RISCUL BANCAR

CUPRINS

INTRODUCERE
1. RISCUL BANCAR
1.1 RISCUL BANCAR - DEFINIRE, NOTIUNI GENERALE........................................................................
1.2 REGLEMENTĂRILE ACORDULUI BASEL II SI III.............................................................................
1.3 PRINCIPALELE TIPURI DE RISCURI BANCARE................................................................................
1.3.1 Riscul de rata a dobanzii............................................................................................................................
1.3.2 Riscul valutar.....................................................................................................................................
2. ORGANIZAREA BĂNCILOR PENTRU MONITORIZAREA RISCULUI BANCAR.
2.1 ORGANIZAREA BĂNCILOR PENTRU MONITORIZAREA RISCULUI BANCAR.........................
2.2 IDENTIFICAREA ŞI EVALUAREA RISCURILOR BANCARE. CONTROLUL RISCURILOR......
2.3 REGLEMENTĂRI PRIVIND RISCURILE BANCARE...........................................................................
2.4 RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE.........................................................................................
3. OTP BANK - VIZIUNE ASUPRA RISCULUI BANCAR
3.1 PREZENTAREA GENERALĂ OTP BANK...............................................................................................
3.2 PRODUSE ŞI SERVICII OFERITE DE OTP BANK................................................................................
3.3 STUDIU CAZ : RISCUL BANCAR IN ACTIVITATEA DE ACORDARE A UNUI CREDIT ............
4. CONCLUZII ŞI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE
CAPITOL 1
RISCUL BANCAR

1.1 RISCUL BANCAR

Mediul economic, cel monetar, cel financiar-bancar, sunt permanent supuse unei
concurenţe acerbe. Astăzi băncile sunt privite de către specialişti, şi nu numai, ca fiind acele
instituţii care administrează riscul. Această caracterizare dată băncilor se datorează în special
faptului că orice operaţiune financiar-bancară pe piaţa internă şi internaţională este supusă
acţiunii unui ansamblu de factori de risc independenţi.
Până la începutul anilor ’80, comunitatea financiar-bancară privea unilateral problema
riscului numai din punct de vedere al creditului. Gestionarea riscurilor bancare se reducea la
riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilităţii relative a sistemului financiar.
Această stabilitate caracteristică acelor ani era posibilă în primul rând datorită existenţei şi
funcţionării sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods. Acest mecanism controla
fluctuaţiile cursurilor valutare, iar ratele dobânzilor nu variau prea mult tocmai datorită
politicilor monetare duse de băncile centrale în conformitate cu interesele imediate ale statelor
debitoare.
Reglementările monetar-valutare, practicile anticoncurenţiale de tip cartel şi, nu în
ultimul rând, inerţia deponenţilor limitau în acea perioadă concurenţa pe piaţa depozitelor
bancare, generând o relativă stabilitate a ratelor dobânzilor. La sfârşitul anilor ‘70 situaţia se
schimbă. Explozia preţului petrolului şi dependenţa crescândă a statelor occidentale de sursele de
materii prime din Orient au generat un proces inflaţionist care a dus la fluctuaţii mari ale ratelor
nominale ale dobânzilor. În acelaşi timp, prin abolirea sistemului de la Bretton-Woods,
volatilitatea cursurilor valutare creşte, acestea devenind factori importanţi de stabilire a
performanţelor globale ale societăţilor bancare.
Ca orice societate comercială, banca este confruntată cu anumite riscuri, unele specifice,
iar altele comune tuturor agenţilor economici. Clasificarea acestora conduce la stabilirea
distincţiei dintre riscurile generale şi riscurile specifice băncii.1
În categoria riscurilor generale se pot enumera:
 Riscurile comerciale (riscul client/riscurile coprodus, riscul de piaţă, riscul de imagine
comercială);
 Riscurile aferente bunurilor şi persoanelor (riscul accidentelor, riscul de delict);

1
Nastovici, L. - Managementul riscurilor financiar-bancare, Editura Orientul Latin, Braşov, 2006, pag. 35
  Riscuri de gestiune internă (riscul reglementărilor, riscul deontologic, riscul strategic,
riscul asupra gestiunii personalului, riscul de comunicaţii, riscul de insuficienţă funcţională,
riscul de dependenţă tehnologică);
 Riscurile operaţionale şi tehnice (riscul asupra tratamentului operaţiunilor, riscul asupra
sistemului legat de telecomunicaţii, IT)
Riscurile specifice băncilor cuprind: riscurile financiare (riscul de rată a dobânzii, riscul
de lichiditate, riscul asupra titlurilor cu venit variabil); riscuri de semnătură sau de contrapartidă
(riscul clientelei, riscul interbancar, riscul de ţară).
Mediul concurenţial a fost şi el supus unor schimbări datorită în special suprimării
controlului asupra transferurilor internaţionale de capital şi modificării structurii costurilor
bancare2. Aceşti factori i-au determinat atât pe specialişti, cât şi pe practicieni, să recunoască
existenţa unei multitudini de factori de risc (riscul lichidităţii, riscul de capital, riscul ratelor
dobânzilor, riscul valutar, riscul tranzacţiei, riscul de afacere).
Riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi
chiar să apară o pierdere. Riscul bancar mai poate fi definit ca fiind probabilitatea de producere a
unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect.
Riscul este o categorie socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în
incertitudinea care poate sau nu să genereze o pierdere datorită ezitărilor în luarea deciziei.
Riscul devine o frână în desfăşurarea activităţii economice şi a expansiunii, impactul fiind
îngreunarea procesului de decizie prin reducerea volumului de afaceri pe seama pierderilor
asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor.
Pentru înţelegerea noţiunii de risc se porneşte de la termenul de incertitudine, termen ce
exprimă starea de nesiguranţă legată de rezultatele scontate a se obţine în urma unei acţiuni
economice. Etimologic termenul provine din latină "re-secare", ceea ce înseamnă ruptură într-un
echilibru3.
Riscul bancar poate fi definit drept probabilitatea ca într-o tranzacţie financiar-bancară să
nu se obţină profitul scontat şi chiar să apară o pierdere, ca rezultat al producerii unor
evenimente şi fenomene imprevizibile. În domeniul bancar, riscul trebuie privit ca un
conglomerat sau un complex de riscuri, adesea interdependente, având cauze comune sau
producerea unui tip de risc generând un lanţ de alte riscuri.
Pentru ca riscurile să fie riguros gestionate şi monitorizate, trebuie în primul rând să fie
identificate, să fie cunoscute şi aplicate instrumente şi tehnici de diminuare sau evitare a
influenţei acestora asupra activităţii bancare.
2
Ionescu, L.C., Negruş, M. - Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 16
3
Olteanu, A., Olteanu, F.M. - Managementul riscurilor financiar-bancare, Editura Dareco, Bucureşti, 2005, pag. 7
 Managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă şi importantă a
managementului bancar.
Volatilitatea pieţei financiare accentuează necesitatea analizei şi gestionării riscurilor, cu
atât mai mult cu cât fenomenul se face simţit tot mai putemic în economie, cu semnificaţii
profunde pentru prezent, dar mai ales pentru viitor. În universul bancar, riscurile sunt
multidimensionale, iar diversitatea nu permite o clasificare unică. Realitatea oglindeşte faptul că,
banca, în activitatea sa este supusă riscurilor pe două planuri4:
• pe de o parte, banca este o societate comerciala şi este pasibilă de a se confrunta cu
riscurile proprii oricărei firme;
• pe de altă parte, banca funcţionează ca un intermediar specific în procesul circulaţiei
capitalului şi se angajează în riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (riscul de
contrapartidă).
Analiza riscurilor bancare este abordată, de regulă, pe tipuri de riscuri, datorită
complexităţii şi diversităţii riscurilor. Trebuie avut în vedere faptul că expunerea băncii se
realizează pentru ansamblul riscurilor şi că riscurile sunt interdependente. Această realitate
impune o abordare globală a gestiunii riscurilor, care trebuie să asigure băncii, capacitatea de a
identifica şi evalua riscurile, de a le controla, de a le elimina sau evita şi de ale finanţa.
Gestiunea riscurilor reprezintă ansamblul instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor
organizatorice necesare unei bănci pentru a-şi atinge obiectivele. Ea deţine un rol esenţial în
strategia băncii. Gestiunea riscurilor se află într-o evoluţie progresivă: se diversifică, capătă noi
dimensiuni, devin mai precise şi continuă să evolueze odată cu evoluţia mediului.
Băncile comerciale sunt instituţii concepute funcţional pentru gestionarea riscurilor.
Având în vedere faptul că fenomenul globalizării redimensionează mediul de afaceri şi relaţiile
internaţionale, băncilor româneşti li se impune adaptarea din mers la condiţiile economiei de
piaţă. Astfel, managementul riscurilor bancare devine un test de competenţă şi competitivitate
pentru integrarea în sistemul financiar mondial.
Riscul bancar este factorul esenţial în luarea deciziilor privind efectuarea de operaţiuni
bancare.
1.2 REGLEMENTĂRILE ACORDULUI BASEL II ȘI III

Securitatea operaţiunilor financiare poate fi realizată prin divizarea riscurilor, care se

exercită în două domenii: supravegherea marilor riscuri şi regimul participaţiilor.
Dispozitivul de control al marilor riscuri se prezintă în ţările membre ale U.E. astfel:

4
Basno, C., Dardac, N. - Management bancar, Editura Economică, Bucuresti, 2002, pag. 73
 - suma împrumuturilor, de orice natură, şi a angajamentelor acordate unui singur
client trebuiau să fie sub nivelul de 25% din fondurile proprii nete (începand cu 1 ianuarie 1999,
comparativ cu reglementările din anul 1984, când nivelul limită era de 40%).
- suma tuturor riscurilor superioare nivelului de 10% din fondurile proprii (comparativ
cu 15%, cu prevederile din 1984) trebuiau să se situeze la un nivel sub cel care exprimă de 8 ori
fondurile proprii.
Bancile trebuiau să declare riscurile ponderate asumate de un acţionar de al sau care are
o participatie de minim 10%, dacă riscurile respective au o valoare ce depăşeste 5% din valoarea
fondurilor proprii.
Riscurile fac obiectul unei ponderări, în funcţie de durata reziduală, astfel: pentru
durate inferioare unui an se aplică coeficientul 0%; pentru durate medii, de 3 ani, se ponderează
cu 20%, iar pentru perioade mai lungi, de peste 3 ani se aplică procentul de 50%.
Din punct de vedere al regimului participaţiilor, reglementarile europene conditioneaza
o serie de limite, astfel: nici o participaţie nu trebuie să depăşească 15% din valoarea fondurilor
proprii, iar valoarea totală a participaţiilor nu trebuie să depăşească 60% din valoarea fondurilor
proprii.
Dispoziţii legislative sau reglementările care încadrează activitatea bancară, precizeaza
numeroase constrângeri prudenţiale, cele mai importante fiind: controlul condiţiilor de acces la
profesia bancară; obligativitatea controlului intern; supravegherea creditelor subtarifare,
neremunerate corespunzător.
Acordul Basel II a impus instituţiilor financiare şi bancilor numeroase reguli cu ajutorul
cărora trebuiau să îşi gestioneze mult mai bine riscurile. S-a dorit crearea unui cadru ceva mai
flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, acestea urmârind adecvarea profilului de risc al
instituţiei. Implementarea Basel II a permis băncilor să-si administreze mai bine riscul şi să-şi
utilizeze mai eficient capitalul, conform declaratiei din 2007 a lui Florin Georgescu, prim-
viceguvernatorul băncii centrale la aceea vreme, în cadrul seminarului organizat la Sinaia de
Asociaţia Română a Băncilor, Alpha Bank şi BNR5. Practic, băncile ar fi avut cerinţe mai mici
de capitaluri, dar mult mai bine gestionate. Raportul între fondurile proprii şi volumul total al
creditelor trebuia să fie de minimum 8%, conform Basel II.
Datorită sofisticării instrumentelor de diminuare a riscurilor de creditare, fiecare client
al unei bănci, fie că este persoană fizică, fie juridică, va avea un rating propriu stabilit de bancă
prin normele interne puse în deplin acord cu reglementările internaţionale ale Basel II. În
stabilirea ratingurilor individuale, băncile trebuiau să ia în calcul o valoare ipotetică a pierderii
aşteptate, probabilitatea ca debitorul să nu-şi achite datoriile şi o valoare probabilă la care banca

