POLITROPIA PSIHOLOGIEI

Mircea MICLEA
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea Babeş-Bolyai, 3400 Cluj-Napoca, România
e-mail: mirceam@psiho.ubb.soroscj.ro

ABSTRACT
MULTIDIMENSIONALITY OF PSYCHOLOGY.
The development of psychology since its birthday, more than a century ago, was undermined by two complexes: to become a
rigorous science (like physics) and to cure (like medicine). Although psychology have realized substantial achievements in
this direction, it becomes irrelevant for ordinary life and contemporary culture. Psychologists have sacrificed relevance for
accuracy. A new century requires a polithropic psychology, i.e. a psychology able to approach relevant problems for human
being, to foster an ecumenical methodology and to diversify psychological discourse.

INTRODUCERE

Dezvoltarea psihologiei, de la Wundt până astăzi, a fost marcată de două idealuri disciplinare devenite obsesii, aproape: de a deveni
ştiinţă - asemeni fizicii - şi de a deveni artă curativă - asemeni medicinei. Aş putea spune că psihologia a fost chiar complexată de fizică şi
de medicină, pe care neîncetat a încercat să le emuleze. În bună măsură a reuşit, dar preţul plătit începe să fie prohibitiv. Câştigurile într-o
direcţie au însemnat pierderi în alte direcţii. Psihologia a câştigat mereu în precizie, dar a pierdut constant în relevanţă. Cred însă că
psihologia a devenit astăzi suficient de matură, încât, renunţând la reacţii defensive şi reflectând asupra ei însăşi, să-şi redimensioneze
propria dezvoltare. Despre complexele care au jalonat dezvoltarea psihologiei în acest secol, despre costurile şi beneficiile lor, dar mai ales
despre nevoia unei psihologii politrope, plurivoce va fi vorba în continuare.
OBSESIA ŞTIINŢEI

Psihologia modernă a apărut într-o perioadă în care, prin succesele remarcabile obţinute, fizica devenise ştiinţa-prototip, criteriul de
ştiinţificitate pentru toate demersurile umane similare. Experimentul şi măsurarea - principalele metode ale fizicii - deveniseră "normalitate",
dădeau certificatul de ştiinţă sănătoasă. Cu cât un demers se abătea mai mult de la ele, cu atât mai anormal ştiinţific devenea, mai metafizic,
mai obscur şi delirant. De aceea, primele studii de psihologie "ştiinţifică" au apărut la interfaţa dintre stimulul fizic şi senzaţia psihică şi au
purtat numele de psihofizică. Investigaţiile conduse de Wundt, cercetările din laboratoarele de la Leipzig - primul laborator de psihologie
experimentală - erau preocupate de regularităţile transformării stimulului fizic în senzaţie. Legea Weber-Fechner care exprima dependenţa
logaritmică a tăriei senzaţiei (S) de intensitatea fizică a stimulului (I) (S = K logI + c) a fost botezată - simptomatic pentru aspiraţia
psihologiei de a descoperi legităţi universale asemeni fizicii - "legea psihofizică fundamentală".
Aceeaşi obsesie a fizicii au avut-o nu numai psihologii europeni, formaţi la Şcoala lui W. Wundt, ci şi cei americani, formaţi la
Cornell University de Edward B. Titchener. Ea a fost exprimată radical, vehement de întemeietorul behaviorismului, J.B. Watson. Pentru ca
să devină ştiinţă, psihologia trebuia să studieze doar acele variabile care puteau fi observate şi măsurate, adică, spune Watson, stimulul şi
răspunsul. Între stimulii senzoriali şi răspunsurile motorii există relaţii funcţionale, constante, care fac obiectul de investigaţie al psihologiei.
Aşa cum fizica renunţase să se întrebe ce este gravitaţia, preferând să identifice variabilele în funcţie de care aceasta se poate calcula, tot
astfel psihologia urma să abandoneze probleme considerate metafizice de genul "ce este psihicul?" şi să se consacre studierii relaţiilor
funcţionale dintre stimul şi răspuns.
