CAPITOLUL I – CONȚINUTUL FINANȚELOR FIRMEI

I.1. FINANȚELE- PARTE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE A FIRMEI

Activitatea economică a firmei este de cele mai multe ori foarte diversă. Un segment
al acesteia este activitatea financiară adică acea parte a activității economice care generează
fluxuri și fonduri. Și în cazul finanțelor firmei fluxurilor financiare se desfășoară în scopul
obținerii profitului în condiții de raționalitate și risc pe baza informației complexe și a
deciziei strategice. În orice firmă se realizează în primul rând fluxuri monetare care sunt
fluxuri reale create de exemplu pentru plata furnizorilor și a salariilor. Fluxurile acestea au la
bază prețuri și tarife negociabile. Tot fluxurile monetare-financiare reale se crează și în
legătură cu valorificarea producției și serviciilor firmei. Tot la nivelul firmelor se mai crează
fluxuri monetare care au o legătură direct cu fluxurile reale (de ex. fluxuri pentru constituirea
capitalurilor sociale, fluxuri de formare și repartizare a profitului, alte fonduri sau fluxuri care
stau la baza maximizării valorii firmei). Pentru o firmă este foarte important să se creeze un
echilibru între fluxurile financiar-monetare din amonte și avalul acesteia. Acest echilibru
asigură eficiența și rentabilitatea firmei.
Fiind veriga de bază a economiei firma contribuie hotărâtor la existent unei circulații
monetare foarte eficiente. Această eficiență poate fi exprimată prin sporirea vitezei de rotație
a banilor care la rândul ei poate fi realizată prin mobilizarea capitalurilor provenite de la
acționari, bănci etc. Marele merit al firmei constă în faptul că transformă aceste capitaluri în
fonduri productive (realizează cu ajutorul lor procesul de producție, servicii, profit).
Constituirea capitalului firmei se face pe piața de capital prin unirea deținătorilor de
capital de către solicitanții de capital, de firme care prin folosire doresc să realizeze un
surplus.
I.2. FUNCȚIA FINANCIARĂ A FIRMEI
Există decizii financiare pe care o firmă indifferent de mărimea acesteia, trebuie să le
ia. Astfel principiile financiare fundamentale sunt aceleași pentru toate tipurile de firme.
Există scopuri care trebuie atinse și metode care se folosesc pt realizarea acestora. Managerii
din departamentul financiar sunt cei mai preocupați de alocarea eficientă a fondurilor între
varietatea de bunuri și strângerea fondurilor în termini favorabili.
În concluzie putem afirma că funcția financiară a firmei constă în realizarea
obiectivelor de bază ale acestuia, în primul rând a obținerii de profit în condiții de
raționalitate și risc.
Teoria financiară modernă subliniază că funcția financiară a firmei cuprinde și
gestiunea și decizia financiară, în măsura în care aceasta contribuie la maximizarea valorii
firmei. Acest lucru presupune și un grad mare de lichiditate, ceea ce se poate transforma în
mod temporar în obiectivul fundamental al funcției financiare a firmei.
Funcția financiară a firmei mai constă și în asigurarea la costuri cât mai mici a
fondurilor necesare firmei. Funcția financiară înseamnă și luarea celor mai importante decizii
de către managementul firmei cu privire la investiții, creditare, repartizare a profitului etc. Cu
alte cuvinte funcția financiară a firmei înseamnă și gestionarea fluxurilor financiare și
realizarea permanent de fluxuri financiare cu mediul economic extern (ex. atragerea de
resurse, emiterea de titluri financiare, încasări și plăți, impozite și taxe).
Funția financiară a firmei cuprinde și evidența, statistica și informația firmei. De
asemenea organizarea financiară este parte component a funcției financiare a firmei. Această
organizare depinde de mărimea firmei, natura capitalului, profitul firmei, furnizori, prețurile
și tarifele, trezoreria și bugetul firmei. Chiar și organizarea compartimentelor financiare tine
de funcția financiară a firmei.
I.3. SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE
 Majoritatea lucrărilor de specialitate referitoare la gestiunea financiară desemnează
acestei discipline un rol fundamental- asigurarea maximizării avuției proprietarilor săi.
1) Maximizarea valorii întreprinderii
Valoarea întreprinderii nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimonial său, cu
bogățiile accumulate de întreprindere. Ea trebuie analizată și în raport cu proiectele și
activitățile viitoare în care va fi angajat patrimonial. Cu alte cuvinte valoarea întreprinderii
este o valoare anticipată. Ea corespunde valorii actuale pe care o putem corela cu veniturile
viitoare preconizate provenite din activitățile întreprinderii. Acesta este motivul pentru care
valoarea întreprinderii nu poate fi separate de calitatea proiectelor în care este angajat
patrimonial acestora.
Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii petrimoniului ei present astfel
încât trebuie luate în considerare 3 aspecte:
- Valoarea întreprinderii este o valoare actuală adică echivalentul prezent al
rezultatelor viitoare preconizate.
- Valoarea întreprinderii nu este o mărime fixată într-o bogăție statică, ci o mărime
dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului.
- Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze
nivelul și stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate.
În final putem spune că maximizarea valorii întreprinderii apare ca fiind dependentă
de nivelul performanțelor asigurate de activitățile întreprinderii și de stăpânirea riscurilor de
faliment și a riscurilor financiare în general.
2) Menținerea nivelului performanțelor financiare
Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menținerii performanțelor
întreprinderii la un nivel satisfăcător. Formulările teoretice enunță chiar principiul
maximizării rezultatelor pe termen mediu și lung.
Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă pe de o parte o constrângere majoră
suferită de întreprindere și pe de altă parte alegerea deliberată a proprietarilor și managerilor
săi.
Întreprinderea folosește resurse care împiedică un anumit cost. Ea trebuie să-si
plătească diverșii perteneri care furnizează aceste resurse, dobândind acești bani din
veniturile obținute din activitatea sa. Gestiunea financiară trebuie astfel să verifice mai întâi
dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obține veniturile care să permită plata
furnizorilor de resurse și dacă va fi cazul să asigure restituirea acestor resurse.
Urmărirea atingerii unui anumit nivel al performanțelor trebuie să țină seama și de
durată. Astfel finanțele firmei apreciază favorabil stabilirea performanțelor și introducând
noțiunile de valoare actuală și de risc caută să obțină un compromis satisfăcător între
stabilitate și rentabilitate.
3) Stăpânirea riscurilor financiare
Stăpânirea riscurilor financiare constituie al 3-lea imperativ major al gestiunii
financiare. În general, riscul legat de un activ, ansamblul de active și deci de o întreprindere
care folosește un anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată
a rezultatelor susceptibile a fi obținute. Această noțiune generală de risc se bazează pe luarea
în considerație a instabilității sau a variabilității prevăzute a performanțelor financiare
viitoare.
Totuși, gestiunea financiară completează această abordare generală a problemei
riscului, propunând niște abordări mai specifice. Astfel ea studiază și caută să controleze
instabilitatea legată de anumite situații sau operațiuni (riscul de exploatare legat de structura
capitalului, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de
faliment legat de o eventuală insolvabilitate). De asemenea, gestiunea financiară caută să
controleze influențele exercitate asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a unor
variabile ale mediului (riscul de schimb, riscul ratei dobânzii), sau de unele transformări
deosebite care au loc în mediul instituțional (riscul administrativ și riscul politic).
Riscurile financiare specifice sunt:
a) Riscul de exploatare
- determinat de structura costurilor are în vedere structura costurilor întreprinderii. De
fapt, repartiția dintre costurile fixe și cele variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau
mai puțin sensibile la variația nivelului producției și vânzărilor. Relația dintre dispersia
rezultatelor (deci a riscului) și structura costurilor pune în discuție activitatea curentă a
întreprinderii, adică activitatea de producție, de aprovizionare și de vânzare, care constituie
exploatarea curentă. Structura costurilor exercită astfel un risc specific care poate fi
caracterizat ca risc de exploatare.
b) Riscul îndatorării
- ca efect al structurii financiare este legat de structura finanțării întreprinderii. Când
întreprinderea crește apelul său la datorii se obligă să obțină beneficii suplimentare pentru
a asigura remunerarea și rambursarea împrumuturilor contractate.
c) Riscul de faliment
- Situația de criză sau falimentul constituie sancțiunea posibilă pentru instabilitatea
întreprinderii. Insolvabilitatea determină mai întai amenințarea cu dispariția întreprinderii.
Riscul de faliment constituie astfel un risc vital care pune în pericol însăși supraviețuirea
întreprinderii.
d) Riscul cursului de schimb valutar și riscul ratei dobânzii
- Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de evoluția cursului de schimb
al monedei naționale în raport cu monedele străine și legate de evoluția posibilă a ratei
dobânzii.
4) Menținerea solvabilității sau stăpânirea echilibrului financiar
Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față întreprinderea a dus la
sublinierea importanței riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în
insolvabilitatea posibilă a întreprinderii. De aceea e necesar să se pună accentul pe importanța
menținerii solvabilității, chiar dacă această sarcină nu constituie de fapt, decât o formă
particulară a sarcinii generale referitoare la stăpânirea riscurilor financiare.
Solvabilitatea exprimă capacitatea unui agent economic de a face față datoriilor sale, când
acestea ajung la scadență. Mai concret, menținerea solvabilității constă în executarea
scrupuloasă a rambursărilor promise împrumutătorilor și altor creditori.

