxandi...
 Dal!e, de sar tu gilăntar
Amaro dad dină rromnătar.
Nic ek patrin and-o veś
Nani pe Phuw maj kïrti
Sar e daj kaj na-i laći!.

Bocet1
(la înmormântarea mamei)
[58]
Vai, Doamne, cum m-ai bătut!
De ce nu m-ai omorât?
De ce, tată, n-ai venit
Cân' mama noastr-a murit?!
Fă, Tu, Doamne, legământ
Să merg la mama-n mormânt,
Să-i spun ce fac pe pământ,
Că fără ea ca mort eu sunt2
Mâna mamei s-o sărut,
Că-un pic ca şi calu' sunt.
Mamă, tu să vii încoace!
Ca să vezi tata ce face...
N-are cine pune masa,
Nici cin' să spele casa,
Sora mea-i nepieptănată,
Că-i mică şi ne-nvăţată.
Mamă, cum ne-ai părăsit,
Tata muiere-a şi găsit.
Nici o frunză de pe-afară
Nu e aşa de amară
Ca mama de-a doua oară!

Zili k-o mulo

1
Informator: Lactoş Eugen, Suplacul de Barcău, Jud Bihor.
2
.
 (vaś o dad)
[59]

Te me зăw maj pe rati,

Kaj te daw e phuw avri
Te law e phuw le vastehe
Te daw duma mïre dadehe.
Lesqri faca hin kali,
Lesqro muj hin phabardi.
Na zilabaw ke zănaw miśto
Da miro di hin ćhindo
Te-arakhawa-k drab laći
Te lel anΘa manΘe o gi,
Te suvel-les,
Te phandel-les,
Ke aćilŏm korkorro,
K-aćilŏm bi dadesqro.
Avren hin daj thaj dadoro,
Me aćilŏm korkorro.
Na maj зănaw te zilăbaw
Ke tu paślŏs and-e phuw
Avena śukar divesa
Tha' me na hom mïre dadeçà.

Bocet
(pentru tată)
[59]
Să mă duc mai către seară
Ca să dau pământu-afară,
Cu mâna pământ să iau
Cu tata la sfat să stau.
Neagră este faţa lui,
Arsă este gura lui.
Eu nu cânt că ştiu cânta
 Da' mie frântă inima.
De-aş găsi o doctorie
Să scoată inima din mine
Să o coase aşa, bine
Şi iarăşi s-o lege-n mine,
Că am rămas singur eu
Şi sunt fără tata meu.
Alţii-au case, taţi şi mume,
Da' eu sunt singur pe lume.
Acu nu mai ştiu să cânt
Că tu zaci în ăst pământ.
Frumoase zile or veni,
Da' eu cu tata no-i mai fi! 38
Culese din comuna Balc, jud.
Bihor de Karol Lakatoș

Unitatea 11 - Staborul (Rromani cris). Cultura materială Prelucrarea metalelor

I rromani kris
[16]

Pe kana le rroma phirenas the na has hamimen le gaзença, von kerenas penri kris.
I kris kerenas-la le rroma phure ana-i śatra. And-o śero le krisinitoreqro has o bulibaśa.
O dośalo na has muklino te al-les aparară, na denas-les ćaćipo k-o avokato, aperilas-
pes vo korkorro.
I kris has-la duj riga:
1. Sar has the sar kerdile le bute ta vo dośalo arislăs anglal i kris.
2. Sode si dośalo o manuś (jekh ori maj but) the so osïnda avel-lesqe pala i
rromani kris.
Liduj riga arakhenas-pen an-e osïnda.
Kerenas i kris k-o sero jekhe podosqo, pa ek pani kaj зalas, pa jekh len.
Ode has thodino ëk truśul kalărdo päkuraha. P-o truśul has thodine ek dabor cino
mas thulo, ëk low the ëk thuvali.
 Mai anglal has aśundino o dosalo, kaj phenelas o solax:
“Te xoxavava the te na respectinava o solax, miro gi te avel kalo sar e zmoala, te
bilavaw dikhlino katar se le manuśa sar o mas thulo, dilo te phirav an-e lume sar o lov anar
ek vast an-e aver thaj te merav lokes sar i thuvali.”
Le osinde has:
- dinipo lovenqro (amenda),
- maripo (la ćugnăça)
- phagipo
- nasavipo anar i śatra
- mundardipo.
Avelas e osïnda, mothodi katar o bulibaśa, kaj na daśtilas te al paruvdi
maj but .