Behaviorismul clasic, radical, a murit ca doctrină, dar a supravieţuit până astăzi ca metodologie. Majoritatea investigaţiilor publicate
în revistele de specialitate ilustrează behaviorismul metodologic, recurg la operaţionalizarea unor variabile interne (ex. stări de conştiinţă,
procese cognitive etc.) prin comportamente observabile şi măsurabile, supuse manipulării experimentale. Pe scurt, psihologia ştiinţifică, de la
structuralismul lui Wundt până la psihologia cognitivă actuală, s-a legitimat prin recursul la măsurare şi experiment, încercând să emuleze
fizica în descoperirea de legităţi sau mecanisme universale, independente de contextul real al funcţionării lor. (Pentru o critică acidă a
tendinţei psihologiei cognitive de a afla mecanisme universale, vezi Hirst & Manier, 1992).
Câştigurile acestui angajament teoretico-metodologic, bazat pe experiment şi măsurare, aspirând la descoperirea legităţilor universale
ale psihicului, sunt uriaşe. Corpul compact de cunoştinţe de care dispune psihologia actuală, referitoare la prelucrarea informaţiilor
senzoriale, atenţie, memoriile senzoriale, memoria semantică şi cea autobiografică, strategiile rezolutive, mecanismele decizionale etc., este
extrem de vast şi bine consolidat. Şi n-ar fi fost posibil fără designuri experimentale ingenioase şi prelucrări matematice sofisticate. Cu
timpul, odată cu rafinarea nivelului de analiză experimentală, limbajul psihologiei a devenit tot mai specializat, luând forma unui jargon
ştiinţific ezoteric, accesibil doar unei comunităţi ştiinţifice reduse. Cititorul întâmplător al unor reviste de psihologie va da peste termeni ca
"geoni", "neuromimi", "reţele semantice", "memoria iconică", "amorsaj", "inhibiţie cognitivă", "memorie implicită", ca să ne oprim aici cu
ilustrarea unui lexic profesional în continuă expansiune, al cărui înţeles îi scapă fără o educaţie prealabilă de specialitate.
Mai mult decât atât, psihologia a fost constrânsă la o dezvoltare prin rafinarea analizei experimentale şi utilizarea modelelor formale
de către presiunile exercitate de discipline colaterale - în special neuroştiinţele şi inteligenţa artificială. Cu două decenii în urmă, constatând
1
discrepanţa tot mai mare dintre analizele infracelulare din neuroştiinţe şi conceptele macroscopice, vagi, cu o palmă deasupra simţului comun
promovate de psihologia tradiţională, neurobiologii au somat psihologii să-şi rafineze aparatul conceptual, altfel vor fi siliţi să o reinventeze
(Bunge & Ardila, 1987; Miclea, 1994). Pe de altă parte, dinspre tehnologia inteligenţei artificiale A. Narayanan (1986), un specialist de
primă mărime, critica conceptele psihologice tradiţionale, considerându-le "comice şi naive", nesatisfăcătoare pentru nevoile construirii unor
sisteme inteligente. Înfăţişarea pe care o are psihologia ştiinţifică astăzi, preocupată de analize microstructurale exprimate într-un jargon
profesional riguros este, în mare măsură, şi rezultatul acestor cerinţe de pe piaţa cercetării ştiinţifice contemporane, în care dezvoltarea unei
discipline este marcată de tranzacţiile cu disciplinele complementare. Pe scurt, un discurs experimentalist riguros, obsedat de cultul
exactităţii, era o opţiune epistemică foarte trebuincioasă pentru dezvoltarea psihologiei.