CAPITOLUL II - GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

II.1 CONȚINUTUL GESTIUNII FINANCIARE A FIRMEI

Gestiunea financiară a firmei are drept obiect constituirea, circuitul și păstrarea

banilor și altor active financiare (titluri financiare), inclusiv de creare, procurare și deținere
sau cedare a acestor titluri. Aceste titluri financiare sunt negociate pe piețele activelor
financiare (piața primară și piața secundară de capital).

II.2 CIRCUITUL FINANCIAR FUNDAMENTAL

Obiectivul acestui circuit este de a prezenta deciziile financiare în interacțiune cu

așteptările diferiților agenți economici. Întreprinderea este în concurență pe piața de capital,
ea trebuie să țină cont și să satisfacă așteptările ofertanților de fonduri (acționari și creditori)
pentru a putea asigura finanțarea dezvoltării sale. Aceste așteptări sunt în funcție de factorii
de rentabilitate și risc, aceste două noțiuni constituind motivația logicii deciziilor financiare.
 În derularea operațiilor financiare intervin patru categorii de agenți economici-
acționarii, managerii, creditorii și statul.
Gestiunea financiară a firmei are ca obiectiv major să maximizeze valoarea firmei
dând o dimensiune înaltă performanțelor, păstrând lichiditatea permanentă și rezultate
financiare favorabile, întrucât numai în acest fel se poate pune în practică protecția împotriva
riscului.
1. Acționarii
-sunt deținători de titluri de proprietate ale firmei, presupunând că aceasta îmbracă
forma acțiunilor. Ei au ca rol economic asumarea riscului rezidual ce caracterizează profitul
final, remunerarea lor fiind determinată prin evoluția rezultatului întreprinderii, ei caută
remunerarea maximă a aportului lor, ținând cont de riscul care îi urmărește sau în mod
echivalent de maximizarea valorii titlurilor lor. Dacă acțiunea este cotată, riscul se apreciază
în funcție de evoluția cursurilor. Remunerarea depinde de doi factori aleatori- dividendul și
evoluția valorii titlului.
2. Managerii
- În întreprinderile mici si mijlocii (IMM) apare frecvent confuzia între manageri și
acționari. Managerul percepe pe de o parte, un salariu pentru funcția sa de director și pe de
altă parte, o altă remunerare în calitate de acționar. Absența foarte frecventă a distribuției de
dividende in IMM, nu înseamnă că rolul acționarului nu este remunerat. Remunerarea
capitalului investit ia atunci deseori forma unui suprasalariu, managerii percep o remunerare
superioară față de cea pe care ar fi perceput-o în calitate de salariat sau avantaje diverse în
natură.
3. Creditorii
- Creditorii sunt respectiv creditori de exploatare sau de investiții, dacă creanțele lor
sunt legate de operații de exploatare sau operații de investiții realizate de către firmă. Totuși,
aceste tipuri de creditori nu figurează explicit în reprezentarea structurii de finanțare căci
activitatea lor principală nu este o operație de împrumut.
4. Statul
- Statul intervine la diferite nivele ale circuitului financiar și influențează ansamblul
deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care fundamentează calculele agenților
economici. Cele doua moduri de acțiune privilegiate ale sale sunt fiscalitatea și acțiunea
asupra ofertei și cererii de capital (reglementările bursiere).

Circuitul financiar
Circuitul financiar cuprinde trei tipuri de operații diferite- operația de investiție (și de
reinvestiție), de exploatare și finanțare, la care sunt asociate tradițional trei cicluri.

1. Ciclul de investiție
Dacă considerăm o operație specifică de investiție, activul dobândit contribuie în
timpul duratei sale de viață la producerea de fluxuri de lichidități în vederea satisfacerii
așteptărilor aducătorilor de capital. Ciclul unei investiții, care se identifică cu durata sa de
viață, se termină atunci când actvul nu mai contribuie la formarea fluxurilor de lichidități, fie
pentru că el este vândut, fie pentru că este casat.
Extinderea acestui raționament la ansamblul investițiilor realizate de către o
întreprindere permite definirea noțiunii de ciclu de investiție al firmei. Se poate astfel evalua
o durată satisfăcătoare în funcție de caracterul tehnic al activității, dar în aceeași măsură de
politica întreprinderii în materie de investiții.
2. Ciclul de exploatare
Într-o întreprindere de producție, investiția are ca obiect producția de bunuri, adică
realizarea operațiilor de exploatare (cumpărare, producție, vânzare), cărora le sunt asociate
diferite fluxuri de lichidități. Ciclul de exploatare al firmei care începe prin livrarea
furnizorilor și se termină prin achiziția produselor de către clienți, reflectă activitatea medie
(satisfăcătoare) care depinde de caracteristicile diferitelor domenii de activitate ale firmei.
Durata ciclului de exploatare este cel mai adesea lung în activitatea de producție și scurt în
cea de comerț și servicii.
3. Ciclul de finanțare
Ciclul de finanțare acoperă ansamblul operațiilor care se produc între firmă și
aducătorii de capital, care sunt acționarii sau creditorii. Rolul său este de a permite
întreprinderii să facă față decalajelor care survin între fluxurile de încasare și de plată,
provocate de operațiile de investiție și de exploatare.