Tradini manqe p-i kaseta kaar o Rudolf

Moka, (2001), aktori trine ćhibenqo k-o
teatro „Ariel” and-o Târgu Mureș. Te
avel baxtalo!

Judecata rromilor

[16]

Pe vremea când rromi umblau dintr-o parte în alta şi nu erau amestecaţi cu ceilalţi, ei
singuri îşi organizau judecata .

Judecata o făceau bătrânii din şatră în fruntea cărora era bulibaşa. Învinuitul nu avea
dreptul la apărare, la avocat, ca astăzi: Se apăra singur. Procesul avea două faze:

1. De facto: Relatarea cum s-au petrecut faptele, cum stăteau lucrurile în realitate.

2. De iure: cum se încadra fapta în Codul cutuminar ţigănesc .

Ambele etape se regăseau în sentinţă .

Judecata se organiza la capătul uni pod peste o apă curgătoare. Acolo era pusă o cruce
înnegrită cu păcură . Pe cruce se punea o bucăţică de slănină, un ban şi o ţigară.
 Mai întâi era audiat învinuitul, care rostea jurământul cu mâna pe cruce:

”De voi minţi şi nu voi respecta jurământul, să mă topesc în văzul lumii cum se
topeşte slănina înaintea soarelui, sufletul să-mi fie negru ca zmoala, să umblu nebun prin
lume ca banul din mână în mână şi să mor încet, să mă sting ca o ţigară “. Pedepsele mergeau
de la cele pecuniare : amendă, până la cea cu moartea, în ordine : amendă, bătaie (cu biciul),
mutilare, alungare din şatră şi în final pedeapsa capitală.

Urma sentinţa, rostită de bulibaşă, care era definitivă și irevocabilă. 39

Transmisă nouă pe o casetă de Rudolf Mocca,

actor trilingv la Teatrul Ariel

din Târgul Mureş (2001).

Cultura materială – prelucrarea metalelor

Terminologia unor meserii specifice şi mostre de oralitate

Sar kerenas butǐ le rrom ka-i kovaćia? Cum lucrau rromii la fierărie?