Câştigurile evidente ale acestei opţiuni au însă, ca revers, pierderi semnificative pe alte dimensiuni. Dintr-o igienă metodologică,
necesară validării ei ca ştiinţă modernă, psihologia a trecut prea repede şi prea uşor la exces metodologic, mai mult, la imperialism
metodologic. Toate problemele care nu puteau fi abordate cu metodologia consacrată erau abandonate, marginalizate. Ca în gluma cu beţivul
care îşi căuta cheile pierdute numai în dreptul stâlpului cu neon, pentru că numai acolo putea să vadă, şi psihologia a ajuns să abordeze
numai acele probleme pentru care a avut o metodologie riguroasă, agreată de celelalte ştiinţe pe care vrea să le emuleze. Astfel, psihologia a
sacrificat relevanţa de dragul exactităţii. O serie de probleme esenţiale pentru om, deci şi pentru psihologie, în măsura în care ea se pretinde
o ştiinţă a sufletului omenesc, au fost complet marginalizate. Probleme uriaşe, de genul: "Ce este fericirea?", "Care este sensul vieţii?", "Cum
să ne pregătim pentru moarte?", esenţiale pentru fiinţa umană, sunt complet ignorate de psihologi, lăsate mai degrabă la cheremul filosofilor,
artiştilor sau, mai rău, a politicienilor. În schimb, jurnalele de psihologie abundă în cercetări de utilitate sau relevanţă îndoielnică, de genul:
cum sunt uitate silabele fără sens, sau în generalizări banale de tipul: gândirea este o funcţie a întregului creier. Excesul de metodologie,
obsesia de a respecta canoanele ştiinţelor naturii pentru a nu-şi pierde cumva legitimitatea de ştiinţă a exilat din psihologie probleme cruciale,
semnificative pentru natura umană. Dacă vrei să afli cum să trăieşti o viaţă fericită sau cum să ajungi la împăcarea sufletului, trebuie să
citeşti, de pildă, Seneca (De vita beata, De tranquillitate animi, Ad Serenum) în locul unei cărţi de psihologie. Dacă te frământă problema
sensului vieţii, găseşti satisfacţie sau măcar alinare în Camus (Mitul lui Sisif). Şi n-am auzit de nimeni care să fi murit cu o carte de
psihoterapie în mână, dar au fost mulţi care şi-au dat sfârşitul cu Biblia sau cu Dialogurile lui Platon. Spus în toată cruzimea lui, adevărul
este că psihologia ne-a ajutat în prea puţină măsură să trăim mai fericiţi sau mai împăcaţi, sau să aflăm sensul trecerii noastre pe acest
pământ. Impactul ei asupra omului contemporan, cu frământările lui, este mult sub aşteptări. Asupra acestor lucruri vom mai reveni în
ultimul capitol.

OBSESIA MEDICINEI

Dacă cineva urmăreşte istoria psihologiei, mai ales ca practică psihologică şi mai puţin ca teorie ştiinţifică, va fi surprins de guerila
permanentă pe care psihologii clinicieni au avut-o cu medicii (psihiatrii). Geloasă pe utilitatea şi impactul social al medicinei, psihologia a
năzuit permanent să devină ea însăşi artă curativă, să vindece. De aici interminabilele dispute dintre psihologi şi psihiatri referitoare la
tratamentul bolilor mintale. De la începutul secolului, când P. Janet publica un volum de dimensiuni impresionante intitulat semnificativ
Medicaţii psihologice (Janet, 1919), până în prezent, când, în unele state americane, printr-o luptă consecventă, psihologii au obţinut dreptul
de a administra pacienţilor psihotrope, obsesia psihologiei de a vindeca a fost o permanenţă. Ea a avut, ca o consecinţă directă, acordarea
unei atenţii speciale psihopatologiei, în general deficienţelor, carenţelor psihice. Resursele de cercetare au fost dirijate prioritar pentru
diagnoza şi ameliorarea deficienţelor psihice, fie ele emoţionale, comportamentale sau intelectuale. Progresele sunt incontestabile. Diagnoza
unor tulburări emoţionale, precum anxietatea şi depresia, se face mult mai rapid acum decât în urmă cu câteva decenii. Determinarea
coeficientului de inteligenţă (IQ) sau a potenţialului de învăţare (EQ) beneficiază de proceduri standardizate. Terapia cognitiv-
comportamentală a depresiei, intervenţiile cognitiv-comportamentale în cazul altor tulburări psihice s-au dovedit alternative viabile, uneori
chiar mai eficiente decât tratamentul medicamentos (vezi Clark & Fairbrun, 1997, pentru o prezentare exhaustivă a problemei). După mai
bine de un secol de psihologie ştiinţifică, putem pretinde că instrumentele de evaluare şi tehnicile de intervenţie elaborate de psihologi au
ameliorat substanţial psihodiagnosticul şi tratamentul deficienţelor psihice, fie ele emoţionale, intelectuale sau de comportament. Psihologia
şi-a dovedit cu certitudine valenţele curative.