II.3 DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL FIRMEI

Fiecare întreprindere ar trebui să dețină un dosar individual de analiză și fascicule,

pliante cu date sectoriale, etc. Cu ajutorul acestor date, firmele pot realiza mai ușor, diferite
variante și modele ale tabloului de finanțare. Aceste informații pot fi cuprinse în baza de date
a fiecărei firme, care folosind metode de analiză specifice axate pe aspecte de gestiune a
firmei, permit pe de o parte elaborarea diagnosticului financiar, iar pe de altă parte,
elaborarea de studii cu privire la sistemul economiei naționale.
O viziune economică și financiară modernă asupra gestiunii firmei presupune :
- o analiză financiară în dinamică
- studii privind mediul profesional
- o analiză a riscului prin metoda scorurilor
- un diagnostic al firmei primit de la banca finanțatoare

CAPITOLUL 3 – SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANȚARE A

ÎNTREPRINDERII
III.1 IMPORTANȚA DECIZIILOR FINANCIARE PENTRU ÎNTREPRINDERE

III.1.1 DECIZIILE DE FINANȚARE ȘI IMPORTANȚA LOR STRATEGICĂ

Aspectele finanțării prezintă o importanță crucială pentru supraviețuirea și dezvoltarea
întreprinderii. În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidități pentru a face față
angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scandența în viitorul apropiat,
asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt. În al doilea rând, din partea
întreprinderii se pune problema inițierii de investiții de orice natură care să facă să se
dezvolte posibilitățile întreprinderii. În acest caz, este vorba de finanțarea dezvoltării pe
termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea
echilibrului financiar.
Deci, mijloacele de finanțare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii.
În acest sens, întreprinderea se poate confrunta cu 2 tipuri de dificultăți. Pe de o parte, ea ar
putea fi în situația să trebuiască să ramburseze resurse înainte de recuperarea avansurilor
recuperate, mai ales când realizează investiții cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte,
întreprinderea poate fi în situația de a folosi pentru operațiuni pe termen scurt fonduri pe care
le-ar putea utiliza pe termen lung pentru investiții.
Costul mijloacelor de finanțare este în raport cu rezultatele așteptate din operațiunile
în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se
folosirea acestora pentru dezvoltarea rezultatelor obținute. Procedând astfel, întreprinderea nu
mai efectuează investiții.
Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare neglijându-se folosirea acestora
pentru dezvoltarea rezultatelor obținute. Procedând astfel întreprinderea nu mai efectuează
investiții deși este posibil ca tocmai realizarea lor să asigure remunerarea capitalurilor în
viitor.
Se relevă astfel importanța care revine perfecționării metodelor și instrumentelor de
selectare a mijloacelor de finanțare adecvate întreprinderii. Asemenea probleme de selectare
se pun în legătură 4 tipuri de resurse financiare:
- autofinanțarea întreprinderii
- finanțarea externă prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii
- finanțarea externă prin împrumuturi sau credite pe TL, TM sau scurt acordate
întreprinderii
- creditarea între întreprinderi (creditul comercial)

III.1.2 CLASIFICAREA MIJLOACELOR DE FINANȚARE

Clasificarea mijloacelor de finanțare a întreprinderilor se poate face pe baza mai
multor criterii printre care:
a) în funcție de relația care se stabilește între întreprindere și mediul financiar cu
ocazia unei operațiuni de finanțare :
- autofinanțarea
- finanțarea directă
- intermedierea financiară
b) după termenul operațiunior (după durată, după maturitate sau după scadență):
- surse pe termen scurt ce corespund în general unui orizont de până la un an
- surse pe termen mediu definite convențional ca având un orizont de timp
corespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani.
- surse pe termen lung care corespund scadențelor care depășesc 5 sau 7 ani
c) după natura creanțelor
- titluri de proprietate (acțiuni)
- titluri de credit (obligațiuni, cambii, bilete la ordin etc)
- titluri hibride (obligațiuni convertibile în acțiuni)
d) după originea fondurilor
- autofinanțarea
- creșterea de capital social
- împrumuturile
- creditele între întreprinderii (livrările pe credit ale furnizorilor și avansurile de la
clienți
e) după destinația fondurilor
- utilizările principale care se referă la finanțarea dotării cu echipamente la
finanțarea exploatării și la finanțarea trezoreriei
- utilizările ocazionale care corespund operațiilor particulare efectuate cum ar fi
finanțarea exporturilor, finanțarea inovațiilor, finanțarea creării de noi
întreprinderi etc
f) din punct de vedere al perioadei pentru care fondurile rămân la dispoziția
agentului economic
- capitaluri permanente
- capitaluri împrumutate pe termen scurt

III.1.3 AUTOFINANȚAREA- PRINCIPALUL CRITERIU DE AUTONOMIE

FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
 Contribuțiile interne se formează din resursele care se degajă din propria activitate pe
care o desfășoară întreprinderea, astfel că asistăm la un proces de autofinanțare, cu
importanță deosebită asupra asigurării autonomiei financiare.
Pentru desfășurarea activității întreprinderea are o serie de cheltuieli obținând
concomitent și niște încasări, acestea din urmă provenind din vânzarea produselor executarea
de lucrări și prestarea de servicii, precum și din venituri financiare și venituri excepționale.
Cheltuielile se referă la sarcinile curente ale exploatării (materii prime și materiale, salarii,
impozite în afara celui de profit, cheltuieli generale) și pierderi excepționale. Diferența dintre
încasări și cheltuieli (exclusiv amortismentul) capătă destinații precum:
- plata impozitului pe profit, parte ce se atribuie statului
- plata de dividende, partea atribuită a asociaților sau acționarilor
- plata participărilor la beneficii, partea atribuită salariaților
- formarea fondului de amortizare, a provizioanelor sau a rezervelor, partea cuvenită
întreprinderii
Autofinanțarea nu trebuie să fie judecată numai după o analiză retrospectivă a
rentabilității, ci în funcție de comportamentul anticipat de bancheri și de diferiți investitori,
care își aduc aporturile în funcție de rezultatele obținute de întreprindere. Rentabilitatea nu
trebuie să fie considerată ca o sancțiune a trecutului, ci ca un pariu asupra viitorului,
reflectînd o strategie financiară a întreprinderii în general pe termen mediu.
Sumele venite întreprinderii și păstrate de către aceasta formează autofinanțarea totală
(globală sau brută) care e alcătuită din autofinanțarea de menținere și autofinanțarea netă.
Considerăm că într-o economie de piață principalele avantaje ale autofinanțării sunt:
- constituie un mijloc sigur de finanțare, având în vedere că în anumite situații
conjucturale întreprinderea întampină greutăți în colectarea de capitaluri de pe
piața financiară și monetară
- apără libertatea de acțiune a întreprinderii în sensul că autonomia financiară
dobândită prin autofinanțare îngăduie acesteia independență de gestionare față de
organismele financiare și de credit, organisme care exercită un control riguros spre
a-și asigura garanția capitalurilor date cu împrumut.
Precizăm însă că este foarte greu ca o întreprindere să poată înlocui în totalitate
capitalurile împrumutate cu capitalurile proprii.
Din activitatea întreprinderii se naște un surplus monetar care nu rămâne în întregime
la dispoziția acesteia, dar partea care rămâne constituie o veritabilă ofertă internă de monedă.
Cu alte cuvinte, autofinanțarea este surplusul monetar conservat în întreprindere după
distribuirea dividendelor.
Autofinanțarea poate să vizeze două direcții fundamentale. Pe de o parte poate viza
activele imobilizate, pe de altă parte autofinanțarea poate însemna rambursarea
împrumuturilor. Comparația între datoriile pe termen lung și mediu și cea a mărimii
autofinanțării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare a datoriilor de către
întreprindere.
Concluzionând se poate arăta că previziunile privind autofinanțarea sunt strâns legate
de :
- politica privind împrumuturile
- politica de distribuire a profitului
- politica de amortizare pe care le practică întreprinderea