Texarinaθe, o kovać kerelas jag ka-i
kovaćìa, p-i vingǎ (e angara pruinaqe
anenas len lesqe le gaźe kaj avenas lesθ e
butǎça). Butivar, anenas lesqe angar
barresqe. Kodola kerenas but thuw. Le
gaźe anenas lesqe butǎqe: urdona
phanglimasqe, grasta thaj guruva
petalomasqe, tovera askucomasqe thaj
aver butǎ.
Sasas les, sǎdajekh, po duj gaźe, kaj
kerenas butǐ leça. Jekh phurdelas le
piśoteça, o kukover marelas le barosoça.
Kana kerelas pètala, tinzolas o sastri
lolǎrdo anθ -i jag, bangǎrelas les thaj
xïvǎrelas les (8 xïvǎ kerelas). Pala’ kodǎ,
kerelas lenqe le śere.
Kana askucolas le tovera, tatǎrelas len
ӡi kana sas lole, marelas len le sivreça thaj
sanǎrelas len k-o muj. Pala’ kodǎ, kälilas
le’ anθ -o paj vaj anθ -o uloj phabardo. I
kalitùra si jekh phari butǐ. Kerel la nùma’
kon źanel. Le terne agesesθ ar na maj
źanen. But phurikane butǎ xasardǒn.
Dis de dimineață, fierarul făcea focul
în covăcie, pe cămin (cărbunii de prun,
mangal, i-aduceau sătenii, care veneau la
el cu lucru). De multe ori, îi aduceau
cărbuni de mină. Aceştia făceau mult
fum. Oamenii îi aduceau de lucru: care de
legat, cai și boi de potcovit, securi de
ascuțit și altele.
Avea, de fiecare dată, câte doi oameni,
care lucrau cu el. Unul sufla cu forja (cu
foalele), celălalt bătea cu barosul. Când
făcea potcoave, întindea fierul încins în
foc, îl încovoia și îl găurea (făcea 8
găuri). Apoi, le făcea capetele (colții).
Când ascuțea securile, le încălzea până
la roșu, le bătea cu ciocanul și le subția la
gură. Apoi, le călea în apă ori în ulei ars.
Călitul este un lucru dificil. Îl face numai
cine știe. Tinerii de astăzi nu mai știu.
Multe lucruri bătrâneşti se pierd.
Fierăria – I kovaćìa, i butǐ e
sastreça
angar cărbune; angar kaśtesqo/
pruinaqo cărbune din lemn/ de
prun, mangal; angar barresqo
cărbune de mină (de piatră).
aspin oțel.
astarel a prinde, a agăța; a apuca; a
începe.
bangǎrel [banghearel] a îndoi, a
încârni, a curba.
bädiko fontă.
del vras/ vrasarel a suda fierul
după o metodă străvećhe.
deskerel [descherel] a desface, a
demonta.
givìnto [ghivinto] filet; ćhinel
givìnto a face (a da) filet.
xïvǎrel [hâviarel] a găuri.
xoin [hoin] burduful foalelui, al
forjei.
jag [iag] foc.
karfin cui; karfin petalomasqo caia
(cui de potcovit).
kälil [călil] a căli.
Sar kerenas butǐ le plevoça?
kerel (k-o than) [cherel c-o than] a
face, a monta.
kidel [chidel] a strânge.
kovànca [covanţa] nicovală.
laćharel [lacearel] a repara.
òrta [wortal, vorto] drept, oblu.
ortol [wortol, vortol] a îndrepta.
pètalo potcoavă.
petalol a potcovi.
piśot [pişot] foale, forjă.
phabarel a arde.
phandel o urdon a lega carul.
tover, toveric [toveriț] secure,
topor.
rimol a strica, a demonta.
saitawo menghină.
sanǎrel/ sajarel [saniarel, saiarel] a
subția.
sastri fier, metal.
sivri/ ćokàno ciocan.
tatǎrel [tatiarel, taćhiarel] a încălzi.
tinzol a întinde.
thol (k-o than) [thol c-o than] a
pune, a monta.
vingă cămin la fierărie.
Cum lucrau rromii tinichigerie?
 Kana na arakhadǒnas sastruja [sastrutne
kakavă] kinimasqe, kadala sasas kerdine le
rromenθar. Kinenas plewo but, sastri
vastarenqo, karfă pelvosqe thaj astardǒnas
butǎθar. Kerenas butǐ vi le murś, vi le ӡuwlă.
Le murś ćhinenas la katăça o plevo, òrta,
pala’ o sèmno, thaj kerenas le praśave. Pala’
so le praśave (vi mai cigne, vi mai bare) sasas
kroime, le murś astarenas len jekh avresθar.
Le ӡuvlea marenas, lokhorres, le sivreça, i
rig kaj si telal, thaj kerenas i kuśtik. Palal, le
murś kerenas sèmno le karfinaça thaj
ćhinenas banges le fùndurǎ. Le ӡuvlea
astarenas len thaj le murś aravens le kuștika.
Ʒi kana le murś kerenas le vastàră
sastresqe, le ӡuvlea kërenas le kan plevosqe,
thaj astarenas len kaj sastrui niturença
(karfonas len)
Le murś astarenas le vastàră, thonas len
opre thaj i butǐ sasas agorisardi. Ćhonas palal
e sastruja [e sastrutne kakavǎ] jekh anθ-e
aver, palal o barimos, i maj cigni anθ-jekh
maj bari, thonas len, pala’ kodǎ, muj mujesθe
thaj phandenas len drotosa.
Kerenas po duj balòtura thaj nigerenas
len anθ-o fòro. Kana o fòro ӡalas miśto, lenas la târg. Dacă târgul mergea bine, câștigau
love jekha gurumnǎqe p-i butǐ jekhe kurkesqi. bani de o vacă, pentru munca de o
Tinichigeria - I butǐ plevoça -
aravel [< peravel] a doborî, a îndoi
falțul de la fund peste peretele
căldării; a îndoi prin batere falțul de