5
www.bnro.ro
se aşteaptă să nu o recupereze. Florin Georgescu susţinea că, într-o primă fază, impactul va fi
redus, deoarece majoritatea băncilor abordau întâi regulile standard, dar că, mai târziu, volumul
comisioanelor bancare va scădea datorită modernizării şi standardizării produselor pe criteriile
clienţilor.
Cele patru obiective principale din spatele Basel II erau :
o Asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar la nivel global;
o Ajungerea la un nivel de competitivitate egală;
o Furnizarea unei abordări mai competitive pentru abordarea riscurilor şi promovarea
celor mai bune practici în managementul riscurilor;
o Furnizarea unei abordări aplicabile la nivel global în procesul de evaluare a capitalului.
Basel II permite băncilor să opteze între un model de bază - în care calculul porneşte în
principal de la factori cantitativi – şi mai multe modele avansate care pun accentul pe factorii
calitativi ai portofoliului şi permit adaptarea în funcţie de necesităţi pentru fiecare bancă în parte.
Concomitent, acordul presupune şi modificarea organizării interne, prin stabilirea de noi
proceduri şi prin definirea nivelelor de responsabilitate.  
            Acordul Basel II utiliza un concept bazat pe trei piloni: cerinţe minime de capital,
supravegherea sistemului şi disciplina bancară, cu scopul de stabilitate financiară a sistemului.
            Primul pilon avea în vedere majorarea capitalului băncii în concordanţă cu trei elemente
principale ale riscului: riscul de creditare, riscul operaţional şi riscul de piaţă. La acest nivel se
luau în considerare doar aceste trei riscuri, apreciindu-se că restul riscurilor nu pot fi cuantificate.
            Pilonul II, supravegherea sistemului, oferea băncilor centrale mai multe instrumente de
lucru faţă de cele din acordul precedent. De asemenea, se reglementa cadrul pentru celelalte
riscuri la care trebuie să facă faţă băncile, precum riscul de lichiditate, riscul legislativ, etc.
            Pilonul III, disciplina bancară, obligă băncile la o transparenţă superioară, fiind creat
pentru a permite sistemului bancar să aibă o mai bună reprezentare a situaţiei generale a băncii
din punct de vedere al riscului total la care este expusă. Informaţiile obligatorii de publicat
trebuiau sa fie exacte şi detaliate, metodele de raportare fiind uniformizate prin introducerea la
nivelul sistemului bancar a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară.          
Schimbările au fost fundamentale, Basel II reprezentand un moment de cotitură atât în
practică, cât şi în teoria managementului de risc. Noul acord desfiinţa graniţele naţionale,
reglementând la nivel global şi eliminând tentaţia si tendinţa băncilor de a avea un portofoliu de
o calitate mai redusă.
Pentru aplicarea modelelor mai avansate era necesar ca băncile să aibă la dispoziţie baze
de date pe perioade mai lungi de timp, care să stea la baza fundamentării indicatorilor. De
exemplu, pentru metoda IRB utilizată pentru evaluarea riscului de credit, pentru calculul PD
(probability of default/probabilitatea de neplată), băncile aveau nevoie de date pentru 5 ani, iar
pentru LGD (loss given default/pierderea datorată neplăţii) sau EAD (exposure at
default/expunerea la neplată) date pentru 7 ani.           
            Aplicarea noilor reglementări necesită însă investiţii. Conform unui studiu realizat de
firma de consultanţă Ernst & Young, împreună cu revista The Economist, asupra a peste 300 de
bănci europene (din care 3 banci româneşti), costul mediu al implementării fiind de 70 milioane
de dolari. Băncile mici, care nu au optat pentru modelul de bază, au cheltuit mai puţin. Problema
costurilor era însă foarte complexă, implicând, pe de o parte, investiţii continue în IT, dar şi de
şcolarizarea personalului în managementul riscului, pe de altă parte.
Basel II s-a aplicat începând cu 1 ianuarie 2007. Totuşi, pentru anul 2007, băncile puteau
să exercite opţiunea de a aplica în continuare Basel I, termenul limită fiind aşadar 1 ianuarie
2008.
Florin Georgescu a declarat că dezvoltarea fondurilor de garantare şi aplicarea
regulamentului Basel II vor determina reducerea costurilor de finanţare, atât pentru bănci, cât şi
pentru beneficiarii împrumuturilor6.
"Provizioanele pe care le constituie băncile vor scădea pentru că se aplică principiul
substituirii bonităţii beneficiarului cu cea a garantului. De asemenea, cerinţele de capital ale
băncilor se vor reduce ca urmare a calităţii de diminuator de risc de credit a garanţiilor emise de
fond", a precizat Georgescu la un seminar pe tema fondurilor de garantare. Prim-
viceguvernatorul a adăugat că, în baza garanţiilor oferite de fonduri, se vor reduce provizioanele
constituite de bănci şi cerinţele de capital.
Reglementările Basel II recunosteau garanţiile în funcţie de calitatea emitentului şi de
contractul de garantare, care nu trebuia să conţină clauze potrivit cărora fondurile de garantare să
poată reduce valoarea garanţiei, să o anuleze sau să crească nivelul costurilor. Spre deosebire de
Basel II, reglementarile Basel I nu recunostea garantiile oferite de fonduri.
Implementarea Basel II a condus la: dezvoltarea pieţei agenţiilor de rating; dezvoltarea
bazelor de date statistice şi a metodelor econometrice pentru fundamentarea modelelor interne
ale băncilor.
Implementarea reglementărilor Basel II a determinat o accelerare a securitizării
portofoliilor de credite ale băncilor. Normele Basel II introduc noi criterii de identificare a
riscului şi de calcul al capitalului minim necesar acoperirii riscurilor generate de activităţile
desfăşurate de bănci. Deşi prevederile regulamentului bancar au intrat în vigoare la 1 ianuarie
2007, acestea au fost obligatorii de la 1 ianuarie 2008. Basel II a impus o alocare mai mare a
capitalului pentru riscuri. Băncile se vor gandi să vândă credite din portofoliu, fondurile obţinute

6
www.bnro.ro
urmând a fi utilizate pentru derularea de noi tranzacţii. Sectorul financiar nu este suficient de
consţient de avantajele securitizării în prezent, dar începând cu anul 2008, acesta a devenit un
punct fierbinte.
Basel III a reprezentat o fundamentală revizuire a cadrului de reglementare şi supraveghere
a sistemului bancar, obiectivul sau fiind legat de consolidarea stabilităţii sistemului financiar-
bancar.
Introducerea acestei reglementari Basel III se baza pe următoarele considerente7:
■ efectele negative ale crizelor bancare.
■ frecvenţa mare a crizelor bancare.
■ beneficiile Basel III depăşesc costurile implementării, un sistem bancar stabil fiind
fundatia unei dezvoltării durabile, având efecte benefice pe termen lung.
Acordul Basel III a avut drept obiectiv consolidarea stabilităţii sistemului bancar, prin
introducerea și aplicarea de standarde exigente, care aveau menirea de a îmbunătăţi capacitatatea
acestuia de a absorbi socurile din sectorul economico- financiar8. Noile standarde aveau în
vedere perfecţionarea managementului riscurilor, creşterea cerinţelor de transparenţă şi publicare
ale băncilor, măsurile impunând standarde mai exigente pentru bănci referitoare la adecvarea
capitalului, cerinţele de lichiditate, efectul de pârghie, principalul scop al acestora fiind de a
diminua efectele negative ale crizelor financiare.
Diferenţa majoră faţă de precedentele reglementări și acorduri era reprezentată de sfera de
acoperire mai mare, măsurile fiind atât microprudenţiale (vizând riscurile la niivel individual ale
băncilor), cât şi macroprudenţiale (vizând întregul sistem bancar). La nivel microprudenţial,
măsurile aveau în vedere9:
■ consolidarea calităţii bazei de capital prin majorarea cerinţei minime de capitaluri
proprii şi a cerinţei minime de fonduri proprii de nivel 1, precum şi prin reconsiderarea criteriilor
de eligibilitate pentru instrumentele avute în vedere la determinarea fondurilor proprii de nivel 1;
■ creşterea exigenţelor pentru acoperirea riscurilor;
■ limitarea efectului de pârghie ca măsura adiţională faţă de cerinţele de capital calculate
în funcţie de risc;
■ prevederea unor standarde internaţionale de lichiditate, care să asigure pe termen scurt
rezistenţa la crize de lichiditate, iar pe termen lung un profil solid al lichidităţii structurale.
La nivel macroprudenţial, măsurile aveau în vedere10:
7
Walter, S., „Basel III: Stronger Banks and a More Resilient Financial System”, Conference on Basel III,
Financial Stability Institute, Basel, 2011, pag. 1-2
8
Walter, S., „Basel III and Financial Stability”, Speech at the 5th Biennial Conference on Risk Management and
Supervision, Financial Stability Institute, Bank for International Settlements, Basel, 2010, http://www.bis.org/
speeches/sp101109a.htm
9
www.bnro.ro, Banca Națională a Romaniei, Raportul de Stabilitata Financiară, Buletinul Lunar 06/2011
10
www.bnro.ro, Banca Națională a Romaniei, Raportul de Stabilitata Financiară, Buletinul Lunar 06/2011
 ■ introducerea unui amortizor de capital, pentru protejarea sistemului financiar de
riscurile sistemice asociate creşterii nesustenabile a creditului (reprezintă 2,5 % peste cerintele
minime de capital-fonduri proprii de nivel 1).
■ calcularea unui efect de pârghie, scopul fiind limitarea nivelului datoriei la nivelul
sistemului bancar în perioadele de boom economic;
■ băncile de importanţă mare din sistemul bancar, preocupările fiind îndreptate către
reducerea probabilităţii şi impactului falimentului acestora, reducerea costurilor intervenţiei
sectorului public şi impunerea unor condiţii de concurenţă egale prin diminuarea avantajului
competitiv pe care îl deţin aceste bănci în sfera finanţării.
Implementarea completă, cu respectarea strictă a termenelor, a Acordului Basel III era
esenţială pentru consolidarea sistemului financiar, responsabilitatea implementării fiind în
sarcina organismelor de reglementare, a specialiştilor și managerilor de risc din bănci, precum și
auditului bancar.
Scopul Acordului Basel III era consolidarea stabilităţii sistemului bancar, prin redresarea
deficienţelor evidenţiate de ultimele crize bancare. Îmbunătăţirea calităţii bazei de capital şi noi
standarde în managementul lichidităţii erau destinate a întări capacitatea băncilor de a putea
absorbi mai ușor şocurile, dorindu-se a se evita utilizarea fondurilor publice pentru
recapitalizare, efectele benefice îndreptându-se implicit şi spre clientela băncii, cât și asupra
investitorilor, chiar și a autoritaților publice.
Impactul noilor norme a fost semnificativ. Deficitul de capital şi lichiditate pentru Europa
şi Statele Unite ale Americii a fost semnificativ, așteptarea fiind ca finanţările pe termen lung să
atenueze parţial deficitul de lichiditate.

Sursa: Härle, Philipp et all - „Basel III and European banking: Its impact, how banks might respond,and the
challenges of implementation”-November 2010, EMEA Banking, pag. 3.
Efectele punerii în aplicare a acestei reglementări, BASEL III (la momentul introducerii
lui, dorindu-se ca până în anul 2019 să fie puse in aplicare toate prevederile) vor fi resimţite
gradual.
Impactul Basel III asupra principalelor segmente de business bancar- retail, corporate şi
investment banking a fost diferit. Atât activitatea de retail banking, cât şi cea de corporate
banking sunt afectate, prioritar, de prevederile Basel III care afectează întreaga bancă, în special
cerinţele superioare de capital şi lichiditate. Efectele Basel III asupra produselor de retail erau
mai puţin relevante, noile cerinte din reglementare afectând numeroase produse bancare
destinate segmentului corporate, ca efect al creşterii costurilor de finanţare, cele mai afectate
fiind produsele cu pondere de risc mai ridicată (împrumuturile negarantate, altele).
Impactul introducerii cerinţelor noi de capital Basel III asupra sistemului bancar românesc
erau considerat a fi mic, limitat. La nivelul sistemului bancar românesc, în anul 2011, fondurile
proprii de nivel 1 deţineau aproximativ 80% din fondurile proprii totale. Aceasta structură a
fondurilor proprii ale băncilor din România atenua mare parte din impactul implementării
cerinţelor de capital Basel III.
Efectul de pârghie la nivel agregat înregistra o valoare cifrată la 6%, astfel impactul
introducerii noilor cerinţe neafectând substanţial sistemul bancar românesc. Analiza fondurilor
proprii prezintă faptul că bancile românești se înscriu în noile standarde Basel III privind
adecvarea capitalului.

