Materiale de natura organica

• polimeri
• bitumul si materialele din bitum:
betonul asfaltic
emulsiile bituminoase
suspensiile de bitum filerizat
• lemul si materialele din lemn 
Materialele anorganice
metalele
materialele metalice
piatra naturala si materialele din piatra cu agregatele pentru mortare si betoane lianti minerali:
a. lianti nehidraulici - (ex. Ipsosul si varul)
b. lianti hidraulici - (ex. Cimenturile Portland, cimentul aluminos)
materiale compozite:
a. mortarele
b. betoanele de ciment
c. betoanele asfaltice 

• ceramica
• sticla
Proprietăți generale ale materialelor
Dupa structura materialele se impart in:
• materiale unitare (metalele - legatura metalica)
• materiale composite (ex. Betonul asfaltic si de ciment)
• materiale asociate (ex. Betonul armat) 
Proprietățile generale ale materialelor se impart in
A. Proprietati fizice
B. Proprietati mecanice
C. Proprietati chimice
Densitatea reprezintă masa unitatii de volum
Exprimata in g/cm3 pana kg/m3
Densitateabsoluta:
Densitate aparenta: pa= [kg/m3]
Densitatea in gramada (vrac): pg= [kg/m3]
-Se det pentru materiale granulare
-Se face in stare afanata sau in stare indesata 
2. Volumul de goluri
Pentru materiale granulare
Vg= ^^■133
3. Compactitatea - reprezintă gradul de umplere a unui
volum dat de material cu component solid
c = VrBcd = —
fi tir e-rc t P
4.Porozitatea reprezintă volumul porilor (Va-Vreal) con ținu ți intr-
o cantitate m de material raportat la volumul total apparent, Va,
ocupat de acesta.
P{%) = 100 - c 
Porozitatea poate fi deschisa (aparenta) si poate fi parazitate inchisa (P-Pdeschisa)- ln func ție de acest lucru
prezinta o importanta deosebita in cazul materialelor, in special in cazul betonului.
Parazitatea deschisa este legata de absorbtia de apa si influenteaza permeabilitatea si rezistenta la înghet-
dezghet a materialului. Se determina prin saturarea cu apa a probei.
Parazitatea deschisa permite absortia apei, care prin inghetare isi modifica volumul ducand la distrugerea
materialului.
Parii închisi functioneaza ca descarcator de presiune in timpul solicitarilor mecanice ale betonului si ajuta la
imbunatatirea proprietatilor mecanice. In porii inchisi apa nu patrunde. 
5. Comportarea la apa
a) Higroscopicitatea reprezintă proprietatea materialelor hidrofile de a absorbi umiditatea admosferica.
Masura acestei proprietati este coeficientul de higroscopicitate, care se defineste ca fiind cantitatea de apa
absorbita prin unitatea de suprafata in unitatea de timp.
Ex. Lemnul si materialele din lemn, isi modifica proprietatile in functie de umiditate
b) Absortia de apa - reprezinta cantitatea de apa pe care unitatea de volum sau de masa o poate
absorbi. Poate fi:
Masica
Volumica
c) Umiditatea reprezinta cantitatea de apa pe care o contine un material.
-poatefi: umiditate relativa (Ur) si umiditate absoluta (Ua).
în care: -mu-masa materialului cu umiditatea care trebuie determinata
-m-masa materialului uscat în etuva pâna la masa constanta (la 1050C). 
d) Coeficientul de inmuiere (stabilitatea la apa) - reprezinta proprietatea materialului de a nu se
distruge sau de a nu isi modifica esential proprietatile sub influenta saturarii indelungate cu apa
e) Permeabilitatea este proprietatea materialelor de a fi penetrate de apa sub presiune. Coeficientul de
permeabilitate (Kp) reprezinta cantitatea de apa care trece prin unitatea de suprafata si de grosime a probei
în unitatea de timp, la o diferenta de presiune de o unitate:
Permeabilitatea este datorata în special porilor capilari si depinde de distributia lor. Exista si situatia în care
materiale au o buna impermeabilitate deoarece porii sunt sferici si nu comunica între ei (de exemplu:betoane
preparate cu aditivi antrenori de aer).
Pentru determinare se folosește un echipament numit masa de permeabilitate.
Se determina în special pentru betoane si se exprima prin urmatoarele clase: P210,P410,P810,P1210,etc.
(2,4,8,12-presiuni în bari- sau atmosfere- la care apa patrunde în proba pe înaltimea de 10 cm, sau conform
normativului in vigoare) 
6. Rezistenta la inghet - dezghet (gelivitate)
• Reprezintă proprietatea materialului de a-si conserva proprietă țile fizico-mecanice sub ac țiunea
efectului expansiv al apei care ingheata in pori, capilare sau microfisuri.
• Rezistenta la înghet-dezghet repetat sau rezistenta la gelivitate este proprietatea unui material
saturat cu apa de a nu pierde din rezistenta mecanica sau din masa o parte mai mare decat cea admisa de
normativ.
• Pierderea de rezistenta se datoreaza cresterii de volum de circa 9% a apei care îngheata si tensiunii
induse în structura interna a materialului.
• Rezistenta slaba la gelivitate au materialele cu pori capilari deschisi.
R Coeficientul de inmuiere la gelivitate este: F
^£^*100 (%)
• în care: Ru-rezistenta la compresiune a probei martor uscate,
• Rg-rezistenta la compresiune a probei supuse la inghet-dezghet (la un numar de cicluri dorit).
• Probele se satureaza în apa la 20+50C si apoi se alterneaza cicluri de 4 ore inghet-dezghet la -15,
respectiv 200C.
• Pentru beton se discuta de clasele de gelivitate G50,G100,G150 (cifrele reprezinta numarul de
cicluri de inghet-dezghet la care a rezistat proba fara a pierde mai mult de 25% din rezistenta la compresiune
fata de martor sau peste 5% din masa, prin exfoliere).

Exprima capacitatea materialelor de a se opune actiunilor exterioare de natura mecanica.

In categoria lor intra: rezistentele si deformatiile
Asupra materialelor de construct'd actioneaza forte care se numesc incarcari, sarcini sau ac țiuni. Aceste
forte pot fi permanente - greutatea proprie a unei constructii sau masa unui pod, pot fi temporare - care
constau din actiunea vantului, a zapezii sau a mobilierului, si mai pot fi exceptionale, produse de calamitatile
naturale - care trebuie prevazute prin coeficienti de siguranta.
Actiunile pot fi statice, atunci cand forta creste continuu, lent de la valoarea 0 la cea maxima.
Actiuni statice:
Acțiuni dinamice cand forta se aplica brusc cu toata intensitatea ei sub forma soc:
Acțiuni ciclice cand intensitatea fortei variaza sinusoidal
Rezistenta unui material la o anumita actiune exterioara (efort) este raspunsul acelui material la acea
actiune.
• Efortul unitar care apare ca urmare a aplicarii încarcarii exterioare poate fi: efort normal(o) si efort
tangential(x). În solicitarile simple (compresiune, tractiune) el se determina prin raportul între forta care
actioneaza (F) si sectiunea initials a epruvetei (S0):
• (N/mm2; daN/cm2; MPa)
• cu relatia de transformare :1N/mm2=1Mpa=10daN/cm2
In funcție de natura solicitărilor, a eforturilor la care este supus materialul acesta se caracterizeaza prin:
1.Rezistenta la compresiune reprezinta oponenta materialului fata de strivire
Se determina pe cuburi cu latura de 15 cm sau pe cilindrii cu generatoarea de 30 cm si diametrul de 15cm.
Mai poate fi determinata si pe capete de prisma.
Se apreciaza prin efortul unitar (forta ce actioneaza pe unitatea de suprafata). Determinarea se poate face:
fara frecare
1 1 1
V a, -1
î îî î

Acțiune
Reactiune
forte uniform distribuite
îîîîîîf
Rc = j se exprima in MPă)
cu frecare
Rezistenta la compresiune se apreciaza prin efortul unitar reprezentat de forta ce actioneaza pe unitatea de
suprafața o = F/S Se determina pentru corpuri ce nu prezinta deformatii predominant plastice.
2.Rezistenta la intindere (tractiune pura) apare atunci cand la incercare nu mai apare un alt tip de solicitare.
Fortele trebuie sa actioneze in prelungirea axului central al epruvetei.
Daca fortele nu actioneaza in prelungirea axului central, apare pe langa fenomenul de intindere si un alt
fenomen de incovoiere, forfecare sau (si) rasucire.
• 3.Intinderea din încovoiere
zona întinsa
zona comprimata
G
M — moment incovoietor
M=F x bratul fortei = F * l/2
W - modul de rezistenta
4. Duritatea se determina prin aplicarea unei forte constante F asupra unui corp de forma, dimensiuni si
greutate standardizate (bila -metoda BRINELL, piramide - metoda VICKERS, sau con metoda ROCKWELL)
din material foarte dur (otel, diamant) în contact cu fata materialului de studiat (pregatita prin polizare).
Duritatea este raportul între forta aplicata F si suprafa ța interioara a amprentei lasata pe material (Ab).
De exemplu, duritatea Brinell se determina cu relatia:
HB = . 
5. Rezistenta la compresiune dinamica (prin soc)
Pentru determinarea acestei caracteristici a materialelor de construc ție se lasa sa cada asupra epruvetei -
cub, cilindru, placa, o greutate (G) de la înaltimea h.
Rezistenta la compresiune prin soc este data de raportul între lucrul mecanic exercitat de greutatea G (prin
caderi repetate pâna la distrugerea probei) si volumul epruvetei (V):
f JOULE"'
\ m s 
6. Rezistenta la încovoiere prin soc (rezilienta)
Asupra unei epruvete paralelipipedice (pe care s-a practicat o mic șorare de sec țiune, prin exercitarea unei
fante în forma de V sau U) se lasa sa cada un ciocan pendul de greutate G.
Rezistenta (Kh) este lucrul mecanic efectuat de ciocanul pendul, de greutate G, pentru a rupe epruveta cu
sectiunea respectiva. Aplicarea loviturii se face pe fata epruvetei opusa zonei preludrate.
7. Rezistenta la oboseala = cea mai reprezentativa incercare din categoria incercarilor cu caracter
ciclic
• Proba (epruveta ) supusa la aceasta încercare este încarcata si descarcata ciclic, dupa o lege bine
definita (de obicei sinusoidala; pot fi si cicluri oscilante, pulsatorii sau alternante). Un exemplu practic de
solicitare la oboseala este modul în care sunt solicitate grinzile unui pod, structura unei masini unelte, etc.
• Sub actiunea solicitarilor ciclice în structura materialului apar transformari lente si continui. La
anumite materiale (de exemplu betonul ) se dezvolta si se extinde treptat un sistem de microfisuri. În timp
rezistenta materialului scade, ajungându-se în anumite limite ale solicitarilor, chiar la ruperea epruvetei sau a
elementului de constructie studiat (se pot studia prefabricate sub forma de grinzi, placi,etc).
• Ruperea prin oboseala se produce la eforturi, uneori, chiar sub limita de elasticitate si fara deformatii
plastice.
• Numarul de cicluri pe care îl poate suporta materialul pâna la cedare se defineste ca anduranta.
III ii i | ii ii II 
8. Rezistenta la uzura este o alta proprietate a materialelor (de
exemplu: pardoseli, drumuri) care se determina printr-o încercare
cu caracter ciclic.
• Epruveta este apasata cu o forta standard pe un disc metalic în rotatie. Pe disc se presara material
abraziv (de exemplu nisip silicios) si se executa un numar standardizat de rotatii (cicluri) în functie de
material.
• Se apreciaza rezistenta la uzura cu relatia:
„ (Kg}
A 2
în care: m-pierderea de masa a probei (kg), A-suprafata supusa uzurii (în contact cu discul; m2).
Deformatiile de structura
pot fi: - elastice, intalnite la solidele cristaline fara defecte structurale,
- plastice intalnite la solidele amorfe -nestructurate,
- vascoase - la materialele ce contin geluri.
Betonul prezinta deformatii elasto-vascos-plastice.
Datorita existentei deformatiilor vascoase la beton apare asa numita curgere lenta data de defomatia sub
propria greutate.
Deformatiile elastice sunt date de solidele cristaline care sunt rezultate si in urma hidratarii si intaririi
cimentului dar si date de agregat.
Deformatiile elastice si plastice se intalnesc la toate tipurile de materiale predominand un tip.

Curs 2
 
► 3.Intinderea din încovoiere

M - moment incovoietor
M=F x bratul fortei = F * l/2 W - modul de rezistenta
ft

4. Duritatea

► se determina prin aplicarea unei forte constante F asupra unui corp de forma, dimensiuni si greutate
standardizate (bila -metoda BRINELL, piramide - metoda VICKERS, sau con metoda ROCKWELL) din
material foarte dur (otel, diamant) în contact cu fata materialului de studiat (pregatita prin polizare).
Duritatea Brinell se determina cu rela ția:
— \-^ = MPa
2 f \mm 7
în care:
• Ab-aria calotei sferice cu diametrul d,
• D-diametrul bilei,
• d-diametrul amprentei (d<D).
Duritatea se poate exprima si prin scara conven ționala MOHS elaborata pe principiul zgarierii:
INDICE MOHS MATERIAL
1 Talc,creta
2 Ghips
3 Calcit, anhidrit
4 Fier
5 Apatit ,fier
6 Ortoclaz ,sticla
7 Cuart
8 Topaz
9 Corindon
10 Diamant

Se mai pot cita si metode de determinare a duritatii dupa POLDY si dupa SHORE. 
5. Rezistenta la compresiune dinamica (prin soc)

_ L _ + h2 + -K) '
n ( JOULE'
R— i
 
6. Rezistenta la încovoiere prin soc (rezilienta)
► Asupra unei epruvete paralelipipedice (pe care s-a practicat o mic șorare de sec țiune, prin
exercitarea unei fante în forma de V sau U) se lasa sa cada un ciocan pendul de greutate G.
► Rezistenta (Kh) este lucrul mecanic efectuat de ciocanul pendul, de greutate G, pentru a rupe
epruveta cu sectiunea respectiva. Aplicarea loviturii se face pe fata epruvetei opusa zonei preludrate. 
7'. Rezistenta la oboseala = cea mai reprezentativa incercare din categoria incercarilor cu caracter ciclic

► Proba (epruveta ) supusa la aceasta încercare este încarcata si descarcata ciclic, dupa o lege bine
definita (de obicei sinusoidala; pot fi si cicluri oscilante, pulsatorii sau alternante). Un exemplu practic de
solicitare la oboseala este modul în care sunt solicitate grinzile unui pod, structura unei masini unelte, etc.
► Sub sctiunea solicitarilor ciclice în structura materialului apar transformari lente si continui. La anumite
materiale (de exemplu betonul ) se dezvolta si se extinde treptat un sistem de microfisuri. În timp rezistenta
materialului scade, ajungându-se în anumite limite ale solicitarilor, chiar la ruperea epruvetei sau a
elementului de constructie studiat (se pot studia prefabricate sub forma de grinzi, placi,etc).
► Ruperea prin oboseala se produce la eforturi, uneori, chiar sub limita de elasticitate si fara deformatii
plastice.
► Numărul de cicluri pe care îl poate suporta materialul pâna la cedare se define ște ca anduranta
8. Rezistenta la uzura

► este o alta proprietate a materialelor (de exemplu: pardoseli, drumuri) care se determina printr-o
încercare cu caracter ciclic.
► Epruveta este apasata cu o forta standard pe un disc metalic în rotatie. Pe disc se presara material
abraziv (de exemplu nisip silicios) si se executa un numar standardizat de rotatii (cicluri) în functie de
material.
Se apreciaza rezistenta la uzura cu rela ția:

în care:
► m-pierderea de masa a probei (kg),
► A-suprafata supusa uzurii (în contact cu discul; m2).
DEFORMAȚI! SUB SOLICITARE
r
► Deformatiile de structura pot fi elastice, intalnite la solidele cristaline fara defecte structurale, pot fi
plastice intalnite la solidele amorfe - nestructurate si la solidele cristaline atunci când apar ruperi de legături
și planurile structurale se deplasează unele fa ță de altele, si mai pot fi vascoase - la materialele ce contin
geluri.
► Betonul prezinta deformatii complexe elasto-vascos-plastice.
► Datorita existentei deformatiilor vascoase la beton apare asa numita curgere lenta data de defomatia
sub propria greutate.
► Deformatiile elastice sunt date de solidele cristaline care sunt rezultate si in urma hidratarii si intaririi
cimentului dar si date de agregat.
► Deformatiile elastice si plastice se intalnesc la toate tipurile de materiale predominand un tip.
► Deformatiile se judeca pe curbele caracteristice efort-deformatie 
În procesul de deformatie elastica se au în vedere:
- deformatia specifica longitudinala (alungirea specifica longitudinala sau scurtarea specifica -la
compresiune):
-contracția specifica transversala (sau dilatarea):
 
-modulul de elasticitate = efortul necesar producerii unei deformatii egale cu unitatea
-modulul de elasticitate longitudinal (YOUNG):

in care: oe- efort unitar normal la limita de plasticitate

(E=efortul necesar producerii unei
deformatii longitudinale unitare)
Relația o =E*s este numita legea lui HOOKE.
► -coeficientul lui POISSON
(coeficientul de contracție):
in care: T - efort unitar tangential, cp - deformatie specifica unghiulara (tangen țiala) (varia ția unghiului de 90°
din structura). 
Dupa valorile constantelor elastice E, G, p, masurate pe diferite direc ții materialele se pot împarti în:
► -materiale anizotrope - se comporta diferit pe diferite direc ții de solicitare (de exemplu: rocile
sedimentare, lemnul)
► -materiale izotrope - au o comportare elastica identica pe toate directiile (au structura amorfa sau
cristalina foarte fina; de exemplu: otelul, sticla, metale, cauciucul, etc). 
In funcție de deformatia pe care o prezintă, materialele sunt:
► casante (materialele prezintă o rupere casanta, rupere ce nu e precedată de deformatie plastica).
Ex. Fonte, oteluri cu mult carbon, sticla, unii polimeri
Pentru materialele casante deformatia plastica este aproape inexistenta reprezentand 0.01% din deformatia
totala.
Deformatia elastica este reversibila si dispare la încetarea actiunii fortei exterioare.
Deformatia plastic (remanenta) este ireversibila deoarece în structura materialului
se produc ruperi ale legaturilor chimice si modificari ale ordinii particulelor constituente.
In practica orice deformatie elastica este însotita de o minima deformatie plastica. Limita de elasticitate este
solicitarea pâna la care deformatia elastica predomina iar cea plastica este foarte redusa si în limite
acceptate (la metale, de exemplu 0,01% deformatie plastica din deformatia totala). 
Pe porțiunea elastica (până la Ee) se aplica legea lui Hooke.
a = EE unde E = modulul de elasticitate young
Modulul de elasticitate young reprezintă masura energiilor de legatura care formeaza materialul respectiv
(legaturi puternice E cu valoare mare).
Daca rezistenta materialului este mare, deformatiile lui sunt mici deoarece materialul se opune ruperii.
Atunci cand in structura apar primele alunecari intre planuri, materialul se deformeaza plastic si incepe zona
B (între 8e și 8p). Deformatia plastica apare atunci când în structura internă a materialului apare prima
alunecare de structura (plan structural).
Se atinge la un moment dat limita de plasticitate a materialului. Se observa pe grafic ca la efort constant
deformatia materialului creste mult. Se atinge limita de curgere a materialului. Deformatiile plastice apar la
solicitari care duc la depasirea limitei de elasticitate (proportionalitate). Sunt deformatii permanente, care
ramân si dupa încetarea actiunilor exterioare si se datoreaza ruperii interne si repozitionarii particulelor
materialului.
PAGINA LIBERA
SE COMPLETEAZĂ LA CONSULTAȚII 
MATERIALE ORGANICE
BITUM SI MATERIALE DIN BITUM
BITUM:
► Definiție: Este un material organic cu structura coloidala natural sau de fabrica ție, de culoare de la
brun la negru cu proprietati liante si hidroizolantoare.
► Poate fi: - natural si care se gaseste sub forma de lacuri (asfalt) format din bitum si pulberi naturale,
de exemplu sub forma de bitumuri de roca și șisturi bituminoase reprezentate de roci stratificate in care
straturile de bitum alterneaza cu materiale anorganice, si mai poate exista sub forma de cărbune cu putere
calorica mare.
- de fabricație obținut din petrol parafinos (format predominant din alcani) sau neparafinos (format mai ales
din arene si naftene)
► Prin distilari fractionate (în care distila frac țiunile u șoare) formeaza pacuri care in functie de
provenienta petrolului pot fi: - parafinoase, care prin fenomenul de cracare formeaza uleiuri minerale si un
rezidu reprezentat de bitumul parafinos.
- pacuri neparafinoase care prin distilari în vid formeaza un reziduu care este bitumul neparafinos. 
► Parafina modifica elasticitatea bitumului aceasta nu trebuie sa depaseasca 2%.
► Smoala = subprodus solid rezultat din distilarea gudroanelor
► Gudroane = subproduse vâscoase rezultate din distilarea uscata a petrolului, uleiuri minerale,
carbune
► Compoziția chimica:
1. Foarte complexa, bitumurile contin hidrocarburi din toate clasele, derivati ai hidrocarburilor cu O2,
N2, S, metale grele.
2. Contin compusi macromoleculari cu grad de polimerizare < 10 (oligomeri)
3. Datorita complexitatii sale compoziția chimica se poate studia numai folosind metode fizice. 
► Metode fizice de analizare a bitumului:
1. Dizolvarea selectiva
2. Adsortie selectiva bazata pe principiul cromatografiei
3. Difuzia termica bazata pe principiul faptului ca moleculele mici se deplaseaza cu viteza mai mare
decat cele mari
Dizolvarea selectiva - prin 2 metode
I.Impartirea in 4 grupe a unei probe de bitum cantarite
► Se folosesc următorii solventi:
Eterul de petrol care dizolva fractia solubila in el numita petrolene.
Restul, ceea ce este nedizolvat, se trateaza cu CCl4, in care se dizolva o fractie rasinoasa numita maltene.
Restul nedizolvat se trateaza cu CS2, fractia dizolvata în CS2 fiind asfaltene.
Ramane fractia insolubila in sulfura de carbon, numita carbene si carboide => contin mult carbon, iar
procentul lor in bitum nu trebuie sa depaseasca 1 - 3 %.
Il.Prin impartirea in 2 grupe a bitumului folosind ca solvent normal heptan.
► Solubilul in normal heptan denumit maltene - din care prin adsorbtie selectiva se pot separa: o
fractie uleioasa - reprezentata de petrolene - si una rasinoasa reprezentata de maltene.
► Insolubilul in normal reprezentata preponderent de asfaltene, dar si carbene si car^^ide.
► Este metoda de analiza a bitumului. 
PETROLENE
► PETROLENE: sunt uleiuri asemanatoare lubrifiantilor minerali, formate din hidrocarburi naftenice,
policiclice, alcani si derivati ai hidrocarburilor cu sulf. Petrolenele reprezinta 40-60% din masa bitumului.
► Masa moleculara a hidrocarburilor constituente este cuprinsa intre 240 si 800 unitati de masa.
► Raportul carbon - hidrogen cuprins intre 0.55 si 0.66, fiind hidrocarburi bogate in hidrogen.
MALTENE
► MALTENE: sunt sub forma de rășini, formate din compusi policiclici, contin deriva ți ai hidrocarburilor
cu oxigen cum sunt acizii asfaltogenici (R-COOH) si derivati cu azotul: amine (R- NH2).
► Contin molecule polar-nepolare.
► Masa moleculara cuprinsa intre 1250 - 1300 unitati de masa.
► Raportul C - H cuprins intre 0.7 si 1.66, continut mic de hidrogen.
► Au vascozitate mare, majoritatea proprietă ților liane ale bitumului sunt datorate acestor rasini. 
ASFALTENE
► ASFALTENE - se prezintă sub forma unui solid sfaramicios de culoare de la brun la negru. Sunt
formate din molecule condensate (ciclice), contin oligomeri. Asfaltenele reprezinta 10-30% din masa
bitumului.
► Masa moleculara este cuprinsa intre 1000 si 10000. Continutul în carbon mai mare de 85 %.
► Compozitia bitumurilor se poate inscrie in urmatoarele limite: continutul in petrolene este de 40 -
65%, in maltene intre 18-40% si in asfaltene intre 15-30%. 
Structura bitumului:
► Are structura coloidala indiferent de temperatura si de starea in care se gaseste.
► Poate fi sol la temperatura ridicata, cu dispersoizi liofili sau liofobi.
► La temperaturi mai mari de 140oC solii devin nemicelari.
► Poate fi sub dorma de sol - gel sau sub forma de gel.
A. Starea de sol a bitumului
1. Cu dispersoid liofil
► Alcătuit din mediu de dispersie reprezentat de petrolene si dispersoid reprezentat de maltene.
► Bitumul cu dispersoid liofil se formează atunci cand in compozitia lui chimica nu exista molecule
polar - nepolare.
► Bitumul cu dispersoid liofil este format din micela care la randul ei este formata din particula
coloidala si stratul molecular difuz.
► Particula de dimensiuni 10-9 - 10-7 m, formata din nucleu, strat molecular adsorbit si strat molecular
compact.
► Nucleul este reprezentat de asfaltene, carbene si carbide. 
► Stratul molecular adsorbit este reprezentat de maltene iar straturile moleculare compact si difuz - pentru
anularea energiei interne - reprezentate de maltene si petrolene.

► La temperaturi mai mari de 140oC intervine fenomenul de desorbtie, solul devine nemicelar
crescand fluiditatea acestuia.
► Stabilitatea acestor soli este data de liofilie. 
2. Bitumul ca sol cu dispersoid liofob
► Se formeaza in ipoteza in care exista molecule polar - nepolare, cum sunt acizii asfaltogenici (care
conduc la formarea particulelor incarcate negativ) sau aminele (ce dau particule incarcate pozitiv).
► Mediu de dispersie reprezentat de petrolene, iar dispersoidul de maltene.
► Micela este formata din particula coloidala (10-7 - 10 -9 m), formata din:
- nucleu, reprezentat de asfaltene, carbene si carboide;
- strat ionic adsorbit, reprezentat de RCOO-;
- strat de contraioni compact, reprezentat de protoni (H+),
si stratul de contraioni difuz reprezentat de H+. Se bazeaza pe relatia de disociere a acizilor asfaltogenici: R
- COO-H+ R-COO-+H+.