prindere a fundului vasului.
del kïrlo [del cârlo] a face o
consolidare rotundă în jurul
căldării, bătând din interior.
fùndo fund, parte inferioară.
kan [can] ureche.
karfol [carfol] a nitui urechile și a
prinde toarta unei căldări.
kat [cat] foarfece.
Sar kerenas i kakavi xarkují?
Pe vremea când nu se găseau căldări
din tablă de cumpărat, acestea erau făcute
de rromi. Cumpărau rromii multă tablă,
fier pentru torți [toarte], nituri pentru tablă
și se apucau de lucru. Lucrau și bărbații, și
femeile.
Bărbații tăiau tabla cu foarfeca, drept,
după semn, și pregăteau părţile laterale ale
căldărilor. După ce aceste părți ale
căldărilor (și mai mici, și mai mari), erau
pregătite (croite), bărbații le asamblau prin
fălțuire.
Femeile loveau, ușor, cu ciocanul, partea
de jos şi făceau un falț. După care, bărbații
trasau un cerc, cu cuiul, pe o altă tablă,
după care decupau fundul căldării. Femeile
agățau fundul făcând un prim falț, iar
bărbații băteau falțul de la fund către partea
laterală.
Până ce bărbații confecționau torțile din
fier-beton, femeile făceau urechile din
tablă și le prindeau la căldare cu nituri (le
nituiau).
Bărbații prindeau torțile și lucrul era
gata. Introduceau apoi căldările una într-
alta, după mărime, cea mai mică într-un
mai mare, le legau, apoi, gură la gură cu
sârmă.
Făceau câte două baloturi și le duceau
săptămână.
kïrlo [cârlo] cută în afară pentru a
da rigiditate tablei.
kopidi [copidi] daltă.
kroil [croil] a croi.
kuśtik [cuştic] tivitură, brâu; del
kuśtik a face un falț pentru a îmbina
tabla.
nìto nit.
plevo tablă.
prasaw [prasau] partea laterală
cilindrică a căldării.
priboj [priboi] dorn.
sastrují/ sastruni [struií, sastruni]
căldare din tablă de fier ori zincată.
Cum făceau căldarea de aramă?
 Kana sïmas ćhaworro panӡe-śove
berśenqo, beśawas po d-opaś ges mungre
papoça, le Mitrojeça. Les sasas les vingea
tele, avri, intǎl o pajorro, kaj nakhelas
angla’ lesqo kherrorro.
Beśelas anθ-e bulăθe, le pungrença
bangǎrde tëla’ pesθe. Sasas les jekh për
baro, kaj ućharavelas le pungre. Anθa’
kodǎ, mirri bàba, i Bëla, thodëas lesqe
anaw „O Phutǎrdo”. Phurdelas anθ-i jag
do (duje) piśoturença, kerdine duje
mortǎnθar buznăqe. Jekhe vasteça
putërelas o piśot thaj vazdelas les opre;
kolavre vasteça kidelas o muj le piśotesqo
thaj spidelas o piśot tele. Kadea, tatǎrelas
ìto i xarkuma, thaj marelas la p-o dòpo
astardo an-phuw. Kerelas vi kakavǎ nevă,
da’ maj but laćharelas le kakavǎ pharade,
andine le gaӡenθar. Tholas lenqe kotor,
kana trebulas, vaj pherelas le xïvǎ maj
cïgne. Maj anglal, kerelas kolis anθ-e jekh
ćǎrorro.
Maj butivar, laćharelas le kakavă
pharade maj xancï: tatǎrelas i kakavi, p-o
than kaj sasas pharadi, ӡi kana i kolis
bilǒlas, thaj tinzolas i kolis jekha rajaça.
Ʒi kana i kakavi maj aćhelas tati, delas
lole materiaça p-i laθe thaj i kakavi sasas
sar vi nevi!
Pe vremea când eram copil de cinci -
șase ani, stăteam câte o jumătate de zi cu
bunicul meu Mitroi. El avea căminul jos,
pe pământ, afară, dincolo de pârâul care
trece prin fața căsuței sale.
Stătea în fund, cu picioarele adunate
sub el. Avea o burtă mare care-i acoperea
picioarele. Din această pricină bunica
mea, Băla, la numit „Umflatul”. Sufla în
foc cu două foale făcute din două piei de
capră întregi.
Cu o mână deschidea un foale și îl
ridica în sus, cu cealaltă mână strângea
gura celuilalt foale și îl împingea în jos.
În felul acesta încălzea repede arama, pe
care o bătea cu ciocanul pe nicovala
înfiptă în pământ. Făcea și căldări noi, dar
maj mult repara căldările sparte aduse de
săteni. Le peticea, dacă era necesar, sau
astupa găurile mai mici. Mai întâi, făcea
„kolis” (un aliaj de cositor cu pilitură de
cupru și alamă, în care punea nisip și
țipirig) într-un castron.
De cele mai multe ori, repara căldările
stricate mai puţin: încălzea căldarea până
la topirea aliajului, pe care îl întindea cu o
nuia. Până căldarea rămânea caldă, o
acoperea cu un strat de „materie” (roșie
compusă din sacâz și oxid roșu). Căldarea
era ca nouă !
Arămitul, prelucrarea aramei - I xarkuma, i butǐ e xarkumaça
agorisarel a temina, încheia.
.arćić [arcici] cositor.
bangǎrel [banghearel] a îndoi, a încovoia.
.bikinel a vinde.
bilavel a topi.
caparìko [ţaparico] țipirig.
ćhinel [chinel] a tăia.
ćhorel [ciorel] a turna.