Din motive de stabilitate financiară, Banca Naționala a României decisese că

supravegherea lichidităţii sucursalelor băncilor străine să cadă în sarcina autorităţii competente
din statul membru gazdă şi să se aplice standardele de lichiditate şi la nivel individual, chiar
dacă acestea sunt îndeplinite la nivel consolidat.
Dacă impactul Basel III asupra sistemului bancar românesc era considerat a fi limitat, erau
propuse unele măsuri pe care băncile să le adopte în vederea atenuării impactului alinierii la
noile standarde:
■ ajustarea modelului de business. Băncile reproiectau produsele şi serviciile pentru a
se asigura că acestea continuau să îndeplinească nevoile clientului, concomitent cu optimizarea
capitalului şi a lichidităţii bancare. Ajustarea gamei de produse se realiza în mai multe direcţii:
băncile se puteau orienta spre produse care să satisfacă nevoile clienţilor, dar care angajează
cerinţele de capital mai scăzute; lansarea pachetelor de produse care combină etapa de finanţare
cu cea de economisire, băncile având posibilitatea de a atrage fonduri sub formă de depozite de
la populaţie şi persoane juridice;
■ băncile pot creşte ponderea creditelor acordate pe termen scurt pentru a reduce
costurile de finanţare.
Băncile au depus eforturi pentru îmbunătăţirea capacitatii de a transfera riscurile. Un mod
de transfer al riscului este legat de extinderea de bancă a parteneriatelor pe probleme de
securitizare, atât în plan geografic, cât şi pe ramuri de activitate.
Băncile dispun de o gamă largă de opţiuni, în scopul de a atenua impactul adoptării Basel
III11. Acestea:
■ pot optimiza domeniul de aplicare al capitalului consolidat prin achiziţionarea
participaţiilor minoritare sau prin reducerea excesului de capital al filialelor bancare;
■ pot optimiza deţinerile lor în instituţiile financiare prin reducerea investiţiilor
neconsolidate sub pragurile definite de către autoritatea de reglementare pentru deducerile de
capital;
Reglementarea Basel III a fost și este mai mult decât un regulament pentru instituţiile
financiare, afectând fundamental profitabilitatea industriei bancare, reformele vizând nivelul
microprudenţial, cu scopul de a creşte rezistenţa băncilor la perioadele de stres şi, respectiv,
nivelul macroprudenţial, cu scopul de a reduce frecvenţa crizelor financiare. Noile standarde
erasu create cu menirea de a îmbunătăţi capacitatea sectorului bancar de a absorbi şocurile,
printr-o gestionare superioară a riscurilor sub coordonatele unei guvernanţe consolidate şi în
condiţii de transparenţă crescută.
Impactul Basel III asupra sistemului bancar european a fost destul de semnificativ. De
aseemenea, impactul asupra băncilor din SUA a fost similar cu cel asupra bancilor europene.
Măsurile pe care instituţiile de credit le adoptau în vederea atenuării impactului alinierii la
noile standarde erasu ajustarea modelului de business şi restructurarea bilanţurilor bancare.
Guvernanţa corporativă bancară eficientă, în funcţie de modelul de afaceri şi profilul de risc
corespunzător, era primordială pentru implementarea cu succes a Basel III.

1.3 PRINCIPALELE TIPURI DE RISCURI BANCARE

În literatura de specialitate există o serie de clasificări după cum urmează:

1) În funcţie de caracteristica financia r- bancară:
a) riscuri financiare (riscul de capital, risc de lichiditate);
b) riscuri de prestare (riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul introducerii de noi
produse);
c) riscuri ambientale (riscul de fraudă, riscul economic, riscul legal).
2) În funcţie de geneză:
a) risc de exploatare;
b) risc financiar;
c) risc de faliment.
3) În funcţie de natura lor:

11
Härle, Philipp et all - „Basel III and European banking: Its impact, how banks might respond,and the challenges of
implementation”-November 2010, EMEA Banking, pag. 10
 a) riscuri comerciale;
b) riscuri provocate de cauze de forţă majoră;
c) riscuri politice;
d) riscuri valutare (de schimb valutar, rată a dobânzii).
4) În funcţie de expunerea la risc:
a) riscuri pure - riscuri a căror expunere este generată de activităţi şi procese bancare
cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi;
- riscuri fizice (distrugeri, accidente, avarii);
- riscuri financiare (generate de operaţiunile bancare tradiţionale);
- riscuri criminale şi frauduloase (fraude, furturi, deturnări de fonduri);
- riscuri de răspundere (nerespectarea normelor bancare);
b) riscuri lucrative (speculative) = expunerea la risc este generată de încercarea de a
obţine profit maxim.
- riscuri de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă);
- riscuri de afacere;
- riscuri de lichiditate (incapacitatea de a finanţa operaţiunile bancare curente).
5) În funcţie de caracteristica bancară:
- riscuri financiare (generate de operaţiile bancare tradiţionale);
- riscul de creditare (probabilitatea neîncasării creditelor acordate);
- riscul de lichiditate;
- riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzilor, riscul valutar, etc.).
Clasificarea riscurilor bancare în conformitate cu prevederile Băncii Reglementelor
Internaţionale:

a) Riscuri financiare: riscul ratei dobânzii; riscul cursului de schimb; riscul de lichiditate;
riscul titlurilor cu venit variabil.
b) Riscuri legate de parteneri: riscul clientelei; riscul apărut pe piaţa interbancară; riscul
de ţară; riscul de credit (furnizor, piaţă).
c) Riscul comercial: riscul de produse; riscul serviciilor; riscul de piaţă; riscul de
imagine.
d) Riscuri legate de forţa de muncă
e) Riscuri operaţionale şi tehnice: calitatea operaţiunilor; nivelul de informatizare şi
telecomunicaţii.
f) Riscul gestiunii interne: riscul de reglementare; riscul de deontologie; riscul de
strategie; riscul de insuficienţă funcţională; riscul resurselor umane; riscul de comunicare; riscul
controlului intern total şi financiar .
 Riscul organizaţiei se manifestă sub trei aspecte: de organizare legată de acţiunea omului;
de material sau nefuncţionare (riscul de pană); de mediu ambiental: reglementări de ordin juridic
sau fiscal.
Riscul de contrapartidă (de parteneriat) are ca principale forme: riscul de credit; riscul de
lichidităţi;
Literatura de specialitate cuprinde şi alte clasificări ale riscurilor bancare, funcţie de:
expunerea la risc, caracteristica operaţională bancară, geneza riscurilor, natura riscurilor alocarea
riscurilor în cadrul sistemului financiar.
În cadrul analizei riscurilor bancare, o importanţă deosebită revine cunatificării
indicatorilor de măsurare a riscurilor, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit
evaluarea statică şi dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internaţionale sau la
propria existenţă istorică a băncii. Măsurarea riscurilor se relaţionează în mod direct cu cea a
veniturilor deoarece o bancă, pentru a obţine profit, trebuie să îşi asume riscuri. În consecinţă,
indicatorii de risc capătă mai multă relevanţă într-un context general de apreciere a profitabilităţii
băncii şi competitivităţii sale pe piaţă, obiectivul final al managementului bancar constând în
maximizarea veniturilor acţionarilor, ajustate cu influenţa veniturilor.
Literatura de specialitate abordează tema indicatorilor pentru măsurarea riscurilor
bancari, propunând diferite variabile asociate, de regulă, principalelor categorii de risc.

1.3.1. Riscul de rată a dobânzii

Dobânda este suma ce revine proprietarului capitalului la rambursarea unui împrumut

acordat sau preţul folosirii capitalului, precum şi remunerarea riscului pe care îl implică
împrumutul respectiv. Rata dobânzii este pentru orice societate bancară principalul element de
negociere cu clienţii.
Riscul ratei dobânzii reprezintă sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia nivelului
ratelor dobânzii, acel risc de deteriorare a situaţiei patrimoniale a băncii sub influenţa unei
modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piaţă.
În literatura de specialitate, riscul ratei dobânzii mai este definit ca fiind volatilitatea
venitului net din dobândă şi a valorii băncii datorată schimbărilor nivelului ratelor dobânzilor.
Riscul ratei dobanzii este măsurat, în mod tradiţional, fie prin raportul între activele şi pasivele
sensibile la dobândă, fie prin diferenţa între acestea.
Din punct de vedere al acestui tip de risc, o bancă îşi poate asuma un risc substanţial, fie
unul scăzut. În cazul riscului substanţial, marja netă a dobânzii şi valoarea de piaţă a capitalului
în acţiuni prezintă variaţii mari în funcţie de modificare ratelor dobânzilor. În cazul asumării
unui risc scăzut, societatea bancară suferă puţine modificări în performanţele ei datorită
schimbărilor ratelor dobânzilor.
Factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii pot fi grupaţi
astfel:
 Factorii endogeni (importanţi pentru gestionarea riscului, acţiunea asupra lor generând
minimizarea expunerii la risc): strategia băncii; structura activelor şi pasivelor băncii; volumul şi
valoarea creditelor; calitatea portofoliului de credite; eşalonarea scadenţelor creditelor; scadenţa
fondurilor atrase.
 Factori exogeni (determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale): mediul
economic existent; tipul de politică economică, monetară şi financiar-valutară practicată de
autorităţi; corelarea politicii monetare a autorităţii centrale cu politica economică a guvernului;
evoluţia pieţei interbancare; factori de ordin psihologic.
Riscul ratei dobânzii are 2 componente esenţiale şi anume: riscul venitului (riscul
realizării unor pierderi în ce priveşte venitul net din dobânzi, ca urmare a faptului că mişcările
ratelor dobânzilor la împrumuturile luate nu sunt perfect sincronizate cu cele ale împrumuturilor
acordate); riscul investiţiei (riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca rezultat al unor
schimbări neaşteptate ale ratei dobânzii).
Analiza riscului ratei dobânzii porneşte de la clasificarea activelor şi pasivelor bancare,
după cum urmează:
- active şi pasive cu dobânzi fixe, care diferă ca scadenţe şi condiţii de remunerare;
- active şi pasive cu dobânzi variabile, care au perioade de reevaluare mai mari sau baze
de indexare diferite.
Indicatorii riscului ratei dobânzii utilizaţi în practica bancară sunt următorii:
 Riscul ratei dobânzii, care se determină ca raport între activele productive şi pasivele
purtătoare de dobânzi. Nivelul standard al acestui indicator este 1.
 Marja absolută a dobânzii bancare, exprimată prin veniturile nete din dobânzi,
reflectă capacitatea băncii de a acoperii cheltuielile cu dobânzile bonificate la depozite din
veniturile obţinute prin încasarea dobânzilor la creditele acordate. Marja dobânzii trebuie să fie
stabilită astfel încât să asigure susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte cheltuieli bancare
şi alte venituri bancare), precum şi obţinerea unui venit satisfăcător.
 Marja procentuală brută a dobânzii bancare, care rezultă din raportarea marjei
absolute la activele productive*100. Nivelul standard pentru acest indicator este de 3-10%.
 Marja procentuală netă a dobânzii bancare, care se calculează între nivelul mediu al
ratei dobânzii active şi nivelul mediu al ratei dobânzii active*100.
 Managementul riscurilor financiare12 acordă o atenţie deosebită riscului ratei dobânzii,
care se relaţionează pe termen scurt cu cel valutar, atunci când există condiţii de paritate. În
practică, băncile utilizează simulări pentru a analiza expunerea lor la riscul ratei dobânzii,
determinând impactul unor modificări în ratele dobânzilor pe diferite categorii de scadenţe
asupra profitabilităţii şi valorii de piaţă.
1.3.2. Riscul valutar

Riscul valutar este probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să ducă la

diminuarea profitului net bancar. Reprezintă probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe
piaţă să influenţeze negativ marja dobânzii bancare. Riscul valutar apare în urma executării de
către bancă a unor operaţiuni pentru clienţii săi sau în nume propriu. Riscul de schimb
corespunde pierderii antrenate de variaţia cursului devizelor în raport cu devizele de referinţă în
care banca şi-a exprimat creanţele sau datoriile.

Acest tip de risc este generat de o evoluţie nefavorabilă a cursului de schimb între
monede şi de o repartizare nefavorabilă a riscurilor pe devize, antrenează o pierdere
financiară sau absenţa câştigului estimat13.