Stabilitatea este data de sarcina electrica. Particula coloidala este incarcata negativ, micela este
electroneutra.
La temperaturi mai mari de 140 oC si acesti soli devin nemicelari crescand fluiditatea lor.
HIIC + lB

Gelurile se formeaza din particule anizodiametrice (alungite), care prin unirea lor, odata cu scaderea
temperaturii, se formeaza geluri.
In porii de gel se gaseste dispersie de maltene in petrolene (ca faza fluida).

Dispersie de maltene in petrolene I faza fluida)

► Forțele de legatura sunt de tip fizic, in special Van der Waals.
► Bitumul in contact cu mediul, cu oxigenul din aer si cu radia ții de orice fel, in structura sa se produc
modificari, in sensul ca legaturile slabe de natura fizica se transforma in punti de oxigen - legaturi covalente
puternice ce produc imbatranirea bitumului pierzandu-si elasticitatea si, ca atare, nu mai poate fi folosit. 
Proprietățile bitumului

Proprietățile bitumului:

► C.De suprafata - proprietati raportate

la tensiunea superficiala a bitumului
► D.Chimice 
A. Proprietati fizice
I. Densitatea bitumului este densitate abosoluta fiind material compact ► Are densitate asemanatoare
cu apa (~ 1000 kg/m3). 
2.Intervalul de plasticitate reprezinta zona de temperatura in care bitumul nu curge si nu devine friabil.
► Limita superioara este reprezentata de punctul de picurare si punctul de inmuiere a bitumului.
► Limita inferioara este reprezentata de punctul de rupere Fraas.
► Punctul de picurare reprezinta temperatura la care dintr-o instalatie standard cade prima picatura de
bitum.
► Instalatia standard reprezinta un vas de dimensiuni foarte mici (niplu). 
► Punctul de inmuiere reprezintă temperatura la care intr-o instala ție standard, sub o incarcare
standard, bitumul capata o deformatie standard.
► Bitumul se toarna in niste inele de dimensiuni standardizate (care se tin in apa la temperaturi de 25
oC) se fixeaza inelele in cadrul metalic al instalatiei, se aplica pe suprafata bitumului, din inel, o bila de
dimensiuni si greutate standardizate.
► Se incalzeste sistemul, se masoara temperatura la care bila impreuna cu punga de bitum atinge
placuta de baza a cadrului metalic a instalatiei.
► Punctul de rupere Fraas reprezintă temperatura la care intr-o instala ție standard apare prima fisura in
bitum.
► Principiul instalatiei:
Bitumul se aplica pe o placuta din otel in strat subtire, se tine sa se raceasca sub apa pana la temperatura
de 25 oC, placuta cu bitum se introduce in instalatia Fraas, se scade temperatura incovoindu-se placuta.
Punctul de rupere Fraas pentru un bitum bun trebuie sa nu fie mai ridicat de -17 oC.
Pentru ca bitumul sa sa aiba proprietati plastice intr-un domeniu mai larg de temperatura, se corecteaza
intervalul de plasticitate prin filerizare (adaos de pulbere fina - filer) sau aditivare.
3. Consistenta
► Reprezintă capacitatea materialului de a se deforma sub ac țiunea unor factori externi. Consistenta
este determinata de forțele de coeziune, dintre particulele (moleculele) constituente, ce se opun deformarii
materialului.
► Se determina cu metoda penetratiei folosind Penetrometrul Richardson.
► Bitumul adus la 25 oC este supus actiunii unui ac, incarcat cu o greutate de 100g, timp de 5
secunde si se masoara adancimea de patrundere a acului in bitum exprimata in zicimi de mm.
► O zecime de mm, reprezinta un grad penetrometric.
► Bitumurile se clasifica dupa aceasta proprietate.
4.Ductilitatea reprezintă proprietatea materialului de a se trage in fire.
► Furnizeaza informatii referitoare la coeziunea interna a materialului
5.Stabilitatea la incalzire furnizeaza informatii referitoare la durabilitatea materialului pana la imbatranirea sa.
6.Puritatea furnizeaza informatii despre procentul in care se gasesc componentii bitumului.

CURS
3
 
B. PROPRIETATI DE SUPRAFAȚA
1. ADEZIUNEA
2. ADEZIVITATEA
Adeziunea este reprezentata de tensiunea interfaciala dintre solid si fluid.
Forta de adeziune reprezinta forta de desprindere a celor doua suprafete.
Adezivitatea este un fenomen datorat incompatibilitatii fata de apa, reprezentand adeziunea bitumului fata de
suprafata solidelor in prezenta apei. Adezivitatea caracterizeaza bitumul in relatia cu mediul umed. Rocile
hidrofile sunt rocile acide, cu un procent de dioxid de siliciu mai mare de 50 %. Insa aceste roci acide au
compatibilitate destul de redusa cu bitumul.
Bitumul conlucrează bine cu roci de natura bazica (cele cu procent de dioxid de siliciu mai mic de 50%, ex.
calcar) si cu betonul.
Cresterea adezivitatii bitumului se face prin aditivarea sa cu agenti de cuplare, cu rol de a cupla bitumul pe
suprafata suportului. 
C. PROPRIETATI REOLOGICE ALE BITUMULUI
Reologia reprezintă stiinta ce studiaza modificările proprietă ților in func ție de modificările structurale ale
materialului.
Structura bitumului se modifica permanent (trecerea reversibila de la gel la sol), in functie de variatiile de
temperatura si de incarcari.
Reologia studiaza deformatiile sistemelor disperse in functie de modificarile structurale. In categoria
proprietatilor reologice intra vascozitatea, tixotropia, sau plasticitatea.
Pe baza determinarilor impuse de reologie, se stabileste o corelatie intre structura, solicitari, temperatura si
deformatii.
- curgerea este determinata de structura interna a bitumului.
Bitumul sub forma de sol, se comporta la curgere ca un lichid Newtonian (a). 
Bitumul in stare de sol-gel, se comporta la curgere ca un lichid dilatant (b), iar in stare de gel, corp Bingham
(c). (fig. 1)
Pentru ca bitumul in stare de gel sa intre in curgere, este nevoie sa se aplice o tensiune (in unele cazuri
poate fi chiar greutatea sa proprie), avand ca urmare ruperea legaturilor din gel si aparitia alunecarilor in
structura (c).
- tixotropia - determinata de structura gelica a bitumului, reprezentand transformarea reversibila izoterma din
gel in sol, sub actiunea unor factori de natura mecanica.
Ca masura pentru a reduce fenomenul de tixotropie, bitumul se filerizeaza.
Filerul reprezinta o pulbere minerala foarte fina, care poate fi din calcar, din var stins in praf, bazalt sau
ciment.
- deformatia - depinde de natura bitumului, de compozitia lui chimica, de temperatura si de modul in care
actioneaza incarcarile exterioare.
Tipurile de deformatie:
Deformatiile elastice - apar sub un efort de scurta durata si cresc cu scaderea temperaturii, deoarece la
scaderea temperaturii bitumul devine casant, elasticitatea lui crescand.
Deformatiile plastice - apar la temperaturi inalte, dar sub punctul de picurare. La aceste temperaturi
predomina deformatiile plastice in bitum.
Curgerea lenta - este o deformatie plastica continua, care apare la eforturi mari, si care actioneaza in timp
indelungat asupra materialului si care este determinata de structura gelica a bitumului. 
D. PROPRIETATI CHIMICE
Determinate de natura organica a bitumului, de hidrofobia lui si de structura.
In aceasta categorie de proprietati intra:
1. Imbatranirea este datorata naturii organice si structurii gelice; in structura acestui material intrand
hidrocarburi nesaturate , compusi polimerici in structura carora se gasesc si legaturi de natura fizica (slabe),
legaturi care, in prezenta oxigenului atmosferic, se transforma in punti de oxigen, adica legaturi puternice -
covalente. Imbatranirea reprezinta un fenomen de oxidare catalitica. Bitumurile fabricate rezista mai bine la
actiunea oxigenului atmosferic, deoarece la fabricare au fost oxidate elementele care leaga mai usor
oxigenul si care provocau imbatranirea. Viteza de imbatranire depinde si de compozitia chimica a bitumului.
Daca in compozitie exista sulf, acesta devine sensibil la radiatii ultraviolete si imbatraneste repede.
Catalizatori ai procesului de oxidare, sunt: variatiile de temperatura, radiatiile de toate tipurile si solutiile
pentru dezghet (ex. NaCl, CaCl2, deseuri industriale care coboara punctual de inghet al apei). Pentru
intarzierea imbatranirii, bitumul se filerizeaza si se aditiveaza.
Petrolenele din structura bitumului sunt uleiuri foarte sensibile la imbatranire, ele daca se adsorb pe filer, nu
intra in procesul de oxidare. Cele neadsorbite trec in rasini, sub forma de maltene, iar in timp trec in
asfaltene. Asadar, daca ele sunt adsorbite pe filer, acest lant se intrerupe. 
2. Comportarea la agresiunea chimica a bitumului - prin natura organica si prin hidrofobia sa, bitumul este
rezistent la agresiune chimica. El se comporta bine in medii slab acide, bazice, saline simple sau complexe
(Ex. de mediu salin complex: apa de mare).
Rezistenta la agresiune chimica se reduce sub influenta luminii. Asadar, bitumul poate fi un protector
anticoroziv pentru constructiile ingropate.
MATERIALE PE BAZA DE BITUM
Bitum simplu si bitum aditivat
Emulsii de bitum - anionice sau cationice
Suspensii de bitum filerizat (SUBIF)
Masticuri pentru lucru la rece si masticuri pentru lucru la cald Solutii sau bitum taiat (cut back) 
BITUM SIMPLU
In categoria bitumurilor simple intra:
Bitumurile industriale - clasificate dupa punctul de picurare (I...) , (IA...)
Bitumurile de hidroizolatii (H.), (HA.)
Bitumul pentru protectii anticorozive
Bitumul pentru protectia conductelor ingropate
Bitumul pentru drumuri - se clasifica dupa consistenta, determinata prin metoda penetratiei (se noteaza prin
litere de la B ... G , urmate de cifre ce reprezinta penetratia, exprimata in grade penetrometrice. 1 grad
penetrometric = o zecime de milimetru 
TIP BITUM 180/220120/18080/120 40/50 30/40
Penetrația (0.1 mm), 25 oC 181/220121/18081/120 41/50 31/40
Pct. Picurare (oC) (metoda
Ubbelhode 47/51 48/54 49/58 62/69 66/76
Pct. Inmuiere (oC)(I.B) 38/42 39/45 43/49 55/60 57/67
Pct. Rupere Frass (oC) -17 -17 -15 -12 -10
Ductilitate, 0oC/25 oC 8/100 5/100 1/100 -/70 -/25
Inflamabilitate (oC) (met.
Mercusson) 240 240 250 260 260
Densitate la 15 oC, g/m3 990 990 992 998 1000
Puritate 99% 99% 99% 99% 99%

•Aditivul reprezintă materialul ce se adauga in cantitati mici, pentru corecterea proprietatilor materialului de
baza. Procentul de aditiv se adauga pana la maxim 10%.
•Bitumul se aditiveaza pentru a mari adeziunea si adezivitatea, pentru a largi intervalul de plasticitate, pentru
corectarea tixotropiei, intarzierea imbatraniriibitumului. Pentru bitumurile de drumuri se utilizeaza ca aditivi,
compusi macromoleculari, care se amesteca cu bitumul topit la temperaturi cuprinse intre 160 oC si 180 oC.
Aceasta deoarece tensiunea superficiala si densitatea celor doi componenti, sunt apropiate la aceaste
temperaturi. 
Ca polimeri utilizați: izopropena atactica

•stiren butatien stirenic rezultat din copolimerizarea

H£=CH-CH=CH
hutadicna

• rasinie epoxidice
Bitum taiat (soluție, cut back)
Bitumul taiat reprezintă un sistem coloidal, de tip sol de bitum in solventi organici volatili (benzina grea).
Bitumul taiat se obtine din bitum care contine substante aromatice. Solventul utilizat trebuie sa fie cat mai
putin toxic si cat mai putin inflamabil.
Bitumul taiat se intareste prin evaporarea solventului in urma careia, pe suprafata pe care s-a aplicat solutia,
se formeaza o pelicula de bitum.
Bitumul taiat se utilizeaza ca lacuri de protec ție, ca amorsa, sau pentru opera ții de stropire 
Emulsiile de bitum
• sunt sisteme disperse de lichid in lichid
Un lichid are structura polara, iar celelalt nepolara.
Ex: apa (structura polara) in ulei (structura nepolara) formeaza emulsii inverse.
Emulsia de ulei in apa, poarta denumirea de emulsie directa.
In cazul unei emulsii inverse, de apa in ulei, mediul de dispersie e reprezentat de ulei, dispersoidul, apa, apa
dispersata fiind sub forma globulara datorita diferentei mari intre tensiunea superficiala a celor doua
substante.
Aceste emulsii sunt instabile. Pentru stabilizarea lor, se introduce emulgatori, substante cu molecule polar-
nepolare, cu rol de a schimba caracterul mediului in care sunt introduse.
rnolce, pihlar- napala re
—Htapit nt pnhr
— caput pnlai
Ca emulgatori se folosesc uzual săpunurile de calciu sau de sodiu.
In cazul bitumului toate emulsiile sunt coloidale. Emulsia coloidala con ține dispersoidul cu dimensiuni
cuprinse intre 10-7-10-9 m.
Emulsiile se prepara in mori coloidale, in care se introduc apa, bitumul si emulgatorii.
Emulsiile pot fi - anionice sau cationice.
Emulsiile anionice se obtin din bitum cu penetratia cuprinsa intre 180/220, topit si omogenizat cu apa si
emulgator (sapun de sodiu), omogenizat in mori coloidale.
Emulsia rezultata este emulsie directa.

=> NaOH -> bazicitatea soluției apoase

Structura sa: mediul de disperise - apa, dispersoid - bitum, emulgator - săpunul de sodiu. Stabilitatea
emulsiei se asigura prin sarcina electrica uniforma, negativa, a globulelor de bitum. 
Stabilitatea acestor emulsii este relativ limitata. Emulsiile acestea se folosesc pentru stropiri sau anrobari
(imbracari), sau amorsari.
In cazul stropirilor, vascozitatea Engler a acestor emulsii trebuie sa fie cuprinsa intre 2 si 6 grade Engler. In
cazul amorsarilor si anrobarilor, intre 8 si 15 grade Engler; mai pot fi utilizate ca liant in betoane asfaltice
pentru lucrul la rece.
Intarirea lor se face in doua etape:
I. Ruperea emulsiei - are loc in momentul in care emulsia bituminoasa vine in contact cu suportul si in
acel moment se desface bitumul de apa
II. Evaporarea apei - depinde de conditiile atmosferice. Sub influenta precipitatiilor se poate produce
reemulsionarea.
Aceste emulsii conlucreaza bine cu medii bazice, suportul poate fi umed.
Ca dezavantaje ale emulsiei cationice - are punctul de stocare limitat, nu adera decat la suporturi bazice si
reemulsioneaza.
Emulsia cationica se formeaza din bitum topit, cu penetra ția intre 180/220, apa, emulgator. Ca emulgatori se
folosesc unii clorhidrati ai unor amine organice (clorhidrat de propilen diamina).
Stabilitatea acestor emulsii cationice este asigurata de sarcina electrica pozitiva a globulelor de bitum.
HCI * HjN - CHr CHr CHr NH2* HCI
CI*

II*

cr
-> HC I aciditatea soluției apoavt
Emulsiile cationice pot fi stocate timp indelungat, ele conlucreaza bine atat cu suportul acid cat si bazic, se
intaresc prin ruperea emulsiei si precipitarea bitumului pe suport, operatii ce se produc instantaneu si prin
evaporarea apei, care are loc cu viteza mai mare decat in cazul emulsiilor anionice.
Emulsiile cationice reemulsioneaza foarte greu. 
Suspensiile de bitum filerizat (SUBIF)
Se obtin prin omogenizarea energica a bitumului topit, cu pasta de var gras si apa.
Hidroxidul de calciu din var functioneaza ca emulgator si ca filer. Compozitia aproximativa a unei suspensii
de bitum filerizat este: bitumul in proportie de aproximativ 33%, hidroxidul de calciu din var in proportie de
14% si apa in proportie de 55%. (Pasta de var de consistenta standard contine circa 42% hidroxid de calciu).
Suspensia de bitum filerizat se prezinta ca o pasta de culoare maro inchis. Ea adera pe suporturi umede de
natura acida sau bazica si se intareste prin evaporarea apei. De aceea se utilizeaza in straturi subtiri, dand
timp necesar evaporarii apei.
Ca utilizari, suspensia de bitum filerizat se foloseste in structuri izolatoare pentru amorsari sau ca liant in
mortare asfaltice si in binder. (binderul reprezinta un strat intermediar intre stratul de fundatie si cel de uzura
a drumului, fiind strat ce contine agregat mai mare)

Ionii de calciu au capacitate mare de re ținere a apei. Apa fixata poarta denumirea de apa de hidratare sau
de solvatare a ionilor de calciu.
In procesul de intarire se evapora intai apa nefixata, se schimba echilibrul in sistem si se elimina si apa
fixata.
Masticurile
Masticurile sunt bitumuri filerizate.
Bitumul poate fi utilizat ca atare, sau sub forma de emulsii sau SUBIF-uri.
Masticurile pot fi pentru lucrul la cald, sau pentru lucrul la rece. Masticurile pentru lucrul la cald sunt
reprezentate de amestec intre bitum si filer, iar pentru lucrul la rece amestec intre emulsii sau SUBIF-uri si
filer.
In aceasta situatie filerul poate fi granular sau fibros, reprezentat de fibre celulozice sau de sticla.
Masticurile pot fi utilizate ca lianti in betoane asfaltice, dar cel mai des utilizate pentru tratarea rosturilor
dintre placile de beton. 

• Se caracterizează prin compoziție chimica elementara, si anume carbon, C— 49%, H2 — 6.3%, O2

— 44%, azot si oligoelemente.
• Lemnul contine in proportie de 97% - 99% substante organice si 3% substante minerale, acestea
fiind cele care raman sub forma de cenusa in urma arderii.
• Lemnul este format in proportie de 90% - 95%, in functie de esenta, din polizaharide de forma:
celuloza (C6H10O5)n (fiind cea care formeaza fibra lemnoasa), lignina (C14H24O10)n sau hemiceluloza.
Polizaharidele formeaza macrostructura lemnului. 
•Poate fi privita ca microstructura, reprezentata de celula, formata din membrana, citoplasma, nucleu, facand
parte din lumea vie, iar ca macrostructura, inelele anuale formate din fibra lemnoasa.
• Inelele anuale sunt formate din lemn de primavara (partea mai afanata), si lemn de toamna (partea
mai compacta), dezvoltarea in lateral a lemnului, avand loc sub coaja.
• In functie de cum sunt taiate inelele anuale, apare variatia de volum rezultata in urma variatiei de
umiditate. 
• Natura organica a lemnului
• Esenta, clasa din care el face parte — foioase, rasinoase
Ex. in clasa lemnului cu esenta rasionoasa, pinul este un material care rezista la putrezire mai bine decat
bradul.
• Directia pe care se masoara proprietatile:
-Axial
-Radial
-Tangential
-Paralel sau perpendicular pe fibra
Oricum se masura aceste proprietati apar variatii diferite. 
Umiditatea lemnului
In aceasta categorie se inscriu: apa chimic legata in procent de 1% - 3%, apa de higroscopicitate (de
adsorbtie) in procent de 25% - 33%, fiind apa ce se adsoarbe pe fibrele lemnoase, ea fiind influentata de
umiditatea din aer si temperatura admosferica, si apa libera fiind restul pana la 100%.
Proprietatile lemnului se modifica numai cu variatia apei de higroscopicitate.
Determinarile standard pe lemn se fac la umiditate relativa de 15%. 
• Densitatea absoluta: nu variaza cu esenta lemnoasa. Ea este egala cu 1500 kg/m3.
• Densitatea aparenta: variaza cu esenta, cu tipul de arbore in cadrul aceleiasi esente, si cu
umiditatea.
Cea mai mare densitate aparenta, o are stejarul — in jur de 1100 kg/m3.
Fagul are o densitate aparenta in jur de 700 kg/m3, bradul — 480 kg/m3 si plopul in jur de 300 kg/m3.
• Higroscopicitatea: lemnul este un material hidrofil si absoarbe vaporii de apa din admosfera. Se
afecteaza intr-un fel proprietatile
-X- .X 1 1
lemnului,
• Umiditatea: - umiditatea absoluta: W = (mu- musca</muscat)*100 (%)
• umiditatea relativa: Wr = (mu-muscat/mu)*100 (%)
• Transferul termic: reprezentat de coeficientul de conductivitate termica X = 0.29 W/mK
Aceasta valoare este cea care imparte practic materialele in: izolatoare cu X < 0.29 W/mK,
materiale reci cu X > 0.29 W/mK

Proprietatiile fizice
• Variația de volum: dependenta de: âv
Rezistente
• Deformatii
Acestea depind de esența, de umiditatea de adsorbtie, de directia in care se fac masuratorile, de defectele
structurale si de modul in care actioneaza forta.

Rezistentele
• Rezistenta la
compresiune: perpendicular si paralel cu fibrele 
Rezistentele
Rezistenta la intindere din incovoiere se face doar perpendicular pe fibre.
Rezistenta la despicare: se face paralel cu fibra
Rezistenta la tractiune 
Valori orientative
Esenta Rezistenta da N/cm2
Oc II Otractiune || Oti
W= 15% W>30% W= 15% W>30% W= 15% W>30%
Brad 390 115 1005 790 705 440
Stejar 510 310 - - 945 705
Fag 475 260 1180 955 645 -
 
Rezistentele admise
Esenta O c || O c perpendicular
Rasinoase 80 daN/cm2 20 daN /cm2
Foioase100 daN /cm2 40 daN /cm2
 

Deformatiile: depind de direcția de acțiune a fortei pentru acela și efort aplicat. 

• Lemnul rezista in medii slab acide si slab bazice, intr-un interval de pH cuprins intre 3 — 9. La atacul
bazic lemnul se dizolva, ramanand fibrele.
• Lemnul este rezistent la actiuni saline.
• Durabilitatea este determinata de rezistenta la putrezire, fiind cauzata de atacul biologic al unor
ciuperci xilofage. (produc substante acide cu un pH < 2)
• Lemnul se comporta bine la putrezire daca este perfect uscat sau suprasaturat cu apa.
• Atacul microorganismelor este violent in limita apei de adsorbtie (1% - 25%) si la temperatura in jur
de 20-25oC.
• Pentru marirea durabilitatii lemnului se folosesc metode indirecte cum ar fi cele legate de transport si
depozitare, sau metode directe, legate de metodele de protectie prin fungicizare, tratare cu substante
chimice, substante fungicide, care sunt substante anorganice sub forma de solutii de electroliti, sau
substante organice. Ca substante anorganice: clorura de zinc, clorura de sodiu sau florosilicat de sodiu. Ca
substante organice: dinitrofenol, oxifenolat de sodiu sau gudron. 
• Foarte putin durabile: lemnul putreze ște dupa
3 ani. Exemplu: plopul, fagul, mesteacanul.
• Putin durabile: lemnul rezista intre 3 si 7 ani. Exemplu: bradul si molidul.
• Durabile: lemnul rezista intre 7 si 10 ani. Exemplu: salcamul, pinul, frasinul.
• Foarte durabile: lemnul incepe sa putrezeasca dupa 10 ani. Exemplu: stejarul si nucul. Stejarul tratat
cu gudron, durabilitatea sa poate creste pana la 30 de ani, iar tratat cu clorura de zinc, durabilitatea sa poate
creste mai mult de 15 ani. 
Incalzit treptat, pana la 105oC — pierde apa libera din structura
• Incepand cu 110 oC, din lemn incep sa distile gaze combustibile, cum ar fi metanul.
• La circa 200 oC, aceste gaze se aprind in prezenta unei flacari. Se atinge astfel, punctul de
aprindere.
• In jur de 300 oC, intervine punctul de inflamabilitate, cand gazele degajate si lemnul se autoaprind.
Pentru ridicarea acestor puncte, lemnul se ignifugheaza. 
• Ignifugarea reprezintă oprirea degajării gazelor prin impregnarea lemnului cu diferite substante, cum ar fi:
Na2SiO3, Na2B2O7 — borax, clorura de zinc, clorura de amoniu, fosfat de amoniu sau sulfat de amoniu.
(aceste ultime 3 substante, la temperatura se descompun punand in libertate amoniac, care este un gaz
necombustibil, neinflamabil, ce dilueaza gazele degajate de lemn, facand ca temperatura de aprindere sa
devina mai mare.