Alte meserii
Prelucrarea argintului şi a aurului - O rup thaj o sovnakaj [sumnakaj]
angrusti inel
barr kuć [barr cuci], arg. barrorro piatră prețioasă
dòpo nicovală ca o rangă, cu cap pătrat și vârf ascuțit, portabilă.
duj piśotorre [dui pişotore] două foale mici.

Pielăritul şi prelucratul oaselor – I mortǐ thaj o kòkalo

xamil [hamil] a amesteca.
xarkuma gàlbeno [harcuma gàlbeno] alamă; xarkuma loli aramă roșie, cupru.
xïm [hâm] partea laterală cilindrică a ciurului.
xïw, xïv [hâu, hâv] gaură.
jag [foc] foc.
jar [iar] sulă (de împuns pielea, pentru a face loc acului să treacă mai uşor).
kakavi [cacavi] căldare (din aramă).
kangli [cangli] pieptene; darac.
koćak [coceac] nasture.
kòkalo [còcalo] os.
kopidǐ [copidi] daltă.
kopidǒrri [copidiorri] dim. de la „kopidi” („dăltuţă”).
kovànca [covanţa] nicovală.
laćharel [lacearel] a repara.
marel a bate; marel i xarkuma a bate arama.
matèria compoziție de sacâz și vopsea roșie cu care se acoperea cuprul la cald.
medaliòno medalion (de pus la gât).
molìvi plumb.
morel a pili, a freca.
morkhi v. mortǐ.
mortǐ piele.
porizen (s.m.) ciur.
paj/ pani zuralo [pai/ pani zuralo] apă tare (acid azotic).
paruvel a schimba.
piri icalǎqi [piri iţaliaki] cazan de țuică.
priboj [priboi] dorn.
ran kaśtují, ranik kaśtutni [rani caştuí, ranic caştutni] nuia din lemn.40
Unitatea 12 - Pregătirea finală și desfășurarea serbării de sfârșit de an școlar
rromanes.
 Asamblarea spectacolului : Grup vocal de muzică și poezie, dansuri
populare cu interpretarea melodiilor, punând în evidență sincretismul;
Scenetă pe tema unor meserii vechi și noi.
 Descrierea costumelor : unul de damă, unul bărbătesc.

Întreaga activitate se va desfășura cu implicarea comunității.