Riscul valutar este încadrat de specialişti, de regulă, în categoria riscurilor de piaţă,

fiind determinat de variaţiile cursurilor de schimb, deficitele balanţelor de plăţi, lipsa de
lichidităţi pe plan internaţional. Acest risc se amplifică pentru fiecare participant la
desfăşurarea unei tranzacţii financiare externe.

Măsurarea acestui tip de risc se realizează pe baza poziţiilor pe care le preiau băncile
comerciale, care îşi stabilesc un plafon de operare în funcţie de standingul propriu. Banca ale
cărei creanţe depăşesc angajamentele sale de plată într-o anumită valută preia o poziţie lungă
(a la hausse/long), dacă există o probabilitate ridicată ca acea valută să intre într-un proces de
apreciere. În caz contrar, banca preia o poziţie scurtă (al la baisse/short). Datorită contextului
în care acţionează, băncile româneşti preferă poziţii lungi indiferent de cursul valutei.

Pentru gestionare pot fi adoptate numeroase măsuri, din care amintim aplicarea unei bune
repartiţii a riscurilor pe devize, punerea în aplicare a unui scadenţar pe devize şi consolidat în
moneda de referinţă a băncii, crearea unui comitet al angajamentelor, acoperirea sistematică a
acestor riscuri, folosirea unor metode şi tehnici specifice, în special a instrumentelor derivate
(hedging).

Indicatorii cursului valutar pe care îl calculează băncile sunt :

 Poziţia valutară individuală, care se determină pentru fiecare valută de gestionat;

12
Bogdan, I. (coord.) - Tratat de management financiar-bancar, Edoitura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 82
13
Coşea, M. - Jurnal de tranziţie, Editura Expert, Bucuresti, 1995, pag. 15
  Poziţia valutară globală, care reprezintă soldul net al creanţelor în devize faţă de
pasivele în devize, ambele transformate în monedă de referinţă pentru comparabilitate.
Indicatorul oferă o imagine generală asupra expunerii valutare a băncii.
Alte riscuri pe care le putem aminti ar fi :

 Riscul interbancar: cunoscut şi sub denumirea de risc de contrapartidă

interbancară, corespunde riscului asumat de o bancă când acordă credit unei instituţii de credit
naţionale sau străine. În momentul când o bancă acordă un împrumut unei alte bănci care are
ajunge în stare de faliment, neputându-l rambursa, prima instituţie înregistrează pierderi de
capital şi de dobânzi, parţiale sau totale.
 Riscul de ţară (risc suveran)14: corespunde sumei totale a creanţelor,
indiferent care este termenul sau natura acestora, asupra debitorilor privaţi sau publici, rezidenţi
într-o ţară cu risc sporit, reprezintă suma totală a creditelor acordate debitorilor rezidenţi într-o
ţară considerată neriscantă, dar a căror naţionalitate este cea a unei ţări considerate riscantă.

14
Coşea, M., Nastovici, L. - Metode de evaluare a riscului de ţară, Editura Orientul Latin Brasov, 2003, pag. 71
CAPITOL 2

ORGANIZAREA BĂNCILOR PENTRU MONITORIZAREA RISCULUI

BANCAR

2.1 ORGANIZAREA BĂNCILOR PENTRU MONITORIZAREA RISCULUI BANCAR

În plan general, strategia unei bănci confirmă faptul că structurile organizatorice sunt cele
care susţin, în mod direct, realizarea obiectivelor proprii. Fără structuri adecvate, strategiile şi
politicitile băncii fie că nu au şanse de realizare, fie realizarea lor va fi foarte încetinită. Acest
lucru este valabil şi în domeniul riscului bancar. Banca trebuie să adopte politici corespunzătoare
în planul organizării sale pentru ca, şi pe această cale, să poată monitoriza adecvat riscul în
general şi fiecare categorie de risc în parte.
Când se face referire la domeniul organizatoric, sunt avute în vedere 2 zone distincte:
 Organizarea sistemului propriu de norme şi proceduri capabile să creeze cadrul
normativ propriu care, aplicat în procesul de derulare a opţiunilor bancare şi a afacerilor
contractate cu clientela proprie, să evite sau să minimizeze declanşarea riscurilor în condiţiile
date;
 Organigrama băncii, care trebuie să asigure compartimente şi departamente adecvate
supravegherii şi monitorizării riscului bancar.
Toate normele şi procedurile băncii care reglementează operaţiunile proprii au prevederi
subordonate obiectivului de diminuare a riscului, fie că e vorba de activitatea de creditare, de
trezorerie sau, în general, de gestionarea activelor şi pasivelor băncii.
Condiţiile de creditare sunt reglementate, în general, de Banca Naţională a României şi
sunt preluate automat în normele băncilor comerciale, care le ataşează la normele proprii. Printre
acestea, ar fi de reţinut următoarele obligaţii15 :
 Împrumuturile acordate de bancă unui singur debitor nu pot depăşi, cumulat, conform
prevederilor legale, 20% din capitalul şi rezervele băncii;
 Suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăşi de 8 ori
fondurile proprii ale băncii;
 Toate creditele, scrisorile de garanţie şi orice alte angajamente în lei sau valută pe
termen scurt, mediu şi lung acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare şi
natura capitalului social, nu vor putea depăşi de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului
economic respectiv;

15
Olteanu, A., Olteanu, F.M. - Managementul riscurilor financiar-bancare, Editura Dareco, Bucureşti, 2005, pag.
51
  În cazul regiilor autonome, dacă în cursul unui singur an mijloacele acestora nu sunt
suficiente, ele pot contracta credite de la bănci în valoare de cel mult 20% din veniturile brute
realizate în anul precedent;
 În cazul clienţilor incluşi în programe guvernamentale de restructurare, redresare
financiară, etc, banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste
programe, cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de organele abilitate;
 În vederea asigurării şi menţinerii unui raport minim de solvabilitate de 8%,
împrumuturile şi garanţiile în lei şi valută acordate de bancă nu vor putea depăşi de 12,5 ori
fondurile proprii ale societăţii bancare.
Normele băncii stabilesc şi restricţii - interzic acordarea de credite în anumite condiţii,
prevederi menite să elimine din start riscul din activitatea proprie. Aceste restricţii privesc:
1) Agenţii economici care înregistrează pierderi şi sunt fără perspective de redresare, cu
excepţia cazurilor în care, prin acte normative, s-a reglementat altfel;
2) Agenţii economici care nu contribuie cu capitalul propriu la finanţarea mijloacelor
circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare;
3) Agenţii economici pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare
judiciară.
În cadrul băncii, responsabilitatea permanentă pentru gestionarea riscului revine
conducerii executive, care reprezintă Consiliul de Administraţie a băncii între două şedinţe ale
acestuia.
Succesul monitorizării riscului16 decurge din modul în care este concepută
responsabilitatea riscului, gestionarea fiecărui risc la persoane sau departamente din structura
băncii. În legatură cu aceasta, există creată o anumită experienţă în domeniu astfel:
 Responsabilitatea pentru riscul de credite revine comitetului de credite, a cărui menire
este stabilirea de politici, orientări strategice, alocarea şi revizuirea portofoliului, monitorizarea
expunerilor mari;
 La numeroase bănci se organizează comitete de gestionare a activelor şi pasivelor, care
au sarcina urmăririi riscului lichidităţii, a riscului ratei dobânzii şi a riscului de preţ;
 Se apreciază că riscul operaţional ar trebui să fie în răspunderea unei unităţi centrale,
capabile să rezolve problemele legate de coordonare şi consultanţă. Pentru acestea sunt necesare
şi unele metodologii, forme de planificare sau sisteme de raportări către Consiliul de
Administraţie;

16
Basno, C., Dardac, N. - Management bancar, Editura Economică, Bucuresti, 2002, pag. 116
  Riscul de insolvabilitate care decurge din planificarea şi managementul capitalului se
împarte, ca responsabilitate, între conducerea executivă generală.
Un alt aspect care ar trebui evidenţiat este acela că diferitele categorii de riscuri nu se
manifestă izolat, ci într-o relaţie strânsă, în diverse situaţii având efecte în lanţ. Astfel, riscurile
de lichiditate şi de rată a dobânzii se află în stransă legatură. Creditele neperformante pot expune
banca la un risc nedorit, iar activităţile operaţionale pot cauza riscuri de credit, de lichiditate sau
chiar de solvabilitate.
Astfel a izvorât necesitatea instituirii Comitetului de gestionare a riscurilor la nivelul
centralei băncii, comitet care să supravegheze activitatea celorlalte structuri şi, în acest fel, să
asigure o interfaţă unificată cu conducerea băncii.
Se pot evidenţia astfel cele 3 etape de monitorizare a riscurilor ce decurg din operaţiunile
bancare:
a) structurile specializare (Comitetul de credit, Comitetul de gestionare a activelor şi
pasivelor, structurile pentru planificare de capital);
b) Comitetul coordonator de gestionare a riscurilor;
c) Consiliul de Administraţie.
În cadrul structurilor organizatorice, un rol important se oferă auditorului intern şi extern,
care va avea o funcţie proprie în afara structurilor amintite mai sus. Auditul intern are
următoarele roluri
- inspectarea evidenţelor contabile şi verificarea activelor şi pasivelor la toate sediile
băncii, periodic, la intervale prestabilite;
- menţinerea unei verificări permanente asupra operaţiunilor efective de control al
riscului din toate domeniile de activitate;
- participarea la elaborarea tuturor normelor de control;
- menţinerea unei baze de date a fraudelor şi investigarea tuturor cazurilor importante
de fraude şi a oricăror alte pierderi neprevăzute, în momentul apariţiei acestora;
- reprezentarea băncii, împreună cu alte departamente din bancă, în relaţiile cu terţii.
În România, băncile au o experienţă mai redusă în problema administrării riscului bancar,
având fiecare un mod de a aborda problema structurilor organizatorice. Legea bancară
reglementează, în România, înfiinţarea unor structuri prin care se pot administra riscurile, acestea
fiind: Comitetul de credit; Comitetul de risc; Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor.
În ansamblul activităţii bancare17, asigurarea unor structuri adecvate pentru a facilita
monitorizarea riscului are o importanţă deosebită.