Tot acest interes manifest pentru psihopatologie şi vindecare a avut ca revers neglijarea funcţionării psihice normale şi excepţionale
(în sens pozitiv). Avem o defectologie bine pusă la punct, instituţionalizată în programe de curs şi secţii universitare; nu avem (decât în fază
incipientă) o psihologie a supradotării, a creativităţii de excepţie. Nu prea ştim cum să-l facem pe omul normal să gândească mai bine, să
memoreze mai bine, să-şi optimizeze trăirile emoţionale, să-şi sporească motivaţia. Ştim mult despre deficienţe şi prea puţin despre normal şi
despre optimizarea lui. Şi toate acestea în condiţiile în care sub 10% din populaţie suferă de tulburări mintale şi necesită intervenţie
psihoterapeutică specială. Chiar sănătatea mintală a ajuns să fie definită ca absenţă a bolii, când, de fapt, sănătatea mintală constă în
utilizarea optimă, maximală a resurselor psihice. Aristotel e mai sănătos psihic decât Calias, Einstein e mult mai sănătos decât un oarecare
Grigore, om normal, altfel. Semnul adevăratei sănătăţi mintale este performanţa de vârf, expertiza, nu performanţa medie, anodină.
Ineficienţa cotidiană, incapacitatea de a face faţă unor sarcini obişnuite, este cea mai răspândită tulburare psihică. Aşadar, preocuparea
excesivă pentru ameliorarea deficienţelor şi tulburărilor psihice s-a reflectat într-o definiţie nu prea tonică dată sănătăţii mintale şi în
neglijarea modalităţilor de optimizare/ maximizare a resurselor de care dispune omul obişnuit.
Cele două angajamente, urmărite cu obstinaţie de psihologia acestui secol - de a se legitima ca ştiinţă riguroasă şi de a vindeca - au
determinat două efecte cumulate: lipsa de relevanţă pentru viaţa cotidiană şi lipsa de relevanţă pentru cultura contemporană.
Viaţa cotidiană, cu banalităţile ei, cu drame şi bucurii, este singura ce ne-a fost dată să o trăim. Clipele de revelaţie sau de orgasm sunt
rare în raport cu imensa banalitate cotidiană. Ceea ce nu înseamnă că această viaţă cotidiană este uşor de trăit. Dimpotrivă. Omul are nevoie
permanentă de o călăuză, de cineva sau ceva care să-i înlăture plictisul, fricile, să-i uşureze deciziile pe care trebuie să le ia zilnic. Acest
serviciu a fost îndeplinit, secole de-a rândul, de religie, iar acum de mass-media. Răspunzând nevoii omului de a avea o călăuză în viaţa lui
de zi cu zi, religia i-a structurat timpul, stabilind zilele de sărbătoare, praznicele, i-a ordonat viaţa impunându-i ritualuri şi rugăciuni. Puritanii
au atins aproape perfecţiunea în acest domeniu. Într-o lucrare din 1652, publicată în peste 40 de ediţii, într-un tiraj de 60.000 de exemplare,
prelatul puritan Michael Spoukc preciza toate rugăciunile pe care trebuie să le spună bunul credincios pe parcursul unei zile. Spicuim câteva:
rugăciune la trezirea din somn, la spălatul mâinilor, înainte de masă, după luarea mesei, la orice ceas din noapte, la miezul nopţii, contra
ciumei, pentru cei căzuţi în sărăcie, la ceas de moarte, la ceas de război, la ceas de boală etc. (vezi Delumeau, 1989, pentru alte detalii).