Note
1. Viorel Achim, Țiganii în istoria României, p.17
2. Ibidem
3. Ibidem, p. 18
4. Donald Kenrik, Dicționar istoric al țiganilor (romilor), Editura Motiv, Cluj
Napoca, 2002, Cronologie, pp XXI – XXIV
5. George Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, p 10-12
6. Ibidem, p. 12
7. Costică Bățălan, O ges thai i răt – Lumină și întuneric, Ediție bilingvă,
Centrul Național de Cultură a Romilor- Romanu Kher, București, 2017, p 29 –
33
8. Viorel Achim, op. cit., p. 20
9. Delia Grigore, Curs de antropologie și folclor rrom, CREDIS, 2001, p. 22
10. Ibidem, p. 23 – 24
11. Viorel Achim, op. cit., p. 21, apud Documenta Romaniae Historica, B, Țara
Românească, I, București, 1966, p. 19-22.
12. Ibidem, p. 22, apud Documenta Romaniae Historica, B, Moldova, I
București, 1975, p. 109 - 110
13. Ibidem
14. Viorel Achim, op. cit. pp. 90 - 98
15. Petre Petcuț, Rromii. Sclavie și libertate, CNCR-RC,București, 2016, p. 117
16. Petre Petcuț, Delia Grigore, Mariana Sandu; Istoria și tradițiile rromilor,
UNICEF, Editura RO MEDIA, București, 2003, p. 54
17. Angus Fraser, Țiganii. Originile, migrația și prezența lor în Europa,
Humanitas, București, 1998, p. 17-18
18. Gheorghe Sarău, Rromii, India și limba rromani, Kriterion București, 1998, p.
43 -44
19. George Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, Mihai Dascal
Editor, București, 2002, p. 8
20. Gheorghe Sarău, Grigore Delia, Istorie şi tradiţii rrome, p. 7-8 Editorul
materialului: Organizaţia Salvaţi Copii, 2006, apud Donald Kenrick The
Destiny of Europe’s Gypsies, Traducere: Gheorghe Sarău
21. Delia Grigore, Mihai Neacşu, Adrian Nicolae-Furtună, „Rromii în căutarea
stimei de sine”, p. 24, UNICEF, Bucureşti, 2007, apud Jean Pierre Liegeois.
22. Angus Fraser, Ţiganii, p. 40-41, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1992, 1995.
23. Jupiter Borcoi (coord.), Le maj śukar paramićă thaj phenimata le rromenqe/
Cele maj frumoase povești și povestiri ale rromilor, Proiect co-finanțat de
Agenția Națională pentru Rromi, Botoșani 2012, Editura Arena (Poveste
culeasă, prelucrată și tradusă de Jupiter Borcoi, profesor de limba rromani la
Botoșani)
24. Viorel Achim op cit. p. 125
25. Ibidem, p. 127
26. Ion Chelcea, Țiganii din România. Monografe etnografică, București 1944,
p. 126 – 128

27. Viorel Achim, op cit. p 161 – 162

28. Ileana Roman, Țiganii noștri, p. 116 – 117, Craiova 2010, Editura Autograf.

29. . Costică Bățălan, Repere ale tradiției rromilor și teme predilecte ale folclorului
rromilor în Profesorul Gheorghe Sarău – o viață dedicată limbii rromani, p. 130,
Editura Universității din București, 2016

30. Costică Bățălan, O ges thaj i răt – Lumină și întuneric, București, 2017, p.
170 – 195. „Majoritatea cântecelor lirice le-am primit de la lăutarii din Lupeni,
Opriș Laurențiu (Tinel) și unchiul său, Tița Ionel, care le-au Moștenit de la Tița
Nicolae, lăutar vestit, bunicul dinspre mamă a lui Tinel și tatăl lui Ionel Tița”
Cuvânt înainte, p. 18”

31. Costică Bățălan, Repere ale tradiției rromilor... în Profesorul Gheorghe Sarău
– o viață dedicată limbii rromani, Editura Universității din București 2016, p.
125

32. Delia Grigore în Istorie și tradiții rrome, autori Delia Grigore și Gheorghe
Sarău, Salvați copiii, 2006

33. Costică Bățălan, O ges thaj i răt – Lumină și întuneric, Centrul Național de
Cultură a Romilor – Romano Kher, București, 2017, p.147 – 152

34. Relatare făcută de Mihaela Zătreanu, prof. București. Sursa: Internet.

 35. Costică Bățălan, Rromane taxtaja – Nestemate din folclorul rromilo, Editura
Kriterion 2002, Biblioteca Rromă, 9,p. 110 - 116