17
Simon,C. - Băncile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 47
 2.2 IDENTIFICAREA ŞI EVALUAREA RISCURILOR BANCARE. CONTROLUL
RISCURILOR
Riscul este un însoţitor permanent al activităţii bancare, de aceea strategia şi organizarea
băncii vor fi afectate dacă riscurile actuale şi de perspectivă nu sunt luate în considerare. Pentru a
identifica şi evalua riscurile, orice societate bancară trebuie să pornească de la principalele sale
linii de activitate, de la strategia pe care o va adopta.
Cunoaşterea acestei strategii trebuie făcură în profunzime atât din punct de vedere al
unităţilor subordonate, cât şi din cel al tipurilor de produse şi servicii bancare oferite. În cadrul
primei etape de gestionare şi monitorizare globală a riscurilor trebuie determinate riscurile
asociate fiecărui tip de produs şi serviciu bancar.
Unele riscuri sunt evidente, altele nu pot fi identificate, indiferent de procedurile şi
tehnicile de lucru utilizate, în scopul prevenirii lor, până la declanşarea şi provocarea de pierderi
în activităţile respective. Se recomandă o maximă atenţie pentru identificarea oricărui risc posibil
pentru a limita la maxim riscurile neidentificate. Necesitatea unei astfel de etape a analizei
riscurilor a crescut în condiţiile diversificării şi extinderii produselor şi serviciilor bancare. Orice
nou produs/serviciu bancar presupune o nouă procedură şi deci, depistarea şi anticiparea noilor
riscuri accidentale, având un rol deosebit de important în procesul de planificare financiară. O
dată riscurile identificate, este necesară elaborarea unor scenarii posibile de pierderi financiare
pentru a putea determina frecvenţa şi amplitudinea fiecărui tip de risc asociat. După ce riscurile
au fost identificate pe fiecare produs şi serviciu bancar, este necesară schiţarea unei imagini
agregate a influenţei factorilor de risc.
Obiectivul controlului riscurilor este acela de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor
identificate pe produse şi servicii bancare, dar nu evitate şi eliminate. Managerii băncii trebuie să
determine care sunt principalele tipuri de activităţi de control pentru fiecare tip de risc în parte,
cunoscând caracteristicile şi evoluţia probabilă a acestora.
De exemplu: tehnici de gestiune a bilanţului sau de diversificare a portofoliului pentru
riscul de piaţă, calitatea produselor bancare, analiza creditelor neperformante pentru riscul
operaţional. În plus, controlul riscurilor se exercită şi de către banca centrală prin departamente
specializate şi de supraveghere, dar şi prin reglementările bancare privind expunerea băncilor la
risc.
Etapa care cuprinde diminuarea sau evitarea riscurilor presupune realizarea prealabilă a
identificării şi cuantificării riscurilor. Acţiunea adversă a unui factor de risc poate fi diminuată
şi/sau în unele cazuri evitată, prin cunoaşterea şi îndepărtarea cauzei care îl produce.
În acest scop băncile pot utiliza diverse metode: reproiectarea activităţilor asociate şi a
fluxurilor de operaţii; eliminarea produselor considerate riscante sau ale căror proceduri
operaţionale sunt puţin cunoscute (ex. instrumente derivate). Dacă banca a apreciat corect
cheltuielile şi veniturile asociate riscurilor, această etapă poate avea efect favorabil asupra
reducerii costurilor totale, altfel pot fi eliminate produse care ar putea genera venituri în viitor.
Finanţarea riscurilor presupune atât acoperirea riscurilor, cât şi transferul acestora.
Metodele de acoperire a riscurilor sunt utilizate în cazul unor riscuri cu frecvenţă şi amplitudine
previzibile sau atunci când nu există asigurări pe piaţă.
Transferul riscurilor este mai adecvat în cazul apariţiei şi acţiunii unor evenimente foarte
grave, imprevizibile, funcţionarea metodei presupunând existenţa pieţelor de asigurări
convenţionale. În cazul în care riscurile, datorită dimensiunii lor, nu pot fi controlate prin cele
două metode, sunt necesare identificarea şi evaluarea gradului de risc pentru ca managerul să
cunoască expunerea potenţială.
Acoperirea riscurilor se poate face prin următoarele tehnici:
 elaborarea unui program formal de finanţare pe baza prognozelor privind pierderile
anticipate;
 prelevări de fonduri de rezervă pentru pierderi din creditare;
 trecerea pierderilor pe cheltuieli sau acoperirea lor din capital, în masura în care
aceste pierderi se produc;
 constituirea de provizioane de risc. Dincolo de incertitudinea asociată veniturilor pe
care o generează, programul de autofinanţare poate constitui un mesaj pozitiv pentru pieţele
financiare.
Acoperirea riscurilor trebuie să se facă pe baza a două criterii:
 acoperirea unor familii de riscuri;
 existenţa unor baze proprii de date statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea
riscurilor.
Transferul riscurilor se face prin poliţa de asigurare, fiind considerată un mijloc de
transfer al riscului, sistemul asigurărilor, sau prin operaţiuni cu instrumente derivate, fiind
utilizabil în cazul riscurilor cu pierderi grave sau când riscurile nu pot fi identificate sau evaluate
precis. Structurarea unui program de asigurare pentru o bancă se poate face prin trei posibilităţi:
 negocierea centralizată cu limitarea numărului de poliţe;
 negocierea descentralizată, poliţele fiind încheiate separat;
 programe specifice pentru diferite activităţi bancare.
Teoretic, transferarea riscurilor ar trebui să fie tehnica de ultimă instanţă, însă practica
bancară face ca aceasta să fie utilizată prioritar. Se recomandă în principiu un transfer al
riscurilor grave şi reţinerea riscurilor frecvente.
 2.3 REGLEMANTARI PRIVIND RISCURILE BANCARE

În contextul interconectării instituţiilor de credit pe piaţa monetară, dereglările din

activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare în cadrul
întregului sistem bancar.
Din acest motiv şi nu numai, atât comerţul de bancă, cât şi profesia de bancher sunt
activităţi reglementate - prin legi şi alte norme asimilate - pentru a asigura un cadru legal necesar
desfăşurării acestei profesiuni şi pentru statuarea unor relaţii bine conturate şi responsabile între
bănci şi partenerii/clienţii lor18.
Zona de protecţie, asigurată de lege şi normele prudenţiale, poate fi structurată, din
punctul de vedere al entităţilor acoperite, după cum urmează:
- instituţiile de credit sunt protejate împotriva riscurilor determinate de calitatea clienţilor
şi de potenţialele acţiuni potrivnice ale acestora;
- clientela băncii este protejată faţă de erorile manageriale rezultând din incompetenţă sau
din asumarea hazardată a unor riscuri excesive;
- acţionarii sunt protejaţi faţă de potenţialul distructiv al unui management defectuos;
- sistemul bancar şi mediul de afaceri sunt protejate faţă de efectele conexe şi colaterale
derivând dintr-o deteriorare a situaţiei economico-financiare a băncilor aflate în dificultate;
- societatea, în ansamblul ei, este protejată de posibila instabilitate a sistemului bancar,
dar şi de apariţia unui deficit de imagine a acestuia.
Reglementările privind protecţia sistemului bancar, în ansamblul său, privesc, în
principal, evitarea riscului reputaţional datorat interferenţei în sistem a unor entităţi ce nu sunt
supuse reglementării şi supravegherii autorităţilor competente.
Reglementările privind accesul capitalului şi al resurselor umane în industria de profil se
regăsesc în condiţiile în care poate fi acordată autorizaţia de funcţionare a instituţiilor de credit
şi, în afara riscului reputaţional, au reverberaţii şi asupra altor categorii de risc, cum ar fi, de
pildă, riscul de lichiditate, de solvabilitate sau cel operaţional.
Reglementările privind activităţile permise au în vedere, în primul rând, limitarea riscului
operaţional, dar sunt de natură să atenueze - direct sau indirect - şi alte componente ale riscurilor
bancare.
Reglementările privind organizarea internă pornesc de la principiul potrivit căruia băncile
trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor B.N.R.. În acest sens, ele trebuie să
dispună de proceduri de administrare şi contabile corespunzătoare şi de sisteme adecvate de
control intern.
18
Coman, F. - Activitatea bancară. Profit şi performanţă, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 58
 Cerinţele prudenţiale reglementate prin lege şi prin normele subsecvente au ca principal
obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului bancar şi în special a riscului de contrapartidă.
Ele se referă, cu precădere, la: solvabilitate; lichiditate; expunerea maximă faţă de un singur
debitor şi cea agregată; expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu banca; riscul
valutar; calitatea activelor, constituirea şi utilizarea provizioanelor de risc; organizarea şi
controlul intern.
O gamă specifică de reglementări vizează secretul profesional, concretizat în păstrarea
confidenţialităţii asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea
desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia băncii, care
privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale
clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate - la
serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.

2.4 RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

Pieţele financiare au devenit mai fragile, mai supuse hazardului. Aceasta a condus la o
creştere accentuată a incertitudinii şi, în consecinţă, la multiplicarea riscurilor specifice
aparatului bancar. Numeroase evenimente au arătat că problemele principale cu care se confruntă
băncile rezultă din accentuarea riscurilor, aceasta deoarece viitoarea evoluţie a activelor, ca şi a
costului pasivelor, nu poate fi prevăzută cu acurateţe.
O latură semnificativă a performanţei bancare o reprezintă şi dimensionarea riscurilor.
Cuplul rentabilitate - risc reprezintă cele două laturi ale performanţei. Băncile se confruntă cu o
gamă de riscuri, fiind domeniul cel mai sensibil din punct de vedere economic.
Considerarea acestor riscuri este un fapt necesar şi important pentru fiecare bancă, dar în
condiţiile amplitudinii procesului de recreditare, cunoaşterea, evitarea şi prevenirea lor este de o
deosebită relevanţă la nivel naţional.
Bancherii trebuie să evalueze riscul înaintea acordării împrumuturilor 19. Ei sunt în primul
rând preocupaţi de riscul neonorării, şi în mod specific, de posibilitatea ca solicitantul să nu fie în
măsură să-şi achite obligaţiile aferente creditului acordat.
Majoritatea băncilor, într-o măsură mai mică sau mai mare, îşi asumă riscul de creditare,
ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului în care evoluează în timp calitatea
portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilităţii, adecvării capitalului şi
încrederii în bancă. Prin urmare, doi indicatori de referinţă pentru estimarea riscului de creditare
se determină pe baza ponderii activelor de calitate slabă, care întârzie sau nu permit realizarea
veniturilor anticipate, respectiv :

19
Basno, C., Dardac, N. - Management bancar, Economică, Bucureşti, 2002, pag. 57
  (volumul creditelor restante/total credite)*100
 (volumul creditelor neperformante/total credite)*100
Este de dorit ca cele două rapoarte să aiba valori minimale (tinzând spre zero, în primul
caz, şi situate în jur de 1, în al doilea caz), creditele restante, dar mai ales cele neperformante,
grevând activitatea şi rezultatele financiare ale băncii. Aceste categorii de credite generează una
din problemele de fond ale sistemului bancar din economiile în tranziţie, confruntate cu
puternice dezechilibre micro şi macroeconomice20.
Alţi indicatori ai riscului de creditare utilizează în formula de calcul rezervele şi
provizioanele pe care băncile le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi :
o (rezerve pentru pierderi/total credite)*100, raport care exprimă sintetic expectaţiile
manageriale privind evoluţia calităţii portofoliului de împrumuturi;
o (provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete)*100, raport care reflectă nivelul
de prudenţă adoptat de bancă în politica sa de creditare;
o (profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite)*100, respectiv costul acoperirii
riscului de creditare asumat de bancă.
Riscul în activitatea de creditare prezintă două forme:
- Riscuri interne - provenite din riscul clientului şi aici intră riscul insolvabilităţii şi riscul
de lichiditate.
- Riscuri externe - care sunt: riscul ramurii unde activează firma creditată, riscul ţării şi
riscul politic, riscul economic (inflaţia, legislaţia), riscul social (şomaj, greve, epidemii),
catastrofe naturale (inundaţii, cutremure, erupţii de vulcani).
Riscul insolvabilităţii sau riscul neplăţii la scadenţă (risc de nerambursare) se manifestă
ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client. El constă în probabilitatea
întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau
deficienţelor împrumutatului. Acest risc, fie că aduce o pierdere de capital definitivă, fie că
presupune o recuperare parţială şi târzie prin acţiuni în instanţele juridice şi, în acest caz,
insolvabilitatea prejudiciază interesele băncilor.
Riscul global al insolvabilităţii este o funcţie crescătoare a masei creditelor acordate şi a
ratei dobânzii, în timp ce oferta de credit este o funcţie descrescătoare a riscului. Deci, riscul de
insolvabilitate creşte pe măsură ce dimensiunile cresc. Mai mult, odată cu creşterea volumului
creditului, cazurile de insolvabilitate cresc în proporţie accelerată, expresie a faptului că
majorarea proporţiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr mult mai mare de
persoane, potenţial insolvabile.