• Se impart in 2 categorii:
Materiale din
lemn
• I. Materiale lemnoase cu
nemodificata i structura
• II. Materiale lemnoase cu structura si
compoziție modificata,
eficiente numite si materiale
Materiale lemnoase cu structura
nemodificata: rezultate din foioase si
rasinoase. Se impart in 3 grupe:
I. Materiale lemnoase cu structura nemodificata:
rezultate din foioase si rasinoase. Se impart in 3 grupe:
a. Materiale brute
• busteni (lemnul curatat de coaja) — materie prima pentru cherestea, stalpi de inalta tensiune (5m — 14m),
traverse de cale ferata sau sprijinirea diferitelor constructii. Au diametrul mai mare de 14 cm, iar lungimea
mai mare de 2.5m.

bușteni
• lemnul rotund pentru construcții — rezultat din rasinoase:
bile (d0: 12cm — 14cm, l: 9 m), manele (d0: 8cm — 11cm, l: 3m - 6m), prajini (do: 4cm — 7cm, l: 2m - 4m).
Toate sunt folosite ca materiale de schelarie sau pentru lucrari de reazem, in special pentru taluzare.
• Taluzarea reprezinta taierea malului la marginea unui drum in vederea betonarii.

b. Materiale
semifabricate
• b.1. Cheresteaua, obtinuta din bușteni de foioase sau rasinoase, prin operatiile de taiere, de
debitare si tivire.
• Aceste operatii se pot desfasura in 3 moduri:
-pe plin
-pe prisma
-pe sferturi
• Este important ca inelul anual sa nu fie tangent la latimea scandurii.
• In categoria cherestelei intra: grinzi (h = minim 10 cm, b > h, l = 3 — 6 m), dulapi (h > 4 cm, b > 2h, l
= 0.5 — 6 m), rigle (h > 4 cm, b < 2h, l = 0.5 — 6 m), scanduri (h < 4 cm, b > 2h, l =0.5 — 6 m), sipci (h < 4
cm, b < 2h, l = 0.5 — 6 m).
• Grinzile sunt utilizate ca elemente constructive, grinzile si dulapii sunt utilizati in schelarie, iar
scandurile si sipcile sunt utilizate la cofraje. 
• b.2. Traversa de cale ferata: confectionata
din stejar si mai rar din fag. Este formata din talpa traversei, fata traversei, laterale, te șituri. Se impart in 4
ciase:
• Traversele prelucrate pe toate fetele cu tesituri Prelucrate pe toate fetele dar fara tesituri
• Prelucrate pe 3 fete, iar a 4a avand curbura naturala
• Traverse la care este prelucrata numai fata
Conditii de calitate ale traverselor de cale ferata:
• ele se utilizeaza obligatoriu fungicizate
• trebuie sa fie lipsite de defecte structurale, mai ales in zona de prindere a caii
• nu se admit curburi, mai ales in plan vertical

b.3. Furnirul: se obtine numai din lemn de foioase si reprezintă foi cu grosimi cuprinse intre 0.1 si 8 mm.
• Se obtine prin operatiile de derulare si de decupare
• Decupare — taiere orizontala, pastrarea desenului existent pe lemnul respecitv. Se obtine furnir
decoariv.
• Derulare — se obtine furnir de baza. Furnirul care reprezinta baza pe care se aseaza furnirul
decorativ. Se obtine si furnir tehnic, pentru fabricarea placajelor 

c.1. Placaje: rezultate dintr-un numar impar de foi de furnir, impregnate si liate cu rasini de tip
fenolformaldehidic sau ureoformaldehidic si presate la cald.
c.2. Paneluri: se obtin din sipci imbinate cu adezivi si acoperite cu foi de furnir sau placaj. Ele substituie
cheresteaua. 
• c.3. Placi celulare: sunt realizate dintr-un cadru de lemn, in interiorul caruia este format un caroiaj. In
ochiurile acestui caroiaj, se introduce un material izolator. Cadrul respectiv acoperindu-se cu furnir.
• Au variatii de volum foarte mici, ele fiind cel mai des utilizate la usile de bloc. 
• Ele valorifica superior masa lemnoasa, care nu are ca destinatie materialul de constructii.
• Compozitia chimica se modifica prin impregnarea materialului de baza lemnos cu compusi
macromoleculari de tipul rasinilor fenol formaldehidice, ureoformaldehidice, sau melaminice.
• Structura acestor materiale se modifica prin presare la cald.
• Exemple:
• Placi din aschii lemnoase (PAL)
• Placi din fibre lemnoase (PFL)
• Lignofol
• Lignoston 
• PAL-ul este obtinut din aschii de regula de rasinoase, impregnate si liate cu rasini fenol
formaldehidice sau ureo formaldehidice, cu substante ignifuge si hidroizolante. In functie de continutul in
rasini si de temperatura si presiunea la care sunt obtinute, aceste materiale se impart in placi usoare cu
densitatea aparenta mai mica de 450 kg/m3, placi semigrele cu densitatea aparenta intre 450 — 750 kg/m3
si placi grele cu densitatea aparenta mai mare de 750 kg/m3.
(OSB = Oriented Strand Board)
• PFL-ul se obtine din fibra lemnoasa fabricata prin defibrare mecanica sau chimica, masa fibroasa se
omogenizeaza cu rasini si se preseaza la cald. In functie de tehnologia de obtinere, si aceste placi pot avea
densitati cuprinse intre 400 si 900 kg/m3.
(MDF = Medium Density fiberboard) 
• Lignofolul (lemn stratificat densificat LSD), obtinut din foi de furnir impregnate cu rasini, si presate cu 100
— 150 atm, la temperaturi cuprinse intre 140 si 150 oC. Se obtine un material cu aspect diferit de cel al
lemnului.
Tego - Se utilizeaza pentru cofrajele de inventar. Se poate turna in ele beton fara ca acestea sa fie unse, nu
absorb apa, nu se deformeaza, este un material foarte dens, de culoare roscata. Prezinta urmatoarele
caracteristici fizico-mecanice:
-Densitatea aparenta 1200 kg/m3 = Compactitate foarte mare
-Rezistenta la compresiune 1600 daN/cm2
-2400 daN/cm2 rezistenta la intindere
-Duritate Brinell, cu valoare in jur de 18 
• Lignostonul, obtinut din lemn de carpen, care este un lemn afanat. Acest lemn se impregnează cu rasini si
se presează la cald, pana cand volumul sau scade cu 25% - 30%.
-Densitatea aparenta este cuprinsa intre 1300 — 1400 kg/m3.
-Rezistenta la compresiune este in jur de 2500 daN/cm2.
-Rezistenta la tractiune 2500 daN/cm2.
-Rezistenta la incovoiere statica 2500 daN/cm2.
-Un material total insensibil la apa.
Se utilizeaza pentru producerea de roti dintate folosite in locuri unde nu trebuie sa se produca scantei. Mai
sunt utilizate si in industria constructoare de masini.
Materialele anorganice
Materialele metalice
In aceasta categorie intra metalele si aliajele pe care acestea le pot forma, fie metal cu metal, fie metal cu
nemetal.
I. Structura metalelor:
Metalele tehnice au structura cristalin grauntoasa. Grauntii cristalini sunt separati intre ei, printr-o zona ce
tinde spre amortizare.
Fiecare grăunte cristalin este un cristal de sine statator. Cristalele metalice sunt formate din retele metalice,
formate la randul lor din ioni pozitivi si atomi legati intre ei prin legatura metalica.
Zona de amorfizareformata se datoreaza defectelor de structura, apare ca o zona dezordonata ce tinde spre
amorfizare, fiind o zona slaba din punct de vedere al comportarii la medii agresive.
Metalele cristalizează in sistemele de cristalizare cele mai compacte, si anume:
Cubic - cub cu fete centrate - in care cristalizeaza y fierul, cuprul, nichelul sau aluminiul
Aceste materiale sunt deformabile.
-cub cu volum centrat - in care cristalizeaza a sau bfierul
Hexagonal compact - in care cristalizeaza zincul, cadmiul sau magneziul
Aceste materiale sunt materiale casante.
Starea stabila a metalelor este starea de ioni, ele avand potential scazut de ionizare 
II. Proprietatile metalelor:
Sunt determiate de:
1. Structura lor metalica:
-legatura metalica
- sistemul de cristalizare
- Defectele structurale
- marimea cristalului (cu cat cristalele sunt mai micifcu atat rezistentele mecanice ale metalului sunt
mai mari)
2. Instabilitatea chimica (deoarece cedeaza usor electroni, starea stabila fiind de ioni)
Metalele in topituri formeaza sisteme omogene si pot fi amestecate in stare
Proprietatile metalelor:
a A. Proprietati fizico-mecanice
a B. Proprietati de aliere
a C. Proprietati chimice
A. Proprietățile fizico-mecanice :
a. independente de defecte de structura (caldura specifica, dilatarea termica, densitatea, elasticitatea) b.
dependente de defectele de structura (plasticitatea care anuleaza unele defecte existente dar produce altele,
rezistenta la rupere, data de taria legaturilor ce exista in metal, tenacitatea, care reprezinta capacitatea
metalului de a acumula energie pe care la un moment dat o poate transforma in lucru mecanic si poate
reveni la forma initala, duritatea, care reprezinta capacitatea materialului de a se opune deformarii sale).
Pentru verificarea calității metalelor, se determina comportarea lor la efort, avand caracteristic rezistentele
mecanice si deformatiile.
Din punctul de vedere al comportarii la efort, metalele se pot comporta ductil, avand o rupere ductila
(precedată de deformatie plastica) (v. curs 2), pot avea rupere casanta (neprecedata de deformatie plastica -
v. curs 2), sau se pot rupe la oboseala, o rupere rezultata in urma solicitarii ciclice la efort mic. 
b.1. Comportarea la compresiune a metalelor se face pentru metalele cu rupere casanta.
b.2. Comportarea la întindere, se face pe corpuri de proba neprelucrate sau prelucrate, cum ar fi bare de
diferite sectiuni, prelucrandu-se pentru dirijarea efortului. Se studiaza pe curba
Modulul de elasticitate 19000-20000 daN/cm2.
Deformatia elastica - precede deformatia plastica
Materialul supus la intindere pe direcția x, cu un efort 6x va capata o deformatie elastica (longitudinala) pe
aceasta directie 8x =6 x/E, unde E = modul de elasticitatate longitudinal Young (v. curs 2).
Deformatia plastica, conform curbei caracteristice (v.curs 2), intervine cand apar alunecari de planuri, in
interiorul cristalului. Aceste alunecari au loc pe planurile de maxima densitate atomica, care formeaza cu
directia de actiune a fortei, un unghi de 45 de grade. Planurile de alunecare depind de sistemul de
cristalizare. 
Daca planul de maxima densitate atomica formeaza un unghi de 45 de grade cu direc ția de ac țiune a fortei,
se produce alunecarea sa in structura prin ruperea legaturilor existente si formarea altora noi, propagandu-
se astfel din aproape in aproape odata cu cresterea fortei, in toata structura metalului.
Existenta unor defecte de structura din metal, poate bloca alunecarea de planuri, aparand asa numitul
fenomen de ecruisare, fenomen insotit de cresterea efortului, si cresterea rezistentei la rupere a materialului,
fiind un fenomen de consolidare interna structurala. In urma ecruisarii, rezistenta materialului creste, se
atinge o forta maxima, la care materialul nu se rupe, ci intervine fenomenul de gâtuire a sa, ajungandu-se de
la o sectiune A0, la o sectiune Afinal (A0 > Afinal).
Intervine fenomenul de deformatie transversala (e , cz), care reprezinta o contractie a materialului, pe
directiile y si z.
Sy Sz - |d£x 
Deformatia transversala variaza cu deformatia liniara printr-un coeficient de deformare transversala =
coeficient de contracție = coeficient Poisson (p)
b.3. Tenacitatea - capacitatea metalului de a acumula energie inainte de rupere, pe care la un moment dat o
poate transforma in lucru mecanic si poate reveni la forma initiala. Masura tenacitatii este rezilienta.
Rezilienta se determina la metalele cu rupere casanta, prin doua metode (Charpy, Messenger), folosind
ciocanul pendul:
 
b.4. Duritatea reprezintă proprietatea materialului de a se opune deformatieiprodusa de o forta exterioara.
- se determina prin mai multe metode:
- Brinell (HB) - consta in acțiunea unei bile din otel dur, de dimensiuni standardizate, actionate cu o
forta intr-un interval de timp.

- Vickers (HV)- principiul este similar, difera numai corpul de proba, inlocuind bila cu o piramida din
diamant: HV = F/Samprenta
- Rockwell - principiul consta in existenta unui poinson (con din diamant) si doua sfere de diametre
diferite, presate cu o forta p1 si se masoara amprenta lasata in urma. Dupa aceea se aplica o forta p1 + p si
iar se masoara amprenta; prin diferenta se obtine duritatea prin comparatie cu o scala de referinta.
- Poldy - este o metoda tehnologica ce se executa direct pe o anumita piesa, si se compara cu un
martor. 
b.5. Ruperea metalelor - poate fi:
- fragila (casanta) = clivatica
-ductila - precedata de deformatii plastice
-intercristalina - ruperea apare, la suprafata de separatie a grauntilor
 
B. Proprietățile de aliere
Alierea metalelor permite ca dintr-un numar mic de elemente metalice, sa se poata obtine un numar infinit de
aliaje metalice. Capacitatea metalelor de a forma aliaje, se bazeaza pe proprietatea lor, ca in stare de
topitura sa formeze intotdeauna sisteme omogene.
La solidificarea topiturilor, in funcție de natura metalelor, pot aparea doua situa ții distincte: 1. Sa se pastreze
omogenitatea - si rezulta aliaje solu ții solide (de component A in component B sau de component B in
component A). Fiecare graunte cristalin, (cristalizarea fiind sub forma grauntoasa), este format din retea
cristalina, in nodurile careia exista si component A si component B.
2. Sa nu se păstreze omogenitatea - se obtine un solid eterogen, reprezentat de aliajul amestec fizic de
cristale. Structura acestui aliaj este tot grauntoasa, dar fiecare component formeaza graunti proprii.
Comportarea metalelor la aliere se studiaza pe baza diagramelor de echilibru termic fazal construite pe baza
curbelor de racire.
1. Aliaje soluții solide
Se obtin daca metalele ce vor forma aliajul sunt izomorfe. (cristalizeaza in acelasi sistem de cristalizare si
parametrii de retea sunt egali sau apropiati) - Pot forma serii izomorfe continue (nelimitate) cand parametrii
de retea nu difera decat cu pana la 10%. Se formeaza aliaje solu ții solide cu izomorfie continua. 
Sau
- Pot forma si serii izomorfe parțiale (limitate), in aceasta situatie parametrii de retea se pot deosebi cu mai
mult de 10%. Se formeaza aliaje cu izomorfie par țiala sau cu lacuna de miscibilitate.
Dupa structura, solutiile solide pot fi: a. Solutiile solide de substitu ție - in care constituientii A si B formeaza o
retea comuna, ocupand nodurile retelei si avand o orientare haotica b. Solutiile solide de interstitie, in care
reteaua de baza o formeaza un component, iar celalalt, de regula mai mic, se aseaza in
Diagrame de echlibru termic fazal : 
- Diagrama cu izomorfie continua
 
- Diagrama cu izomorfie parțiala
100'fi.A * J ()%A
0%B |()()%B
compoziția x
Compușii A si B formeaza o serie izomorfa limitata (formeaza si aliaje solu ții solide: AB si BA, si aliaje
amestec fizic de cristale: = soluție solida BA (a), solutie solida AB (P) si E = aliaj eutectic. 
- Diagrama cu eutectoid

Reprezintă diagrama cu domeniu limitat de existenta a solu ției solide

Din topitura rezulta aliaj solutie solida cu stabilitate limitata intr-un interval de temperatura, se mentine ca
solutie solida, pana la temperatura de aparitie a eutectoidului - .
Sub aceasta temperatura, solutia solida nu mai poate exista. Ea se dezomogenizeaza total, transformandu-
se intr-un amestec fizic de cristale format din component A , component B si aliajul eutectoid. Transformarea
solutiei solide are loc in stare solida.
Aliajul eutectoid este un aliaj amestec fizic de cristale format prin dezomogenizarea solutiei solide. El are o
compozitie bine determinata si o structura foarte fina. Aceasta structura ii determina proprietati de substanta
cristalina pura, avand punct fix de topire, respectiv solidificare.
Asadar, eutectoidul rezulta din dezomogenizarea in stare solida a solutiilor solide, iar eutecticul se formeaza
direct din topitura avand o structura mai grosiera. 
2. Aliajul amestec fizic de cristale
a. Diagrama de echilibru termic fazal = diagrama cu eutectic.

Sfârșitul de solidificare este sub forma de palier si este acela și pentru toate amestecurile.
Cu scaderea temperaturii se ajunge la compozitia eutecticului. (ultima topitura are compozitia eutecticului).
Pentru fiecare aliaj exista o temperatura proprie de inceput de solidificare. Sfarsitul de solidificare, pentru
toate aliajele din sistem, are loc la aceeasi temperatura si apare un palier, ca si cum la acea temperatura ar
cristaliza un compus pur.
In multitudinea de aliaje care se pot forma, exista unul singur care se comporta ca un compus pur avand
punct fix de solidificare sau topire si el se numeste aliaj eutectic. Punctul de solidificare al acestui aliaj,
coincide cu sfarsitul de solidificare al tuturor aliajelor din sistem. Acest aliaj eutectic prezinta cel mai jos
punct de solidificare dintre toate aliajele existente. Aliajele eutectice au structura ordonata, avand o
comportare asemanatoare compusilor puri.
Aliajele folosite in procesele de lipire sunt aliaje eutectice, avand cele mai joase puncte de topire.
b. Diagrama cu compuși intermetalici - 2 componentiA si B, formeaza un al treilea, componentul C, fiind un
compus intermetalic (care din punct de vedere cristalografc are o structura formata din 3 atomi de compus A
carora le corespunde un atom de compus B).
Ex.: Fe3C (cementita) - care se produce incepand co 600: Fe + C ->Fe3C Componentul A sau componentul
B poate forma solutie solida cu componentul C.
Se poate forma orice tip de varianta de diagrama.

CURS 6
C. PROPRIETĂȚILE CHIMICE - DURABILITATEA METALELOR
- Este limitata si determinata de procesele de coroziune.
-Metalele se distrug din cauza instabilitatii lor termodinamice. Starea termodinamic stabila a metalelor este
starea ionica. Metalele sunt elemente cu potential scazut de ionizare (au capacitate mare de pierdere a
electronilor) transformandu-se usor in ioni.
- Trecerea metalelor in stare ionica, sau in stare de combinatii chimice, are loc ca urmare a unor
reacții in sistem eterogen solid-fluid, sau ca urmare a unor reac ții redox.
- Reactiile solid-fluid decurg la limita de separare dintre metal si mediu agresiv, cum ar fi aerul, apa sau solul.
Desfasurarea reactiei (avansarea ei), este in functie de produsul de reactie si anume daca acesta este
capabil sa interactioneze cu mediul si sa continuie coroziunea.

- Reactiile redox:

I. Tipuri de coroziune:
A. In functie de mecanism, coroziunea metalelor poate fi:
a. coroziune chimica
b. coroziune electrochimica.
a. Coroziunea chimica
- are loc in gaze uscate, sau in solutii, sau topituri de neelectroliti (substante care nu
disociaza).
- se desfasoara pe baza mecanismului eterogen solid-fluid din care rezulta compusi
- nu apar reactii redox 
b. Coroziunea electrochimica
- se desfasoara pe baza de reacții redox
- are loc in gaze umede, apa, topituri, ^electroliti
- are la baza reactii electrochimice (reactii produse sau producatoare de curent electric)
Ex. reactii de coroziune produse de curentul electric:

-pentru a avea loc, este necesar sa se formeze micro sau macropile galvanice (formate din 2 electrozi si 1
electrolit).
Micropilele galvanice, se formeaza la aliaje amestec fizic de cristale: componentii A si B (fiecare graunte
cristalin avand defecte proprii) au potentiale diferite de ionizare si intre ei poate rezulta o micropila galvanica.
Macropilele galvanice, se formeaza intre doua metale cu potential diferit de ionizare:
- Macropilele galvanice se formeaza intre 2 metale cu potential diferit de ionizare.

Fe (otel)
- Ele se pot forma si intre un metal cu o anumita structura si acelasi metal cu structura modificata, cum ar fi
de exemplu 2 tole metalice nituite.

tole metalice
Se formeaza macropile intre cristalele strivite din nit, si cele nestrivite din tole.
Mecanismul coroziunii electrochimice:
Conform afirmatie Nernst: un metal scufundat in solutie are tendinta de a trimite ioni in solutie; apare asa-
numita tensiune de dizolvare.
(i) o bara metalica introdusa intr-o solutie, se poate observa in timp ca metalul are tendinta de a trimite ioni in
solutie, bara incarcandu-se negativ si apare astfel o diferenta de potential intre bara si mediu 

Me - 2e--> Me2+
Intre presiunea osmotica a soluției (K) si presiunea (tensiunea) de dizolvare a metalului apar cazurile:
- cand presiunea de dizolvare << presiunea osmotica (K), metalul rezista la coroziune pentru
ca (K) blocheaza dizolvarea metalului
- cand presiunea de dizolvare >> presiunea osmotica (K), metalul se corodeaza.
Pentru masurarea tensiunii de dizolvare, sa introdus asa numitul electrod de hidrogen (electrod normal de
hidrogen in care s-a pus conditia ca intre H2/H+ diferenta de potential sa fie zero). Cu ajutorul sau s-au
masurat, pentru elemente, potentialul normal de electrod, determinandu- se scala volta.
Valorile potentialelor normale de electrod:
Al/Al3+ Zn/Zn3+ Fe/Fe3+ Sn/Sn2+ H2/H+ Cu/Cu2+ Ag/Ag+ Au/Au+
-1.66 -0.76 -0.44 -0.14 0 +0.34 +0.80 +1.68
Tendinta mare de a ceda electroni creste in sensul

Viteza de coroziune creste in sensul

-Cu cat valoarea potentialului negativ este mai mare, metalul se corodeaza mai usor. Metalele cu potential
negativ cu valoare mare, scot din combinatie pe cele cu potential negativ cu valoare mai mica, sau pe cele
cu potential pozitiv.
- Potentialul pozitiv implica reducerea activitatii chimice.
- Se vor coroda violent metalele la care tensiunea de dizolvare este mult mai mare decat
presiunea osmotica n. Aceste metale sunt metalele active (cu potential normal de electrod cu valori negative
mari). 
Daca tensiunea de dizolvare este mult mai mica decat presiunea osmotica n, metalele se vor proteja
(metalele cu potential pozitiv). - Ex. Protec ția cu Cu: Cuprul avand potential pozitiv le protejeaza la coroziune
pe toate celelalte cu potentiale negative. (se formeaza o macropila galvanica)
(ii) Macropila galvanica - condiții de formare:
- Existenta a doua metale MI si MII
-Tensiunea de dizolvare pentru metalul MI este mai mare decat tensiunea de dizolvare pentru metalul MII.
Potentialul negativ pentru MI > MII
lO
- Ionii de metal MI trec in solutie. Mei-> Mei 2+ + 2e- = oxidare
-Electronii se distribuie pe metal M I, incarcandu-l negativ. Se va forma un curent electric. Conform migratiei
electricitatii electronii vor trece si in metal MII (cu potential negativ de valoare mai mica).
-Protonii (H +)din sistem (solutie), sunt atrasi de polaritatea metalului MII, care este incarcat
negativ (de catre electroni), directionandu-se catre suprafata metalului MII.
H+ + 1e--> H = reducere
- Are loc etapa de depolarizare cu transformarea protonului in atom de hidrogen.

Reacții secundare:
V:-< - - V:-;: insolubil sedepune
£.- cC- -■" - =■■ -CC- insolubil se depune
Hidrogenul care s-a format in stare atomica:
H + H -> H2t
O2 + 2H2O + 4 e-= 4HO-
HO- formeaza cu metalul hidoxizi.
MII intra in reactie numai dupa ce se termina MI si procesul se incheie complet cand dispare metalul sau
mediul agresiv
B. in funcție de direcția de atac si modul de distrugere coroziunea metalelor poate fi: 
B.l.dupa direcția de atac: a. coroziune generala, b. coroziune localizata
a. coroziune generala

Produsul de coroziune se gaseste intr-un strat de grosime relativ constanta. Pentru

protejarea metalului, acesta trebuie curatat mecanic sau chimic, si se aplica un strat
protector.
b. coroziune localizata
1. -> in pete - pe suprafata metalului apare coroziunea sub forma de caverne (de
adancimi diferite)
2. ->in pitting - se formeaza niste caverne in structura; este foarte periculoasa deoarece aproape ca la
suprafata nu se observa. Pentru protejare este necesara taierea metalului in zona corodata, astfel incat sa
se ajunga la metalul bun:
3. -> Coroziune punctiforma - intalnita cel mai des la conducte; incepe din interior catre exterior:

B.2. dupa modul de distrugere:

a. intercristalina
Aceasta apare la limita de separatie a grauntilor cristalini ( - metalul avand structura cristalina grauntoasa)
unde exista zona de amorfizare. Solidul amorf fiind mai reactiv chimic decat cel cristalin, este atacat mai usor
de coroziune.
Pentru depistare se foloseste metoda de determinare a conductivitatii electrice pe tronsoane. (daca aceasta
scade aparitia acestei coroziuni).
b. transcristalina - este coroziunea care porneste si se dezvolta aleatoriu. Depistarea se face cu ultrasunete.
 
c. selectiva- apare la aliajele amestec-fizic de cristale, care sunt aliajele in care grauntii cristalini
apartin la doua metale diferite (A si B).
- In acest caz se corodeaza mai usor grauntii cristalini apartinandmetalului cu potential de electrod cu
valoare negativa mai mare.
- Depistarea se face pe cale conductometrica.
II. Factorii care influențează viteza de coroziune:
-natura mediului agresiv
-natura metalului
-natura produsilor de reactieformati
-conditiile externe:
O temperatura (viteza creste odata cu temperatura)
O presiunea - pentru gaze: cresterea presiunii cresterea concentratiei gazelor la suprafata metalului
cresterea coroziunii
O mediile in miscare (apele curgatoare) dau o coroziune mai rapida fata de mediile stationare (pot spala un
produs de reactie neaderent)
O oxigenul (accentueaza coroziunea; intervine ca factor in reactiile redox).
O pH-ul mediului

Fe (otelul) la pH > 9.5 se pasiveaza

Viteza de coroziune se determina experimental si se exprima prin:

-indicele gravimetric K-- - — ■ <’
■ S't J
-indicele volumetric - se masoara volumul normal de hidrogen degajat in urma reactiei dintre metal si mediul
agresiv ~
” j't L m? J
III. Mijloace de protecție anticoroziva
Protectia anticoroziva se poate face prin:
A. Metode constructive - se refera la:
- alegerea corecta a metalului utilizat in functie de conditiile de expoatare;
- la constructii se utilizeaza oteluri OB obisnuite si oteluri slab aliate
- modificarea mediului ambiant
- asigurarea pH-ului > 9.5 in care otelul (Fe) rezista; asigurarea statului de acoperire cu beton, de 4-6
cm - pentru medii aggresive
B. Protectii propriu-zise
Se pot face prin: 
a. pelicule protectoare = protecții superficiale
b. protecții electrice.
a. Protectii prin pelicule protectoare
Protecțiile prin pelicule protectoare
-peliculele metalice - respecta mecanismul coroziunii electrochimice:
ozincarea - Valoarea potențialului negativ de electrod este mai mare pentru metalul acoperitor fata de cel
acoperit
oaplicarea de pelicule de cupru (in acest caz pelicula trebuie sa fie uniforma si compacta, iar daca apare o
fisura, acolo va aparea si coroziunea), cromare sau

-pelicule anorganice - se pot face cu oxizi (aluminiul), sau cu fosfati

Aluminiul catalizeaza desfacerea in atomi a oxigenului formand oxidul de aluminiu, stratul de oxid de
aluminiu fiind autoprotector. Este si cazul fierului, ce trece in oxid de fier negru (utilizat la tabla neagra, care
nu corodeaza datorita acestui strat de oxid de fier negru).
-pelicule organice - materiale de vopsitorie pe baza de uleiurisicative ( substante organice ce contin duble
legaturi). Pe aceste duble legaturi se fixeaza oxigenul din aer.
Ex. grundurile, chiturile si vopselele) Toate acestea contin substante de protectie cum sunt minium de plumb,
minium de fier, oxid de crom - CrO6 -verde.
- polimeri organici - in aceasta categorie intra siliconii (produse organo- silicice), poliesterii, resinile
epoxidice, pvc, sau cauciuc
b. Protectii electrice.
-Catodice (constructia metalica trebuie sa fie in pozitie de catod), protectia se face cu anozi consumabili si se
foloseste pentru protectia magistralelor ingropate.

