PREFAŢĂ

Poate cã acest titlu - “Din lumea celor dispãruţi” - s-ar

pãrea a fi prea macabru, însã el se justificã prin faptul cã ma-
joritatea personajelor care se perindã în aceastã carte, nu
mai sunt în viaţã.
Fie, ele fãcând parte din familie, fie populând societa-
tea în care am trãit, toţi au jucat un rol în viaţa mea, mai mult
sau mai puţin determinant.
Apropiindu-se momentul implacabil de ai urma şi eu,
vârsta mea (88 ani) obligându-mã sã fiu conştient de acest
fapt, mi-am luat curajul sã mã întorc în timp, sã retrãiesc fap-
te şi evenimente petrecute în viaţa mea. Voi profita de me-
moria care încã nu mã trãdeazã, voi scormoni în noianul de
amintiri şi voi pomeni fapte şi întâmplãri, respectând crono-
logia lor, fãrã nici o reţinere, chiar dacã unele dintre acestea
nu-mi fac onoare.
Voi fi sincer ca la spovedanie! Mea culpa! Poate cã
astfel îmi voi “spãla” pãcatele omeneşti, inerente unei vieţi in-
tense, care însã n-au prejudiciat pe nimeni.
Atunci când anii se adunã în existenţa ta pãmânteanã
şi asişti neputincios la propria degradare fizicã şi moralã,
simţi nevoia imperioasã de a face un bilanţ al vieţii, o retros-
pectivã a copilãriei, adolescenţei, tinereţii. Cei de vârsta mea
sau apropiaţi ca vârstã vor înţelege mai bine aceste senti-
mente, care te copleşesc la vârsta a treia.
Cu toate cã viaţa mea a fost oarecum “platã”, fãrã
evenimente spectaculoase sau ieşite din comun, am consi-
derat totuşi cã, aşa cum s-a derulat ea, cu bune şi cu rele,
meritã sã constituie subiectul unei lucrãri autobiografice ro-
manţatã. Evenimentele şi frãmântãrile socio-politice care mi-
au fost contemporane şi mi-au marcat într-o oarecare mãsu-

3
rã viaţa personalã vor fi pomenite într-o viziune cât se poate
de realã.
Nu e de ignorat faptul cã de-a lungul vieţii mele s-au
succedat evenimente politice de importanţã capitalã: schim-
bãri de regim politic, de la regalitate la republicã popularã
(comunistã), republicã democraticã, al doilea rãzboi mondial,
cu toate urmãrile lui nefaste.
Cât priveşte mijloacele de exprimare, stilul sintactic şi
morfologia folosite, am cãutat sã le adaptez epocii în care se
deruleazã evenimente şi pentru a reda culoarea şi autentici-
tatea contemporanã lor. Arhaismele, expresiile populare, me-
taforele conţin “parfumul” vremurilor trecute, dar nu uitate. De
asemenea, folosesc unele cuvinte uzuale, specific meşteşu-
gãreşti, pe care nu le pot înlocui cu nici o exprimare moder-
nã. Abuzul de ghilimele sã-l punem pe seama conţinutului
ascuns, insinuant sau ironic al cuvântului.
Deoarece mi-am rezervat acest spaţiu - dupã ce am
încheiat povestea vieţii mele în care am evocat mai toate
amintirile faptelor principale - voi face o destãinuire. Dacã pâ-
nã acum somnul de noapte era pentru mine odihnitor, fãrã vi-
se, în perioada aceasta, vise bizare, populate de toate perso-
najele menţionate, rude sau prieteni, m-au bântuit în somn.
Unii ar spune cã, rãscolind printre amintiri, am “deranjat”
somnul celor dispãruţi, iar aceştia se rãzbunã. Mie îmi place
sã cred cã prin pomenirea lor n-am fãcut decât sã-i readuc la
viaţã, mãcar imaginar.
Acum, dupã ce am descãrcat sacul cu amintiri, starea
mea psihicã este a celuia care şi-a fãcut testamentul, intrând
în panica trãirii cu teama obsedantã a sfârşitului inevitabil.
Am sentimentul celui condamnat la moarte care îşi aşteaptã
ziua execuţiei numãrându-şi fiecare clipã rãmasã. Mulţi te fe-
ricesc cã ai ajuns la o asemenea vârstã, dar nu ştiu ce dra-
mã trãieşti tu, luptând cu un duşman aprig şi neînduplecat,
conştient fiind cã doar tu vei fi învinsul.

4
 CAPITOLUL 1
COPILĂRIA

M-am nãscut la data de 7 octombrie 1926 în oraşul

Moreni. Actualul oraş Moreni era compus la acea vreme din
douã comune separate administrativ: Moreni şi Stavropoleos,
despãrţite fiind de râul Cricovul Dulce. Eu m-am nãscut în
Stavropoleos, în colonia societãţii petroliere “Româno - Ame-
ricanã” în casa în care locuia familia noastrã, casã oferitã de
societate gratuit în cadrul contractului de muncã al tatãlui
meu. Casa avea 6 camere: un salon, o sufragerie, trei dormi-
toare, baie şi o bucãtãrie care, prin dimensiunile ei, putea fi
folositã şi ca sufragerie uzualã. Salonul era destinat cu pre-
cãdere musafirilor, având şi o rotondã în care se orna în fie-
care an pomul de Crãciun. Curtea casei era suficient de
întinsã pentru a permite culturi de zarzavaturi şi pomi fruc-
tiferi pentru care societatea punea la dispoziţie personal de
serviciu.
Tatãl meu, pe care îl voi numi mai departe PAPÁ, aşa
cum era apelat de întreaga familie, era transferat de la Uzi-
nele Teleajen - Ploieşti, pendinte de societatea “Româno -
Americanã, la schela petrolierã Moreni, în funcţia de maistru-
şef al cazanelor de aburi. Asta se întâmplase cu un an înain-
tea venirii mele pe lume. Salariul şi confortul imobiliar oferite
de firmã dovedeau noul concept de muncã şi nivel de trai ca-
re intrase în ţarã odatã cu dezvoltarea industrialã. Se trãia
aproape generalizat într-un confort nemaîntâlnit pânã atunci,
într-o continuã prosperitate, ca urmare a unei civilizaţii de
import.
Acest salt calitativ al standardului de viaţã se oglindea
în mai toate clasele sociale şi, în special asupra muncitorilor
din industrie.
5
 Copil fiind, cu un minimum de înţelegere a sensului
vieţii, realizam la nivelul meu de percepţie faptul cã oamenii
erau mulţumiţi de nivelul lor de trai care era într-o continuã
îmbunãtãţire, la cei peste zece ani care trecuserã de la în-
cheierea primului rãzboi mondial. Acest rãzboi lãsase rãni
adânci, dar în urma descoperirii zãcãmintelor inepuizabile de
ţiţei - “AURUL NEGRU” - din zona Moreniului a avut loc o a-
devãratã revoluţie industrialã. Au apãrut numeroase societãţi
strãine sau asociate cu cele autohtone care au împânzit dea-
lurile din jurul localitãţii cu sonde de foraj şi extracţie. Numã-
rul acestora era în continuã creştere deoarece pãmântul din
zonã “mustea” de petrol. Începuse o adevãratã întrecere de
producţie între firmele din acea vreme: “Româno-America-
nã”, “Astra”, “Creditul minier”, “Steaua Românã”, “Unirea” şi
altele mai mici. Competiţia între acestea nu se manifesta nu-
mai în producţie, ea se materializa şi în crearea de condiţii
de viaţã cât mai confortabile pentru angajaţii lor. Astfel au
fost ridicate aşa-zisele “colonii” de locuinţe, cluburi de agre-
ment înzestrate cu toate noutãţile vremii: cinematografe,
ştranduri, sãli de biliard, piste pentru popice, terenuri de te-
nis, volei, parcuri pentru chermeze şi multe alte mijloace pen-
tru divertisment
Aceste condiţii, coroborate şi cu veniturile angajaţilor,
creau senzaţia cã “a coborât raiul pe pãmânt”.
Papá avea un salariu corespunzãtor funcţiei şi respon-
sabilitãţilor, ţinându-se cont şi de greutãţile familiale. E de
menţionat faptul cã societãţile petroliere se întreceau între
ele în a oferi salarii cât mai tentante angajaţilor pentru cã se
bazau pe o politicã economicã de tip capitalist nemaicunos-
cutã pânã atunci în ţara noastrã. Principiul lor de bazã era a-
cela cã “un om bine plãtit şi mulţumit munceşte mai detaşat,
dând un randament sporit”.
Familia noastrã se compunea din cei doi pãrinţi şi cei
şapte copii ai lor, în ordine descrescãtoare:
- Gicã, cel mai mare
- Titi, la un an diferenţã de primul
- Tudorel (Ion)
- Iaie (Traian)
6
 - Opi (Caliopi), singura fatã
- Ricã (Aurelian)
- Ricu (Mircea), subsemnatul
Diferenţa de vârstã dintre primii cinci era de 1 – 3 ani,
numai între mine şi Ricã (penultimul) era de 9 ani.
Şi ca şi cum nu eram noi destul de numeroşi, Papá a
luat sub “oblãduirea” sa şi doi nepoţi, fii surorii sale, care se
afla într-o acutã jenã financiarã, la Ploieşti. Aceşti doi nepoţi,
Georgeta şi Gogu, pe care eu, în primii mei ani, i-am pomenit
în casa noastrã, ne-au pãrãsit la majoratul lor.
În concluzie, au fost destui ani când componenţa fami-
liei noastre a fost de 12 persoane, incluzând şi servitoarea,
pe care Papá, singurul producãtor de venituri, a trebuit sã-i
“hrãneascã” şi sã le ofere un confort civilizat.
Îmi amintesc cã, pe la vârsta de 5 – 6 ani, am rãmas
singurul copil în casã, cei doi veri urmându-şi fiecare calea
lui, iar Gicã, Titi şi Iaie au înţeles sã-şi pãrãseascã casa pã-
rinteascã şi sã-şi ia fiecare viaţa “în piept”. Îi vom mai întâlni,
mai târziu, pe fiecare, în ipostazele respective.
Ceilalţi trei, Tudorel, Opi şi Ricã, erau elevi de liceu la
Odorhei, locuind în gazdã la o altã verişoarã a lui Papá, cã-
sãtoritã cu un maior de carierã. Despre viaţa lor de liceeni,
ne povesteau când veneau acasã în vacanţe.
Astfel cã, din atâţia copii, eu rãmãsesem singurul aca-
sã, cu pãrinţii mei. Acest fapt nu însemna cã Papá scãpase
de greutãţile materiale, deoarece, îmi amintesc bine, atunci
când lua salariul lunar şi fãcea distribuirea banilor, prevedea
la “cheltuieli” suma de 6000 lei, pentru a-i trimite la Odorhei,
pentru gãzduirea celor trei liceeni. Era o sumã considerabilã,
având în vedere cã aceşti bani reprezentau echivalentul sa-
lariului unui funcţionar de stat. Mai târziu am aflat cã banii
trimişi de Papá au stat la baza achiziţionãrii unei case în Plo-
ieşti, când “maiorul” a ieşit la pensie şi s-au mutat la Ploieşti.
Cei trei fraţi, liceenii de la Odorhei, ne povesteau viaţa
lor, scoţând în evidenţã zgârcenia “maioresei” care îi obliga
uneori sã se hrãneascã cu mâncarea adusã de ordonanţã de
la cazarmã. Ricã povestea cu mult haz nãzdrãvãniile lui prin
care încerca sã mai contracareze efectele atmosferei cazone
7
instauratã în casã de gazdã, Cea mai nãstruşnicã mi s-a pã-
rut urmãtoarea: “maioreasa”, în zgârcenia ei caracteristicã,
depozitase în pivniţã mere pentru iarnã şi pusese lacãt la u-
şã, accesul fiind astfel imposibil. Raftul cu mere era însã vizi-
bil prin fereastra beciului, menitã sã aeriseascã încãperea.
Deoarece geamul ferestrei, care era la nivelul solului, era
spart, lui Ricã i-a venit ideea “genialã”. A luat o prãjinã, i-a
bãtut un cui la un cap, a introdus-o pe fereastra beciului şi a
înfipt cuiul într-un mãr, pe care l-a tras afarã pe fereastrã.
Metoda fiind eficientã, în scurtã vreme stocul de mere s-a
împuţinat, cei trei fraţi mâncând pe “sãturate”. Bineînţeles cã
operaţiunea se petrecea când nu erau vãzuţi. Ascultând rela-
tarea lui Ricã am râs copios cu toţii, dar Papá, devenind
dintr-o datã serios, i-a dojenit cu blândeţe pe cei trei “incul-
paţi”, declarând cã fapta lor reprezintã un furt. Deoarece pâ-
nã la plecarea lor în vacanţã la Moreni “maioreasa” nu re-
marcase dispariţia merelor, fãptaşii n-au putut fi demascaţi.
Dupã întoarcerea lor la Odorhei, Opi ne-a trimis o scrisoare
în care ne relata ce se întâmplase în lipsa lor atunci când
“maioreasa” descoperise lipsa merelor. Uimirea ei a fost cu
atât mai mare cu cât nu gãsea nici o explicaţie logicã a fap-
tului. Bãnuielile lor l-au vizat la început pe ordonanţã care,
bãtut bine de maior, n-a recunoscut nici “în ruptul capului” o
faptã pe care, de altfel, n-o sãvârşise. Bãnuiala a trecut apoi
asupra fraţilor mei, dar neexistând probe s-a ajuns la conclu-
zia cã dispariţia merelor fusese opera şoarecilor.
Printre alte amintiri pe care astãzi le retrãiesc cu nos-
talgie este şi aceea cã pe la vârsta de 4 - 5 ani eu vorbeam
cam “peltic”, neputând pronunţa corect consoana “r”. Într-o
searã când Florica, servitoarea noastrã, terminase de jumulit
o raţã tãiatã de ea eu am întrebat-o :
 Florico, ai avut tu curajul sã tai raţa?
Uimirea mare a fost cã pronunţasem corect cuvântul
“raţã”. Am continuat sã-l pronunţ, spre încântarea pãrinţilor.
Cam pe la aceeaşi vârstã, în ajunul Paştelui, Papá a
adus acasã un miel, eu neştiind cã sãrmanul animal era des-
tinat sacrificãrii tradiţionale. Copil fiind, m-am jucat cu el şi
am ajuns la un ataşament reciproc, astfel cã mielul se ţinea
8
dupã mine ca un cãţel şi se gudura la mângâierile mele.
Eram doi copii fericiţi, deşi fãceam parte din “familii” diferite.
Când a sosit ziua fatalã şi am înţeles şi eu ce soartã i se pre-
gãtea prietenului meu, l-am luat în braţe şi am început sã ur-
lu spunându-le cã nu-i voi mai da drumul. Cum eu eram copi-
lul rãsfãţat, “Prâslea familiei”, în general mi se respectau toa-
te capriciile. Astfel Papá a renunţat la sacrificarea mielului
care a rãmas prietenul meu pânã a devenit oaie maturã. Mie-
lul pascal a fost adus gata tãiat şi gãtit fãrã ca eu sã fiu de
faţã. Pentru mine s-a gãtit separat din carne de pasãre, iar
de atunci am rãmas cu o justificatã repulsie faţã de carnea
de miel, pentru toatã viaţa. Nu degeaba se spune despre cei
“7 ani de-acasã” cã îţi marcheazã toatã viaţa şi îţi definesc
caracterul.
O altã amintire a unei alte nãzdrãvãnii din aceeaşi
perioadã a copilãriei: împreunã cu prietenul meu Iorgu ne fã-
cuserãm obiceiul sã ne jucãm pe rampa de spãlat maşini a
societãţii, stropindu-ne cu furtunul de apã, asta bineînţeles
când rampa era liberã şi nu ne vedea nimeni. Într-o bunã zi
ne-a venit nãstruşnica idee sã facem o glumã proastã şi am
introdus furtunul pe geamul deschis al camerei şoferului (nea
Miticã), ulterior dând drumul la apã cu toatã presiunea. Bucu-
roşi cã nu ne vãzuse nimeni, am rupt-o la fugã. Se înţelege
ce ravagii a putut produce apa sub presiune, ţâşnind din fur-
tunul care se rãsucea ca un şarpe prin camerã. Atunci ne-am
dat seama amândoi de ce prostie fãcuserãm, dar ne-a fost
teamã sã ne întoarcem pentru a o drege. Toatã ziua am tre-
murat de emoţii pânã seara când, dupã ce Papá se întorsese
de la serviciu, l-am vãzut pe nea Miticã venind furios spre ca-
sa noastrã. Mi-am dat seama cã fuseserãm descoperiţi şi am
fugit în bucãtãrie unde m-am ascuns sub pat. De acolo au-
zeam vociferãrile şi înjurãturile şoferului care descria dezas-
trul din camera lui, dupã mãrturia doamnei Cioceanu, care a-
vea locuinţa vizavi de rampã şi care ne vãzuse jucându-ne
cu furtunul. Vinovãţia noastrã era doveditã fãrã putinţã de tã-
gadã. L-am auzit pe Papá scuzându-se, uimit fiind totodatã
de nãzdrãvãnia noastrã. Într-un final a reuşit sã potoleascã
mânia pãgubitului asigurându-l cã va suporta toate cheltuieli-
9
le de remediere a stricãciunilor. Dupã plecarea lui nea Miticã
Papá a început sã mã caute, dar negãsindu-mã şi-a vãrsat
necazul pe mama, evident doar verbal. Mai pe searã, când a
dat cu ochii de mine, m-a dojenit cu blândeţe şi nu mi-a dat
nici mãcar o palmã dupã cum m-aş fi aşteptat. De altfel,
niciodatã în viaţa lui nu m-a admonestat fizic, deşi de multe
ori aş fi meritat-o.
Mai târziu, l-am auzit cum râdea povestind de nãzdrã-
vãnia mea pe care n-o taxase aşa cum poate s-ar fi cuvenit,
ci cu înţelepciune şi îngãduinţã pãrinteascã. Simţeam în per-
manenţã dragostea lui pentru mine, sentiment pe care îl atri-
buiam faptului cã eram cel mai mic dintre copii, el fiind mân-
dru de faptul cã mã avusese la o vârstã mai înaintatã.
De câte ori pleca la Ploieşti pentru a constata evoluţia
la lucrãrile casei pe care o pregãtea ca zestre pentru unica
lui fatã – Opi – mã lua şi pe mine şi mã prezenta cu vãditã
mândrie, ca fiul sãu, tuturor cunoscuţilor.
Printre alte dovezi ale afecţiunii pãrinteşti îmi amintesc
cu nostalgie de bradul de Crãciun care n-a lipsit niciodatã din
rotonda salonului şi pe care îl împodobea cu toate ornamen-
tele existente în magazine şi cu daruri pentru toţi membrii
familiei, dar în special pentru mine. Un trenuleţ pe şine, maşi-
nuţe, avion, ciocolatã, portocale, bomboane, toate încãrcau
bradul de Crãciun. Se întreţinea în familie pentru mine, taina
lui Moş Crãciun, în care am crezut cu convingere pânã la
descoperirea adevãrului. A rãmas totuşi tradiţia lui Moş Crã-
ciun, pe care am respectat-o atât cât am stat la pãrinţi, cât şi
fiecare dintre noi copiii, în familiile pe care ni le-am creat la
rândul nostru.
Printre alte surprize pe care mi le-a fãcut Papá în
copilãrie a fost şi aceea a montãrii în curte a unei sonde de
petrol în miniaturã. Prietenii mei din colonie, de aceeaşi vârs-
tã cu mine, formau echipa de sondori al cãrei şef eram şi mi-
mam operaţiunile care se executau la o sondã adevãratã. A-
ceastã joacã de copii reflecta influenţa mediului în care trã-
iam în acea vreme de efervescenţã în industria petrolierã.
Cea mai pregnantã amintire din copilãrie rãmâne însã
aceea cã am fost martorul unui fenomen natural extraordinar:
10
“Focul de la Moreni”. Era vorba despre o erupţie de gaze
care s-au aprins nu se ştie din ce cauzã şi a creat o flacãrã
imensã de circa 120 de metri, în mijlocul unui crater imens,
cu o adâncime de aproape 50 metri şi un diametru de 100
metri. Acest eveniment natural s-a petrecut în anul „29, fla-
cãra durând 1 an, dupã care s-a stins de la sine. Eu nu am
prins aceastã perioadã în memoria mea, având atunci numai
3 ani. Flacãra s-a reaprins în „31 fãrã o cauzã explicabilã la
acea vreme, iar acest fenomen l-am perceput şi mi s-a înti-
pãrit profund în memorie. Flacãra era atât de puternicã încât
lumina aproape întreaga comunã, noaptea nemaifiind nece-
sarã nici iluminarea stradalã. Îmi amintesc cã atunci când
Papá inspecta în fiecare duminicã bateriile de cazane de la
schela Ţuicani eu îl însoţeam şi treceam pe lângã imensul
crater din care ieşea flacãrã. Trebuia sã trecem repede de-
oarece dogoarea ne ardea feţele. Se spunea cã iarna acest
crater era salvarea sãracilor care nu aveau adãpost şi dor-
meau noaptea pe marginea lui la cãldura oferitã de flacãrã.
Flacãra a fost stinsã în „33 în urma unei intervenţii efectuatã
de o echipã de specialişti dintre care unul a plãtit cu viaţa
aceastã riscantã operaţiune. Imaginea “pe viu” a acestei flã-
cãri este imortalizatã într-o fotografie tablou pe care o pãs-
trez şi astãzi ca pe o comoarã a familiei.
În colonie se afla şi o livadã de pruni care, în afara
fructelor pe care ni le oferea, constituia şi locul de joacã al
bãieţilor care se cãţãrau în pomi şi-l imitau pe faimosul Tar-
zan pe care tocmai îl vãzuserã în filmele americane care ru-
lau în cinematografe. Eram tare mândri de faptul cã protago-
nistul filmului, timişoreanul Weissmüller, era nãscut în Româ-
nia. Se înţelege cã aceste aventuri periculoase se petreceau
numai atunci când taţii noştri erau la serviciu. Când “obser-
vatorul” care se afla pe cea mai înaltã cracã ne semnala
apariţia vreunui pãrinte, sãream cu toţii din pomi instantaneu.
Tot din acei ani îmi amintesc discuţiile purtate în casã
de adulţi referitor la evenimentele care se petreceau în ţarã
şi în lume. Era vorba despre şocantele asasinate politice, îm-
puşcarea primului ministru I.G. Duca în gara Sinaia, asasina-
rea ministrului de interne Armand Cãlinescu, crima abomina-
11
bilã savârşitã de mişcarea legionarã împotriva ilustrului isto-
ric Nicolae Iorga şi multe altele.
La ştirea morţii “prinţului operetei” Leonard aproape cã
s-a ţinut doliu în familie. În amintirea lui s-au pus la patefon
zile în şir toate plãcile cu înregistrãrile melodiilor din operete-
le cântate de el.
Cam în acelaşi timp Papá cumpãrase de la magazinul
de articole tehnice şi instrumente muzicale al fraţilor Cãlãra-
şu un radio “Philips”, o minune a tehnicii la acea vreme. Se
crease astfel posibilitatea de lua contact cu toate ştirile din
lume şi din ţarã, bucurându-ne totodatã şi de toate genurile
de muzicã transmise. Trecuserã doar câţiva ani de la prima
emisie a radioului românesc („28), programele devenind din
zi în zi mai variate şi mai atractive. Umorul era asigurat de
prestaţia “pionierilor” Stroe şi Vasilache, care constituiau “sa-
rea şi piperul” emisiunilor radiofonice.
Cei 7 ani lipsiţi de griji erau însã pe sfârşite, venind
astfel vremea sã merg la şcoalã. Dupã cum am mai precizat,
Stavropoleos fiind comunã distinctã, avea şcoalã primarã de
4 ani proprie. Directorul şcolii era domnul Croicu, un om so-
bru, aspru şi neînduplecat, care era nelipsit de temuta-i nuia
cu care fãcea ordine în şcoalã. În schimb, învãţãtoarea re-
partizatã clasei noastre era o femeie frumoasã şi plinã de
alte calitãţi: calmã, blajinã, înţelegãtoare, de 30 ori mamã,
adicã pentru fiecare elev al ei în parte. Cred cã prezenţa ei în
viaţa noastrã de copii, timp de 4 ani, a contribuit decisiv la
formarea caracterelor noastre.
Din aceastã perioadã nu pãstrez amintiri deosebite,
doar câteva desprinzându-se din negura trecutului. Fiind un
elev silitor şi conştiincios am luat în fiecare an premiul I cu
cununa de flori cuvenitã.
Îmi amintesc de asemenea de un capriciu culinar pe
care l-am avut în acea perioadã. Deşi mama îmi pregãtea
întotdeauna o gustare cu delicatese pentru recreaţia de ora
10, eu o ofeream unor colegi mai necãjiţi pentru cã fãcusem
preferinţã pentru un “moft”. Cumpãram din vecinãtatea şcolii
o jumãtate de lipie pe care o umpleam cu rahat, facând astfel

12
un sandvich delicios. Bineînţeles cã mama nu a aflat nicio-
datã acest fapt, care cred cã ar fi jignit-o.
În acea perioadã familia era restrânsã, acasã rãmâ-
nând numai Opi, care terminase liceul şi rãmãsese la cei 20
ani în perspectiva unei cãsãtorii. Ceilalţi fraţi erau fiecare îm-
prãştiaţi: Tudorel şi Ricã la facultate în Bucureşti, Gicã mais-
tru cazangiu la Uzinele 1 Mai Ploieşti, Iaie strungar la Uzinele
Mija, iar Titi vânzãtor într-un magazin alimentar în Ploieşti.
Cei 2 studenţi, Tudorel şi Ricã, veneau acasã numai în va-
canţe, ocazii în care ne relatau viaţa lor de studenţi. În timpul
verii, în parcul clubului “ Astra Românã”, la care noi eram a-
bonaţi, se organizau chermeze în stil sud-american. Orches-
trã, bar, lampioane, focuri de artificii, dans, concursuri şi alte
mijloace de distracţie fãceau deliciul celor trei fraţi majori. În
restul anului pãrinţii şi Opi vizionau filmele apãrute în acea
epocã, eu având acces numai la filmele cu comicii vestiţi ai
ecranului. În plinã vogã erau filmele în “alb - negru” cu comi-
cii Pat şi Patachon, unul înalt, deşirat şi slab, celãlalt mic şi
gras, contrast care fãcea deliciul filmului. Apoi au apãrut fil-
mele cu celebrii Stan şi Bran, care, de asemenea, ne-au ofe-
rit prin farmecul lor clipe de râs şi voie bunã. Nu mai vorbesc
de Charlie Chaplin, cu poantele lui magistrale, deşi unele
filme erau “mute”.
În timpul verii, fiind în vacanţã, frecventam ştrandul
clubului, unde am învãţat sã înot şi sã fac sãrituri de la tram-
bulinã. De asemenea fãceam diferite sporturi puse la dispozi-
ţie de club: ping-pong, popice, tenis, volei. Acest club era
adevãrata avangardã a unei civilizaţii care pãtrunsese în ţara
noastrã odatã cu industrializarea. Cei care vizitau acest club
erau uimiţi de aceastã “nouã lume” şi cã aşa ceva nici în ca-
pitalã nu se gãseşte.
În acest cadru social şi cultural la care adaug condiţiile
oferite de o familie exemplarã, pot sã declar fãrã nici o rezer-
vã ca am avut o copilãrie fericitã, a cãrei nostalgie o trãiesc
şi astãzi.

13
 CAPITOLUL 2
PUBERTATEA

Ciclul de 4 ani ai şcolii primare încheindu-se, urma sã

mã orientez asupra unui liceu, unde sã-mi continui studiile.
Papá a ales liceul din Ploieşti “Petru şi Pavel” (actualul “Mihai
Viteazu”).
În „36 am dat examenul de admitere la acest liceu, în-
sã, deşi am obţinut media 8, nu am intrat în primii 35 admişi,
care au obţinut media peste 8.50. Se confirma reputaţia ex-
cepţionalã de care se bucura acest liceu prin exigenţele sale.
Ne-am îndreptat speranţele spre alt liceu dintr-o localitate
apropiatã: “Dimitrie Barbu Ştirbei” din Câmpina (actualmente
“Ion Grigorescu”). S-a confirmat din nou reputaţia liceului din
Ploieşti, deoarece la intrarea mea în liceul din Câmpina, nu
am mai dat examen de admitere, considerându-se valabil re-
zultatul obţinut la examenul din Ploieşti.
Papá m-a instalat în internatul liceului şi pentru prima
oarã, urma sã trãiesc în afara familiei, între strãini. Am cons-
tatat însã destul de repede cã adaptabilitatea în societate la
acea vârstã este foarte facilã. Copiii, în inocenţa lor, se îm-
prietenesc mai repede decât adulţii, la care interesele încep
sã le modifice caracterele.
Viaţa de licean, la cursuri şi în internat a fost ceva nou
pentru mine, însã impactul l-am trecut cu brio. M-am împrie-
tenit cu câţiva colegi de clasã, care stãteau şi ei în internat şi
care proveneau din localitãţi limitrofe: Bãicoi, Filipeşti, Cãli-
neşti. Dormitorul în care am fost repartizat se afla la mansar-
da clãdirii liceului iar mesele de dimineaţã, prânz şi searã le
luam în cantina internatului, la ore fixe. Ne adaptasem la noul
regim cazon, uitând de viaţa de rãsfãţ de acasã. N-am sã uit

14
supa de fasole pe care ne-o servea aproape sãptãmânal la
cantinã, cum nici acasã nu mâncasem.
Baie se fãcea sâmbãta, în comun, la duşuri, iar pregã-
tirea lecţiilor, în sala special amenajatã cu bãnci ca în clasele
de cursuri.
La cerere, aveam voie sã plecãm acasã sâmbãta du-
pã cursuri şi sã ne întoarcem duminicã seara. În cei doi ani
cât am avut acest program, am plecat acasã de câteva ori,
iar la Ploieşti, unde îl vizitam pe fratele meu cel mai mare,
Gicã, de alte câteva ori. Îmi fãcusem acest obicei, deoarece
Gicã, de acum om matur şi bine aranjat profesional, îmi ofe-
rea o sâmbãtã searã plãcutã, fie în restaurante, fie în grãdini
de varã, cu orchestre şi balet. Aceste incursiuni la Ploieşti le-
am avut în urmãtorul an de liceu, când eram în clasa a II-a,
fãrã ca pãrinţii de la Moreni sã afle.
În anul „38, când nemţii au invadat Cehoslovacia, în
internat s-a produs rumoare şi teamã cã ne-a prins rãzboiul
departe de ai noştri.
Un grup de vreo 6 elevi din internat ne-am sfãtuit şi
am hotãrât sã fugim din internat acasã. Deoarece n-aveam
nici unul bani, am pornit într-o dimineaţã când abia se lumi-
nase, hotãrâţi sã facem drumul “per pedes”. Era o dimineaţã
rece şi cu burniţã, de început de primãvarã. Urma sã par-
curgem traseul pe şosea, având ca punct terminus hanul
“Dobrescu” de unde ne despãrţeam, fiecare urmând drumul
spre comuna sa: Filipeşti, Bãicoi, Cãlineşti şi cel mai departe,
Moreni, destinaţia mea.
Mergând în “şir indian” de-a lungul şoselei am ajuns la
“Dobrescu”, îngheţaţi şi udaţi de ploaie, unde ne-am despãr-
ţit, iar eu am rãmas singur, descumpãnit, neştiind ce sã mai
fac. Intuiam cã în aceste condiţii nu puteam sã parcurg pe
jos de unul singur cei circa 20 km pânã la Moreni. Am intrat
în panicã dându-mi seama de prostia pe care o fãcusem şi
nu ştiam ce sã mai fac. Nu trecea nici o maşinã sau alt mijloc
de transport, în acele vremuri, nefiind circulaţia de azi. La un
moment dat a trecut pe lângã mine un motociclist, care s-a
uitat atent la mine, a trecut încet mai departe, s-a oprit, s-a
întors şi s-a apropiat de mine întrebându-mã:
15
  Nu cumva eşti fiul d-lui Florescu de la “Româno-
Americanã”?
Am rãspuns dârdâind de frig, afirmativ
 Şi ce faci aici, te-ai rãtãcit? ... m-a întrebat.
 Nu, vreau sã ajung acasã. ...am rãspuns eu.
 Hai sus atunci, dar nu ştiu dacã ai sã rezişti curen-
tului şi frigului, vãd cã ai paltonul ud.
Am încãlecat pe motocicletã şi am plecat. Nu ştiu cum
am rezistat în aceste condiţii, ştiu numai cã atunci când am
ajuns acasã la Moreni, în stare de inconştienţã, am fost
transportat în braţe pânã în casã, sub privirile îngrozite ale
mamei care nu înţelegea ce s-a întâmplat cu mine. Probabil
motociclistul i-a spus cum m-a gãsit pe mine în drum.
N-am mai ştiut de mine zile în şir, amintirile din acele
zile fiind estompate.
Când am devenit conştient, am aflat cã am zãcut în
aceastã stare de inconştienţã 5 zile şi cã au fost alertaţi de
Papá toţi medicii din Moreni care sã mã trateze. Convales-
cenţa mea a durat 2 sãptãmâni, iar concluzia finalã a medi-
cului curant a fost cã am scãpat fãrã urmãri nefaste.
Punându-mã pe picioare Papá m-a dus înapoi la
şcoalã, unde am fost primit de colegi cu multã bucurie, dar şi
cu ironii. Mã întrebau râzând “ Ia spune, mã, cum a fost la
rãzboi?”.
Cei cu care fugisem din internat s-au întors imediat la
Câmpina, goniţi de acasã de pãrinţi şi au povestit aventura
noastrã nebuneascã, din care eu am ieşit cel mai prost. La
şcoalã nu s-a “lãsat” cu nici o sancţiune, numai cã a trebuit
sã suport aceleaşi ironii din partea unor profesori maliţioşi şi
sã recuperez timpul pierdut de la cursuri.
La începutul verii aceluiaşi an, pedagogul m-a anunţat
cã a primit un telefon de la tatãl meu, care mã chema acasã
sâmbãta pentru un eveniment important în familie.
Toatã sãptãmâna am stat în panicã, neştiind dacã
“evenimentul” era fericit sau tragic.
În acei ani, mijlocul de legãturã între Câmpina şi Mo-
reni era dificil, deoarece traseul se fãcea cu douã mijloace de

16
transport: de la Câmpina la Bãicoi se putea cãlãtori cu trenul
sau pe şosea cu automobile, iar de la Bãicoi la Moreni cu un
“trenuleţ” cu 3 vagoane, care rula pe o linie îngustã de vago-
net. Acest tren în miniaturã avea un cusur: la întoarcere,
adicã de la Moreni la Bãicoi, când trebuia sã urce coasta de
la Bana, cãlãtorii coborau din vagoane şi mergeau pe jos
pânã în vârful coastei, deoarece, locomotiva nu putea urca
coasta cu vagoanele încãrcate. Era o situaţie hilarã cu care
însã morenarii se obişnuiserã. Am menţionat-o pentru a evi-
denţia una din bizareriile acelor vremuri.
Am ajuns acasã, nerãbdãtor sã aflu motivul acestei
misterioase chemãri. Am rãmas mut de uimire când l-am
aflat: se mãrita iubita mea sorã, Opi, iar nunta era într-o febri-
lã pregãtire la clubul din colonie. Vestea m-a lovit ca un trãs-
net şi nu ştiam dacã sã mã bucur sau sã mã întristez. Sã mã
bucur pentru cã sora mea pornea pe un drum nou, spre feri-
cirea unui cãmin, sau sã mã întristez pentru cã ea pãrãsea
casa pãrinteascã şi se rupea acea legãturã frãţeascã dintre
noi. Eu am considerat-o pe Opi ca pe o a doua mea mamã,
deoarece diferenţa de vârstã între noi era de 12 ani, iar copi-
lãria mea fusese datã în grija ei de cãtre pãrinţi. Sunt convins
cã şi pãrinţii noştri trãiau aceleaşi sentimente contradictorii.
L-am cunoscut pe noul meu cumnat şi pot sã afirm cã
din primul moment s-a nãscut un ataşament reciproc, care a
consfiinţit relaţia noastrã pentru tot restul vieţii. Iliuţã, aşa se
numea noul meu cumnat, era militar de carierã, cu grad de
cãpitan, un bãrbat bine, brunet, ochi negri, de înãlţime me-
die, simpatic, confirmând prin aspect general vârsta sa care
depãşea 35 de ani (cu 12 ani mai în vârstã decât Opi).
Desigur, uimirea mea era îndreptãţitã în acel moment:
de unde a apãrut brusc acest pretendent. Am aflat acest se-
cret de la servitoarea noastrã, Florica. E notoriu faptul cã da-
cã vrei sã afli secretele unei familii, trebuie sã-i întrebi pe ser-
vitori. Florica m-a lãmurit: o prietenã de familie jucase rolul
de peţitoare şi iniţiase aceastã cãsãtorie. Mai târziu am aflat
cã Iliuţã, la prima vedere, a avut un “coup de foudre” în-
drãgostindu-se subit de Opi, dragoste care l-a însoţit tot res-
tul vieţii. De altfel, aceastã cãsãtorie m-a uimit prin graba cu
17
care s-a hotãrât şi s-a înfãptuit. Fraţii mei mai mari m-au pus
în temã: Iliuţã, ca ofiţer, avea permisie doar de 3 zile, timp în
care trebuia sã îndeplineascã şi formalitatea cununiei civile şi
sã se celebreze cununia religioasã urmatã de nunta propriu-
zisã.
E de menţionat cã regulamentul militar prevedea cã
ofiţerii, indiferent de grad se pot cãsãtori cu condiţia ca parte-
nera aleasã sã facã parte dintr-un anumit segment al socie-
tãţii şi sã posede o zestre de minim o sutã de mii de lei.
Pentru aceasta, pãrinţii fetei trebuia sã declare şi sã se anga-
jeze prin “act dotal” notarial la aceastã condiţie. Logica aces-
tei condiţii era cã, soldele ofiţerilor erau precare, astfel cã
prin cãsãtorie trebuia sã i se ofere condiţii de viaţã conforta-
bilã. Statutul de ofiţer al armatei române echivala cu un titlu
de nobleţe.
Din acest punct de vedere, Papá îi asigurase lui Opi o
adevãratã avere: imobilul nou construit la Ploieşti, având par-
ter şi etaj, mobilã de cea mai bunã calitate pentru sufragerie
şi 2 dormitoare, precum şi bani “lichizi”, una sutã mii lei. Cu
aceşti bani, urma sã se renoveze casa pãrinteascã a lui Iliuţã
de la Giurgiu, sã o modernizeze şi sã o completeze cu baie
şi alte dependinţe necesare.
Petrecerea nunţii s-a ţinut la clubul societãţii, din colo-
nia în care locuiam, masa fiind amenajatã în sala de popice,
de-a lungul pistei acesteia, masã la care au luat parte mem-
brii familiei noastre, a lui Iliuţã, precum şi prieteni şi colegi de
serviciu. Orchestra şi dansul au avut un spaţiu asigurat în
vastul salon al barului. Din familia noastrã, au participat, în
afarã de pãrinţi, fraţii mei: Gicã, Tudorel şi Ricã, Iaie fiind în
cadrul serviciului militar la marinã şi plecat din ţarã iar Titi,
dispãrut şi de negãsit, au lipsit.
Pãstrez şi azi tabloul cu fotografia de grup a familiei,
participanţi la acest eveniment. Legat de acesta, pãstrez o
amintire a unei întâmpãri care s-a petrecut în acea noapte.
Scãpat de sub supravegherea pãrinţilor ocupaţi cu dansul,
vrând sã fiu şi eu “bãrbat” (aveam doar 12 ani), m-am “coco-
ţat“ pe un scaun înalt al barului şi am cerut barmanului o cu-
pã de şampanie. Neatent, acesta m-a servit cu ce-i coman-
18
dasem. Dupã ce am savurat conţinutul cupei, am mai cerut
încã una, şi încã una. N-a trecut mult timp şi am simţit cã to-
tul se învârteşte în jurul meu, în ritmul valsului pe care îl cân-
ta orchestra. Am ieşit afarã cu o senzaţie stranie de ameţea-
lã şi vomã şi am fugit acasã, unde m-a întâmpinat somnoroa-
sã servitoarea noastrã, Florica, trezitã din somn, şi care dân-
du-şi seama ce se întâmplase cu mine, m-a dezbrãcat şi m-a
culcat. A doua zi, ea mi-a povestit ce s-a întâmplat dupã ce
eu am adormit. Papá, constatând lipsa mea din club, a intuit
ce s-a întâmplat cu mine şi pentru a-şi confirma bãnuiala, a
venit acasã şi astfel s-a liniştit. Mai târziu, când toţi ai casei
s-au trezit, spre prânz, au râs de pãţania mea, iar Papá m-a
dojenit în felul lui blând.
Masa de prânz, în cadru strict familial, a fost din nou
un prilej de bucurie şi voie bunã iar eu am continuat sã-l stu-
diez pe noul meu cumnat, care, recunosc, mã fascina.
Nu ştiam dacã şi Opi, care s-a pomenit mãritatã în
aceastã grabã, era la fel de impresionatã de acest bãrbat, cu
care urma sã-şi petreacã tot restul vieţii. Pânã acum refu-
zase solicitarea unor pretendenţi la “mâna” sa şi dupã cum
ştiam eu, ea era în acest moment “atrasã” de un bãiat cam
de vârsta ei, pe care pãrinţii nu-l acceptau, datã fiind poziţia
sa socialã de simplu funcţionar. Pretenţiile lui Papá pentru
viitorul fetei lui, frumoasã, învãţatã, cu avere, erau mult mai
mari, iar mariajul cu Iliuţã era potrivit. Eu am avut prilejul sã
trãiesc în preajma lor câţiva ani şi am înţeles cã Opi, dacã la
început nu l-a iubit cu adevãrat, pe parcursul îndelungatei lor
convieţuiri a avut pentru el sentimente calde de respect şi
ataşament.
Revenind la momentul de dupã nuntã, tinerii cãsãtoriţi
au trebuit sã plece imediat, deoarece se expira învoirea lui
Iliuţã de la regiment. Acesta se afla în cantonament într-un
sat din Dobrogea unde se efectua manevre militare.
Aşadar, aveau sã-şi petreacã “luna de miere” în con-
diţii foarte precare. Se spune cã un lucru început prost, con-
tinuã sã rãmânã prost pânã la finiş. În cazul tinerilor cãsãtoriţi
nu s-a confirmat acest proverb.

