LASERUL

Dispozitivele cuantice care funcţionează în regiunea optică a

spectrului, denumite laseri, generează o lumină care se deosebeşte
radical de lumina emisă de sursele obişnuite. Acest fel de radiaţie
posedă calităţi deosebite, care i-au permis să-şi găsească
numeroase aplicaţii în domeniile cele mai diverse. Aceste calităţi
se referă la intensitate, directivitate, coerenţă şi
monocromaticitate.
Intensitatea se referă la densitatea de energie transportată de
fasciculul luminos. Într-un fascicul laser energia transportată este
atât de concentrată încât aceasta poate pătrunde prin cele mai
refractare materiale.
Coerenţa este proprietatea cea mai importantă a fasciculului
laser.
În procesul de emisie a radiaţiilor, o undă emisă de
ansamblul atomilor se obţine adunând undele emise de fiecare
atom în parte. Deoarece undele emise de fiecare atom sunt radiate
începând din momente de timp întâmplătoare, unda rezultată
prezintă salturi în aceste momente şi în consecinţă este necoerentă
temporal. De asemenea ea este şi necoerentă spaţial, deoarece
emisiunile atomilor situaţi în locuri diferite nu pot fi sincronizate.
Lumina emisă de către sursele convenţionale este necoerentă atât
temporal cât şi spaţial, datorită faptului că electronii în atomi
revin pe nivelele inferioare prin tranziţii spontane. Situaţia se
modifică radical dacă atomii emit lumină prin tranziţii stimulate
aşa cum stau lucrurile în cazul laserului. În acest caz, emisia de
lumină a diferiţilor atomi este sincronizată, ceea ce face ca unda
emisă de întreg ansamblul să fie coerentă.
Lumina laser, prin proprietatea sa de a fi coerentă, a deschis
largi perspective nu numai în optică ci şi în alte domenii, cum ar
fi tehnica transmiterii informaţiilor. Lumina necoerentă a surselor
neconvenţionale de lumină nu poate permite transmiterea, de
exemplu, a programelor radio sau de televiziune, posibilitate pe
care o are în schimb lumina laser.
Monocromaticitate este proprietatea radiaţiilor laser de a
avea o lungime de undă teoretic egală cu o singură valoare. În
realitate însă, nici laserul nu poate emite o radiaţie perfect
monocromatică.
Clasificarea laserilor se face după natura substanţei utilizată
ca mediu activ, în: laseri solzi, laseri lichizi, şi laseri gazoşi.
Laserii gazoşi se clasifică în : laseri atomici, laseri ionici, laseri
moleculari, după natura particulelor componente ce participă la
proces.
Primul laser cu gaz construit experimental a fost laserul cu
heliu-neon, care este un laser cu gaz atomic. El a fost realizat în
1961. Numai un an mai târziu un colectiv de fizicieni români a
realizat la rândul său, un laser de acelaşi fel.
Modul de funcţionare a laserului heliu-neon. Tubul de sticlă
conţine amestecul de heliu-neon. Generatorul de înaltă frecvenţă
întreţine descărcări care excită atomii de heliu. Cavitatea
rezonantă are ca elemente de bază două oglinzi concave care
refelctă radiaţia. În această cavitate rezonantă se plasează tubul de
descărcare.
Aplicaţiile laserului se regăsesc în domeniile cele mai
diverse, printre care în: treansmiterea informaţiilor, tehnica de
calcul, meteorologie, prelucrarea diamantului, chirurgie, biologie,
şi ecologie optică şi tehnică spaţială.