III.2. APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU

III.2.1 DIFERITELE TIPURI DE CREȘTERE A CAPITALULUI

A. Creșterea capitalurilor prin aport în numerar și în natură

 Aportul extern la capitalul propriu corespunde fie fondurilor inițiale avansate de
proprietari pt constituirea întreprinderii, fie fondurilor adăugate cu ocazia creșterii capitalului.
Aceste aporturi se efectuează în natură (cedarea către întreprindere de imobile, materiale,
active necorporale etc) sau în numerar. În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscuți
ca participanți la capitalul întreprinderii, adică sunt proprietari ai unei părți a capitalului
situație care le conferă statutul de asociați sau acționari. Asocierea la capital apare sub
diverse forme, după natura întreprinderii: participarea cu părți sociale într-o societate în nume
colectiv sau într-o societate cu răspundere limitată, cu acțiuni într-o societate pe acțiuni sau
societate în comandită pe acțiuni etc.
B. Creșterea capitalului social prin încorporarea de rezerve
În acest caz, întreprinderea integrează în capitalul social o fracțiune din rezervele
reprezentând beneficiile anterioare obținute și nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei
astfel de creșteri a capitalului, se procedeză la distribuirea de acțiuni gratuite asociaților,
proporțional cu participarea lor la capitalul întreprinderii.
C. Creșterea capitalului prin conversia datoriilor
La fel ca și încorporarea de rezerve, creșterea capitalului prin conversia datoriilor pare
să nu aibă incidență asupra finanțării întreprinderii. În acest caz, se virează la capitalul
propriu o sumă care figura anterior în conturile de datorii, fără a se modifica mărimea globală
a resurselor, adică suma pasivului. Pentru că suma datoriilor se diminuează și cea a
capitalurilor proprii crește, din acel moment întreprinderea este mai puțin îndatorată și își
ameliorează structura financiară. În acest caz, dacă este nevoie, întreprinderea poate să
solicite ușor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite să-și reconstituie capacitatea
de îndatorare și capacitatea de finanțare.
Din toate formele de creștere a capitalului, numai cele care se fac prin aporturi în
numerar și în natură apar în mod direct ca fiind operații de finanțare. Creșterile de capital
realizate cu ocazia încorporării de rezerve sau a conversiei datoriilor sunt avantajoase prin
restructurarea resurselor deja obținute și nu afectează direct mărimea lor totală. Totuși aceste
operații exercită o influență indirectă asupra condițiilor de finanțare.

III.2.2 EVALUAREA CAPITALURILOR PROPRII

Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorită diversității formelor de

măsurare. Trei noțiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legătură cu capitalurile
proprii:
- Valoare nominală a capitalului
Valoarea nominală a capitalului corespunde unei simple valori de referință și anume
cea imprimată pe acțiunile sau părțile sociale ale întreprinderii. Termenul -capital social-
desemnează valoarea nominală a capitalului în cazul unei societăți oricare ar fi forma sa.
- Valoare intrinsecă
Este o valoare patrimonială. Ea corespunde situației nete, adică sumei care ar fi
retrocedată proprietarilor dacă întreprinderea și-ar înceta activitatea. În acest caz,
activele ar fi cedate și s-ar obține o sumă de bani. Apoi, creditorii fiind prioritari în
raport cu asociații, va trebui prelevată suma necesară pentru rambursarea tuturor
datoriilor.
- Valoarea de piață
Corespunde valorii cu care capitalul sau părți ale acestuia sunt schimbate cu ocazia
tranzacțiilor. În cazul particular al întreprinderilor cotate la bursă se poate vorbi de un
preț determinat numit curs bursier.

III. 3 RECURGEREA LA ÎNDATORARE

 O clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:
1. Împrumut prin apel direct:
- obligatiuni
- titluri participative
- note pe termen mediu
- bilete de trezorerie
-certificate de depozit

2. Împrumuturi prin intermediari financiari:

a) Pe termen mediu și lung
- credite pe termen mediu și lung prin mobiliare de creanțe
- credite pe termen mediu și lung fără mobilizare de creanțe
- credite prin contracte de leasing
b) Pe termen scurt
- Credite de mobilizare (scontare și factori)
- Credite de trezorerie( facilități de casă, credite de campanie)
Această clasificare trebuie completată prin luarea în calcul a altor 3 tipuri de credite
sau de împrumuturi și anume:
1. Creditele specifice- care se referă la anumite operațiuni cum ar fi exportul, crearea
întreprinderii, descentralizarea, fiind în general acordate de intermediari financiari.
2. Creditele între întreprinderi – apar când o întreprindere acordă clienților săi anumite
termene de plată, nefăcându-se apel la economiile publice sau la intermediari.
3. Creditele obținute pe piețele internaționale de capitaluri sau de la bănci internaționale
care reprezintă sume importante contractate prin tehnici financiare complexe.

IV. COSTUL FINANȚĂRII ȘI CORELAȚIA ACESTUIA CU STRUCTURA

FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

IV.1 COSTUL SPECIFIC PT FIECARE RESURSĂ DE FINANȚARE

IV.1.1 COSTUL DATORIILOR
După indicațiile furnizate de contabilitate costul datoriilor corespunde cheltuielilor
suportate de întreprindere ca urmare a recurgerii la împrumuturi. Aceste cheltuieli cuprind
dobânzi, prime acordate împrumutătorilor, comisioane și alte cheltuieli financiare efectuate pt
aceste operații de finanțare. Din această perspectivă, costul datoriilor se analizează ca un flux
de ch financiare efectuate de întreprindere și care afectează în consecință rezultatul său.
Într-o optică financiară, noțiunea de cost presupune o definiție extrem de divergentă.
Ea corespunde unei rate de actualizare care poate fi exprimată atât din punct de vedere al
împrumutătorului cât și din punctul de vedere al împrumutatului.
Din punctul de vedere al împrumutătorului operația constă în a pune fonduri la
dispoziția celui care dorește să se împrumute. În compensația acestui aport împrumutătorul
beneficiază de o promisiune fermă de rambursare a împrumutului și de o remunerare sub
formă de dobânzi sau sub altă formă. Împrumutătorul caută să obțină o rată de randament pt
operația respectivă. Această rată de randament corespunde tocmai ratei de actualizare care îi
permite să stabilească echivalență între:
- Plata inițială ocazionată de acordarea împrumutului
- Încasările viitoare reprezentând rambursări ale împrumutului și dobânzi promise
de împrumutat.

IV.1.2 COSTUL CAPITALURILOR PROPRII

 Din perspectiva juridică și contabilă, noțiunea de cost al capitalurilor proprii nu
prezintă nicio semnificație concretă. Dintr-o asemenea perspectivă costul corespunde unor
prestații pe care întreprinderea se obligă să le facă terților pt aportul lor cu resurse reale sau
financiare. Astfel, plata salariilor, a chiriilor sau a dobânzilor apare ca o contrapartidă
obligatorie pt utilizarea de către întreprindere a forței de muncă, a bunurilor sau a
capitalurilor.
Juridic și contabil capitalurile proprii nu apar ca generatoare de costuri pt că nu dau
naștere nici unei obligații juridice de remunerarea profitului în folosul asociaților
întreprinderii. Este rațiunea pt care vărsarea dividendelor nu este considerată de contabilitate
ca o ch deductibilă din rezultat, ci ca o prelevare asupra rezultatului deja calculat, după luarea
în considerare a ansambului veniturilor și cheltuielilor.
Dacă recurgerea a capitaluri proprii nu antrenează pt întreprindere nicio constrângere
juridică de remunerare, ea antrenează totuși o constrângere economică care ii impune sa
asigure o anumita remunerare a asociatlor săi pt a nu se priva de orice posibilitate viitoare de
finanțare prin fonduri proprii. În fapt, o întreprindere care ar asigura asociaților săi o
remunerare insuficientă nu mai poate fi în masură să solicite noi aporturi la capitaluri proprii.