19
 În acest an, „38, de care se spune cã a reprezentat
anul de vârf al economiei României moderne, întreaga Euro-
pã era ca un cazan în fierbere, gata sã explodeze. Rãzboiul
“bãtea la uşã”, toate ţãrile se pregãteau de ceea ce urma sã
devinã o conflagraţie mondialã.
Deja Germania fãcuse prima mişcare, atacând şi inva-
dând Cehoslovacia, Austria şi ameninţau cu extinderea fron-
tului de rãzboi.
Dupã nuntã, eu am plecat la şcoalã unde urma sã în-
cheiem anul şcolar şi aşteptam cu nerãbdare plecarea în va-
canţa mare.
Am încheiat clasa a II-a cu premiul II, nu ca în primul
an când am luat premiul I, ca o continuitate din şcoala pri-
marã.
Vara a trecut repede , ca orice plãcere omeneascã:
ştrand, fotbal, plimbãri prin împrejurimi, lecturã spre sfârşitul
vacanţei. Papá m-a anunţat cã a stabilit cu Opi, care locuia
de acum în casa renovatã de la Giurgiu, ca liceul sã-l con-
tinui la ea, înscriindu-mã în clasa a 3-a la liceul din localitate
“Ion Maiorescu”.
M-am bucurat cã astfel intervenea ceva nou în viaţa
mea, dar am renunţat cu regret la unele prietenii de la Câm-
pina. Din toţi colegii, doar cu doi m-am mai întâlnit în viaţã
când devenisem maturi.
La început am fost primit de noii colegi cu rezerve şi
suspiciune, dar curând “gheaţa s-a spart” şi am devenit cu
toţii colegi de când lumea. Inocenţa copilãriei face ca priete-
niile sã se lege uşor şi cu multã sinceritate, dãinuind pentru
toatã viaţa.
De asemenea, în casa lui Iliuţã, am fost primit de a-
cesta cu o bucurie nesimulatã, mi s-a oferit o camerã perso-
nalã şi m-am bucurat, în toţi anii care au urmat, de o atmos-
ferã caldã în cãminul lor. Deoarece Papá era un om foarte
judicios, conform principiilor sale, trimitea lunar câte 2000 de
lei pentru întreţinerea mea, bani pe care Opi i-a refuzat cate-
goric şi-i punea într-un sertar nevrând sã se atingã de ei, ser-
tar la care eu aveam acces. Acest sertar mi-a asigurat în toţi
anii, banii “de buzunar”. Iliuţã mi-a facilitat un alibi, deoarece
20
şi el se “împrumuta” din acest sertar, când rãmânea între
solde fãrã bani. Opi, care era o femeie discretã şi de bun
simţ n-a obiectat niciodatã dispariţia banilor din sertarul cu
pricina, continuând sã-l alimenteze lunar cu sumele trimise
regulat de Papá. Mult mai târziu, când am devenit bãrbat, am
deconspirat acest secret, declarându-i lui Papá ce “direcţie”
luau banii trimişi de el ani de zile şi pentru a o absolvi pe Opi
de bãnuiala culpei unui interes material. Papá atât a zis:
 Sorã-ta a procedat aşa cum am învãţat-o eu.
Observaţia lui mi s-a pãrut ca o dojanã adresatã mie,
pentru modul în care am procedat cu banii sãi munciţi.
Cât priveşte şcoala, noii profesori, cu care aveam sã-
mi petrec urmãtorii 6 ani de liceu, erau nişte pedagogi desã-
vârşiti, cel puţin atât cât puteam eu sã apreciez. Profesorul
de istorie, dl. Cartojan, ne preda o istorie romanţatã, cu fapte
şi întâmplãri uneori hazlii, fãcând din lecţiile de istorie o ade-
vãratã desfãtare.
Profesorul de limba latinã, dl. Marinescu, ne-a “pisat”
timp de 6 ani cu aceastã limbã “moartã”, încercând sã ne
convingã cã nu te poţi socoti un om cult dacã nu ai la baza
instrucţiei tale limba latinã. Susţinea cu convingere cã limba
latinã constituie rãdãcina tuturor limbilor civilizaţiilor europe-
ne şi sud-americane. Analizând ulterior, de-a lungul vremii,
aceastã teorie a fostului meu profesor de limba latinã, am
ajuns la convingerea cã el avea dreptate.
Profesorul de limbã francezã, dl. Negoiţescu, un bãr-
bat de circa 35 de ani, care-ţi aducea în minte imaginea lui
Charlie Chaplin, cu o staturã nedezvoltatã, cu nişte ochi de
“viezure” în spatele unor ochelari cu lentile groase dar cu o
inteligenţã compensatorie, ne-a predat limba francezã pânã
în clasa a 8-a. Maniera, profesionalismul şi exigenţa sa au
determinat rezultatul impecabil al acestei discipline, astfel cã
şi eu, dupã atâţia ani de la absolvirea liceului, mã descurc
destul de bine în aceastã limbã, în special în lecturare.
Pentru a trage o concluzie asupra celor 6 ani de liceu
care au urmat, trebuie sã recunosc cu toatã sinceritatea cã
am fost un elev mediocru dispreţuind uneori disciplina şco-
larã, corijent o singurã datã, în clasa a 7-a la limba francezã,
21
când dl. Negoiţescu m-a pedepsit mai mult pentru disciplinã
decât pentru studiu.
Eu aveam o înclinaţie fireascã pentru literaturã, fapt
pentru care am achiziţionat, în cei şase ani de liceu, o întrea-
gã bibliotecã de cãrţi care tratau diferite domenii: romane,
cãrţi de istorie, de filozofie, de istorie a artelor şi religiilor şi
orice carte care mi se pãrea interesantã. A fost prima mea bi-
bliotecã, cu sute de cãrţi, pe care la terminarea liceului, am
lãsat-o în custodie la Giurgiu şi pe care n-am mai recuperat-o
niciodatã. Nepotul meu, Costel, a avut “grijã” sã o împrãştie
la toţi colegii sãi de şcoalã şi astfel sã o facã sã disparã. O
voi reconstitui şi amplifica mai târziu. Spre sfârşitul anilor de
liceu, ca urmare a luãrii de contact cu aceastã diversitate de
literaturã, am avut tentaţia sã încerc posibilitãţile mele crea-
tive în domeniu. Astfel, am început sã-mi “aştern” pe hârtie
gândurile, ideile, opiniile, conceptele de viaţã, scenarii închi-
puite, strângând în timp un volum de schiţe şi nuvele, pe ca-
re îl pãstrez şi astãzi, în manuscris, datat cu anul „44. În afa-
ra şcolii şi a acestor preocupãri particulare, îmi amintesc cu
nostalgie de primele mele impulsuri şi sentimente care mi-au
pãtruns în suflet ca urmare a contactului cu reprezentantele
“sexului” frumos, fete cam de aceeaşi vârstã cu mine.
Prima “iubire” din viaţa mea a apãrut pe la 14 ani în
vacanţa de varã, pentru un “drac” de fatã, Piry Tokay, pe ca-
re am cunoscut-o la ştrandul clubului “Astra” din Moreni. Era
o fatã înzestratã de Dumnezeu cu o frumuseţe angelicã, bru-
netã, cu ochi albaştri, cu un trup desãvârşit, în formare, pro-
miţând cã va deveni o femeie perfectã. Deoarece eu eram un
bun înotãtor, m-am oferit sã-i predau lecţii de înot, cu asenti-
mentul grijuliului sãu tatã şi eram înnebunit la atingerea cor-
pului sãu, pe care trebuia sã-l susţin cu braţele la nivelul
apei, în timp ce-i dãdeam indicaţiile de mişcare a braţelor şi
picioarelor. Uneori, din greşealã, îi atingeam sânii ei fecior-
nici în plinã dezvoltare, fapt care îmi dãdea nişte senzaţii ne-
avute pânã atunci. Imediat ce terminam “lecţiile” de înot, tatãl
sãu o aştepta cu prosopul pregãtit, la marginea bazinului şi
astfel nu mai aveam prilejul sã stãm de vorbã. Am încercat
sã o “prind” şi singurã, fãrã prezenţa tatãlui ei, pe care, pen-
22
tru acest motiv îl uram de “moarte”, dar n-a fost chip. “Iubi-
rea” noastrã se limita doar la lecţiile de înot.
Visul meu s-a spulberat curând, vara fiind pe sfârşite,
precum şi vacanţa, astfel cã ne-am despãrţit fãrã sã ne de-
clarãm sentimentele. Destãinuindu-mi crunta mea dezamã-
gire lui Jeny Weber, prietena şi colega ei, aceasta mi-a dat o
informaţie care m-a mai liniştit: ele erau colege la un liceu în
Câmpina, Piry stând la un internat, iar ea, în gazdã la o mã-
tuşã. Jeny m-a sfãtuit sã-i scriu o scrisoare lui Piry, pe care
sã o trimit pe adresa mãtuşii sale, la internat nefiind indicat.
Ajuns la Giurgiu, pentru a începe noul an şcolar, la ca-
re nu prea îmi stãtea capul m-am grãbit sã concep prima
mea scrisoare de dragoste şi sã o trimit la Jeny. Am pus în
acest disperat mijloc de comunicare tot sufletul şi talentul
meu literar, neştiind dacã va avea vreun ecou din partea des-
tinatarei. Am aşteptat cu nerãbdare rãspunsul, care a venit
dupã vreo 2 sãptãmâni. Am citit şi rãscitit scrisoarea, mã cul-
cam seara cu ea sub pernã şi iarãşi o citeam dimineaţa. De-
venise un adevãrat fetiş pentru mine. Ce scria în acest rãs-
puns? Piry îmi declara, cu sinceritatea ei de fecioarã, dragos-
tea pe care o simţea pentru mine şi mã dojenea, cã, în scri-
soarea mea, îmi exprimam îndoiala asupra sentimentelor pe
care ea le nutrea pentru mine.
Fericirea, pe care o trãieşti în aceste unice momente
în viaţã, “cântatã” de toţi poeţii lumii, poate fi înţeleasã numai
de cei care au trecut prin aceste clipe.
La scrisoarea pe care i-am trimis-o, am primit un rãs-
puns care m-a “dãrâmat”: pe lângã cuvintele de dragoste du-
ios exprimate, mi se fãcea cunoscut cel mai teribil dezno-
dãmânt al iubirii noastre abia începutã. Familia sa, nu ştiu din
ce motive, se muta definitiv la Oradea şi acest fapt punea ca-
pãt oricãrei speranţe de a ne mai vedea vreodatã. Astfel, pri-
ma mea iubire, abia nãscutã, murea prematur, oferindu-mi şi
prima decepţie în dragoste. Dezechilibrul sufletesc creat de
aceste împrejurãri s-a reflectat şi în comportamentul meu de
elev prin notele proaste obţinute la unele materii. A trebuit sã
treacã un timp, pentru ca aceastã ranã sã se vindece şi sã
revin la un nivel normal în viaţa mea de elev.
23
 Debutul meu în dragoste fusese un dezastru. Era, oa-
re, de prost augur? S-a dovedit cã, pe parcursul vieţii mele,
nu s-a adeverit, nemaiavând multe eşecuri în dragoste.
E de menţionat faptul cã în acea vreme, fetele se abţi-
neau de la tentaţii erotice şi rãmâneau “fete mari” pânã la
mãritiş, fapt care, nouã bãieţilor nu prea ne convenea, astfel
cã, ne potoleam impulsurile hormonale la case de toleranţã.
În consecinţã, relaţiile noastre cu fetele erau pur platonice.
O astfel de relaţie am avut cu o fatã de vârsta mea,
Violeta Iarosievici, o talentatã pianistã şi în aceeaşi mãsurã,
o tânãrã de o inteligenţã ieşitã din comun, cu care aveam de-
se dispute filozofice şi de culturã generalã. O vizitam acasã,
unde locuia împreunã cu mama şi sora ei mai mare, tatãl
sãu, dupã cât am înţeles fiind închis pentru nu ştiu ce motiv.
Trãiau o viaţã destul de precarã, şi n-am înţeles din ce mij-
loace materiale.
Printre micile concerte la pian oferite de Violeta, îmi
amintesc de sonata Früchling Murmein a lui Chopin (“ Mur-
mur de primãvarã”). Am încercat şi eu sã o cânt la pianul din
casa lui Opi, dar eram departe de interpretarea Violetei. Cu-
noştiinţele mele pianistice se rezumau la tangouri, valsuri, ro-
manţe şi alte melodii în vogã la acea vreme.
Prietenia mea cu Violeta a luat sfârşit când am întâl-
nit-o pe Nunica Popescu, elevã la liceul pedagogic, cu un an
mai mare decât mine. Eram foarte mândru de faptul cã din
toţi bãieţii care o curtau, m-a ales pe mine. Nunica era o fatã
foarte frumoasã, cu un corp bine format, cu un “picior” impe-
cabil, cu un bust generos şi un chip de artistã. Defectul ei ne-
vãzut era cã din punct de vedere intelectual, era cam pros-
tuţã, dar acest impediment nu este prea grav la o femeie
frumoasã.
Ne întâlneam seara şi ne plimbam pe strãzi, într-un în-
tuneric de “smoalã”, pentru cã eram în stare de rãzboi şi ca-
muflajul total interzicea orice luminã în oraş. Cu un an în ur-
mã, rãzboiul care inflamase întreaga Europã, dupã invadarea
Poloniei de cãtre armatele germane, se extinsese şi în Rãsã-
rit. România pactizase cu Germania împotriva Uniunii Sovie-
tice, iar trupele române, la comanda Mareşalului Antonescu
24
(“ostaşi, vã ordon, treceţi Prutul” 22 iunie „41) eliberaserã Ba-
sarabia, intraserã în Transnistria şi îşi continuau înaintarea
pe teritoriul rusesc.
Era a doua oarã când trupe române luptau pe un teri-
toriu strãin, prima oarã fiind rãzboiul de independenţã din
anul 1877. În ţarã nu se simţeau efectele directe ale rãzboiu-
lui, deoarece frontul nu era pe teritoriul nostru, dar restricţiile
erau foarte drastice, iar familiile care aveau membri care lup-
tau pe front, trãiau o viaţã de calvar. Trupele germane, în ge-
neral motorizate, în drumul lor spre Rusia, treceau prin ţara
noastrã, dar aveau şi puncte fixe şi stabile de apãrare
antiaerianã, în special în zonele petroliere: Ploieşti, Moreni,
Câmpina, precum şi în jurul capitalei. În principal, ţintele
bombardamentelor aliaţilor era rafinãriile de petrol, sursa de
alimentare cu combustibil a “maşinii” de rãzboi germane. Mi-
a fost dat sã constat, atât la trupele în trecere, cât şi la cele
staţionate în ţarã, disciplina, organizarea, dotarea şi fanatis-
mul nazist, cu care erau pregãtiţi pentru acest rãzboi soldaţii
germani, în realizarea visului lor: “Deutchland über alles”.
N-am sã insist asupra acestui subiect, deoarece s-a
vorbit şi s-a scris destul de cãtre oameni îndreptãţiţi sã o fa-
cã; voi pomeni numai aspecte care mi-au influenţat viaţa şi
opiniile personale. De pildã n-am înţeles, cum un popor aşa
de disciplinat, inteligent, cult, care a dat omenirii savanţi, ar-
tişti, compozitori, filozofi şi scriitori, a putut sã creadã cã poa-
te cuceri întreaga lume şi sã dezlãnţuie cea mai abominabilã
crimã din istorie: Holocaustul.
Acest popor, parcã hipnotizat în masã de Hitler, a fost
sacrificat pentru visul demenţial al acestuia. Abia dupã termi-
narea rãzboiului am aflat ce vremuri apocaliptice am trãit fãrã
sã ne dãm seama.
Revenind la viaţa noastrã cotidianã, aceasta se des-
fãşura în condiţii normale de rãzboi: teamã, nesiguranţã,
lipsuri, în special alimentare, camuflaj, veşti proaste de pe
front.
Şi ca şi cum, acestea nu erau suficiente pentru a ne
face viaţa amarã, în primãvara anului „42, Giurgiu a fost pra-
da unei inundaţii catastrofale: apele braţului Dunãrii, Sf. Ghe-
25
orghe alimentate de topirea zãpezilor şi gheţarilor, s-au re-
vãrsat în oraş, acoperind mai bine de jumãtate din acesta.
Braţul Sf. Gheorghe se desparte în amonte de fluviu, creând
o insulã între ele şi se uneşte în aval cu acesta la vreo 10
km. Casa noastrã, din str. Zimnicea, era foarte aproape de
acest braţ, aşa cã m-am dus pe “dig”, de unde am constatat
îngrozit o mare de apã fãrã sfârşit. Dunãrea se unise cu bra-
ţul, inundând insula şi acoperise portul care nu se mai vedea
din apã.
Pânã la înãlţimea digului, mai era vreo jumãtate de
metru, dupã care, apa se revãrsa peste dig în oraş.
M-am întors în grabã acasã, i-am dat un telefon lui
Iliuţã la regiment iar el a alertat autoritãţile. S-a dat alarma
generalã în oraş pentru ca locuitorii ameninţaţi de inundaţie
sã ia mãsuri urgente de evacuare.
A fost un haos de nedescris în tot oraşul, în special în
partea sudicã, ameninţatã prima de efectele inundaţiei. Locu-
itorii şi-a strâns în valize lucrurile de care aveau strictã ne-
voie, şi-au încuiat casele, au lãsat în curte pãsãri, porci, câini
şi s-au refugiat în partea de nord a oraşului, care era mai
înaltã, şi unde se presupunea cã nu vor ajunge apele revãr-
sate. Fiecare refugiat s-a adãpostit la prieteni, rude sau cu-
noştinţe. Eu, împreunã cu Opi şi cele douã ordonanţe, am
strâns covoarele, şi am pus pe toate mesele din casã, mobilã
şi alte obiecte care puteau fi afectate de apã. S-a dovedit ul-
terior cã aceastã mãsurã a fost indicat luatã, deoarece nive-
lul apei care a pãtruns în casã, a fost pânã la nivelul inferior
al ferestrelor. O parte din mobila de strictã necesitate, a fost
încãrcatã într-o cãruţã, trimisã de Iliuţã de la regiment, unde
de asemenea, se fãceau pregãtiri de evacuare, la care el, în
calitate de comandant, trebuia sã fie prezent.
Noi toţi, cu ce mobilã am cãrat, ne-am mutat în casa
surorii lui Iliuţã, tanti Stela, casã amplasatã în centrul oraşu-
lui, unde apa revãrsatã abia a udat asfaltul. Aceastã casã, de
dimensiuni impresionante, o adevãratã casã “boiereascã” a-
vea multe camere, un salon imens şi dependinţe, moderne la
acea vreme. Acest mic palat aparţinuse unui bogat armator,
proprietar al câtorva vase pe Dunãre, soţul decedat al lui tan-
26
ti Stela. Casa era mobilatã şi nelocuitã, tanti Stela stând mai
mult într-un apartament la Bucureşti, cu fiica sa Marilena.
Noi ne-am mutat la timp, deoarece chiar în dimineaţa
urmãtoare, apele revãrsate au pãtruns în oraş inundându-l
aproape pe jumãtate. În noua noua noastrã locuinţã nu a
ajuns apa, de asemenea la liceul nostru apa a ajuns pânã la
nivelul pardoselii din holul principal, dar s-a retras în 2 zile.
Partea de sud a oraşului însã, era acoperitã în totalitate de
apã, strãzile devenind canale veneţiene, pe care se circula
cu bãrcile pescarilor, devenite adevãrate gondole. Bieţii giur-
giuveni evacuaţi, spuneau, cu amarã ironie:” Ce sã mai vizi-
tãm Veneţia, când o avem chiar acasã!”.
Se înţelege ce perturbare s-a produs în viaţa acestor
oameni, goniţi din casele lor de apele revãrsate.
Inundaţia a durat vreo 10 zile, dupã care, încet, încet,
apele s-au retras - nu se ştie unde şi cum - iar oamenii s-au
întors la casele lor, îngroziţi de cum le-au gãsit, dar hotãrâţi
sã îndrepte tot rãul produs de apã.
La casa noastrã din str. Zimnicea, a trebuit sã se refa-
cã tencuielile interioare şi exterioare ale zidurilor pânã la ni-
velul însemnat de ape, sub ferestre. Duşumelele au fost par-
ţial înlocuite, zugrãvelile interioare refãcute, lucrãri care au
comportat cheltuieli însemnate, la care au contribuit sumele
din sertarul–seif, în care Opi depunea banii trimişi regulat de
Papá pentru întreţinerea mea. Când aceştia s-au terminat,
Papá a intervenit cu un preţios ajutor şi astfel, în toamnã, ca-
sa era din nou locuibilã.
Dupã acest necaz, urma sã vinã altul şi mai mare. Iliu-
ţã, care înaintase de câţiva ani la gradul de maior şi era co-
mandant la P.S. (“partea sedentarã”) a regimentului, primise
ordinul sã pregãteascã urgent trupele rãmase, pentru pleca-
rea pe frontul de Rãsãrit, unde situaţia începuse sã fie criticã.
Deja, în acel moment, “grosul” regimentului sãu (5 Vlaşca)
lupta pe front de un an şi se înjumãtãţise ca numãr. Bietul
meu cumnat, urma sã înfrunte vicisitudinile şi riscurile pe ca-
re i le oferea viaţa de front. Nu avea însã voie sã fie descura-
jat, ci din contrã, sã insufle soldaţilor pe care-i conducea sen-
timente de patriotism şi curaj.
27
 Dar ce-l necãjea mai mult, era faptul cã se despãrţea
de iubitul sãu fiu, Costel, care abia împlinise un an. De la
naşterea lui, Iliuţã îşi manifesta bucuria lui de proaspãt tatã
în petrecerile care la fãcea destul de des la restaurantul Dã-
iţeanu. Când intra în local, orchestra îşi întrerupea cântecul
şi relua acelaşi laitmotiv, cu melodia apãrutã atunci şi dragã
d-lui maior: “ Soldãţelul lui tãticu”. Înconjurat de prieteni şi ad-
miratori, “încingea” câte un chef, care se prelungea pânã la
miezul nopţii, retragerea fãcându-se cu plecarea în douã trã-
suri: una pentru chefli şi alta pentru lãutari.
Eu l-am studiat pe cumnatul meu şi am ajuns la con-
cluzia cã el era un om vesel cãruia îi plãcea petrecerea în si-
ne, muzica, antrenul şi nu bãutura, aceasta fiind doar stimu-
lent. Poate unii l-au catalogat ca beţiv, dar eu l-am considerat
întotdeauna un “chefliu”, aşa cum am fost şi eu în viaţa mea,
probabil sub influenţa lui. Aceastã viaţã plãcutã avea sã o
plãteascã scump în viitorul apropiat, pe frontul care-l aştepta.
Pregãtirile de plecare pe front au durat o sãptãmânã,
dupã care, trupa de soldaţi, arme, muniţii, cazarmament, în-
cãrcate în vagoane, au pãrãsit gara Giurgiu, în uralele mulţi-
mii de însoţitori. Se trãiau momente grele, de teamã, nesigu-
ranţã, dar se “afişau” sentimente de încurajare, speranţã.
Abia dupã plecarea trenului, s-au declanşat adevãra-
tele stãri sufleteşti ale celor rãmaşi acasã şi au apãrut batis-
tele care sã şteargã lacrimile stãpânite pânã atunci.
Viaţa noastrã şi-a urmat cursul normal: Opi sã-şi
creascã pruncul, eu cu şcoala, lectura şi Nunica, cele douã
ordonanţe, fericiţi cã n-au plecat pe front, se ocupau de tre-
burile gospodãreşti: curtea, porcul, pãsãrile şi în special calul
d-lui maior, care rãmãsese, în grajd în aşteptarea stãpânului,
care sã-l încalece.
Am omis sã spun cã Iliuţã, avea un cal, pe care pleca
maiestuos la regiment, aşa cum era “moda” în acea vreme.
Prima veste de la Iliuţã, a sosit dupã trei sãptãmâni şi
ne liniştea cã totul merge bine, e sãnãtos şi cã suportã cu cu-
raj condiţiile de front. Nu dãdea amãnunte asupra stadiului
rãzboiului, probabil aceste informaţii fiind interzise.

28
 Printre “eroii” familiei, care au avut o contribuţie la
acest rãzboi a fost şi fratele meu, Ricã, fiind încã student în
ultimul an la Politehnicã. Încorporat fãrã nici un drept de apel,
a fost trimis pe front, dar spre “norocul” lui, rãnit fiind, nu prea
grav, dupã o lunã, a fost trimis în ţarã pentru spitalizare. În
schimb Iliuţã a avut o soartã mai durã: “a fãcut front” vreo ze-
ce luni, care s-au soldat cu rãnirea sa şi trimiterea în ţarã,
pentru el încheindu-se rãzboiul.
În acest timp, pe toatã durata rãzboiului, ceilalţi fraţi,
Gicã şi Iaie, erau “mobilizaţi pe loc” în uzinele în care lucrau,
aşa cã n-au luat parte la rãzboiul propriu-zis. În schimb, Tu-
dorel, inginer fiind, a avut o situaţie mai favorizatã decât toţi
ceilalţi.
Dupã ocuparea Transnistriei de cãtre trupele noastre,
aceasta a devenit un fel de “colonie” a României iar Odesa a
intrat în administraţia noastrã, constituindu-se în acest scop
aşa zisul “Guvernãmânt a Transnistriei”. Acesta a organizat
şi administrat întreprinderile industriale din Odesa existentã
şi le-a repus în funcţiune cu aceiaşi muncitori ruşi. Nu ştiu
prin ce împrejurãri, Tudorel a fost cooptat de “Guvernãmânt”
şi numit director tehnic la uzina “Profintern”, fapt pentru care
a trebuit sã înveţe limba rusã pentru a putea comunica cu
personalul rus. Dupã câteva luni, Tudorel i-a invitat la Odesa
pe Papá şi pe Ricã, el fiind student în ultimul an la Politeh-
nicã. Am aflat de la ei, dupã întoarcere, când am venit acasã
în vacanţa de varã, impresiile lor privind aceastã vizitã.
În Giurgiu, dupã plecarea lui Iliuţã pe front, viaţa îşi
urma cursul ei firesc de provincie, cu lipsuri, cancanuri, ca-
muflaj şi alte consecinţe ale situaţiei de rãzboi. Giurgiuvenii,
conform tradiţiei, continuau sã se plimbe şi pe întuneric în
jurul turnului din mijlocul oraşului, pe trotuarul rotund, când
într-un sens, când în celãlalt. Se recunoşteau şi se salutau la
lumina lanternelor, deşi acestea erau interzise. Îmi amintesc
ce haz fãceam noi elevii de faptul cã directorul liceului, dl.
Savin Popescu, umbla cu o lanternã imensã ca sã ne “dibã-
ceascã”, plimbarea noastrã pe timp de noapte fiind interzisã
de disciplina şcolarã. Lumina lanternei sale fiind ieşitã din co-

29
mun, la apariţia ei, dãdeam imediat alarma şi toţi plimbãreţii
noştri dispãreau.
Atmosfera în casa surorii mele era liniştitã şi uneori se
mai înveselea, când veneau în vizitã la d-na maior, soţiile ti-
nerilor ofiţeri, plecaţi şi ei pe front cu cumnatul meu. Îmi a-
mintesc de zilele bune când, însoţite de soţii lor, veneau la
dl. comandant şi fãceau câte un chef de pominã cu veselie,
muzicã, dans şi glume. Se spuneau bancuri în special din
lumea lor militarã. Îmi amintesc de unul, spus de un tânãr
sublocotenent, care era cel mai “haios” din regiment.
“Un colonel la o vârstã destul de înaintatã, avea o
amantã mai tânãrã, dansatoare de cabaret, pe care
acesta o vizita noaptea târziu, dupã ce se sãtura de
poker la clubul militar. Într-o noapte colonelul a sculat-
o din somn iar aceasta, îmbufnatã l-a apostrofat:
“Zãu, nu ştiu ce sã mai cred despre tine; nu-ţi dai sea-
ma cã la ora asta mã deranjezi şi dragostea devine o
adevãratã corvoadã?”
Colonelul s-a lãsat pãgubaş de intenţiile sale erotice şi
a plecat acasã supãrat. În timp ce ordonanţa îi trãgea
cizmele d-lui colonel, acesta l-a întrebat:
“Mãi Ioane, în prostia ta, rãspunde-mi, ce diferenţã
este între dragoste şi corvoadã?”
Soldatul a rãspuns:
“Depandã, sã trãiţi, domnule colonel”.
“De ce “depandã”, mãi Ioane, a întrebat colonelul”.
“Pãi, depandã cu cine o faci. Io, de exemplu, nu vã su-
pãraţi d-le colonel, cu domnişoara e o mare plãcere,
cu cucoana, soţia dumneavoastrã e aşa şi aşa, dar la
coana mare, e o corvoadã.... “
Acum, veselia de altã datã dispãruse, luându-i locul
întristarea şi grija pentru cei plecaţi pe front, a cãror întoar-
cere era pusã sub un mare semn de întrebare. Bietele fete,
abia cãsãtorite, nici nu apucaserã sã se bucure de plãcerile
dragostei şi cãzuserã într-un vid foarte incomod. La plecare,
Opi mã ruga sã le conduc acasã, cu lanterna, deoarece ora-
şul era în beznã datoritã camuflajului. De obicei, erau douã
sau trei neveste ale ofiţerilor, care locuiau în aceeaşi direcţie
30
şi pe care le lãsam pe rând acasã. Într-o searã, la început,
conducând douã fete, dupã ce am lãsat-o pe una acasã, cea
rãmasã, m-a invitat în casã. Era cea mai frumoasã, pe care
pusesem eu ochii şi care mã ispitea, dar mã oprea respectul
pentru soţul ei, care-mi era foarte simpatic. Am stat rezervat,
neîndrãznind nici un avans, dar ea mi-a sãrit în braţe şi a în-
ceput sã mã sãrute cu o dezlãnţuitã patimã.
La cei 16 ani pe care îi împlinisem, avusesem relaţii
sexuale cu femei, în bordelurile pe care le frecventam de un
an. Acestea îşi fãceau “meseria”, fãrã prea multe preludii,
trecând direct la fapte. Cu fetele cu care aveam relaţii plato-
nice, nici nu putea fi vorba de aşa ceva, deoarece acestea
ţineau cu “dinţii” de fecioria lor, pe care sã o sacrifice numai
viitorului soţ. Aceasta era mentalitatea şi morala atunci. Fap-
tul cã iniţiativa fusese, de aceastã datã, a nevestei ofiţerului,
îmi uşura sarcina de cuceritor, aşa cã, fãcând un “rabat” de
conştiinţã, i-am dat satisfacţie. Probabil cã fata s-a destãinuit
celeilalte prietene, pentru cã aceasta s-a oferit dispusã la o
aventurã, astfel cã am devenit un amant disputat de amân-
douã. Faptul cã eu întârziam la întoarcere, dupã ce condu-
ceam fetele acasã, i-a dat de gândit surorii mele, dar, aşa
cum era ea o femeie discretã şi de bun simţ, nu mi-a confir-
mat niciodatã bãnuiala ei.
Ca femeie, ea înţelegea impasul în care se aflau bie-
tele fete. Cât priveşte femeile cu care debutasem viaţa mea
sexualã, eu nu le-am desconsiderat niciodatã şi nici nu le-am
considerat vinovate de “profesia” lor. Încercând sã pãtrund în
tainele vieţii lor, am aflat adevãrate drame, la care le-a supus
o societate nedreaptã. De condamnat sunt rãsfãţatele doam-
ne, care, la adãpostul unor griji materiale, fac aceeaşi “profe-
sie”, din viciu sau din lãcomie de bani.
Trecând peste aceste fugare reflecţii, şi revenind la a-
mintirile din vara acelui an („42), dupã ce am absolvit onorabil
clasa a 6-a, am plecat în vacanţã la Moreni. Într-un climat de
linişte aparentã, lumea îşi vedea de treabã, nesimţind direct
efectele rãzboiului care devenea din ce în ce mai crâncen,
pe toate fronturile lumii. Aceastã crâncenã încleştare de for-
ţe, pe lângã pierderi şi distrugeri materiale, plãtea un tribut
31
mai teribil prin victimele umane. Se deşteptaserã în om toate
instinctele ancestrale criminale. Grozãviile acestui rãzboi ne-
au fost descrise de cei care au mai avut norocul sã se în-
toarcã acasã întregi sau schilodiţi. Aşa cum am mai spus, noi
trãiam într-o relativã linişte, iar noi copiii, bucuroşi cã aveam
în perspectivã o lungã vacanţã, ne fãceam planuri cum sã
ne-o petrecem mai plãcut.
În acea varã am avut douã evenimente mai ieşite din
comun: prima a fost întâlnirea cu Ileana Mândrilã, o fatã foar-
te frumoasã şi foarte armonios dezvoltatã pentru cei 16 ani ai
ei, care venise sã-şi petreacã vacanţa la o mãtuşã a ei. Ea
venise, împreunã cu mama ei din Timişoara, unde aveau do-
miciliul. Ne-am îndrãgostit reciproc, de la prima vedere, sub
privirile îngãduitoare ale mamei şi mãtuşii ei, care ne-au per-
mis întâlnirile noastre nevinovate. Am mai spus cã, în acele
vremuri relaţiile noastre cu fetele erau pur platonice, însã de
un romantism care astãzi s-a pierdut. Pãrinţii fetelor puteau
sã stea liniştiţi în aceastã privinţã.
“Relaţia” noastrã se limita la plimbãri, discuţie, vizio-
nãri de filme, mici excursii în grup sau singuri, plaje şi înot la
ştrand, dans la ocazii şi uneori câte un sãrut, care ne telepor-
ta într-o altã lume. Savoarea acelor sãruturi nevinovate, ne-
tulburate de intenţii ascunse, n-o poţi trãi decât la acea vârs-
tã. Eu am considerat aceastã relaţie copilãreascã cu Ileana
fiind prima mea dragoste adevãratã, celelalte din trecut fiind
mai mult încercãri de a-mi dovedi cã am devenit bãrbat.
Al doilea eveniment important din acea varã a fost
contribuţia mea la punerea în scenã a piesei lui Caragiale “ O
noapte furtunoasã”, în care eu am avut rolul lui Ricã Ven-
turiano.
Menţionez faptul, cã noi elevii, în vacanţã fiind, eram
obligaţi sã prestãm ore de muncã în “folos obştesc”. În cadrul
acestei obligaţii, directorul şcolii primare, dl. Georgescu, a
luat iniţiativa, şi ajutat de învãţãtoarea d-ra Bacicu, sã punã
în scenã o piesã de teatru, în care noi tinerii sã-i fim actori.
La început, aceastã acţiune ni s-a pãrut imposibilã, dar, du-
pã câteva ore de repetiţii promiţãtoare şi dupã repartizarea
rolurilor, ne-am dat seama cã vom izbuti.
32
 Eu am avut rolul cel mai greu, Ricã Venturiano, în ro-
lul lui Ipingescu, Petricã Drãghicescu, singurul care mai trã-
ieşte şi azi la cei 91 de ani ai sãi şi a rãmas un fidel morenar,
ceilalţi fiind dispãruţi.
Spectacolul s-a ţinut în sala de cinematograf a clubu-
lui “Astra”, prevãzutã cu o scenã adecvatã şi s-a bucurat de
un remarcabil succes. Mulţi colegi, prieteni sau simpli spec-
tatori m-au felicitat şi m-au sfãtuit sã fructific talentul meu în
arta teatralã, revelat în aceastã piesã prin prestaţia mea.
În aceeaşi varã, mai e de menţionat o micã şi hilarã
aventurã, pe care am avut-o, împreunã cu Petricã, mai sus
menţionat.
În urma unei invitaţii fãcutã de Gicã Vâlcereanu acasã
la el la Ghirdoveni, un sat limitrof, unde primar era tatãl sãu,
eu cu Petricã ne-am deplasat cu singurul mod posibil de
transport, o bicicletã, el pe şa, eu pe cadru. La ducere, totul a
fost perfect. Gicã ne-a invitat sã-i vizitãm casa, curtea, livada
de pruni şi am rãmas încântaţi de aceastã gospodãrie reali-
zatã de tatãl sãu. Apoi ne-a invitat la cramã, unde butoaie
mari de vin şi ţuicã - producţie proprie - erau aliniate pe am-
bele pãrţi. El ne-a recomandat sã “gustãm” o ţuicã “bãtrânã”
de vreo 8 ani, care, se pare fãcea onoare cramei. Butoiul i-
mens, înalt de vreo 3 m, putea fi accesat numai cu ajutorul
unei scãri, pentru a ajunge la vrana prin care se putea scoate
ţuica. Fãcând pe “viteazul”, eu m-am oferit sã fac aceastã
operaţiune, urcându-mã pe butoi, pentru a scoate ţuicã cu un
ţoi, legat cu sfoarã.
Deşi ţuica era destul de “tare”, gustul ei te îndemna sã
introduci pe vranã ţoiul, fãrã oprire.
Cum noi copiii, nu prea eram învãţaţi cu “tãriile”, se în-
ţelege cã ne-am îmbãtat. Pentru cã se lãsase şi seara a tre-
buit sã plecãm, bineînţeles cu acelaşi mijloc de transport. În-
toarcerea a fost un dezastru, cãzând de pe biciclete de câte-
va ori, fãrã urmãri grave însã. Dar cea mai hazlie cãzãturã
am avut-o la podul de peste Cricov. Alãturi de pod se afla
drumul pe care circulau cãruţele cu nisip din prund. Nu ştiu
care dintre noi a tras de ghidon, dar bicicleta, în loc sã o ia
pe pod, a luat-o razna pe acest drumeag, astfel cã, în marea
33
vitezã datoratã pantei, am luat-o la vale şi ne-am oprit direct
în râu. Stãteam amândoi în fund, cu apa pânã la piept şi râ-
deam de pãţania noastrã învinuindu-ne reciproc. Am ieşit din
apã, ne-am dezbrãcat de haine şi le-am stors bine, îmbrã-
cându-ne apoi din nou cu ele. Pânã la Moreni hainele de pe
noi s-au uscat şi aşa am ajuns la restaurantul “Alexiu” pentru
a ne “drege” cu câte o bere.
Se apropia sfârşitul vacanţei şi urma sã înceapã noul
an şcolar, pentru mine clasa a şaptea. M-am despãrţit de
Ileana, care pleca la Timişoara, cu promisiunea de a ne reve-
dea în vara viitoare. Eu am plecat la Giurgiu, unde am gãsit-
o foarte îngrijoratã pe Opi pentru cã nu mai primise nici o
veste de la Iliuţã, de pe front; se împliniserã 10 luni. La câte-
va zile dupã sosirea mea la Giurgiu am primit o scrisoare de
la Iliuţã, care ne anunţa întoarcerea sa în ţarã în maximum
douã sãptãmâni. Scrisoarea ne-a pus pe gânduri, deoarece
venirea lui în ţarã punea multe semne de întrebare. În aceas-
tã tensiune am stat cu toţii pânã la sosirea lui, când am aflat,
în sfârşit, motivul lãsãrii lui la vatrã. Fusese rãnit, iar ultima
scrisoare o scrisese din spitalul unde fusese internat şi unde
îi era tratatã rana.
Bucuria noastrã a fost de nedescris, dar a lui a fost în-
soţitã de lacrimi, mai ales cã l-a gãsit pe Costel alergând prin
casã, la plecarea lui pe front lãsându-l în faşã. Când emoţiile
revederii s-au mai diminuat l-am rugat sã ne povesteascã
viaţa lui de pe front. El ne-a rugat sã nu insistãm asupra
acestui subiect, nedorind sã-şi mai aminteascã grozãviile pe
care le trãise şi considerând cã era mai bine ca noi sã nu le
aflãm. A concluzionat cu proverbul francez: “La guerre
comme á la guerre”.
Dupã câteva zile Iliuţã s-a prezentat la regiment, unde
a reluat funcţia de comandant al P.S.-ului, care avea sarcina
sã încorporeze noi soldaţi şi, dupã o sumarã pregãtire mili-
tarã, sã-i trimitã pe front.
Iliuţã a adus însã cu el şi o veste tristã: unul dintre
sublocotenenţii lui, soţul unei “fete” cu care eu avusesem o
relaţie, murise pe front şi fusese îngropat alãturi de alţi cama-
razi “cãzuţi”. Biata fatã, încã un copil, rãmãsese vãduvã, de-
34
butând astfel în viaţã cu un eşec. Venea des pe la Opi şi
plângea, neştiind ce sã mai facã. Eu i-am respectat doliul şi
am lãsat-o în pace, în durerea ei, la care se adãuga şi greu-
tatea unei culpe numai de noi ştiutã.
Începând şcoala şi luând din nou contact cu colegii
mei, am comentat dezastrele şi mãcelul care se petreceau în
toatã lumea şi pe care le aflam din mass-media. Viaţa noas-
trã, în ţarã, decurgea aproape normal, cu excepţia lipsurilor
alimentare şi grija celor care îi aveau pe cei dragi pe front.
Rãzboiul se inflama însã în fiecare zi, cuprinzând întreaga
planetã.
În urma atacului aviaţiei japoneze asupra flotei ameri-
cane de la Pearl Harbor, America intrase şi ea în rãzboi,
alãturi de “aliaţi”. Se deschisese astfel un alt front, pe lângã
cele din Rusia, Europa şi Africa de Nord. Americanii aveau
sã-i ajute pe ruşi cu materiale de rãzboi pentru a contracara
înaintarea nemţilor spre Moscova, schimbând astfel “maca-
zul” rãzboiului.
Bombardamentele aviaţiei americane întreprinse asu-
pra rafinãriilor din România au avut un efect crucial asupra
rãzboiului. Nemţii mizaserã pe un rãzboi motorizat şi rapid -
“Schnellblitz” - ori, rãmânând fãrã combustibilul furnizat de
România, soarta rãzboiului fusese pecetluitã. S-a adãugat şi
iarna aprigã a anului „43, care a contribuit la dezastrul trupe-
lor nemţeşti şi astfel s-a schimbat sensul rãzboiului. Contra-
ofensiva ruseascã, renãscutã din “cenuşã” a început sã-i îm-
pingã înapoi pe nemţi, o mare parte cãzând prizonieri, de-
zastru la care am luat şi noi românii parte. Ne-am trezit cu
bolşevicii la graniţa Prutului, de unde plecasem entuziasmaţi
cu 3 ani în urmã. Îmi amintesc cã atunci ieşise o zicalã: “ Cu
trei mere într-o basma, am plecat la Moscova”.
Aventura noastrã de expansiune eşuase, astfel cã am
fost nevoiţi sã încheiem un armistiţiu cu ruşii, care ne-a cos-
tat o jumãtate de secol de întuneric în istoria ţãrii noastre.
Tânãrul nostru rege, Mihai I şi-a recunoscut înfrângerea şi a
semnat acel armistiţiu ruşinos şi pãgubos, rupând orice legã-
turã cu fasciştii.