2
Practic, toate momentele care, prin grijile sau temerile ce le puteau trezi, ar fi tulburat viaţa cotidiană erau marcate religios. Controlând viaţa
de zi cu zi, religia răspundea unei nevoi sociale uriaşe de control, de securitate şi linişte sufletească.
Secularizarea vieţii cotidiene în secolul nostru a coincis cu expansiunea fără precedent a mass-mediei care, simţind deruta omului
cotidian, a început să-i jaloneze viaţa. Televiziunea sau radioul, prin programele oferite, ne gestionează timpul. Pentru milioane de oameni un
anumit serial, o anumită emisiune devin reperul fundamental de structurare a timpului liber. Tot de la televiziune aflăm care e pasta de dinţi
cu care trebuie să ne spălăm dimineaţa, ce trebuie mâncat la micul dejun, cum să ne îmbrăcăm pentru serviciu, ce să mâncăm la prânz, unde
să ieşim seara în oraş, ce pastile au efect împotriva insomniei etc. Preocupată de probleme nerelevante pentru viaţa cotidiană, dar abordabile
printr-o metodologie ştiinţifică indubitabilă, şi de patologie în loc de normal, psihologia a pierdut deocamdată şansa de a se substitui religiei,
de a deveni magister vitae. Învăţăturile pe care le putem extrage din tratatele actuale de psihologie despre cum trebuie să ne trăim viaţa de zi
cu zi sunt aproape inexistente. Abia în ultimii ani, timid, odată cu dezvoltarea psihologiei sănătăţii (health psychology), disciplina care
studiază sufletul şi comportamentul omului a început să ofere (vagi) prescripţii comportamentale pentru o viaţă sănătoasă. Oricum am lua-o,
cunoştinţele de psihologie ştiinţifică influenţează în foarte mică măsură viaţa noastră. Poate mai puţin chiar decât cunoştinţele de chimie sau
biologie, ca şi cum psihologia nu s-ar referi la om, ci la altceva.
Pe de altă parte, cu excepţia psihanalizei - a cărei legitimitate ca disciplină psihologică e discutabilă - impactul cultural al psihologiei
moderne este extrem de redus. Rezultatele psihologiei experimentale n-au avut nici un efect palpabil în modificarea expresiei artistice, în
tematica sau producţia literară, în arhitectură sau urbanistică, în designul artistic etc. Nici chiar discipline specifice, precum psihologia
literaturii sau psihologia artei, n-au avut nici un impact semnificativ în literatură sau în artă. Se fac filme şi se scriu romane "psihologice" de
succes fără nici o cunoştinţă de psihologie riguroasă, experimentală. Altfel spus, arta şi literatura acestui secol ar rămâne aceleaşi, chiar dacă
am uita toate cunoştinţele de psihologie ştiinţifică.
Rezumând, în obsesiile ei de a se legitima ca ştiinţă şi de a vindeca, psihologia modernă şi-a pierdut relevanţa pentru viaţa cotidiană şi
pentru cultură. Dincolo de câştigurile uriaşe, incontestabile, ea a ratat şansa de a deveni o călăuză a omului rătăcit în interstiţiile vieţii sale
cotidiene şi de a modifica expresiile artistice sau literare. Câştigul în rigoare a avut ca revers pierderea în relevanţă. Progresele din
psihopatologie ("defectologie") au avut ca revers retardul în considerarea omului sănătos şi a utilizării maximale a resurselor sale.