IV.2 CORELAȚIA DINTRE STRUCTURA FINANCIARĂ A

ÎNTREPRINDERII ȘI COSTUL FINANȚĂRII
IV.2.1 STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ȘI CRITERII DE
OPTIMIZARE A ACESTEIA
Dezvoltarea în mediul său financiar pune întreprinderea în fața unui ansamblu
diversificat de mijloace financiare a căror folosire implică intervenția pe piețe (în cazul
emisiunii de acțiuni, de obligațiuni sau alte categorii de titluri) și contactul cu instituții
specializate (bănci sau alte organisme financiare).
Pentru teoria deciziei financiare dezvoltarea pune întreprinderii problema unei
combinări mijloacelor de finanțare, adică alegerea unei structuri financiare. În acest context,
structura financiară a întreprinderii se analizează ca fiind configurația pasivului din bilanț sau
ca o combinare a resurselor acumulate la o anumită dată.
În general, teoria financiară spune că structura financiară optimă este aceea care
corespunde unei combinări a resurselor astfel încât să se minimizeze costul capitalului.
Trebuie totuși să subliniem caracterul relativ al acestui criteriu de optimizare. Printre alte
criterii se mai pot menționa și autonomia întreprinderii, menținerea îndatoării la un nivel
corelat cu riscurile financiare pe care managerii înțeleg să și le asume, asigurarea unei
flexibilități care să permită o îndatorare adițională dacă va fi nevoie, timpul necesar obținerii
resurselor de finanțare.

IV.1.2 CONCLUZII PRIVIND TEORIILE REFERITOARE LA INFLUENȚA

STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ASUPRA COSTULUI
FINANȚĂRII
Din toată analiza structurii financiare se sugerează că întreprinderea poate să exercite
o influență asupra costului finanțării sale datorită unei acțiuni asupra structurii sale financiare.
În ciuda caracterului uneori abstract și uneori nerealist al diferitelor sale dezvoltări,
această teorie furnizează scheme analitice de referință esențiale pentru elaborarea, aplicarea și
înțelegerea politicii financiare a întreprinderii și mai ales pentru politica sa de investiții.
Costul ridicat al capitalurilor este expresia eficienței economice. Dar indiferent de costul
global al finanțării, un cost mai ridicat al datoriilor față de costul capitalurilor proprii exprima
ineficiența. Costul ridicat al capitalurilor împrumutate este dat de faptul că băncile au devenit
societăți comerciale fiecare urmărindu-și interesul de a obține profit în timp ce statul
deținătorul capitalurilor proprii al multor întreprinderi mari nu are decât să se mulțumească
cu profitul rămas după remunerarea datoriilor față de bănci.

V. EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIȚII

V.1. ABORDAREA FINANCIARĂ A PROIECTELOR DE INVESTIȚII

Definirea investițiilor și delimitarea câmpului politicii de investiții se fac prin
formulări mai mult sau mai puțin cuprinzătoare astfel investițiile pot fi denumite în mai multe
feluri:
1. Definirea contabilă și juridică a investițiilor
Într-o definire restrânsă se consideră investiții numai cheltuielile care se concretizează
într-o achiziție de bunuri de folosință îndelungată. Mai precis noțiunea de investiții
desemnează în acest caz, achiziția sau constituirea de noi imobilizări adică active corporale,
necorporale și financiare. Astfel, achiziția unei construcții, a unui teren, a unei mașini, a
titlurilor de participare sau a brevetelor apar ca operații de investiții.
2. Definirea pshihologică a investițiilor
În timp ce abordarea contabilă și juridică a investițiilor pune accent pe natura
elementelor achiziționate prin efectuarea unor cheltuieli, definirea psihologică pune accent pe
intenția individului sau a firmei care investește și deci se insistă asupra faptului că investiția
conduce la decalarea consumului în timp.
Din această perspectivă, investiția înseamnă renunțarea la bunuri imediate în schimbul
bunurilor viitoare. Sau, după o altă formulare, schimbarea unei satisfacții imediate și certe, la
care se renunță, contra unei speranțe pentru o satisfacție mai bună în viitor.
3. Definirea monetară a investițiilor
În opoziție cu primele două definiri menționate, definirea menetară consideră
investiții toate cheltuielile efectuate în vederea obținerii de venituri monetare în viitor.
De altfel, orice plată imediată susceptibilă să antreneze încasări ulterioare e predispusă
ca fiind politică de investiții. Astfel, se extinde considerabil sfera de cuprindere a noțiunii de
investiții, nemaiexistând nici o limită dată de natura elementelor achiziționate. În acest fel se
ajunge la concluzia ca toate cheltuielile să fie considerate investiții, fără a fi necesar să se
analizeze destinația lor.
4. Definirea operativă a politicii de investiții
Se înscrie în domeniul politicii de investiții orice operație constând în angajarea pe
termen lung a resurselor monetare, materiale sau umane în vederea creșterii potențialului și a
performanțelor întreprinderii.
Această definiție implică 3 observații complementare:
a) Ea este parțial compatibilă cu accepțiunile restrictive sau extensive deja
comentate.
În particular o asemenea definiție poate servi ca suport pt o evaluare strict financiară a
politicii de investiții, fie masurând resursele angajate prin fluxurile de ch inițiale, explicite
sau implicite, pe care operațiunea le-a cerut, fie masurând performanțele adiționale și
potențialul suplimentar aduse de operațiile consideate, cu ajutorul surplusurilor monetare
(cash-flows) pe care le aduce.
b) În practică analiza financiară a proiectelor de investiții are o importanță deosebită
prin aceea că furnizează un fundament obiectiv pentru aplicarea metodelor de evaluare a
proiectelor, chiar dacă criteriile financiare nu sunt singurele ( sau principalele) determinante
ale deciziei.
c) Luarea în calcul a caracteristicilor economice și sociale poate fi asigurată chiar
într-o concepție mai largă asupra eficienței sau utilității social-economice a investițiilor. Se
cere, fie un efort de cuantificare care vizează rambursările monetare induse de proiectele de
investiții, fie folosirea de metode mixte care integrează abordarea monetară și abordările
nemonetare (calitative și cantitative).

V.2 METODE DE EVALUAREA A PROIECTELOR DE INVESTIȚII

Evaluarea financiară a proiectelor de investiții urmărește în general două obiective:
- asigurarea unei comparații între proiectele concurente, între care trebuie să se
stabilească ordinea de prioritate
- formularea unei aprecieri asupra valorii intrinseci a proiectului
Evaluarea financiară a proiectelor de investiții se realizează fie prin metode care pun
accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin meode fondate pe actualizare.

