În secolul XX se poate vorbi de activitatea de fuziune a două societăți comerciale,

fenonem care s-a produs mai ales în Statele Unite ale Americii, Canada și în alte țări dezvoltate
economic, în ultimii ani având efecte și în România.
Raționamentul acestei piețe mai speciale, de achiziții sau preluări, constă în subevaluarea
acțiunilor supuse unui astfel de tratament ale firmei care era aborbită, iar firma absorbantă, cea
care le achiziționa, era dispusă să plătească un preț mai mic, cuprins între 40 și 100 % din prețul
existent pe piață pentru acțiunile firmei absorbite. Prin această fuziune, firma absorbantă obținea
un control majoritar, uneori chiar total al pieței. Acest tip de preluare, și anume fuziunea de
firme, salva unele firme de insolvență și chiar de faliment.
Fuziunile se împart în 4 categorii, acestea fiind următoarele:
 fuziune orizontală – reprezintă uniunea a două firme, concurente, din același domeniu.
Fuziunea respectivă poate fi anulată, desființată, dacă compania rezultată prin fuziune a acumulat
prea multă putere pe piața de profil, de tip oligopol sau monopol, sau amenință concurența prin
puterea economică creată;
 fuziune verticală – este aceea fuziune obținută prin care societatea absorbită era un
furnizor al societății absorbante;
 fuziune congenerică – este fuziunea realizată între firme înrudite, care au domenii de
activitate diferite, neavând relații de tip furnizor-cumpărător;
 fuziune conglomerată – reprezintă fuziunea realizată între două entități, firme
neînrudite.
O fuziune între două societăți comerciale se poate realiza prin următoarele procedee,
tehnici1:
 achiziționarea activelor: activele companiei sunt achiziționate cu numerar sau achiziție
de acțiuni, caz în care rămâne cu un volum remarcabil de numerar. Firma poate plăti, ulterior,
acționarii sub formă de dividende sau poate utiliza sumele pentru achiziția de acțiuni în alte
companii. Acest proces se numește holding, dimensiunea firmei crescând exponențial. Acționarii
au dreptul de a decide dacă acceaptă hotărârea firmei de acordare de dividende sau doresc
cumpărarea de acțiuni cu un preț evaluat anterior.

1
Onofrei Mihaela, Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2004, pag. 135
  achiziționarea acțiunilor: această tehnică este cea mai utilizată în realizarea unei
fuziuni, achiziția putându-se realiza prin plata de numerar, prin achiziția de acțiuni al firmei
absorbite sau prin combinația celor două.
 Amalgamarea: această tehnică presupune combinarea achiziționării activelor cu
achiziționării acțiunilor.
Riscul afacerilor reprezintă schimbarea inerentă în proiecțiile veniturilor viitoare aferente
activelor sau acțiunilor în cazul în care firma nu utilizează datorii pentru finanțarea sa 2. Cel mai
mare risc al afacerilor îl au companiile mici, care comercializează un singur produs.
Riscul afacerilor depinde de următoarii factori:
 variabilitatea cererii: cu cât cererea pentru produsele unei firme este mai instabilă, cu
atât riscul economic este mai mare;
 variabilitatea prețului de vânzare: firmele ale căror produse sunt vândute pe piețe
caracterizate de fluctuații însemnate sunt expuse unui risc economic mai ridicat, comparativ cu
firmele ale căror produse sunt desfăcute pe piețe stabile;
 variabilitatea costurilor intrărilor: firmele care se aprovizionează la costuri incerte, cu
variabilitate mare, sunt expuse unui risc economic ridicat;
 capacitatea de a ajusta prețurile produselor la costurile intrărilor: cu cât capacitatea
firmei de a ajusta prețul produselor la modificarea costului de producție este mai mare, cu atât
nivelul riscului economic este mai scăzut;
 ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor firmei: dacă cheltuielile fixe dețin o
pondere însemnată în valoarea cheltuielilor totale și nu se pot diminua pe măsură ce scade
cererea pentru produsele firmei, riscul economic este mai ridicat.3
Un alt factor al riscului economic este dat de structura cheltuielilor. În acest caz, se poate
vorbi de cheltuieli fixe, care sunt independente de activitate, și cheltuieli variabile, care sunt
direct proporționale cu nivelul producției4.