Zincul are potential de electrod negativ, cu valoare mai mare decat fierul, el fiind cel care se consuma primul.
Atat timp cat exista zinc, otelul se protejeaza. Diferenta de potential se alege astfel incat sa se asigure
protectia.
-Anodice (care sunt cele mai scumpe) - sunt protectii care cu ajutorul unor surse externe, este transformat
potentialul normal de electrod negativ si adus catre 0 sau chiar pozitiv 
III. MATERIALE FEROASE
Fierul si aliajele sale. Aliaje in care fierul predomina cantitativ.
Ca aliaje feroase avem:
-Ferita (procentul de carbon fiind cuprins intre 0.01 si 0.03 %)
-Oteluri (procentul de carbon fiind cuprins intre 0.01 si 2 %)
-Fonte (procentul de carbon fiind cuprins intre 2 si 6.67 %)
-Feroaliaje (procentul de carbon fiind de circa 80 % din totalul procentului corespunzator elementelor de
aliere, restul fiind siliciu, mangan)
Structura si compoziția aliajelor fier carbon se studiaza pe baza diagramei fier-carbon.

Constituientii structurali:

F - ferita
CI - cementita primara
Cu - cementita secundara
A', A - austenita
P - perlita = aliaj eutectoid
L - ledeburita = aliaj eutectic
Austenita sub 723oC se descompune in cementita secundara si perlita.
Cu cresterea continutului in cementita, creste fragilitatea, de aceea fontele hiper-eutectice nu se folosesc
decat pentru materie prima la obtinerea otelurilor.
Proprietatile constituientilor structuriali:
-Ferita - solutie solida de carbon in a fier. Continutul de carbon variaza, in functie de temperatura, intre 0.01
% la 20 oC si 0.03% la 910oC.
Este maleabila, ductila si feromagnetica. 
Densitate - 7860 kg/m3, duritatea Brinell HB = 80 daN/mm2, orupere ( trac țiune) = 25 daN/mm2, deformatia
specifica longitudinala sr = 50%, gatuirea la rupere Z=80%.
Poate sa dizolve mangan, crom, fosfor, siliciu. Se caracterizeaza prin deformatiimari si rezistenta la rupere
mica.
-Cementita - compus intermetalic. <
Formula metalografica Fe3C, procentul de carbon = 6.7.
Se formeaza direct din topitura, la temperaturi mai mari de 1147 oC, ca cementita primara. Se mai formeaza
si prin dezomogenizare, in stare solida, a solutiei solide a sistemului, adica a austenitei si se numeste
cementita secundara.
Racita lent, se descompune in fier si carbon, sub forma de grafit.
Duritatea Brinell HB = 800daN/mm2 produs dur,casant
Duritatea celorlalte aliaje formate din fier si carbon variaza intre 80 si 100 daN/mm2 -Austenita- aliaj solutie
solida de carbon în y fier, solutia solida fiind de interstitie. Procentul de carbon = 2% la 1147oC.
Duritatea Brinell HB = 200 - 250 daN/mm2. Alungirea specifica la rupere sr = 50%. Este un material nefragil
rezistent la coroziune.
Se poate stabiliza pana la temperatura normala in prezenta nichelului sau a manganului, obtinandu-se oteluri
austenitice.
Ea este stabila la temperaturi mai mari de 723 oC.
Prin tratamente termice sufera transformari structurale, insotite de modificarea proprietatilor. Ca tratamente
termice - calirea si recoacerea.
- Daca se raceste cu o viteza de 180 °C - 200 °C pe secunda, racire in apa, structura i se modifica in
martensita (constituent specific de calire).
Martensita - duritatea brinell 600 - 700 daN/mm2, din punct de vedere structural este o solutie suprasaturata
de carbon in a fier. Martensita este un constituient specific de calire.
- Daca racirea se face cu o viteza ceva mai mica de 180 oC pe secunda, racire in ulei, se obtine
troostita.
Troostita este formata structural din ferita si diverse carburi metalice. Duritatea brinell 350 - 500 daN/mm2.
- Daca racirea se face cu 50 oC pe secunda, racirea in aer, se obtine sorbită.
Sorbita este o dispersie de ferita in cementita, are duritatea brinell intre 250 si 350 daN/mm2, avand o
rezistenta buna la șoc, fiind un material tenace (poate prelua tensiuni exterioare).
-Perlita - aliaj eutectoid al sistemului fier carbon, fiind un aliaj amestec fizic de cristale, cu structura foarte fina
formata din ferita si cementita secundara.
Perlita se formeaza la temperaturi mai mici de 723 oC, prin dezomogenizarea austenitei. Procentul de
carbon - 0.8 %.
orupere = 70daN/mm2. Duritatea brinell 180 - 220 daN/mm2.
Are structura lamelara, cand perlita se gaseste dispersata sub forma de lamele, sau globulara, atunci cand
este dispersata sub forma de globule.
-Ledeburita - aliajul eutectic al sistemului, este aliaj amestec fizic de cristale, care se formeaza din topitura la
1147 oC. Se prezinta ca un amestec fizic de cristale din austenita si cementita primara. (Cand temeperatura
scade sub 723 oC, austenita se descompune in cementita si perlita). Duritatea Brinell a ledeburitei HB =
650daN/mm2. Procentul de carbon in ledeburita = 4.3%. 
FONTE
Sunt aliaje fier-carbon de prima topire cu procentul de carbon cuprins intre 2 - 6.67 %.
Obținere: din:
- Minereu de fier (oxizi de fier) - care contine si asa-numutul steril (contine derivati de siliciu si
mangan)
- Cocs - rezultat din huila (din huila se separa gudroanele si ramane sterilul - care este cocs cu 99%
carbon si procente mici de sulf sau fosfor). Rolul carbonului (din cocs) este de: reducator al fierului: Fe2O3 +
C > Fe+CO2, dar si de combustibil (este carbune cu putere calorifica mare, atinge 1600oC, temperatura de
formare a unor constituienti).
- Calcar, cu rol de a fluidifica zgura ( care se formeaza intre oxidul de calciu si oxizii siliciosi plus
oxidul de mangan).
Calcarul are si rolul de a face posibila separarea (prin modificarea densitatii) si eliminarea zgurii.
Dintre impuritatile minereului de fier, pot exista si unele metale tranzitionale, cum ar fi manganul (care
formeaza serii izomorfe cu fierul) si are rol in procesul de desulfurare. Mn+S->MnS
Clasificarea fontelor:
- In functie de procentul de carbon
• Fonte hipoeutectice cu procentul de carbon 2 - 4.3%, formate din cementita secundara, perlita
(aliajul eutectoid al sistemului) si ledegurita (aliajul eutectic al sistemului)
• Fontele eutectice cu procentul de carbon = 4.3%, formate din ledeburita
• Fontele hipereutectice - cu procentul de carbon intre 4.3 si 6.67%, formate din cementita primara si
ledeburita
- Dupa modul de legare al carbonului
• Fonte albe, in care carbonul este legat in cementita (nu exista carbon liber), fiind fonte cu duritate
mare
• Fonte cenusii, in care carbonul se gaseste practic liber sub forma de grafit
- Dupa modul de utilizare
• Fonte simple, cu procentul de carbon intre 4 si 6.67%
• Fonte uzuale, cu procentul de carbon intre 2 - 4%
Rolul si influenta componentilor asupra proprietatilor fontelor
Carbonul - cresterea procentului in carbon, intensifica grafitizarea (descompunerea cementitei in fier si grafit)
Fe3C->Fe+C
Cresterea proportiei de carbon reduce rezistentele mecanice, in special rezilienta, materialul devenind
casant.
Siliciul - Favorizeaza grafitizarea, imbunatateste proprietatile de turnare, si imbunatateste prelucrabilitatea
prin aschiere.
Manganul - impiedica grafitizarea, mareste fragilitatea materialului, mareste rezistentele mecanice, si
contribuie la procesul de desulfurare: Mn+S->MnS care trece in zgura.
Sulful - inrautateste proprietatile de turnare, deoarece produce cresterea vascozitatii topiturilor, si produce
cresterea contractiei la solidificare 
Introduce "fragilitatea la cald”, ceea ce face ca proprietă țile mecanice sa scada cu cre șterea temperaturii,
materialul devenind casant. (se tope ște zona dintre grauntii cristalini, unde se depune un eutectic format cu
sulf (eutecticul este forma de temperatura joasa) imaterialul devine casant atunci cand se atinge aceasta
temperatura.
Fosforul - imbunateteste proprietatile de turnare, reduce vascozitatea, si reduce contractia la solidificare,
introduce fragilitatea la rece.
Din toate aceste cauze fontele uzuale contin:
- Siliciu (0.2 - 3%), mangan (0.3-1.2%), sulf (mai putin de 0.12%), fosforul (0.1 - 0.6%)
Fontele albe:
- Au carbonul legat sub forma de cementita.
- Au spartura alba
- Sunt dure si fragile
- Se formeaza in ipoteza in care continutul in mangan este intre 0.5 si 3.5% (mai mare decat obisnuit),
iar continutul in siliciu, intre 0.3 si 1.5% (mai mic decat obisnuit).
- Se toarna si se prelucreaza greu, ele reprezinta semiprodus pentru fabricarea otelului si pentru
fontele speciale (cele maleabile)
- Se mai folosesc si pentru obtinerea placilor de pardoseala cu grad mare de uzura
Fontele cenușii
- Carbonul se gaseste sub forma de grafit
- Au spartura cenusie
- Se formeaza in ipoteza in care continutul in siliciu este intre 1.25 si 4.25% (mai mare decat obisnuit),
iar manganul intre 0.5 si 2.5%; mai exista alcalii, cuprinse intre 0.5 si 2.5%
- Au structura de otel, cu incluziuni de grafit dispersate in aceasta structura
- Formeaza topituri fluide, ele umplu bine formele de turnare, au contractie la solidificare foarte mica
intre 0.5 si 1.7%
Proprietati:
Densitatea intre 7000 si 7400 kg/m3
Sunt mai fragile si mai putin rezistente decat otelul
o la rupere este maxim 32 daN/mm2
Proprietatile mecanice scad cu cresterea continutului in grafit
Nu au deformatii plastice (se rup casant)
Sunt mai fragile decat otelurile, dar mai putin fragile decat fontele albe
Rezistenta la compresiune 40 si 140 daN/mm2
Rezistenta la incovoiere statica mai mica de 52 daN/mm2
Alungirea specifica la rupere sr maxim 0.5%
Se pot prelucra prin aschiere, ele rezista la uzura si pot fi supuse la tratamente termice: se pot suda la cald
Se folosesc pentru obtinerea de stalpi, coloane sau tubinguri (tuburi cu diametre mai mari de 6m,
(dimensiunile unei galerii de metrou), subtraverseaza apa, avand rezistenta la coroziune mare, pentru arce
folosite la bolti si pentru industria constructoare de masini.
OTELURI
Aliaje fier carbon cu continut in carbon cuprins intre 0.01 si 2%.
Obținere: din fonte, urmarindu-se scaderea procentului de carbon.
Clasificare:
- a) Dupa conținutul in carbon
• Cu continut mic (<0.25%) - se utilizeaza la armarea betoanelor si pentru constructii metalice
• Cu continut mediu (intre 0.25 si 0.6%) - utilizate la obtinerea sinelor de cale ferata
• Cu continut mare (>0.6%) - utilizare pentru obtinerea sculelor de lucru
• Aliate - oteluri slab aliate, in care suma elementelor de aliere (altele decat carbonul) este mai mica
de 2.5% (oteluri folosite in constructii), oteluri mediu aliate, cu suma elementelor de aliere intre 2 si 10%, si
oteluri bogat (superior) aliate, cu suma elementelor de aliere mai mare de 10% (otelurile inoxidabile)
- b) Dupa compotizitie
• Otelurile hipoeutectoide (feritoperlitice) - cu procentul de carbon intre 0.01 si 0.8% (fiind cele utilizate
in contructii)
• Otelurile eutectoide (perlitice) - cu procentul de carbon 0.8%
• Otelurile hipereutectoide (perlitocementitice) - cu procentul de carbon intre 0.8 si 2%
Cresterea procentului de carbon, creste procentul de cementita.
Daca se produce stabilizarea cu mangan si nichel, se obtin oteluri austenitice, se produce astfel extinderea
zonei austenitice, pana la temperaturi joase (v. diagram Fe-C).
Otelurile hipoeutectoide: pentru constructii trebuie ca procentul de carbon sa fie intre 0.06% (pentru sarma
cu care se leaga armatura) si 0.6% (pentru sina de cale ferata)
Cel mai des utilizate sunt otelurile cu procentul de carbon 0.25%, anume pentru armaturi. Conditiile de
folosire in constructii ale otelurilor: sa aiba rezistenta mecanica buna, sa se rupa ductil, sa aiba rezistenta la
curgere buna.
Aceste oteluri, in functie de posibilitatea de a fi sudate, se impart in: oteluri perfect sudabile (cu procentul de
carbon mai mic de 0.25%), greu sudabile (cu procentul de carbon intre 0.25 si 0.45%) si oteluri nesudabile
(cu procentul de carbon mai mare de 0.45%)
Denumire otel % C o rupere (daN/mm2) Gatuire specifica (%)
Extramoi 0.05-0.15 32-38 38-34
Moi 0.15-0.25 38-46 28-25
Semimoi 0.25-0.4 46-55 25-22
Semidure 0.4-0.6 55-65 22-18
Dure 0.6-0.7 65-75 18-14
Extradure 0.8 85-100 8-5