V.2.1 METODE FONDATE PE RENTABILITATEA MEDIE

1. Rata medie de rentabilitate în exploatare

Metodele fondate pe rentabilitatea medie caută să măsoare mărimea unei rate de tipul
ratei medii care reprezintă raportul dintre rezultatul mediu anual și cheltuielile medii anuale
de exploatare. Aplicarea lor dă naștere la formulări variate în funcție de indicatorul ales
pentru măsurarea rezultatelor anuale (beneficiul contabil, excedentul din exploatare) și
mărimea reținută pentru capitalurile angajate.

2.Termenul de recuperare a cheltuielilor

Este termenul necesar pentru investitori să-și reconstituie fondurile avansate inițial.
Este vorba de cash-flow-uri care ca și surplusuri monetare permit o astfel de recuperare
putem stabili că termenul de recuperare este raportul dintre costul inițial al investiției și cash-
flow ul anual mediu. După o variantă a acestei metode putem calcula termenul de recuperare
comparând la sfârșitul fiecărui an cash-flow ul cumulat obținut de la darea în exploatare a
investiției cu costul inițial al investiției.

V.2.2 METODE BAZATE PE ACTUALIZAREA CASH-FLOW-URILOR

1. Utilitatea noțiunii de actualizare

Actualizarea constă în datarea fiecărui curs monetar pentru a ține cont de momentul în
care e apare efectiv. Un flux monetar viitor este întotdeauna considerat ca depreciat în raport
cu un flux prezent de aceeași suma. Această depreciere în viitor ține de faptul că o încasare
obținută mai târziu privează beneficiarul de posibilitățile de utilizare pe care i le-ar permite o
încasare imediată (plasamente, rambursare de împrumut, investiții).

2. Valoarea actuală netă

Valoarea actuală netă a unui proiect de investiții corespunde diferenței dintre suma
cash-flow urilor previzibile actualizate și costul inițial al investiției. Semnificația sa
economică poate fi evidențiată astfel:
a) Dacă valoarea actuală netă este pozitivă – înseamnă că se reconstituie fondurile
inițiale și se obține un surplus. Proiectul exercită deci o influență favorabilă asupra
întreprinderii și trebuie acceptat
 b) Dacă valoarea actuală netă este negativă- înseamnă că nu se vor reconstitui și se
obține un surplus, ținând cont de timpul necesar pt obținerea lor. Proiectul este
defavorabil pt întreprindere.

V.3 SURSELE DE FINANȚARE ȘI BUGETUL INVESTIȚIILOR

Sursele de finanțare a investițiilor efectuate de întreprindere pot fi:

- Disponibilitățile din anii precedenți si dobânzile acestora
- Sumele din vânzarea imobilizărilor și din valorificarea celor casate
- Sumele reprezentând amortizarea imobilizărilor corporale și necorporale
- Sumele repartizate din profit și cele reprezentând reducerea de impozitpt profitul
reinvestit
- Sumele împrumutate de la bănci pentru investiții
- Sumele primite de la bugetul de stat în cazul întreprinderilor statului
- Sumele obținute prin emisiunea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni
- Mobilizarea resurselor interne și alte surse

Bugetul investițiilor ca program privind finanțarea investițiilor cuprinde volumul total

al mijloacelor financiare necesare pt realizarea investițiilor și sursele de finanțare fiind
deci un doc de previziune financiară.

VI. POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII

VI.1 DIVIDENDELE ȘI FINANȚAREA

Dividendele sunt plăți periodice de numerar făcute de întreprindere propriilor

acționari ca răsplată a contribuției acestora la capitalul propriu al întreprinderii. Dividendele
acțiunilor preferențiale sunt, în mod obișnuit, fixate cu ocazia emisiunii și deci acestea nu
sunt subiect al politicii decizionale a conducerii întreprinderii. Este evident că proporția
profiturilor plătite ca dividende pentru acțiunile comune poate varia destul de mult de la o
întreprindere la alta.
Capacitatea întreprinderii de a plăti dividende va fi dependentă de profitabilitatea și
lichiditatea acesteia. Politica adoptata de către conducerea întreprinderii trebuie să
urmărească maximizarea averii acționarilor în corespondență cu activele întreprinderii.
Politica privind dividendele se referă la decizia de a plăti profitul sub forma
dividendelor acționarilor sau ca acesta să fie reținut de întreprindere pentru a fi reinvestit.
Modelul de bază privind prețul acțiunilor arată că dacă o întreprindere adoptă o
politică de plată a majorității profiturilor sub forma devidendelor, va crește, fapt ce va
conduce la tendința de creștere a prețurilor acțiunilor. Totuși dacă proporția din profit
repartizată pentru distribuirea de dividende crește, atunci vor fi mai puțini bani disponibili
pentru reinvestire, rata viitoare de creștere așteptată de acționari va fi scăzută și aceasta va
micșora prețul acțiunilor. Astfel, schimbarea intervenită în politica privind dividendele are
două efecte opuse. Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividendele
curente și creșterea viitoare care maximizează prețul acțiunilor.
Odată ce întreprinderea ia decizia de distribuire a dividendelor la acționari plata se
poate face în două moduri principale:
1. plata directă a dividendelor către acționari
2. prin intermediul răscumpărării acțiunilor
 V.2 FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ POLITICA DIVIDENDELOR

Politica privind dividendele este influențată de următoarele categorii de factori:

1. Constrângerile sau restricțiile impuse de lege

Nu pot fi plătite dividende când întreprinderea este insolvabilă. Prima restricție poartă
numele de „restricția subminării capitalului”. În unele țări capitalul este format numai din
valoarea nominală a acțiunilor emise, în altele noțiunea de capital este mai largă incluzând și
surplusurile de capital.
Restricția profiturilor nete, cere ca întreprinderea să aibă profit obținut înainte de a
promite plata oricărui dividend enumerat. Aceasta îi împiedică pe acționari să își retragă
investițiile inițiale făcute în întreprindere și să submineze în acest fel poziția protejată a
oricărui creditor al întreprinderii.
Restricția insolvabilității stabilește că o întreprindere insolvabilă nu poate plăti
dividende în numerar. Când o întreprindere este insolvabilă, obligațiile sale (pasivul)
depășesc activele. Plățile de dividende, în acest caz, vor împiedica realizarea drepturilor
prioritare ale creditorilor asupra activelor întreprinderii, iar acest lucru este interzis.

2. Constrângerile de natură fiscală

În timp de restricțiile impuse de lege tind să încurajeze întreprinderile să-și rețină

propriile profituri, fiscalitatea poate avea un efect opus. De exemplu, impozitarea
dividendelor cu 5% la această dată în România, este mult sub cea a profitului și sub cea a
venitului. În aceste condiții, întreprinderea nu are interes să rețină profiturile pentru o creștere
viitoare în vederea producerii de profit suplimentar care va fi impozitat la o rată mai mare
decât sunt impozitate plățile de dividende.

3. Acordurile restrictive
Acordurile restrictive au, în general, un impact mai mare asupra politicii privind
dividendele decât chiar restricţiile impuse de lege. Aceste acorduri sunt incluse în contractele
de împrumut obligatar, împrumuturi pe termen lung sau pe termen scurt, de leasing şi cele
pentru emiterea de acţiuni preferenţiale.
Aceste restricţii limitează, în special, suma totală a dividendelor pe care o poate plăti
întreprinderea. Uneori ele pot stabili că dividendele nu pot fi plătite până ce profiturile
totale ale întreprinderii nu au atins un anumit nivel.
În plus, cerinţele unui fond de amortizare, care stabileşte că o anumită parte din fluxul
de numerar al întreprinderii trebuie pus de o parte pentru rambursarea datoriei, uneori
limitează plăţile de dividende.
De asemenea, plăţile de dividende pot fi interzise dacă indicele curent al datoriei sau
nivelul capitalului de lucru net nu depăşesc un anumit nivel prestabilit.