35
 Aceştia, simţindu-se trãdaţi, au încercat sã se rãzbu-
ne, opunând rezistenţã armatã şi bombardându-ne capitala.
În ţarã au fost incidente armate între trupele nemţeşti exis-
tente şi cele româneşti, iar nemţii care n-au înţeles sã se re-
tragã au fost luaţi prizonieri.
Pe mine, m-au prins aceste evenimente, din 23 au-
gust „44, la Moreni, în vacanţa de varã.
Fiind înscris la primãrie ca “premilitar”, aşa cum era
ordinul dat de comandamentul militar, am fost recrutat îm-
preunã cu alţi tineri de aceeaşi vârstã, şi am fost înarmaţi cu
puşti şi muniţie, ca sã luptãm pentru dezarmarea nemţilor din
bateriile de “antiaerianã” postate pe dealurile din jurul Mo-
reni-ului. Noi n-aveam nici o pregãtire militarã şi ne uitam la
puştile pe care erau sculptate numele soldaţilor care le mai
folosiserã în rãzboiul din „16. Cu asemenea “vechituri” vroiau
poliţaii de la primãrie sã luptãm cu nemţii, care erau dotaţi cu
cele mai moderne şi performante arme. Ne-am supus însã,
conform dictonului cazon, pe care l-am auzit atunci pentru
prima oarã: “în armatã, ordinul se executã, nu se discutã”.
Conduşi de un sergent, grupul de vreo 16 tineri am
“atacat” bateria de artilerie antiaerianã a nemţilor instalatã pe
versantul de deal Ţuicani. Ca sã ajungi acolo, trebuia sã treci
printr-o pãdure cu copaci tineri, pe o pantã foarte abruptã.
Probabil, foşnetul frunzelor uscate cãlcate de noi i-a alertat
pe nemţii din acea locaţie, care au început sã tragã cu arme-
le lor cu “repetiţie”. Îngroziţi, am luat-o la fugã la vale, urmãriţi
de ropotul gloanţelor care zburau pe deasupra noastrã. Am
avut norocul cã niciunul dintre noi nu a fost atins, fuga fiind
salvatoarea noastrã. Am depus armele la primãrie, cu oare-
care jenã, fãrã sã primim vreun reproş.
Acţiunea a fost preluatã de soldaţii din garnizoanã,
care au câştigat lupta cu cei 14 nemţi din “baterie” pe care i-a
gãsit împuşcaţi. Nu s-a aflat dacã aceştia au cãzut datoritã
gloanţelor româneşti sau ei s-au sinucis, mândria lor arianã
împingându-i la acest act suprem.
S-a descoperit însã în depozitul de armament şi pro-
duse alimentare, cantitãţi imense de conserve, zahãr, cioco-
latã, biscuiţi şi multe altele, care ar fi fost asigurãtoare pentru
36
un asediu de un an. Se demonstra încã o datã perfecta orga-
nizare şi dotare a armatei fasciste, angajatã în acest rãzboi.
Îmi amintesc cã, în urmã cu 2 sãptãmâni înainte de acest
eveniment, fusesem cu câţiva prieteni la cantina nemţeascã
a bateriei de apãrare antiaerianã, amplasatã pe versantul
opus celei “atacate” de noi, la Bana. Acolo se servea bere,
gustãri şi conserve, contra cost, într-o atmosferã normalã de
prietenie, într-o limbã jumãtate germanã, jumãtate românã.
Nemţii care ne serveau erau foarte politicoşi şi prietenoşi. Nu
au înţeles cum de am ajuns din prieteni, duşmani înver-
şunaţi, gata sã ne omorâm între noi.
La aceastã situaţie contribuiserã atât rezultatele de-
zastruoase ale rãzboiului din Rãsãrit, cât şi bombardamen-
tele întreprinse de aviaţia americanã începând cu cel mai
teribil şi neaşteptat din 5 aprilie „44, asupra Ploieşti-ului, dupã
primul, din 4 aprilie, asupra capitalei.
Ambele bombardamente m-au “prins” în vacanţa de
Paşti la Moreni: eram cu mama acasã, când am fost surprinşi
şi îngroziţi de un uruit teribil, intensificat şi urmat de o puz-
derie de avioane imense, care zburau la joasã înãlţime, în-
dreptându-se într-o anumitã direcţie. În prima zi, când au
avut ca obiectiv Bucureşti-ul, au trecut, fãrã sã lase vreo
bombã şi zgomotul lor a dispãrut odatã cu ele. Am aflat ulte-
rior cã şi-au descãrcat toatã încãrcãtura în capitalã. A doua
zi însã, la al doilea val de avioane, care a bombardat Ploieş-
ti-ul, am auzit explozia bombelor explodate într-un vacarm te-
ribil, deşi distanţa era destul de mare. Când s-a lãsat însera-
rea, se distingea la orizont înspre Ploieşti, lumina incendiilor
rezervoarelor de combustibil din rafinãrii.
Am aflat ulterior cã, în acea zi şi în cele care au urmat,
Ploieşti-ul a fost iadul pe pãmânt.
La terminarea rãzboiului, a contribuit hotãrâtor şi de-
barcarea din Normandia a trupelor aliate în ziua de 6 iunie
„44, “ziua Z”, care a fost un adevãrat carnagiu, dar a creat o
breşã în defensiva germanã, deschizând drumul spre Berlin.
Din partea opusã, tãvãlugul puhoiului rusesc înainta,
fãcând prãpãd, spre acelaşi obiectiv: Berlinul, unde, din pã-
cate, a ajuns înaintea aliaţilor. Hitler, în bârlogul sãu, a mai
37
sperat pânã în ultima clipã în victoria sa, deşi era captiv ca
un şobolan în cursã. Nu putea concepe cã el, marele Hitler,
zeificat de adoratori, el care, din vârful turnului Eiffel din Paris
privea Europa la picioarele lui, care ieşise victorios în “Bãtã-
lia Atlanticului”, care speriase omenirea cu faimoasele lui ra-
chete balistice V1 şi V2, sã-şi sfârşeascã zilele în acest sar-
cofag. Cred cã cea mai mare pedeapsã pentru crimele lui a
fost sentimentul de “prãbuşire” pe care l-a trãit intens, iar
moartea pe care a ales-o a fost o descãtuşare.
Rãzboiul încã nu se terminase. Germania învinsã, ce-
ruse pacea necondiţionatã, însã Japonia nu cedase şi con-
tinua lupta cu americanii.
Specialiştii germani, luaţi prizonieri de cãtre americani,
au continuat cercetãrile în domeniul atomic şi au reuşit sã
fabrice bomba atomicã. Pentru a pune capãt acestui rãzboi
interminabil cu fanaticii japonezi, americanii au lansat cele
douã bombe atomice la Hiroshima şi Nagasaki cu urmãrile
catastrofale cunoscute.
Dupã acest ultim episod al rãzboiului, care a însumat
un numãr record de morţi - 50 milioane - pacea şi tratatul de
la Ialta, la care au luat parte, Preşedintele Americii Rooswelt,
Primul Ministru britanic Churcill şi Stalin din partea URSS, a
împãrţit Europa în douã. România, Bulgaria, Ungaria, Ce-
hoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi ţãrile baltice au “cãzut” în
hegemonia ruşilor.
Astfel, în aceste ţãri s-au instaurat regimuri comuniste,
sub directa supraveghere a Moscovei. Am menţionat toate a-
ceste evenimente, în scurt, deşi sunt arhicunoscute, deoare-
ce eu le-am trãit şi mi-au “acoperit” aproape jumãtate de se-
col din viaţã.
Odatã instauratã în ţarã, puterea comunistã şi-a înce-
put programul sãu de urã şi teroare: arestãri, deportãri în
masã, crime, înlocuirea totalã a celor care deţineau pârghiile
de conducere în toate domeniile, desfiinţarea partidelor poli-
tice existente, cenzura presei, propagandã deşãnţatã, dezin-
formarea şi multe alte mãsuri abuzive. Sub masca “luptei de
clasã” s-a dezlãnţuit o adevãratã prigoanã împotriva inte-
lectualitãţii, a oamenilor gospodari care aveau o gospodãrie
38
prosperã, a ofiţerilor care luptaserã pe frontul de Rãsãrit, a
celor suspectaţi de oponenţã faţã de noul regim.
La adãpostul armatei roşii, care sufocase toatã ţara,
noii potentaţi îşi puteau realiza programele lor nestingheriţi.
Soldaţii ruşi, semibarbari, într-un izbitor contrast faţã de cei
germani, erau interesaţi numai de vodcã, femei şi .... ceasuri.
Ilustrul nostru comic, Constantin Tãnase, crezând cã e
liber ca pânã atunci sã punã în scenã subiecte politice mai
sensibile, a ieşit pe scenã cu ceasuri atârnate de gât şi cu
versiunea ”Rãu a fost cu der, die, das, dar mai rãu cu davai –
ceas”. Continuând pe aceastã temã, spre deliciul spectato-
rilor, şi-a grãbit sfârşitul “misterios”, dar explicabil, fapt care a
fost pus pe seama legionarilor, într-un film realizat în noul re-
gim mai târziu.
Printre alte mãsuri represive, se interzisese sã se mai
cânte muzicã uşoarã, popularã sau de orice alt gen, în res-
taurante şi la radio, cântându-se numai muzicã ruseascã.
Prin alianţa cu URSS, Regele Mihai domnea încã pe
tronul României, amânând momentul abdicãrii, care era în
proiectul comuniştilor. Monarhia era, în doctrina lor, în con-
tradicţie cu “revoluţia proletarã”. Singura speranţã a români-
lor era cã ” vin americanii” sã ne salveze, minune care nu s-a
mai întâmplat în urmãtorii ani.
La conducerea ţãrii, a fost numit de ruşi Gheorghe
Gheorghiu Dej, care a strâns în jurul sãu toatã camarila de
comunişti, unul mai “turbat” decât altul. Ieşise atunci o glumã,
care edifica totul - “De la Cluj pânã la Iaşi se cam simte lipsa
sãrii, fiindcã cei mai buni ocnaşi au ajuns la cârma ţãrii”.
Cât priveşte pe preoţii care au trecut imediat “în legea
sultanului”, exemplul a fost luat cu preotul Burducea, de care
s-a spus: “Precum preotul Burducea, când cu steaua, când
cu crucea”.
Bieţii români îşi “vãrsau focul” în glume, bancuri cu
Bulã, poezii şi mici scenete, care, la început, au fost oarecum
tolerate de autoritãţi, dar pe mãsurã ce acestea îşi conso-
lidau poziţiile, toate aceste manifestãri au devenit strict inter-
zise şi penalizate cu închisoare. Securitatea, în loc sã se o-
cupe de problemele de siguranţã a ţãrii, urmãrea cu înverşu-
39
nare depistarea acestor nevinovate glume, pe care ei le con-
siderau dovezi de oponenţã faţã de regim.
Se pregãteau proiecte mari pentru schimbarea radica-
lã a societãţii româneşti: naţionalizarea industriei, exproprie-
rea moşiilor şi proprietãţilor agricole, etatizarea tuturor mijloa-
celor de producţie, confiscarea averilor, lichidarea rezistenţei
politice şi în principal, consolidarea Partidului Comunist, care
trebuia sã devinã Partid – Stat.
Lichidând “rãmãşiţele” partidelor istorice şi oprimând
orice rezistenţã cu brutalitate, sub protecţia armatelor sovie-
tice care se statorniciserã în ţarã, Partidul Comunist a preluat
toatã puterea.
“Alegerile libere” din 6 martie „45, aveau sã dea lovitu-
ra de graţie, prin instituirea guvernului de “largã concentrare
democraticã” a lui Petru Groza. De acum, drumul era deschis
pentru punerea în “operã” a programului lor politic, social şi
economic.
Revenind la viaţa mea personalã, în vara anului lui
„44, plinã de evenimente istorice pentru omenire, a apãrut şi
dezlegarea unui mister din familia noastrã, care m-a bântuit
permanent pânã la aceastã vârstã: de ce fraţii mei mai mari,
Gicã, Titi, Tudorel şi Iaie se adresau mamei cu apelativul
“Tanti”? Întrebându-i pe fraţii mei sã mã lãmureascã aceştia
ocoleau subiectul şi rãspundeau evaziv. Discutând cu servi-
toarea noastrã, Florica, aceasta m-a sfãtuit sã o consult pe
verişoara noastrã, Georgeta, care mã poate lãmuri. Ea era
de aceeaşi vârstã cu sora mea, Opi, adicã în jur de 30 de
ani, locuia la Ploieşti şi era cãsãtoritã cu un neamţ, pe nume
Franţ. Cu ocazia unei vizite la Ploieşti, în scopul de a o con-
sulta pe Georgeta referitor la acest secret al familiei, aceas-
ta, la început a refuzat, dar la insistenţiile mele, a cedat şi mi-
a destãinuit, cu toate detaliile povestea urmãtoare:
Înainte de primul rãzboi mondial (1914 - 1918), familia
noastrã locuia în casa din Ploieşti, şi era compusã din pãrinţi,
cei 5 copii mici (Gicã, Titi, Tudorel, Iaie şi Opi) şi sora mamei
copiilor, Constanţa, care-şi ajuta sora în treburile gospodã-
reşti şi în creşterea copiilor. Intrând şi România în rãzboi în
„16, în cadrul “Antantei”, împotriva Germaniei şi Muntenia
40
fiind ocupatã de nemţi, populaţia s-a refugiat în Moldova.
Familia mea, în toatã componenţa ei s-a refugiat la Iaşi, unde
s-a nãscut şi al şaselea copil, Ricã. La terminarea rãzboiului,
când nemţii au fost izgoniţi din ţarã, cei refugiaţi s-au întors la
casele lor, reluându-şi fiecare treburile pe care le pãrãsiserã.
Papá, în plinã vigoare a vârstei şi fiind un maistru cu reputa-
ţie, a contractat cu diferite întreprinderi petroliere lucrãri de
cazangerie în antreprizã. Deoarece în deplasãrile sale purta
la el o servietã cu banii pentru salariile angajaţilor, el bene-
ficia de autorizaţie de “port-armã”. Dupã rãzboi haosul şi ne-
siguranţa erau greu de contracarat.
Într-o noapte, când Papá s-a întors obosit dintr-o de-
plasare, s-a culcat, lãsând pe noptierã pistolul sãu. Gicã, co-
pil fiind, a intrat în dormitorul lui Papá pentru a-l vedea şi
astfel a vãzut şi pistolul lãsat din neglijenţã pe noptierã. L-a
luat în joacã şi, surprins de mama sa, l-a îndreptat spre ea
spunându-i în glumã: “te împuşc!”. Pistolul s-a descãrcat şi
mama sa a cãzut trãznitã. Deşi a fost transportatã imediat la
spital, dupã câteva ore a murit. E greu de descris tragedia pe
care au trãit-o toţi membrii familiei, dar mai ales bietul copil
care, dintr-o glumã macabrã, şi-a ucis propria mamã. În mod
cert aceastã dramã l-a marcat pe Gicã pentru toatã viaţa, el
purtând în suflet povara unei crime involuntare.
Sora defunctei, Constanţa, fatã de 19 ani, a trebuit sã
preia toate grijile şi obligaţiile de “mamã” pentru nepoţii ei,
primii patru, mai mari, continuând s-o apeleze cum erau obiş-
nuiţi – “tanti” - , iar ceilalţi doi, Opi şi Ricã, fiind mici, consi-
derând-o ca mamã adresândui-se toatã viaţa cu apelativul
“mãmica”.
În anii care au urmat şi copiii fãcându-se mari, noua
lor mamã s-a purtat cu toţi cei şase copii ai surorii sale ca o
adevãratã mamã naturalã, fapt care nu m-a fãcut vreodatã
sã bãnuiesc adevãrul. Abia acum, când Georgeta mi se des-
tãinuia, taina cãzuse şi începeau sã se explice multe aspecte
şi necunoscute din viaţa noastrã. Când lucrurile s-au mai li-
niştit şi durerile s-au mai atenuat, viaţa familiei intrând într-o
fazã normalã, s-a petrecut un fapt care era de aşteptat. Între
Papá, rãmas vãduv la o vârstã încã tânãrã, şi cumnata sa
41
Constanţa, fatã frumoasã, gospodinã, dispusã sã-i creascã
în continuare copiii, se înţelege cã s-au nãscut sentimente
reciproce de apropiere.
Nu se ştie dacã pentru a se feri de bârfa societãţii sau
pentru cã oferta de serviciu fãcutã de “Româno-Americanã”
era tentantã, Papá a acceptat mutarea la Moreni. Dupã câte-
va luni de la mutare m-am nãscut eu, ceea ce înseamnã cã
fusesem “conceput” la Ploieşti.
Aceasta a fost povestea familiei noastre, pe care eu o
aflam atât de târziu datoritã destãinuirilor fãcute de Geor-
geta. Cât mã priveşte, ele mi-au produs un şoc puternic şi
atunci am înţeles de ce fraţii mei îmi ascunseserã adevãrul.
Aflarea lui n-a schimbat însã cu nimic relaţiile noastre
frãţeşti.
În vara lui „44 era ultima mea vacanţã licealã. Pe lân-
gã evenimentele pomenite anterior, cea mai mare bucurie a
fost reîntâlnirea cu Ileana, care a venit la Moreni în vacanţã,
dar a stat numai o lunã. Am reînnodat relaţia noastrã roman-
ticã şi nevinovatã; clipe de neuitat, umbrite însã de gândul cã
despãrţirea noastrã care se apropia cu fiecare zi petrecutã
împreunã va fi pentru totdeauna. Nu ştiam atunci cã viitorul
ne rezerva o surprizã. Ileana a plecat la Timişoara cu mama
ei, iar eu, peste câteva zile, am plecat la Giurgiu. Începea un
nou an şcolar, pentru mine ultimul.
În vacanţa de Crãciun am plecat la Moreni pentru a-mi
petrece sãrbãtorile alãturi de pãrinţi, care rãmãseserã singu-
ri, ceilalţi fraţi ai mei fiind la casele lor. De acum, casa noas-
trã care cândva era plinã de copii şi rãsuna de voci şi vese-
lie, se rezuma la cei doi bãtrâni şi un copil. Papá, care în a-
nul urmãtor ieşea la pensie, împãrţea stãrile sufleteşti între
douã sentimente: unul de bucurie cã ieşea onorabil la pensie
şi se întorcea acasã la Ploieşti, iar altul de amãrãciune pen-
tru cã se socotea “scos din circulaţie”. I-am înţeles mult mai
bine aceste sentimente mult mai târziu, când m-am aflat în
aceeaşi situaţie.
Am plecat la Giurgiu lãsându-i singuri şi trişti, vacanţa
de iarnã luând sfârşit. Ultimele luni de liceu au avut un carac-
ter deosebit faţã de toţi anii din urmã. În primul rând, unifor-
42
ma şcolarã, obligatorie pânã atunci, fusese înlocuitã cu hai-
nele la modã în acea vreme, dupã posibilitãţile materiale ale
fiecãrui elev; nu mai eram obligaţi sã ne tundem “zero”, aşa
cã ne aranjam “frizura” dupã gustul fiecãruia. Începeam sã
simţim cã devenim bãrbaţi, mai ales când a dispãrut şi res-
tricţia de a ne plimba cu fete pe stradã.
Spre sfârşitul primãverii Iliuţã m-a rugat sã le însoţesc
pe cele douã ordonanţe la operaţiunea de distilare a borho-
tului de struguri, la un “cazan de ţuicã” din apropiere. Trans-
portul butoaielor cu borhot s-a fãcut cu o cãruţã în care ne-
am urcat şi noi. Iliuţã mi-a încredinţat aceastã misiune pentru
a supraveghea procesul de distilare, atrãgându-mi atenţia sã
am grijã sã nu “afum” ţuica şi sã îi opresc curgerea când se
“slãbeşte” tãria. Totul a decurs perfect, dar tot gustând din
rachiul care curgea din cazan pentru a-i testa tãria, ne-am
îmbãtat toţi şi am neglijat procesul de fierbere în detrimentul
calitãţii producţiei. Ajunşi acasã noaptea târziu cu butoiul plin
de rachiu, dar beţi, Iliuţã s-a sculat somnoros şi ameţit şi a
gustat din ţuicã. Dupã ce s-a strâmbat a trântit cana cu ra-
chiu şi s-a adresat celor douã ordonanţe, care abia se ţineau
pe picioare:
 Ce-aţi fãcut, mã nenorociţilor? Aţi afumat rachiul!
Înjurând, le-a plesnit pe cele douã ordonanţe când pe
unul când pe celãlalt şi, în furia lui, mi-a “scãpat” şi mie o
palmã.
Nu-l vãzusem niciodatã într-o astfel de posturã, ceea
ce însemna cã supãrarea lui întrecuse orice limitã. O ase-
menea manifestare faţã de mine nu avusese niciodatã în cei
şase ani cât am trãit împreunã. Sculatã şi Opi din somn, a în-
cercat sã calmeze situaţia. Eu, bãut fiind şi jignit de palma
primitã, am ieşit din casã furios şi le-am spus cã nu mai stau
la ei nici un minut. Iliuţã, dându-şi seama de greşeala fãcutã,
a ieşit în curte dupã mine, şi-a cerut scuze şi m-a chemat în
casã. Eu însã am ieşit, trântind poarta şi puţin dezorientat,
întrebându-mã încotro s-o iau. Mi-a venit pe loc o idee pe ca-
re am pus-o imediat în aplicare, ca fiind unica soluţie: m-am
dus la casa Tudoriţei şi am bãtut în geamul de la stradã al

43
camerei în care ştiam cã doarme. Ea s-a trezit din somn
uimitã când m-a vãzut şi m-a invitat în casã.
Rãmân dator sã lãmuresc relaţia mea cu Tudoriţa,
fiind un episod interesant din viaţa mea. Era o femeie tânãrã,
frumoasã, deşteaptã, harnicã şi talentatã şi avea un atelier
de croitorie de “dame”, cu câteva fete angajate. Muncea
mult, dar acest fapt îi oferea o viaţã lejerã şi îndestulãtoare.
Clientela ei o constituiau doamnele din “înalta societate” a
oraşului, printre care se afla şi sora mea. Eram informat cã
era divorţatã de soţul ei, un nemernic care vroia sã trãiascã
din munca ei. Mama ei locuia într-o cãsuţã bãtrâneascã în
fundul curţii şi era prietenã cu mama lui Iliuţã, care era oarbã.
Bãtrânele se întâlneau des şi stãteau de vorbã ore întregi,
depãnându-şi amintiri din viaţa lor trecutã. Deseori bãtrâna
oarbã mã trimitea la prietena ei pentru a o invita, ocazie mi-
nunatã pentru a o vedea pe Tudoriţa, care mã atrãgea ca
femeie. În acea perioadã eram într-un “vid erotic”, deoarece
începusem sã ocolesc bordelurile dupã ce contractasem, cu
câteva luni în urmã, o boalã venericã de care abia scãpa-
sem. Se pãrea cã atracţia era reciprocã, fapt care mi-a dat
curajul sã iau iniţiativa, ea rãspunzând pozitiv la “atacul”
meu. Desigur, aceastã relaţie era o anomalie, eu fiind un
puşti de 18 ani şi ea o femeie de 30 ani. Dar cum dragostea
nu prea are reguli, relaţia noastrã a fost o adevãratã descãtu-
şare de pasiuni, fiecare venind în aport cu tot ce poseda: eu
cu “vulcanul” tinereţii mele, iar ea cu dorinţele arzãtoare ale
femeii la 30 ani (asta ca sã amintim romanul lui Balzac “ La
femme à trente ans”).
Relaţia aceasta începuse cu vreo douã luni înainte de
întâmplarea cu rachiul lui Iliuţã şi plecarea mea intempestivã
de acasã. Deşi luam toate mãsurile de discreţie, faptul era
cunoscut atât de cei din jurul ei, cât şi de ai mei, dar nu se fã-
cea nici o aluzie.
Revenind la noaptea cu pricina, dupã ce am intrat în
casã, Tudoriţa a început sã râdã de mine, probabil datoritã
felului în care arãtam: încã sub efectul bãuturii, “negru” de
supãrare datoritã palmei primite, mirosind a rachiu şi fum de
la cazanul de ţuicã. Cred cã eram o apariţie jalnicã şi la o orã
44
nepotrivitã. I-am explicat ce se întâmplase de fapt, iar ea m-a
liniştit şi mi-a spus cã pot sã stau cât poftesc la ea, numai sã
nu aibã necazuri cu “dl. colonel”. A doua zi m-am dus acasã
sã-mi iau cãrţile şi lucrurile mele, dupã ce Iliuţã plecase la
serviciu. Opi m-a rugat sã las mândria şi sã înţeleg cã, într-o
oarecare mãsurã, soţul ei avusese dreptate. Ferm hotãrât, n-
am cedat rugãminţilor ei, însã i-am promis cã voi veni sã-i
vãd pe ea şi pe nepoţelul meu când Iliuţã nu va fi acasã.
Mi-am fãcut bagajul şi am plecat, cu sincere regrete
cã o pãrãseam pe sora mea iubitã. Mutat la Tudoriţa, ea mi-a
pus la dispoziţie o camerã unde urma sã dorm şi sã învãţ de-
oarece, cursurile la liceu fiind terminate, mã pregãteam pen-
tru examenul de bacalaureat. Programul meu zilnic era ne-
schimbat: dimineaţa o dedicam în exclusivitate pregãtirilor
pentru examen, iar prânzul îl luam în compania a şase femei:
Tudoriţa, mamã-sa care era şi bucãtãreasã şi cele patru fete
care lucrau în atelierul de croitorie. Una dintre ele, cam de
vârsta mea, frumuşicã şi zglobie, se uita cu mult interes la
mine, dar nu îndrãznea sã spere nimic. Tudoriţa îşi pãzea cu
strãşnicie cucerirea sa. În cele douã luni cât am locuit la Tu-
doriţa m-am simţit ca în familie, însã nu am neglijat sã o vizi-
tez şi pe Opi şi sã mã joc cu scumpul meu nepoţel, în lipsa
lui Iliuţã pe care, în sufletul meu îl iertasem pentru gestul lui
involuntar şi chiar mi-era dor de el. Incidentul petrecut între
noi fusese un accident regretat de amândoi în aceeaşi mã-
surã şi care nu lezase adevãratele noastre sentimente. Dar
ambiţia, cel puţin a mea, ne ţinea încã la distanţã.
Relaţia mea cu Tudoriţa începea sã se “încingã”, în
special pentru ea. Dacã pentru mine era plãcutã şi comodã
aceastã situaţie care-mi flata orgoliul masculin, pentru ea de-
venise o adevãratã pasiune. Simţeam cã mã iubeşte cu toatã
fiinţa ei şi nu ştiam cum sã-i ponderez avântul frenetic. Într-o
noapte, dupã o declanşare reciprocã a pasiunilor erotice,
stând cu capul pe pieptul meu, ea m-a uimit declarându-mi:
 Ricule, ştiu cã relaţia noastrã nu are nici un viitor.
Dupã ce vei termina examenul vei pleca la Bucureşti
şi, astfel, despãrţirea noastrã e inevitabilã. Sunt
conştientã cã nu te pot avea numai pentru mine, tu
45
 eşti mai tânãr, eu voi îmbãtrâni şi-ţi va fi silã sã te
mai uiţi la mine. M-am gândit cã dacã e imposibil sã
te am pe tine, mãcar sã am un copil de la tine.
Am rãmas stupefiat. Nu bãnuisem pânã acum cât de
“gravã” devenise relaţia noastrã. Am încercat sã-i scot din
cap aceastã prostie, aducându-i argumentele pe care le-am
gãsit în acel moment:
 E o absurditate acest gând al tãu. Cum te vei simţi şi
ce-i vei rãspunde copilului tãu când te va întreba cine
este tatãl sãu? Îi vei spune cã este un puşti de 18 ani
cu care ai avut o aventurã la 30 ani ai tãi? Şi apoi, ce
voi simţi eu, sub povara pãcatului de a-mi renega
propriul copil? Te rog sã-ţi iasã din cap aceastã pros-
tie şi sã iei toate mãsurile pentru ca acest lucru sã nu
se întâmple. Dacã nu te linişteşti, jur cã din acest
moment nu mã mai ating de tine. Sã ne vedem fie-
care de treburile noastre: eu, de examenul care mã
aşteaptã, iar tu de croitoria ta. Oricât de dureroasã
va fi despãrţirea, trebuie sã înţelegem cã împreunã
nu avem nici o şansã în viitor. Sã ne mulţumim cu ce
a fost şi cu amintiri frumoase.
A plâns, m-a acuzat cã nu ţin deloc la ea, dar, în final
a dat dovadã de maturitate, resemnându-se şi recunoscând
cã am dreptate.
Mai erau douã sãptãmâni pânã la examen, timp în ca-
re am intensificat pregãtirea, ştiind cã exigenţa examinatori-
lor era foarte mare. Ni se comunicase, la liceul pe care îl pã-
rãseam cu bucurie dar şi cu multe amintiri plãcute, cã exa-
menul îl vom susţine la liceul “Sf. Sava” din Bucureşti, la o
anumitã datã. Aşa cum erau organizate liceele atunci, sepa-
rate cele de bãieţi de cele de fete, şi examenele de bacalau-
reat se dãdeau tot în acest separatism. M-am despãrţit cu
greu de Tudoriţa, conştienţi fiind cã asta era pentru totdeau-
na. Ea a refuzat categoric sã primeascã banii pe care i-am
oferit pentru cele douã luni cât am locuit şi mâncat la ea. Am
trecut şi pe acasã, la Opi, care mi-a dat bani din sertarul cu
bani trimişi de Papá şi am plecat la Bucureşti.

46
 CAPITOLUL 3
ADOLESCENŢA

Examenul de bacalaureat l-am dat, aşa cum am mai

spus, la liceul “Sf. Sava” din Bucureşti, împreunã cu alte do-
uã licee: unul, chiar liceul gazdã şi altul de la Brãila. Nu ştiam
câţi candidaţi vom fi, dar, din diploma pe care am primit-o du-
pã absolvire reieşea cã fuseserã 251 de candidaţi reuşiţi, eu
fiind, în ordinea mediilor obţinute, pe locul al 16-lea. S-au dat
probe scrise la Limba românã, Limba francezã şi Limba la-
tinã, iar oralul, în afarã de cele de mai sus, la Istorie, Geo-
grafie, Filozofie şi Drept, Ştiinţe naturale. ”Oralul” se ţinea în
faţa unei comisii formate din profesori ai materiilor respec-
tive, şapte la numãr, aşezaţi la o masã lungã prin faţa cãreia
candidatul trebuia sã treacã de la unul la altul şi sã rãspundã
la întrebãrile puse de profesorul respectiv.
Am avut plãcuta surprizã sã-l descopãr în comisie pe
profesorul meu de francezã, Negoiţescu, care a zâmbit -
pentru prima oarã îl vedeam zâmbind - şi mi-a pus între-
bãrile strict numai în limba francezã. I-am rãspuns la fel, fãrã
greşealã. Mulţumit, zâmbind pentru a doua oarã, m-a invitat
sã mã prezint în faţa urmãtorului profesor. Am aflat ulterior,
când am primit diploma, cã-mi acordase nota 8. Era cea mai
mare notã pe care o dãdea el în liceu, spunând cã de nota 9
ştia el materia, iar nota 10 o merita numai fostul lui profesor
de francezã. Rezultatele provizorii le-am aflat dupã câteva
zile la avizier, unde era menţionat în dreptul fiecãrui candi-
dat: “reuşit” sau “nereuşit”. Au fost destui care, dupã aflarea
rezultatelor au plecat plângând.
În timpul cât am dat examenul am locuit la fratele
meu, Tudorel, care era inginer la o instituţie care se ocupa

47
de restituirea tuturor bunurilor luate de români din Trans-
nistria, din vremea retragerilor.
Bucuros de victoria mea, am telefonat acasã, la More-
ni şi le-am comunicat vestea cea bunã, fapt care i-a bucurat
în mod deosebit. Apoi am mers la Giurgiu sã lichidez cu tot
ce aveam acasã la Opi, cãrţi, haine etc. În timp ce stãteam
de vorbã cu sora mea şi mã jucam cu Costel, care avea
atunci vreo 4 ani, a venit şi Iliuţã de la regiment şi vãzându-
mã, dupã atâta vreme de când ne despãrţisem, nu ştia ce sã
spunã şi ce sã facã. Opi a salvat aceastã situaţie penibilã
comunicându-i cã luasem bacalaureatul. El a manifestat o
sincerã bucurie, m-a felicitat, m-a îmbrãţişat şi-a cerut iertare
pentru fapta lui care mã jignise. Am vãzut în ochii lui lacrimi
care au produs şi la mine acelaşi efect, ne-am îmbrãţişat din
nou şi am redescoperit amândoi adevãratele sentimente care
ne legau. Revederea, revenirea la normal şi reuşita mea
recentã au fost sãrbãtorite cum se cuvine, îmbãtându-ne a-
mândoi şi plângând ca nişte copii bucuroşi cã eram din nou
împreunã. Se dovedea din nou caracterul, sinceritatea şi bu-
nãtatea lui sufleteascã, aşa cum le ştiam eu şi pe care nu le-
a dezminţit niciodatã.
Am plecat acasã la Moreni, unde urma sã-mi petrec
vacanţa de varã, spre sfârşitul ei urmând sã ne mutãm la
Ploieşti, deoarece Papá ieşea la pensie. În acea varã am dat
prima mea probã de artã plasticã. În casa noastrã se afla un
tablou pictat în ulei pe pânzã de Tudorel care, în timpul stu-
denţiei şi stând în gazdã la Bucureşti la un pictor consacrat,
a prins gustul şi îndemânarea pentru picturã. Pictase destule
tablouri, cu diferite subiecte, dar cel mai mult îmi plãcea unul
care reprezenta o oazã în deşert cu palmieri, cãmile şi un
cãlãreţ beduin. Tabloul avea dimensiunile de 80x70 cm şi
atât cât puteam eu sã apreciez, era foarte reuşit. M-am hotã-
rât sã fac şi eu o reproducere, mai ales cã toate vopselele
rãmase de la Tudorel se aflau acasã. I-am comunicat lui
Papá intenţia mea, iar el a avut oarecare îndoieli, dar pentru
a nu mã descuraja, m-a îndemnat sã încerc promiţându-mi în
caz de reuşitã un premiu de 1000 de lei. Am pregãtit pânza
aşa cum vãzusem la Tudorel şi dupã ce am creionat imagi-
48
nile am aplicat şi vopselele, cu destulã stângãcie. Încercam
sã imit cam ce vãzusem la Tudorel când picta. Dupã o lunã
de trudã am reuşit sã termin tabloul, care era o copie destul
de reuşitã pentru un diletant autodidact. “Opera” mea s-a bu-
curat de o apreciere mai mult sau mai puţin sincerã din par-
tea celor care au vãzut-o, dar cel mai mult m-a încurajat Tu-
dorel, care era cel mai în mãsurã sã judece. Papá s-a achitat
de promisiune şi mi-a dat premiul promis.
Din pãcate, cu ocazia mutãrii noastre la Ploieşti ta-
bloul a dispãrut, furat probabil de un rãu voitor care ajutase
la încãrcarea mobilei. Concomitent cu preocupãrile artistice
mã pregãteam intens pentru examenul pe care urma sã-l dau
la facultatea aleasã: politehnica. Pe atunci politehnica era la
Polizu, lângã Gara de Nord din Bucureşti, clãdire care existã
şi astãzi. Cu actele care se cereau m-am prezentat la secre-
tariatul Institutului pentru înscriere la examenul de admitere.
În secretariat se afla secretarul, un om în vârstã. Lângã bi-
roul sãu, la un birou mai mic lucra o dactilografã, iar la un
birou alãturat stãtea un personaj foarte curios, îmbrãcat la fel
de ciudat. Auzisem eu cã înscrierea la facultãţi era suprave-
gheatã de un delegat al partidului care avea sarcina sã nu
lase posibilitãţi de înscriere la facultãţi a fiilor de burghezi,
moşieri şi alţi duşmani închipuiţi ai noului regim comunist.
Însemna cã acel individ era “ochiul” partidului.
Am predat actele secretarului, care, dupã ce le-a stu-
diat preţ de 10 min, le-a prezentat tovarãşului alãturat. Aces-
ta, dupã ce s-a uitat sumar la ele, m-a întrebat:
 Ia ascultã, bã, vrei sã te faci inginer?
 Da domnule, am rãspuns intimidat de maniera lui.
 Te rog sã-mi spui tovarãşe, domnii sunt la puşcãrie,
s-a rãstit el la mine.
 Bine domnule ... pardon, tovarãşe, am rãspuns eu.
 Ia spune, ce este tact-o? m-a întrebat rãstit.
 Acum e pensionar, am rãspuns. A fost maistru ca-
zangiu la Societatea “Româno-Americanã” pânã în
vara aceasta.