Creșterea procentului de carbon, creste rezistentele mecanice ale otelurilor, creste marca lor. (rezistenta la
rupere prin intindere)
Creșterea proportiei de carbon, scad deformatii, materialul tinde sa devina casant; scade valoarea rezilientei
(scade plasticitatea si scade elasticitatea).
Otelurile hipereutectoide: procentul de carbon intre 0.8-2%
Cu cresterea procentului de carbon, creste continutul in cementita, atat in structura perlitei, cat si ca
cementita secundara ca atare. (v. diagram Fe-C).
Cu cresterea continutului in cementita, creste fragilitatea otelului si se reduc deformatiile.
Otelurile hipereutectoide sunt folosite pentu scule cu duritati mari.
c) in funcție de gradul de dezoxidare a otelului
In funcție de gradul de dezoxidare a o țelului (etapă ce se realizează, în procedeele de elaborare a o țelului -
în faza finală a procesului de afinare a fontei- când, pe lângă oxidarea elementelor C, S și P, se produce și
oxidarea a unei părți din Fe, motiv pentru care se adaugă elemente precum: mangan, siliciu, aluminiu, titan,
niobiu, vanadiu, capabile să capteze oxigenul) se disting următoarele tipuri de o țeluri:
- oțeluri necalmate - puțin dezoxidate cu Mn;
- utilizate ca elemente nesudate (nituite).
-oțeluri semicalmate - dezoxidate cu Mn și Si;
- utilizate ca elemente sudate, static solicitate.
-oțeluri calmate - dezoxidate cu Mn, Si și Al.
- utilizate ca elemente sudate, solicitate dinamic.
-oțeluri calmate suplimentar - dezoxidate cu mangan, siliciu, aluminiu, titan, niobiu, vanadiu, care sunt dozate
astfel încât să se obțină oțeluri cu granula ție fină care au sudabilitate mărită și caracteristici mecanice
superioare.
- utilizate ca elemente sudate puternic, solicitate dinamic (poduri de
mare deschidere). 
Otelurile pentru construcții pot fi:
a. Otel carbon obișnuit (nealiate), cand producătorul garanteaza marca lui
Sunt otelurile in care nu s-au introdus cu intentie elemente de aliare, dar totusi ele exista, cum ar fi siliciul,
introdus de minereul de fier, care contine sterilul argilos din care rezulta siliciul, sau mangan, fosfor, sulf,
introdus de cocs.
Aceste oteluri pot fi:
- Oteluri carbon simple, de regula laminate, simbolizate OL, la care se garanteaza numai marca
otelului respectiv. Putem avea: OL32, OL34, OL37 (pentru armaturi), OL42 (rezitenta la tractiune in
daN/mm2)
- Otel carbon de calitate OLC (procentul de carbon in sutimi)
Se garanteaza marca si continutul in carbon. Exemple: OLC22 (0.22% C) si OLC20 (0.20% C)
- Otel carbon de calitate superioara OLCx se garanteaza marca, procentul de carbon, si un element
strain (x), diferit de carbon, introdus din materiile prime, de exemplu mangan (OLCM)
b. Oteluri aliate:
bl) Oteluri slab aliate - aici intra otelurile care se prezinta sub urmatoarele marci: OL44, OL50, OL52, OL60,
OL70 daN/mm2. Ele compozitional contin procentul de carbon cuprins intre 0.12 - 0.18%, mangan intre 0.4 -
0.65%, crom 0.3 - 0.5%, nichel 0.5 - 0.8%, sulf 0.045%, fosfor 0.04, oxigen 0.00.
b2) Oteluri aliate special (pentru scule, rulmenti, cu proprietati special - pentru rezistente electrice)
MATERIALE DIN OTEL PENTRU CONSTRUCȚII
Trebuie sa contina intre 0.06 si 0.22% carbon.
Trebuie sa aiba un modul de elasticitate in jur de 2.1*106 daN/cm2- acelasi ordin de marime cu betonul.
Utilitati:
a. Pentru armarea betonului (cele 2 materiale, metal si beton, conlucreaza foarte bine intre ele).
Betonul asigura protectia anticoroziva a otelului, ambele au modulul de elasticitate de acelasi ordin de
marire, otelul corectează rezistenta mica la intindere a betonului, betonul asigura rezistenta la compresiune a
structurii.
Pentru armarea betonului se folosesc: oteluri carbon si mai rar oteluri slab aliate:
- otel laminat la cald cu profil neted simbolizat OB37 (obtinut din otel nealiat OL 37, cu rezistenta la
rupere la tractiune 36 daN/mm2), cu diametre cuprinse intre 6 si 40mm
- otel profilat la cald (obtinut din otel slab aliat: Si, Mn, Ti), otelurile simbolizate PC 52 (cu rezistenta la
rupere la tractiune 51 daN/mm2), 60 (cu rezistenta la rupere la tractiune 59 daN/mm2) sau 90 daN/mm2 (cu
rezistenta la rupere la tractiune 89 daN/mm2), cu diametre intre 6 si 40mm.
Aceste oteluri prezinta nervuri si profile. PC 90 prezinta 4 nervuri:
BST 500 (cu limita de curgere 500N/mm2 si rezistenta la tractiune 550 N/mm2)
- sarme obtinute prin trefilare (tragerea sârmelor din bare, la rece), cand otelul se ecruiseaza, reducandu-se
palierul de curgere, crescand rezistentele la rupere si intindere).
Exemple de sarme:
■ Sarme trase neted pentru beton STNB
Cu diametre intre 3 si 5 mm (obtinerea plaselor sudate)
■ Sarme trase profilat pentru beton STPB
Cu diametre intre 5 si 10 mm, sunt amprentate si sunt utilizate pentru obtinerea plaselor sudate. Sarme
pentru beton precomprimat SBP, utilizate pentru armare, ele se impart in 2 clase, in functie de valoarea
rezistentei.
SBP I cu o rupere 210 si 240 daN/mm2 SBP II cu o rupere 140 si 200 daN/mm2
Tot la armarea betoanelor se folosesc si toroane formate dintr-o sarma centrala si altele sub forma de spirala
(oteloase).
b. Pentru construcții metalice - se utilizeaza bare cu diferite sectiuni, profile, cu sectiuni in forma de L -
cornierele, sub forma de U sau T, sine de cale ferata simbolizate SCF, sine de tramvai - STR, table groase -
TG, table medii -TM, table subtiri - TS, tole - table foarte groase - la imbinarea grinzilor la poduri.
Table: Tabla neagra, tabla decapata (tabla curatara industrial de produsele de coroziune), tabla zincata si
tabla simpla si ondulata.
Piese forjate, dornuri, scoabe, nituri, tiranti (bare mari metalice cu filet la capete) si cabluri (ce pot avea o
rupere intre 140 si 220 daN/mm2).
PIATRA NATURALA
MATERIALELE DIN PIATRA
Provin din roci care pot fi:
dupa geneza (modul de formare):
■ MAGMATICE - rezultate din solidificarea magmelor. Ele sunt formate din feltspati - colorati (v. curs
chimie - structura feldspati), si cuart - incolor (alb- galbui).
Prin degradarea acestor roci in timp, se formeaza rocile sedimentare.
■ SEDIMENTARE - rezultate din alterarea rocilor magmatice
Pot fi: detritice (de sfaramare), formate proponderent din cuart, organogene, formate din resturi vegetale si
animale (ex. travertin), de precipitare, exemplu: din precipitarea bicarbonatilor din apa la temperatura, sub
forma de carbonati.
In aceasta categorie de precipitare intra si ghipsul.
■ METAMORFICE - rezultate din transformarea primelor doua (prin modificare preponderant
structural, nu si compozitionala)
Dupa structura:
■ HOLOCRISTALINE - total cristalizate, cristalizarea avand loc in urma racirii cu viteza mica. Aceste
roci au structura cristalin grauntoasa, asemanatoare metalului.
■ HEMICRISTALINE - formate dintr-o parte cristalina si o parte vitroasa (necristalina), partea vitroasa
fiind mai activa chimic, se poate devitrifia, proces ce are loc cu cre ștere de volum si de aceea nu sunt
recomandate in construcții (ex. bazaltul hemicristalin).
■ VITROASE - necritaline - in aceasta categorie intra cenusile vulcanice, care in stare compacta se
numesc tufuri, care prin macinare poarta denumirea de tras. Trasul este utilizat ca adaos la obtinerea
cimentului.
Dupa textura: (dupa modul de aranjare a mineralelor constituiente)
■ Roci cu textura compacta (masiva) - neorientata
■ Roci cu textura stratificata, formate din straturi succesive formate din acelasi mineral,
■ Roci cu textura șistoasă, structura stratificata, dar staturile provin din minerale diferite. Aceste
straturi se numesc șisturi.
Dupa marimea cristalelor:
■ Roci cu cristale mari, vizibile cu ochiul liber, numite FENOCRISTALE, dimensiunea lor fiind cuprinsa
intre 1 - 5 mm.
■ Roci cu microcristale, cu dimensiuni cuprinse intre 1 micron si 1mm
■ Roci cu criptocristale, cele cu dimensiuni mai mici de 1 milimicron.
I. ROCILE MAGMATICE
In functie de adancimea la care s-sau format, ele se impart in:
a. Intrusive (abisice) - sunt intotdeauna holocristaline, sunt formate din fenocristale, au textura masiva,
cel mai important reprezentant al lor este granitul, este constituit din felsparti si cuarti. Mai contin si
grandiorit, diorite, sienite, dacite, gabrouri.
b. Filoniene - formate in fisuri ale scoartei terestre (in filoane).
Principalul reprezentant este porfirul. De aceea se mai numesc si roci porfirice. Porfirul are proprietati bune,
densitati mari, porozitate foarte mica, insa este puternic derapant. Mai contin dacite filoniene si bazalt
filonian. Constituientii sunt felspart si cuart. Aceste roci sunt holocristaline: sunt formate preponderent din
micro si criptocristale. Au textura masiva.
c. Efuzive - rezultate din consolidarea magmelor, din lava vulcanica in contact cu atmosfera.
Se impart in doua categorii:
■ Piroclastice - rezultate din lava vulcanica in contact cu apa. Din evaporarea apei se formeaza pori.
Exemple: perlit (la temperatura, prin pierderea apei devine perlit expandat), piatra ponce (are un schelet
silicatic si are rezistente mecanice suficient de bune pentru a putea fi utilizata la obtinerea betoanelor
izolatoare termic.
■ Compacte - bazaltul efuziv, care poate fi hemi (prin fierbere devine pulbere) sau holocristalin - una
dintre cele mai bune roci, cu rezistenta crescuta, porozitate scazuta, prezinta bazicitate si sunt foarte bune
pentru pavaje,
- tuful volcanic (alcatuit din SiO2 amorf), din care se obtine trasul, adaos hidraulic activ pentru obtinerea
cimentului.
Rocile au proprietati diferite in functie de continutul in dioxid de siliciu. Cu scaderea continutului acestuia,
cresc rezistentele mecanice, creste densitatea:
Clasificarea in functie de procentul de dioxid de siliciu:
- Roci acide (procentul de dioxid de siliciu > 65%), densitatea aparenta intre 2200 - 2600 kg/m3, rezistenta la
compresiune 1200-2000 daN/cm2.
Ex. granite si grandiorit.
- Roci neutre, cu procentul de dioxid de siliciu 65 - 48%, cu o densitate aparenta de 2500 - 2700
kg/m3, rezistenta la compresiune cuprinsa intre 1500 si 2500 daN/cm2, ex. sienite si diorite.
- Roci bazice, cu procentul de dioxid de siliciu < 48%, cu o densitate aparenta in jur de 3000 kg/m3,
rezistenta la compresiune 4500 daN/cm2. Ex. bazalt, andezid si gabrouri.
II. ROCILE SEDIMENTARE
a. Rocile detritice (de sfărâmare)- rezultate din roci magmatice, alterate fizic si chimic. (felspartii trec in
argila). Constituientii sunt cuart si argila. Exemplu: balast cu urmatoarele categorii:
- Bolovanisuri (grohotisuri), materiale granulare cu diametrul mai mare de 71mm.
- Pietrisuri, cu diamentrul intre 7.1 - 71mm
- Nisipul, cu diametrul intre 0-7.1mm
b. Rocile de precipitare - calcarele de precipitare (CaCO3 impurificat cu MgCO3)
Aceste calcare sunt folosite ca piatra pentru drumuri si agregate pentru materiale asfaltice.
Rocile de precipitare au densitati variate si porozitati variate.
Tot in aceasta categorie mai intra ghipsul, care este materie prima pentru obtinerea ipsosului, anhidritul
CaSO4 (anhidru) , CaSO4*2H2O (gips), travertinul, obtinut din resturi vegetale peste care sa depus
carbonatul de calciu. Travertinul este o roca vacuolara (cu goluri rezultate din putrezirea resturilor vegetale).
c. Roci organogene - creta, rezultata din resturi de microorganisme si carbonat de calciu pur,
- calcarul cochilifer, obtinut din cochilii peste care s-au depus carbonatii din apa,
- diatomit (SiO2 aproape de 100 %), provenit din diatomee,
- pamant de Santorin.
III. ROCI METAMORFICE
-formate in urma unor procese de metamorfozare a rocilor magmatice sau sedimentare sub actiunea unor
factori de natura chimica sau fizica care au determinat modificarea compozitiei chimice si mineralogice, a
structurii sau a texturii.
Exemple: - gneisurile, rezultate din metamorfozarea granitelor, au textura sistoasa, sunt dure, se utilizeaza
ca piatra pentru fundatii, piatra sparta, etc.
- ardezia, rezultata din metamorfozarea argilelor, se desface in placi, este dura, rezistenta fata de
apa, se utilizeaza ca material dielectric sau pentru invelitori.
- cuarțitele, rezultate din metamorfozarea gresiilor silicioase, sunt dure, rezistente la uzura, au
rezistenta la compresiune de pana la 4000 daN/cm2. Se utilizeaza la executia culeelor podurilor, placari,
fabricarea produse refractare.
- marmura, rezultata din metamorfozarea calcarelor, are structura cristalina si aspect zaharoid.
MATERIALE DIN PIATRA
CLASIFICARE:
I. dupa modul de prelucrare:
-1. Neprelucrate: balast (amestec natural de nisip si pietris),
nisip, pietris, bolovani
piatra de anrocament (blocuri cu masa de cel putin 100 kg) - folosite la baraje.
lespezi - pietre neprelucrate cu grosimea mica fata de celelalte dimensiuni, folosite la pavaj.
-2. Grosier prelucrate
a. Moloane (bolovani la care este cioplita fata vazuta)
Folosite in zidarie
b. Piatra sparta (concasata) - utilizata ca agregat sau la alte lucrari
Savura - asemanator nisip din piatra sparta: 0 - 8 mm.
SPLIT - are granulometria 8 - 40mm
Piatra sparta normala: 40 - 60 mm
Piatra sparta mare (> 60 mm)
c. Criblura - care rezulta din roci magmatice fiind piatra dublu concasata si dublu ciuruita, se gaseste in
sorturi diferite (5-8mm), (8-15mm) si (15-25mm)
- 3. Produse finite (prelucrate)
- Piatra de talie (cu grosimea > 12 cm, utilizata pentru zidarie)
- placi de piatra (cu grosimea <12cm)
- materiale pentru drumuri
II. Clasificare dupa utilizare:
1. Materiale pentru zidarie
a. bolovani
b. moloane - provin din bolovani la care fata vazuta este prelucrata
c. piatra de talie - paralelipipezi din piatra cu grosimea >12cm
2. Materiale pentru finisaj
a. dale pentru pavaje
b. placi cu grosime <12cm
3. Materiale pentru drumuri
a. agregate pentru mortare si betoane (materiale granulare, naturale sau artificiale)
b. balast - utilizat pentru balastare
c. bolovani - utilizati pentru impietruire
d. materiale special prelucrate
d1. Pavele:
■ dobrogene - (bucati taiate, cioplite pentru eliminarea defectelor, cu fata vazuta dreptunghi).
Lungimea - 18cm, latimea - 12cm, latura ingropata - 13cm. Exista si abnorme - abatere de la dimensiunile
standardizate.
■ transilvanene - fata vazuta este un patrat cu latura de 17cm, iar latura ingropata de 13cm. Exista si
abnorme - abatere de la dimensiunile standardizate.
d2. Calupuri: (cuburi cu latura de 9 cm, sau paralelipiped cu dimensiunile 7x7x9cm)
d3. Butiste: dimensiunea unei butiste este egala cu dimensiunea unei pavele inmultite cu 1.5 si se utilizeaza
pentru inchiderea randurilor de pavaje.
d4. Borduri
e. piatra sparta sau concasata
SAVURA (nisip de concasare, nisip aschios cuprins in sort 0-8mm) SPLIT (pietris de concasare: 8/15, 15/25,
25/40 PIATRA SPARTA NORMALA cu dimensiuni 40 - 60mm PIATRA SPARTA MARE cu dimensiuni 60 -
90mm CRIBLURA - piatra dublu concasata si dublu ciuruita sort: 3-5, 5-8, 8-15, 15-25 PIATRA DE MOZAIC
rezultata din marmura de diferite culori: 0/8, 8/16. Piatra sparta se obtine din roci magmatice si calcaroase
AGREGATE PENTRU MORTARE SI BETOANE
Agregatele sunt materiale naturale granulare (roci detritice necimentate: nisip, pitris, balast, si roci de
prelucrare (de concasare) - piatra sparta si criblura), si materiale artificiale (deseuri).
Ca agregate usoare - Granulit rezultat din argila ce contine cantitati mari de oxid feric. Agregate+apa pot
forma o pasta care se granuleaza => formand granule cu densitati relativ mici, cu suprafata inchisa.
- Perlit expandat - roca vulcanica ce contine apa legata in structura. La temperatura, pierde apa si
expandeaza. Este un foarte bun absorbant si este folosit in termoizolare.
Ca agregat artificial mult utilizat, este zgura acida de furnal = deseul industrial rezultat la topirea fantelor cu
continut scazut de oxid de Ca.
CLASIFICARE:
- dupa provenienta:
a. naturale
b. de prelucrare
c. artificial
- dupa densitate:
a. aparenta in gramada: agregate grele (p >1800 kg/m3) sau usoare (p <1800 kg/m3)
b. in gramada in stare afanata: agregate grele (pg af >1200 kg/m3) sau usoare (pg af <1200 kg/m3)
PROPIETATI - pentru verificarea calitatii:
a. naturapetrografica (structura si textura lor): rocile trebuie sa fie holocristaline si sa aiba structura
masiva neorientata, si mineralogica (trebuie sa contina urmatoarele minerale: cuart si CaCO3)
b. corpurile straine trebuie sa NU existe
c. Impuritatile ce se pot gasi in agregatul de rau:
- humus - rezultat din resturi vegetale, nu trebuie sa existe in interior deoarece impiedica aderenta
agregat - matrice lianta in beton
- parti levigabile (care se pot spala)
Rezulta din argila fina dispersata in agregat, pot peliculiza granulele de agregat si impiedica aderenta
agregat - matrice lianta in beton.
Rezistentele mecanice scad cu 25 - 30%, deoarece se impiedica conlucrarea dintre agregat si ciment.
- Mica - are rezistente mecanice mici, cliveaza, scade rezistenta la inghet - dezghet a betonului.
- Sarurile produc coroziunea cimentului.
- Substantele organice rezultate din poluare produc coroziunea, sau pot modifica proprietatile
cimentului.
Agregatul se utilizeaza numai spalat.
d. Densitatea agregatelor
Densitatea aparenta in gramada in stare afanata si in stare indesata si volumul de goluri.
e. Compozitia granulometrica
= continutul procentual, in sorturi, al agregatelor
Se determina prin analiza granulometrica (consta in fractionarea agregatului prin ciuruire, prin ciururi sau site
de dimensiuni standardizate). - pentru obtinerea unui volum minim de goluri.
- Agregatul poate fi fractionat in sorturi elementare daca la analiza granulometrica se utilizeaza toate
sitele recomandate de standard, sau poate fi fractionat in sorturi granulare daca nu se utilizeaza toate sitele
standard
- Rezultatul analizei granulometrice se interpreteaza in comparatie cu zonele bune recomandate de
standard.
f. Forma granulelor
- se apreciaza prin rapoartele b/a, c/a, a/c, coeficientul volumic si coeficientul de forma (v. lucrare laborator)
Curs 9
Lianti minerali
Definiție:
Materiale de legatura care leaga intre ele pietrele de construc ții, sau care se utilizează si pentru realizarea
unor elemente de constructii (ex. Ipsos)
Clasificare
1. Dupa natura lor (proveniența)
- Lianti naturali - argila - folosita pentru constructii mici utilizata in locuri bine determinate ( partile
aferente pistelor de aviatie se fac din argila stabilizata).
- Lianti de fabricatie - varuri, lianti pe baza de ghips, cimenturi.
2. Dupa comportarea la apa
- Lianti nehidraulici (lianti care nu se intaresc in prezenta apei si dupa intarire nu rezista la actiunea
apei suferind scaderi ale rezistentelor si uneori pierzandu-si chiar forma (argila, varul nehidraulic (var gras) si
ipsos)
- Lianti hidraulici - lianti care se intaresc mai bine in prezenta umiditatii, si dupa intarire rezista la apa,
sau chiar isi imbunatatesc proprietatile in prezenta acesteia.(var hidraulic, cimenturi)
3. Dupa temperatura de obținere
- a. Lianti neclincherizati
- b. Lianti clincherizati
Clincherul este un material obtinut la temperaturi ridicate (> 1250°C) avand o porozitate mai mica de 8%,
fiind un material dens si dur.
- a. Lianti neclincherizati = Lianti obtinuti din materiale naturale - (amestec natural de calcar si argila
calcar argilos, argila calcaroasa sau marne = amestec de calcar si argila) care se ard la temperature
<1250°C si se obtin produse poroase. Ex. Var hidraulic
b. Lianti clincherizati= Lianti obtinuti din materii prime artificial constituite. Ex. Ciment Portland - din materiile
prime: calcar - 75 - 77 % si argila - 25 - 23 %; Cimentul aluminos - materiale prime - bauxita si calcar. Acest
ciment se obtine ca ciment topit sau prin clincherizare (densificare la temperaturi > 1250°C ).
Procesul de fabricare al lianților clincherizati: materialele prime se ard la temperaturi mai mari de 1250oC =>
clincher.
Clincherul este un material cu porozitate scazuta, este dur si pentru macinarea sa este nevoie de un consum
mare de energie.
I. LIANTI NEHIDRAULICI
A. IPSOS DE CONSTRUCTII
B. VAR GRAS
A. IPSOSUL DE CONSTRUCȚII - face parte din categoria lian ților pe baza de ghips.
Obținere:
- Prin deshidratarea parțiala a ghipsului
CaSO4 IHiO’”^UaSOa 0.5 H2O (semihidrat) = ispos - preponderent CaSO4 (anhidrit)
Termodinamic s-a constat ca deshidratarea incepe de la aproximativ 60 °C.
Exista- Ipsos P - obisnuit
- Ipsos a (de mare rezistenta)
Definiție
Este o pulbere de culoare alb-gri, care in amestec cu apa formeaza paste care fac priza si se intaresc.
Priza reprezinta fenomenul de rigidizare a pastelor. Dupa priza urmeaza intarirea, cre șterea in timp a
rezistentelor mecanice. Ipsosul la 14 zile da rezistenta maxima spre deosebire de ciment la care creste
continuu.
Din multitudinea de paste pe care ipsosul le poate forma cu apa, exista una standard: pasta de consistenta
standard: pe care se determina priza si intarirea sa.
Procesele care duc la priza si intarirea ipsosului sunt de natura fizica.
1. Dizolvarea ipsosului in apa
La amestecarea ipsosului cu apa acesta se dizolva: la temperaturi de 20oC solubilitatea este mica, in jur de
8%.
Dupa ce se dizolva, se hidrateaza, leaga apa si se transforma in sulfat de Ca dihidrat care are solubilitatea la
20oC si mai mica, in jur de 2%. „ .
2. Suprasaturarea in sulfat de Ca dihidrat (ghips) r
Acesta sufera procese de transformare: nucleerea si cristalizarea, trecerea nucleelor in cristale. Cristalizarea
are loc in system hexagonal (cristalele se dezvolta sub forma de ace = recristalizare aciculara)
3. Cresterea cristalelor de ghips, cand dimensiunile cristalelor ajung la 10-7 si 10-9m (ordin de marime
al sistemelor coloidale), in acel moment incepe priza (rigidizarea).
4. Cristalele de ghips se împâslesc si se leaga intre ele prin pelicule de apa, dupa care urmeaza
sfarsitul prizei.
5. Intarirea - cristalele concresc unele cu altele - concresterea cristalelor.
Legaturile de apa sunt inlocuite de legaturi covalente.
Daca dupa intarire materialul se introduce in apa, acesta revine la forma pe care o avea la sfarsitul prizei.
Proprietati:
- Pe pulbere:
Pulberea se caracterizează prin - culoare alb - gri, Finete de macinare crescută A A.P.C.S crescută. Fine țea
de macinare se determina prin sitare si se apreciaza prin restul pe sita 0.2.
Pe pulbere se determina APCS.
Pe pasta:
Proprietățile pe pasta - se determina priza ce se caracterizează prin timp de inceput de priza, timpul in care
cristalele ajung la ordin coloidal. Timpul de sfarsit de priza reprezinta timpul in care cristalele se împâslesc si
se leaga intre ele prin pelicule de apa. Intervalul de priza este diferenta dintre inceput de priza si sfarsit de
priza.
Ipsosul este un liant cu priza rapida. Inceputul prizei este de 3-5 minute si sfarsitul de 15 minute.
Pentru cresterea timpului de priza se adauga intarzietori, de obicei inca de la fabricare. Exemple de
intarzietori: var, alcool polivinilic, clei de oase. 1
(o
Din pasta de ipsos se fac epruvete^entru a se urmari procesul de intarire.
Pe pasta intarita se determina: densitatea aparenta (aproximativ 1000 kg/m3), rezistenta la compresiune
(Rc?zite, wrelativa < 60% = 100daN/cm2), rezistenta la intindere din incovoiere (1/5 - 1/8 din Rc).
Ipsosul se caracterizeaza prin priza rapida si este singurul liant ce se intareste printr-o usoara crestere de
volum.
De aceea ipsosul se utilizeaza la obtinerea gleturilor.
Ipsosul este agresiv fata de fier, otel, deoarece pHul in ipsosul intarit este de 7.5, iar fierul si otelul in
prezenta unui pH mai mic de 9 se corodeaza.
Ipsosul este incompatibil cu cimentul deoarece produce coroziunea sulfatica a acestuia.
Ipsosul este singurul liant care lucreaza cel mai bine singur. Mortarele de ipsos NU se fac.
Ipsosul este rezistent la foc, fiind folosit la izolatii termice si protectii impotriva focului.
Utilizari:
- Lucrari de reparatii
- Montarea, fixarea instalatiilor
- Elemente termoizolatoare
- Pereti despărțitori
- Fabricarea de gips carton
- Se pot obtine placi din ipsos - carton sau vata minerala.
B. VARUL GRAS
Se numeste var gras pentru ca are un continut mare de CaO -> liant nehidraulic.
1. Obținere:
Varul nehidraulic se obtine prin decarbonatarea calcarelor cu continut de impuritati de maxim 5%. 
1100- 1200°C
CaCO3x^^1 CaO +
hexagonal
2600 kg/m3
Densitatea scade pentru ca se trece de la un ion cu volum mare la unul cu volum mic. Cristalizare in sistem
hexagonal.
Procesul de decarbonatare incepe la 900oC, fapt pus in evidenta la tratamentul termic la aceasta
temperatura a calcarului pulbere (prin fluidificarea sa). In aceste conditii reactia poate fi integrala.
Mecanism:
Procesul de decarbonatare se desfasoara la interfata reactant - produs de reactie cu formarea unui strat de
produs de reactie (CaO) de compozitie variabila. Admitand o forma sferica a particulelor de carbonat cu raza
initiala R avem urmatoarea schema:

CaO format pe suprafata particulelor de CaCO3 este poros, ceea ce face sa intervina o izolare termica si
viteza procesului scade; pentru ca procesul sa mearga mai departe trebuie ca temperatura sa creasca peste
900oC.
Daca se depaseste temperatura de 1200°C:

- Reactia dintre CaO si HO

CaO + H2O —Ca(OH}2 {-65 kJ/mol) - reactie stare instabila stare stabila exoterma
in apa 
Moduri de singere:
a. In praf
b. In pasta
a. Stingerea in praf se realizeaza industrial, utilizandu-se o cantitate de apa strict necesara reactiei
(stoichiometric), proportia de apa fiind in jur de 64% fata de CaO. Se obtine Ca(OH)2 cristalin care se
prezinta sub forma de pulbere si care ramane sensibil la CO2 si poate trece in CaCOs, de aceea trebuie
depozitat in conditii etanse.
b. In pasta se face cu un exces de apa de 300% fata de cel necesar.
Se obtine lapte de var ( sol cu dispersoid liofob Ca(OH)2 in apa).
Laptele de var, prin pierderea apei trece in pasta (gel tixotrop de hidroxid de calciu in care mediul de
dispersie este Ca(OH)2).
Porii de gel sunt umpluti cu lapte de var sau cu apa de var (solutie 2% de Ca(OH)2 in H2O, fiind o solutie
limpede).
Daca stingerea se face manual trebuie sa se obtina lapte de var (se depoziteaza in gropi pentru ca apa sa
se scurga in pamant, laptele devenind pasta.
Stingerea in pasta permite stocarea varului.
3. Intarirea varului:
Varul este un liant care nu face priza si care nu se intareste singur, el poate numai sa se usuce. Face priza
si se intareste numai in amestec cu nisipul si in contact cu un suport poros - BCA, caramida, cu rol de a
absorbi apa din mortar, iar mortarul se rigidizeaza.
Dupa rigidizare urmeaza intarirea cu cre șterea rezistentelor mecanice:
Etapa 1 - pierderea apei (proces fizic de scurta durata)
Etapa 2 - reactia dintre Ca(OH)2 si CO2 din aer, ce reprezinta un proces chimic de lunga durata pentru ca
dioxidul de carbon trebuie sa difuzeze prin stratul de CaCO3 format la suprafata particulei de Ca(OH)2.

In urma reactiei se degaja apa ce lasa in urma sa pori. Prezenta nisipului afaneaza structura mortarului
(usureaza difuziunea CO2 si a evaporarii apei). Mortarul de var se aplica in straturi subtiri.
Rezistenta mortar de var:
- La 28 zile - 2 daN /cm2
- La 90 zile - 4 daN /cm2
4. Utilizări:
- Pentru mortare de tencuiala sau de zidărie
- Ca pigment alb in vopselele de apa, pentru zugraveli, la fabricarea SUBIF
- Stabilizarea argilelor prin schimb cationic (var stins in praf)
- Ca var nestins - la fabricarea BCA si la obtinerea mortarelor calde (pentru tencuieli la temperaturi
scazute).
II. LIANTI HIDRAULICI
Se intaresc mai bine in prezenta apei si isi pastreaza rezistentele in prezenta apei.
CIMENTURILE sunt lianti hidraulici clincherizati (la fabricare se obtine clincher = un material compact cu
porozitate mai mica de 8%). Ele se obtin la temperaturi mai mari de 1250oC.
Clasificarea cimenturilor dupa compozitie:
a. Cimenturile silicatice (portland) in care silicatii de calciu sunt in proportie de 75-80%, iar aluminatii si
feritii de calciu, 20-25%
b. Cimenturile aluminoase in care aluminatii de calciu formeaza peste 70% din compozitie. Sunt
cimenturi refractare, putin utilizate in domeniul constructiilor. Ele sunt utilizate in obtinerea materialelor
refractare, a captuselilor refractare ale cuptoarelor industriale sau metalurgice.
Cimenturile silicatice
1. Obținere
Se fabrica dintr-un amestec bine dozat si omogenizat de calcar, argila si eventuale alte substante de adaos
pentru corectii.
Calcar: CaCO3 77-75% -> CaO
Argila: AbO3*n SiOz*pHzO*FezO3 23 -25 % -> AfO3, SiO,, FezO3
Daca compozitia argilei in oxizi nu este satisfacatoare, atunci ea se corecteaza pentru imbunatatirea
continutului in dioxid de siliciu, oxid de aluminiu si oxid feric; sunt cautate si introduse in proces, roci naturale
cum ar fi:
Diatomit -> SiO?
Bauxita (Al2O3*pH?O)->Al2O3
Pirita -> cenusa de pirita -> Fe?O3
2. Procedee de fabricație:
1. Umed, cand materiile prime se introduc sub forma unei paste.
Procedeul se desfasoara cu un consum minim de energie la macinare, insa se consuma multa energie la
ardere, luandu-se in calcul si evaporarea apei din materiile prime.
2. Procedeul uscat, cand materiile prime se introduc sub forma de faina bruta, procedeul necesitand
consum minim de energie la ardere si mai mare la macinare.
3. Procedeul mixt
3. Etape in tehnologia fabricării cimentului
La baza fabricarii cimentului stau reactii in sistem eterogen, solid - solid si solid - fluid.
1. Prima etapa este reprezentata de obtinerea materiilor prime: calcarul si argila, care se extrag din
cariera si se selectioneaza.
2. A doua etapa este reprezentata de pregatirea materiilor prime. Cre șterea suprafe ței specifice, care
se face prin concasare, macinare si unele metode specifice argilei, cum ar fi deleiere (trecerea argilei sub
forma de pasta), omogenizarea lor.
3. A treia etapa este reprezentata de dozarea materiei prime: cantarirea materiei prime strict necesare
pentru sarje.
4. A patra etapa este reprezrntata de arderea materiei prime care reprezinta si etapa de reac ție.
Se face in cuptoare rotative cu diametre cuprinse intre 4-6m, cu lungimi cuprinse intre 200-250m.
Temperatura in cuptor este maxima la partea opusa locului de introducere a materiei prime.
Principalele procedee fizico - chimice ce au loc la arderea amestecului de materii prime, cu formarea
clincherului. ■==■ •aoyt
Transformarile pe care un amestec de materii prime (amestec brut) supus arderii le sufera progresiv, paralel
cu cresterea temperaturii, pot defini cateva etape.
a. preincalzirea (uscarea) materiilor prime, care se produce pe la 100oC.
b. deshidratarea mineralelor argiloase pe la 500 - 600oC. Se obtin oxizii constituenti./
c. decarbonatarea carbonatului de magneziu ( ~ 650°C): MgCOs MgO + CO2
d. decarbonatarea carbonatului de calciu pe la 900oC. CaCOs CaO + CO2
e. reactia de combinare a oxizilor (reactie in faza solida) cu formarea constituentilor minerali din
clincher ( ~ 1000 - 1300oC), in aceasta etapa se formeaza primii constituenti ai clincherului, silicat bicalcic
(C2S), aluminat monocalcic (CA), ferit monocalcic (CF), oxid de calciu liber.
Convenție privind nomenclatura compușilor din stiinta si ingineria materialelor oxidice:
C - CaO
S - SiO2
A - Al2O3
F - Fe2O3
N - Na2O
H - H2O
K - K2O
M - MgO
f. Clincherizarea caracterizata prin aparitia fazei lichide, care inlesneste si conditioneaza, formarea
silicatului tricalcic C3S, dar si a aluminatului tricalcic C3A, sau a ferit aluminat tetracalcic C4AF si a feritului
dicalcic C2F (acestia sunt constituientii mineralogici principali ai cimentului).
Din cuptor se obtine clincher de ciment format din constituienti cristalini, reprezentati de acesti componenti si
o masa vitroasa (necristalizata) care reprezintă intre 8 si 22% din masa clincherului. Fiind masa vitroasa este
foarte reactiva chimic in prezenta apei. Compusii cristalini care exista sunt forme polimorfe de temperatura
inalta ce trebuie aduse la temperatura joasa. Pentru asta are loc urmatoarea etapa:
5. Racirea clincherului pana la 150 - 200oC.
6. Macinarea clincherului cu adaos obligatoriu de ghips in procent cuprins intre 3 si 7% si eventuale
alte adaosuri. Din acest proces rezulta ciment.
Depozitarea cimentului se face in silozuri foarte mari inchise, vehicularea cimentului facanduse cu aer
comprimat.
Chimismul formarii constituientilor mineralogici
\t°C
mp x. 100 200 >400 >600 >900 1250-1300 1450-1500
Calcar CaCos Deshidratare argila Decarbonatare Apar primii constituienti Aparitia
fazei lichide
Uscare Piroliza substante Al2Os 2SiO2 650oC C3S
Argila a organice 2H2O MgCOs->MgO+CO2 C2S — C2S C2S
AkOs nSiO2 m.p din m.p Caolin 900oC C3A
pH2O Fe2Os CaCOs->CaO+CO2 CA — C3A C4AF
 

4. Compoziția oxidica a clincherului

Compusi de baza - oxidul de calciu 58 - 68%, dioxidul de siliciu 20 - 26%, oxidul de aluminiu 5 - 10%, oxidul
de fier intre 2 - 6%.
Alti oxizi: K2O, Na2O ~ 2% conduc la reacții alcalii-agregate ce decurg cu marire de volum in structura
betonului scaderi de rezistente mecanice.
MgO (sub forma de periclaz) care reactioneaza tarziu cu apa, formeaza hidroxid de magneziu dupa ce
betonul s-a intarit, formare ce are loc tot cu variatii de volum , dă expansiune, intervenind scaderea
rezistentelor mecanice.
Oxid de calciu liber dă expansiune.
5. Componentii mineralogici ai cimentului
Componentii mineralogici se formeaza in conditiile din cuptor si sunt reprezentati de urmatorii compusi
chimici: C3S si C2S care impreuna trebuie sa formeze intre 75% si 80%, C3A si C4AF (daca nu exista
suficient oxid de calciu, se formeaza C2F). Componentii mineralogici sunt solutii solide foarte complexe,
astfel :
Daca C3S primeaza ca mediu de dispersie intr-o solu ție solida complexa, componentul ,
mineralogic poarta denumirea de Alit. (3 S ¥ c? b X <£f HiO -f
Alitul da rezistente mecanice mari, determina intarirea rapida fiind foarte reactiv cu apa, insa este vulnerabil
la coroziune, deoarece in urma reactiei de hidratare hidroliza pune in libertate hidroxid de calciu, care poate
interactiona cu medii relativ acide din exterior, conducand la degradarea betonului. __
Alitul este un compus cristalin.
Solutii solide de diferiti oxizi, in C2S. In acest caz, poarta denumirea de Belit.
Belitul este un compus cristalin in forma de cristalizare de temperaturamaTta-- p.
Belitul da rezistente finale mari, la varste foarte mari, insa rezistenele initiale sunt mici, el reactionand incet
cu apa. Rezista mai bine decat alitul la coroziune. Pentru ca in urma reactiei de hidratare-hidroliza, pune in
libertate cantitati mici de hidroxid de calciu.
c. Soluții solide de diverși aluminati (ca dispersoid), in C3A ca mediu de dispersie. Componentul poarta
denumirea de Aluminat tricalcic. Produce priza rapida, de aceea pentru a regla timpul de priza al cimentului,
la macinarea clincherutuTse adauga ghips - pentru prelungirea timpului de priza. Cantitatea de .ghips se
calculeaza in functie de procentul de C3A. Nu are un aport in rezistentele mecanice, deoarece reactioneaza
violent cu apa, pune in libertate caldura mare la hidratare, caldura ce creeaza gradienti termici in structura,
facand ca materialul sa fisureze. Este vulnerabil la coroziunea sulfatica. Este sensibil la inghet - dezghet.
d. 'Solutii solide de diversi aluminati in C4AF = Celit
Celitul este compus cristalin, cu cristale de culoare inchisa, fiind singurul colorat, el da culoare cimentului
datorita oxidului de fier din acest compus.
Este compus cu rezistente initiale si finale relativ bune, prezinta insa sensibilitate la inghet-dezghet repetat si
rezista la coroziune.