20
Coşea, M., Nastovici, L. - Metode şi tehnici de evaluare a riscurilor la nivel micro şi macroecomic, Lux Libris,
Braşov, 1998, pag. 43
 Restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate întrucât, în aceste
împrejurări, clienţii cu solvabilitate îndoielnică sunt excluşi de la creditare.
Creşterea ratei dobânzii conduce la creşterea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor
băncilor întrucât, pe de o parte, creşterea obligaţiilor debitorilor majorează în general obligaţiile
beneficiarilor de credite, iar pe de altă parte, pentru că aceşti clienţi apreciaţi ca riscanţi au un
regim de creditare specific, cu dobânzii mai ridicate.
Riscul insolvabilităţii majorat determină o ofertă de credit mică. Astfel, în ceea ce
priveşte poziţia ofertei de credit faţă de insolvabilitate, trebuie să constatăm că bancherul, fiind
sensibil la riscul solvabilităţii, va avea el însuşi un prag dincolo de care nu va forţa acordarea de
credite, independent de condiţiile de dobândă extrem de favorabile. Fiecare bancă se confruntă
cu tendinţe de anticipare, de conservare şi de reţinere în acordarea creditului, ceea ce înseamnă
mai multă siguranţă. Pe de altă parte, băncile sunt interesate de valorificarea ofertei de credit pe
care o are, ceea ce îndeamnă să acorde unele credite pe care ar fi trebuit, în mod normal, să le
refuze.
Se impune deci o difuzare a riscurilor care limitează, în funcţie de fondurile proprii ale
băncilor, dimensiunile creditului ce se poate acorda unui singur client, astfel încât falimentul
unuia dintre clienţi să nu afecteze echilibrul financiar al băncilor.
Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma
cerinţelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: uman (competenţă, moralitate),
economice (situaţia internaţională, naţională, cadrul profesional, fenomene de conjunctură ale
ramurilor din care face parte firma debitorului), financiare (situaţia financiară, cifrele de bilanţ,
contul de profit şi pierdere, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma
juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).
Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de credit.
În prevenirea şi evitarea insolvabilităţii se constituie măsuri la nivelul macroeconomic.
Astfel, în fiecare ţară, normele de funcţionare bancară promovează protejarea deponenţilor,
principali furnizori de resurse ale băncilor, prin impunerea unor reguli menite să imprime
băncilor o anumită poziţie de echilibru în relaţiile cu clienţii şi în măsură să contracareze efectele
de insolvabilitate şi să le minimizeze urmările. Asemenea dispoziţii de reglementare cunoscute şi
sub numele de “norme prudenţiale” sunt:
- obligaţia unui capital minim;
- o anumita rată de acoperire a riscurilor exprimată ca un raport între fondurile proprii nete şi
creditele acordate, ponderate dupa gradul de risc (8%, potrivit prevederilor Normei COOKE);
- o rată de diviziune a riscurilor care limitează, în funcţie de fondurile proprii ale băncilor,
dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client astfel încât falimentul unuia dintre
clienţi să nu dăuneze esenţial echilibrului băncilor. Împrumuturile acordate de o bancă unui
singur debitor nu pot depăşi, cumulat, 20% din capitalul şi rezervele societăţii bancare
respective.
Dincolo de aceste norme generale, riscul insolvabilităţii trebuie să fie luat în considerare
în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplică fiecare bancă, în sfera
opţiunilor sale de creditare, în raport cu clienţii săi. Gradul de risc este diferit în funcţie de natura
clientului, agent economic sau persoană fizică, şi în funcţie de tipul creditului care, prin natura
lui, asigură garantarea sau implică un grad avansat de risc. Pentru societăţile comerciale,
cunoaşterea amănunţită a condiţiilor lor de funcţionare este în mod implicit şi obligatoriu
necesară ca o modalitate de prevenire elementară a riscurilor de insolvabilitate.
Analiza debitorului presupune o cunoaştere profundă a situaţiei din sfera lui de activitate:
tendinţa de dezvoltare, evoluţii conjuncturale şi în mod deosebit trăsăturile caracteristice ale
firmei, factorii de creştere, evoluţia profitului, a fondului de rulment, a soldului contului la
bancă, a indicatorilor de solvabilitate şi lichiditate.
Atitudinea prudentă de prevenire şi evitare desfăşurată de bănci diminuează numărul
cazurilor de insolvabilitate, dar nu le înlătură total.
Riscul insolvabilităţii poate fi apreciat cu ajutorul indicatorului riscului insolvabilităţii:

În categoria creditelor de calitate medie intră creditele în observaţie, creditele

substandard şi creditele incerte.
Creditele în observaţie corespund grupei B de bonitate, creditele substandard grupei C,
iar creditele incerte corespund grupei D.
Creditele acordate grupei A sunt credite performante, în timp ce creditele acordate unor
clienţi care în prezent se situează în grupa E sunt credite clasificate drept pierderi. Cu cât
indicatorul va avea o valoare mai mare, cu atât profitul băncii va fi mai mare, dar şi riscul va
creşte.
Riscul lichidităţii (de imobilizare): riscul lipsei de lichiditate reprezintă pentru bănci tot o
chestiune de costuri. El rezultă din compararea activelor cu posibilităţi de lichidare imediată cu
depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor creditelor.
Băncile dispun de o lichiditate gratuită şi de o alta care implică costuri. Lupta băncilor
împotriva lipsei de lichidităţi este lupta pentru minimizarea costurilor lor. Lichiditatea este
posibilitatea băncilor de a asigura în orice moment efectuarea plăţilor cerute de creditorii lor.
Aceasta înseamnă pentru bănci plăţi directe către clienţi în numerar sau plăţi dispuse de clienţi în
favoarea altor bănci sau mai precis către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.
 Riscul de imobilizare survine la băncile care nu sunt în măsură să satisfacă cererile
titularilor de depozite din cauza unei gestiuni defectuoase a creditelor. Efectele negative ale unei
asemenea situaţii care îl afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea
judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci.
Băncile trebuie să aibă suficiente deţineri de numerar (bancnotele emise de banca de
emisiune) sau suficiente depozite la bancă de emisiune posibile a fi folosite pentru efectuarea de
plăţi către alte bănci. Într-un cuvânt, au nevoie de moneda centrală. În mod obişnuit, prin
operaţiunile curente, băncile primesc fluxuri de monedă centrală în mod automat (şi care-i revin
gratuit sau ieftin), efect al serviciilor bancare desfăşurate pentru clienţi.
Asigurarea lichidităţii este o problemă de conjuctură şi că riscul de lipsă de lichidităţi,
odată apărut, poate, de regulă, să fie rezolvat operativ solicitând însă băncilor un efort de costuri,
uneori ridicate. Deci problema lipsei de lichidităţi nu se pune în sensul că n-ar fi posibilă
obţinerea lichidităţii, ci a preţului ei, a costului de obţinere a acestor lichidităţi.
În acest context, băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichidităţi folosind
diferite procedee şi să fie astfel în măsură să evite creşterile nejustificate de costuri, în condiţiile
în care asigurarea lichidităţii nu este asigurată, sau, cu alte cuvinte, să ţină seama de costurile
determinate de asigurarea lichidităţii atunci când alte interese, de regulă, profiturile mari
preconizate, împing băncile să încalce cerinţele lichidităţii.
Lipsa de lichiditate, deşi este aparent un element de conjunctură, decurge dintr-o serie de
corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncilor.
Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci angajează fonduri ce nu aparţin băncii. De
aici decurge necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredinţate, ca
bancherul să-şi întărească poziţia de creditor prin garanţii personale sau reale.
Riscul de lichidare poate fi măsurat cu ajutorul indicelui de lichiditate :

Cu cât indicele de lichiditate va fi mai mare, cu atât există un risc mai mare de lichiditate.
Riscul de variaţie a ratei dobânzii se concretizează în pierderile pe care le pot înregistra
băncile în urma modificării dobânzii pe piaţă faţă de dobânda stabilită în contractul prin care fie
a atras resurse, fie a angajat resurse. În acest caz, se va diminua puterea de cumpărare a sumelor
încasate de bănci.
Rata dobânzii practicată pe piaţa monetară este factorul determinant al nivelului
dobânzilor la creditele pe termen scurt acordate de bănci. Piaţa monetară este o piaţă între bănci
şi alte instituţii financiare, pe care băncile găsesc zilnic banii de care au nevoie pentru acordarea
de credite pe termen scurt. Banca centrală intervine rareori pe această piaţă primind sau acordând
credite. Băncile comerciale pot acorda credite sau se pot împrumuta cu fonduri pe diferite
termene, constituind garanţii în efecte financiare pe care le pun în gaj sau mobilizează creditele
de la banca centrală.
Nivelul dobânzii pe piaţa monetară este un cost marginal de finanţare, denumit şi cost de
oportunitate a creditelor pe termen scurt. Acest nivel al dobânzii se stabileşte în funcţie de
cererea şi oferta de bani, care fluctuează zilnic, constituind, de fapt, o rată a dobânzii de
echilibru. Riscul ratei dobânzii este consecinţa activităţii de intermediere financiară.
Maniera în care băncile îşi structurează activele şi pasivele determină poziţia riscului
ratei dobânzii. Exemplul cel mai frecvent este cel al unei bănci ce finanţează active pe termen
lung cu dobândă fixă, din pasivele pe termen scurt sau cu dobândă variabilă. Având în vedere
faptul că dobânzile pentru termene scurte sunt mai mici decât dobânzile pe termene lungi,
asemenea bănci obţin profituri luând cu împrumut de pe pieţele cu termene scurte şi dând cu
împrumut pe pieţe cu termene lungi.
Consecinţa acestei strategii este faptul că banca îşi asumă un risc al ratei dobânzii. Atunci
când dobânzile pe termen scurt cresc, creşte şi costul fondurilor atrase, în timp ce dobânzile
câştigate din activele pe termen lung rămân relativ fixe. În această situaţie, marja dintre câştigul
din active şi costul pasivelor poate deveni negativă. Chiar dacă ea ar fi pozitivă, venitul net din
dobânzi al băncii va fi insuficient să acopere cheltuielile generale ale băncii, fapt ce duce la
pierderi care vor eroda capitalul. În majoritatea băncilor, estimarea riscului ratei dobânzii se face
apreciind în ce fel anumite schimbări ale ratei de dobândă vor afecta câştigurile băncilor.
Riscul ratei dobânzii se exprimă prin rata gradului de sensibilitate :

Pentru a preveni pierderile ce pot apare din producerea riscului prevăzut, bancherii
trebuie să recunoască şi să indentifice riscurile ce însoţesc orice propunere de credit, să asigure o
micşorare/eliminare corespunzătoare a acelor riscuri, să conducă cu flexibilitate analiza de credit
luând în considerare cu atenţie orice contestaţie sau eliminare, să aprobe sau să refuze
propunerile clientului în concordanţă cu structura organizaţională stabilită de administrare a
creditului. Cum orice credit reprezintă în ultimă instanţă un plasament într-un activ riscant,
băncile trebuie să-şi evalueze riscul respectiv şi să-l gestioneze.
Una din măsurile ce pot fi luate de bănci pentru prevenirea riscului este evaluarea
performanţelor financiare ale agentului economic. Pentru aprecierea performanţelor financiare
ale agentului economic, s-a stabilit un set de criterii economice şi de organizare.
 Nivelul fiecărui indicator este punctat după grilă, iar prin însumarea punctelor acordate
fiecarui indicator se obţine un punctaj total, pe baza căruia agentul economic este încadrat în una
din cele 5 categorii, astfel:
CATEGORIA”A” – în cazul în care performanţele financiare ale clientului sunt foarte bune
şi permit achitarea la scadenţă a ratelor şi a dobânzilor.
CATEGORIA”B” – în cazul în care performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar
nu pot fi menţinute la acest nivel în perspectivă mai îndelungată.
CATEGORIA”C” – în cazul în care performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar se
constată o evidentă tendinţă de înrăutăţire a acestora.
CATEGORIA”D” – în cazul în care performanţa financiară este scăzută şi cu o evidentă
ciclicitate la intervale scurte de timp.
CATEGORIA”E” – în cazul în care se constată că performanţele financiare arată pierderi şi
există perspective clare că ratele şi dobânzile nu vor fi plătite.
Aprecierea serviciului datoriei se face în funcţie de modul în care fiecare client îşi
respectă termenele de achitare a ratelor şi a dobânzilor datorate. Serviciul datoriei poate fi
apreciat ca fiind “Bun”,”Slab” sau “Necorespunzător”.
Performanţele financiare se corelează cu serviciul datoriei în vederea încadrării fiecărui
agent economic în una din cele 5 categorii de credit : Standard; În observaţie; Substandard;
Îndoielnic şi Pierdere, după matricea de mai jos:
Tabel 2.1 Clasificare Serviciu Datorie
BUN SLAB NECORESPUNZATOR
A Standard In observatie Substandard
B In observatie Substandard Indoielnic
C Substandard Indoielnic Pierdere
D Indoielnic Pierdere Pierdere
E Pierdere Pierdere Pierdere
Sursa: Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 16/2012 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, cu
modificarile si completarile ulterioare
Credite standard: sunt acele plasamente ce nu implică riscuri în administrarea datoriei şi
care se acordă clienţilor solvabili pentru afaceri bune.
Credite în observaţie: sunt cele acordate clienţilor cu rezultate economico -financiare
foarte bune, dar care în perioade scurte de timp întâmpină greutăţi în rambursarea ratelor
scadente şi a dobânzilor aferente.
 Credite substandard: sunt acele plasamente ce prezintă deficienţe şi riscuri clare, care
periclitează serviciul datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului şi/sau
capacitatea de plată a beneficiarului de împrumut.
Credite îndoielnice: rambursarea sau lichidarea lor pe baza condiţiilor, valorilor şi
garanţiilor existente este foarte incertă, fiind practic neprotejate sau protejate într-o mică măsură
de valoarea realizabilă a garanţiei lor.
Credite pierdere: sunt acele credite ce nu pot fi restituite băncilor.
Băncile comerciale din România creditează numai agenţii economici care se încadrează
în categoria A sau B.
Un aspect al creditelor neperformante este identificarea pragului considerat periculos al
acestor credite ale unei bănci. Uzanţa internaţională plasează fondurile proprii şi plasamentele în
active riscante într-un raport de 1 la 8, cel mult 10%. În România, însă, cele mai multe bănci au
plasamente care depăşesc cu mult acest raport pentru că băncile noastre nu au o gamă largă de
produse financiare în care să-şi plaseze banii.
Situaţia acestor credite neperformante fiind delicată, statul, a acceptat ca măsură de
prevenire şi acoperire a riscului de nerambursare, constituirea de provizionare de risc, prin
deducerea lor din profitul impozabil, fiind acceptate drept cheltuieli.
In ultimii ani, bancile si-au curatat bilanturile de credite neperformante. La sfarsitul
anului 2020, rata medie a creditelor neperformante (NPL – non-performing loans) in sistemul
bancar romanesc se situa in jurul a 4% din total imprumuturi, conform datelor publicate de
BNR21.