49
 Dracu‟ m-a pus sã fac aceastã precizare, cã l-am şi
vãzut înfuriat, cãscând ochii la mine şi ridicând tonul:
 Cum? A lucrat cu americanii, cu imperialiştii?
 Da, domnule, pardon, tovarãşe, am rãspuns panicat.
Tata a fost salariat la aceastã societate, nu patron.
 Destul! s-a rãstit el. Se respinge!
Dupã care trânteşte actele mele pe biroul secretarului
şi comandã: ”altul!”.
Îmi strâng actele şi ies nãucit din birou, trântind uşa şi
înjurând.
Ajuns acasã şi aflând rezultatul, Papá s-a înfuriat şi a
tras o înjurãturã cum nu-l mai auzisem niciodatã.
 Lasã bãiete, mi-a zis, te fac eu inginer, te învãţ eu in-
gineria mai bine decât ãia de la facultate. Ai sã lu-
crezi cu mine, am sã te învãţ tot ce ştiu eu, vei studia
toatã biblioteca mea de specialitate şi-ţi vei câştiga
pâinea cinstit. Dacã vrei totuşi sã ai o diplomã, vezi
ce facultate te primeşte şi nu cere frecvenţã obliga-
torie pentru cã vei lucra cu mine.
Ştiam cã nici nu ieşise bine la pensie şi i se oferise sã
lucreze, în antreprizã la societate, la reparaţia rezervoarelor
de combustibil din parcurile bombardate.
Ştiam cã singura facultate care nu cerea frecvenţã era
Facultatea de Drept şi unde nu pãtrunsese exigenţa parti-
dului. La înscrierea pentru examenul de admitere nu am în-
tâmpinat nici o dificultate, am luat examenul şi astfel am fã-
cut primii paşi spre o carierã pe care n-aveam sã o profesez
niciodatã.
La începutul primului an de facultate am reuşit sã frec-
ventez cursurile, luând cunoştinţã de materiile predate: Drep-
tul roman, Dreptul civil, Dreptul penal, Economie politicã.
Dintre toţi profesorii care predau îmi amintesc de Istrate Mi-
cescu, ilustrul nostru avocat şi profesor.
Locuiam la Tudorel, care suferise o mare decepţie, din
douã motive. Primul provenea din faptul cã el “cumpãrase”
pe credit toatã fabrica de la Odesa, unde fusese director în
timpul ocupaţiei noastre, fabricã pe care o demontase piesã

50
cu piesã şi o transportase în ţarã. Guvernãmântul Transnis-
triei pusese în vânzare, pe credit, toate fabricile şi bunurile
care au putut fi salvate din Odesa atunci când ruşii au întors
sensul frontului. Dupã 23 August, când s-a încheiat armis-
tiţiul, printre condiţiile acestuia era şi obligaţia României de a
înapoia toate valorile luate de noi cu ocazia retragerii.
Toate piesele rezultate din demontarea fabricii de la
Odesa fuseserã descãrcate din vapoare la Giurgiu, când toc-
mai s-a semnat armistiţiul, ele trebuind astfel sã fie returnate.
Aceastã proastã afacere n-a avut repercursiuni materiale a-
supra lui Tudorel, dar el a trebuit sã le repare şi sã le predea
în cele mai bune condiţii. A doua decepţie a lui Tudorel a
constat în obligaţia de a o pune la dispoziţia autoritãţilor ru-
seşti pe Olga, o rusoaicã de o rarã frumuseţe cu care Tudo-
rel se refugiase în ţarã când soarta rãzboiului s-a schimbat şi
au pãrãsit Odesa. Am cunoscut-o şi eu cu ocazia prezentãrii
ei ca viitoare soţie. Am înţeles cã îi lega o dragoste profundã,
dar soarta le-a fost potrivnicã, Olga fiind obligatã sã se în-
toarcã în Rusia. Nu stãtuse nici trei luni în ţarã. Acum, lo-
cuind efectiv cu Tudorel, îmi dãdeam seama cã rana lui nu
se vindecase dupã cele câteva luni care trecuserã de la des-
pãrţire.
Eu frecventam dimineaţa cursurile, masa de prânz o
luam la cantina studenţeascã, iar seara mã întâlneam cu Tu-
dorel şi mergem la restaurantul din apropiere, unde luam ma-
sa de searã. Dupã-amiezile mã plimbam prin oraşul care, în
unele cartiere, mai prezenta mãrturii ale bombardamentului
din 4 aprilie ale anului trecut, precum şi ale retragerii nemţilor
din ‟44.
Sãrbãtorile de crãciun le-am petrecut la Ploieşti, în ca-
sa noastrã în care locuiam acum, iar Papá a ţinut sã respec-
te tradiţia bradului de Crãciun, deşi nu mai era nici un copil în
familie. Papá m-a prevenit sã-mi aranjez programul de studii
pentru primãvarã, deoarece avea în perspectivã nişte lucrãri
la care eu urma sã iau parte de la început, fãcându-mi debu-
tul în pregãtirea profesionalã. Într-adevãr, în primãvarã am
început o lucrare în antreprizã la rafinãria “Vega” din Ploieşti,
lucrare care consta în montarea a douã rezervoare de com-
51
bustibil, fiecare având o capacitate de 500 de vagoane, cu
un diametru de 24 m şi o înãlţime de 11 m. Aceşti coloşi erau
cei mai mari din rafinãriile româneşti dupã cel de 1000 de va-
goane, unic în ţarã, de la rafinãria “Astra” Ploieşti. Era o lu-
crare grea, de mare rãspundere, la care se angajase Papá.
Pentru realizarea ei era necesarã angajarea a cel puţin 80 de
cazangii, care sã asigure alcãtuirea a 12 echipe. O echipã
era compusã din 6 lucrãtori: un nituitor, doi ciocãnari, un con-
tragiu, un ajutor de contragiu şi un forjor. Contrar procedeelor
de sudurã electricã aplicate în ziua de azi, atunci asamblarea
tolelor se fãcea prin nituire. Pentru cã Papá nu mai avea scu-
lele şi dispozitivele adecvate unor asemenea lucrãri, a închi-
riat tot echipamentul necesar de la o vãduvã a unui fost mare
antreprenor de cazangerie. Se înţelege cã eu asistam pentru
prima oarã la o lucrare de asemenea anvergurã şi eram uimit
de cunoştinţele şi priceperea tatãlui meu. Nu mai efectuase
asemenea lucrãri de 20 de ani, de când se angajase la Mo-
reni pentru o activitate cu totul diferitã de cea la care se an-
gajase acum. A organizat şantierul şi l-a condus cu o com-
petenţã care m-a fãcut sã-l admir şi mai mult. N-am sã insist
asupra modului în care se executa atunci acest gen de lu-
crãri pentru cã acest lucru nu ar interesa pe nimeni, dar nu
pot omite riscul unor accidente sau a unei catastrofe omni-
prezente, fapt care trebuie relevat.
Primul meu contact cu şantierul a ridicat o serie de în-
trebãri şi nedumeriri. În parcul de rezervoare al rafinãriei, pe
locul unde urma sã se monteze rezervoarele, am gãsit douã
fundaţii enorme gata construite, iar în jurul lor, împrãştiate, o
serie de tabliere de fier, roluite, gãurite pe margini. Nu-mi în-
chipuiam cum din aceastã “harababurã” de fiare se vor rea-
liza nişte rezervoare, aşa cum vedeam în acel parc. Papá îmi
dãdea mereu explicaţii şi mã asigura cã toate tainele mese-
riei se vor spulbera pe parcurs. Observând cã, dintre sculele
şi dispozitivele cãrate pentru montaj, lipsea lemnãria pentru
schele, Papá a râs şi mi-a explicat:
 Cum îţi închipui tu, cã montajul rezervoarelor se face
de jos în sus? Cum crezi cã s-ar putea ridica la înãl-
ţime aceste virole foarte grele? Vei vedea cã monta-
52
 jul începe cu prima virolã de sus, dupã ce s-a montat
pe ea şi capacul rezervorului şi aceasta se va ridica
pe console cu ajutorul vinciurilor, la înãlţimea nece-
sarã pentru asamblarea urmãtoarei virole inferioare.
Primul rezervor a fost terminat în toamnã şi s-a înce-
put montajul la al doilea, lucrare care a durat mai mult pentru
cã s-a executat în condiţii defavorabile de iarnã.
Lucrãrile au fost executate de cazangii, în majoritate
ţigani, specializaţi în acest gen de lucrãri, însã oameni seri-
oşi, bine dotaţi fizic şi bine plãtiţi. Lucrarea a fost recepţi-
onatã în toamna lui ‟47.
Intrasem în anul trei la Drept, dupã ce luasem toate
examenele “la zi”. Concomitent cu munca pe şantier, îmi pre-
gãteam şi materiile de studiu pentru sesiunile de examene
trimestriale.
Având bani la discreţie, deoarece Papá îmi dãdea
orice sumã îi ceream, îmi fãcusem un obicei plãcut de a-mi
petrece unele seri în restaurante, sau sâmbetele la balurile
care se organizau în oraş. Cu aceste ocazii cunoşteam fete
de vârsta mea cu care mã distram, dansam şi ne iubeam ...
platonic, o altfel de relaţie având cu femei mai în vârstã, spe-
cializate în arta amorului.
La un asemenea bal am cunoscut-o pe Tanţi, care m-
a atras din primul moment prin farmecul ei fecioresc, trupul
sãu impecabil, ochii ei mari şi albaştri. N-am bãnuit în acel
moment cã soarta îmi scosese în cale femeia cu care aveam
sã-mi petrec toatã viaţa. Dupã acea noapte ne-am întâlnit
aproape zilnic, deoarece amândoi eram liberi; ea terminase
liceul şi urma sã dea bacalaureatul, iar eu terminasem lucrã-
rile cu Papá şi n-aveam decât grija examenelor din ianuarie
la facultate.
Întâlnindu-ne atât de des şi cunoscându-ne din ce în
ce mai bine, dragostea noastrã a luat proporţii. I-am cunos-
cut şi pãrinţii, care m-au privit cu îngãduinţã, deşi soacrã-
mea (viitoare) m-a considerat un copil “necopt”, neindicat
pentru fiica ei, care era “fatã de mãritat”. Totuşi, au acceptat
tacit prietenia noastrã. În toamna şi iarna acelui an s-au pe-

53
trecut douã evenimente: unul pur personal, iar celãlalt de
ordin naţional, cu repercusiuni asupra mea.
Se întâmpla prin luna octombrie ‟47. Eram cu cei trei
prieteni nedespãrţiţi: eu, Jean Niţescu şi Vasile Niculescu şi
ne întorceam de la o micã “agapã”, în timpul cãreia dezbã-
tuserãm subiecte politice, care ne creaserã o stare de spirit
refractarã situaţiei politice din ţarã. Mergând pe strada Banul
Manta (actualmente Lupeni) din Ploieşti, am constatat cu stu-
poare cã pe garduri şi pe pereţii caselor erau lipite afişe de
propagandã comunistã, prin care se anunţa şi vizita la Bucu-
reşti a preşedintelui bulgar Dimitrov, pe care afişele îl proslã-
veau. Acest fapt ne-a înverşunat şi mai mult, pe fondul stãrii
noastre, şi am început sã rupem afişele. Ghinionul nostru a
fost cã, în acel moment, tocmai ieşeau din schimb muncitorii
de la Uzina “1 Mai” şi, vãzând ce fãceam noi, ne-au încon-
jurat, huiduindu-ne, înjurându-ne şi ne-au târât pânã la poar-
ta 2 a uzinei. E de menţionat faptul cã în acest timp munci-
torii noştri, îmbãtaţi cu otrava comunistã, trecuserã în masã
în tabãra noii orânduiri. Securiştii, care erau omniprezenţi în
uzine, ne-au arestat şi ne-au îmbrâncit într-un microbuz, înju-
rându-ne şi fãcând aluzie la statutul nostru de studenţi, con-
sideraţi duşmani ai poporului. Înainte însã de a pãrãsi biroul
de la poartã, în timp ce se continua ieşirea muncitorilor din
schimb a apãrut şi fratele meu cel mai mare, Gicã. El lucra
ca maistru-şef în atelierul de cazangerie al uzinei. Când m-a
vãzut a întrebat mirat ce s-a întâmplat, iar muncitorii, furioşi,
l-au informat. Pentru cã, la poziţia sa în uzinã, trebuia sã se
încadreze în acest joc politic ipocrit, s-a rãstit la mine şi mi-a
dat o palmã.
Conduşi la Securitate, ne-au bãgat în beciul clãdirii, o
încãpere imensã, întunecatã, fostã “Siguranţa statului”, acum
trecutã de partea comuniştilor. Îşi avea sediul într-o clãdire
veche, boiereascã, rechiziţionatã de la proprietar, pe strada
Democraţiei. În acest beci, în care ne aruncaserã ca pe nişte
saci, am gãsit o mulţime de oameni, arestaţi ca şi noi din mo-
tive pe care le-am aflat ulterior stând de vorbã cu ei. Pe lân-
gã unii borfaşi erau şi alţii, intelectuali, printre care un profe-
sor de filozofie, un reporter al unui ziar local, câţiva tineri stu-
54
denţi şi un preot. Fiecare avea povestea lui, pentru care se
afla în acest loc.
În acea vreme Securitatea încã nu se organizase şi nu
avea un program bine definit de acţiune. În toate sectoarele
era derutã generalã şi se lucra “orbeşte”. Pentru acest motiv
noi, toţi cei care ne aflam în stare de arest, am avut norocul
sã fim eliberaţi dupã câteva zile, pe rând, dupã ce ni s-au
luat toate “datele”, în vederea înscrierii noastre pe lista sus-
pecţilor. Deocamdatã, acţiunile Securitãţii se limitau doar la
intimidãri.
Al doilea eveniment, de importanţã şi gravitate majore,
s-a petrecut în decembrie ‟47. Regele Mihai, care domnea
din ‟40, dupã abdicarea tatãlui sãu, Carol al II-lea, era consi-
derat de comunişti ca un obstacol în calea programului lor
“revoluţionar” şi aşteptau momentul prielnic pentru a-l înde-
pãrta. Nu ţineau cont cã el fusese acela care încheiase alian-
ţa cu ruşii (alianţã prin care îi adusese la putere) şi primise
din partea lui Stalin cea mai prestigioasã decoraţie sovieticã.
Astfel cã, pe 30 decembrie s-a prezentat la Palat o
comisie de comunişti compusã din Gh. Gheorghiu-Dej, Emil
Bodnãraş, Petru Groza, care, sub ameninţarea pistolului, l-au
obligat pe rege sã abdice. Se spune cã istoria se rãzbunã,
fapt care s-a confirmat şi de aceastã datã pentru cã regele a
avut cam aceeaşi soartã pe care el i-o hotãrâse mareşalului
Antonescu.
Urmare a aflãrii acestei lovituri de palat, fanii monar-
hiei, în special studenţimea, au protestat cu vehemenţã în
Bucureşti. Au fost arestãri în masã şi demonstraţia n-a avut
nici un efect.
Eu mã aflam la Sinaia, unde urma sã-mi petrec Re-
velionul într-un grup de prieteni şi am aflat cu stupoare eve-
nimentele care se petrecuserã la Bucureşti. Am petrecut un
An Nou trist pentru cã noi, tinerii, consideram cã monarhia
mai reprezenta un ultim garant al libertãţii noastre ca popor.
Întors acasã, pentru cã eram în vacanţa de iarnã, mi-
am pregãtit materiile pentru sesiunea de examene din ianua-
rie. Papá era în “relache”, nu avea nici o lucrare în curs de-
oarece iarna era foarte asprã, dar avea un angajament pen-
55
tru primãvara anului ce urma. Eu aflasem de la colegi cã în
facultãţi se fãceau exmatriculãri “în masã”, ca urmare puni-
tivã a manifestaţiilor “pro rege”, dar stãteam liniştit pentru cã
eu nu luasem parte la ele. Întâlnindu-mã însã cu un coleg de
la Drept, în acelaşi an cu mine, acesta mi-a spus râzând:
 Vezi, mã, cã te-au exmatriculat şi pe tine. Am fost la
facultate şi am gãsit la afişier o listã babanã de ex-
matriculãri. Figurãm amândoi pe aceastã listã, dar,
barem eu am luat parte la manifestaţie, dar am scã-
pat fugind, pe când tu ....
Ducându-mã a doua zi la Bucureşti, am constatat cu
uimire cã, într-adevãr, eram pe lista de exmatriculaţi. M-am
prezentat la decan şi m-am plâns pentru aceastã nedreptate,
spunându-i cã eu nu luasem parte la manifestaţii şi, în con-
secinţã, exmatricularea mea era o mare eroare.
 Dragul meu, mi-a rãspuns decanul, n-are importanţã
faptul cã ai fost sau n-ai fost la manifestaţie. Acum
au gãsit pretextul sã scape de voi, cei care vã opu-
neţi noului regim. “Lista neagrã” s-a fãcut cu ajutorul
“cârtiţelor” dintre voi, care s-au vândut regimului. Nu
ştiu nici eu câte zile mai am aici.
Într-adevãr, am aflat ulterior cã decanul a fost înlocuit
cu cel mai slab dintre profesorii noştri. Întors acasã şi comu-
nicându-i lui Papá cele confirmate la Bucureşti, el m-a bãtut
pe umeri şi m-a încurajat:
 Lasã bãiete, nu-i nimic, ai deja o meserie de rezervã,
apucã-te serios sã te documentezi din cãrţile mele.
Cât priveşte practica, vei avea destule de învãţat de
la mine în continuare. În primãvarã ne aşteaptã lu-
crãri mari la Constanţa.
Astfel, mi-am îndreptat toate speranţele mele de viitor
spre aceastã profesie, care mi-a fost datã sã o practic cu
destul succes în activitatea mea viitoare. Ulterior, când am
avut ocazia sã iau contact cu lumea justiţiei, am constatat cã
mi se fãcuse un real serviciu prin exmatricularea mea din Fa-
cultatea de Drept, deoarece profesia de avocat nu s-ar fi po-
trivit naturii mele fizice şi, în special, morale. Aş fi fost un

56
avocat prost, muritor de foame, deoarece n-aş fi angajat pro-
cese în care sã apãr toţi hoţii, escrocii, delapidatorii, viola-
torii, criminalii şi alţi indivizi certaţi cu legea.
În primãvarã am început lucrãrile la Palas - Constanţa,
care constau în demontarea tuturor rezervoarelor din acel
parc şi încãrcarea în vagoane a tolelor rezultate din demon-
tare, care erau expediate la Uzina “1 Mai” Ploieşti pentru re-
ciclare.
Dacã din lucrãrile efectuate la Rafinãria “Vega” învã-
ţasem sã montez rezervoare de mare capacitate, acum ope-
raţiunile erau inverse, fiind vorba de demontarea lor. Timpul
evaluat pentru executarea acestor lucrãri era de circa 6 luni,
adicã pânã în toamnã. Muncitorii cazangii, angajaţi din Plo-
ieşti, erau cam aceiaşi cu care executasem anterior lucrãrile
de la “Vega”. Ei erau cazaţi în nişte dormitoare comune ale
beneficiarului, iar cele douã mese se serveau la cantina
acestuia. Papá, vrând sã fie mai aproape de şantier, a
acceptat sã locuiascã într-o camerã de oaspeţi pusã la dis-
poziţie de societate. Eu mi-am închiriat o camerã în oraş, pe
str. Mircea, în apropiere de barul “Maxim bar”. Camera mea
era într-o casã mare, cu multe camere aliniate pe un coridor
lung, ca la hotel. Toate camerele erau ocupate de “divele” de
la “Maxim bar”, care, având program de noapte, dormeau
ziua, fapt care obliga la pãstrarea liniştii.
Aceastã vecinãtate mi-a prilejuit câteva aventuri pasa-
gere, fãrã urmãri sau angajamente. Fetele nu se supãrau da-
cã treceai de la una la alta. Toate acestea însã au încetat
când am cunoscut o puştancã nostimã, frumuşicã “foc”, care
abia împlinise 18 ani şi era de o inteligenţã ieşitã din comun.
Ea mi s-a oferit fãrã prea multe preludii obişnuite, dezinvoltu-
ra ei uimindu-mã. Nu discuta niciodatã de familia ei sau cu
ce se ocupa. Cu mare greutate am obţinut de la ea vagi in-
formaţii, aflând astfel cã pãrinţii ei nu locuiau în Constanţa,
fiind intelectuali, tatãl sãu spaniol, iar mama sa evreicã. Ea
locuia în Constanţa la o rudã care o invitase pe timpul verii.
Era liberã sã facã ce vrea, dovadã cã înnopta la mine, iar di-
mineaţa ne despãrţeam, eu plecând la şantier iar ea ... nu
ştiam unde. Nu insistam sã pãtrund în tainele vieţii ei, mulţu-
57
mindu-mã cu plãcerile pe care mi le oferea, astfel cã ne înţe-
legeam de minune. Mergeam la restaurante sau la bar seara
când ne întâlneam, ascultam muzicã, dansam, iar duminicile
mergeam la plajã, ca doi tineri cãsãtoriţi. Nu se punea pro-
blema banilor, deoarece eu aveam suficienţi din munca pres-
tatã, care îmi oferea pe lângã avantaje materiale şi o bogatã
experienţã profesionalã. Totul se desfãşura normal şi, timp
de 2 luni, relaţia noastrã ne-a oferit o viaţã fericitã când, deo-
datã, fata a dispãrut. Am aşteptat-o zile la rând şi nu-mi ex-
plicam motivele dispariţiei ei deoarece nu ne certasem nicio-
datã, ba din contrã, ne bucuram amândoi de înţelegerea şi
iubirea care ne legaserã. Nu-i cunoşteam nici adresa la care
pretindea cã locuieşte, aşa cã nu aveam nici un mijloc de a o
gãsi. Trecuse o sãptãmânã de la dispariţia ei când, într-o zi
mã pomenesc la şantier cu vizita unui individ care vroia sã-
mi vorbeascã. S-a legitimat ca fiind “X”, locotenent de secu-
ritate, şi m-a invitat într-un birou al Depozitului.
 O cunoaşteţi pe Marga Iorgulescu? m-a întrebat.
 Am cunoscut o fatã, Marga, dar atât ştiu de ea, am
rãspuns foarte contrariat de întrebarea lui.
 În ce relaţie vã aflaţi cu ea? a continuat el.
 Într-o relaţie normalã pentru doi tineri de sex opus,
am rãspuns eu.
 Ştiţi cu ce se ocupã?
 Sincer, nu! N-am întrebat-o niciodatã şi nici n-am in-
sistat sã aflu.
 Ştiţi cine sunt pãrinţii ei şi cu ce ocupã?
 Vag, am rãspuns. Ea mi-a spus cã sunt intelectuali,
el fiind spaniol de origine, iar ea evreicã, dar nu mi-a
spus cu ce se ocupã.
 Aţi discutat vreodatã politicã cu ea, v-a spus care
sunt opiniile ei în acest domeniu?
 Niciodatã, am rãspuns convins. Aveam altceva de fã-
cut, mai plãcut.
 Mda, a mormãit el. Dar nu v-a pus pe gânduri mis-
terul care privea existenţa şi îndeletnicirile ei?

58
  N-am gãsit necesar acest lucru şi nici nu sunt curios
din fire. M-am mulţumit cu ce-mi oferea, cu tinereţea
şi patosul ei.
 De câte zile nu v-aţi mai vãzut cu ea? a întrebat.
 A dispãrut de o sãptãmânã şi nici nu ştiu unde s-o
caut, pentru cã nu ştiu unde şade. Dar, ia spuneţi-mi
de ce acest interogatoriu?
Individul a schimbat tonul şi mi s-a adresat la “sin-
gular”:
 Tinere, te sfãtuiesc ca pe viitor sã-ţi cauţi partenere
de amor cu mai multã grijã. Fata asta de care vorbim
este o spioanã, în slujba altui stat, duşman al noii
noastre orânduiri.
Am rãmas stupefiat, neputând concepe o aşa rãstur-
nare de situaţie. Revenindu-mi, l-am contrazis:
 Nu cumva vã înşelaţi, domnule? Ce spioanã sã fie o
copilã de 18 ani?
 Ehe, naiv eşti tinere, mi-a rãspuns. Avem “clienţi” şi
mai tineri şi sã nu uitãm originea acestei fetişcane. În
concluzie, ştim cã dumneata n-ai nici o vinã. Te
sfãtuiesc sã uiţi întâlnirea noastrã şi sã-ţi “ţii” gura.
A plecat fãrã sã mai adauge nimic.
Dupã plecarea lui am stat mult pe gânduri şi îmi dã-
deam seama prin ce pericol trecusem, putând fi acuzat de
colaboraţionism cu duşmanii. În ceea ce o privea pe fatã, n-
am mai vãzut-o şi n-am mai auzit nimic de ea. Papá m-a
vãzut uşor schimbat, dar, serios şi discret cum îl ştiam, nu m-
a întrebat nimic.
Ne apropiam de sfârşitul lucrãrilor. În acest timp, gu-
vernul Petru Groza declarase naţionalizarea din iunie ‟48 prin
care toatã industria, agricultura şi bunurile imobiliare treceau
în patrimoniul statului. Şi noi, ca antreprizã particularã, intram
în prevederile naţionalizãrii, însã eram lãsaţi sã ne terminãm
lucrãrile în curs.
În toamnã, întorşi la Ploieşti, am avut o perioadã de
rãgaz în care Papá s-a întors la monotonia vieţii de pensio-

59
nar, iar eu am reluat prietenia cu Tanţi de unde o lãsasem cu
5 luni în urmã.
În urma naţionalizãrii, unii antreprenori de construcţii,
industrii şi montaje se constituiserã într-o cooperativã -“Re-
construcţia”-, având un statut semipatronal. Papá a fost invi-
tat sã ia parte la aceastã nouã formã de producţie industrialã,
dar a renunţat, retrãgându-se în favoarea mea. El m-a pre-
zentat directorului Mãcãrãscu cu recomandarea şi cu garan-
ţia sa pentru competenţa mea. Astfel, mi s-a încredinţat mon-
tarea unui rezervor de combustibil în comuna Pãcureţi din ju-
deţul nostru. Cu o echipã de cazangii, recrutaţi din rândul ce-
lor cu care mai lucrasem, am executat aceastã lucrare în ce-
le mai bune condiţii, câstigând astfel aprecierea directorului
cooperativei. De acum reputaţia mea era recunoscutã.
Deoarece începuse iarna, am avut o perioadã de inac-
tivitate, fiind şi sãrbãtorile de Crãciun şi Anul Nou. În aceastã
scurtã perioadã întâlnirile mele cu Tanţi au crescut în numãr
şi intensitate, iar relaţia noastrã s-a “încins”. Ne vedeam
aproape zilnic, mergeam la restaurante, la cinematografe, la
baluri organizate de studenţi, trãind din plin aceşti cei mai
frumoşi ani ai vieţii. Sãrutãrile şi îmbrãţişãrile noastre pãtima-
şe aveau sã ne ducã la un deznodãmânt firesc.
Ne întâlneam într-o casã discretã, unde petreceam
cele mai frumoase clipe din viaţa noastrã. Parcã dragostea
aceasta “furatã” nu se poate compara cu cea “oficializatã”.
Ne dãdeam seama amândoi de pericolul la care ne expu-
neam, dar nu mai puteam sã ne oprim.
La 1 februarie ‟49 am fost angajat ca referent tehnic la
Cooperativa “Reconstrucţia”, pe postul de şef al secţiei de
cazangerie, aceasta fiind în stare incipientã, dar pe care ur-
ma sã o organizez. Deja fuseserã angajaţi cazangii care în-
cepuserã sã demonteze rezervoarele de combustibil din par-
cul rafinãriei “Dacia”, care fusese bombardatã în întregime şi
încetase orice activitate productivã. Din bombardamentele a-
mericane din ‟43 şi ‟44 mai bine de jumãtate din rezervoarele
din parc scãpaserã neatinse - o adevãratã minune -, iar
acestea se demontau şi se încãrcau în vagoane pentru a fi
expediate la Dãrmãneşti, în judeţul Bacãu, unde urmau sã fie
60
remontate în noua rafinãrie care se construia acolo. Trebuie
precizat faptul cã rafinãria Dãrmãneşti a luat naştere, cu
eforturi şi profesionalism, din toate instalaţiile recuperate şi
scãpate din bombardament, care funcţionaserã în cele douã
rafinãrii: Dacia Ploieşti şi Petrol-Bloc Bucureşti. Am aflat mai
târziu cã toate aceste instalaţii vechi şi perimate fizic au fost
înlocuite cu instalaţii noi, la nivelul standardelor moderne. La
sfârşitul lunii martie, când ultimele vagoane cu tolele rezer-
voarelor au plecat spre destinaţie, şantierul “Dacia” s-a termi-
nat, urmând sã facem toate pregãtirile pentru plecarea “in
corpore” la Dãrmãneşti, în judeţul Bacãu.

61
 CAPITOLUL 4
TINEREŢEA

La începutul lui martie ‟49, am plecat cu toţi la Dãrmã-

neşti producându-se un adevãrat exod de meseriaşi din Plo-
ieşti: zidari, dulgheri, fierari, cazangii, sudori ţevari, mecanici,
maiştri, şefi de echipe, bucãtari şi personal pentru cantinã,
funcţionari ...
Erau deja construite barãci pentru dormitoare, cantinã,
birouri şi magazii de materiale şi scule. Terenul unde urma
sã se construiascã rafinãria, prezenta încã coceni de porumb
rãmaşi pe câmp din recolta anului trecut.
Parcul de rezervoare ce urmau sã fie montate, pre-
zenta fundaţiile de beton, în jurul cãrora erau împrãştiate toa-
te tolele trimise de la Ploieşti şi de la Bucureşti, unde se de-
montaserã din fosta rafinãrie “Petrol-Block”.
Cazangii mei, soseau pe rând de la Ploieşti, unde fu-
seserã angajaţi de Cooperativã, astfel cã, s-au strâns a-
proape 200, constituindu-se în echipe conduse de maiştri ca-
zangii. Muncitorii au fost repartizaţi în dormitoare comune iar
mesele principale erau asigurate de cantina care se cons-
tituise deja.
Personalul de conducere, funcţionari şi contabili se
bucurau de regim mai privilegiat, fiind cazaţi în casele ţã-
ranilor, închiriate în acest scop.
Eu am fost cazat la un ţãran înstãrit, considerat “chia-
bur”, care avea o casã şi o nevastã, una mai frumoasã decât
cealaltã. Când m-a vãzut ţãranul aşa tânãr şi frumuşel, a
avut un moment de ezitare, dar nu s-a îndurat sã renunţe la
o chirie, care era destul de substanţialã. Şi-a luat însã toate
mãsurile de pazã pentru nevastã-sa. Norocul lui cã aceastã

62
situaţie n-a durat prea mult timp, din motivele ce vor urma.
Biata femeie, tânãrã şi frumoasã îl acceptase ca bãrbat din
cine ştie ce motive meschine, iar acum se uita la mine ca la o
minune. Avea grijã sã-mi facã focul în soba de teracotã din
camera mea, deoarece încã era frig în acea zonã sub-
carpaticã.
În şantier, lucrãrile erau în toi. Şeful de şantier era un
fost ofiţer, deblocat, de meserie inginer constructor, un om
serios, priceput şi respectuos cu toatã lumea, indiferent de
funcţie. El îmi amintea de cumnatul meu, Iliuţã, care bene-
ficiase de aceeaşi şcoalã militarã, în care eleganţa, prestanţa
şi bunul simţ se promovau cu prioritate. Deoarece aveam un
numãr suficient de cazangii pe care-i împãrţisem pe echipe,
se lucra concomitent la 2-3 rezervoare. Aveam de montat
vreo 30 de rezervoare, care însumau o greutate de douã mi-
lioane de kg de fier. În baza calculelor fãcute, întocmisem un
tabel cu greutatea fiecãrui rezervor astfel cã fiecare colectiv
ştia valoarea manoperei, deoarece se lucra în “acord” (5 lei
pentru fiecare kg de fier montat). Se lucra 10 ore pe zi, în
condiţii destul de grele, în special la început, când condiţiile
meteorologice erau defavorabile. Noroiul era la el acasã, atât
în şantier, cât şi pe drumurile din sat, astfel cã cizmele de
cauciuc erau omniprezente.
Mesele de la cantinã erau destul de satisfãcãtoare
pentru acele vremuri de sãrãcie şi lipsuri, care se resimţeau
încã dupã rãzboi. Aprovizionarea cantinei se fãcea cu pro-
duse locale, în special animale de sacrificare, pe care ţãranii
le mai aveau în ogradã, pentru cã încã nu se abãtuse asupra
lor “ciuma colectivizãrii”. Raporturile mele cu muncitorii erau
cât se poate de prieteneşti, cu excepţia câtorva lichele, care
se strecurase printre ei şi, influenţaţi de “avântul muncito-
resc”, erau veşnic nemulţumiţi. Nu ştiu cum se fãcea, dar în
toatã perioada care a urmat, toţi puturoşii, nepricepuţii, liche-
lele s-au “lipit” de noul curent politic ca sã-şi facã un rost, fã-
rã sã munceascã. Un exemplu tipic era chiar aşa zisul
diriginte de şantier din partea beneficiarului (Petrolifera Mol-
dova) care era un “turbat” membru al Partidului Muncitoresc.
I-am spus “turbat” pentru cã veşnic era furios, se enerva din
63
orice şi atunci se roşea la faţã şi, vociferând, îi sãrea din gurã
stropi de salivã. Vedea în jurul lui numai sabotori ai regimului
şi ameninţa pe toatã lumea cu puşcãria. El era personajul
tipic al comunistului fanatic. Pretindea cã în producţie a lucrat
ca sudor, fapt pe care n-a putut sã-l demonstreze când a fost
pus de un grup de sudori sã execute o sudurã. Ulterior, într-o
şedinţã generalã, a fost demascat de un muncitor, care-i cu-
noştea trecutul şi care a declarat cã acest individ, pe nume
Radu Gurãu, fãcea parte dintr-o familie de hoţi de cai renu-
mitã din zona Târgoviştei.
Am menţionat acest caz, pentru a arãta din ce clasã
socialã îşi recrutau P.C.R.-ul activiştii.
În ultimele zile ale lunii aprilie, am avut o vizitã neaş-
teptatã: vizita lui Tanţi, însoţitã de mama sa. La început n-am
înţeles rostul acestei vizite, dar curând m-am lãmurit, când
doamna mi-a spus-o clar: “Ce ai de gând cu fata mea?”
Aceastã întrebare directã m-a fãcut sã înţeleg cã
Tanţi, “strânsã cu uşa”, i-a mãrturisit mamã-si adevãrata sta-
re a relaţiilor noastre.
E foarte adevãrat cã o iubeam sincer pe Tanţi, dar pâ-
nã acum, nu mã gândisem sã mã însor imediat cu ea, mai
ales în situaţia în care mã aflam acum. Viitoarea mea soacrã
venise hotãrâtã, cu programul de cununie şi de nuntã pre-
stabilit, aşa cã eu n-am avut altceva de fãcut decât sã-l
accept necondiţionat. La acest accept a contribuit şi starea
mea psihicã datoratã singurãtãţii în care trãiam. În cele câte-
va minute cât a lipsit mamã-sa din camerã, eu am întrebat-o
pe Tanţi ce s-a întâmplat, iar ea mi-a recunoscut cã forţatã
de mamã-sa, i-a destãinuit secretul nostru.
Era mai puţin de o lunã pânã la data stabilitã pentru
cununia civilã şi nuntã: 21 mai, chiar ziua onomasticã a lui
Tanţi.
Am plecat din şantier vineri seara şi ajuns acasã, pã-
rinţii mei s-au mirat de prezenţa mea, dar n-am avut curajul
sã le declar adevãratul motiv, mai ales cã ştiam îndeosebi
poziţia mamei. Sâmbãtã fiind, am avut cãsãtoria civilã la Pri-
mãrie, în prezenţa câtorva participanţi, de care ne-am des-
pãrţit dupã ceremonia, iar eu cu Tanţi ne plimbam, încã nã-
64
uciţi de eveniment, când, ne-am întâlnit cu Papá, care ieşise
ca de obicei la o plimbare şi la o bere.
L-am invitat la un restaurant, ne-am aşezat la o masã
şi am comandat bere. Nu ştiam cum sã-l anunţãm pe bietul
Papá cã de-acum noi suntem soţ şi soţie; ne ascundeam
amândoi mâinile în care purtam proaspetele verighete.
La câtva timp, mi-am luat curajul şi i-am spus. El s-a
bucurat sincer şi ne-a îmbrãţişat, ne-a sãrutat şi ne-a urat
“casã de piatrã”, conform tradiţiei, dar cunoscând opinia ma-
mei în aceastã problemã l-am vãzut puţin îngrijorat:
 Cum s-o anunţãm pe mamã-ta? mi-a zis. Ştii care e
pãrerea ei în aceastã privinţã; zice cã eşti prea tânãr
pentru cãsãtorie.
S-a oferit sã o anunţe el şi sã o convingã sã vinã a do-
ua zi la nuntã.
Seara când m-am întors acasã, mama nici n-a vrut sã
stea de vorbã cu mine şi s-a retras în dormitorul ei plângând.
N-o mai vãzusem niciodatã într-o asemenea atitudine de în-
cãpãţânare şi rãutate.
A doua zi, dupã cununia religioasã, ne-am retras cu
toţi invitaţii la locuinţa socrilor, în curtea cãreia se aşezaserã
mesele, sub caişii care erau în floare. Au participat din partea
mea, Papá, fratele meu Gicã, Tudorel, Opi, Iaie, mama refu-
zând sã vinã. Acest fapt a stabilit pentru totdeauna caracterul
relaţiei dintre mama şi Tanţi.
Masa de nuntã, foarte frumos aranjatã de soacrã-mea
îşi aştepta musafirii, când, în acel moment s-a stârnit un vânt
puternic, urmat de o furtunã care a rãvãşit tot ce era pe
mese.
A trebuit sã cãrãm în casã tot ce fusese aranjat în
curte, sã facem loc pentru mese şi sã ne înghesuim toţi
mesenii într-un spaţiu redus. Am auzit-o pe o bãtrânã şop-
tindu-i alteia:
 Nu-i a bunã, maicã. semnele aratã cã n-o sã dureze
mult.
Se referea desigur la cãsnicia noastrã, dar s-a adeve-
rit cã bãtrâna s-a înşelat.