Curs 10

6. Proprietățile cimenturilor
Sunt determinate de: compoziția mineralogica, adaosuri (altele decat ghipsul) si de fine țea de macinare
(suprafata specifica).
Cimentul este o pulbere cu suprafata specifica intre 2500 si 5000 cm2/g, cu marimea medie a particulelor de
30 - 50 de microni.
Cimentul este un material alterabil, iar cimentul intarit este un material evolutiv compozitional si structural.
Priza si intarirea cimenturilor
In amestec cu apa formeaza paste plastice, care fac priza si se intaresc. Studiul prizei se realizeaza pe
paste de consistenta standard si priza de caracterizeaza prin timp de inceput de priza si timp de sfarsit de
priza si se masoara in ore si sferturi de ora.
Un ciment este considerat cu priza normala, daca inceputul de priza e de minim o ora si sfarsitul de priza de
maxim 10 ore. Intarirea cimentului reprezinta evolutia rezistentelor in timp si se studiaza pe mortare
standard. Fenomenele de priza si intarire au la baza procese chimice (reactii de hidratare hidroliza), ce
decurg in sistem eterogen de tip solid - fluid, si procese fizice, de contrac ție a gelurilor si coroziune.
Procesele chimice ce conduc la intarirea cimentului: sunt reprezentate de reactiile de hidratare hidroliza.
Compusii mineralogici sunt considerati saruri provenite din acizi slabi (acidul silicic - H2SiO3, sau acidul
aluminatic - H3AlO3) si o baza tare care este hidroxidul de calciu.
Procesele chimice decurg permanent in ciment, pana la distrugerea constructiei, reprezentand un proces
evolutiv. In urma proceselor chimice se formeaza hidrocompusi.
Procese chimice:
C3S+H2O->xCaO*SiO2*pH2O+Ca(OH)2
x < 2 cristalin
C2S+H2O->xCaO*SiO2*pH2O+Ca(OH)2
x < 2 urme comportare buna la coroziune
C3A+H2O->3CaO*Al2O3*6H2O
C4AF+H2O->3CaO*Al2O3*6H2O +Fe2O3 + H2O
Cubic gel
Reacție pentru reglarea timpului de priza:
3CaO*Al2O3*6H2O + CaSO4 2H2O + 19 H2O >3CaO*AhO3*3CaSO4 *31H2O
Hidroaluminat de calciu trisulfatat
(etringit)

Reactii secundare:
Na2O (K2O) + H2O-> NaOH (KOH) -> reacțiialcaliiagregat
MgO + H2O-> Mg(OH)2 -> expansiune.
Intarirea prezinta urmatoarele etape:
c. Etapa de coagulare - etapa premergatoare prizei si in timpul prizei.
Este data de hidrocompusii gelici care se formeaza in stadii ini țiale ale reac ției cu apa a cimentului. Apar
forte de natura diferita: forte van der Waals, capilare, gravita ționale, sau de natura electrostatica.
d. Etapa de coagulare- cristalizare, care are loc dupa perioada de priza, hidrocompusii gelici evolueaza
catre faze cu diferite grade de cristalinitate.
e. Etapa de cristalizare- policondensare. Este etapa in care se formeaza legaturi covalente, de tip
siloxan, raspunzatoare de cresterea rezistentelor mecanice ale pietrei de ciment.
In urma proceselor chimice, se formeaza hidrocompusi de tip hidrosilicat, cu x < 2, x in cimentul intarit: 0.6 -
0.8. Hidrosilicatii au structura de gel, iar in porii de gel exista solutie suprasaturata de hidroxid de calciu.
Initial legaturile sunt legaturi de apa (prin dipolii apei). De aceea in perioada de priza nu prezinta rezistente
mecanice. In timp gelul imbatraneste si apar legaturi covalente in urma proceselor de cristalizare
policondensare. Ca urmare, cresc rezistentele mecanice. > se trece la starea de cristalinitate.
Compusii cristalini: C3AH6 provenit din C3A, in prima faza cristalizeaza hexagonal, iar in timp, dupa ce s-a
terminat priza, trece in cubic cu variatie de volum (implicat in scaderea rezistentelor mecanice). C3AH6
prezinta priza foarte rapida, datorita reactivitatii mari a C3A, si formarea sa, datorita caldurii degajate la
hidratare, activeaza compusii mai inactivi. Datorita caldurii degajate, creeaza si gradienti termici in structura
ce conduc la aparitia de fisuri si scaderi ale rezistentelor mecanice.
Pentru toate acestea se urmareste transformarea acestui compus in etringit in vederea intarzierii prizei. Si
formarea etringitului are loc cu variatii de volum, dar aceasta marire de volum este preluata de pasta
deoarece reactia de trecere de la C3AH6 la etringit, are loc in timpul prizei, cand cimentul se afla sub forma
de pasta.
Fenomene fizice ce conduc la priza si intarirea cimentului
Sunt procese ce intervin la interfața solid-fluid; produsii de reac ție (hidrocompusii) se formeaza pe suprafata
particulelor.
x = produși de reacție
Stratul de produs de reactie este format din gelul de hidrosilicati si compusi cristalini.
Continuarea reactiei, depinde de capacitatea apei de a strabate stratul de produs de reactie format la
suprafata granulei anhidre. Pe masura ce pelicula de la suprafata granulei de ciment se ingroasa, apa nu
mai poate patrunde sa hidrateze granula anhidra. 
Da,r cum in porii de gel exista apa, constituientii cimentului, ai miezului, se vor hidrata cu aceasta apa. In
aceste conditii pelicula de hidrocompusi continua sa creasca, dar gelul pierzand apa, se usuca si fisureaza.
Apa fiind trasa din porii de gel, apare vidarea materialului si va aparea contractia plastica a acestuia.
Contractiile pot fi preluate pana la terminarea prizei, cele care apar dupa priza nu mai pot fi preluate (se
formeaza piatra de cimen)t. Intre zonele de contact dintre particule, apar legaturi prin pelicule de apa si
raman si pori.
Structura pietrei de ciment:
Piatra de ciment este un sistem evolutiv compozitional si structural, este un sistem microeterogen, deoarece
cuprinde mai multe faze de sine statatoare: solide, gel, cristale si aer. Este un sistem microporos, deoarece
contine pori (rezultati din geluri si din aer- pori introdusi la antrenare), si microfisurat, datorita contractiilorr
existente in piatra de ciment cimentul nu se utilizeaza niciodata singur, ci numai cu agregat. In piatra de
ciment, pH-ul este intotdeauna bazic, datorita prezentei hidroxidului de calciu pus in libertate in urma reactiei
de hidratare hidroliza a cimentului.
In piatra de ciment exista: compusi cristalini, geluri, pori, ciment nehidratat, fisuri.
Curs 10
6. Proprietățile cimenturilor
Sunt determinate de: compoziția mineralogica, adaosuri (altele decat ghipsul) si de fine țea de macinare
(suprafata specifica).
Cimentul este o pulbere cu suprafata specifica intre 2500 si 5000 cm2/g, cu marimea medie a particulelor de
30 - 50 de microni.
Cimentul este un material alterabil, iar cimentul intarit este un material evolutiv compozitional si structural.
Priza si intarirea cimenturilor
In amestec cu apa formeaza paste plastice, care fac priza si se intaresc. Studiul prizei se realizeaza pe
paVte de consistenta standard si priza de caracterizeaza prin timp de inceput de priza si timp de sfarsit de
priza si se masoara in ore si sferturi de ora.
Un ciment este considerat cu priza normala, daca inceputul de priza e de minim o ora si sfarsitul de priza de
maxim 10 ore. Intarirea cimentului reprezinta evolutia rezistentelor in timp si se studiaza pe mortare
standard. Fenomenele de priza si intarire au la baza procese chimice (reactii de hidratare hidroliza), ce
decurg in sistem eterogen de tip solid - fluid, si procese fizice, de contractie a gelurilor si coroziune.
Procesele chimice ce conduc la intarirea cimentului: sunt reprezentate de reactiile de hidratare hidroliza.
Compusii mineralogici sunt considerati saruri provenite din acizi slabi (acidul silicic - H?SiO3, sau acidul
aluminatic - HsAlOs) si o baza tare care este hidroxidul de calciu.
Procesele chimice decurg permanent in ciment, pana la distrugerea constructiei, reprezentand un proces
evolutiv. In urma proceselor chimice se formeaza hidrocompusi.
Procese chimice:
C3S+H2O->xCaO*ȘiO2*pH2O+Ca(OH)2
ct < 2 cristalin
C2S+H2O->xCaO*SiO2*pH2O+Ca(OH)2
x < 2 urme comportare buna la coroziune. r
C3A+H2O->3CaO*Al2O3*6H2O -A «¬
z C4AF+H2O->3CaO*Al2O3*6H2O +Fe2O3 + H2O
Cubic gel
Reactie pentru reglarea timpului de priza:
3CaO*Al2O3*6H2O + CaSO4 2H2O + 19 H2O >3CaO*Al2O3*3CaSO4 *31H2O
Hidroaluminat de calciu trisulfatat
(etringit)

Reactii secundare:
Na2O (K2O) + H2O-> NaOH (KOH) -> reactii alcalii agregat MgO + H2O-> Mg(OH)2 -> expansiune. 
Intarirea prezintă următoarele etape:
a. Etapa de coagulare - etapa premergatoare prizei si in timpul prizei.
Este data de hidrocompusii gelici_care se formeaza in stadii initiale ale reactiei cu apa a cimentului. Apar
forte de natura diferita: forte van der Waals, capilare, gravitationale, sau de natura electrostatica.
b. Etapa de coagulare- cristalizare, care are loc dupa perioada de priza, hidrocompusii gelici evolueaza
catre faze cu diferite grade de cristalinitate.
c. Etapa de cristalizare- policondensare. Este etapa in care se formeaza legaturi
covalente, de tip siloxan, raspunzatoare de cresterea rezistentelor mecanice ale pietrei de ciment.
In urma proceselor chimice, se formeaza hidrocompusi de tip hidrosilicat, cu x < 2, x in cimentul intarit: 0.6 -
0.8. Hidrosilicatii au structura de gel, iar in porii de gel exista solutie suprasaturata de hidroxid de calciu.
Initial legaturile sunt legaturi de apa (prin dipolii apei). De aceea in perioada de priza nu prezinta rezistente
mecanice. In timp gelul imbatraneste si apar legaturi covalente in urma proceselor de cristalizare
policondensare. Ca urmare, cresc rezistentele mecanice.» se trece la starea de cristalinitate.
9 -^--^Cdmpiisii cristalini: C3AH6 provenit din C3A, in prima faza cristalizeaza hexagonal, iar in timp, dupa ce
s-a terminat priza, trece in cubic, cu variatie de volum (implicat in scaderea rezistentelor mecanice). C3AH6
prezinta priza foarte rapida, datorita reactivitatii mari a C3A, si formarea sa, datorita caldurii degajate la
hidratare, activeaza compusii mai inactivi. Datorita caldurii degajate, creeaza si gradienti termici in structura
ce conduc la aparitia de fisuri si scaderi ale rezistentelor mecanice.
Pentru toate acestea se urmareste transformarea acestui compus in etringit in vederea intarzierii prizei. Si
formarea etringituturâre' loc cu variatii de volum, dar aceasta marire de volum este preluata de pasta
deoarece reactia de trecere de la C3AH6 la etringit, are loc in timpul prizei, cand cimentul" se afla sub forma
de pasta.
Fenomene fizice ce conduc la priza si intarirea cimentului
Sunt procese ce intervin la interfata solid-fluid; produsii de reactie (hidrocompusii) se formeaza pe suprafata
particulelor.
—- FW

Stratul de produs de reactie este format din 'gelul de hidrosilicati si compusi cristalini.
Continuarea reactiei, depinde de capacitatea apei de a strabate stratul de produs de reactie format la
suprafata granulei anhidre. Pe masura ce pelicula de la suprafata granulei de ciment se ingroasa, apa nu
mai poate patrunde sa hidrateze granula anhidra.
Dar cum in porii de gel exista apa, constituientii cimentului, ai miezului, se vor hidrata cu aceasta apa. In
aceste conditii pelicula de hidrocompusi continua sa creasca, dar gelul pierzand apa, se usuca si fisureaza.
Apa fiind trasa din porii de gel, apare vidarea materialului si va aparea contractia plastica a acestuia.
Contractiile pot fi preluate pana la terminarea prizei, cele care apar dupa priza nu mai pot fi preluate (se
formeaza piatra de ciment). Intre zonele de contact dintre particule, apar legaturi prin pelicule de apa si
raman si pori. 
Structura pietrei de ciment:
Piatra de ciment este un sistem evolutiv compozitional si structural, este un sistem microeterogen, deoarece
cuprinde mai multe faze de sine statatoare: solide, gel, cristale si aer. Este un sistem microporos, deoarece
contine pori (rezultati din geluri si din aer- pori introdusi la antrenare), si microfisurat, datorita contractiilorr
existente in piatra de ciment cimentul nu se utilizeaza niciodata singur, ci numai cu agregat. In piatra de
ciment, pH-ul este intotdeauna bazic, datorita prezentei hidroxidului de calciu pus in libertate in urma reactiei
de hidratare hidroliza a cimentului. .
In piatra de ciment exista: compusi cristalini, geluri, pori, ciment nehidratat, fisuri. \
7. Coroziunea pietrei de ciment
Piatra de ciment, prin constituientii sai, (hidroxidul de calciu, hidrosilicatii de calciu si hidroaluminatii de
calciu) este sensibila la atactul chimic, agentii agresivi fiind atat factori naturali, cat si cei care polueaza
aerul, apele si solul.
Coroziunea se desfasoara dupa mecanisme ale reactiilor in sistem eterogen, in special solid - fluid (vezi
mecanismul reactiilor in sistem eterogen), si mbaza acestor reactii, piatra’ se "Segradeaza, isi modifica
compozitia si isi pierde uneori in totalitate proprietatile mecanice. Coroziunea poate fi definita prin trei
categorii:
Coroziune de tip I, fiind o coroziune de natura fizica, ce se produce prin solubilizare si levigare.
Coroziune de tip II, este coroziunea determinata de reactii de dublu schimb intre agentul coroziv si beton, cu
formare de compusi solubili.
Coroziunea de tip III, este coroziunea prin expansiune
I. Coroziunea prin levingare
Este exercitata de apele dulci nemineralizate. Astfel de ape actioneaza distructiv asupra betonului, prin
solubilizarea unor compusi hidratati din matricea lianta a betonului. Cel mai vulnerabil, deci cel mai solubil,
este hidroxidul de calciu rezultat in urma reactiilor de hidratare- hidroliza a componentilor mineralogici ai
cimentului.
C3S+H2O->xCaO*SiO2*pH2O+Ca(OH)2 (reactia 1)
Daca hidroxidul de calciu (cristale) format din aceasta reactie a fost spalat de apa, se produce o dereglare a
echilibrului chimic din piatra de ciment, iar restabilirea lui, impune desfasurarea unor procese capabile sa
furnizeze noi cantitati de hidroxid de calciu. Astfel va avea loc hidroliza hidrosilicatilor formati in reactia 1
care au evoluat de la starea initiala de gel, la cea cristalina.
CxSHp+H2O->CySHz+Ca(OH)2 (reactia 2, in care y < x)
Hidroxidul de calciu se solubilizeaza in continuare si in timp - in urma hidrolizei totale a hidrosilicatilor- ajunge
sa se formeze hidroxid de calciu si un gel de silice hidratat (Si(OH)4), ceea ce inseamna distrugerea
betonului.
Aceasta coroziune incepe de la suprafata betonului si avanseaza catre interior. Ea are ca semn dezgolirea
agregatului.
Aceasta coroziune conduce la tranformarea pietrei de ciment intr-un amestec de geluri lipsite de rezistente
mecanice, geluri care in timp se inlatura de pe suprafata elementului de beton producand degradarea
superficiala a acestuia. Rezista mai bine fata de aceste medii agresive, betoanele mai bine compactizate,
preparate cu un raport apa-ciment mic, si continand ciment mai putin alitic, care conduce la cantitati
corespunzator mai mici de hidroxid de calciu. Daca lucrarea permite, se poate utiliza ciment cu adaosuri,
adaosuri care sa
poata lega hidroxidul de calciu rezultat in urma reac ției de hidratare-hidroliza a cimentului in combina ții mai
stabile.
II. Coroziunea de tip II
Este exercitata de ape slab acide, cu continut de saruri de magneziu, sau carbonatate, dar si de influenta
dioxidului de carbon din aer.
Aceste ape, sau dioxidul de carbon din aer, actioneaza coroziv asupra betonului, prin reactii chimice, tot cu _
hidroxidul de calciu din matricea lianta. Coroziunea carbonica se desfasoara dupa urmatoarele reactii:
Ca(OH)2+CO2->CaCO3+H2O (carbonatul de calciu este insolubil, si are un rol protector asigurand o
impermeabilizare superficiala a betonului, conferindu-i acestuia protectie)
Daca dioxidul de carbon este mai mult decat necesar producerii reactiei anterioare, atunci se desfasoara
urmatoarea reactie:
CaCO3+CO2+H2O->Ca(HCO3)2 (se trece la formarea de bicarbonat de calciu solubil) Bicarbonatul de
calciu solubil, prin dizolvarea sa, atrage consumarea hidroxidului de calciu din beton.
pHul pietrei de ciment in conditii necorodate este in jur de 12,5 - pH care asigura pasivarea otelului si fierului
din beton.
pHulpietrei de ciment corodate este < 9, pH la care se corodează si otelul cu care a fost armat betonul.
Aceasta coroziune are loc de la exterior spre interior, poate fi evidentiata cu ajutorul fenolftaleinei.
III. Coroziunea de tip III
= coroziunea prin expansiune si este reprezentata de coroziunea sulfatica.
Este exercitata de apele sulfatice (contin SO42-). Aceste ape reactioneaza chimic tot cu hidroxidul de calciu
din piatra de ciment, cu formare de produ și de reactie cu volum marit in raport cu volumul compusilor din
beton.
H2SO4+Ca(OH)2->CaSO4*2H2O (se formeaza ghips - cu volum marit >tensiiini)
Acest ghips va actiona din interior prin reactia sa cu hidroaluminatul tricalcic conform urmatoarei reactii:
C3AH6+CaSO4*2H2O->3CaOAl2O3*3CaSO4*nH2O (n=19-31)
' ' Hidroaluminat tricalcic trisulfatat (etringit)
Formarea etringitului are loc tot cu variatie de volum. Reactia se produce in piatra de ciment, variatiile de
volum producand tensiuni interne mari. O reactie similara acesteia se produce in prezenta clorurii de calciu: '
C3AH6+CaCl2->3CaO*Al2O3*3CaCl2*nH2O
Hidroaluminat tricalcic triclorurat
Si formarea acestuia are loc cu variatie de volum, deci dă expansiune, tensiuni, fisurare. Datorita acestui tip
de coroziune, adaosul de ghips introdus la macinarea cimentului, se calculeaza foarte exact in functie de
procentul de aluminat tricalcic din clincher. Se urmareste ca procentul de aluminat tricalcic sa fie mai mic de
7%, iar cel de C4AF sa fie mai mare de 18%.
Cazuri particulare de coroziune chimica
Coroziunea data de soluții de alcalii formeaza coroziunea alcalina ce presupune reactii ale alcaliilor cu
agregatul silicios cu formare de hidrocompusi alcalini, cu volum marit, ceea ce determina tensionarea
betonului si afectarea rezistentelor mecanice.
Coroziunea data de apa de mare - apa de mare are un caracter acid, cu o concentra ție mare de saruri, de
aprozimativ 35g pe litru, ceea ce da o coroziune complexa.
Coroziunea biochimica - este provocata de medii in care exista bacterii, muschi, alge sau ciuperci.
8. Tipuri de ciment:
I. Dupa compoziția mineralogica a clincherului de provenien ța
1. Cimenturi portland normale - cand suma C3S si C2S este cuprinsa intre 75 si 80%.
Un ciment este considerat normal daca C3S este intre 37,5 si 60%, iar C2S intre 15 si 37,5%.
Cimenturile portland normale se folosesc pentru lucrari curente, au priza si intarire normale, adica timpul de
inceput de priza in jur de o ora, timpul de sfarsit de priza in jur de 10 ore. La 28 de zile ating rezistenta
ceruta.
2. Cimenturi portland alitice - aceste cimenturi contin alit in procent mai mare de 60%, iar belit mai mic
de 15%. Sunt cimenturi cu priza normala, cu rezistente initiale si finale mari, cu intarire rapida, sunt
vulnerabile la coroziune, in special la coroziunea prin levigare. Se recomanda pentru lucrari la care se cer
numai rezistentele, si pentru prefabricate.
3. Cimenturi portland belitice - continutul in C2S este mai mare decat cel normal (>37,5%), iar in C3S
mai mic decat cel normal (<37,5%). Sunt cimenturi cu priza normala, dar cu intarire lenta, au caldura de
hidratare mica, de aceea sunt recomandate pentru lucrari masive. Sunt recomandate si pentru lucrari care
trebuie sa reziste la coroziune, deoarece pun in libertate o cantitate mai mica de hidroxid de calciu rezultat in
urma hidratarii - hidrolizei cimentului.
4. Cimenturi fero - portland - in care clincherul poate fi normal, dar trebuie ca C3A sa fie mai mic de
7%, iar C4AF mai mare de 17%.
II. Cimenturi fabricate
Cimenturile se obtin in baza unor standarde preluate dupa normele europene.
Avem urmatoarele clase:
Clasa I - Cimenturile portland unitare, fara adaosuri
Aceasta clasa are trei clase de rezistenta: 32.5,42.5 , 52,5 N/mm2.
Clasa II - Cimenturile compozite, cu adaosuri, cu doua clase:
A. - 6-20% procent de adaos
B. - 21-35% procent de adaos
Ex. ciment IIAS, IIAV, IIAP, IIAL, IIAM sau IIBS, IIBV, IIBP, IIBL.
S-zgura, V-cenusa zburatoare, P-puzzolare naturale, L-calcar, M-amestec.
Clasele III, IV, V - in aceste clase, adaosurile merg pana la 65%.
IIIA - Clasa reprezentata de cimentul de furnal, care contine zgura in procent de 36 pana la 65%.
IVA - Ciment cu procent de puzzolana intre 11 - 35%.
VA - Ciment compozit cu un procent intre 11 - 30%, de adaosuri.
Cimenturile speciale: categorie in care intra cimenturile hidrotehnice, notate cu HI sau HA.
Cimenturi rezistente la sulfati, ce contin adaosuri intre 6 si 65%, simbolizate SR.
Cimenturile rutiere, reprezentate de CD40.
9. Adaosuri la ciment, rol si influente
Cimentul este obtinut prin macinarea clincherului cu un adaos obligatoriu de ghips, insa se practica si alte
adaosuri.
Adaosurile sunt materiale naturale sau deseuri industriale care se adauga la macinarea clincherului, fie
pentru corectarea unor proprietati, fie cel mai adesea pentru ieftinire. Adaosurile nu trebuie sa influenteze
negativ proprietatile fundamentale ale cimentului, si in special priza si constanta de volum. Influenta
adaosurilor este cu atat mai mare cu cat proportia e mai mare. Adaosurile variaza intre 6 si 65%; dupa rolul
si influenta pe care o exercita asupra cimentului, adaosurile se impart in:
a. Adaosuri cimentoide - materiale care macinate fin, in amestec cu apa, formeaza paste care fac priza
si se intaresc (au o comportare asemanatoare cimentului), insa timpii de priza sunt mari si rezistentele sunt
mici.
Ex. zgura bazica si granulata de furnal.
Zgura contine anumiti silicati de calciu. Zgura adaugata cimentului mareste necesarul de apa pentru pasta
de consistenta standard. Poate crea tendinta de separare a apei. Prin separarea si evaporarea apei se
creaza porozitate in structura si scad rezistentele mecanice. Pe de alta parte pot da sensibilitatea betonului
la inghet dezghet repetat. Adaosul de zgura poate duce la scaderea rezistentelor mecanice ale betonului, cu
cat procentul este mai mare. Deoarece leaga hidroxidul de calciu din matricea lianta, are ca efect benefic
scaderea sensibilitatii la coroziune.
b. Adaosuri ^hidraulice - materiale naturale, sau deseuri industriale, care in stare macinata, amestecate
cu apa, nu fac priza si nu se intaresc.
Daca aceste materiale, de regula alcatuite preponderent din dioxid de siliciu . sunt_ amestecate cu donator
de hidroxid de calciu (activatori) cum ar fi varul sau cimentul, atunci ele pot face priza sise pot intan. Poarta
si denumirea de adaosuri hidraulic active.
^’ExT’cehusazburatoare de termocentrala, care este o cenusa foarte fina, de electrofiltru, tuf vulcanic
macinat, numit si tras, puzzolane naturale.
Adaosurile hidraulice adaugate la ciment, amplifica si afaneaza structura pietrei de ciment, deoarece dioxidul
de siliciu continut in ele, in prezenta apei, leaga hidroxidul de calciu din matricea lianta formand hidrosilicati
de calciu cu continut mic in oxid de calciu si cu structura initial gelica.
Datorita necesarului mai mare de apa, pe care adaosurile il cer, gradul de fisurare al betonului poate fi mai
mare, fata de un ciment fara adaosuri.
Astfel de cimenturi, cu cresterea proportiei de adaosuri pot duce la scaderea rezistentelor sale mecanice,
sauscaderea rezistentelor la inghet dezghet, insa se mareste . rezistenta la agresiune sulfaticOalebetoanelor
obtinute.
" Se mafestegradul de impermeabilitate la apa daca aceste betoane sunt exploatate sub apa.
Cand sunt utilizate cimenturi cu adaosuri trebuie sa se lucreze cu aditivi reducatori de apa. " ' '
“
“ c. Adaosuri interte, sunt adaosuri care nu trebuie sa modifice priza sau constanta de volum si care se
adauga preponderent pentru ieftinire.
Ex. calcarul inert.
10. Verificarea calitatii cimentului
Calitatea cimentului este data de compozi ția mineralogica a cimentului, tipul si cantitatea de adaos practicata
la macinare, si suprafața specifica a materialelor.
Cimentul este considerat a fi format din substante ionice, formate teoretic dintr-o baza tare si acizi slabi, iar
structural format din compusi cristalini de temperatura inalta, inexistenti in natura si o faza vitroasa, care se
gaseste intre 8 pana la 22% in ciment.
Toate aceste caracteristici indica instabilitate termodinamica a acestui sistem complex, care este cimentul.
Probe pentru verificarea calitatii
Starea de conservare care este o determinare eliminatorie, deoarece din ciment se altereaza in contact cu
umiditatea si cu dioxidul de carbon din aer, in primul rand alitul.
Finetea de macinare reprezentata de suprafata specifica. In cazul in care aceasta este mare, reactiviatea
chimica este mare. Suprafata specifica, cu cat creste, cimentul are nevoie de mai multa apa pentru a forma
pasta de consistenta standard. Cu cresterea suprafetei specifice si cresterea reactivitatii se degaja si o
caldura de hidratare mai mare, caldura ce produce gradienti termici in structura matricei liante, ce duc la
formarea de fisuri in structura. Se urmareste un optim al suprafetei specifice, si anume intre 2500 si 5000 de
cm2/g.
Suprafata specifica se determina prin 2 metode:
d. Cu permeabilimetrul Blaine
e. Cu adsorbtie de azot.
Apa pentru pasta de consitenta standard care pentru un ciment normal este intre 23 si 33%.
Pentru ciment cu adaosuri, necesarul de apa este mai ridicat.
Densitatile:
f In gramada 1100 - 1300 kg/m3.
g. Absoluta 3000 kg/m3.
Priza
Se face pe pasta de consistenta standard. Pentru un ciment normal inceputul prizei este mai mare de o ora,
iar sfarsitul prizei mai mic de 10 ore.
De obicei, inceputul este la 2.5 ore iar sfarsitul la 4.5ore.
Constanta de volum
Care se face tot pe pasta de consistenta standard. Orice ciment normal prezinta contractii. Daca cimentul
este expansiv se elimina.
Rezistentele mecanice, comportarea la coroziune, si alte proprietati se determina pe mortare standard.
Rezistenta la compresiune la 28 de zile da clasa cimentului.
Rezistenta la intindere din incovoiere (fti) < de 10-20 ori fata de fc.
Raportul ft/fc = casanta materialului.
Incercarile se fac pe prisme 4 x 4 x 16 cm.
Curs 11
Materiale compozite
Materialele compozite sunt materialele alcătuite din mai multi componenti. Proprietă țile materialului rezultat
fiind superioare celor a fiecarui material component luat in parte.
Exista betoane fara ciment, utilizand ca liant diferite alte materiale (zguri, puzzolane, polimeri).
I. Betonul de ciment
Rezulta prin intarirea unui amestec bine dozat si bine omogenizat de ciment, agregat, apa si aditivi. In
existenta lor, betoanele trec prin trei stari:
a. Starea de beton proaspat
Betonul este considerat in stare proaspata din momentul amestecarii componentilor cu apa si pana incepe
priza cimentului. In aceasta stare betonul este pus in opera si compactat.
b. Starea de beton in curs de priza si intarire
Betonul este considerat din momentul in care incepe priza cimentului si pana cand betonul atinge rezistenta
de compresiune.
Conventional se considera ca betonul se gaseste in curs de priza si intarire in primele 28 de zile de la
turnare.
Pentru betoanele hidrotehnice se considera aceasta evolutie pana la 90 de zile deoarece se utilizeaza
cimenturi belitice.
c. Starea de beton intarit
In aceasta stare betonul se gaseste dupa 28 de zile si pana la demolare. Prin starea de beton intarit se
intelege o piatra artificiala cu structura de conglomerat. Betonul este format din agregat mare si matricea
lianta (amestec de liant si agregat mic in sorturile 0-4). Aceasta matrice leaga intr-un tot unitar materialul si ii
confera proprietati fizico-mecanice.
De structura acestei matrice depind proprietatile betonului deoarece aceasta matrice este un sistem
microporos si microfisurat. Porozitatea unui beton bun obtinuta in laborator este de 5-7%.
a. Proprietatile betonului proaspat:
■ Densitatea aparenta
Este determinata in cea mai mare parte de: - agregat pentru ca acesta se gaseste in procent de 75-80% in
compozitie. Este determinata de agregat prin:
- Densitatea aparenta a acestuia si densitatea in gramada
- Compozitia granulometrica a agregatului care trebuie sa dea un volum minim de goluri
- Forma granulelor agregatului
- de raportul A/C.
La fabricarea betonului se adauga o cantitate de apa in plus necesara umezirii agregatului. Prin evaporarea
acestei ape se creaza porozitate - scaderea densitatii betonului.
■ Lucrabilitatea betonului
Proprietatea betonului proaspat de a fi pus in opera cu un consum mic de energie si in conditiile pastrarii
omogenitatii. 
Betonul trebuie sa umple bine tiparele si sa patrunda printre armaturi, iar la turnare sa necesite consum mic
de energie.
Trebuie sa nu prezinte fenomenul de segregare si sa nu separe apa.
Lucrabilitatea este determinata de:
o Agregat prin:
■ prin compozitia granulometrica:
- Agregatul pietros determina un beton necoroziv
- Agregatul nisipos necesita multa apa, ceea ce face ca betonul sa separe si sa evapore
apa
■ Forma granulelor
■ Natura suprafetei granulelor o Ciment prin:
■ Cantitate
■ Calitate
Cantitatea de ciment trebuie sa fie strict necesara pentru a imbraca suprafata specifica a granulelor de
agregat si pentru a umple volumul de goluri lasat de agregat, ceea ce determina un dozaj optim de ciment.
Cresterea dozajului de ciment poate duce la inrautatirea calitatii deoarece creste gradul de fisurare din
beton.
o Raportul A/C
Trebuie sa fie optim. Raportul A/C trebuie sa fie minim si aceasta se realizeaza numai in prezenta aditivilor,
se adauga in proportie de ~ 5% fata de ciment.
Lucrabilitatea se determina prin:
- Tasare - unde actioneaza greutatea proprie a betonului
- Remodelare - prin metoda VEBE unde actioneaza pe langa greutatea proprie, vibrarea si greutatea
discului aparatului (v. lab.)
- Gradul de compactare: prin metoda gradului de compactare Waltz sau prin metoda
Pentru determinarea consistenței/lucrabilită ții, SR EN 12350:2010 impune următoarele 4 metode:
o metoda tasării (slump test), SR EN 12350-2:2010;