Pragul de rentabilitate reprezintă punctul minimal, punctul zero la care trebuie să se
situeze firma pentru pentru a nu lucra în pierdere, în acest caz riscul economic fiind mai mic. În
situația în care firma depășește acest punct critic, punctul minimal, activitatea va deveni
profitabilă și riscul economic va crește.
2
Simon Adrian, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității Petru Maior, Tg. Mureș, 2009, pag. 37
3
Onofrei Mihaela, Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2004, pag. 96
4
ibidem
 Riscurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
 după origine, sunt:
riscuri din interiorul firmei - reprezintă activitățile de producție, desfacere, finanțare; riscuri din
exteriorul firmei – determinate de mediul în care funcționează afacerea, activitățiile firmei.
 după natura riscului, există:
 riscul individual al unui proiect, al unei acțiuni de afaceri: este determinat de
fluctuația rentabilității proiectului. Rentabilitatea nu este avută în vedere dacă proiectul este o
parte din portofoliul de afaceri într-o firmă, iar firma respectivă nu este decât o parte a
portofoliului investitorilor. Este măsurat de variabilitatea rentabilităţii estimate şi arată impactul
proiectului asupra firmei. Pentru evaluarea riscului individual al proiectului se pot utiliza ca
metode de analiză analiza de sensibilitate și analiza scenariilor. Analiza de sensibilitate indică
exact cu cât se schimbă indicatorii de eficienţă ai proiectului (valoare actuală netă, rata internă de
rentabilitate) ca răspuns la o modificare cu mai multe puncte procentuale peste/sub a valori de
bază estimată a unei variabile de intrare (vânzările, costurile variabile) menţinându-se constante
celelalte elemente. Indicatorii de eficienţă ai proiectului obţinuţi din variantele analizei de
sensibilitate se compară cu situaţia de bază şi se apreciază sensibilitatea acestora faţă de
modificările variabilelor de intrare. Analiza scenariilor constă în stabilirea a trei scenarii (unul
pesimist, unul de bază şi unul optimist) şi ia în considerare, atât sensibilitatea indicatorilor la
variaţii ale variabilelor de intrare, cât şi probabilitatea de apariţie pentru fiecare scenariu.
 riscul de firmă: este efectul unui proiect asupra riscului firmei fără a ține cont
de efectele diversificării portofoliilor investitoriilor, fiind măsurat prin impactul proiectului
asupra variației rezultatelor, profiturilor firmei. Stabilitatea unei firme este importantă pentru
manageri, salariaţi, clienţi, furnizori şi creditori 5. Firmele în pericol de faliment sau cele cu
profituri mici au dificultăţi în menţinerea conducerii şi a salariaţilor buni. Furnizorii şi clienţii nu
doresc să depindă de firme slabe, iar aceste firme au dificultăţi şi în obţinerea de credite cu
dobânzi rezonabile. Riscul de firmă creşte datorită: unor acţiuni în justiţie, grevelor, insuccesului
unor programe de marketing, pierderii unor contracte majore, altor evenimente care au loc în
firmă.
 riscul de piață: are în vedere că investitorii trebuie să fie recompensați pentru a-
și asuma riscul prin câștigul acțiunilor întreprinse. Este cel mai puţin controlabil de către
5
Toma Matei, Alexandru Felicia, Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti,
2005, pag 46
societate. Pentru diminuarea acestui risc societatea trebuie să-şi adapteze strategia de marketing
la mediul economic în care îşi desfăşoară activitatea. Pentru diminuarea riscurilor asumate de
bancă în finanţarea investiţiilor, proiectele considerate mai riscante trebuie să aibă o rentabilitate
mai mare. Rata de actualizare utilizată în analiza proiectelor cu un grad de risc mai mare trebuie
să includă un factor de corecţie pentru risc (cu cât riscul este mai mare, cu atât rata de actualizare
este mai mare).
 după dependența riscului de voința a managerului, riscurile sunt clasificate în
 risc speculativ: este diferit de la o firmă la alta, acest risc fiind asumat de
managerul firmei, deoarece acesta cunoaște probabilitatea apariției riscului și decide mărimea
acestuia;
 risc pur: diferă de cel speculativ, deoarece apare brusc, fără semnale de
avertizare, firma nemaiputând decide asupra mărimii riscului.