65
 Aşa înghesuiţi cum eram, n-a lipsit veselia şi voia bu-
nã a tuturor, vinul de la Pietroasele fãcându-şi cu prisosinţã
datoria.
Nici n-am avut timp sã dormim, pentru cã a doua zi a
trebuit sã plecãm la Dãrmãneşti cu trenul încãrcaţi cu bagaje.
Am dormit în tren, îmbrãţişaţi considerând-o ca fiind noaptea
nunţii. Ne aştepta destule nopţi care sã revanşeze.
Ajunşi acasã, tânara noastrã gazdã ne-a primit cu cãl-
durã, dar am observat în privirile ei o umbrã de gelozie faţã
de nevastã-mea, pe care o invidia. Pânã la urmã ele douã s-
au înţeles, şi au devenit prietene, deoarece rãmâneau ziua
amândouã acasã şi îşi petreceau timpul împreunã, noi bãr-
baţii fiind la lucru.
Eu am continuat sã mãnânc la prânz la cantinã, seara
mâncând cu Tanţi, care gãtea, sau conserve, brânzeturi, în-
soţite de vinul din zonã, care se gãsea din belşug şi foarte
ieftin.
Deşi avea o viaţã destul de liniştitã şi relaxatã, Tanţi
se plângea cã se plictiseşte şi cã îi lipseşte o activitate care
sã-i ocupe timpul. Problema s-a rezolvat curând, când şeful
contabil, Maciu, cu care mã împrietenisem, m-a întrebat ce
şcoalã a fãcut nevastã-mea. Când a auzit cã a fãcut liceul
economic, mi-a propus sã o angajeze ca economist pentru a
întocmi ştatele de platã, operaţie pe care era el obligat sã o
facã.
Comunicându-i lui Tanţi aceastã ofertã, a fost foarte
bucuroasã şi a doua zi am prezentat-o lui Maciu. Angajatã
fiind, programul nostru se schimbase radical: dimineaţa ple-
cam amândoi de acasã, la servici ne vedeam fiecare de obli-
gaţiile sale, la prânz mâncam la cantinã iar seara ne întor-
ceam acasã. Aveam un radio Philips, care ne oferea muzicã
şi veşti din ţarã, acesta fiind unicul mijloc de legãturã cu civi-
lizaţia; resimţeam lipsa de confort de acasã, fiind obligaţi sã
ne mulţumim cu o viaţã rudimentarã.
Totuşi, tinereţea şi dragostea au învins, compensând
lipsurile şi privaţiunile pe care le trãiam.
Gãsisem însã un mijloc de a ne face viaţa mai plãcu-
tã. Duminicile plecam în grup la Tg. Ocna, un orãşel apro-
66
piat, unde descoperisem un han nemaipomenit, “La Chiţi-
goi”. Era o construcţie bizarã, care ne amintea de hanurile
medievale, cu mese masive de stejar, cu scaune imense, cu
pereţi împodobiţi cu trofee de coarne de cerb, blãni de urs şi
panoplii cu diferite arme strãvechi. Cârciumarul era un “zdra-
gon” de vreo 2 m înãlţime, îmbrãcat cu straie ţãrãneşti, cu o
cingãtoare latã, cu junghier haiducesc. Te simţeai ca într-o
altã epocã, de mult uitatã, cu haiducii din poveşti.
La acest cadru extraordinar se adãuga un servici ire-
proşabil. Îţi lua comanda de consumaţie chiar patronul, într-o
manierã cum n-o mai vãzusem în nici un restaurant mai si-
mandicos. El îţi oferea, într-o vorbire specific moldoveneas-
cã, toate preparatele din care sã-ţi alegi. Gãseai la el orice:
carne de vitã, de porc, de pasãre, de mistreţ, de curcan, de
peşte proaspãt sau afumat. Pentru pãstrãvi proaspeţi, el te
conducea la bazinul sãu de peşte viu, bazin alimentat de râul
Trotuş, care curgea prin spatele hanului. Nu mai vorbesc de
vinuri, unul mai bun ca altul, a cãrei alegere te punea la grea
încercare. La toate acestea se adãuga o trupã de lãutari, ca-
re, pe lângã muzicã popularã din zonã, cântau romanţele cu-
noscute, precum şi muzicã modernã în vogã atunci.
Seara când trebuia sã plecãm, ne pãrea rãu cã ziua a
fost aşa de scurtã, dar ne mângâiam cu promisiunea cã vom
reveni duminica viitoare. Aflasem, din surse bine informate,
cã în tinereţe, fiind un flãcãu falnic, Chiţigoi atrãsese atenţia
unei prinţese mai în vârstã, care locuia într-un castel din zo-
nã şi care-i trimitea trãsura sã-l aducã la castel. Era de cre-
zut aceastã poveste, datã fiind prestanţa lui la aceastã
vârstã.
A doua zi, reluam lucru de unde îl lãsasem sâmbãtã,
parcã mai refãcuţi fizic şi sufletesc. Aceste duminici compen-
sau în mare mãsurã eforturile şi greutãţile din şantier.
Reuşisem sã-i ridic moralul lui Tanţi cu aceste es-
capade reuşite, în care se simţea foarte bine şi care-i dãdeau
prilejul sã-şi etaleze talentul sãu vocal. Era de recunoscut vo-
cea ei de sopranã, apreciatã de cei care au auzit-o cântând
iar repertoriul sãu de cântece moderne şi în special romanţe
era foarte bogat. Cu ocazia acestor agape la Tg. Ocna, îşi
67
etala aceastã vocaţie, constituind deliciul acestora. Lãutarii
care o acompaniau erau foarte încântaţi şi o primeau cu mul-
tã bucurie în duminicile în care intram în han. Eu mã mân-
dream cu o asemenea nevastã tânãrã, frumoasã şi talentatã,
invidiat fiind de cei care erau singuri. În grupul nostru eram
şase persoane, noi doi, o fatã, secretarã şi trei bãrbaţi, unul
mai în vârstã, şi doi tineri. Prietenia care se nãscuse între noi
era fireascã, pentru cã pe noi ne lega aceleaşi gusturi,
aceleaşi principii de viaţã, aceeaşi deschidere pentru o viaţã
ce trebuie trãitã din plin, confirmând adevãrul din proverbul
francez: “Qui semble, se ressemble”.
Viaţa pe şantier îşi urma cursul ei normal, fãrã eve-
nimente deosebite, lucrãrile demarându-se într-un ritm alert
astfel cã începea sã se profileze viitoarea rafinãrie. În afarã
de instalaţiile de producţie, la care lucram noi, se începuserã
şi construcţiile pentru birouri, magazii şi hale, iar asfaltarea
drumurilor din incintã care erau în curs de executare, mai
redusese din inconvenientul produs de noroi.
În toamnã, eram gata cu 6 rezervoare montate şi pro-
bate, pregãtite sã primeascã petrolul brut, transportat în cis-
terne. În aceastã zonã a parcului de rezervoare se instituise
interzicerea accesului, în special cu foc. Ritmul producţiei a
scãzut, când iarna ne-a acoperit tot şantierul cu o zãpadã de
un metru, pe care a trebuit s-o înlãturãm pentru a ne gãsi
tolele rezervoarelor sub aceşti nãmeţi. Au urmat zile grele, cu
ger şi noi ninsori, care ne-au pus multe probleme, însã acti-
vitatea în şantier nu a încetat, numai cã randamentul nu mai
era acelaşi. Eu cu Tanţi plecam dimineaţa de acasã şi îno-
tam prin nãmeţii de zãpadã, traversând câmpul care ne des-
pãrţea de şantier. Ajungeam îngheţaţi, ea având privilegiul cã
lucra într-un birou încãlzit, eu, însã, dupã ce mã încãlzeam
puţin, trebuia sã ies afarã pe şantier, unde ne luptam cu toa-
te neplãcerile iernii.
Dar cum toate necazurile au un singur merit, acela cã
pânã la urmã se terminã, aşa am beneficiat şi noi de aceastã
axiomã, primãvara apãrând “timid”, ca o salvare. Am continu-
at lucru cu mai mult spor, recuperând întârzierile faţã de gra-
fic şi rezultatele au fost evidente. Am reluat escapadele
68
noastre ciclice la Târgu-Ocna pentru relaxare, pe care le în-
trerupsesem în timpul iernii. L-am gãsit pe domnul Chiţigoi la
fel de dispus sã ne serveascã cu ce avea el mai bun. Tanţi,
care în timpul iernii, manifestase semne de descurajare, îşi
revenise şi parcã renãscuse odatã cu natura.
Programul zilnic era acelaşi, cu care ne obişnuisem:
dimineaţa plecarea la şantier, prânzul servit la cantinã, în-
toarcerea seara acasã, masa de searã pregãtitã de Tanţi cu
improvizaţii, câteva pahare de vin, care aveau darul sã ne în-
veseleascã şi sã ne predispunã la amor, şi cu asta se înche-
ia o zi obişnuitã.
Primãvara ne adusese soare şi cãldurã, dar apãruse
un alt inconvenient: noroiul rezultat în urma topirii zãpezii şi a
ploilor de primãvarã. A trebuit sã reluãm încãlţãmintea adec-
vatã, adicã cizmele de cauciuc, cu speranţa la vara care va
veni cu cãldurã, verdeaţã şi...praf. Cât priveşte remunerarea,
eu mã bucuram de un salariu destul de bun, iar Tanţi cam la
jumãtate, bani pe care nu prea aveam pe ce sã îi cheltuim,
aşa cã o mare parte dintre ei îi trimiteam prin poştã lui Papá
ca sã-i strângã în casa lui de bani.
Muncitorii, care lucrau în sistemul “acord”, aveau câş-
tiguri destul de mari, dar nu erau de invidiat pentru cã ei du-
ceau “greul”, iar rezultatele muncii lor erau materializate în
peisajul în continuã schimbare al şantierului. Concomitent cu
noi mai lucra o firmã din Bucureşti, care ridica coloane enor-
me, Kraking şi Pipe-Style, cuptoarele şi instalaţiile de craca-
re. Rezervoarele montate de echipele mele se ridicau unul
dupã altul, îmbogãţind aspectul parcului de rezervoare. Un
fapt trebuie relevat, cu satisfacţie şi mândrie: în cei doi ani şi
jumãtate cât am lucrat în acest şantier nu am avut nici un
accident de muncã, deşi lucrãrile în acest sector prezintã
multe pericole de accidente. Am avut un singur accident, dar
“tehnic”, nu uman, fãrã repercusiuni grave. Dându-mi-se sar-
cina de a monta pe verticalã o coloanã, care avea o înãlţime
de 12 metri şi o greutate de opt tone, am stabilit echipa şi am
luat mãsurile tehnologice impuse de aceastã operaţiune, ca-
re necesita o grijã deosebitã. În timpul ridicãrii o ancorã s-a
smuls din pãmânt, iar coloana a cãzut la sol, având la capul
69
ridicat vreo doi metri înãlţime. Din fericire, n-a provocat vreun
accident uman şi nici coloana n-a suferit vreo deformaţie, dar
gravã era ruşinea pe care a trebuit sã o suport. Verificând
cauzele eşecului, am constatat cã “mortul” îngropat necores-
punzãtor se smulsese din pãmânt, slãbind astfel ancora
respectivã.
N-am sã insist asupra acestei tehnologii pentru cã ea
este complicatã şi mi-ar trebui câteva pagini pentru a o ex-
plica. Vinovatul pentru aceastã sarcinã tratatã cu superfi-
cialitate a primit pedeapsa cuvenitã, iar eu mi-am recãpãtat
prestigiul “ştirbit”, fãcând a doua încercare cu succes. Pânã
la sfârşitul lucrãrilor n-am mai avut nici un eveniment nedorit.
În toamnã am schimbat domiciliul, mutându-ne în ca-
sa altui ţãran înstãrit, care era de meserie crescãtor de porci
şi mãcelar. Casa acestuia, destul de mare, era pe şoseaua
principalã, mai aproape de şantier, ceea ce ne convenea din
acest punct de vedere. Alt avantaj consta în faptul cã pro-
prietarul, fiind mãcelar, aveam carne la discreţie, aşa cã grã-
tarul era mereu în funcţiune. Într-o altã camerã a casei erau
cazaţi doi maiştri din şantier, unul electrician, iar celãlalt me-
canic şi “ţevar” ieşit la pensie.
Aveam astfel o companie plãcutã, iar seara, dupã ce
ne întorceam de la muncã şi dupã ce ne ospãtam, jucam
poker cu damigeana de vin alãturi. Al patrulea jucãtor era
Tanţi, care îşi asumase şi rolul de “dozator” al consumului
din damigeanã.
În iarna care a urmat - a doua pe care o petreceam în
şantier - lucrãrile s-au executat în acelaşi ritm scãzut ca în
iarna precedentã, înfruntând intemperiile inerente anotimpu-
lui. Lucrãtorii stãteau mai mult în jurul focului pentru a se în-
cãlzi, randamentul scãzut contribuind şi la scãderea retribu-
ţiei muncii lor, apãrând astfel nemulţumirile. De acestea au
profitat imediat instigatorii, adepţi ai regimului comunist, care
i-au provocat pe muncitori sã lase lucrul şi sã declare grevã.
Eu mã aflam în birou unde lucram la nişte situaţii de produc-
ţie, când am sesizat cã nu se mai auzea nici un zgomot de
ciocane din şantier. Ieşind afarã, m-am trezit cu mulţimea de
lucrãtori care veneau spre birouri vociferând. Uimit, m-am
70
postat în faţa lor şi i-am întrebat ce se întâmplase. Vorbeau
toţi odatã şi nu înţelegeam nimic, aşa cã i-am rugat sã ia u-
nul singur cuvântul, care sã-i reprezinte. Nu m-am mirat
când, din rândul lor, a ieşit Paşola; era evident cã el îi insti-
gase la aceastã acţiune. Mi-am amintit în acel moment cã tot
el, cu câţiva ani în urmã, la “Vega”, fãcuse acelaşi lucru. A-
cum, neştiind sã facã nimic dar pretinzându-se cazangiu, o
lichea notorie, se “aciuase” la sindicat şi se pretindea protec-
torul muncitorilor.
A început sã strige la mine, acuzându-mã cã înşe-
lasem muncitorii şi cã acest lucru nu era de mirare pentru cã
“ce naşte din pisicã şoareci mãnâncã”, fãcând aluzie la faptul
cã eram fiu de antreprenor, deci un exploatator al muncito-
rilor. El le bãgase în cap muncitorilor cã eu îi înşelam la cân-
tar, adicã nu le calculam drepturile salariale în funcţie de gre-
utatea realã a rezervoarelor montate.
Le-am explicat cã aceastã acuzaţie era o mare pros-
tie, situaţiile noastre de platã bazându-se tot pe greutãţile în
baza cãrora li se calculau şi lor salariile. Asta ar fi însemnat
cã, înşelându-i pe ei, ne-am fi “furat cãciula” singuri. Paşola,
vãzând cã pierde teren, a început sã “batã câmpii” cu nişte
lozinci pe care le mai auzisem la manifestãrile comuniste şi,
în final, înfuriat, m-a ameninţat cã dã foc la birouri. Eu mi-am
pãstrat calmul, ştiindu-mã nevinovat şi, în acel moment am
avut o idee salvatoare: i-am întins lui Paşola cutia de chibri-
turi scoasã din buzunar şi i-am zis:
 Vino în birou sã-ţi dau un bon pentru benzina cu care
vrei sã ne dai foc.
Aceastã glumã a dezamorsat situaţia, oamenii au râs,
iar eu am considerat cã este momentul sã le fac o moralã
usturãtoare, considerându-mã jignit de comportamentul lor şi
lipsa de încredere în cinstea mea. Eu ştiam şi simţeam cã
sunt stimat şi iubit de muncitorii mei şi nu înţelegeam cum au
putut fi influenţaţi sã ia atitudine împotriva mea. Am rugat sã
delege pe unul dintre ei, capabil sã verifice calculele mele.
Paşola a dat înapoi, ştiindu-se incapabil pentru asemenea
operaţiune, iar toţi l-au delegat pe Anghel Olteanu, cel mai în
mãsurã sã-i reprezinte. Bineînţeles cã totul s-a terminat cu
71
bine şi astfel se încheia prima grevã la care am asistat în via-
ţa mea.
Iarna a trecut, cu toate necazurile pe care le poate
produce în lucrãrile de şantier, primãvara aducându-ne un
nou suflu de viaţã. Randamentul producţiei a revenit la nor-
mal, astfel cã toate s-au îndreptat şi nemulţumirile au dispã-
rut. Era ultimul an pe care îl trãiam cu toţii pe aceste melea-
guri. Mai aveam de montat câteva rezervoare şi, cu acestea,
obligaţiile mele şi a echipelor pe care le conduceam luau
sfârşit, situaţie preconizatã de noi pe la sfârşitul anului.
Cât priveşte viaţa conjugalã, ea tindea spre o stare de
rutinã şi plictisealã, Tanţi dând semne de obosealã, saturaţie
şi melancolie. Cu toate încercãrile mele de a o scoate din
aceastã stare, pe care la început n-o înţelegeam, n-am reuşit
prea mare lucru, iar într-un final reuşind chiar sã mã enervez.
Începusem sã ne certãm din orice motiv minor şi sã nu ne
mai vorbim uneori câte o zi întreagã. În cele din urmã mi-a
declarat cã se sãturase aici şi cã îi era dor de mamã-sa. Am
rãmas stupefiat aflând acest motiv ridicol care devenise pen-
tru ea o obsesie. Când starea ei a intrat într-un stadiu mala-
div, consultând medicul dispensarului de şantier, am aflat cu
stupoare cã era însãrcinatã. Desigur, aceastã veste a schim-
bat radical atmosfera relaţiei noastre. Ea a recunoscut cã bã-
nuia acest lucru, dar nu dorise sã mã supere, ştiindu-mã re-
fractar acestei idei în acele momente.
Am înţeles cã plecarea ei acasã devenise imperios
necesarã, astfel cã, dupã ce a demisionat de la serviciu, am
plecat cu ea la Ploieşti. A trebuit sã suport toate ocãrile soa-
crã-mii, care m-a acuzat cã îi nenorocisem fata în “mizeria
aia de sat” şi acum o aduceam acasã bolnavã şi însãrcinatã.
M-am abţinut sã-i reproşez cã ea era autorul moral al acestei
cãsnicii. Socrul meu, un om mai paşnic şi mai înţelegãtor, a
încercat sã o linişteascã, dar cum el era “vioara a II-a” în ca-
sã, a renunţat sã mai insiste.
Eu am fost nevoit sã plec imediat înapoi la şantier şi
am lãsat-o pe Tanţi în grija mamei sale, care a ţinut sã mai a-
runce o “petardã”: “Acum, cã eşti liber, sã-ţi faci de cap cu
toate curvele!”.
72
 Întors la şantier, mi-am reluat activitatea, viaţa per-
sonalã urmând sã mi-o petrec în compania celor doi colegi
de domiciliu. Mai fãceam câte o incursiune la “Chiţigoi”, care
ne mai înviora, dar parcã nu mai avea farmecul de altãdatã.
Lãutarii erau necãjiţi cã nu mai veneam cu doamna care cân-
ta ca o privighetoare. Legãtura cu Tanţi o ţineam prin cores-
pondenţã, deoarece socrii mei nu aveau telefon, doar aşa
putând fi ţinut la curent cu starea sãnãtãţii ei. Îmi declara cã-
mi simte lipsa şi abia aştepta sã mã întorc acasã, iar eu o a-
siguram cã vom petrece sãrbãtorile de iarnã împreunã.
Revenind la problemele din şantier, zilele s-au succe-
dat cu repeziciune, astfel cã intrând în iarna lui ‟51, am pre-
dat beneficiarului ultimele rezervoare montate, restul instala-
ţiilor fiind în fazã de probe finale. Noi, şefii, eram ocupaţi cu
întocmirea situaţilor de lucrãri în vederea lichidãrii şantierului
din punct de vedere valoric. Era o muncã de concentrare şi
pricepere, deoarece aceasta reprezenta bilanţul a trei ani de
eforturi umane şi competenţã profesionalã. Aveam acum
mândria cã, într-un timp record, reuşiserãm sã realizãm o no-
uã “stea” a industriei româneşti. Dar, cum prostia omeneascã
vine sã strice uneori un lucru bine fãcut, în final am avut oca-
zia sã trãim acest trist adevãr.
Radu Gurãu, de care am mai amintit, îşi dãdea “aere”
de nou director al rafinãriei şi îşi etala meritul de a fi autor
principal al acestei realizãri, invitându-ne pe toţi şefii la o şe-
dinţã în sala nou construitã. Participanţii erau din ambele “ta-
bere”: noi, constructorii şi personalul operativ şi de condu-
cere, care preluase instalaţiile montate de noi. Şedinţa a fost
deschisã de Gurãu, care, aducând elogii partidului şi guver-
nului, ne-a anunţat cã Direcţiunea (adicã el) a hotãrât ca de
ziua tov. Stalin “sã curgã benzinã” la Rafinãria Dãrmãneşti.
Specialiştii rafinãriei au rãmas stupefiaţi, conştienţi cã aceas-
ta era o imposibilitate deoarece instalaţiile erau încã în pro-
be, nefiind pregãtite pentru a fi puse în funcţiune în condiţii
de siguranţã. Inginerii chimişti şi mecanici, experţi în dome-
niu, au protestat cu vehemenţã, argumentând cã s-ar comite
o eroare catastrofalã. Dupã lungi dezbateri Gurãu tot nu s-a

73
lãsat convins şi i-a ameninţat pe protestatari cã “sunt nişte
sabotori şi va cere ajutorul securitãţii”.
Ca urmare a acestor ameninţãri, specialiştii rafinãriei
au hotãrât, fãrã convingere, sã improvizeze un simulacru de
rafinare a petrolului, luând toate mãsurile de siguranţã pe ca-
re le-au crezut necesare. E de menţionat cã, în organizarea
personalului rafinãriei se instituise şi un pichet de pompieri,
recrutaţi dintre ţãranii din sat şi instruiţi superficial. În ziua de
5 decembrie operaţiunea a fost pusã în funcţiune şi, dupã
numai câteva ore, deşi se luaserã toate mãsurile de sigu-
ranţã preconizate, instalaţia a fost cuprinsã de un incendiu
spontan. La vederea acestuia, “pompierii” improvizaţi au a-
runcat la pãmânt extinctoarele şi au luat-o la fugã spre poar-
ta rafinãriei. Noi, constructorii care asistam la aceastã impru-
dentã încercare, am acţionat imediat şi am stins focul la timp,
evitând extinderea sa. Gurãu alerga ca un nebun cu un ex-
tinctor în braţe şi striga “sã stingem focul”, ca şi cum ar fi fost
necesarã comanda lui. Dupã ce totul s-a liniştit, tot grupul de
salariaţi l-a luat “în primire” pe Gurãu şi l-a întrebat dacã ştia
cumva cine fusese adevãratul sabotor.
Am aflat mai târziu cã Ministerul Petrolului nu i-a mai
încredinţat lui Gurãu funcţia de director considerându-l ires-
ponsabil. Astfel se încheia aventura noastrã la Dãrmãneşti,
dupã 2 ani şi jumãtate de muncã susţinutã în condiţii vitrege
de iarnã, ploi şi multe alte necazuri.
Întors acasã în cãminul conjugal - comun cu al socrilor
- şi având un concediu de odihnã binemeritat de aproape 2
luni, m-am pregãtit sufleteşte sã petrec iarna urmãrind evo-
luţia sarcinii lui Tanţi, care devenise proeminentã. Sãrbãtorile
de Crãciun şi Revelion le-am petrecut acasã, într-o atmosfe-
rã de armistiţiu cu soacrã-mea, dar cu socrul într-o adevãratã
întrecere bahicã. Aveam douã butoiaşe de vin, cu o capacita-
te de 40 litri fiecare, care mergeau la umplut la Valea Cãlu-
gãreascã într-o alternanţã continuã. O înnebunisem pe soa-
crã-mea care mã acuza cã i-am “stricat” bãrbatul.
La 1 februarie Tanţi a nãscut-o pe Liana acasã, asis-
tatã de o moaşã renumitã în cartier. Aşa se nãştea atunci,
fãrã maternitate. N-am sã uit niciodatã cum am târât-o prin
74
nãmeţii de zãpadã pe moaşã pânã la noi acasã. Naşterea a
decurs fãrã probleme, Liana apãrând în lume tocmai când si-
rena Uzinei “1 Mai” - din apropiere - suna de ora 15, când
muncitorii ieşeau din schimb. Am râs mai târziu de aceastã
coincidenţã, închipuindu-ne cã, dacã Liana ar fi fost prinţesã,
sirena ar fi fost înlocuitã cu salve de tun.
În timpul naşterii şi dupã aceea am trãit nişte stãri su-
fleteşti greu de descris. Nu-mi venea sã cred cã aceastã
“mogâldeaţã”, care abia se vedea din faşã şi scotea nişte su-
nete bizare, era într-adevãr a noastrã, un produs al unui joc
erotic, o dovadã vie a iubirii noastre. O fericire fãrã margini
se citea pe feţele tuturor, adusã de apariţia acestei minuni.
Mai fericitã decât toţi era însã noua mãmicã, deoarece
îşi dorise sã nascã o fatã, în contradicţie cu mine, care mi-aş
fi dorit un bãiat. Dar aceste dorinţe nu-şi mai aveau nici un
rost în faţa faptului împlinit. Numele copilului era hotãrât de
Tanţi, înainte de naştere, convinsã cã va fi fatã: Liana.
Chiar în acel moment în ţarã se petrecuse un eveni-
ment bancar neaşteptat: o reformã monetarã. Bancnotele
existente îşi pierduserã valoarea, devenind simplã maculatu-
rã, iar cele noi nu apãruserã încã. Douã zile nu s-a putut face
nici un schimb de bani, ca apoi sã iasã un decret care preve-
dea cã bancnotele vechi se pot schimba în bancã în banc-
note noi, de o valoare insignifiantã. Aceasta a fost o loviturã
teribilã pentru cei care aveau bani “lichizi” în casã. Printre
aceştia mã numãram şi eu; banii pe care-i trimisesem lui Pa-
pá pentru a-i strânge în casa de bani nemaiavând nici o va-
loare. Însemna cã muncisem degeaba 2 ani şi jumãtate la
Dãrmãneşti. Cu câteva zile înainte de a se declanşa aceastã
loviturã, Papá scosese pachetul de bancnote din casa de
bani şi-mi prezentase o “decontare” detaliatã pe sume şi pe
luni. Mama mã sfãtuise ca aceastã sumã sã o investesc într-
o casã cumpãratã sau nou construitã. Acum sfatul ei nu mai
putea fi pus în aplicare.
Paguba a fost în micã parte recuperatã de primele de
producţie acordate de cooperativã, ca o recunoaştere a me-
ritelor şi eforturilor noastre de la Dãrmãneşti. Dar, cum nicio-
datã un necaz nu vine singur, a apãrut şi urmãtorul.
75
 Eu îl gãsisem pe Papá puţin schimbat, slãbit fizic şi
moral; nu mai era omul acela cu personalitate, drept ca un
brad, care inspira respect şi admiraţie, aşa cum îl ştiam eu.
Îngrijorat de aceastã schimbare evidentã, am întrebat-o pe
mama ce se întâmpla cu el. Ea a izbucnit în plâns şi mi-a
spus: “Lui Papá nu-i este bine, e bolnav, grav bolnav”. Neîn-
ţelegând ce vroia sã spunã cu aceste vorbe, am insistat, ru-
gând-o sã fie mai explicitã, iar ea mi-a precizat: “E vorba de
prostatã şi se pare cã e cancer”. Am rãmas blocat, ca lovit de
trãsnet. Nu concepeam ca iubitul meu tatã, idolul meu nemu-
ritor, ar putea dispãrea vreodatã dintre noi.
Confirmarea diagnosticului şi verdictul le-am avut de
la medicul care îl tratase şi care mi-a dat speranţe slabe. Ur-
ma sã fie supus unei operaţii care, ipotetic, l-ar fi putut salva.
Îmi amintesc ultima zi în care l-am mai vãzut în viaţã.
A venit la noi acasã pentru a ne anunţa cã a doua zi urma sã
meargã la operaţie şi pentru a-şi lua “la revedere” de la noi.
Era trist, “pierdut”, cum nu-l mai vãzusem niciodatã. S-a
aplecat spre cãruciorul în care se afla Liana şi, cu lacrimi în
ochi, i-a fãcut semnul crucii şi a îngânat: “Tata-mare pleacã
la operaţie şi nu ştie dacã o sã te mai vadã. Dumnezeu sã te
ocroteascã!”. A plecat agale, lãsându-ne plângând. Am aler-
tat-o şi pe Opi la Giurgiu, iar ea a venit imediat la Ploieşti. Şi
ea venea cu veşti destul de proaste. Soţul ei, Iliuţã, fusese
“deblocat” din armatã, adicã dat afarã fãrã nici un drept, ca
pedeapsã pentru faptul cã luptase pe frontul de Rãsãrit îm-
potriva URSS-ului. Gradul lui de colonel nu-i mai folosea la
nimic, acum era un simplu şomer. Intrigat, el se prezentase
la minister pentru a-şi apãra drepturile, dar acolo i se spuse-
se clar: “Sã zici mersi cã nu te-am trimis la puşcãrie!”. Lipsiţi
de orice sursã de venit, Opi a fost obligatã sã-şi ia un servici,
pentru a asigura traiul întregii familii, fiul lor, Costel, având 12
ani şi fiind elev la liceu.
Revenind la situaţia lui Papá, el a fost operat de can-
cer la prostatã, dar medicul care l-a operat ne-a informat cã e
sceptic în privinţa supravieţuirii sale. Opi a stat permanent
lângã el timp de douã zile cât a mai trãit. Vestea încetãrii din
viaţã a lui Papá a fost cea mai teribilã loviturã datã întregii fa-
76
milii. În afarã de Opi, eu l-am iubit cel mai mult dintre toţi fra-
ţii, ca replicã la dragostea lui pentru mine, pe care am simţit-
o în permanenţã. În acel moment dispãruse cel mai impor-
tant om din viaţa mea, lãsându-mi un gol imens în suflet pen-
tru totdeauna. Se spune cã dupã ce ai pierdut un lucru la ca-
re ţii mult, abia atunci îl preţuieşti la adevãrata lui valoarea şi
realizezi ce ai pierdut. Acest adevãr se confirmã îndeosebi
când pierzi o persoanã dragã. Dar în acest an nenorocit, ne-
cazurile încã nu mã pãrãsiserã. Eu începusem activitatea,
dupã concediu, având de executat nişte lucrãri care apãruse-
rã. Nu erau de volumul celor executate la Dãrmãneşti, însã
acopereau forţele noastre de muncã, nefiind siliţi sã disponi-
bilizãm muncitorii. Era în luna iunie, când m-am pomenit aca-
sã cu o invitaţie la procuraturã, la o anume datã. Auzisem la
serviciu cã fuseserã chemaţi de asemenea directorul Mãcã-
rãscu, ing. Alexandrescu, ing. Ţugui şi şeful contabil, Cerna-
howski. Aceleaşi invitaţii primiserã şi şefii de servicii care lu-
craserã la Dãrmãneşti. În ziua programatã, m-am prezentat
la Procuraturã, într-o stare de spirit nu prea fericitã. În urma
unui interogatoriu foarte dur, mi s-a adus la cunoştinţã cã în
rechizitoriul meu, se aflã trei capete de acuzare, datoritã
funcţiei pe care o avusesem la şantierul Dãrmãneşti:
1. Fraudarea greutãţii rezervoarelor montate, pentru
a înlesni o facturare a lucrãrilor, mai mare decât
cea realã
2. Rezervorul “X” de ţiţei a prezentat scurgeri datoritã
proastei executãri, care au adus prejudicii de “n” lei
3. Idem, rezervorul “Y”
Azi nu-mi mai amintesc indicativele exacte ale rezer-
voarelor, ştiu numai cã aveau înscrise pe ele numãrul şi con-
ţinutul: “P”- petrol, “M”- motorinã, “B”- benzinã.
Când procurorul mi-a adus la cunoştinţã acuzaţiile, am
început sã râd, descãtuşat spontan de orice teamã, pentru
cã mi-am dat seama de netemeinicia acuzaţiei. I-am explicat
cu amãnunte şi i-am prezentat toate argumentele în sprijinul
apãrãrii cauzei mele, dar el a rãmas implacabil şi mi-a decla-
rat cã voi fi trimis în judecatã.

77
 Interesându-mã de cum merg lucrurile în justiţie, nişte
prieteni, avocaţi, m-au informat cu veşti proaste, cum cã, ju-
decãtorii, sub presiuni politice şi de teama cã vor fi acuzaţi
de sentinţe prea blânde, dau pedepse nejustificate juridic.
Regimul socialist avea nevoie de mânã de lucru gratuitã, pe
care le-o putea oferi cei condamnaţi la închisoare, fie ei vino-
vaţi sau nu. Spre stupoarea şi indignarea noastrã a tuturor,
cei patru conducãtori ai cooperativei, pomeniţi mai sus, au
fost arestaţi, în urma interogatoriului de la Procuraturã. S-a
produs un adevãrat dezechilibru în toatã activitatea întreprin-
derii, iar noi, împricinaţii, dar deocamdatã în libertate, am trãit
luni de groazã pânã la proces.
La prima “înfãţişare” ni s-a prezentat acuzele susţinute
de procuror, care ne incriminau pe toţi, inclusiv pe cei ares-
taţi, care au apãrut la proces în zeghe, nebãrbieriţi, slãbiţi, cu
feţe descompuse de suferinţã şi ruşine. Dupã aceastã oribilã
mascaradã, s-a dat din nou termen de judecatã, peste o lu-
nã. În acest timp eu am fãcut o deplasare la Rafinãria Dãr-
mãneşti, care, de-acum, era în plinã producţie şi am luat le-
gãtura cu directorul, pe care-l cunoscusem cu ocazia recep-
ţionãrii lucrãrilor, cu un an în urmã. Acesta, deşi era în tabara
adversã din punct de vedere al procesului, era sincer indig-
nat de cum se ajunsese la aceastã situaţie. El fusese martor
la eforturile şi sacrificiile fãcute de noi în timpul montajului
rafinãriei.
Eu mi-am atins scopul pentru care fãcusem aceastã
deplasare. Am constatat, la faţa locului, cã rezervoarele îm-
pricinate erau murdare pe pereţii cilindrici cu produsul din re-
zervor. Urcându-mã pe scarã pânã la nivelul capacului, am
constatat acelaşi fapt, ceea ce însemna cã, din neglijenţa
personalului operator, rezervorul fusese supraîncãrcat cu
produs, care deversase prin capac, fapt cu totul nepermis.
Am încheiat un proces verbal, menţionând acest fapt,
pe care directorul l-a semnat cu reticenţe dar convins cã face
un act de dreptate. Cu acest act combãteam douã dintre a-
cuzaţiile care mi se aduceau. Acuzaţia care privea greutatea
rezervoarelor, era combãtutã de însãşi fractele vagoanelor
care transportaserã tolele demontate.
78
 Eu nu am angajat nici un avocat care sã-mi susţinã
apãrarea, pentru cã aveam la bazã o jumãtate de facultate
de drept, iar disculparea mea era evidentã. Acest lucru nu m-
a scutit însã de o altã neplãcere, aceea cã m-am trezit cã-mi
pune sechestru în casã, cu toatã opoziţia socrilor, care, pe
bunã dreptate, au obiectat cã ei sunt proprietari în casã, noi
tinerii fiind “toleraţi”.
La urmãtorul termen, când ni s-a permis dreptul la a-
pãrare, eu mi-am susţinut cauza cu argumentele mele, în fa-
ţa judecãtorului, care era flancat de doi figuranţi ciudaţi, aşa
zişi “asesori populari”. Din nou am avut nefasta ocazie sã-i
vedem pe cei arestaţi, care arãtau şi mai rãu. Avocatul lor
comun, provenit din Baroul Bucureşti, a susţinut cauza celor
patru arestaţi, aducând argumente zdrobitoare în favoarea
lor. Judecãtorul a cerut noi probe şi a amânat cauza pentru
toamnã dupã concediul de varã al justiţiei. Cei arestaţi au
protestat pentru acest termen, care le prelungea chinul de-
tenţiei, dar judecãtorul a bãtut cu ciocanul în masã, s-a ridi-
cat şi a pãrãsit sala, urmat de “trepãduşii sãi juridici”.
În lipsa unei conduceri competente, treburile în coo-
peraţie mergeau destul de prost. În locul directorului Mãcã-
rescu, un inginer de o capacitate incontestabilã, Uniunea
cooperativelor, instituitã recent, numise un membru de partid,
de profesie şofer pe camioane, care n-avea habar de ce se
petrece în întreprindere. Dovedindu-şi cu prisosinţã incompe-
tenţa a fost dupã câteva luni înlocuit cu un altul, care se pã-
rea mai isteţ, dar care avea douã cusururi: îi plãceau che-
furile şi femeile. În acel moment, cooperativa avea patru sec-
ţii: construcţii, tâmplãrie, izolaţii termice, cazangerie şi cons-
trucţii metalice, al cãrei şef eram eu, toate celelalte conduse
de foşti patroni. Cooperaţia meşteşugãreascã, nou constitu-
itã, era singura ramurã a activitãţii industriale care accepta în
componenţa ei foşti patroni de antreprize, care veniserã în
“aport” cu utilaje şi scule şi puteau ocupa funcţii de şefi de
secţie. În rest, toatã industria patronalã fusese naţionalizatã,
iar foştii stãpâni prigoniţi şi consideraţi “ exploatatori”. Coo-
perativa poseda douã turisme vechi, un Dodge şi un Opel
Kaptain, unul la dispoziţia exclusivã a noului preşedinte şi
79
celãlalt la dispoziţia noastrã a şefilor de secţii. În secţia mea
lucrau vreo 16 echipe de cazangii şi ţevari, conduşi de maiş-
tri foarte pricepuţi în meseria lor, foşti patroni de antreprize.
Trebuie sã recunosc cã, pe lângã experienţa cãpãtatã de la
Papá, aceşti maiştri, toţi trecuţi de vârsta tinereţii, au fost
pentru mine adevãraţi lectori de practicã în profesia mea. În
lumea meseriaşilor se spune cã “a furat meseria”. Acelaşi
lucru am fãcut şi eu, la care s-au adãugat studiile teoretice în
materie de cazangerie şi construcţii metalice. Cãrţile de spe-
cialitate moştenite de la Papá m-au pus în temã, în special
cartea ing. Bacanu “Cãldarea cu vapori”, care, deşi scrisã cu
zeci de ani în urmã (dovadã e denumirea arhaicã) a cons-
tituit modelul şi sursa manualului actual privind construcţia şi
exploatarea cazanelor de abur şi a recipientelor sub pre-
siune.
Trebuie menţionat cã, pânã la construirea centralelor
termice care funcţioneazã şi azi, distribuind agent termic la
unitãţi industriale, necesarul de abur al multiplelor fabrici şi
uzine era satisfãcut de centrale termice proprii, cu cazane de
abur de toate tipurile. Acestea reprezentau pentru noi, mon-
teorii şi reparatorii de asemenea instalaţii, un “câmp” prosper
de activitate.
În viaţa familialã, totul mergea normal, Tanţi rãmâ-
nând acasã pentru a-şi creşte copilul, iar eu cu activitatea
mea de zi cu zi, iar seara şi uneori noaptea târziu, la chefu-
rile care se ţineau lanţ, iniţiate de preşedinte, pe care nu era
“politic” sã-l refuzi. Recunosc cã, în acea perioadã, mi-am
cam fãcut de “cap”, spre disperarea soacrei mele, dar cu oa-
recare înţelegere tolerantã a lui Tanţi. De altfel, nici pe ea nu
o neglijam, pentru cã o “scoteam” des din casã şi mergeam
la restaurante, unde ne distram, ascultam muzicã, dansam.
Duminicile erau rezervate strict familiei. Plecam cu Tanţi la
plimbare, împingând cãruciorul în care Liana, la doar câteva
luni, dormea sau “gângurea” şi ajungând în centru ne o-
pream la grãdina de varã “Prahova” pentru “o bere”. Era lo-
calul meu preferat, pentru cã era un loc de agrement plãcut,
se servea bine şi eram şi cunoscut, aşa cã eram şi servit cu
predilecţie. De cele mai multe ori, încântaţi de ofertele chel-
80
nerilor, ne hotãram sã rãmânem şi sã luãm masa la ei. Dã-
deam telefon acasã şi-i anunţam pe pãrinţii lui Tanţi cã am
rãmas sã mâncãm în oraş, aşa cã nu e cazul sã ne mai aş-
tepte la masã. Uneori ne întâlneam cu prieteni şi “masa” se
transforma în chef. Fiind varã şi în grãdinã, aerul era curat,
fumul de ţigãri nepoluându-l, aşa cã nu aveam probleme cu
Liana care stãtea cuminte în cãrucior. Când plângea de foa-
me, Tanţi se retrãgea într-o camerã din local, unde o alãpta
din sursã proprie.
Mult mai târziu, când s-a fãcut mare şi a mers cu noi,
la acelaşi local, i-am spus cã ea este un vechi client al loca-
lului, deoarece l-a frecventat din “fragedã pruncie”. Bineînţe-
les cã se râdea copios de aceastã glumã.
Când a venit toamna, aceasta ne-a adus aminte cã a-
veam un mare necaz, procesul nostru, la a treia înfãţişare şi
probabil ultima.
Deşi toţi cei “de afarã” ne consideram nevinovaţi, e-
ram totuşi îngrijoraţi de faptul cã justiţia devenise o penibilã
mascaradã, la discreţia potentaţilor vremii. Din curiozitate şi
pentru a mã documenta, asistasem la Tribunal la câteva pro-
cese, oarecum similare cu al nostru şi rãmãsesem stupefiat
de climatul din justiţie şi hotãrârile arbitrare care se luau.
Familiile celor patru arestaţi aveau angajat acelaşi avocat
care apãrase de la început. Urma sã se judece numai cei pa-
tru arestaţi, cu noi cei cu culpe mai neînsemnate, se termi-
nase audierea şi apãrarea, din a doua şedinţã.
Avocatul apãrãrii, în urma unor investigaţii ingenioase,
a venit cu o “bombã”: tot acest proces este o înscenare mur-
darã, pe care a orchestrat-o ministrul petrolului, Florescu, ca-
re a vrut sã-l compromitã pe directorul petroliferei Moldova,
Stan Marin, cu care era în duşmãnie de moarte. Aceasta
avea rãdãcini vechi, din vremea când Stan Marin era preşe-
dintele Sindicatului în Rafinãria “Astra” Ploieşti, iar actualul
ministru, un simplu distilator. Nu se ştia din ce motive s-a is-
cat aceastã duşmãnie şi nici martorii aduşi de avocat nu le
cunoşteau.
Acum, pentru cã rolurile se inversaserã, umilul disti-
lator ajungând şeful iar fostul şef ajunsese la discreţia lui, era
81
momentul rãzbunãrii. Astfel cã, în mod rãu intenţionat, minis-
trul a trimis la Dãrmãneşti, dupã plecarea noastrã, o delega-
ţie care sã verifice gestiunea financiarã a construcţiei rafinã-
riei. El sugerase acestei delegaţii ca rezultatele anchetei sã
fie defavorabile constructorilor, asociindu-l la aceastã culpã
şi pe duşmanul sãu, pe care vroia sã-l compromitã. Acest
adevãr a fost declarat în calitate de martor, de cãtre unul din
contabilii care luase parte la aceastã verificare. De aseme-
nea, în sprijinul acestei mãrturii, se putea lua declaraţii de la
toţi salariaţii din minister, care ştiau de duşmãnia dintre cei
doi corifei, unul ministru şi celãlalt membru în Comitetul Cen-
tral al P.C.R.
În continuare, avocatul apãrãrii a încheiat cu o perora-
ţie magistralã, astfel cã judecãtorul a trebuit sã dea o hotãrâ-
re favorabilã acuzaţiilor. Ei au fost eliberaţi, dar au fost con-
damnaţi la o pedeapsã egalã cu perioada detenţei lor. De
asemenea, noi cei judecaţi în stare de libertate, am fost scoşi
de sub învinuire penalã. Astfel se încheia aventura mea de la
Dãrmãneşti, cu muncã prestatã în zadar şi gata sã fac şi
puşcãrie: “ la patrie reconnaissance”.
Imediat dupã proces m-am pomenit cu o altã surprizã:
Uniunea cooperativelor a decis ca toatã secţia mea, cu mun-
citori şi tot activul material, sã fie transferatã la o altã coope-
rativã, “Timpuri Noi” din Ploieşti, înfiinţatã de vreun an, dar
prost organizatã, cu o conducere incompetentã. Sediul aces-
teia era destul de mare, fusese cândva o tãbãcãrie, cu nişte
hale în paraginã, muncitorii pe care i-am gãsit acolo lucrând
sub cerul liber. Eu am fost numit în funcţia de conducãtor
tehnic, iar preşedintele aflat pe post era chiar fostul propri-
etar al tãbãcãriei, de altfel total strãin de aceastã meserie a
noastrã. Activitatea lor se bazase pe competenţa a trei maiş-
tri cazangii, foşti patroni, care executau nişte lucrãri la sosi-
rea noastrã. Organizarea şi punerea în funcţiune a unei ast-
fel de “improvizaţii” mi-a dat mult de furcã. Eu veneam cu un
numãr mare de muncitori, dar şi cu contractele de lucrãri în
curs de executare. A trebuit sã amenajez halele existente,
care erau nişte ruine şi sã construiesc noi hale din tablã on-
dulatã, deoarece nu aveam fonduri de investiţii pentru clãdiri
82
zidite. Acest transfer m-a prins cu contracte de lucrãri anga-
jate anterior, unele pe şantiere, la sediile beneficiarilor, dar şi
lucrãri de atelier care necesitau spaţii adãpostite, iarna fiind
“în prag”.
La o lunã dupã “înscãunarea” mea am fost invitat la U-
niune de cãtre preşedintele acesteia, tov. Bãlan, care m-a in-
vitat sã iau loc şi m-a întrebat dacã eram mulţumit de hotãrâ-
rea de a ne transfera la noua cooperativã. Bineînţeles cã i-
am rãspuns cã e prea devreme ca sã-mi exprim pãrerea, nu-
mai cã am foarte mult de lucru pentru a “o pune pe picioare”.
 Tocmai pentru acest motiv te-am ales pe dumneata
sã o conduci, mi-a explicat preşedintele. Ne-am inte-
resat şi am aflat lucruri bune despre dumneata.
M-a întrebat apoi ce calificare am, deoarece a aflat de
la serviciul “cadre” cã am fãcut Facultate de Drept şi cum se
explicã faptul cã acum fac cazangerie. I-am dat explicaţiile
solicitate iar el a concluzionat:
 Eşti deci un autodidact, în aceastã branşã. Te legiti-
mezi numai cu reputaţia şi competenţa pe care le-ai
câştigat în aceşti ani. Ca sã punem lucrurile la punct,
va trebui sã obţii o calificare. Te voi prezenta la
UCECOM unde vei da examen de maistru. E tot ce
se mai poate face acum. Vei fi anunţat la timp pentru
aceasta. Acum, ia spune-mi, a continuat, eşti fiul cel
mic al d-lui Costicã Florescu de la Moreni?
I-am rãspuns afirmativ.
 Ia spune-mi, pe mine, mã mai cunoşti? m-a întrebat.
Bineînţeles cã i-am rãspuns cã nu-l ştiu decât acum,
în postura de preşedinte. Râzând, el a continuat:
 Eu te cunosc de când erai mic şi veneai cu tatãl tãu
la croitorul Udrea din Moreni, unde îţi confecţionai
hãinuţele. Eu eram atunci tinerelul care-ţi lua mãsura
pentru hãinuţe, eram calfã la dl. Udrea.
Uimit de aceastã coincidenţã, m-am uitat mai atent la
el şi parcã am recunoscut în acest om matur, cu pãr cãrunt,
pe tânãrul de care vorbea. M-a mai întrebat dacã sunt mem-