4. Situaţia financiară a întreprinderii

Atunci când o întreprindere se împrumută la bancă cu sume mari pe termen mediu sau
lung ori emite obligaţiuni pe piaţă, ea se confruntă cu o restricţie constând în faptul că
dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Multe contracte
de împrumut stipulează chiar faptul că dividendele pot fi plătite numai când există un indice
de protecţie cert, cum ar fi indicele lichidităţii curente care trebuie să atingă un anumit nivel
sub care nu trebuie să scadă.
 Plata dividendelor trebuie făcută, de cele mai multe ori, în numerar, ceea ce poate
pune problema lichidităţii pentru întreprinderile cu probleme în acest domeniu. Astfel, este
posibil ca o întreprindere să fie profitabilă, dar să nu aibă mijloace pentru a efectua plata în
numerar a dividendelor din cauza problemelor de lichiditate.

5. Preferinţele investitorilor
Unii acţionari cu potenţă financiară preferă reţinerea profiturilor, deci neplata de
dividende şi reinvestirea sumelor respective de către întreprindere, precum şi câştigul de
capital, obţinut din vânzarea acţiunilor. Alţi acţionari, care au o rată de impozitare marginală
scăzută a veniturilor sau cei care depind de dividende ca sursă curentă de venit, preferă o rată
ridicată de plată a dividendelor.
6. Protecţia împotriva diluării capitalului
Dacă întreprinderea adoptă o politică de plată a unei mari părţi din profiturile sale
anuale ca dividende, ea poate să fie nevoită să vândă din când în când noi acţiuni comune
pentru creşterea capitalului propriu necesar finanţării unor proiecte potenţial profitabile. Dacă
acţionarii existenţi nu vor sau nu pot cumpăra partea proporţională ce le revine din noua
emisiune, interesul controlului în întreprindere este diluat.
Pentru a contracara riscul diluării, anumite întreprinderi aleg varianta reţinerii
majorităţii profiturilor lor şi plata unor dividende mici. Alte întreprinderi, în schimb, aleg
unele alternative de creştere a dividendelor plătite în dauna profiturilor reţinute. Una dintre
acestea o reprezintă apelarea la îndatorare pentru creşterea capitalului. Această modalitate
creşte, însă, riscul financiar şi, în ultimă instanţă, conduce la creşterea costului capitalului
propriu şi, la un moment dat, la scăderea preţului acţiunilor.
Aşadar, o reducere a dividendelor este un semnal al unor timpuri rele, pe când o
creştere a acestora implică încredere în viitor. Aceasta ilustrează conceptul conţinutului de
informaţie pe care îl are dividendul.

VI.3. FORMELE DIVIDENDELOR ȘI PROCEDURILE DE PLATĂ ALE

ACESTORA

Atunci când întreprinderea declară un anumit dividend de plată, el devine o obligaţie

şi aceasta nu poate fi uşor anulată de întreprindere. Suma dividendului este exprimată fie ca
lei/acţiune, deci dividend/acţiune, fie ca procent din preţul de piaţă (randamentul
dividendului), fie ca procent din profitul pe acţiune (rata de plată a dividendului).
Dividendele pot fi distribuite sub mai multe forme:
(1) în natură, dacă întreprinderea realizează produse care să intereseze pe acţionari;
(2) în acţiuni, dacă acţionarii doresc, dar forma cea mai obişnuită este
(3) plata în numerar. Această din urmă formă presupune mai multe etape în procedura
plăţii dividendelor:
1. Procedura începe cu stabilirea datei declarării (sau anunţării) dividendelor.
2. Data ex-dividendului este o dată arbitrară stabilită cu patru zile lucrătoare înainte de
data înregistrării. Această dată dă posibilitatea întreprinderii sau Registrului Acţionarilor să
obţină o determinare corectă a tuturor acţionarilor la data înregistrării. Data ex-dividendului
este importantă pentru ca un cumpărător al unei acţiuni înainte de această dată primeşte
dividendul curent în numerar, pe câtă vreme cumpărătorul unei acţiuni după această dată nu
va primi dividend. Preţul acţiunii va scădea după data “ex-dividendului”.
3. Data înregistrării este data la care se închide înregistrarea acţionarilor pentru a
determina acţionarii curenţi.
4. Data plăţii este data când începe plata dividendelor pentru acţionarii înregistraţi la
Registrul acţionarilor la data înregistrării.
 VI.4. DETERMINAREA DIVIDENDULUI DE PLATĂ
Există mai multe metode de determinare a dividendului de plată, conform politicii
urmate:
1. Politica dividendului rezidual. În practică, politica privind dividendele este foarte
mult influenţată de ocaziile favorabile de investiţii şi de disponibilităţile de fonduri cu care
sunt finanţate investiţiile. Acest fapt a dus la dezvoltarea politicii dividendului rezidual care
se bazează pe următoarele patru etape pe care trebuie să le parcurgă întreprinderea când se
decide să plătească dividende:
 determinarea bugetului optim pentru investiţii;
 determinarea sumei de capital propriu necesară finanţării bugetului;
 utilizarea, pe cât posibil, a fondurilor interne ale întreprinderii (profitul reţinut) la
asigurarea necesarului de capital propriu;
 plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile de
acoperire a bugetului optim pentru investiţii, adică dacă rămâne profit disponibil.
Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii preferă ca întreprinderea să reţină
şi să reinvestească profiturile decât să le plătească acestora ca dividende, dacă rata
rentabilităţii obţinute de întreprindere pentru profiturile reinvestite depăşeşte rata rentabilităţii
pe care ar obţine-o investitorii înşişi, investind dividendele în alte investiţii cu acelaşi grad de
risc.
2. Politica dividendului stabil
Mulţi manageri financiari se străduiesc să menţină o creştere constantă, chiar modestă
a dividendelor pentru a evita schimbări mari sau fluctuaţii ale politicii dividendelor.
Conducerea însă ezită să crească dividendele dacă ea nu se aşteaptă la menţinerea creşterii în
perioadele viitoare. De asemenea, conducerea nu doreşte nici să reducă dividendele, deoarece
o scădere a dividendelor plătite poate fi interpretată de investitori ca un semnal al confruntării
întreprinderii cu probleme serioase, ceea ce poate avea un efect nefavorabil asupra preţului
acţiunilor. Rezultă deci că politica predominantă în acest domeniu este menţinerea
dividendelor la nivelul anterior.

3. Politica ratei constante de plată a dividendelor

O altă politică posibilă este ca întreprinderea să plătească ca dividende un procent
constant din profituri. Totuşi, întrucât profiturile vor fi cu siguranţă fluctuante această politică
va necesita alte mijloace financiare în vederea asigurării fondurilor necesare plăţii, deoarece
suma dividendelor, urmând linia profiturilor va fluctua.
În aceste condiţii, dacă întreprinderea doreşte să aplice această politică, va trebui, spre
exemplu, să împrumute sume de bani dacă profiturile nu sunt suficiente pentru plata
dividendelor.