o metoda remodelării Vebe, SR EN 12350-3:2010;

b. Proprietățile betonului intarit

Densitatea aparenta este mai mica decat a betonului proaspat din care s-a format deoarece in betonul
proaspat se gaseste mai multa apa.
Cu cat diferenta este mai mare cu atat sa pus mai multa apa fata de necesar.
conditiile de punere in opera > compactitate buna, si de conditiile de pastrare a aceastuia dupa punerea in
opera (tartare ulterioara). Betonul trebuie pastrat intr-un mediu umed (umiditate relativa 100%, temperatura
20 ±2°C. 

Se determina pe cuburi cu latura de 15cm si pe cilindii cu diametrul de 15cm si generatoarea de 30cm.

Se poate face si pe cuburi cu latura de 10, 14,1, 20 cm.
Aceasta in functie de marimea maxima a agregatului utilizat la prepararea betonului, marime ce trebuie sa
intre de 4 ori in latura cubului respectiv. Comparativ, cea mai mare rezistenta la compresiune se obtine pe
cubul cu latura de 10 cm.
Determinarea se poate face pe capete de prisma 10x10x55, 20x20x40, 15x15x60 cm.
Se obtin valori ale rezistentelor obtinute prin comparatie:Ex. cub = 30 N/mm2, cilindru = 25 N/mm2, prisma =
20 N/mm2.
Rezistentele ce se determina pe prisme se numesc rezistente prismatice.
In vederea determinarii rezistentelor betoanelor se extrag carote, dar este o metoda
distructiva.
Metode pentru determinarea rezistentelor nedistructiv: viteza de propagare a ultrasunetelor. ^7 _
F(
Rezistenta la tracțiune: ft =
s

Se determina pe prisme 10x10x55, 15x15x60 cm, pe capetele prismei sunt lipite cu rasini niste prelungitoare
metalice.
- .Rezistenta la tractiune din incovoiere :
, _ 3 FI
2 bh2
bh2
W = — ( modul de rezistenta)
FI
M = — (moment incovoietor)
3.5 FI
ftibeton = —--rr;
4 bh2
1 1
ft = °-59fti = (Î0~20)fC
Cresterea rezistentei la intindere a betonului este posibila prin asa numita armare dispersă ce se face cu
fibre. 
Rezistenta la despicare: este reprezentata de o forta concentrata intr-un plan (ex.
Comportarea betonului intarit la apa: permeabilitatea sa fie cat mai mica => grad de impermeabilitate mare.
Gradul de impermeabilitate se poate creste prin:
- O compozitie optima a betonului
- A/C minim
- O crestere a dozajului de ciment cu pana la maxim 10% si o tehnologie buna la executie
Rezistenta la inghet/dezghet: (gelitivitatea este asigurata prin compozitie, folosirea unui ciment cu continut
de C3A < 7%, A/C minim; utilizarea obligatorie a aditivilor antrenori de aer care au rolul de a forma pori
sferici in structura betonului, care nu absorb apa precum cei capilari si au rolul de descarcatori de tensiune in
structura betonului, compactitate maxima.
Rezistenta la coroziune: se asigura prin compozitie. Este bine sa se lucreze cu betoane cu adaosuri ce au
rolul de a lega Ca(OH)2 rezultat in urma hidratarii - hidrolizei cimentului si se mai asigura si printr-o
compactitate maxima.
Este recomandat sa se utilizeze ciment cu C3A minim, deoarece C3A reactioneaza cu S si da coroziune
sulfatica.
Durabilitatea: reprezinta proprietatea cumulativa a betonului. Se asigura prin compozitie optima si
compactitate maxima.
Deformatii. Betonul este un material cu structura si compozitie complexe. Fiecare component răspunde
diferit la efort deformatii elastice si plastice (dat. compu șilor
cristalini) si vascoase (datorita gelurilor)
In betonul proaspat apar deformatii plastice care provin din fenomene fizice (intalnite la priza cimentului si
deformatii cauzate de contractii hidraulice care provin din uscarea gelurilor datorita pierderii apei libere
aceste contractii produc fisurarea matricei liante).
Modulul de elasticitate - dat de raportul efort/deformatie ( 21000 N/mm2) depinde de rezistenta la
compresiune.
Proprietățile mecanice si deformatiile betonului evolueaza in timp deoarece betonul este un material
permanent in schimbare, structura si compozitia se modifica in timp deoarece reactiile cimentului cu apa
continua permanent. Sistemele de microfisuri se modifica si se amplifica permanent si mai ales in conditii in
care intervin agresiuni ale mediului ambiant. Cele mai mari modificari in structura betonului in timp cu
repercursiuni asupra rezistentei betonului intervin in asa numita zona de tranzitie a. structurii betonului (zona
de la interfata agregat-matrice lianta). Aceasta zona participa masiv, fie in sens pozitiv la crearea
proprietarilor betonului, fie in sens negativ. Agregatul conlucreaza cu matricea pe 3 directii:
- Prin fenomene de suprafata - prin ancorare mecanica: 
fiind mai mica in cazul agregatelor de rau si mai mare pentru agregatele de concasare. Agregatele de
concasare au suprafata rugoasa ceea ce determina forte de frecare mai mari fata de cele de rau care au
suprafata neteda.
La agregatele de rau, apa de pe suprafata lor migreaza sub granula, iar dupa evaporare lasa acolo un gol,
gol ce face sa nu mai existe o buna ancorare intre beton si agregat.
- Fenomenul de epitaxie
In care granulele de agregat functioneaza ca niste centrii de cristalizare pentru matricea lianta.
- Conlucrarea prin reacție chimica - intre ciment si agregat nu trebuie sa apara reactii chimice
daunatoare.
Sistemul de microfisuri care apar in beton, fie datorita contractiilor, fie datorita evaporarii apei este blocat de
agregatul mare.
De aceea cimentul nu poate fi folosit singur, ci numai in prezenta agregatului.
La obtinerea betoanelor in vederea cresterii rezistentelor mecanice (betoanele rutiere), este recomandat sa
se inlocuiasca sortul cel mai mare din beton cu agregat de concasare.
Clasificarea betoanelor:
■ A. Dupa destinatie
- Pentru construcții civile
La aceste betoane nu se cer rezistentele la coroziune, la inghet-dezghet, sau grad de impermeabilitate.
- Pentru construcții hidrotehnice (cu cimenturi speciale)
Se cer rezistentele impuse, gradul de impermeabilitate, compozitia care asigura impermeabilitatea,
rezistenta la inghet-dezghet, rezistenta la coroziune.
- Pentru constructii rutiere
Betoane rutiere - suprafete mari expuse si grosimi mici - se impun rezistentele la inghet/dezghet si la
coroziune se fac cu cimenturi rezistente la inghet-dezghet, la coroziune si sa indeplineasca conditiile de
clasa 42.5 si 52.5 N/mm2
Acestea se realizeaza cu agregate de concasare.
Raport A/C minim, superplastifiant si antrenori de aer.
Betoanele speciale:
- refractare - se fac cu agregate speciale, cu cimenturi aluminoase, rezista la temperaturi mai mari de
2000 - 2500 de grade celsius, utilizate la cuptoarele industriale si la captuseli refractare.
- termoizolatoare -BCA
- Betoanele rezistente la radiații se fac cu agregate grele (Ba si Pb), si sunt betoane cu raportul A/C mic.
■ B. Dupa proprietati t ,, d
- Dupa proprietatile betonului in stare proaspata
o
- Betoane plastice si slab plastice cu tasare pana la 8 cm si betoane fluide 
- Betoanele fluide - autocompactante
- Dupa proprietățile betonului intarit
a. Marca betonului - rezistenta standard la compresiune determinata pe cuburi dupa 28 de zile de
pastrare in apa
b. Clasa betonului - rezistenta caracteristica reprezentata din interpretarea statistica care se face pe
cel putin 15 corpuri de proba. C.../... N/mm2.
■ Dupa gradul de impermeabilitate
P2, P4, P8,P12, valorile ce reprezinta presiunea apei ce actioneaza asupra betonului.
c. Gradul de impermeabilitate ne arata la ce presiune a apei rezista betonul pana cand apa trece prin
el .
d. Gelivitatea: G25, G50, G100, G150

Curs 12
Rolul componentelor si influenta lor asupra proprietă ților betonului de ciment
I. Cimentul
îndeplinește in beton rolul de liant; el influen țează si determina proprietă țile betonului prin calitate si cantitate.
(kg de ciment necesare pentru obtinerea unui metru cub de beton)
Din punct de vedere al calitatii cimentul influenteaza prin: compozi ția mineralogica a clincherului de
provenienta, tipul si cantitatea de adaos care se gaseste in ciment (adaosuri cimentoide, hidraulic active si
inerte). Mai influenteaza prin suprafata specifica, cu cresterea suprafetei specifice avand loc reactii mai
rapide si mai intense ale cimentului cu apa.
Clasele de rezistenta 32.5 N/mm2 se obtin la suprafete specifice cuprinse intre 2500 si 3000 cm2/g, 42.5
N/mm2 - 3000 - 4000 cm2/g, 52.5 N/mm2 - 5000 cm2/g. Clasa 52.5 N/mm2 este recomandata la obtinerea
betoanelor cu rezistente initiale mari, iar clasa 42.5 recomandate pentru betoane cu durabilitate mare.
Din punct de vedere al cantitatii: pentru acelasi agregat si pentru aceeasi clasa de rezistenta a betonului
exista un dozaj optim, si anume ciment cat sa invaluie suprafata specifica a agregatului si sa umple spatiile
goale din agregat.
Cantitatea optima va depinde de compozitia granulometrica - in sensul ca agregatul trebuie sa aiba volum
minim de goluri, astfel incat sa se consume ciment in cantitate mica pentru umplerea golurilor. Cantitatea
optima va mai depinde si de marimea maxima a granulei de agregat. Daca agregatul se afla in unul din
sorturile 0/5, 0/8, 0/16 sau 0/31, cantitatea de ciment necesara efectuarii betoanelor cu aceste agregate, va fi
cea mai mare in cazul agregatului 0/5.
Betoanele cu agregat 0/5 sunt utilizate pentru torcretare. Un dozaj optim asigura o compactitate maxima,
ceea ce determina o porozitate si un grad de fisurare scazut si rezistente
impuse.

Dozajul optim poate fi depasit atunci cand betonul lucreaza sub apa, deoarece ciment mult creeaza geluri
multe care in apa stau umflate. în structura exista pori de gel care sunt foarte mici si nu exista pori capilari,
ceea ce face sa determine o impermeabilitate ridicata a betonului. Se poate creste dozajul cu 10 pana la
20% fata de compozitia prescrisa pentru betonul exploatat in aer. Insa daca acest beton este exploatat in
aer, el se va compromite.
II. Agregate 
Influențează proprietatile betonului prin calitate si cantitate. Agregatele formeaza intre 70 si 85% din beton.
Ele trebuie sa fie inerte din punct de vedere chimic fata de ceilalti constituienti ai betonului. Agregatele
influenteaza proprietatile betonului prin:
a. Natura petrografica (structura si textura) si mineralogica
Agregatul trebuie sa fie holocristalin, sa fie alcatuit din materiale nealterabile, se interzice existenta in
agregat a opal, flint, calcedonie. Acestea se pot degrada in timp si pot reactiona chimic cu alcalii (cu oxizii
alcalini din ciment) si pot forma silicati, formare ce se produce cu variatie de volum (crestere). reac ții alcalii -
agregate.
Masuri pentru combaterea acestor inconvenitente: controlul strict al agregatului, iar cimentul sa nu contina
mai mult de 4 pana 6% alcalii.
Impuritati:
Humus - perturba priza
Mica - creaza betoane gelive - care nu sunt rezistente la inghet dezghet. Prezinta fenomenul de desfacere in
foi (clivaj).
3. Carbunele - scade rezistenta betonului deoarece el insusi nu
are rezistente mecanice si poate crea coroziunea sulfatica, deoarece poate contine sulf
4. Parti levigabile - sunt reprezentate de argila fina care invaluie granulele de agregat micsorand
aderenta acestora la matricea lianta. Partile levigabile pot fi admise in beton in procente de pana la 6%.
Daca acest procent se creste la 10%, rezistentele mecanice ale betonului scad cu 25%.
5. Sarurile minerale - acestea trec in apa de amestecare si dau coroziune prin reactii chimice cu
componentii matricei liante si/sau eflorescente: apa impreuna cu sarurile, prin evaporare se ridica la
suprafata, sarurile ramanand in pori dupa evaporarea apei. Formeaza pete la suprafata betonului, pete care
in timp se pot exfolia si forma caverne in beton.
6. Substante organice -perturba priza cimentului si pot fi agenti corozivi.
Ca masuri impotriva acestori impuritati: spalarea agregatelor.
c. Forma granulelor, compozitia granulometrica, si rezistentele mecanice (rezistenta la compresiune a
agregatelor trebuie sa fie de cel putin 1.5 ori mai mare decat a betonului care se confectioneaza cu el).
Agregatele utilizate la drumuri trebuie sa reziste la 150 cicluri de inghet - dezghet repetat.
III. Apa
Indeplineste doua roluri:
b. Reactant cu cimentului
c. Asigurator al lucrabilitatii betonului
Cimentul are nevoie de o cantitate de apa egala cu 25% din masa sa. Asta insemnand ca raportul apa
ciment ar putea fii 0.25, insa acest raport duce la formarea unor betoane nelucrabile. Trebuie sa se intervina
cu apa de lucrabilitate care depinde de compozitia granulometrica, forma granulelor si suprafata specifica a
lor. Deci se trece la un raport apa - ciment cuprin intre 0.3 si 0.7. Insa apa care este adaugata peste raportul
0.25 este apa fizic legata care se evapora si care da porozitate. 
Apa influențează prin cantitate, litrii la metru cub de beton, sau raportul apa ciment si calitate, apa sa fie de
calitate superioara, apropiata de cea potabila si sa indeplineasca cerintele standardului pentru apa, mortare
si betoane.
Apele minerale - sa nu contina mai mult de 2% saruri.
Apa de lac nu se utilizeaza. Orice apa in afara celei potabile se foloseste numai cu un aviz din partea unui
laborator autorizat. Raportul apa ciment determina practic toate calitatile betonului:
a. Lucrabilitatea
b. Densitatea aparenta - pentru o densitate maxima exista o cantitate optima de apa, cantitate
necesara umplerii volumului de goluri din amestecul ciment - agregat. Daca se depaseste aceasta valoare
optima, particulele se disipeaza si densitatea betonului scade.