CAPITOL 3

OTP BANK – VIZIUNE ASUPRA RISCULUI BANCAR

21
https://www.zf.ro/banci-si-asigurari/rata-creditelor-neperformante-coborat-noiembrie-2020-3-9-cel-scazut-
19923313
3.1 PREZENTAREA GENERALA OTP BANK

OTP Bank România este parte a OTP Group, unul dintre cele mai mari și importante
grupuri financiare din Europa Centrală şi de Est, cu operaţiuni bancare în Ungaria, Muntenegru,
Croaţia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Slovacia, Serbia şi România.
OTP Bank, cu o tradiție de peste 70 ani pe piața bancară, fiind cea mai mare bancă din
Ungaria, este prezentă din anul 2004 pe piaţa bancară locală din România, propunându-și să
devină o bancă universală puternică, oferind servicii complete pentru clienţi persoane fizice şi
companii, acest fapt fiind prezent în toate acţiunile pe care le-a întreprins de-a lungul prezenței
pe piaţa bancară locală, construindu-și prin inovaţie şi competenţă, drumul către acest obiectiv.
Banca a achiziţionat 99,99% din RoBank, 0,01% aparţinând altor companii, membre ale OTP
Group, RoBank fiind o bancă care a primit autorizarea de funcţionare ca bancă universală în
România în anul 1995.
Până în anul 2007, OTP Bank a ajuns la o prezență în Romania prin intermediul unui
număr de 104 unități teritoriale.
Anul 2008 a fost primul an în care banca a avut profit, de la intrarea pe piața bancară din
România, după care au urmat doi ani dificili pentru toate bancile din Romania, ca urmare a crizei
bancare din 2008. În acești 2 ani de criză, obiective principale ale băncii și celorlalți membrii ai
grupului OTP au fost menținerea stabilităţii, a lichidităţii și a profitabilităţii.,
În următorii ani, banca a înregistrat profit, continuând să îşi consolideze poziția pe piața
locală şi să transforme provocările în oportunități reale de dezvoltare și întărire a relațiilor cu
clientele sa. În 2013, a adoptat o strategie mai prudentă, mizând concomitant pe extinderea
volumul de credite, avȃnd marele avantaj faptul că banca era o bancă auto-finanțată, dispunând
de resursele necesare extinderii activității de creditare.
În anii 2014-2015, OTP Bank România, în urma unui îndelungat process de due-
dilligence, a semnat contractul de achiziție în procent de 100% a acțiunilor Millennium Bank
România, membră a Banco Comercial Português, valoarea tranzacției fiind de 39 milioane de
EUR22. Această achiziție a însemnat susținerea în mod eficient a atingerii obiectivului strategic
pe termen mediu al băncii, acela de a intra în topul primelor 10 bănci din România. La începutul
anului 2015, OTP Bank România a anunţat finalizarea achiziţiei, iar ca urmare a acestei achiziții,
cota de piaţă a OTP Bank România crescuse la aproximativ 2%, iar banca rezultată în urma
fuziunii urcând până pe locul 13 în clasamentul băncilor cu prezență în România. 
OTP Bank România a crescut în mod organic încă de la intrarea pe piața internă,
consolidându-și totodată poziția în 2016, după finalizarea procesului de integrare a Millennium
22
www.optbank.ro
Bank România din Noiembrie 2015. În 2018, OTP Bank România şi-a consolidat poziţia
sistemică şi a urcat în top 10 bănci pe piața locală, ocupând locul 9, în baza numărului de active.
OTP Bank este mereu în căutarea soluțiilor adaptate la realitățile economice ale pieței și
la așteptările din ce în ce mai variate ale clientele bancare, într-un mediu din ce în ce mai mai
dinamic, un mediu unde toate băncile investesc tot mai puternic in digitalizare.
Grupul își concentrează eforturile pe furnizarea de produse și servicii personalizate, de o
calitate înaltă, dorind să își întărească abilitățile de inovare pentru a veni în întâmpinarea
clientelei cu răspunsuri pertinente la nevoile actuale și viitoare ale consumatorilor.
Pe lângă OTP Bank, grupul OTP mai cuprinde: OTP Consulting România ( oferă servicii
pentru sprijinirea investiţiilor străine în România, precum şi consultanţă pentru autorităţile locale
şi IMM-uri în accesarea fondurilor UE şi implementarea proiectelor finanţate);
OTP Leasing România IFN (oferă produse de leasing auto, vehicule comerciale și echipamente);
OTP Asset Management S.A.I. (este o societate de administrare a investițiilor, conform legii
297/2004 privind piața de capital, care va desfășura toate activitățile specifice unei societăți de
administrare a investițiilor); OTP Factoring (obiectul principal de activitate îl reprezintă
administrarea portofoliilor de creanțe achiziționate de la diverse instituții financiar bancare și
IFN-uri); OTP Advisors (asigură servicii de vânzare directă a produselor de creditare OTP
Bank); Fundația Dreptul la Educație (OTP Bank România și-a propus să contribuie la
dezvoltarea unui comportament financiar responsabil și sănătos în rândul generației tinere.
Fundația Dreptul la Educație este instituția care coordonează și implementează activitățile de
educație financiară ale băncii).
Datele de identificare ale OTP Bank sunt următoarele: Adresa: Str. Buzeşti, nr. 66-68,
cod 011017, sect. 1, Bucureşti, România; Cod unic de înregistrare: 7926069; Nr. Registrul
Comerţului nr. J40/10296/1995, capital social: 2.079.253.200 RON; www.otpbank.ro, e-mail
office@otpbank.ro.
OTP Bank România a crescut în mod organic încă de la intrarea pe piața internă,
consolidându-și totodată poziția în 2016, după finalizarea procesului de integrare a Millennium
Bank România din Noiembrie 2015. În 2018, OTP Bank România şi-a consolidat poziţia
sistemică şi a urcat în top 10 bănci pe piața locală, ocupând locul 9, în baza numărului de
active23.
Viziunea băncii este de a fi recunoscută ca și un partener puternic, stabil şi profitabil în
servicii financiare universale de mărime medie, un partener care administrează eficient, creşte în
mod dinamic şi se implică puternic în programe de responsabilitate socială.

23
www.optbank.ro
 Misiunea băncii este de a oferi o gamă completă de servicii financiare de calitate înaltă,
prin operarea într-o manieră prudentă şi transparentă şi prin cultivarea activă a inovaţiei.
Valorile bancii sunt: încredere, dinamism, inovaţie, stabilitate, professionalism,
flexibilitate, transparenţă, integritate, orientare spre clienţi. Banca recunoaste calitatea, motivarea
şi performanţa ca factori principali în atingerea succesului. 

3.2 PRODUSE SI SERVICII OFERITE DE OTP BANK

Clienții OTP Bank beneficiază de reduceri substanţiale pentru serviciile oferite de partenerii
băncii, cu care aceasta are încheiate diverse parteneriate, de acestea putand beneficia atât clientii
persoane fizice, cat și juridice, acestea putand fi accesate prin intermediul cardului OTP Bank.
Dintre aceste parteneriate amintim: Citydent (clinică stomatologică, 10% discount la servicii
stomatologice), MOL (combustibil, card de cumpărături Compas OTP Bank); TICKET
Restaurant – cardul de masa (emise în parteneriat și sub autorizația de emitere Edenred).
OTP Bank ofera o gama larga de produse si servicii bancare clientelei sale, persoane
fizice si juridice.
Unul din cele mai solicitate produse bancare de persoanele fizice este creditul de nevoi
personale online cu pachetul LeZero. Acest credit are comisioane zero si se poate primi
aprobarea solicitarii in 30 de minute de la completarea tuturor formularelor, cu conditia ca
veniturile solicitantului sa fie in baza de date ANAF. Creditul are o dobanda fixa, cuprinsa intre
7.99% si 11.99% (dobânda este redusă cu 1% față de dobanda standard, dacă venitul este incasat
în contul deschis la OTP Bank. Dobânda se stabilește la acordarea creditului în funcție de
profilul financiar și va rămâne fixă pe toată durata creditului). Suma care poate fi creditata este
intre 1.000 si 66.000 RON. La acordare credit, este inclus pachetul LeZero (cont current, card de
debit Mastercard, Mobile Banking si Internet. Caracteristicile si beneficiile acestui credit sunt
urmatoarele, pe langa cele enumerate anterior24:
 perioada de rambursare a creditului este cuprinsa între 6 și 60 de luni.
 pachetul LeZero este gratuit, cu conditia încasarii lunar a minim 1.200 RON în contul
OTP Bank și efectuarea a cel putin unei plati lunare cu cardul de debit Mastercard, cu telefonul
sau prin Internet Banking. Dacă aceste conditii nu sunt îndeplinite, clientul primeste aceste
beneficii contra sumei de 12 RON lunar.
 costurile sunt zero (comision analiza, comision deschidere si administrare cont
curent, comision lunar administrare credit). Singurul comision care poate sa apara este cel legat
de rambursarea anticipate (intre 0.5 si 1%, in functie de perioada ramasa a creditului).

24
www.optbank.ro
 Solicitantii trebuie sa indeplineasca anumite conditii pentru a aplica la acest credit, din
care amintim: varsta peste 23 ani la momentul solicitării, dar maxim 65 de ani la scadența finala
a creditului; cetățean român domiciliat în România; beneficiar real al fondurilor; solicotantul nu
face parte din categoria persoanelor afiliate băncii si nu are litigii cu banca; nu ește angajat/ruda
cu un angajat OTP Bank; vechime în muncă, ca și angajat de minim 3 luni la angajatorul curent
și în ultimele 12 luni experiență totală neîntreruptă sau minim 6 luni experiență la angajatorul
curent.
Pentru accesarea acestui credit, solicitantul trebuie sa aiba: carte de identitate emisă de
statul roman; adresa personala de email valida; telefon mobil; computer, tabletă sau telefon
mobil dotate cu cameră video; conexiune stabilă la internet (pentru acest credit nu e nevoie de
prezenta fizica la banca in momentul solicitarii); unul dintre browser-ele recomandate.
Dintre alte produse de creditare adresate persoanelor fizice, amintim:
 creditul de nevoi personale - aici enumeram urmatoarele caracteristici: fara adeverința
de venit, daca acesta poate fi verificat în baza de date ANAF; nu este nevoie de avans sau girant;
0% comision lunar de administrare a creditului; suma imprumutata poate fi oricare intre 1.000 și
100.000 RON.
 overdraft (descoperit de cont): poate fi accesat de clientii cu varsta maxima de 65 ani, cu
un venit minim net pe economie, nu este necesara adeverinta de venit, fara garantii suplimentare,
nu e necesara justificarea scopului utilizarii fondurilor, necesitatea rambursarii doar a dobanzii
aferente sumei utilizate din overdraft.
 credit ipotecar: avans minim 15% din valoarea sumei solicitate; perioada maximă de
rambursare 30 de ani; valoarea creditului ipotecar poate fi minim 1,000 EUR (in echivalent
RON) si maxim 200.000 EUR (in echivalent RON); 0% comision lunar de administrare a
creditului.
 credit Noua Casa25: clientii sunt asteptati in sucursalele OTP Bank pentru a fi consiliati
cu privire la caracteristicile acestui produs bancar si a modalitatii de accesare; nu este necesara
adeverinta de venit (informatia de legata de venituri se extrage din baza de date ANAF; avans
minim 5%, perioada maxima de rambursare 30 ani.
Pentru persoanele fizice, exista o oferta diversa de conturi curente bancare, care permit
efectuarea operatiunilor dorite in conditii de maxima siguranta. Aceste conturi au o valabilitate
pe o perioada nelimitata de timp, cu comisioane zero de deschidere, inchidere sau retragere de
numerar din depozitele ajunse la scadenta. Dintre aceste conturi amintim:
 cont de plati cu servicii de baza: conform legii 258/2017, art 48 (comparabilitatea
comisioanelor), clientul are dreptul de a alege între orice cont de plăți și un cont de plăți cu