83
bru de partid şi la rãspunsul meu negativ mi-a zis “Ar trebui
sã te gândeşti şi la asta”, apoi am plecat.
Dupã o sãptãmânã am primit o înştiinţare sã mã pre-
zint la UCECOM Bucureşti, cu anumite acte.
Examenul a fost o simplã formalitate, examinatorii co-
misiei rãmânând fãrã replicã la rãspunsurile mele docte, de-
oarece eu eram pregãtit pentru examene mai sofisticate.
În organizarea cooperativei, s-a produs şi înlocuirea
preşedintelui existent, cu un altul, un cazangiu de la Uzina 1
Mai Ploieşti, scos din producţie şi pus pe post de conducere,
aşa cum cereau directivele Partidului. Bietul om, care o viaţã
întregã nu fãcuse altceva decãt sã batã cu ciocanul, lipsit to-
tal de o pregãtire şcolarã - abia ştia sã se iscãleascã - se mi-
ra şi el cum dãduse norocul peste el şi nu mai era nevoit sã
munceascã. A luat loc la biroul vacant, alãturi de biroul meu
şi m-a întrebat timid ce are de fãcut.
Meritul lui cel mai mare era cã, fiind un om modest,
care era conştient de capacitatea sa redusã, nu mi-a dat pro-
bleme în cei trei ani cât am lucrat împreunã. L-am sfãtuit sã
nu semneze nici o hârtie, dacã nu vede în prealabil semnãtu-
ra mea şi el s-a conformat. Nu lua nici o hotãrâre fãrã sã mã
consulte, aşa cã am avut noroc cã nu mi-a fost dat sã lucrez
cu vreun comunist arogant şi arţãgos, turbat de doctrinã co-
munistã. Am organizat colectivul administrativ, compus din:
un contabil şef, un ajutor contabil, casier, planificator, norma-
tor, şi alţi doi funcţionari, magazionier, iar în serviciul tehnic,
care era principal, aveam un tehnician şi doi studenţi. Sarci-
nile mele de servici erau cele mai grele, deoarece trebuia sã
mã ocup de toate problemele de producţie, asigurarea aces-
teia cu lucrãri care sã acopere toatã forţa de muncã, întocmi-
rea devizelor, recepţia lucrãrilor, controlul şi încheierea situa-
ţiilor definitive de platã, stabilirea salariilor şi multe altele.
Eram tânãr, cu forţã de muncã şi priceperea necesarã unor
asemenea sarcini.
Deoarece lucram într-un domeniu special, a trebuit sã
obţin autorizaţie de la ISCIR pentru reparaţii şi montãri caza-
ne de abur, precum şi “timbrãri” de recipienţi sub presiune.
Toate aceste lucrãri se executau cu respectarea unor norme
84
şi instrucţiuni speciale şi în baza unor documentaţii tehnice
întocmite de cãtre noi. Se fãceau desene tehnice, calcule de
rezistenţã, analize mecanice şi chimice ale materialelor utili-
zate, se întocmeau referate şi se ofereau garanţii în exploa-
tarea instalaţiilor în cauzã. Toate acestea se prezentau
ISCIR-ului pentru ca acesta sã elibereze autorizaţiile de func-
ţionare, dupã controlul efectuat. Autorizaţia respectivã a fost
eliberatã de ISCIR central Bucureşti, în urma examenului pe
care l-am dat pentru obţinerea acesteia. Au fost înştiinţate
oficial toate ISCIR-urile regionale din ţarã, care ne-au re-
comandat unitãţilor industriale respective şi astfel am benefi-
ciat de un adevãrat aflux de solicitanţi din toatã ţara.
Ajutat de cei doi studenţi practicanţi, am reuşit sã sa-
tisfacem toate solicitãrile. Poenaru, student la Politehnicã şi
Aron, student la “Mine” din Petroşani, mi-au fost de mare aju-
tor în cei doi ani în care au lucrat cu mine şi care au recunos-
cut la plecare, cã au învãţat multe din aceastã activitate.
Colectivele de cazangii lucrau aproape în toatã ţara: la
Braşov, la Fabrica de zahãr Bod, la Uzina chimicã Târnãveni,
la Fabrica de spirt Rãdãuţi, la Oficiul de turism Sinaia şi în
special, la toate fabricile de conserve şi produse alimentare
din cadrul Ministerului Industriei Alimentare, cu care aveam
un contract în exclusivitate. În acest minister, lucra ca şef al
serviciului mecanic, ing. Dan Bengeanu, care aflând cine
sunt, şi-a adus aminte cã, în calitate de inspector ISCIR, ve-
nea la Moreni, unde Papá îi prezenta cazanele la control.
Deşi trecuserã mulţi ani de atunci, îşi amintea cu nostalgie
acele vremuri trecute şi în special de Papá, care-i lãsase o
bunã impresie. Chiar mi-a spus cã, dacã am moştenit de la
tata seriozitatea şi competenţa lui, îmi va asigura în exclu-
sivitate toate lucrãrile din acest minister, ceea ce a şi fãcut.
Lucrãrile din atelier ne acopereau întreaga capacitate
de muncã, derulându-se într-o mare diversitate: în oţeluri
carbon, oţeluri aliate, aluminiu, cupru şi orice alte lucrãri de
construcţii metalice. Aveam meseriaşi pricepuţi şi câţiva
maiştri bãtrâni în meserie, cu care aveam curajul sã contrac-
tez orice lucrare, cât ar fi fost de complicatã şi dificilã.

85
 Un caz hilar s-a petrecut însã în acei ani. De la “ comi-
tetul orãşenesc de partid” primeam des vizita unui “tovarãş”,
care mã presa mereu cu aceeaşi temã: sã mã înscriu în par-
tid. Pentru a mã documenta, venea cu fel de fel de broşuri de
propagandã comunistã şi-mi întindea mereu pentru semnare
un formular de adeziune în partid. Pretindea cã sunt singurul
conducãtor tehnic dintre toate cooperativele din oraş, care nu
e membru de partid. Nu ştiam cum sã scap de el, foloseam
toate tertipurile posibile, plecam din birou şi-l lãsam câte o ju-
mãtate de orã singur, vorbeam la telefon prelungind conver-
saţiile, dar n-am reuşit sã-i înfrâng cerbicia lui. Într-o zi, exas-
perat de aceste presiuni, am hotãrât sã iau o poziţie mai
fermã:
 Domnule, nu mã înscriu în partid pentru cã, în primul
rând, eu nu fac politicã şi apoi, abia îmi vãd capul de
treburile mele importante.
La aceasta adaug şi educaţia pe care am primit-o de
la tatãl meu, care mi-a spus printre alte sfaturi: “Bãiete, sã fii
om serios, sã nu faci niciodatã politicã în ţara româneascã”
Tovarãşul a cãscat nişte ochi mari şi foarte indignat
mi-a ripostat:
 Ce, tovarãşe, sã faci politicã însemneazã cã nu eşti
om serios?
 Nu ştiu, domnule, am rãspuns. Aşa m-a sfãtuit tata şi
am sã-i respect sfatul, ca şi pe celelalte.
“Tovarãşul” şi-a strâns “materialele” şi a plecat înfu-
riat, dar de atunci nu l-am mai vãzut. Realizasem o victorie
politicã : REZISTENŢA. Trãiam atunci nişte stãri de fapt ciu-
date şi nu era decât începutul.
Îmi povestea un “tovarãş”, care luase parte la o şedin-
ţã a comitetului Uniunii, în care se luase hotãrârea ca eu sã
fiu desemnat conducãtor tehnic la “Timpuri Noi”, şedinţã la
care, bineînţes, a luat parte şi şeful de cadre; acesta, la au-
zul propunerii a sãrit în sus, ca “ars”: “Cum, tovarãşi, sã-l nu-
mim conducãtor tehnic pe acest fiu al unui exploatator care
pe deasupra, mai are şi bacalaureat”. Deci, a fi cât de cât in-
telectual, acesta era un pãcat. Cine fusese acest Iordan, a-

86
cum şef de cadre al Uniunii? Un pârlit de frizer, care, în anii
studenţiei mele, mã tundea şi mã bãrbierea la o frizerie din
oraş. Acum eu eram la mâna lui. Bineînţeles cã preşedintele
a avut cuvântul hotãrâtor în aceastã decizie. Acest fapt mi-a
întãrit convingerea cã, politica comunistã nu este aşa cum o
proclamã ei, “lupta sãracului împotriva bogatului”, ci lupta
prostului împotriva inteligentului. Acest adevãr s-a confirmat
în altã ocazie mai târziu. De altfel, confirmarea aceasta a fost
omniprezentã pe parcursul întregii dominaţii comuniste. Târ-
ziu, dupã anii ‟70, comuniştii şi-au dat seama cã acest drum
este greşit şi au încercat sã remedieze efectele, creându-şi o
intelectualitate comunistã. Dar pânã la crearea acestei “elite”,
posturi “cheie” au fost ocupate de nulitãţi precum Iordan, ca-
re aveau puterea sã hotãrascã soarta unor oameni.
Din punctul de vedere al producţiei, aceasta se realiza
mulţumitor, planul lunar fiind îndeplinit, asigurând fondul de
salarii pentru tot personalul operativ. Se lucra pe trei fronturi:
atelierul de cazangerie de la sediu, atelierul de lãcãtuşerie
nou înfiinţat într-o altã locaţie şi şantierele. Pentru lucrãrile de
şantier, era imperios necesarã deplasarea mea la “faţa locu-
lui”, cel puţin de trei ori: prima, pentru luarea de contact cu
specificul lucrãrii, evaluarea şi întocmirea devizului, eventual
şi contractul; a doua, pe parcursul executãrii lucrãrii, pentru
control în vederea respectãrii normelor impuse de ISCIR; a
treia, pentru recepţie, eventual prezentarea lucrãrilor organu-
lui de control al ISCIR-ului şi încheierea situaţiei de platã.
Toate aceste obligaţii solicitau desele mele deplasãri,
aşa cã eram mereu pe drum. Cãlãtoream de obicei cu trenuri
de noapte, pentru ca sã scurtez timpul de deplasare, ziua ur-
mãtoare lichidam scopul deplasãrii şi mã întorceam în noap-
tea urmãtoare, pentru ca a doua zi sã fiu la sediu, unde mã
aşteptau destule probleme. În lipsa mea apãreau noi solici-
tãri de lucrãri, unele mai simple, pentru a cãror evaluare îl
aveam pe adjunctul meu, iar altele mai complexe, care mã
aşteptau pe mine. Apoi, trebuia sã organizez echipa care ur-
ma sã plece pe şantierul nou deschis. Trebuie sã recunosc,
cã, în special în lucrãri de reparaţii de cazane de abur, am
fost substanţial ajutat de un maistru bãtrân, pensionar, dar
87
încã în “putere”, nea Gogu Antonescu, de la care, iarãşi tre-
buie sã recunosc, am învãţat multã meserie.
Pe lângã toate obligaţiile de servici, mã ocupam în
mod particular şi de întocmirea documentaţiilor tehnice pen-
tru instalarea cazanelor de abur, pentru care eram plãtit di-
rect de beneficiar. Era un mod de a-mi rotunji salariul legal,
care nu reprezenta valoarea muncii mele. Dupã ce au luat
fiinţã institute de proiectãri, acest venit suplimentar a dispã-
rut, însã ani buni am profitat de el. Aceste venituri suplimen-
tare, adãugate la salariu, îmi permiteau o viaţã mai plãcutã în
deplasãrile mele, diurnele de deplasare fiind insignifiante.
Eu eram tânãr, abia împlinisem treizeci de ani, eram
dornic de viaţã şi de aventuri, în cãutare de plãceri, aplicând
cu convingere dictonul latin: “Carpe diem!”. La aceastã “des-
chidere” pentru viaţã, se adãuga şi fondul meu psihic, fiind
un idolatru al “frumosului”, reprezentat de tot ce ne înconjoa-
rã: naturã, nopţi cu lunã şi stele, viaţa sub toate formele ei,
artã, muzicã şi ... FEMEIA, un corolar al “Frumosului”. Mã
însurasem prea tânãr şi nu-mi epuizasem încã veleitãţile me-
le de holtei. Cum eram şi un tânãr plãcut, elegant, suficient
de inteligent, fãrã principii prea austere, n-am refuzat nicio-
datã ocazia unei aventuri, mai ales în deplasãrile mele de
servici. Escapadele mele erotice, nepremeditate, apãrute în-
tâmplãtor, nu constituiau o împietate sau un pericol pentru
cãsnicia mea. Ele n-au reprezentat decât plãceri de moment,
pasagere şi uneori am avut convingerea cã nu-mi fãceam
decât o datorie creştineascã, oferind...ajutor unui semen de-
al meu, respectiv unei femei, prin clipe de plãcere şi extaz.
Fãcându-mi “mea culpa”, voi începe sã povestesc cea
mai “tare” dintre relaţiile mele extraconjugale, singura care a
pus în pericol cãsnicia mea. Eram în Gara de Nord din capi-
talã şi mã plimbam pe peronul din faţa liniilor, urmând sã iau
rapidul de Timişoara, care sã mã lase la Roşiorii de Vede,
unde aveam un şantier în activitate la o fabricã de ulei. Ui-
tându-mã mai atent la un grup de douã femei care treceau
pe lângã mine, am recunoscut în una din ele pe Ileana, fosta
mea prietenã de la Moreni din verile anilor ‟43-„44, venitã în
vizitã de la Timişoara. De-acum, era o femeie împlinitã, ele-
88
gantã, care te cucerea de la prima vedere. Ne-am recunos-
cut spontan şi reciproc, ne-am îmbrãţişat, ne-am sãrutat şi
nu ne venea sã credem cã suntem noi într-adevãr. Trecuserã
12 ani de când ne despãrţisem la Moreni, convinşi cã nu ne
vom mai vedea vreodatã. Acum nu mai eram nişte copii ca
atunci, inocenţi, prinşi într-o iubire începutã, dar nedesãvâr-
şitã. Mãtuşa ei de la Moreni, care o însoţea, s-a bucurat mult
şi m-a îmbrãţişat cu cãldurã:
 Dar te-ai fãcut un adevãrat bãrbat, Ricule, mi-a zis.
 Iar, dumneata, eşti la fel de tânãrã şi frumoasã, cum
te ştiam, i-am dat eu replica.
Ele plecau la Timişoara, cu acelaşi tren cu care mer-
geam şi eu. Când a intrat trenul pe peron, le-am condus la
vagonul unde aveau locurile, am instalat-o pe mãtuşa iar noi
ne-am dus la vagonul - restaurant. Aveam la dispoziţie puţin
peste o orã, timp în care urma sã ne concentrãm toate simţã-
mintele şi informaţiile despre timpul care ne despãrţise. Ne
“vorbeam din ochi”, constatând cã aceastã providenţialã în-
tâlnire era ca un dar al destinului.
Ne-am fãcut, în rezumat, destãinuirile stãrilor de fapt
ale fiecãruia, şi am aflat cã ea este actriţã la Teatrul din Timi-
şoara, a fost cãsãtoritã cu dirijorul Filarmonicii din localitate,
de care este divorţatã şi cã are o fetiţã de 8 ani. Locuia cu
mama ei, d-na Bãlãnescu şi fetiţa care-i revenise din divorţ.
Cu aceeaşi sinceritate i-am declarat situaţia mea şi s-a bucu-
rat cã şi eu am o fetiţã de aceeaşi vârstã cu a ei. La Roşiori,
am coborât din tren, condus de ea pânã la uşa vagonului un-
de m-a îmbrãţişat, m-a sãrutat cu patimã şi cu lacrimi în ochi.
I-am promis cã voi veni curând la Timişoara. Coborât din
tren, am stat mult sã mã trezesc din acest vis frumos, contra-
riat de izbucnirea acestei iubiri reciproce, pe care nu mi-aş fi
putut închipui. Îmi rãsuna în gând declaraţia ei, care m-a ui-
mit, aceea cã în toţi aceşti ani ea s-a gândit la mine, în spe-
ranţa revederii.
Întors la Ploieşti, am cãutat prin sertarul biroului meu,
douã scrisori ale unor întreprinderi din Timişoara, care îmi
solicitau executarea unor lucrãri. Cum acestea nu mã inte-
resau, uitasem de aceste scrisori, dar acum ele îşi cãpãtau o
89
valoare incontestabilã, era cel mai bun pretext pentru o de-
plasare la Timişoara. Nu aveam de dat socotealã nimãnui,
dar eu nu vroiam sã rãmân “descoperit” în vreo neregulã sau
vreun abuz, reputaţia mea considerând-o tabu pentru funcţia
pe care o aveam. Peste o sãptãmânã, dupã ce am luat toate
mãsurile ca lipsa mea de câteva zile sã nu fie resimţitã, am
plecat cu un tren de noapte din Bucureşti, conform obiceiului
de a cãlãtori noaptea pe distanţe lungi. Am ajuns în gara Ti-
mişoara în zori, era deja luminã, am luat o trãsurã, i-am dat
adresa birjarului şi am traversat aproape tot oraşul, care încã
nu se trezise la viaţã. Trãsura s-a oprit pe o stradã destul de
centralã, în faţa unei case de stil vechi, amintindu-ne de ca-
sele boiereşti din secolul trecut. Am sunat şi am aşteptat cam
mult pânã s-a deschis uşa; în prag a apãrut d-na Bãlãnescu,
mama Ileanei, într-un halat de casã, vãdit sculatã din somn,
şi scuzându-şi ţinuta. M-a îmbrãţişat, m-a sãrutat, s-a retras
puţin, m-a privit de jos în sus şi mi-a zis râzând:
 Mãi, dar ai devenit un bãrbat şarmant, Ricule.
Îmi aminteam cã, nu de mult, mi se fãcuse aceeaşi re-
marcã de cãtre sora ei, la Bucureşti. Am rãspuns pe acelaşi
ton:
 Dar şi dumneavoastrã aţi rãmas aceeaşi doamnã
distinsã şi tânãrã ca atunci când v-am cunoscut.
 Ei, lasã, lasã complimentele, au trecut destui ani ...
Am intrat în casã şi am rãmas impresionat de interio-
rul ei, mobilat cu mult gust, cu piese vechi şi masive de mobi-
lã, cu tablouri reuşite, cu covoare persane în care se îngro-
pau pantofii, toate oferind imaginea unei case vechi boiereşti.
Ştiam cã mama Ileanei, fãcea parte dintr-o familie boiereas-
cã şi cã moştenise averea secularã a acesteia. N-am înţeles
însã din ce mijloace materiale trãiau acum, dar nici n-am în-
trebat, considerând cã se impune o totalã discreţie.
 Sã ştii, Ricule, cã, Tuţi (aşa îi zicea ea Ilenei) a fost
câteva zile în turneu, dar trebuie sã se întoarcã în di-
mineaţa aceasta. De ce n-ai telefonat în prealabil sã
ne anunţi vizita ta?

90
  Am vrut sã vã fac o surprizã, probabil plãcutã, am
rãspuns.
 Cred cã eşti obosit, ai cãlãtorit toatã noaptea. Te
sfãtuiesc sã te duci în dormitorul ei şi sã te culci.
Vom vorbi mai târziu, avem atâtea sã ne spunem.
M-a condus în dormitorul Ilenei, mi-a arãtat uşa de la
baie şi s-a retras urându-mi somn uşor. M-am schimbat în pi-
jamaua pe care o aveam în valizã, m-am bãgat sub plapumã
şi am adormit imediat, îmbãtat de parfumul discret al aşter-
nutului. M-am trezit într-un “potop” de sãruturi şi când am
deschis ochii, am vãzut pe Ileana, care nici nu se dezbrã-
case.
 Mi-ai fãcut cea mai mare bucurie posibilã, Ricule, o
surprizã plãcutã la care nu mã aşteptam.
S-a dezbrãcat în grabã, aruncând hainele pe jos, s-a
dus la baie şi a apãrut apoi într-un furou. N-o mai vãzusem
niciodatã dezbrãcatã, era prima oarã când puteam sã-i admir
trupul sãu perfect în toatã splendoarea lui. S-a bãgat lângã
mine în pat, i-am simţit cãldura şi parfumul ei şi a urmat o be-
ţie de plãceri sublime, rãzbunând toţi anii care ne-au despãr-
ţit. Am adormit îmbrãţişaţi, şi nu ştiu cât am dormit; ne-au
sculat nişte bãtãi discrete în uşã şi am auzit glasul mamei
sale: “Hai puturoşilor, cã e ora prânzului, nu vã e foame?”
Era de remarcat comportamentul d-nei Bãlãnescu, ca-
re şi în trecut, dar şi acum, dovedea o educaţie aleasã, o în-
ţelegere şi discreţie de o nobleţe desãvârşitã. Dânsa m-a în-
trebat, fiind la masa de prânz, câte zile pot sã stau la Timi-
şoara, şi când a auzit rãspunsul meu, ne-a anunţat cã va ple-
ca în vizitã la cumnata sa în oraş, împreunã cu nepoata ei.
Fiica Ileanei, era un “drãcuşor” de fatã, de aceeaşi vârstã cu
Liana mea, frumoasã, deşteaptã şi rãsfãţatã, care nu m-a
chestionat cu prea multe întrebãri indiscrete.
Cele trei zile petrecute cu Ileana la Timişoara, au fost
de neuitat. Ea beneficia de un mic concediu de odihnã dupã
turneu, aşa cã era liberã. A doua zi eu m-am dus la cele do-
uã întreprinderi care-mi solicitaserã serviciile, am vãzut des-

91
pre ce era vorba şi le-am promis cã le voi rezolva pro-
blemele.
Profitând de ocazie, am fãcut o scurtã vizitã la ISCIR-
ul regional, mulţumindu-le pentru reclama cu care mã onora-
se, fãcându-mã cunoscut în teritoriul lor. Aceste probleme
rezolvate, restul timpului petrecut la Timişoara, l-am dedicat
în exclusivitate Ileanei, trãind cu intensitate fiecare orã petre-
cutã împreunã. Dar cu fiecare orã care trecea, şi se apropia
inevitabilul deznodãmânt - despãrţirea - disperarea noastrã
crescândã umbrea fericirea şi beatitudinea pe care le trãiam.
Douã seri, pe care le mai aveam la dispoziţie, le-am
petrecut la o grãdinã de varã, pe malul râului Bega, la care
ajungeai coborând câteva trepte. Într-un cadru feeric, cu se-
pareuri având pereţi de verdeaţã, cu o orchestrã divinã, cu
un ring de dans pe un podium, pe sub care trecea susurând
apele râului. Ce putea fi mai potrivit pentru doi tineri înne-
buniţi de dragoste?
Întorşi acasã, continuam sã trãim visul nostru într-o în-
cleştare eroticã disperatã, conştienţi cã totul se va sfârşi cu-
rând. În aceastã beţie de simţuri, ne-am jurat cã nu ne vom
mai despãrţi niciodatã. În nebunia acestor clipe i-am promis
cã la întoarcerea mea la Ploieşti, voi face totul pentru a mã
elibera de obligaţiile conjugale şi voi veni la Timişoara pentru
a ne cãsãtori.
Ne-am despãrţit cu greu la plecarea mea, în prezenţa
mamei şi fiicei sale, promiţând cã ne vom revedea curând.
Pe tot parcursul cãlãtoriei, am stat mult şi m-am gândit, acum
fiind mai lucid şi mai conştient, scãpat de sub efectele visului
nostru. Pentru ea era uşor, era liberã, dar eu? Oricât ar
pãrea de necrezut, eu îmi iubeam nevasta şi mai ales copilul.
De ele mã legau sentimente mai profunde, ani de viaţã, obli-
gaţii de conştiinţã şi chiar interese profesionale. Pânã acasã
eram pe jumãtate vindecat de aceastã periculoasã aventurã;
a fost nevoie sã-mi vãd fetiţa la sosire, pentru ca totul sã
revinã la normalitate şi sã mã trezesc complet din nebunia
mea.
I-am scris Ileanei o scrisoare, în care i-am explicat cã
nu putem materializa visul nostru şi cã soarta ne-a fost po-
92
trivnicã; nu puteam lãsa copilul meu iubit fãrã tatã, cã acest
final mi-a provocat cea mai mare suferinţã, etc. Nevastã-
mea, cu simţul specific feminin, a înţeles cã la aceastã depla-
sare s-a întâmplat ceva special, dar, cum era o femeie inteli-
gentã şi discretã, s-a fãcut cã nu observã nimic anormal în
comportamentul meu. Astfel s-a încheiat acest episod, cu iz
romantic, din viaţa mea. Cu Ileana nu m-am mai vãzut nicio-
datã, dar am auzit cã a fãcut carierã în teatru. Acum, nu ştiu
dacã mai este în viaţã, fiindcã mai toţi “apropiaţii” mei, n-au
ajuns la vârsta mea matusalemicã. E mai bine sã nu ne mai
întâlnim cu vechile noastre iubiri, pentru cã am avea cea mai
groaznicã decepţie.
Pentru cã tot suntem la capitolul aventuri galante, voi
face “mea culpa” şi le voi aduce actualitãţii, din memorie. În
tren, plecat spre Roşiorii de Vede, am cunoscut o fetişcanã
tare nostimã şi frumoasã, dispusã sã facem conversaţie şi ce
coincidenţã, aveam aceeaşi destinaţie. Eram singuri în com-
partiment, aşa cã nu eram deranjaţi de prezenţa altora. Dacã
fata mi-a plãcut şi încolţise în minte gândul unei neaşteptate
aventuri, când mi-a spus cã merge la soţul ei, care este avia-
tor în aerodromul din Roşiori, mi-am dat seama cã nu am nici
o şansã. Când am coborât din tren, urmând ca fiecare sã-şi
vadã de treburile lui, mergând spre centrul micului orãşel, fa-
ta mi-a spus cã îi este sete. Am invitat-o la singurul restau-
rant din centru şi la preferinţa ei, am comandat bere, combi-
natã cu alune şi fursecuri. Vorbind de una şi de alta, m-a în-
trebat unde voi sta şi cât timp, iar eu i-am spus cã nu voi sta
la hotel, având nişte condiţii mizerabile şi prefer sã mã cazez
la gazda şefului de şantier, o femeie foarte cumsecade. La
început n-am înţeles rostul întrebãrii ei, dar ea m-a lãmurit
imediat zâmbind şãgalnic:
 Merg şi eu cu tine acolo, dacã mã primeşti.
Am rãmas stupefiat. Ştiind-o mãritatã, îmi ieşise din
cap orice gând de aventurã aşa cã autoinvitaţia ei m-a
surprins.
Am prezentat-o gazdei ca fiind soţia mea, care vrea
sã stea douã zile la Roşiori, şi aceasta ne-a oferit o camerã
dintr-o altã cãsuţã din fundul curţii, motivând cã este mai li-
93
niştitã şi mai intimã. Mi-a arãtat camera în care locuia cu chi-
rie şeful meu de şantier, care era însã expusã la tot zgomotul
din stradã.
N-am sã uit toatã viaţa aceastã aventurã; avusesem
pânã atunci destule relaţii erotice cu femei, dar aşa aprigã şi
nesãţioasã ca aceastã fãtucã nu pomenisem. N-am scãpat
de ea douã zile, în care am ieşit din casã numai pentru nevoi
stricte şi prima searã, pentru a lua legãtura cu şeful şantieru-
lui, care, se pare cã şi el era “cuplat” cu gazda, şi care a înţe-
les situaţia.
Gazda, o femeie discretã, cred cã a înţeles adevãrata
situaţie, astfel cã ne-a adus de mâncare cât sã nu murim de
foame, dar n-a neglijat sã ne aducã şi douã sticle de vin. Du-
pã douã zile, în care am fost solicitat continuu, fãrã rãgaz, fa-
ta s-a hotãrât sã plece şi sã mã lase sã-mi vãd şi de treburile
mele. N-aş fi putut-o bãnui de prostituţie pentru cã nu mi-a
cerut nimic, dar m-am gândit mult dupã aceea, ce dezinvolt
mi-a rãspuns când am întrebat-o ce-i va spune soţului ei:
 Lasã cã mã descurc eu, nu-ţi face griji. Am sã-i spun
cã am sosit în Roşiori chiar acum. Sã ştii cã este pri-
ma oarã când îmi înşel soţul, dupã trei ani de cãsni-
cie, dar cum m-am simţit ca femeie lângã tine, nu mã
voi simţi toatã viaţa cu soţul meu. Tu mi-ai plãcut din
primul moment şi ai aprins în mine flacãra dorinţei.
M-am simţit vinovat, nu pentru cã-mi înşelasem soţia, ci
pentru faptul cã o fãcusem pe aceastã femeie ca de aici în-
colo sã se “culce” cu soţul ei fãrã nici o plãcere, din obligaţie
conjugalã.
O alta:
Întorcându-mã acasã dintr-o deplasare de la Galaţi,
unde aveam o importantã lucrare, am cunoscut în compar-
timentul de tren o fatã frumoasã, elegant îmbrãcatã şi destul
de isteaţã, cu care am conversat tot timpul cãlãtoriei pânã la
Ploieşti, unde am ajuns pe searã. Ea urma sã schimbe tre-
nul, pentru cã destinaţia ei era Câmpina, şi era îngrijoratã cã
va ajunge noaptea. I-am propus sã rãmânã în noaptea
aceasta la Ploieşti, a acceptat dupã simulate ezitãri şi astfel
a apãrut ocazia unei alte aventuri.
94
 Trebuie remarcat faptul cã în acei ani, accesul în hote-
luri era foarte monitorizat: în primul rând nu aveai acces la
hotel dacã aveai domiciliul în aceeaşi localitate, iar în al doi-
lea rând şi cel mai strict, nu erai primit în hotel cu o altã per-
soanã nelegitimã de sex opus. “Morala proletarã” era foarte
rigidã. Însã cu un adaos discret la nota de platã, se putea fa-
ce mici “excepţii”, aşa cã am aplicat metoda. Dupã ce am lu-
at masa de searã la grãdina hotelului Central, unde cânta o
orchestrã renumitã, ne-am retras în camera hotelului. Dimi-
neaţa ne-am despãrţit ca doi vechi prieteni, fãrã schimb de
adrese sau telefoane, conştienţi cã nu ne vom mai vedea
vreodatã. Nu e de omis un amãnunt hilar: la plecare din ho-
tel, intendentul cu care tratasem, m-a întâmpinat fericit:
 Bine cã totul s-a sfârşit fãrã necazuri. Toatã noaptea
v-am pãzit ca sã vã anunţ dacã se face vreun control
fiindcã astãzi e 7 noiembrie şi ştiţi, cu aceastã oca-
zie, organele securitãţii şi miliţiei sunt în alertã.
O altã relaţie pasagerã am avut la Rãdãuţi, în iarna lui
‟53, unde aveam o lucrare de cazangerie la Fabrica de Spirt,
lucrare moştenitã de la vechea formã a cooperativei, şi care
nu se mai termina. Deplasându-mã acolo am constatat moti-
vele tergiversãrii lucrãrilor: cazangii mei dãduserã de bãuturã
şi nu se mai îndurau sã plece din acest şantier. M-am hotãrât
sã rãmân câteva zile la Rãdãuţi pentru a lichida acest şantier
interminabil. A trebuit sã fac mãsurãtori, evaluãri şi tot ce se
cerea necesar pentru situaţia definitivã de platã. Am angajat
o camerã la hotel, care, cu tot braţul de lemne pe care-l ar-
dea soba, era la fel de rece ca afarã. Dupã prima noapte de
tremurat, aflându-mã la prânz în restaurantul cel mai bun din
oraş şi uitându-mã prin local, am remarcat la o masã aproa-
pe de mine, o doamnã singurã care mânca. Mi-a atras aten-
ţia faţa ei destul de interesantã sub cãciula de blanã, din care
ieşeau câteva şuviţe rebele de pãr negru, ţinuta ei “masivã”
atât cât se putea vedea de la nivelul mesei. La privirile mele
insistente, necunoscuta a schiţat un zâmbet, fapt care mi-a
dat curajul sã-l întreb pe chelner dacã o cunoaşte. Acesta m-
a informat cã doamna este revizor contabil la Uniunea coo-
perativelor de consum, de care aparţinea localul, şi cã de
95
obicei dânsa serveşte masa de prânz aici, unde este abona-
tã. Încurajat de aceste informaţii şi de zâmbetul semnificativ
al doamnei, l-am rugat pe chelner sã o întrebe dacã este
dispusã sã-i ţin companie. Doamna a acceptat fãrã ezitare şi
mi-a fãcut semn cu mâna, arãtând locurile vacante de la ma-
sa ei.
Dupã scuzele de rigoare, am început o conversaţie cu
multe întrebãri, care sã lãmureascã situaţia fiecãruia. Când
discuţiile s-au mai încins şi au devenit mai intime, aflând cã
stau la hotel în condiţii polare, fãrã nici o reticenţã, m-a invitat
sã mã mut la ea. Francheţea ei, comportamentul ei amical,
ca şi cum ne cunoşteam de mult, m-au uimit, mai ales când a
precizat cã invitaţia sa are un caracter “amical şi samari-
tean”. Am suplimentat consumul de vin în cinstea acestei pri-
etenii care se fixase în numai douã ore de petrecut împre-
unã. Când s-a ridicat de la masã, am avut ocazia sã-i studiez
mai bine corpul şi am rãmas uimit de formele ei rubiconde,
dar armonioase, de statura sa impunãtoare. Îmbrãcatã în
haina ei de blanã, cu cizmele ei înalte, arãta ca o adevãratã
doamnã din “înalta societate”.
Ajunşi acasã la ea, s-a grãbit sã încingã focul în soba
de fontã, s-a dus la baia de alãturi, de unde a apãrut într-un
halat de casã. M-a invitat sã mã fac comod şi sã mã simt ca
acasã. M-a sfãtuit sã mã duc la hotel sã-mi iau lucrurile, cât
mai este luminã afarã. Când m-am întors am gãsit-o “trebã-
luind” în bucãtãrie, pregãtind probabil bunãtãţi pentru cinã.
Eu am avut grijã sã mã prezint cu o sticlã de coniac şi douã
de vin. M-a invitat sã mã odihnesc puţin, cât timp ea va sta la
bucãtãrie.
Cina a fost frugalã, însufleţitã de câteva pãhãrele de
coniac şi altele de vin, care ne-au predispus la cele ce au ur-
mat. Am rãmas înmãrmurit când i-am putut admira trupul în
toatã goliciunea lui. Nu mai vãzusem aşa ceva: un trup de
femeie rubicond, cu nişte linii curbate de o armonie perfectã,
cu un sân de fecioarã, nici un pic de grãsime în plus, o piele
catifelatã, cu un bazin generos, cu un pãr negru pe care-l
despletise şi i se lãsase pe umeri. Când m-a prins în braţe,
am avut senzaţia unei muşte prinse într-o pânzã de pãianjen.
96
 Era o femeie extraordinarã la cei patruzeci de ani ai
ei, vârstã pe care am bãnuit-o numai; eu nici nu împlinisem
treizeci. La primul contact, am avut impresia cã am de-a face
cu trupul unei fecioare, la scara 2/1. În discuţia care a urmat
ulterior, mi-a mãrturisit cã sunt primul bãrbat care a avut-o,
de la moartea soţului ei, cãzut pe front, în al doilea rãzboi
mondial.
Mi-a ţinut un adevãrat logos, în sprijinul acestei afir-
maţii:
 Dragul meu, sigur cã te-a mirat cedarea aproape
spontanã şi ţi-ai fãcut nişte pãreri îndoielnice despre
mine, dar sã ştii cã în primul rând mi-ai plãcut din pri-
ma clipã, m-a atras tinereţea ta, şi în plus ai bene-
ficiat de un mare avantaj: nu eşti din localitate. Eu
am aici în Rãdãuţi o poziţie respectatã, oraşul este
mic şi plin de bârfitoare care abia aşteaptã un pas
greşit din partea mea. Nu pot avea o relaţie cu un lo-
calnic, iar de cãsãtorie nici nu mai poate fi vorba. Tu
ai apãrut în cel mai critic moment al vieţii, când îmi
dau seama cã am îmbãtrânit şi cã voi rãmâne singu-
rã pânã la sfârşitul vieţii. Mi-ai oferit în schimb cele
mai frumoase momente pe care nu credeam cã le voi
mai trãi, şi pentru asta, nu te voi uita niciodatã.
Trezisem în ea, plãceri uitate. Ea mi-a adus în memo-
rie pe Tudoriţa de la Giurgiu, când eu eram un adolescent de
18 ani, iar ea avea peste 30, femeie la fel de disperatã în dã-
ruirea ei, conştientã cã bãtrâneţea “bate la uşã”, cu chipul ei
hidos şi implacabil. Am avut atunci, ca şi acum, sentimentul
cã ceea ce iau eu drept aventurã, este uneori un act veritabil
de caritate, fapt care îmi mai reduce din pãcat. Pe aceastã
minunatã femeie, n-am mai întâlnit-o niciodatã.
Dupã douã zile, am plecat acasã, unde mã aşteptau
multe sarcini de servici, o nevastã iubitoare, precum şi fetiţa
mea, care devenea din ce în ce mai reuşitã. Deoarece Tanţi
nu mai avea servici, se ocupa în exclusivitate de Liana, pe
care o însoţea de douã ori pe sãptãmânã la şcoala de dans.
Era şi o modã acest gen de a-ţi educa copiii, dar care avea
calitatea sã le ofere condiţii de dezvoltare fizicã şi artisticã.
97
 O altã situaţie care mi-a prilejuit câteva aventuri spo-
radice s-a petrecut la Sinaia.
Timp de aproape doi ani, în cadrul unui contract de
lucrãri cu IROSOT (denumit mai târziu Oficiul de turism ONT)
aveam o echipã de lucrãtori, condusã de fratele meu, Iaie,
care era maistru cazangiu, echipã care executa lucrãri de ca-
zangerie şi instalaţii sanitare. Întreprinderea avea ca obiectiv
administraţia tuturor hotelurilor, caselor de odihnã, imobile de
patrimoniu, în principiu tot ce aparţinea de turism. Directorul
Rãdulescu, cu care avusesem relaţii de servici la Ploieşti, mi-
a oferit o camerã de serviciu în Hotelul Pãltiniş, în exclusi-
vitate la dispoziţia mea, cu cheia la purtãtor. De câte ori eram
obligat sã rãmân peste noapte la Sinaia, aveam deci cazarea
asiguratã. Aceastã camerã, amplasatã la mansarda hotelului,
mi-a folosit atât pentru familie - Tanţi şi Liana - cât şi la ocazii
extraconjugale, pe care nu le dispreţuiam. Din “avalanşa” de
turiste care invadau vara Sinaia, aveai de unde sã alegi.
De câte ori Tanţi venea la Sinaia şi dormea în cãmã-
ruţa mea, mã întreba câte femei am avut aici şi bineînţeles
eu negam cu vehemenţã. Era destul de inteligentã ca sã nu
insiste în aceste acuze, situaţia rãmânând la nivel de
bãnuieli.
Dar odatã m-a prins şi mi-a trebuit multã prezenţã de
spirit ca sã mã disculp. Meritã sã fie povestitã aceastã întâm-
plare.
Întorcându-mã acasã târziu, în noapte, dupã o micã a-
venturã, am gãsit-o pe Tanţi dormind, m-am dezbrãcat în li-
nişte ca sã n-o trezesc, m-am bãgat sub plapumã lângã ea şi
am adormit imediat. Dimineaţa, Tanţi mã scoalã înfuriatã şi-
mi aratã un furou de damã:
 Ce-i cu ãsta în cuier lângã paltonul tãu? Al meu nu
este.
Netrezit încã din somn, am rãmas blocat. Fulgerãtor
mi-am dat seama de dramatismul situaţiei, dar am avut o ins-
piraţie salvatoare.
 Ai dracului nenorociţi, ce-au putut sã facã, sã-şi batã
joc de mine, mi-au schimbat fularul meu alb de mã-