4. Politica dividendului obişnuit scăzut plus un extradividend

O politică de plată a unui dividend obişnuit scăzut plus, la finele anului dacă acesta
este un an bun, a unui extradividend (supradividend) este un compromis între un dividend
stabil şi o rată constantă de plată. O astfel de politică dă flexibilitate întreprinderii şi
investitorii pot conta pe primirea cel puţin a unui dividend minim.
Această politică este cea mai bună atunci când profiturile şi fluxurile de numerar ale
întreprinderii sunt foarte fluctuante. Conducerea poate stabili un dividend obişnuit, relativ
scăzut astfel încât el să fie posibil şi în anii mai puţin faşti şi care să fie suplimentat cu un
extradividend în anii când sunt disponibile fonduri suplimentare.
 VII. FINANTAREA PE TERMEN SCURT A FIRMEI

VII.1 FINANȚAREA CICLULUI DE EXPLOATARE

Finanțarea pe termen scurt este subordonată finanțării pe termen lung, fodurile,

fluxurile bănești fiind destinate activității de exploatare curentă a firmei. Finanțarea pe
termen lung estea cea care stabilete cadrul general al dezvoltării firmei. Finanțarea pe termen
scurt apare ca o urmare a unor măsuri de ajustare. Finanțarea pe termen scurt nu poate fi însă
neglijată sau subestimată.
Finanțarea pe termen scurt are și ca obiectiv final obținerea de profit deci a unei
rentabilități cât mai mari în condiții de raționalitate și risc, adică și diminuarea riscului.
Și în cadrul finanțării pe termen scurt este nevoie de un echilibru. În acest caz,
echilibrul presupune în primul rând un raport optim între necesarul de active circulante și
resursele de finanțare ale acestui necesar. Cu cât necesarul de active circulante poate fi
satisfăcut cu un minim de resurse cu atât activitatea firmei este mai eficientă, întrucât sunt
imobilizate mai puține fonduri.
Gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde pe de o parte gestiunea activelor
circulante, iar pe altă parte alegerea colaborărilor de trezorerie. Această gestiune este însoţită
de o planificare financiară pe termen scurt care se exercită simultan pe două orizonturi, un
orizont anual care permite să se aprecieze în mod global dacă echilibrul financiar poate fi
realizat datorită posibilităţilor de finanţare pe termen scurt şi un orizont intraanual, necesar
realizării unei gestiuni eficace a trezoreriei de pe o zi pe alta.

VII.2 RESURSELE FINANȚĂRII PE TERMEN SCURT

Odată ce firma s-a hotărât asupra nevoilor proprii de fonduri, următorul pas îl
reprezintă identificarea acestora.
1. Creditul comercial
Creditele comerciale au loc atunci când firma își achiziționează stocul și materialul
brut pe credite de la altă firmă. Creditul comercial reprezintă cea mai mare sursă de fonduri
pe termen scurt, în special pentru micile companii, care nu au acces la împrumuturi de la
bănci sau alte mijloace de împrumut instituționalizate.
Contul deschis, nota de plată şi aprobarea comercială sunt cele trei forme majore de
credite de comerţ. Contul deschis nu necesită ca cumpărătorul să semneze o obligaţie formală
care să evidenţieze garanţia către vânzător. Creditul se extinde pe baza creditului
vânzătorului, fiind cel mai comun tip de credit comercial. Obligaţiunile sunt folosite în cazul
bijuteriilor sau articolelor foarte scumpe sau când clienţii întârzie plata facturilor. În acest
caz, cumpărătorului i se cere să semneze o notă de recunoaştere oficială a obligaţiei faţă de
vânzător. Aprobările comerciale sunt obligaţiuni (poliţe) acceptate de cumpărător. Când este
făcută expedierea, vânzătorul formulează o obligaţiune pentru cumpărător și când
cumpărătorul sau banca acestuia acceptă obligaţiunea, aceasta devine aprobare comercială.
2. Împrumuturile bancare pe termen scurt
Creditul de comerţ apare în bilanţ ca factură de plată, pe când împrumuturile bancare
apar ca note de plată, pe când împrumuturile bancare apar ca note de plată. Cele mai multe
împrumuturi bancare pe termen scurt sunt pentru firmele care îşi acoperă creşterile sezoniere
prin inventare sau facturi de primit. Împrumuturile bancare pe termen scurt la societățile
comerciale constituie aproximativ două treimi din suma tuturor împrumuturilor comerciale şi
industriale.
Băncile împrumută fonduri pe termen scurt în 3 moduri- obligațiuni, linii de credit și
acorduri de credit reînoite automat.
 3. Titlurile comerciale
Titlurile comerciale constau in obligatiuni pe termen scurt nesecurizate vandute de
institutii financiare si de anumite concerne industriale. Aceste titluri sunt eliberate numai de
firme cu cea mai mare credibilitate, pentru că nu sunt garantate. Firmele cu surplus de
numerar temporar, băncile comerciale şi instituţiile financiare nonbancare utilizează titlurile
comerciale.
4. Gajul si factorizarea
Când firma factorizeaza facturile de primit, aceasta de fapt le vinde unei instituții
financiare denumită factor. Această operațiune este făcută de obicei cu notificare și fără
recurs. Un împrumut pe baza facturilor de primit este iniţiat printr-un acord de angajament
legal între debitor şi creditor, fiind o înţelegere care specifică procedurile ce trebuie urmate şi
obligaţiile din partea ambelor părţi. Odată ce relaţia de lucru a fost stabilită, debitorul duce
periodic mai multe facturi creditorului. Apoi instituţia creditoare le examinează şi le respinge
pe cele care nu se ridică la standardele solicitate.
5. Inventar de gaj pentru finanțare
Împrumuturile pe termen scurt pot fi de asemenea securizate prin garanţia cu bunuri
reale. Produsele finite au cea mai mare valoare. De asemenea, anumite tipuri de materiale
brute sunt acceptabile pentru debitori. Nevoia de gajare ca metodă de securizare pentru
împrumut depinde de nivelul pieţei, stabilitatea preţului, durabilitatea şi gradul de control
fizic.
Firma debitoare poate garanta toate gajurile sale ca securizare a împrumutului. Acest
tip de aranjament este folosit numai pentru a oferi protecţie suplimentară şi nu joacă un rol
major în determinarea acordării împrumutului. Acest fapt se datorează faptului că :
1. Creditorul nu poate exercita un control strict asupra părții colaterale
2. Debitorul este liber să vândă aceste gajuri și astfel valoarea părților colaterale s
modifică în mod constant .

VII.3. FINANȚAREA PE TERMEN SCURT A FIRMEI

Resursele necesare finanţării pe termen scurt vizează o perioadă mai mică de un an.
Cu toate că în principiu resursele sunt utilizate pentru acoperirea nevoilor de fond de rulment,
trebuie să facem diferenţa între activele pe termen scurt permanente şi temporare sau
variabile.
Activele permanente nu pot fi reduse fără să pericliteze activitatea firmei. Aici este
vorba în primul rând, de stocuri, dar şi fonduri de trezorerie şi anumite credite acordate
clienţilor (credit comercial).
Activele circulante temporare sunt finanţate cu resurse ce se obțin de regulă din afara
firmei pe termen scurt. Indiferent de natura resurselor şi activelor, fluxurile financiare trebuie
să conducă la obţinerea de profit. De altfel, finanţarea pe termen scurt contribuie în cea mai
mare proporţie la realizarea profitului.
Finanţarea pe termen scurt a firmei presupune acoperirea cheltuielilor pentru
procurarea stocurilor de active circulante (materii prime şi materiale, aflate în diferite faze de
fabricaţie, produse finite, mijloace în decontare, disponibilităţi băneşti în casierie şi în bancă).