optim
Raportul apa ciment determina si
c. rezistentele mecanice si implicit
d. durabilitatea, care este cea mai importanta proprietate a betonului.
Cantitate mare de apa - da permeabilitate betonului, beton care devine geliv si care permite mediilor
agresive sa il corodeze. La valori ale raportului apa - ciment mai mici de 0.3 se ajunge numai cu aditivi.
IV. Aditivi
Aditivii sunt substante chimice anorganice sau organice care se utilizeaza in cantitati mici (intre 0.1 si 5%),
fata de ciment si care modifica profund proprietatile betonului proaspat si ale celui intarit. Aditivii se pot
introduce cu apa de amestecare, sau unii dintre ei se introduc cu cimentul, acestia fiind adaugati la
macinarea clincherului. Aditivii pot fi adaugati odata cu toata apa, sau in anumite faza de omogenizare.
In functie de proprietatea pe care o modifica, aditivii pot fi:
1. Regulatori (modificatori) de priza si intarire. Acestia sunt substante care se introduc la prepararea
betonului cu scopul, fie de a accelera (acceleratori), fie de a intarzia priza matricei liante, dar si intarirea
betonului (intarzietori).
1.1. Acceleratori:
a. Acceleratori de priza - substante anorganice care functioneaza drept catalizatori ai procesului de
hidratare - hidroliza in faza incipienta.
Ex. fluorura de sodiu sau de calciu, sau aluminati, feriti, acid oxalic
Utilizarea acestor acceleratori permite injumatatirea timpului de decofrare a betonului.
b. Acceleratori de intarire - substante care intensifica procesele de hidratare - hidroliza a cimentului,
favorizand formarea unui volum mai mare de hidrocompusi intr-un timp dat. 
In aceasta categorie este importanta clorura de calciu, care in procent cuprins intre 2 si 3%, intensifica
reactia de hidratare - hidroliza. Clorura de calciu influenteaza favorabil procesul de policondensare a
hidrosilicatilor de calciu, ca urmare rezistentele initiale ale betonului pot creste pentru un adaos de 2%
clorura de calciu, cu aproximativ 40 % fata de un beton martor (fara adaos de clorura de calciu) insa
rezistentele la perioade mari raman practic neschimbate.
Clorura de calciu in procent mai mare este coroziva pentru beton, deoarece da urmatoarea reactie: C3A +
CaCl2 -> 3CaO*AhO3*3CaCl2*nH2O, compus ce se formeaza cu crestere de volum. Clorura de calciu este
un agent coroziv pentru metal, deoarece disociaza, iar ionii de clor sunt corozivi pentru armaturi. Clorura de
calciu se poate folosi in proportii de pana la 4% fata de ciment pentru betoanele simple, nearmate, in procent
de pana la 2% pentru betonul armat si 0% pentru beton precomprimat, care contine armatura din sarme
tensionate.
1.2.Intarzietori
Sunt folositi pentru betoane care se transporta la distanta mare, la care transportul depaseste o ora, timpul
normal de inceput de priza.
Se mai folosesc pentru lucrari masive, unde este necesar sa se toarne beton proaspat peste beton proaspat,
asfel incat sa nu inceapa priza primului beton turnat.
Intarzietorii pot fi de mai multe tipuri, in functie de mecanismul prin care actioneaza, dar si in functie de
natura lor:
a. Ghipsul si iodura de calciu
Ghipsul prin reactii cu aluminatii si feritaluminatii de calciu, formeaza etringit, care se depune pe suprafata
granulelor anhidre de ciment, franand pentru un timp hidratarea acestora.
b. Clorura de calciu (< 0.5%) si bromura de calciu
Micsoreaza solubilitatea in apa a aluminatilor din ciment, formand compusul hidroaluminat tricalcic triclorurat
(3CaO*AhO3*3CaCl2*nH2O), micsorand astfel si viteza de hidratare a lor.
c. Silicatul de sodiu si carbontul de sodiu
Insolubilizeaza aluminatii, impiedicand hidratarea lor prin formare de silicati ce se depun pe suprafata
particulelor de ciment.
d. Substante anorganice de tip borati (Na2B4O7), precum si substante organice cum ar fi zaharul sau
glucoza.
Substantele organice formeaza pelicule frantante ale hidratarii particulelor de ciment, iar boratii,
interactioneaza chimic cu compusii cimentului in prezenta apei, formand produsi de reactie ce se depun pe
suprafata granulelor anhidre de ciment.
e. Lignosulfonat de calciu - deseu din industria hartiei, care adaugat in proportie de
0.1% fata de ciment, poate determina prelungirea timpului de inceput de priza pana la 10 ore.
2. Reducatori de apa - au un rol principal de a reduce raportul apa - ciment in conditiile pastrarii
lucrabilitatii convenabile, ceea ce determina (rol secundar) o crestere a compactitatii, o crestere a
rezistentelor mecanice, o crestere a impermeabilitatii, si o crestere a rezistentei la coroziune.
Efecte ale actiunilor (roluri marginale):
- reducerea tensiunii superficiale a apei, fiind substante polar nepolare. 
Aditivi antrenori de aer - reduc tensiunea superficiala a apei, favorizand antrenarea de aer sub forma de bule
sferice, de dimensiuni intre 10 si 100 de mili microni, dirijate in masa betonului. Acest aer antrenat nu trebuie
sa depaseasca mai mult de 5 - 6% din volumul betonului. Bulele imbunatatesc lucrabilitatea si rezistenta la
inghet-dezghet (descarcatori de tensiuni, pori sferici)
Aditivi micsti A/
Cu rol plastifiant (dispersant) si de antrenori de aer. ’'
Rolul aditivilor depinde de natura cimentului, natura agregatului si compozi ția granulometrica a agregatului.
Alte tipuri de aditivi: aditivi antigel (asigura hidratarea cimentului si intarirea betonului chiar la temperaturi
negative), aditivi de sinterizare (asigura densificarea materialelor la temperaturi ridicate) si aditivi generatori
de gaze (se folosesc la prepararea betoanelor usoare celulare, cu scopul formarii unui volum de pori, ca
urmare a degajarii unor gaze).
Tehnologia betonului
Etape in tehnologie:
I. Stabilirea compozitiei betonului (calcul si verificare in laborator)
II. Aprovizionarea cu materiale
III. Depozitarea materialelor
IV. Dozarea componentilor, care se face gravimetric si volumetric
V. Omogenizarea componentilor, care se face prin cadere libera in betoniera sau fortat in malaxoare.
VI. Transportul betonului in functie de lucrabilitate si de distanta
VII. Punerea in opera, etapa ce consta in cofrarea, turnarea si compactarea betonului
VIII. Tratarea ulterioara a betonului in scopul pastrarii umiditatii si a temperaturii in jur de 20oC 
I. Stabilirea compoziției betonului
Calcul ce tine seama de date:
- din proiectul de execuție, si anume: clasa betonului, care ne dirijează catre alegerea tipului de
ciment, dimensiunea minima a elementelor si distanta minima dintre armaturi, in functie de care se alege
dimensiunea maxima a agregatului si curba sa granulometrica, si amplasament, in functie de care se alege
locul din care se face aprovizionarea cu ciment, agregat sau chiar beton.
- date de santier precum lucrabilitatea si gradul de omogenitate.
Verificare in laborator: - beton proaspat si beton intarit — pe „n„ compozitii si se alege varianta optima care
se prescrie si se realizeaza practic (se urmareste calitatea prin incercarea probelor)
II. Aprovizionarea cu materiale
Pentru aceeasi compozitie aprovizionarea se face din aceeasi sursa, cu materiale de aceeasi calitate. Sursa
se alege in functie de distanta intervine costul transportului.
III. Depozitarea materialelor
Cimentul se depoziteaza astfel incat sa fie izolat de umiditatea admosferica si sa nu fie stocat mai mult de 4
luni.
Pentru lucrari mici e depozitat in saci, 50 (40) kg, iar pentru lucrari mari, cimentul se depoziteaza in silozuri,
vehicularea lui facandu-se cu aer comprimat.
Agregatele se depoziteaza la exterior pe sorturi si pe platforme special amenajate, nu se depoziteaza direct
pe pamant. Se vehiculeaza mecanic cu benzi transportoare sau elevatoare si se depoziteaza in halde.
Aditivii se depoziteaza tinand seama de faptul ca sunt toxici.
IV. Dozarea componentilor
Reprezinta masurarea cantitatii necesare pentru obtinerea unui volum dat de beton, (o saija). Dozarea poate
fi facuta volumetric, se tine seama de cantitatea de apa continuta in agregat, apa ce se scade din apa de
amestecare la prepararea betoanelor. Se mai tine seama de infoierea nisipului.
Mai poate fi facuta gravimetric, si se tine seama de umiditatea agregatului pentru a reduce apa de
amestecare.
V. Omogenizarea componentilor
Ordinea de introducere a agregatului se face de la sortul mare, catre sortul mic. Urmeaza cimentul si se
produce o omogenizare uscata, dupa carp se introduce apa si aditivi. Timpul de omogenizare este intre 3 -
10 minute.
VII.
-se tine seama de cofrare si turnare. Cofrarea se realizeaza cu cofraje rigide si nedeformabile, care pot fi din
cherestea, panouri tego si metalice. Turnarea betonului se face de la , maxim 1.5 metri, se face pe jgheab
care se ridica pe masura ce betonul urca. “ 
VIII. Compactarea betonului - se tine seama de lucrabilitate, realizandu-se diferit in func ție de clasa de
lucrabilitate, betonul fluid (tasare mai mare de 10 cm) nu se compacteaza ( cel mult se inteapa pentru
eliminarea aerului). Betoanele plastic (cu tasare intre 6 - 10 cm) se compacteaza prin batere usoara.
CURS 13
Metode de compactare
1. Vibrarea- Utilaje:
- placi vibrante (suprafete mari si grosimi mici)
- vibratoare de adancime = pervibratoare (adancimi
mai mari de 1.5 metri)
- masa vibranta
2. Presarea - obtinerea elementelor de dimensiuni mici (dale pentru pavaj)
Se face cu utilaje care pot dezvolta 150 daN/cm2 Betoanele utilizate sunt vartoase.
3. Vibro presarea - se realizeaza cu vibro-prese. Betoanele trebuie sa contina un
raport apa - ciment mic. Elementele rezultate necesita o tratare ulterioara foarte atenta.
grosimi mici sau pentru elemente de forme complicate sau foarte des armate.
Se mai utilizeaza si pentru betoanele armate dispers.
Se pun in lucrare betoane fluide.
5. Vibrovacuumare - pentru elemente mici- vacuumarea este, practice, facuta in acelasi timp cu
vibrarea. Se realizeaza prin utilizarea masei vibrante.
6. Centrifugarea - realizata pentru elemente cu
sectiuni inelare, cum ar fi tuburile de canalizare sau stalpii care sustin linia electica. Tiparul este format dintr-
un tub central, si unul exterior cu balama (format din doua parti).
7. Torcretarea - reprezinta punerea in opera si
compactarea concomitenta. Se realizeaza tuburi de presiune (sa nu piarda apa introdusa in ele la 16 atm).
Necesita realizarea betonului de torcret (agregat - 0/5 - perfect uscat, ciment in functie de cerinte)

8. Tratarea ulterioara - scop: sa se asigure betonului condi ții optime de intarire:

(20 ± 2oC, umiditate relativa 100 %). Se iau următoarele masuri: iarna la temperaturi mai mici de 10 oC nu
se lucreaza deoarece exista riscul ca temperatuta sa scada si sa apara inghetul.
Daca betonul ingheata in stare proaspata (inainte de inceputul prizei) el prin dezghetare isi continua
procesele de hidratare hidroliza a cimentului, si practic nu se compromite.
Daca ingheata in timpul prizei, betonul se compromite.
Pe timp rece se utilizeaza numai ciment fara adaosuri, de preferinta alitic (cu caldura de hidratare mare). Se
pot incalzi agregatele, pana la temperaturi de 60 - 70 oC, si apa poate fi incalzita pana la aproximativ 50 oC.
Apa calda cu agregatele calde, formeaza betonul cald. La temperaturi pozitive joase, in jur de 5 - 6 oC,
betonul se intareste lent.

28 zile timp

Pentru temperaturi ridicate betonul trebuie protejat de pierderea apei si a insoririi puternice. Viteza de reactie
creste foarte repede, cu cresterea temperaturii, produsii de reactie se formeaza exploziv, betonul se
fisureaza si de compromite.
Masuri de prevenire: pentru suprafete mari - acoperiri cu nisip si udarea acestuia, sau acoperiri cu emulsii ce
formeaza cruste prin pierderea apei si astfel protejeaza betonul de la a pierde apa (ex. parafina).
Metode de accelerare a intaririi betonului:
1. Alegerea cimentului 32.5 R, 52.5 R, 42.5 R
2. Utilizearea aditivilor - aditivi reducatori de apa, si aditivi acceleratori de priza si intarire.
3. Tratamente
a. Higrotermice:
- Tratarea cu apa calda (accelereaza viteza de hidratare)

beton proaspat *'Par <= u pereți dubli î

-Tratare cu abur (70 -90 oC si 1 atm)

Tunel inchis in care se introduc vagoneti cu tipare. Se introduce abur in conditiile date.

b. Termice
- Autoclavizare: Amestec de nisip macinat cu ciment si var, pulbere de aluminiu si apa> se formeaza un slam
(amestec care curge usor). Acesta se introduce in tipare umpland volumul acestora in proportie de 40 - 50%
deoarece se produce urmatoarea reactie.
Ca(OH)2 + Al (pulbere) + H2O H2 + 3CaO AhOs 6H20
porofor Hidrogenul degajat umfla materialul si acesta va umple tiparul (material poros).
Apoi tiparele se introduc in autoclave (aburi la 8 - 16 atm) si dupa aceea aer uscat la 170 - 200 oC este
procedeul de obtinere a BCA cu densitati cuprinse intre 400 si 800 kg/m3.
c. Electrice
-incalzirea betonului cu rezistente electrice - folosite in zone foarte reci (peste cercul polar)
-incalzirea betonului cu microunde = tratamente in camp electromagnetic.
Curs 13
V. Omogenizarea componentilor
Ordinea de introducere a agregatului se face de la sortul mare, catre sortul mic. Urmeaza cimentul si se
produce o omogenizare uscata, dupa care se introduce apa si aditivi. Timpul de omogenizare feste intre 3 -
10 minute.
VI. Transportul betonului proaspat
Se face in functie de lucrabilitate si distanta.
Se face cu autoagitatoare (malaxare fortata) si autobetoniere (malaxare prin cadere).
VII. Punerea in opera
-se tine seama de cofrare si turnare. Cofrarea se realizeaza cu cofraje rigide si nedeformabile, care pot fi din
cherestea, panouri tego si metalice. Turnarea betonului se face de la maxim 1.5 metri, se face pe jgheab
care se ridica pe masura ce betonul urca.
VIII. Compactarea betonului - se tine seama de lucrabilitate, realizandu-se diferit in functie de clasa de
lucrabilitate, betonul fluid (tasare mai mare de 10 cm) nu se compacteaza ( cel mult se inteapa pentru
eliminarea aerului). Betoanele plastic (cu tasare inre 6 - 10 cm) se compacteaza prin batere usoara.
Metode de compactare
1. Vibrarea- Utilaje:
- placi vibrante (suprafete mari si grosimi mici)
- vibratoare de adancime = pervibratoare (adancimi mai
mari de 1.5 metri)
- masa vibranta
2. Presarea - obtinerea elementelor de dimensiuni mici (dale pentru pavaj)
Se face cu utilaje care pot dezvolta 150 daN/m2.
Betoanele utilizate sunt vartoase.
3. Vibro presarea - se realizeaza cu vibro-prese. Betoanele trebuie sa contina un raport apa - ciment
mic. Elementele rezultate necesita o tratare ulterioara foarte atenta.
4. Vacuumare - se realieaza pentru compactarea elementelor cu suprafete mari si
grosimi mici sau pentru elemente de forme complicate sau foarte des armate.
Se mai utilizeaza si pentru betoanele armate dispers.
Se pun in lucrare betoane fluide.
5. Vibrovacuumare - pentru elemente mici- vacuumarea este, practice, facuta in acelasi timp cu
vibrarea. Se realizeaza prin utilizarea masei vibrante.
6. Centrifugarea - realizata pentru elemente cu
sectiuni inelare, cum ar fi tuburile de canalizare sau stalpii care sustin linia electica. Tiparul este format dintr-
un tub central, si unul exterior cu balama (format din doua parti). 
7. Torcretarea - reprezintă punerea in opera si compactarea concomitenta. Se
realizează tuburi de presiune (sa nu piarda apa introdusa in ele la 16 atm).
Necesita realizarea betonului de torcret (agregat - 0/5 - perfect uscat, ciment in functie de cerinte)

8. Tratarea ulterioara - scop: sa se asigure betonului conditii optime de intarire:

(20 ± 2oC, umiditate relativa 100 %). Se iau urmatoarele masuri: iarna la temperaturi mai mici de 10 oC nu
se lucreaza deoarece exista riscul ca temperatuta sa scada si sa apara inghetul.
Daca betonul ingheata in stare proaspata (inainte de inceputul prizei) el prin dezghetare isi continua
procesele de hidratare hidroliza a cimentului, si practic nu se compromite. Daca ingheata in timpul prizei,
betonul se compromite.
Pe timp rece se utilizeaza numai ciment fara adaosuri, de preferinta alitic (cu caldura de hidratare mare). Se
pot incalzi agregatele, pana la temperaturi de 60 - 70 oC, si apa poate fi incalzita pana la aproximativ 50 oC.
Apa calda cu agregatele calde, formeaza betonul cald. La temperaturi pozitive joase, in jur de 5 - 6 oC,
betonul se intareste lent.
 
Pentru temperaturi ridicate betonul trebuie protejat de pierderea apei si a insoririi puternice. Viteza de reactie
creste foarte repede, cu creșterea temperaturii, produsii de reactie se formeaza exploziv, betonul se
fisureaza si de compromite.
Masuri de prevenire: pentru suprafete mari - acoperiri cu nisip si udarea acestuia, sau acoperiri cu emulsii ce
formeaza cruste prin pierderea apei si astfel protejeaza betonul de la a pierde apa (ex. parafina).
Metode de accelerare a intaririi betonului:
1. Alegerea cimentului 32.5 R, 52.5 R, 42.5 R
2. Utilizearea aditivilor - aditivi reducatori de apa, si aditivi acceleratori de priza si intarire.
3. Tratamente
a. Higrotermice:
- Tratarea cu apa calda (accelereaza viteza de hidratare)

-Tratare cu abur (70 -90 oC si 1 atm)

Tunel inchis in care se introduc vagoneti cu tipare. Se introduce abur in conditiile date.

b. Termice
- Autoclavizare: Amestec de nisip macinat cu ciment si var, pulbere de aluminiu si apa> se formeaza un slam
(amestec care curge usor). Acesta se introduce in tipare umplând volumul acestora in proportie de 40 - 50%
deoarece se produce urmatoarea reactie.
Ca(OH)2 + Al (pulbere) + H2O H2 + 3CaO AHL 6H20
porofor
Hidrogenul degajat umfla materialul si acesta va umple tiparul (material poros). Apoi tiparele se introduc in
autoclave (aburi la 8 - 16 atm) si dupa aceea aer uscat la 170 - 200 oC este procedeul de obtinere a BCA
cu densitati cuprinse intre 400 si 800 kg/m3.
c. Electrice
-incalzirea betonului cu rezistente electrice - folosite in zone foarte reci (peste cercul polar)
-incalzirea betonului cu microunde = tratamente in camp electromagnetic.
Betoanele asfaltice
- Sunt materiale compozite formate din bitum si agregat. - Bitumul poate fi folosit ca atare sau sub
forma de SUBIF sau masticuri pentru lucrul la rece.
- Acestea preiau eforturile prin fenomene de frecare interioara,
- Comportarea sub efort este determinata de viteza cu care circula vehiculele: La viteza mica,
eforturile sunt preluate de deformatia plastica. Rotile motoare a autovehiculelor produc solicitari tangentiale
care conduc la smulgerea agregatului din beton, iar rotile rostogolitoare produc deformatii elastice ale
materialului.
Pentru ca betonul asfaltic sa reziste la solicitari, este necesar ca prin alegerea corecta a componentilor,
calitativ si cantitativ, sa se produca in interiorul materialului forte de frecare cat mai mari posibil. Aceasta
cerinta se indeplineste daca agregatele au suprafata cat mai rugoasa (cat mai colturoasa), daca au
granulozitate continua, daca dozajul de bitum este optim, volum de goluri cat mai mic, si continutul in filer sa
fie corect ales.
Agregatul
In betonul asfaltic este format din 3 componente principale:
1. Filerul - acopera sortul de granulozitate 0 - 0.2
Poate proveni din sisturi, bazalt sau porfir. Mai poate fi format din cenusi de electrofiltru, calcar macinat, var
nestins macinat, ciment, negru de fum. Compozitia granulometrica ideala este: restul pe sita 0.2, intre 0 -
2%, restul pe sita 0.09, intre 5 si 20%, iar restul pe sita 0.075, intre 40 - 50%. Ceea ce trece prin sita de
0.075se numeste floare de filer si are suprafata specifica in jur de 10000 cm2/g.
2. Nisipul - acopera zona de granulozitate intre 0.2 - 3, rareori se utilizeaza nisip pana la 7. El se
utilizeaza numai pentru asigurarea granulozitatii continue.
3. Pietrisul
Cand agregatul este reprezentat de criblura, aceasta trebuie sa fie in sorturile 3 -5 , 5 - 8, 8 - 15, 15 - 25.
Conditiile de calitate pentru criblura sunt severe si anume conditia de forma a granulelor reprezentata de
rapoartele a/b < 1.5, iar a/c < 3. Criblura se utilizeaza pentru stratul de
uzura si pentru betoane asfaltice dure. Criblura poate fi bazaltica (cea mai buna), din grafit sau din granit.
Rolul si influenta componentilor in betoanele asfaltice
1. Bitumul - peliculizeaza granulele de agregat si le chituieste intr-un material
aderent.
Participa la preluarea eforturilor prin deformatia sa plastica. Pentru a isi indeplini rolul, bitumul trebuie sa
prezinte un interval de plasticitate cat mai larg. El trebuie sa aiba o adeziune la suport cat mai buna,
Influenteaza proprietatile betonului asfaltic prin cantitate si calitate.
Cantitatea de bitum utilizata pentru 1 m3 de mixtura asfaltica se numeste dozaj si se exprima in %.
Dozajul optim de bitum se determina experimental - stabilirea compozitiei se face experimental.

Pentru prescrierea in scopul realizarii imbracamintii de uzura, dozajul trebuie corectat fata de dozajul optim,
si anume, se scade dozajul optim obtinut in laborator cu 2 - 4%, deoarece betonul asfaltic in laborator nu se
compacteaza la fel de bine ca pe drum.
Cantitatea de bitum este dependenta de continutul in filer, ambele cantitati sa fie in procente optime.
Filer in agregat, % 6 13 21 30
Bitum, % 8.5 6.5 5.5 8

2. Agregatul - este alcatuit din filer, nisip si agregat mai mare de 3.

- Filerul umple golurile cele mai mici din agregate, largeste intervalul de plasticitate al bitumului,
intarzie imbatranirea bitumului, contribuie la cresterea rezistentelor mecanice ale mixturii asfaltice deoarece
contribuie la cresterea fortelor de frecare din interiorul betonului. Cantitatea de filer se stabileste
experimental si trebuie sa fie optima (pentru ca umple golurile cele mai mici dintre particulele fine).
- Nisipul - rol de asigurator al granulozitatii continue (nu se poate lucra cu granulozitate discontinua).
- Agregatul mare (peste 3 mm), pentru betoanele de rezistenta trebuie sa provina din roci de natura
bazica. Sa aiba suprafata rugoasa, forma cat mai plina, si compozitia granulometrica in conformitate cu
cerintele.
Proprietati ale betoanelor astfaltice (pentru verificarea calitatii)
Proprietati care variaza cu temperatura:
- Densitatea aparenta - in funcție de natura agregatului si de marimea maxima a granulei de agregat:
2000 - 2400 kg/m3 (creatorul densitatii este agregatul)
- Rezistenta la compreziune este de ordinul zecilor de daN/cm2. Se determina pe cilindrii cu diametrul
de 5 si inaltimea de 5 cm. Rezistenta la compresiune este dependenta de variatia temperaturii si de
umiditatea din bitum, ea scazand cu cresterea umiditatii.
- Absorbtia de apa variaza intre 1 si 8% si influenteaza negativ rezistenta la compresiune.
- Umflarea la pastrarea in apa - variatia volumului corpurilor de proba pe masura ce gradul de
saturare cu apa creste.
- Patrunderea poinsonului - cilindru metalic cu suprafata de 1 cm2 ce este incarcat cu o sarcina de
52.5 kg.
- Compozitia reala - poate fi facuta la orice varsta cu precizie foarte mare, utilizandu-se dizolvarea
selectiva cu ajutorul solventilor si cu aparatul Soxlet.
- Adeziunea bitumului fata de suport - comportarea fata de agregat. Determinarea se face prin
fierberea agregatului peliculizat cu bitum. Daca bitumul se desprinde de suport, adeziunea este slaba.
Tipuri de betoane asfaltice
I. Betoane pentru lucrul la cald
Bitumul se foloseste ca atare - se utilizeaza bitum de drumuri, si in functie de tehnologia de compactare
avem betoanele asfaltice turnate sau cilindrate.
II. Betoane pentru lucrul la rece
Betoane cilindrate.
Betoanele asfaltice sub forma de imbracaminti rutiere se aseaza pe fundatii, realizate din nisip sau balast,
cilindrate sau pe pamant stabilizat.
Îmbrăcăminte
binder
balast
pamant stabilizat
Pentru drumuri puternic solicitate, imbracamintile se aseaza pe un strat intermediar de beton asfaltic ce
poarta denumirea de BINDER. Binderul reprezinta mixtura asfaltica bogata in criblura mare, sortul cuprins
intre 15 si 25 mm, si saraca in bitum.
Un exemplu de compozitie pentru stratul de binder: criblura 70 - 80%, nisip intre 20 - 30%, si bitum intre 4 -
5% fata de agregat. Grosimea stratului de binder trebuie sa fie intre 2.5 si 5 cm.
I. Imbracaminti lucrate la cald
Turnate - realizate din mixturi bogate in bitum.
Obținere:
Pentru trafic redus (ex. trotuare) agregatul este format din filer - sortul 0 - 0.2, si nisip curators - 0.2 - 7 mm.
Pentru asfaltul turnat dur, destinat carosabilului solicitat, agregatul este format din criblura in sorturile 3-5, 5-
8 nisip si filer 0 -0.2.
Betoanele asfaltice turnate la cald se pun in opera la temperaturi 160 - 180 oC cand amestecul are
deformatie plastica foarte pronuntata. Agregatul trebuie sa fie uscat, un numar relativ mare de ore, (apa nu
trebuie sa existe deoarece prin evaporare poate sa se desprinda bitumul de agregat, iar prin descompunere
sa formeze hidrogen si sa dea o ardere puternica).
La temperatura 160 - 180 oC bitumul trece in stare nemicelara, ramane practic doar nuclelul de asfaltene,
bitumul avand o fluiditate mare. Se reduce astfel plasticitatea lui. Daca se depaseste 180 oC bitumul
imbatraneste din start durabilitate mica a lucrarii.
Omogenizarea (agregat - bitum) - timp de 6 — 8 ore.
Caracteristici:
- Densitatea aparenta = 2300 kg/m3, rezistenta la compresiune, la 22 oC, = 40 daN/cm2 - turnat dur
- Reducerea rezistentelor la pastrare in apa timp de 28 de zile trebuie sa nu fie mai mare de 1%, altfel
inseamna compactare necorespunzatoare.
- Absorbtia de apa = 5% vol.
- Patrunderea poinsonului = 20mm.
Aceste betoane se toarna pe carosabil in strat de 4 cm, iar pe trotoare in strat de 2 cm, se driscuiesc
manual.
b. Imbracaminti cilindrate - se realizeaza din mixturi asfaltice si sunt sub forma de
beton asfaltic fin sarac in criblura, beton asfaltic fin bogat in criblura, si beton asfaltic cu agregat mare.
Betonul fin se executa cu bitum de drumuri (D), intr-un singur strat asezat intotdeauna pe binder.
Caracteristici:
- Betonul asfaltic fin prezinta o densitate de 2200 kg/m3, rezistenta la comporesiune, la 22 oC, = 30
daN/cm2
o Reducerea rezistentelor la pastrarea in apa 28 de zile, maxim 10%.
o Absorbtia de apa maxim 5%.
o Umflarea in apa maxim 1%
o Patrunderea poinsonului 10 mm.
- Betonul cu agregat mare - densitatea aparenta = 2400 kg/m3
o Absorbtia de apa maxim 8% o Se executa la cald si se repartizeaza in zona de punere in lucrare.
La cald se mai executa asa numitele covoare asfaltice, pentru care mixturile sunt formate din 75% criblura in
sorturile 3 - 15mm, restul de 25% fiind nisip. Bitumul in proportie de 5 - 5.25% fata de agregat.
Covoarele asfaltice se utilizeaza pentru repararea imbracamintilor uzate, tratamentul superficial al acestor
imbracaminti sau pentru acoperirea macadamului (impietruire cu piatra sparta mare si cilindrata).
Mixturile se intaresc, pe cale fizica, prin racire.
II. Imbracamintile executate la rece
- confecționate din beton fin, sarac sau bogat in criblura. Imbracamintile se aseaza pe binder. Ca liant se
foloseste SUBIF sau masticuri pentru lucrul la rece. Deoarece filerul este continut in liant, agregatul poate sa
nu contina filer (cand nu este suficient filer se mai dauga in agregat).
Aceste betoane se omogenizeaza la rece ( amestecare liant cu agregat).
Lucrabilitatea sau consistenta se poate regla cu apa.
Materialul se repartizesaza pe fundatii si binder, astfel incat cota sa fie inca odata cea finala a drumului.
Dupa turnare se niveleaza cu un rulou de 150 kg perpendicular pe axul drumului.
Dupa evaporarea apei betonul se cilindreaza, volumul sau scazand, astfel, la jumatate.
Compoziția unui beton asfaltic turnat executat la rece:
Se realizeaza cu filer, care este inclus in liant, de calcar sau de var stins.
Criblura, de calcar, sa fie puternic bazica.
Continutul in filer: intre 25 - 30% daca este calcar, si intre 8.5 si 10% daca este var stins.
Bitum: intre 7.5 - 9%,
Nisip in soruturile 0.2 - 3 intre 25 si 27%, iar restul agregatului - criblura pe sorturile corespunzatoare.