98
 tase cu un furou de damã, ca sã mã compromitã în
ochii tãi!
 Ce tot inventezi acum, s-a rãstit la mine, ai fost iarãşi
pe la vreo curviştinã de-a ta. Sã crezi tu povestea
asta!
A ieşit din dormitor, trântind uşa şi n-a mai vorbit cu
mine vreo douã zile, dupã care am împãcat-o aşa cum ştiam
eu sã o fac. Ea era obişnuitã cu întârzierile mele, pe care le
motivam ca fiind relaţii cu prieteni sau obligaţii de servici, dar
femeile nu sunt chiar atât de proaste ca sã ne creadã. De
altfel, ea nu se putea plânge cã este o femeie neglijatã, pen-
tru cã, în aceeaşi mãsurã cu viaţa mea personalã, îi ofeream
o viaţã plãcutã de distracţii, în împrejurãri diferite: restauran-
te, teatru, cinematograf, petreceri familiare, concedii la munte
sau la mare, revelioane reuşite, excursii cu maşina. Micile
mele scãpãri nu împietau cu nimic cãsnicia noastrã şi trebuie
sã le motivez cu faptul cã Tanţi era foarte fecundã. Dupã
naşterea Lianei, fusese de nenumãrate ori însãrcinatã şi da-
cã n-ar fi fãcut întrerupere de sarcinã, ne-am fi trezit cu o du-
zinã de copii. Pentru a o menaja şi a o feri de acest pericol
trebuia sã mã abţin de la solicitãri prea dese. Râdeam uneori
şi-i spuneam: “Îmi e fricã şi sã te sãrut, sã nu rãmâi însãrci-
natã!”. Ar fi fost remediatã aceastã situaţie, dacã am fi aplicat
metode de “protecţie”, dar amândoi eram de pãrere cã
acestea reduc substanţial din plãcerea cuplajului. Situaţia s-a
rezolvat în mod natural, când ea a intrat în menopauzã, dar
şi impulsurile noastre slãbiserã în intensitate.
O altã aventurã cu surprize am avut la Brãila. Aveam
o lucrare la o fabricã de conserve din comuna Mitreni, lângã
Brãila, lucrare care consta din montarea unui cazan de abur,
a instalaţiilor şi agregatelor destinate tehnologiei de procesa-
re. Deoarece proiectele nu erau prea clare, şeful de echipã
declinându-şi competenţa, am fost nevoit sã stau o sãptãmâ-
nã în şantier pânã s-au lãmurit neclaritãţile. Locuiam la hote-
lul din oraş, la care era cazatã şi o echipã de italieni care
montau, în colaborare cu noi, echipamentele pe care le im-
portase statul român din Italia, de la firma lor. În fiecare dimi-
neaţã, eram transportaţi, eu şi echipa de italieni, cu o maşinã
99
trimisã de beneficiar. Masa de prânz o serveam în cantina
improvizatã pentru noi şi cum italienii care ceruserã ca me-
niul sã fie alcãtuit în exclusivitate din peşte, am fost nevoit sã
mã conformez acestui regim, deşi nu puteam sã sufãr miro-
sul de peşte. Aceastã repulsie o aveam de la Giurgiu, unde,
în tot oraşul acest miros era omniprezent.
Seara, când ne întorceam în Brãila, pânã la masa de
searã pe care o luam la restaurant, mã plimbam prin oraş,
prin port, care-mi amintea de acelaşi peisaj giurgiuvean.
Chiar din prima searã, am cunoscut o fatã tânãrã şi frumoasã
care mi-a plãcut şi pe care am invitat-o la restaurant. În tim-
pul discuţiilor, eu mi-am exprimat nemulţumirea pentru condi-
ţiile de la hotel, iar ea mi-a propus sã închiriez o camerã la o
prietenã a ei, chiar în centru. Dupã masã, am mers sã vãd,
camera propusã, aceasta mi-a plãcut şi în aceeaşi searã mi-
am şi mutat lucrurile de la hotel, bineînţeles dupã ce am plãtit
şi noaptea respectivã. Fata a rãmas în acea noapte cu mine
şi în urmãtoarele nopţi. Dimineaţa ne despãrţeam, fiecare
ducându-se la treburile lui şi ne întâlneam seara, având ace-
laşi program. Dupã câteva zile, întorcându-ne noaptea de la
restaurant şi fiind dezbrãcaţi pregãtiţi sã ne culcãm, ne-am
trezit cu bãtãi puternice în uşa de la intrare şi vocea unui bãr-
bat înfuriat care înjura. Fata a sãrit speriatã din pat, pe jumã-
tate îmbrãcatã:
 Ăsta e bãrbatul meu, cum dracu ne-a dibãcit?
Eu am rãmas stupefiat:
 Cum, eşti mãritatã? De ce nu mi-ai spus pânã acum?
 De fapt, suntem despãrţiţi legal, mi-a justificat ea, dar
el continuã şi dupã divorţ sã mã urmãreascã, pentru
cã vrea sã ne împãcãm.
Gazda s-a sculat şi ea, din camera alãturatã, a venit
în camera noastrã şi în timp ce individul bãtea din ce în ce
mai nervos în uşã, a ajutat-o sã se îmbrace şi a scos-o pe o
uşã din dos. Apoi, s-a dus şi a deschis uşa vestibulului, lã-
sându-l pe individ sã intre. Din felul cum i s-a adresat gazda,
mi-am dat seama cã se cunoşteau:

100
  Ce vrei mãi beţivule, nu ţi-e ruşine sã dai buzna în
casa oamenilor? Uite, şi acum eşti beat, abia te ţii pe
picioare. Ce mai vrei de la fata asta, aţi divorţat, ea
este liberã, ce o mai urmãreşti! Du-te dracului de-aici
şi lasã-mã în pace!
Individul, destul de beat, se uita bãnuitor prin camerã,
dar încã nu era convins:
 Am urmãrit-o eu, am vãzut cã a intrat aici la tine, a ri-
postat el.
Noi ne întâlneam la restaurant, dar la plecare ne des-
pãrţeam şi veneam acasã separat, la cererea ei, care mi se
pãrea ciudatã. Acum se lãmurea mãsura ei de prevedere, îi
era fricã de acest beţiv nebun. Am intervenit şi eu şi l-am
rugat sã înţeleagã cã a greşit şi sã “binevoiascã” sã ne lase
în pace. Deoarece nu ştiam dacã lucrurile se vor opri aici, a
doua zi m-am mutat înapoi la hotel, unde am mai dormit o
noapte. Pânã la plecarea mea, n-am mai vãzut-o pe fatã.
Aceastã întâmplare mi-a întãrit conceptul meu “moral”, de a
nu întreţine asemenea relaţii cu femei mãritate.
O altã întâmplare, de care nu-mi aduc aminte cu plã-
cere s-a petrecut în oraşul vinului, Drãgãşani.
Aveam cu “Vinalcool” Drãgãşani un contract de exe-
cutãri de lucrãri, în special reparaţii ale cazanelor de abur,
care funcţionau în secţiile lor de producţie, dispersate în tot
judeţul. Şeful de echipã era un fost ofiţer de securitate “de-
blocat”, impus de partid sã-i dãm de lucru. Lucra la noi de un
an şi cu tupeul moştenit a ştiut sã se adapteze, superficial,
noii situaţii. Îl acceptam pentru cã nu aveam încotro. Directo-
rul întreprinderii Vinalcool era un ploieştean, Vasiliu, fost
şofer pe camioane, dar destul de isteţ în noua posturã.
La una din deplasãrile mele, la acest punct de lucru,
am avut cea mai periculoasã întâmplare.
Dormeam la unicul hotel din oraş, iar masa de prânz
şi seara o luam în restaurantul de la parterul clãdirii. Într-o zi,
mergând cu Caragicã - aşa îl chema pe şeful colectivului -
spre restaurant, am trecut prin piaţã şi am cumpãrat un pe-
pene verde. L-am predat chelnerului care ne servea la masã,
ca sã-l punã la gheaţã, urmând sã-l mâncãm ca desert. În
101
timpul mesei, s-a bãut cam mult, începând cu coniac şi termi-
nând cu vin. Tovarãşului meu de masã îi cam plãcea sã bea
şi nu prea ştia când sã se opreascã. Eu eram ceva mai
ponderat. Dupã masã am cerut chelnerului sã ne aducã pe-
penele, acesta s-a executat punându-l pe masã în faţa lui
Caragicã. Acesta l-a spintecat, fãcând sã sarã câţiva stropi
de zeamã. Am auzit spontan o voce rãstitã de la o masã
apropiatã:
 Ce faci, tovarãşe, de ce nu eşti atent, uite cã m-ai
stropit cu zeama pepenului.
Era absurd ce pretindea individul, pentru cã distanţa
era destul de mare dintre noi. Se vede treaba cã şi el era
cam în acelaşi stadiu de beţie ca amicul meu. Contrariat şi în
acelaşi timp şi înfuriat, Caragicã i-a rãspuns pe un ton aro-
gant, individul i-a replicat pe un ton şi mai beligerant şi astfel
s-a iscat o oarecare rumoare. Am intervenit imediat, eu fiind
singurul “treaz” în acest conflict şi i-am liniştit, în special pe
individ cãruia i-am cerut scuze într-un mod cât mai civilizat.
Individul a plecat iar noi am rãmas sã ne mâncãm pe-
penele buclucaş şi sã comentãm incidentul. La ieşirea din
restaurant, am fost întâmpinaţi de un miliţian, care ne-a invi-
tat sã-l urmãm. Desigur, ne-am manifestat uimirea şi am ri-
postat, dar la ameninţãrile acestuia am cedat şi am mers cu
el pânã la Miliţie. Pe drum, l-am întrebat care este motivul,
dar acesta era cam “scump” la vorbã. Atât am aflat de la el,
cã individul cu care ne-am certat în local este faimosul iluzio-
nist Honorius, şi cã acesta a fãcut o reclamaţie la Miliţie, acu-
zându-ne de “deranjarea liniştii publice”. Desigur, noi doi am
râs, dar miliţianul ne-a avertizat cã nu este de glumit, mai
ales acum, de când a apãrut legea 324, care condamnã fãrã
drept de apel orice zgomot în spaţiul public.
Ne-a prezentat şefului, care ne-a şi hotãrât pe loc
soarta: “mergeţi la stuf!” şi ne-a bãgat la beci. Ne-am trezit în
întunericul şi umezeala unei hrube, înmãrmuriţi de întorsãtu-
ra pe care o luase lucrurile. Auzisem de faimoasa lege, care
ieşise de curând din sacul de “surprize” al regimului comu-
nist, menitã sã asigure mâna de lucru gratuitã la recoltarea
stufului din deltã. Chiar ieşise o glumã sinistrã pe acest su-
102
biect:” Vinovat, nevinovat, stuful trebuie recoltat”. Am petre-
cut o noapte de groazã, gândindu-ne la ce ne aşteaptã, şi în
special la familiile noastre, care nu vor şti ce s-a petrecut cu
noi. Mi-a venit o idee salvatoare. Dimineaţa l-am rugat pe
paznic sã ne anunţe la şef, cãruia îi cerem o audienţã. Peste
o orã, am fost primit de acesta, care ne-a fãcut cunoscut cã
ne va face formele de trimitere în deltã. Era cel mai mare
abuz pe care-l fãceau autoritãţile, condamnând un om fãrã
sã-l supunã unei justiţii legale. I-am explicat şefului scopul
nostru în Drãgãşani, i-am pledat pentru a-l lãmuri, am adus
ca argument legitimaţia mea de servici şi în final l-am rugat
sã-l consulte pe directorul de la Vinalcool. La insistenţele me-
le, l-a chemat la telefon pe Vasiliu, cãruia i-a prezentat cazul
nostru. Nu ştiu cum a primit directorul aceastã veste şi ce i-a
spus şefului de la miliţie, pentru cã, judecând dupã durata
conversaţiei, acesta se uita mirat la noi şi dupã ce a pus re-
ceptorul în furcã, a stat câteva minute pe gânduri şi ne-a
comunicat:
 Aveţi noroc cu tov. Director Vasiliu, care şi-a pus
obrazul pentru dumneavoastrã, cã are nevoie de ser-
viciile dumneavoastrã. Veţi plãti o amendã de 25 de
lei fiecare şi sunteţi liberi sã vã vedeţi de treabã.
Am ieşit de la miliţie şi am plecat în grabã, de teamã
sã nu ne cheme înapoi. Ne-am dus drept la sediul Vinalcool-
ului sã-i mulţumim directorului, care ne-a întâmpinat râzând:
 Ce aţi pãţit, domnilor, cum s-a întâmplat toate
acestea.
I-am explicat toatã întâmplarea nefericitã, care ne pu-
tea costa foarte scump şi l-am întrebat ce i-a spus miliţianu-
lui, cu ce l-a înduplecat sã ne dea drumul.
 Dã-l în mãsa, trebuia sã mã serveascã, mi-e dator
vândut pentru cât vin a cãrat de la mine.
Când a auzit cu cine am avut conflictul, Vasiliu ne-a
lãmurit:
 Cu el v-aţi gãsit sã intraţi în conflict? Nu vã daţi sea-
ma cã la ocupaţia lui este obligatoriu sã fie informator
al securitãţii, cu puteri depline şi relaţii sus puse? Sã

103
 ziceţi mersi cã aţi scãpat. Ca sã serbãm evenimentul,
sunteţi invitaţii mei disearã în umila mea locuinţã.
Mergând prin oraş, am vãzut peste tot afişe care
anunţau spectacolele de presdigitaţie ale lui Honorius. N-am
riscat sã le rupem, dar le-am scuipat cu patos, atenţi sã nu
ne vadã nimeni.
Seara, ne-am prezentat la “umila” locuinţã a directoru-
lui care era în realitate o vilã elegantã, probabil naţionalizatã
de la vreun proprietar izgonit din ea. Peste ani, am aflat de la
un fost condamnat la stuf, din ce pericol scãpasem datoritã
intervenţiei salvatoare a directorului Vasiliu. Acesta ne-a po-
vestit prin ce calvar a trecut, datoritã muncii abrutizante, tra-
tamentului inuman al organelor de represiune, dar mai ales
condiţiilor naturale: ţânţari şi lipitori.
Craiova, capitala oltenilor, îmi trezeşte în minte unele
amintiri plãcute dar şi una teribilã. Sã încep cu cele plãcute.
Aveam în acest frumos oraş, concomitent, mai multe lucrãri:
la Teatrul Naţional, la Spitalul Regional şi la o întreprindere
industrialã. Faptul cã acest “câmp” de lucru era mai vast, mã
obliga sã-mi fac un program de lucru mai lung. Locuiam la
Hotelul Minerva, un hotel vechi, de cinci stele, cu o arhitecto-
nicã din secolul trecut, cu camere mari, cu ornamente artis-
tice pe pereţi şi pe plafon, un cadru care te fãcea sã te simţi
în altã epocã. Ziua eram ocupat cu probleme de servici,
prânzul îl luam pe unde mã gãseam în timpul sãu, dar seara
era o încântare sã o petrec în grãdina de varã a restaurantu-
lui de la parterul hotelului. Cânta o orchestrã de tineri muzica
“en vogue”, acompaniatã de o solistã vocalã din Bucureşti,
renumitã în acea vreme. Fata era frumuşicã, pe gustul meu
şi aveam grijã sã mã aşez la o masã cât mai apropiatã de
ringul orchestrei. Aplauzele mele frenetice i-au atras atenţia
şi-mi mulţumea cu un zâmbet discret. N-am avut însã ocazia
sã o cunosc personal în cele câteva zile cât am stat la Craio-
va, dar, plecând la Bucureşti cu rapidul de noapte, am întâl-
nit-o în garã. Ne-am zâmbit, ne-am salutat şi am intrat în vor-
bã, bucurându-ne cã vom cãlãtori împreunã. Aveam locuri în
acelaşi vagon, dar în compartimente diferite. Am rezolvat
aceastã problemã cu conductorul, astfel cã am cãlãtorit în
104
acelaşi compartiment. Am discutat de una, de alta, pânã
când fata a adormit în braţele mele, obositã fiind dupã pro-
gram. I-am admirat chipul, pãrul, sânii care se descopereau
vag în decolteu, am mângâiat-o ca pe un copil şi în final, am
adormit şi eu. N-am sã-i deconspir numele, pentru cã în ur-
mãtorii ani a devenit mare vedetã. Ajunşi la Bucureşti, m-a
invitat acasã la ea ca sã bem un ceai. Locuia singurã într-o
garsonierã de bloc. “Ceaiul” pentru care fusesem invitat, s-a
prelungit pânã seara, când ea urma sã se prezinte la o audi-
ţie. N-am mai întâlnit-o de atunci, dar i-am urmãrit evoluţia
carierei sale. Când am cunoscut-o eu, era abia un copil, care
“bãtea” la porţile celebritãţii.
Tot la Craiova, în una din deplasãrile mele, cunoscut
fiind de personalul teatrului ca şef al lucrãrilor ce se executau
de noi, am “pus ochii” pe o tânãrã actriţã care mi-a plãcut în-
deosebi. O vãzusem jucând la repetiţii pentru piesa cu care
urma sã se deschidã stagiunea, dupã renovarea radicalã a
teatrului. Pentru cã timpul era scurt, neavând la dispoziţie
decât câteva zile, “atacul” meu a fost prompt. N-a opus prea
multã rezistenţã, dar am fost pus în faţa unei situaţii neprevã-
zute: mi s-a pus unele condiţii materiale. În principiu, eu sunt
un om “calculat”, nu “zgârcit”, dar n-am acceptat niciodatã re-
laţii plãtite, decât cu prostituate de profesie. Astfel cã, aceas-
tã aventurã s-a încheiat când abia se iniţiase.
Tot legat de Teatrul Naţional Craiova pãstrez cea mai
teribilã amintire.
Noi, ca angajament contractual, ne terminasem trea-
ba, cazanul cu abur fusese reparat, instalaţiile de încãlzire
fuseserã probate, astfel cã eram în fazã de recepţie. Teatrul
fusese supus unei renovãri totale: foaierul, sala de spectacol,
scena, mobilier, covoare, lampinioane, totul pregãtit pentru o
inaugurare sãrbãtoreascã. Spectacolul pregãtit reprezenta o
piesã istoricã, dacã nu mã înşel, “Apus de soare” a lui Dela-
vrancea.
Spectacolul de galã, la care am primit şi eu invitaţie,
începea cu un logos ţinut de directorul teatrului, Manu Nede-
ranu, în spatele cãruia se aflau mai toţi actorii teatrului, din
acea vreme: Cozorici, Rauţky, Amza Pelea, şi alţii, care au
105
ajuns mai târziu la Bucureşti. A urmat piesa de teatru, care s-
a bucurat de un meritat succes. Întors la hotel, fiind aproape
miezul nopţii, m-am culcat. Dimineaţa m-a trezit zarva care
se auzea din hol, am deschis uşa sã vãd ce se întâmplã şi
am întrebat-o pe femeia care fãcea curãţenie ce s-a întâm-
plat. Aceasta, îngrozitã, mi-a spus cã azi-noapte a luat foc
teatrul şi a ars complet.
Desigur, nu mi-a venit sã cred, doar de câteva ore pã-
rãsisem teatrul, dupã spectacol. M-am îmbrãcat degrabã şi
m-am dus fugind la teatru, care era în apropiere. Am rãmas
înmãrmurit, spectacolul era de groazã, focul mistuise totul,
doar pereţii mai rãmãseserã din aceastã minunatã clãdire.
Intervenţia pompierilor nu putuse sã salveze aproape nimic.
Directorul Nederanu era desfigurat şi alerga ca un ne-
bun de la un loc la altul, iar actorii veniţi în grabã, la fel de în-
groziţi, cãutau sã-l linişteascã. Nu se putea descrie tragicul
acestei catastrofe, mai ales când ştiai cum arãta acest loc cu
câteva ore înainte.
Am plecat la Ploieşti îndoliat, parcã îmi murise un
membru drag al familiei. Deşi aveam recepţia lucrãrilor fãcu-
tã şi urma sã introducem în bancã cererea de platã pentru a
mi se vira în cont contravaloarea lucrãrilor executate de noi,
am amânat “sine die” aceastã operaţiune, înţelegând cã în
aceastã disperatã situaţie, teatrul nu-şi putea onora datoriile.
Pânã la urmã, aceastã datorie am trecut-o la “ profit şi
pierderi”
Înainte de aceastã catastrofã, cu ocazia unei deplasãri
la Craiova, am luat-o şi pe Tanţi cu mine ca sã se distreze şi
ca sã-i satisfac curiozitatea pe care i-o stârnisem prin poves-
tirile despre acest oraş. A rãmas foarte încântatã de Parcul
Bibescu, de Hotelul Minerva şi restaurantul adiacent, dar în
special pentru faptul cã am putut sã ne iubim în voie, con-
vieţuirea cu pãrinţii ei impunând nişte restricţii.
În acel an, am petrecut revelionul la Predeal, la com-
plexul “Rosmarin”, în compania unui grup de prieteni, cu care
fãceam mai toate escapadele de acest gen. Fiind clienţi
obişnuiţi ai localului, unde director era dl. Dichiseanu - fratele
actorului Dichiseanu - eram primiţi şi serviţi cu predilecţie. La
106
acest revelion, printre alte distracţii, s-a organizat şi un con-
curs de dans modern la care am luat parte şi eu cu Tanţi, în
grupul de şase perechi de concurenţi. Concursul consta din
patru genuri de dans, tangou, foxtrot, cea cea şi vals, melo-
diile schimbându-se alternativ. Eu cu Tanţi am obţinut pre-
miul I, pentru care am primit ca “trofeu”, un tort şi o sticlã de
şampanie. Tortul a fost adus chiar de dl. Dichiseanu, în
acompaniamentul festiv al orchestrei. Tortul, glazurat cu cio-
colatã şi ornat cu motive florale de cremã, ne-a încântat pe
toţi şi urma sã-i aflãm şi gustul. Eu, ca cel premiat, am luat
un cuţit şi am început sã tai felii de tort pentru a le distribui pe
farfurii. Când am scos primul sector de tort, am rãmas blocat
şi, spre surprinderea tuturor, am constatat cã tortul, era în
realitate o mãmãligã glazuratã cu ciocolatã. Stupoarea gene-
ralã s-a transformat subit în hohote de râs în întreaga salã,
contribuind la veselia evenimentului. Patronul a venit şi şi-a
cerut scuze pentru aceastã glumã amarã, dar noi l-am asigu-
rat cã am savurat-o la justa ei valoare.
În anul urmãtor, pe plan profesional, totul rãmãsese în
condiţii normale, dar în viaţa mea privatã a intervenit un eve-
niment care a adus schimbãri în viaţa familiarã. Eu cu soa-
crã-mea aveam multe motive de incompatibilitate, la care
contribuia în egalã mãsurã: eu cu viaţa mea cam libertinã, iar
ea cu natura ei dominatoare, care, dacã la soţul ei mergea,
la mine nu avea spor.
În urma unei “discuţii” aprinse, cum nu fusese nicio-
datã pânã atunci, m-am hotãrât sã ne despãrţim de socri şi
sã ne mutãm, dar Tanţi n-a fost de acord, aşa cã am plecat
singur şi m-am mutat la mama, care locuia singurã în casa
pãrinteascã. Desigur, surprinderea mamei a fost justificatã şi
am rugat-o sã nu punã prea multe întrebãri, ştiind cã ea fuse-
se împotriva cãsãtoriei mele şi acum confirmam temerile ei.
Hotãrârea mea luatã la nervi şi în lipsa unui control al
raţiunii, mi-a adus multe necazuri, în special de ordin afectiv;
eu o iubeam pe Tanţi, cu atât mai mult pe Liana, ori, despãr-
ţirea de ele era greu de suportat. Dupã câteva zile, m-am
pomenit cu Tanţi, însoţitã de Liana, care au încercat sã mã
convingã sã mã întorc acasã. Încãpãţânarea mea fermã a fã-
107
cut-o pe Tanţi sã plângã, fapt care m-a impresionat dar nu
m-a convins.
Aceste evenimente se petreceau pe la jumãtatea verii
acelui an, iar perioada de concediu se apropiase. Deoarece
primisem un bilet de vacanţã gratuit la Eforie pentru trei sãp-
tãmâni, urma sã-mi petrec concediul singur, pentru prima oa-
rã de când eram cãsãtoriţi.
Mi-am fãcut pregãtirile de rigoare şi am plecat la ma-
re, pe care n-o mai vãzusem din ‟48.
Am fost cazat în comun cu un cetãţean, tot din Plo-
ieşti, mai în vârstã decât mine, cu care mã întâlneam doar
seara, la culcare, ziua având fiecare programul sãu. Dupã o
sãptãmânã, în care aveam zilnic acelaşi program, m-am po-
menit cu Tanţi şi Liana, însoţite de “tanti Jeni”, o mãtuşã a
nevesti-mi. Tanţi mi-a mãrturisit cã nu poate trãi fãrã mine şi
e dispusã sã facã orice sacrificiu, chiar sã-şi pãrãseascã pã-
rinţii. Tanti Jeni a luat-o pe Liana şi au plecat sã se plimbe,
lãsându-ne singuri sã discutãm.
Avizi de dragoste fiind amândoi, ne-am repezit unul în
braţele celuilalt şi ne-am contopit într-un delir erotic disperat,
cum nu mai fusese niciodatã. Ne-am dat seama cã nu putem
trãi despãrţiţi, iar ea a promis cã este de acord sã-şi pãrã-
seascã pãrinţii şi acceptã orice situaţie precarã, numai sã fim
împreunã.
Au mai stat douã zile, asigurându-le cazarea, am
mers la plajã împreunã iar seara la un restaurant “descoperit”
unde am dansat, am râs, am bãut, ca în vremurile trecute. În
ultima searã, i-am fãcut plãcerea Lianei, care vãzând bãrci
pe mare, şi-a manifestat dorinţa sã se plimbe şi ea cu barca,
astfel am mers la debarcaderul de la Ghiol, din Eforie şi am
închiriat o barcã. Se cam lãsase seara, soarele îşi trimitea ul-
timele raze roşiatice la orizont, aşa cã am închiriat barca
pentru o jumãtate de orã. Tanti Jeni a rãmas la debarcader
sã ne aştepte, motivând cã îi este fricã de apã. Am vâslit pâ-
nã la mijlocul lacului şi am rãmas extaziaţi de panorama unui
apus de soare pe luciul unei ape. Ne-a trezit din aceastã re-
verie o palã de vânt, urmatã de nişte valuri suspecte şi numai
în câteva minute, cerul s-a înnorat, un vânt puternic mi-a clã-
108
tinat barca şi am fost înconjuraţi de nişte valuri neaşteptate.
Începuse sã disparã şi lumina, gonitã de nişte nori negri, a-
meninţãtori şi spontan s-a iscat o furtunã care m-a îngrozit.
Disperat, am început sã vâslesc, dar nu ştiam încotro sã mã
îndrept, pentru cã se lãsase şi întunericul. În zãpãceala mo-
mentului, am pierdut şi o ramã, aşa cã am fost obligat sã
vâslesc numai cu o ramã, alternativ pe o parte şi pe alta.
Fetele mele au început sã ţipe, sã plângã, fapt care a
mãrit suspansul. În acel moment de grea cumpãnã, când via-
ţa ne era într-un real pericol, m-am gândit în disperarea mea
crescândã, cã, dacã barca se va rãsturna, pe cine sã încerc
sã salvez, nevasta sau copilul. Hotãrârea spontanã a fost în
favorarea copilului. Dar, cum spune proverbul “în orice neno-
rocire, sã ai şi un pic de noroc”, astfel cã am avut fericita
confirmare a filozofiei populare. În întunericul de smoalã care
se lãsase, am întrezãrit într-o anumitã direcţie o luminiţã,
spre care am început sã vâslesc disperat, cu o singurã ramã,
înfruntând valurile ameninţãtoare. A fost un efort supraome-
nesc, alimentat de disperare, dar rãsplãtit cu un rezultat sal-
vator. Am ajuns la debarcader, unde ne aştepta disperatã
tanti Jeni şi intendentul de la debarcader, şi acesta intrat în
panicã din cauza noastrã. Când a vãzut cã am ajuns cu o
singurã vâslã, şi-a fãcut cruce, dar m-a obligat sã plãtesc
vâsla pierdutã.
Toţi eram uzi pânã la piele şi tremuram atât de frigul
care se lãsase, cât şi de emoţiile prin care trecusem.
A doua zi, fetele au plecat acasã, iar eu am rãmas
încã o sãptãmânã, pânã la expirarea sejurului meu. Am avut
promisiunea fermã a lui Tanţi cã mã va urma oriunde şi cã îi
va pregãti sufleteşte pe ai sãi pentru plecarea ei. La întoar-
cerea acasã, pe lângã grele probleme de servici, care se
strânseserã în lipsa mea, a trebuit sã caut şi o locuinţã unde
sã ne mutãm. Puteam sã stãm la mine acasã, dar, cunos-
când poziţia ostilã a mamei, am preferat sã caut un spaţiu de
locuit cu chirie.
Am gãsit aproape de serviciul meu, într-o casã a unui
proprietar, un spaţiu modest de închiriat, compus dintr-un hol
cu intrare separatã şi o camerã destul de mare pentru dormi-
109
tor. Am luat din mobila de la socri tot ce ne folosea şi încã-
pea în noul spaţiu, iar bucãtãria am amenajat-o în hol.
Noul nostru habitat avea douã inconveniente: nu po-
seda baie, astfel cã trebuia sã folosim WC-ul din curte, iar al
doilea, nu era racordat la gaze şi încãlzirea se fãcea cu lem-
ne, în soba de teracotã. Acceptasem acest provizorat, deoa-
rece aveam promisiuni din partea cooperativei cã vom obţine
un apartament în blocurile care începuserã sã se construias-
cã. Cât priveşte nevoia de baie, aceasta era rezolvatã prin
fericita întâmplare cã, vis-a-vis de noi, se afla o baie comu-
nalã de cartier. Casa avea şi curte, aşa cã Liana, care avea
5 ani, putea sã se joace în voie. Într-o zi primesc un telefon
de la Tanţi care îmi spune disperatã cã a dispãrut copilul din
curte, unde se juca cu pãpuşile şi jucãriile ei. Am alergat aca-
sã şi am început o cãutare febrilã prin vecini, dar nici urmã
de copil. Abia peste o orã, am gãsit-o într-o curte, destul de
departe de casã, jucându-se cu un cãţel. Fericiţi cã am gãsit-
o nici n-am mai certat-o, auzind explicaţia ei: cãţelul cu care
se juca a intrat în curtea noastrã, poarta fiind întredeschisã,
s-a jucat cu el şi când cãţelul a plecat, s-a luat dupã el şi
astfel a ajuns în curtea unde am gãsit-o. Simplu, dar noi
înnebunisem de spaimã cã ne-au furat-o ţiganii, cum auzi-
sem cã s-a mai întâmplat. Cu socri nu mai m-am vãzut luni
de zile dupã ce i-am pãrãsit, însã Tanţi cu Liana se duceau
des pe la ei. Am aflat de la ele cã s-au mutat de unde stãtuse
atâţia ani într-o cãsuţã vis-a-vis de proprietatea soacrei mele,
un loc viran pe care se aflau ruinele unei foste case, distrusã
de bombardamentele din timpul rãzboiului. Ştiam de mult cã
ei aveau intenţia sã reconstruiascã imobilul, din care nu mai
rãmãsese decât fundaţia.
Socrul meu, un om puternic şi priceput, ajutat de co-
legii de la servici, s-a apucat sã-şi realizeze visul: a curãţit te-
renul de moloz, a reparat fundaţiile existente şi a început sã
înalţe pereţii din cãrãmidã. A ajuns la acoperiş, l-a învelit cu
carton asfaltat, neavând bani pentru tablã sau ţiglã, şi s-a
oprit în acest stadiu al construcţiei.
Toate acestea le aflam de la Tanţi, care se ducea des
la locul construcţiei. Am simţit-o cã este supãratã şi ea mi-a
110
mãrturisit cã “ai ei” au terminat banii şi nu mai au cu ce sã
continue lucrarea.
Am înţeles cã Tanţi suferea în tãcere pentru eşecul
pãrinţilor ei. Fãrã ca ea sã ştie, şi din propria iniţiativã, dân-
du-mi seama de prostia încãpãţânãrii mele, m-am dus la lo-
cul construcţiei, unde l-am gãsit pe socru lucrând. Nu ne mai
vãzusem de câteva luni şi mã aşteptam sã mã primeascã cu
rãcealã, dar din contrã, m-a întâmpinat bucuros, ca şi cum
nu se întâmplase nimic. De altfel, el era un om tare cumse-
cade, cu care m-am înţeles întotdeauna şi care avea pentru
mine o stimã deosebitã. M-am oferit sã-l ajut material pentru
continuarea şi finisarea lucrãrii, fapt care l-a fãcut aproape sã
plângã de emoţie.
Am fãcut cu el un plan de acţiune, o listã de materiale
necesare, ca un bun organizator ce eram. Eu aveam în afarã
de posibilitãţi materiale (bani depuşi la CEC) şi relaţii cu în-
treprinderi cu care lucram şi care mã puteau ajuta. Chiar în
acel moment, aveam o lucrare la Piatra Neamţ, la o între-
prindere forestierã şi de prelucrare brutã a lemnului.
Chiar a doua zi am plecat la Piatra Neamţ, am luat le-
gãtura cu directorul unitãţii, tov. Weismann, cãruia i-am cerut
sã-mi vândã 10 metri cubi de cherestea de cea mai bunã
calitate, pe care mi-a facturat-o la calitatea a cincea. Scân-
durile de brad au fost alese bucatã cu bucatã, fãrã defecte şi
încãrcate într-un vagon de CFR, cu destinaţia Ploieşti Sud,
unde urma sã fie preluate de Cooperativa Tehnolemn. Şeful
atelierului de prelucrare a lemnului era un fost coleg al meu
de la Reconstrucţia, cu câţiva ani în urmã. El a rãmas uimit
de calitatea materialului când a fost descãrcat din vagon în
curtea lor. Din aceste scânduri de brad s-au fãcut ferestrele,
uşile şi duşumelele la construcţia socrului. Concomitent, se
lucra la instalaţiile electrice, sanitare, iar tencuielile interioare
începeau sã ofere aspectul unei case de locuit. Uşa de la
intrarea principalã a fost executatã din fier forjat, o adevãratã
operã de artã realizatã de bãtrânul şef de secţie de la lãcãtu-
şerie. Se luase toate mãsurile ca lucrãrile sã fie terminate pâ-
nã la sosirea iernii.

111
 Proiectul casei prevãzuse douã dormitoare, douã su-
fragerii, o bucãtãrie şi o baie comunã, având douã intrãri
principale, faţã şi spate, astfel ca sã fie locuibilã de cãtre do-
uã familii. Am stabilit cu socrii, de comun acord, sã finisãm
apartamentul din faţã, unde sã ne mutãm noi tinerii, urmând
ca în primãvarã sã facem locuibil şi apartamentul lor. În aju-
nul crãciunului din ‟59, ne-am mutat în noua casã, fericiţi
pentru realizarea noastrã. Am sãrbãtorit crãciunul şi revelio-
nul în casã nouã, în compania socrilor şi prietenilor, cu brad
în casã şi om de zãpadã în curte, de care s-au bucurat în
special Liana şi vãrul ei, Mircicã, fiul fratelui meu Iaie. Toţi
aveam credinţa cã realizasem un lucru care va dãinui zeci de
ani şi de care se vor bucura câteva generaţii în şir. Nu bãnu-
iam nici o clipã ce amarnic ne înşelasem.
În primãvarã am finisat şi restul casei astfel cã la în-
ceputul verii s-au mutat şi socrii mei.
În acelaşi timp, în jurul nostru începuse o activitate
intensã, se demaraserã lucrãrile de construcţii a podului pes-
te calea feratã, la capãtul strãzii spre sud, la o distanţã de
casa noastrã de sub o sutã de metri. Zgomotele din şantier
provocate de utilajele grele cu care se lucra, precum şi va-
riaţiile de tensiune din reţeaua de curent electric, datoritã mã-
ririi consumului de energie, ne-au fãcut din viaţã un calvar.
La acestea s-a adãugat şi zvonul care circula printre vecini
cum cã se va începe un vast program de demolãri, în vede-
rea construirii de blocuri de locuinţe. Deoarece casa noastrã
era construitã la 25 de metri distanţã de stradã, aşa cum era
stipulat în autorizaţia de construcţie, ne amãgeam cu spe-
ranţa cã nu vom cãdea în zona demolãrilor. De asemenea,
eram contrariaţi de faptul cã s-a eliberat o autorizaţie de
construcţie într-o zonã care se va sacrifica în vederea rea-
lizãrii planului de urbanizare. Acesta se cunoştea înainte de
eliberarea respectivei autorizaţii, ceea ce reprezenta un act
de samavolnicie. Visul nostru luase sfârşit, durase prea
puţin, tensiunea în care am trãit în urmãtoarele luni este greu
de descris.