25
www.optbank.ro
servicii de bază, accesul la un astfel de cont este condiționat de achiziționarea unor servicii
suplimentare.
 contul Junior Start: este dedicat copiilor cu vârsta sub 14 ani. Acest cont oferă
copilului un sentiment că este deja “mare” si are un viitor in fata. Este disponibil în RON, EUR,
USD și HUF, beneficiind de dobânzi avantajoase si comisioane reduse.
 contul Junior Plus: se adreseaza clientilor cu varste intre 14-18 ani, oferind senzatia de
bucurie a adolescentei si a independentei financiare. Este disponibil în RON, EUR, USD și
HUF, cu
dobânzi avantajoase și comisioane zero pentru deschiderea și administrarea contului, cu
posibiliate de atasare a unui card de debit Junior Plus.
 Contul Junior Max: se adreseaza clientilor cu varste intre 18-25 ani, tineri cu lumea la
picioare. Este disponibil în RON, EUR, USD și HUF, cu dobânzi avantajoase și posibiliate de
atasare a unui card de debit Junior Max sau serviciul Alerte SMS.
OTP Bank ofera diverse pachete de produse și servicii bancare. Dintre cele mai
importante amintim:
 pachetul LeZero ONLINE26: zero comision la conturile curente, zero commission
adminostrare, zero costuri la cardul de debit (fara comision de emitere card și administrare card;
zero costuri la retrageri numerar de la orice ATM din România, nelimitat;
 pachetul OTP Stabil: structura modulară a acestui pachet OTP STABIL este special
concepută pentru a oferi produsele și serviciile de care clientul are nevoie. Deschiderea și
administrarea contului curent este gratuita, taxa de emitere și administrare card zero pentru
cardul de debit inclus, dobânzi avantajoase și comision de analiză ZERO la creditul de nevoi
personale.
 OTP Pramatic si OTP Prestige: au aceleasi caracteristici si beneficii ca si pachetul OTP
Stabil, plusul fiind dat de serviciul OTPdirekt – Internet Banking, fără niciun cost de activare sau
menținere a serviciului.
 OTP Pachetul pentru pensionari: pensia este virată direct în cont, la data stabilită.
Deschiderea și administrarea contului curent se face gratuity, iar retragerile de numerar sunt
nelimitate şi gratuite la ATM-urile OTP Bank. La constituirea oricărui depozit la termen primești
un bonus de dobândă faţă de oferta standard
Banca ofera clientilor sai o serie de carduri de debit si credit:
 OTP Mastercard card de debit: 0% comision pentru tranzacțiile la comercianți, taxă de
administrare zero în primul an, utilizare națională și internațională, conversie automată a valutei
în momentul tranzacției, fără comisioane suplimentare.
26
www.optbank.ro
  Foto card de salariu: clientul are libertatea de a alege orice design al cardului, fiind
stimulata creativitatea acestuia, putand personaliza atât cardul de debit, cât și cardul de credit
Mastercard. Se pot face plăți și retrageri de numerar în România și în lume, fiind utilizat si la
cumparaturi online la standarde de siguranță “3D Secure”.
 Card Junior Plus: adresat clientelei intre 14-18 ani cu cont deschis de parinti la OTP
Bank. Poate fi solicitat în orice sucursală OTP Bank, dacă clientul are deja deschis un cont de
economii Junior Plus.
 Cardul Junior Max: adresat clientelei intre 18-25 ani cu cont deschis de parinti la OTP
Bank. Poate fi solicitat în orice sucursală OTP Bank, dacă clientul are deja deschis un cont de
economii Junior Max.
 Cardul Universitatea Sapientia: este realizat in colaborare cu institutia cu acelasi nume,
venind in intampinarea si folosul studenților și al profesorilor pentru mai multă independență și
siguranță. Pentru studenți, cardul este atașat la contul Junior, un cont de economii cu dobândă
avantajoasă, taxă de administrare zero, utilizare națională/internațională, fiind disponibil în
RON.
 Mastercard GOLD: beneficiile exclusiviste aduse de acest card sunt date de faptul ca
poate fi folosi cardul în orice locație care afișează sigla Mastercard atât în țară, cât și
în străinătate, cu zero comision de utilizare la comercianți, platile fiind facute cu telefonul mobil
prin aplicația OTPay pentru telefoanele Android sau prin Apple Pay pentru dispozitivele Apple.
 Cardul de cumparaturi Mastercard Dual: are gratuitate in primul an, 12 rate fără
dobândă oriunde în lume, costuri zero, dobândă 9,9%.
 Cardul de cumparaturi Compas OTP Bank- MOL 27: 12 rate fără dobândă oriunde în
lume, costuri zero, se primesc de 2 ori mai multe puncte MultiBonus pentru fiecare plată cu
cardul în benzinăriile MOL România.
 Card de cumparaturi in rate fara dobanda: este cardul perfect pentru cumpărăturile
online sau plățile prin POS, oriunde în lume, fiind un card de credit cu 6 rate fără dobândă.
Eliberare rapidă, în cel mult 4 zile de la data depunerii documentației complete și corecte, putand
fi folosit pentru orice plata in rate, chiar și cumpărăturile on-line sau facturile la utilități.
 VISA Clasic Transparent/Mastercard Standard: sunt carduri de credit, definite prin
comision zero de utilizare a cardului la comercianți, în România și în străinătate, bani instant,
oriunde și oricând, fără taxă de administrare în primul an.
 Card de credit VISA Gold: oferă o serie de beneficii premium, o limită de creditare
superioară, utilizare națională și internațională, asigurare medicală de călătorie în străinătate,
inclusă, în vigoare pe durata valabilităţii cardului, suma creditata fiind maxim 50.000 RON.
27
www.optbank.ro
  Cardul de credit Mastercard Platinum: se poate atasa o limită de credit de până la
100.000 lei, folosita în funcţie de nevoile şi de veniturile solicitantului, comisionul fiind zero la
utilizarea cardului la comercianți, în România și în străinătate.
Actualmente, banca desfasoara doua oferte pentru detinatorii de carduri OTP Bank:
 “Marile Afaceri Mici”28: Visa a lansat în premieră, în România, o platformă de
servicii și soluții menită să ajute afacerile mici și mijlocii, prin parteneri de renume atât din țară,
cât și din străinătate. Accesand platforma www.visa.ro/marileafacerimici, sunt prezentate sfaturi
privind digitalizarea, soluții pentru plata cu cardul Visa Business, informații practice pentru
optimizarea afacerii și multe oferte speciale care vin în ajutorul afacerilor desfasurate, din care
sunt amintite: reduceri de pana la 35% reducere la pachete de conectivitate mobilă & date sau
soluții pentru crearea unui website sau a unui magazin online în parteneriat cu Vodafone
România; 10% reducere la toate serviciile de curierat prin Fan Courier; 25% reducere la servicii
medicale prin rețeaua de sănătate Regina Maria; reducere de până la 85% la programe de e-
learning, training, coaching și consultanță, atât pentru lideri, cât și pentru echipele lor prin Trend
Consult; 75% reducere la certificate digitale calificate pentru semnătură electronică și soluții de
management a documentelor “EasyStream” în parteneriat cu Trans Sped.
 Card Mastercard OTP Bank: clientii care folosesc cardul Mastercard OTP Bank pentru
plăți la comercianti din România si înscriu valoarea bonului fiscal pe  site mastercard.ro/
participare sau SMS la 3725, pot castiga diverse premii.
Alta gama de produse oferite de banca sunt produsele de economisire:
 Cont de economii: este disponibil în RON, EUR, USD și HUF și are o valabilitate
nelimitată, cu un nivel de dobândă superior față de cel de la contul curent, un cont flexibil și cu
restricții limitate cu privire la accesarea fondurilor.
 Program de economisire automata: este un program flexibil și complex din punct de
vedere bancar, tot ce trebuie facut este setarea sumei ce se doreste a fi tranferata si data
transferului din contul curent în produsele de economisire sau investiții. Periodicitatea
transferurilor automate pentru care se poate opta este una foarte flexibilă, putand a se alege o
anumită frecvență pentru fiecare produs selectat în programul de economisire automata, serviciul
fiind disponibil in RON, EURO si USD.
 Depozitul Standard: este disponibil în RON, EUR, USD, HUF și GBP, poate crește
rata de economisire datorită efectului de capitalizare a dobânzii
 Depozitul pentru pensionari: este disponibil în RON, EUR, USD, HUF și GBP, cu o
dobanda cu 0.20% peste dobânda standard a băncii pentru depozitele la termen în RON, cu
posibilitatea creşterii ratei de economisire datorită efectului de capitalizare a dobânzii.

28
www.optbank.ro
  Depozitul aniversar: banca isi sarbatoreste clientii de ziua lor aniversara, oferind acest
tip de depozit, disponibil în RON, EUR, USD, cu o dobanda de 0.10% peste dobânda standard a
băncii pentru depozitele la termen în RON si termen de constituire poate fi de o lună, 3, 6, 12, 18
și 24 de luni.
 Depozitul ONLINE: se deschide online prin Internet Banking, cu un bonus de 0.20%
faţă de dobânda standard la cele constituite in RON, fiind disponibil in RON si EUR.
OTP Bank acorda numeroase produse si servicii persoanelor juridice. Persoanele juridice
constituite ca si IMM sau sub forma de profesii liberale pot beneficia de:
 Cont curent si operatiuni: cash management, OTPdirekt pentru IMM-uri si PFA, OTP
Express
 Pachete de produse si servicii: Start Up Hero (costuri zero in primul an), pachet OTP
Antreprenoriat Gratuit, pachet OTP POS, pachet Calculat si Relaxat, pachet Casa de schimb
valutar;
 Granturi pentru IMM-uri (accesare fonduri europene nerambursabile);
 IMM Invest Romania si Agro IMM Invest (aceste credite au dobanda zero pentru
IMM);
 Credit pentru dubla prefinantare a subventiilor APIA SAPS (finantare in avans de pana
la 160% pentru producatorii agricoli si fermieri29.
 Plafon pentru scrisoare de garantie
 Plafon de cont CASH
 Linie de credit
IMM-urile pot accesa urmatoarele tipuri de credite:
 IMM Invest Romania si Agro IMM Invest
 Credit rapid pentru finantarea capitalului de lucru, inclusiv ONLINE
 Overdraft fara garantii imobiliare, ONLINE
 Credit pentru investitii.
PFA-urile pot accesa urmatoarele tipuri de credite:
 Credite pentru achizitii imobile
 Credite pentru achizitii de echipamente
 Credite pentru nevoi generale, nenominalizate
De asemenea, acestea pot beneficia de carduri precum carduri de debit in RON si EUR
VISA Business, carduri de salariu, terminale POS si e-Commerce, OTP Posibil.

29
www.optbank.ro
 Daca vorbim de conturi de economisire si investitii, persoanele juridice pot beneficia de
depozite cu plata dobanzii in avans si depozite pentru garantii de buna executie, iar pentru a
investii ele pot apela la fondurile de investitii distribuite de OTP Bank.
Alte servicii oferite de banca se refera la scrisori de garantie bancara, acreditiv
documente, incasso, etc.
Banca are diverse parteneriate cu institutii financiare externe, clientii sai putand apela la
fonduri europene, care sunt exigibile pentru:
 Granturi pentru IMM-uri
 Credite pentru finantare TVA
 Scrisoare de confort
 Credite pentru achizitii de terenuri Agricole
 Credite pentru proiecte finantate din fonduri EU
 Scrisoare de garantie, etc
Solicitantii pot solicita bancii produse si servicii personalizate, chiar si mix-uri de
astfel de produse sau servicii care sa se plieze pe activitatea pe care o desfasoara.

3.3 STUDIU DE CAZ: RISCUL BANCAR IN ACTIVITATEA DE ACORDARE A UNUI

CREDIT (CARD )