SPRE O PSIHOLOGIE POLITROPĂ

Termenul de "politropie" a fost propus limbii române de G. Liiceanu, într-o minunată lucrare intitulată "Introducere în politropia
omului şi a culturii" (1981). Preluat din grecescul polytropoe, acesta "presupune capacitatea «întoarcerii în multe direcţii», a multiplicării
căii, deci a unei firi plurivoce, care poate fi în neutralitatea diversităţii ca atare, fie în pozitivul a tot ceea ce este dotare variată, fie în sensul
etic al versatilităţii caracteriale ... politropicul reprezintă o «lege de creştere» a spiritului, având acelaşi grad de inexorabil ca şi trecerea
naturii de la simplu la complex şi putând fi tot atât de greu înfrântă, pe cât de grea este recuperarea simplităţii din complexitate la orice nivel
al fiinţei" (p. 6).
Psihologia a ajuns la ceasul când trebuie să-şi asume politropia, adică diversificarea temelor şi a metodologiei şi versatilitatea
discursului psihologic. Politropia este întotdeauna pândită de riscul risipirii, al imposturii, dar şi de şansa unor realizări renascentiste. Într-un
fel, o psihologie politropă este un "joc secund", un reflex al politropiei omului contemporan şi al culturii contemporane. Un om versatil şi
politrop trăind odiseea unor noi sisteme economico-sociale, etice, estetice, scufundat într-un mediu multicultural şi o cultură în plină
ecloziune, nu poate fi descris decât de o psihologie la rândul ei politropă. În măsura în care doreşte să se legitimeze în continuare ca ştiinţă a
sufletului sau psihicului uman, psihologia trebuie să devină politropă. Nu vreau să spun că până acum psihologia a fost unitară, simplă,
univocă, dovadă - diversitatea actuală a disciplinelor psihologice. Dar este evident, aşa cum am încercat să demonstrez, că psihologia a
neglijat probleme extrem de relevante, a ignorat în bună măsură viaţa cotidiană, omul sănătos, extrema pozitivă a vieţii sale psihice.
Politropia e reclamată la toate palierele principale ale psihologiei. Mai întâi la nivel tematic, psihologia trebuie să-şi asume, nu să le
delege, cum a făcut până acum, întrebări de genul: "Cum să trăim o viaţă fericită?", "Care este sensul vieţii?", "Cum să ne pregătim pentru
moarte?" etc. În general, psihologia trebuie să aibă în vedere probleme relevante pentru om, nu numai cele pentru care are o metodologie
adecvată,
sancţionată ştiinţific.
Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, abandonarea tipului de probleme abordabile numai prin metoda experimentului de laborator şi
prelucrare statistică riguroasă a datelor astfel obţinute. Problemele strict empirice vor prolifera, spre buna dezvoltare a psihologiei, atingând
nivele de analiză şi subtilităţi greu de imaginat acum. O parte din interesul psihologilor şi resursele lor de cercetare trebuie dirijată însă şi
spre probleme mai puţin riguroase, ambigue, dar relevante.
În al doilea rând, politropia vizează metodologia utilizată curent de psihologi în cercetările lor. Trecând prea repede de la igiena
metodologică la excesul de metodologie, la metodolatrie, psihologia trebuie să facă pasul spre ecumenismul metodologic, spre toleranţă şi
bună înţelegere între metodologii. În opinia noastră, una dintre sursele esenţiale de date pentru psihologie, prea puţin utilizată până acum,
este istoria. Să luăm un exemplu, prin care vom ilustra această idee, înainte de expunerea ei într-o formă mai generală. Una dintre strategiile
defensive sau mecanismele psihice de apărare utilizate în Evul Mediu era botezarea copiilor cu numele unui sfânt, menit să-i proteguiască şi
să-i facă mai puţin expugnabili la ciumă, foamete, secetă, războaie sau alte nenorociri ale vieţii. În sudul Italiei, obiceiul pământului era ca
primul născut băiat să ia numele tatălui, ceea ce se şi întâmpla în perioada de linişte şi relativă prosperitate. Când însă asupra regiunii se