36. Idem, O ges thaj i răt – Lumină și întuneric, București, 2017, p.137 – 141

37. Idem, Rromane taxtaja – Nestemate din folclorul rromilo, Editura Kriterion
2002, Biblioteca Rromă, 9, p. 117

38. Ibidem, p. 128 – 133

39. Idem, O ges thaj i răt – Lumină și întuneric, București, 2017, p. 135 – 136

40. Din articolul „Limba rromani din comunitate și din folclorul în circulație...
postat pe pagina Web a Asociației Rromilor – Pakiw – din Județul Hunedoara,
PAKIW ASSOCIATION pakiw.eu

Metodologie didactică
A. Fiind vorba de un opțional, ne vom ghida după principiile și practicile Școlii incluzive.
B. Metodologia va fi una interactivă.
C. Demersul didactic va implica și comunitatea. Ex. Punerea în scenă a momentului
„Romani Cris”
D. Proiectarea unei unități didactice se va face după metoda gândirii critice, fiind
structurată:
I. Argumentare
II. Realizarea sensului
III. Reflexie

BIBLIOGRAFIE

1. Achim, Viorel Țiganii în istoria României, EDITURA ENCICLOPEDICĂ

București, 1998
2. Andruskiewicz, Maria; Prenton, Keith, Educaţía incluzivã – concepte, politici, si
ativitati in școala incluzivă (Ghidul cadrului didactic), EDP RA, 2007
3. Bățălan, Costică, O ges thai i răt – Lumină și întuneric, Ediție bilingvă, Centrul
Național de Cultură a Romilor- Romanu Kher, București, 20173. Costică
4. Bățălan, Costică, Repere ale tradiției rromani și teme predilecte ale folclorului
rromilor în Profesorul Gheorghe Sarău – o viață dedicată limbii rromani, Editura
Universității din București 2016
5. Bățălan, Costică, Rromane taxtaja – Nestemate din folclorul rromilor, Editura
Kriterion 2002, Biblioteca Rromă, 9
6 . Borcoi, Jupiter (coord.), Le maj śukar paramićă thaj phenimata le rromenqe/
Cele maj frumoase povești și povestiri ale rromilor, Proiect co-finanțat de Agenția
Națională pentru Rromi, Botoșani 2012, Editura Arena
7. Chelcea, Ion Țiganii din România. Monografe etnografică, București 1944
8. Fraser, Angus, Țiganii. Originile, migrația și prezența lor în Europa,
Humanitas, București, 1998
9. Grigore, Delia, Curs de antropologie și folclor rrom, CREDIS 2001
10. Grigore, Delia, Gheorghe Sarău; Istorie și tradiții rrome, Salvați copiii, 2006
11. Grigore, Delia, Mihai Neacşu, Adrian Nicolae-Furtună, „Rromii în căutarea
stimei de sine”, p. 24, UNICEF, Bucureşti, 2007
12 Kenrik, Donald, Dicționar istoric al țiganilor (romilor), Editura Motiv, Cluj
Napoca, 2002
13. Kenrik, Donald, Rromii din India la Mediterana, Editura Alternative, 1998
14. Nițulescu, Lavinia, Pedagogia învățământului primar și preșcolar, Editura
Eftimie Murgu, 2013
15. Petcuț, Petre, Rromii. Sclavie și libertate, CNCR-RC,București, 2016
16. Petcuț, Petre; Grigore, Delia; Sandu, Mariana, Istoria și tradițiile rromilor,
UNICEF, Editura RO MEDIA, București, 2003
17. George Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, p 10-12
18. Potra, George, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, Mihai Dascal
Editor, București, 2002
19. Roman, Ileana, Țiganii noștri, p. 116 – 117, Craiova 2010, Editura Autograf
20. Sarău, Gheorghe, Rromii, India și limba rromani, Kriterion București, 1998
 UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT
ŞI ŞTIINŢE SOCIALE
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA
PERSONALULUI DIDACTIC

Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I

Veșnicia unui neam.

Rromii: istorie, cultură și tradiții

Coordonator știinșific :
Lector univ. dr. Popa
Gorjanu Cornelia

Candidat: Șandor Gheza-Rafael

, profesor pentru învățământul primar
la clasa cu predare în limba rromani,
de la Școala Gimnazizlă„Dr. Aurel Vlad”
Orăștie, jud. Hunedoara
2019