abătea ciuma, copiii primeau nu prenumele tatălui, ci prenumele de Roch - numele unui sfânt minor care, în viziunea localnicilor, îi putea
apăra de ciumă. După ce trecea epidemia de ciumă, populaţia revenea la obiceiul botezării copilului după prenumele tatălui, astfel încât un
istoric atent poate stabili frecvenţa epidemiilor de ciumă urmărind frecvenţa numelor cu care erau botezaţi copiii (Delumeau, 1989). Ipoteza
că numele de sfinţi date copiilor reprezintă un mecanism de apărare este validată printr-un fapt de repetiţie, constatabil cu mai mulţi subiecţi,
pe o perioadă îndelungată de timp. Deci, faptele istorice, atunci când vizează un număr mare de subiecţi sau cazuri şi când sunt repetitive
reprezintă, în opinia noastră, argumente la fel de valabile ca şi datele experimentale. În exemplul de mai sus apare o covarianţă clară,
repetată, implicând mii de subiecţi, între apariţia ciumei - utilizarea numelui sfântului protector, dispariţia ciumei - renunţarea la el şi
revenirea la obiceiul pământului. Or această covarianţă este un soi de experiment natural, deosebit de relevant, mai ales că, în acest caz, un
3
experiment de laborator este imposibil. Generalizând, faptele istorice, consemnate de istorici, repetitive, desfăşurate pe o perioadă mai
îndelungată de timp şi implicând grupuri extinse de subiecţi, devin pertinente pentru construcţia şi validarea teoriilor psihologice.
În fine, în al treilea rând, politropia trebuie să se manifeste şi la nivelul discursului, a modului în care psihologii îşi prezintă teoriile.
Uneori discursul va fi analitic, experimental, într-un jargon specific unei comunităţi restrânse de cercetare. El va vrea să demonstreze.
Alteori, când rezultatele cercetării vor trebui extinse, aplicate, generalizate, sau când acestea sunt insuficient de concludente, discursul va lua
forma eseului, încercând să argumenteze. Iar alteori, când argumentarea e insuficientă, psihologul va recurge la analogii şi metafore, adică va
seduce. Dacă nu poţi demonstra, trebuie să argumentezi, iar dacă argumentaţia e insuficientă - să seduci. Oricât ar suna de eretic, enunţul
anterior consemnează o situaţie existentă în practica psihologică, în special în consiliere şi psihoterapie. Uneori, pentru analiza şi
interpretarea unui simptom ai suficiente date experimentale prealabile şi poţi fi demonstrativ; alteori, aceste date sunt lacunare şi aluzive;
atunci argumentezi. Iar dacă nu ai la îndemână decât analogii vagi între situaţia pacientului şi un personaj literar sau o proiecţie artistică -
recurgi la citate, pilde, metafore. Adică seduci. Contează utilitatea interpretării/analizei, nu adevărul ei. Formând o alianţă terapeutică,
pacientul şi psihoterapeutul apreciază mult mai mult o analiză/interpretare utilă, menită să amelioreze simptomatologia, decât una adevărată
dar inutilă.
Rezumând, politropia înseamnă, concomitent, diversificarea temelor, chiar cu riscul pierderii în exactitate, ecumenismul metodologic
şi versatilitatea discursului. Ea este şansa psihologiei secolului următor.
BIBLIOGRAFIE

Hirst, W. & Manier, D. (1992). New vistas of cognitive psychology (unpublished manuscript).
Bunge, M. & Ardila, R. (1987). Philosophy of psychology. Academic Press, New York.
Miclea, M. (1994). Psihologie cognitivă. Ed. Gloria, Cluj.
Narayanan, A. (1986). Memory models of man and machine. In “Artificial intelligence. Principles and Applications”. M. Yazdany (ed.),
London.
Janet, P. (1919). Les medications psychologiques. Felix Alcan, Paris.
Clark, D.M. & Fairburn, C. G. (1997). Science and Practice of Cognitive Behaviour Therapy. Oxford University Press, Oxford.
Delumeau, J. (1989). Le péché et la peur. PUF, Paris.
Liiceanu, G. (1981). Introducere în politropia omului şi a culturii. Ed. Cartea Românească, Bucureşti.