112
 Dar, pentru a nu ştiu a câta oarã, se adevereşte pro-
verbul cã “un necaz nu vine nicodatã singur”, la mine a apã-
rut şi urmãtorul.
Într-o dimineaţã, când încã mai dormeam, m-am trezit
cu nişte bãtãi puternice în uşa de metal de la intrare. Contra-
riat, pentru cã poarta era încuiatã noaptea, m-am sculat şi
cand am deschis uşa, m-am pomenit cu un miliţian, furios
pentru cã trebuise sã sarã gardul, poarta fiind încuiatã. Mi-a
înmânat o invitaţie la miliţia economicã, camera x, la tov.
cãpitan Ghiţã pentru acea zi la ora 8. Miliţianul n-a ştiut sã
rãspundã la întrebarea mea referitoare la aceastã invitaţie.
Uimirea şi teama mea erau îndreptãţite, în primul rând da-
toritã surprizei şi în al doilea rând, auzisem despre modul în
care se comportau “organele” cu cetãţenii.
Am bãtut la uşa indicatã pe invitaţie, am auzit un
“intrã!” şi am avut “plãcerea” sã iau cunoştinţã cu omul care
putea sã schimbe radical sensul vieţii mele. Când i-am spus
cine sunt, s-a rãstit la mine:
 Aha, tu eşti ãla cu zula de la Târgu Jiu!
Lovit în “plin”, am rãmas stupefiat, mai ales datoritã to-
nului cu care fusesem luat de la început. Mi-am revenit însã
imediat şi i-am rãspuns:
 Nu înţeleg ce vreţi sã spuneţi cu acest cuvânt “zula”
şi apoi de când ne cunoaştem noi ca sã vorbim la
pertu?
 Faci pe nebunul cu mine, s-a rãstit el, sculându-se în
picioare. Lasã cã te învãţ eu cum sã te porţi cu orga-
nele de anchetã.
Mi-am dat seama cã încã de la început mi-l fãcusem
duşman şi aveam sã suport consecinţele.
El pomenise de Târgu Jiu şi în acel moment mi-am
dat seama despre ce este vorba. Fulgerãtor mi-a revenit în
minte amintirea proaspãtã a ceea ce se întâmplase cu vreo
şase luni în urmã. Povestea a început aşa:
Într-o zi fiind la birou, am primit vizita unui bãrbat în
vârstã, cu un aspect venerabil, care s-a prezentat ca fiind
contabilul şef al unei întreprinderi din Godeni, lângã Târgu

113
Jiu, care are ca obiectiv de producţie colectarea şi procesa-
rea legumelor, pentru care foloseşte abur, furnizat de un ca-
zan. Acesta s-a defectat şi a oprit tot procesul de producţie,
fiind în pericol de deteriorare toatã materia primã, care este
foarte perisabilã. În concluzie, venise sã-l ajutãm cu reparaţia
urgentã a cazanului. Întâmplãtor, nu aveam în acel moment
nici o echipã disponibilã şi i-am spus cã nu am cum sã-l ajut.
Omul a fost disperat când a auzit rãspunsul meu şi m-a ru-
gat, m-a implorat sã-l ajut. L-am sfãtuit sã se ducã prin oraş
vreo douã ore, timp în care eu voi studia posibilitãţile rezol-
vãrii. Îmi încolţise în minte o soluţie pe care am şi pus-o în
aplicare în cele douã ore în care a lipsit musafirul meu. A-
veam câţiva cazangii în concediu, printre care şi un maistru
tânãr, Nicu “Sucitu”, care locuia în apropiere. Am trimis un
bãiat acasã la el ca sã-l cheme şi gãsindu-l, a venit cu el:
 Nicule, ţi-am fãcut rost de un ciubuc. Strânge repede
o echipã din bãieţii care sunt în concediu, pentru cã
avem o lucrare de mare urgenţã. Eşti dispus sã o
faci?
 Nici vorbã, mi-a rãspuns Nicu, n-am nimic de fãcut
acasã.
Avusesem din discuţia cu delegatul acceptul unei plãţi
directe a manoperei într-o modalitate care îl privea. Când
acesta s-a întors din oraş, s-a bucurat cã am gãsit formula
de rezolvare şi am stabilit ca el sã plece imediat acasã şi sã
trimitã un camion, cu care sã transportãm echipa, sculele şi
materialele necesare reparaţiei. Omul fusese precaut şi adu-
sese cu el “Cartea cazanului” din care am putut sã stabilesc
şi proiectul reparaţiei, materialele necesare, cantitãţile şi di-
mensiunile lor. Pânã la sosirea camionului, echipa a fost
constituitã, materialele pregãtite, astfel cã în douã zile, lucra-
rea a fost demaratã. Deoarece, cumnatul meu de la Giurgiu,
Iliuţã, colonel şomer şi fãrã pensie era liber, l-am chemat ur-
gent la Ploieşti, pregãtit pentru douã sãptãmâni de activitate.
Bineînţeles cã nu-l alãturasem echipei ca sã munceascã e-
fectiv, cazangerie; stabilisem cu Nicu sã-i dea atribuţii de
bucãtar al echipei, fiind un bun gospodar.

114
 Lucrarea s-a derulat perfect, într-un ritm alert, eu fiind
telefonic pus la curent de Nicu cu stadiul ei. El îmi spunea râ-
zând cã ţãranii vecini au fãcut reclamaţie la miliţie cã nu pot
dormi noaptea din cauza zgomotului de ciocane, deoarece
organizasem şi schimb de noapte. La terminare, anunţat te-
lefonic, urma sã fac o deplasare la faţa locului, solicitând în
prealabil organ de control al ISCIR-ului Craiova, care dãdea
autorizaţie de funcţionare dupã reparaţie.
Cu aceastã ocazie, l-am întâlnit pe iubitul meu cumnat
foarte satisfãcut şi bine dispus, care mi-a povestit cum s-a
descurcat ca bucãtar pentru echipã. Ei stãteau cu toţi la un
ţãran mai înstãrit din sat, aproape de locul în care lucrau,
care le oferise locuri suficiente de cazare şi bucãtãrie pentru
gãtit. Toţi bãieţii din echipã erau foarte încântaţi de mâncãru-
rile preparate de “domnul colonel”, acum pe post de bucãtar,
care se aproviziona de la ţãranii din vecinãtate cu materia
primã necesarã: gãini, miei şi vin. Printre altele Iliuţã mi-a po-
vestit douã fapte care m-au uimit:
 Îţi mai aduci aminte de “nea Bibicã” de la Giurgiu? m-
a întrebat el. Ce domn era! Arbitrul eleganţei în Giur-
giu, se plimba numai în trãsurã, cu baston şi mono-
clu. Sorã-sa, Valerica, soţia colonelului Alexandres-
cu, era tare mândrã cã are aşa un frate. Ei bine, aflã
cã l-am întâlnit aici, în Godeni, şi cu greu l-am recu-
noscut. Ştii cã lui, ca fost moşier, i s-a impus domici-
liul forţat, dupã ce a fost lãsat pe drumuri. Sã-l vezi
acum, îi plângi de milã. Cred cã s-a şi ţicnit, pentru
cã abia m-a recunoscut. Umblã prin sat cu un joagãr
cu care se oferã sã taie lemne la ţãrani pentru un col-
tuc de pâine. E îmbrãcat într-o hainã jerpelitã, încins
la brâu cu o sfoarã, iar într-un picior are un galoş şi
în celãlalt un şoşon. Nu-l mai recunoşti pe fostul avo-
cat în acest cerşetor.
Iliuţã a continuat:
 Dar sã-ţi spun o “bombã” şi mai mare. Eu m-am îm-
prietenit cu ţãranii de la care cumpãr carne şi zarza-
vaturi. Când au vãzut ei cã nu sunt periculos şi-au
deschis sufletul şi mi-au spus cea mai de necrezut
115
 ştire. În satul lor s-a ascuns, dupã evadare, Gh.
Gheorghiu Dej şi a fost gãzduit clandestin de preotul
din sat, un beţiv şi un curvar nemaiîntâlnit. Îmi spu-
neau ţãranii cã nu doar odatã l-au dus pe braţe aca-
sã, beat mort şi l-au predat cucoanei preotese. Acum
urmeazã surpriza. Ştii cine a devenit acest preot? N-
o sã-ţi vinã sã crezi, chiar patriarhul nostru, Justian
Marina.
Am rãmas perplex. Era aproape imposibil de crezut,
dar Iliuţã a continuat:
 Când Dej a ajuns la putere şi-a plãtit datoria faţã de
acest salvator la momentul critic şi i-a înlesnit trece-
rea rapidã prin toate treptele ecleziastice, punându-l
în capul bisericii ortodoxe române.
Acesta era unul dintre adevãrurile ascunse de cei care
luaserã puterea, în condiţiile pe care le ştim.
Lucrarea a fost predatã în bune condiţiuni, producţia a
intrat în ritmul normal, spre bucuria salariaţilor şi în special al
conducerii, care a oferit o “masã” de mulţumire. Plata muncii
noastre s-a fãcut în proporţie de 80%, urmând ca restul sã se
vireze la Ploieşti la BCR. Totul era în regulã, toatã lumea era
mulţumitã. Am rãmas surprins când, dupã vreo zece zile, am
fost invitat la BCR, pentru unele lãmuriri. La prezentarea mea
acolo am gãsit cel mai tâmpit funcţionar de stat. Extrasul de
cont cu care fusese viratã suma restantã era însoţit de un
stat de platã, care reprezenta cei 20% din valoarea manope-
rei rãmasã neachitatã. Pentru un funcţionar normal toatã o-
peraţia contabilã ar fi fost simplã, dar acesta, un tip suspicios
şi rãu intenţionat, a considerat cã ceva “nu e în regulã”, aşa
cã a sesizat miliţia economicã. Astfel, cazul a ajuns la alt
dobitoc, tov. cãpitan Ghiţã.
Revenind la momentul “anchetei”, tov. Ghiţã a început
cu întrebãrile de rigoare: numele, ocupaţia, vârsta, încercând
sã-şi noteze rãspunsurile mele. Am observat însã dificultãţile
şi stângãcia cu care scria şi m-am oferit sã scriu eu. El a în-
ţeles aluzia, s-a uitat furios la mine şi m-a refuzat scurt: “nu e
nevoie!”. Cred cã aceasta l-a înfuriat şi mai tare.

116
 A început apoi cu acuzele, cã am adus prejudicii sta-
tului şi cã acest caz se încadra în rigorile legii care tocmai
atunci se instituise, “furt din avutul obştesc” care era pedepsit
cu închisoare de la 5 la 10 ani. I-am explicat cã nu adusesem
nici o pagubã statului, ci, din contrã salvasem o întreprindere
de la un dezastru economic, acest lucru contând infinit mai
mult decât o încãlcare a disciplinei financiare, de care eram
acuzat. El a rãmas implacabil “pe poziţie”, somându-mã sã
nu pãrãsesc oraşul şi sã-i stau la dispoziţie oricând voi fi
rechemat. Eu i-am dat numerele de telefon de acasã şi de la
serviciu, dar el le-a refuzat. Mi-am dat seama cã maniera de
a invita la miliţie în stilul primei invitaţii fãcea parte din arse-
nalul lor de intimidare.
La al doilea interogatoriu, dupã discuţii contradictorii,
mi-a declarat cã voi fi trimis în judecatã, conform legii ante-
rior menţionate şi cã va trebui sã dau explicaţii şi sã justific
sumele de bani cu care construisem casa din str. Democra-
ţiei 104. I-am declarat cã aceastã casã aparţinea socrilor
mei, fapt care putea fi dovedit cu actul de proprietate. Am
avut, peste trei sãptãmâni, prima “înfãţişare” la Tribunalul
Ploieşti, unde mi s-a adus la cunoştinţã rechizitoriul şi cauza
a fost amânatã peste o lunã. Trebuia sã iau mãsuri extreme,
nu mai era de glumit. Am plecat a doua zi la Godeni, unde
am fost primit de conducere cu vãditã bucurie şi amiciţie, dar
când le-am spus care era scopul vizitei mele au rãmas nã-
uciţi. Imediat au constituit o “echipã” şi au întocmit un memo-
riu cãtre Tribunalul Ploieşti în care arãtau nu numai cã între-
prinderea nu se constituise parte civilã în proces, dar cã aju-
torul meu acordat la timp şi cu maximã urgenţã salvase între-
prinderea de la un dezastru economic. În memoriu mi se a-
duceau nişte elogii pe care îmi era ruşine sã mi le asum. Lip-
sea doar sã spunã cã, datoritã serviciilor aduse de mine, ar fi
trebuit sã-mi facã o statuie în incinta întreprinderii.
La cea de-a doua şedinţã a procesului, când am fost
citat, am prezentat plicul sigilat care conţinea pledoaria mea.
Judecãtorul, flancat de doi asesori populari, a desfãcut plicul
şi, dupã ce a citit conţinutul, s-a uitat lung la mine. Lãsându-
şi ochelarii pe nas, a dat apoi hârtia unui asesor, care a ma-
117
nifestat vizibil un gest de mirare. Judecãtorul a luat înapoi
hârtia şi l-a invitat pe procuror sã o citeascã. Eu urmãream
cu sufletul la gurã plimbarea scrisorii şi mi-am dat seama cã
aceasta începuse sã-şi producã efectul. Procurorul cred cã a
citit-o de douã ori, pentru cã a durat mai mult, apoi a luat cu-
vântul:
 În urma acestei probe a apãrãrii consider cã trebuie
sã-mi retrag acuzaţia şi sã cer achitarea inculpatului.
Râzând, judecãtorul m-a întrebat dacã mai aveam ce-
va de spus. Eu am rãspuns doar atât:
 Bine cã pe lumea asta mai sunt şi oameni cu cap.
Cred cã procesul meu a fost unicat în justiţia din acele
timpuri de abuzuri şi teroare. Faptul cã însuşi procurorul ce-
ruse achitarea era, într-adevãr, o victorie unicã.
Dupã un oarecare timp m-am întâlnit întâmplãtor pe
stradã cu tov. Ghiţã, care m-a strãpuns cu o privire plinã de
urã, la care eu i-am rãspuns cu un surâs de învingãtor. M-am
gândit atunci, pe câţi nevinovaţi ca mine îi bãgase în puşcã-
rie acest individ lipsit de inimã şi minte. Pentru regim însã era
considerat “omul potrivit la locul potrivit”.
În acelaşi an însã necazurile nu se terminaserã. So-
crul meu avea o calificare de maistru şi lucra ca şef de revi-
zie vagoane la CFR, îi conducea adicã pe lucrãtorii pe care-i
auzeam prin gãri bãtând cu ciocanele în roţile vagoanelor.
Referitor la aceastã operaţiune socrul meu avea un banc, pe
care-l repeta de câte ori se ivea ocazia:
“La masa festivã a unui lãcãtuş de revizie, ocazionatã
de ieşirea la pensie, acesta a fost întrebat de cãtre unul din
meseni ce îi plãcuse lui mai mult de-a lungul activitãţii sale
de-o viaţã. Acesta a rãspuns prompt:
 Mi-a plãcut munca mea, dar sã fiu sincer, n-am înţe-
les niciodatã de ce, timp de aproape patruzeci de ani
am bãtut cu ciocanul în roţile vagoanelor.”
Socrul meu, aşa cum îl cunoscusem eu, era un salari-
at conştiincios, un om serios şi de cuvânt, pe care se putea
conta. Era însã un înverşunat duşman al comunismului şi

118
uneori îşi manifesta aceastã aversiune, fapt foarte periculos
în acele vremuri.
Într-o zi a venit la noi un lucrãtor din serviciul socrului
meu şi a întrebat: “ce mai face domnul şef?”. Soacrã-mea,
care-l primise, l-a întrebat miratã:
 De ce mã întrebi pe mine, cã doar vã vedeţi în fieca-
re zi?
 Pãi ce, nu ştiţi, nu v-a spus domnul şef? s-a bâlbâit
omul.
 Ce sã ştiu? a replicat soacrã-mea.
Omul şi-a dat seama cã fãcuse o gafã şi a vrut sã ple-
ce, dar soacrã-mea nu era femeia care sã cedeze aşa uşor,
aşa cã l-a luat de guler şi l-a presat sã vorbeascã. Omul,
“strâns cu uşa”, a spus tot ce se întâmplase la serviciul lor şi
anume cã socrul meu fusese destituit din serviciu în urma
unei şedinţe sindicale, pe motive politice.
 Nu se poate! a sãrit soacrã-mea, doar pleacã în fie-
care zi la serviciu şi se întoarce la ora obişnuitã.
Toatã aceastã neaşteptatã situaţie am aflat-o de la
soacrã-mea, când am ajuns dupã-amiaza acasã. Socrul meu
nu venise încã de la serviciu. Când a intrat în casã soacrã-
mea l-a întrebat:
 De unde vii, Spireo?
 De la serviciu, a rãspuns el. De unde ai vrea sã vin?
 De ce mã minţi, Spireo, a rãbufnit soacrã-mea, de ce
nu ne-ai spus adevãrul, crezi cã nu se afla pânã la
urmã?
Socrul meu s-a îngãlbenit la faţã şi a izbucnit în plâns.
Nu-l vãzusem niciodatã într-o asemenea crizã afectivã; îl
ştiam un om dârz, stãpân pe sine, puternic şi ferm. Dupã ce
s-a liniştit ne-a povestit toatã nenorocirea care se abãtuse
asupra lui, iar eu voi încerca sã descriu cadrul real. Cu vreo
zece zile în urmã sindicatul de la CFR-Sud organizase o şe-
dinţã generalã, fãrã a preciza scopul ei. Se strânseserã mai
toţi salariaţii secţiei, iar la masa prezidiului luaserã loc toţi co-
rifeii comunişti. Preşedintele comisiei, un subaltern al socru-

119
lui meu, duşman declarat al acestuia, a luat cuvântul şi a pre-
zentat scopul acelei şedinţe inopinante:
 Tovarãşi, v-am adunat astãzi pentru a lua în dezba-
tere un caz foarte grav care se petrece în secţia
noastrã şi sã luãm mãsurile ce se impun. Cred cã
ştiţi cã în rândurile noastre sunt infiltrate elemente
duşmãnoase faţã de regimul nostru, care trebuiesc
extirpate. Avem un caz foarte grav în secţia noastrã,
pentru care trebuie sã luãm mãsuri.
Dupã aceastã introducere au mai luat parte la cuvânt
şi alţi membri din prezidiu şi câţiva din salã, care vorbeau toţi
de un “element duşmãnos”, fãrã însã a pronunţa vreun nu-
me. Era clar cã se constituise un complot organizat. În final,
preşedintele şedinţei a împrãştiat misterul.
 Tovarãşi, desigur vã întrebaţi cine este acest domn,
pentru cã nu-l putem numi tovarãş. Acesta este Sil-
vestru Spiridon, chiar şeful secţiei de lãcãtuşi de re-
vizie.
Stupoare în toatã sala! Anunţul a cãzut ca un trãsnet.
Socrul meu a avut senzaţia cã i se înfipsese un cuţit în inimã.
Toate privirile s-au îndreptat cãtre el, unele compãtimitoare,
iar altele satisfãcute. Când şi-a mai revenit, socru-meu a vrut
sã ia cuvântul pentru a se disculpa, sã se apere, dar nu i-a
fost acordat dreptul la replicã, ci dimpotrivã:
 De mâine nu mai vii la serviciu, din acest moment
eşti eliminat din rândurile noastre, a dat verdictul pre-
şedintele.
Dupã ce am ascultat aceastã emoţionantã poveste,
dupã câteva momente de tãcere explicabilã, soacrã-mea l-a
întrebat:
 Dar tu unde te duceai, dacã nu la serviciu ? De ce nu
ne-ai spus şi nouã ce ai pãţit?
 Mi-a fost ruşine sã vã spun, a rãspuns el înecat în
plâns, cã am fost izgonit ca un câine dupã aproape
patruzeci de ani de muncã cinstitã. Dacã eram un sa-
botor, cum m-au învinuit ei, nu fãceam ca trenurile sã
circule în siguranţã. Dar nu m-au lãsat sã mã apãr şi

120
 sã le spun acest lucru. Ce mã voi face acum, mai am
un an pânã la pensie, pe care sunt obligaţi sã mi-o
dea, dar din ce vom trãi pânã atunci?
 Bine, şi ce fãceai toatã ziua când plecai de acasã? l-
a întrebat soacrã-mea.
El a rãspuns oftând:
 Umblam de nebun, nici nu mai ştiu pe unde am um-
blat. La început am vrut sã mã sinucid şi m-am aşe-
zat pe linia feratã sã mã calce trenul. Nu mai puteam
sã rezist la aşa ruşine şi umilinţã. Numai dragostea
pentru voi şi în special pentru fetiţa mea dragã, m-a
îndepãrtat de la aceste gânduri negre.
Noi ştiam cã el o iubea pe Liana, având pentru ea un
sentiment devorator, în compensare cu regretul cã el nu avu-
sese copii, fiind tatãl vitreg al lui Tanţi. L-am asigurat cã nu
trebuia sã-şi facã griji în privinţa asigurãrii existenţei lor, eu
urmând sã suport cheltuielile casei pânã la pensionarea sa.
Au urmat zile grele pentru el, neputând sã se împace cu
ideea cã devenise un om inutil şi întreţinut. Îşi fãcea de lucru
prin curte, îngrijea grãdina de zarzavat, florile, iar eu încer-
cam sã-i susţin moralul cu încurajãri şi...vin. În privinţa bãutu-
rii ne înţelegeam de minune.
La scurt timp dupã acest eveniment în viaţa mea pro-
fesionalã a intervenit o schimbare radicalã. Preşedintele
“Uniunii” se pensionase şi în locul lui se înscãunase un alt to-
varãş, fost şofer de camion. Acesta venise cu ifose noi, de
novator, şi nu ştiu dacã de capul lui sau sfãtuit de cineva, a
dispus sã se comaseze trei cooperative metalurgice: a noas-
trã - “Timpuri Noi” - cu alte douã din Ploieşti, “Înfrãţirea” şi
“Victoria socialistã”, având o conducere unicã. Preşedinte a
fost numit un evreu, fost tinichigiu, iar conducãtor tehnic un
strungar, ambii bineînţeles membri de partid. Cooperativa
mea a devenit o secţie în noua structurã, la şefia ei fiind pus
de asemenea un membru de partid, iar eu urmând sã lucrez
în producţie, ocupându-mã în exclusivitate cu timbrãri de re-
cipienţi şi responsabilitatea reparaţiilor şi montãrilor de caza-
ne cu abur. Venise vremea sã plãtesc tributul pentru rezis-
tenţa mea de a nu mã înscrie în partid. Având destule pers-
121
pective pentru un transfer, am preferat oferta fãcutã de
IFLGS, un vechi beneficiar al lucrãrilor mele. Aceasta era o
întreprindere de foraj şi minerit, de gradul “0”, adicã având un
numãr de salariaţi care depãşea zece mii, cu sediul în Bucu-
reşti, având ca for superior Comitetul Geologic. Directorul ge-
neral, Zahiu, poreclit de salariaţi “Barosanu‟” pentru dimensi-
unile lui supraponderale, informat fiind cã eu cãutam un
transfer, m-a chemat la Bucureşti şi mi-a propus sã vin la ei
pentru a-i organiza o secţie de cazangerie. Întreprinderea
avea circa o sutã de cazane tip “Manotehnica” de capacitãţi
relativ mici, care se montau în şantierele de foraj cu titlu de
provizorat (1-5 ani) pentru necesitãţile tehnologice ale sonde-
lor şi pentru încãlzirea baracamentelor destinate muncitorilor
din şantier. Pânã în acel moment aceste cazane erau aduse
pentru reparaţie în atelierul cooperativei mele, aşa cã era
mai convenabil ca ele sã fie reparate într-un atelier propriu al
întreprinderii posesoare. Urma ca acest atelier sã-l organizez
la Ploieşti, la sediul secţiei din oraş.
Transferul l-am obţinut greu din partea Cooperativei,
deoarece se pierdea o mare parte din capacitatea de produc-
ţie a acesteia, mai ales cã odatã cu plecarea mea eram ur-
mat de cei mai buni meseriaşi ai secţiei.
Mi-a fost pusã la dispoziţie o halã construitã din tablã
ondulatã şi un spaţiu corespunzãtor pentru depozitarea caza-
nelor. Cu muncitorii şi maiştrii care m-au urmat am început o
activitate intensã. Una din sarcinile principale ale noii secţii
era şi montarea cazanelor în şantiere, aşa cã am constituit şi
echipe mobile pentru montaje. Directorul Zahiu, care venea
periodic la Ploieşti, era foarte încântat de realizãrile noastre
şi ne felicita întotdeauna, astfel trezindu-mã cu o primã sub-
stanţialã drept recompensã.
Eram în vara lui ‟62, la câteva luni de la transferul meu
când într-o dimineaţã, plecând la serviciu cu bicicleta, am
fost oprit de un individ pe podul care abia se dãduse în folo-
sinţã. Lângã el era opritã o “Volga” neagrã, aşa cum numai
securitatea avea atunci. Instinctiv, am intuit situaţia. Individul
mi-a spus sã mã urc în maşinã, de bicicletã urmând sã aibã
el grijã. Mi-am dat seama cã o împotrivire ar fi putut avea
122
urmãri mai grave, aşa cã m-am “executat”. Maşina a strãbã-
tut oraşul şi s-a oprit în curtea sediului Securitãţii, pe strada
Vasile Lupu. Era pentru a doua oarã când aveam de-a face
cu organele de represiune ale securitãţii.
M-au bãgat într-o camerã goalã, numai cu o masã şi
douã scaune, fãrã sã schimbe vreo vorbã cu mine. Securistul
care mã acostase pe pod a intrat în camerã, m-a asigurat cã
bicicleta era la loc sigur şi mi-a dat un sfat:
 Domnule Florescu, vã sfãtuiesc ca la întrebãrile ce vi
se vor pune sã rãspundeţi cu sinceritate, pentru cã
altfel veţi avea multe neplãceri (se referea probabil la
bãtaie).
Dupã ce a plecat am stat şi m-am gândit: “Oare omul
a fost sincer cu mine, sau aceasta era doar una dintre meto-
dele lor de a-şi uşura interogatoriul?”. Pentru cã m-au lãsat
vreo douã ore sã stau în suspans şi am avut timp de reflecta-
re, am hotãrât sã-i dau crezare.
Timp de douã zile, cred cã s-au perindat peste zece
“anchetatori” care îmi aduceau aceleaşi acuze: atitudine duş-
mãnoasã faţã de regim, bancuri subversive fãcute în mediu
public, ce legãturi avusesem cu legionarii în timpul liceului şi
ce legãturi aveam acum cu grupãri anticomuniste. Dintre
toate discuţiile avute cu ei îmi amintesc câteva care sunt mai
edificatoare:
Intrã în camerã un individ cu o mutrã feroce, care nu
prevestea nimic bun, şi zbiarã la mine:
 Aşa, ai? Unelteşti împotriva statului şi partidului nos-
tru! Puşcãria te mãnâncã! Ia spune, cu cine ai legã-
turi politice subversive? Cu “frãţia de cruce” legionarã
cum e?
 N-am domnule asemenea legãturi cu nimeni, cum
spuneţi dumneavoastrã. N-am fãcut niciodatã politi-
cã, mai ales din cea legionarã. Ba din contrã, când
legionarii au luat puterea, în timpul când eram în li-
ceu şi toţi puţoii umblau cu pistoale la brâu, noi, ele-
vii, îi dispreţuiam. Recunosc cã singurul meu pãcat e

123
 acela cã mai particip la unele bancuri care circulã în
societate, fie cã le ascult de la alţii, fie cã le spun eu.
Altul intrã, se uitã duşmãnos la mine şi mã întreabã cu
cine mã întâlnesc la “secret” şi complotãm pentru rãsturna-
rea regimului. Bineînţeles cã m-a pufnit râsul la o asemenea
acuzã, ceea ce l-a supãrat şi m-a ameninţat cu puşcãria.
Succesiv, la interval de aproape o orã, se perindau
unul dupã altul, presându-mã cu aceleaşi întrebãri şi acuze.
Altul mã întreabã printre altele, spre stupoarea mea, dacã
mai pãstrez ca amintire cãmaşa verde legionarã, din vremea
când eram elev. Aceasta era chiar o întrebare hilarã. I-am
rãspuns cã nu puteam fi legionar atâta vreme cât luam cu-
noştiinţã cu oroare de crimele comise de legionari: asasina-
rea primului ministru I.G.Duca, a lui Armand Cãlinescu şi, în
special, a marelui nostru istoric Nicolae Iorga.
Unul dintre cei care s-au perindat prin faţa mea m-a
întrebat râzând cam ce bancuri politice ştiam, cã ar vrea sã
afle şi el aşa, ca divertisment. Nu ştiam dacã era sincer sau
îmi întindea o cursã, dar i-am spus câteva care l-au fãcut sã
râdã şi a conchis:
 Domnule, ştii cã asemenea glume sunt interzise şi
te-ar putea costa scump ?
 Am considerat cã nu comit o crimã dacã, prin aceste
nevinovate glume, ne mai “descreţim frunţile”, i-am
rãspuns.
Altul intrã furios în camerã, trânteşte un dosar pe
masã şi mã întreabã:
 Ştii ce-i ãsta, bã ?
I-am rãspuns contrariat cã nu ştiam.
 Bã, ãsta e dosarul tãu care o sã te bage în puşcãrie.
Mie mi-a venit sã râd şi i-am replicat surprins :
 Fugi, domnule ! Un asemenea dosar pentru un gãi-
nar ca mine ? Ăsta cred cã e dosarul lui Hitler, aşa
gros cum este. Gluma mea a prins, pentru cã l-am
vãzut blocat şi n-a mai avut replicã.
Unul dintre ei m-a acuzat cã discut în “gura mare”
despre lipsa alimentelor de bazã şi cã e sãrãcie şi mizerie.

124
Deoarece mi-a fãcut impresia unui om mai sincer, i-am
rãspuns :
 Domnule, dumneavoastrã nu recunoaşteţi cã, dupã
atâţia ani de la rãzboi, încã mai avem cartele pentru
alimente, cã nu gãseşti alimentele de bazã, carne,
ulei, zahãr ?
 Ai mare curaj dumneata, sã enunţi astfel de acuzaţii
la adresa regimului.
 Dar nu este un adevãr? am insistat eu. Haideţi cu
mine în Hale şi, dacã veţi gãsi o bucãţicã de carne,
eu o înghit nemestecatã.
 Ştii cã aceste afirmaţii te pot bãga la închisoare ?
 Ştiu cã dreptatea şi sinceritatea nu mai au nici o va-
loare astãzi. Dumneavoastrã luaţi-o cum vreţi.
Probabil cã atitudinea mea fermã l-a impresionat,
pentru cã a plecat urându-mi noroc.
Dupã douã zile, timp în care am dormit cu capul pe
masã şi am mâncat câteva felii de pâine neagrã, m-am po-
menit cu securistul care mã reţinuse pe pod şi pe care nu-l
mai vãzusem în acest rãstimp.
 Ia spune, domnule Florescu, cum a fost ? m-a în-
trebat.
 Nu prea am înţeles pentru ce am fost anchetat, i-am
rãspuns.
 Bine cã mi-aţi ascultat sfatul ca sã fiţi sincer, pentru
cã la noi minciuna şi dezinformarea se pedepsesc
aspru. Astãzi veţi fi eliberat, dar nu înainte de a afla
un lucru: aţi scãpat uşor datoritã unor împrejurãri ca-
re v-au fost favorabile. Am sã vã spun un secret pe
care sã-l ştim numai noi doi. Câţiva colegi, inclusiv
eu, provenim din Moreni, unde am fãcut şcoala pri-
marã şi vã cunoaştem de când eram elevi, e drept,
cu vreo doi ani mai mici. N-am vrut ca tocmai noi sã
vã facem vreun rãu.
Am rãmas stupefiat. Astfel se explica tratamentul
oarecum blând al anchetei la care fusesem supus. Mã bucu-
ram însã prea devreme, pentru cã individul a continuat :
125
  Acum sã ştiţi cã aţi rãmas dator la noi. Cazul dum-
neavoastrã este destul de grav, iar noi am fãcut efor-
turi sã-l uşurãm. Pentru aceasta, veţi semna un an-
gajament cã veţi colabora cu noi furnizându-ne in-
formaţii şi veţi denunţa orice acţiune sau discuţie
duşmãnoasã faţã de regim. Numele meu conspirativ
este Holban, iar acest lucru numai noi doi îl ştim, aşa
cã, atunci când vã voi solicita la telefon, mã voi pre-
zenta cu acest nume.
Mi-a întins o hârtie şi un stilou. Fãrã sã mã uit la ea,
ştiind ce reprezenta, i-am rãspuns :
 Domnule Holban, îţi mulţumesc pentru intervenţia du-
mitale şi a colegilor, este lãudabil faptul cã, în nume-
le copilãriei noastre comune, m-aţi ajutat sã ies din
acest necaz, însã ... nu vã pot satisface aceastã con-
diţie pe care mi-o puneţi acum. Nu semnez nimic
pentru cã nu vreau sã mã bag în lumea politicã.
 Hotãrârea dumneavoastrã schimbã datele problemei,
mi-a replicat securistul cu un ton schimbat. Eu v-am
“acoperit” şi v-am luat apãrarea cu promisiunea cã
voi obţine de la dumneavoastrã acceptul de colabo-
rare. Mã duc sã mã sfãtuiesc cu colegii şi sã-l infor-
mãm pe “Şeful”.
A plecat şi m-a lãsat câteva ore într-o stare de spirit
lesne de înţeles. Când s-a întors mi-a comunicat cã, în urma
sfãtuirii cu colegii şi a verdictului dat de “Şef”, voi fi eliberat,
el asumându-şi responsabilitatea colaborãrii mele. Pentru
aceasta am fost obligat sã-i dau numerele de telefon de aca-
sã şi de la serviciu.
Am încãlecat pe bicicletã şi am plecat “ca din puşcã”
acasã, unde trebuia sã-i liniştesc pe ai mei, care primiserã un
telefon anonim prin care erau anunţaţi cã eu eram plecat într-
o misiune secretã. Când le-am spus în ce “ misiune” fusesem
şi-au fãcut cruce şi au mulţumit Domnului cã scãpasem.
La telefon n-am mai rãspuns vreo douã luni, oricât ar
fi sunat, iar la serviciu o rugasem pe centralistã sã spunã cã
sunt în delegaţie. Cu timpul am fost lãsat în pace, vãzându-

126
se probabil cã nu se putea conta pe serviciile mele. Mult mai
târziu, peste ani, m-am întâlnit cu unul din grupul de securişti
morenari care contribuise la eliberarea mea şi care, scos din
activul securitãţii, fusese numit acum director al teatrului din
Ploieşti. El mi-a amintit de pãţania mea fãrã a uita sã-şi eta-
leze meritele în “salvarea” mea. M-am mai întâlnit cu el la
nişte “şpriţuri” şi astfel am aflat cã aşa-zisul Holban, fostul
sãu coleg, avea un frate geamãn cu care semãna leit, astfel
încât Securitatea beneficia de acest dualism în acţiunile ei.
La un moment dat, Pitiş, pe numele sãu real, a dispãrut din
Ploieşti fãrã urme.
Contactul avut cu Securitatea m-a fãcut sã fiu mai pru-
dent şi mai atent în alegerea prietenilor de divertisment.
În viaţa familialã se produseserã mici schimbãri.
Deoarece Liana era acum destul de conştientã, la cei zece
ani ai ei, Tanţi şi-a luat un servici la Întreprinderea Cinemato-
graficã, astfel cã veniturile în casã au crescut. De altfel şi so-
crul meu, împlinind 60 de ani, intrase în drepturile de pensie,
gospodãrirea casei revenind în exclusivitate soacrei mele.
Relaţiile cu soacrã-mea, la început şi mai apoi mai “încinse”,
acum, poate şi datoritã vârstelor noastre, au devenit mai re-
zonabile, aşa cã trãiam într-o calmã armonie.
Dar în toamna care a urmat am primit o nouã loviturã:
moartea celui mai mare dintre fraţi, Gicã. Dintr-un stupid
accident de muncã petrecut în atelierul de cazangerie pe ca-
re-l conducea la uzina “Concordia” (ulterior “1 Mai”) se alese-
se cu o loviturã în piept care, cu timpul, a degenerat în can-
cer. Boala s-a precipitat rapid şi, deşi a fost operat în spe-
ranţa salvãrii, totul a fost în zadar. Îl vizitam acasã şi mi-era
groazã sã-l vãd în halul în care ajunsese, obligat sã se hrã-
neascã “contra naturii”, întrucât i se extirpase esofagul. Cu o
zi înainte de a se sfârşi, dându-şi seama cã îşi trãia ultimele
clipe, cu lacrimi în ochi, mi-a fãcut o spovedanie care m-a fã-
cut sã plâng, la rândul meu. Mi-a mãrturisit cã pleca din
aceastã lume cu povara a douã pãcate de neiertat pe care le
sãvârşise: uciderea din imprudenţã a propriei mame şi palma
pe care mi-o dãduse în public, la poarta uzinei, în urmã cu
câţiva ani. Am încercat sã-l împac, asigurându-l cã ambele
127
pãcate le comisese involuntar sau fortuit. S-a stins când abia
împlinise 47 de ani, înscriindu-se pe lista celor dispãruţi, ini-
ţiatã de Papá.
La serviciu, activitatea secţiei mele era la apogeu,
fiind sfârşit de toamnã. Pregãtirile de iarnã trebuiau sã asigu-
re încãlzirea baracamentelor din şantiere, sarcinã prioritarã a
secţiei. Sondele de foraj lucrau non-stop, aşa cã iarna nu tre-
buia sã afecteze producţia.
Pe plan personal şi familial însã, ne aştepta cea mai
cruntã loviturã. De vreun an circula prin cartier zvonul cã toa-
tã strada avea sã fie demolatã pentru crearea spaţiului nece-
sar unui cartier de blocuri, dar ne amãgeam cã nu se va în-
tâmpla sau cã acest proiect se va amâna. La începutul lui
decembrie, într-o dupã-amiazã în care eram cu toţii acasã,
ne-am pomenit în curte cu un grup de indivizi însoţit de un
miliţian. Fãrã nici o introducere care sã ne pregãteascã su-
fleteşte, ne-au anunţat cã se hotãrâse demolarea generalã a
strãzii, în conformitate cu planul de urbanizare al oraşului şi
cã în trei zile trebuia sã pãrãsim casa. Ni se repartizaserã
apartamente la blocuri, prin grija partidului şi a primãriei, adi-
cã nu eram aruncaţi în stradã.
Socru-meu, un om mai dur şi mai vulcanic, a început
sã înjure spunându-le cã-şi va apãra casa cu toporul şi cã ni-
meni nu-l va putea scoate cu forţa din casa pe care o fãcuse
cu mâinile sale. Miliţianul, care pentru astfel de situaţii însoţi-
se grupul, l-a ameninţat cã-l va aresta dacã avea sã se
opunã.
Dupã plecarea lor, am rãmas toţi sã ne plângem soar-
ta şi sã ne dãm reciproc curaj.
A doua zi ne-au fost comunicate apartamentele repar-
tizate: pentru noi tinerii, un apartament cu douã camere într-
un bloc vis-a-vis de Hale, la etajul 4, iar pentru bãtrâni, o gar-
sonierã pe o stradã lângã bulevard.
Ne-am trezit cu buldozerul la poartã care a şi început
demolarea gardului de fier forjat şi a fundaţiei de beton. Prin
vecini, alte utilaje fãceau acelaşi lucru, dãrâmând fãrã milã
casele bieţilor locatari. Ce nu reuşiserã sã facã bombarda-
mentele din ‟43 şi ‟44, fãcea acum primãria socialistã. Volens
128
-nolens, ne-am strâns tot ce aveam prin casã şi le-am cãrat
la noile noastre domicilii.
Pe noi, tinerii, lovitura primitã nu ne-a afectat ca pe
socrul meu, care primea o a doua loviturã cruntã, dupã
aceea prin care fusese concediat brutal de la serviciu. Dupã
un timp soacrã-mea se plângea cã Spirea al ei, care în viaţa
lui bãuse ponderat, acum se luase de bãuturã şi începuse sã
ascundã prin casã sticlele de alcool. Aceastã scãpare din
autocontrol avea sã-l coste scump peste câţiva ani.
Eu cu Tanţi eram într-un grup de prieteni, toţi tineri şi
dispuşi la petreceri, fie în restaurante, fie în casele noastre,
prin alternanţã. A fost o perioadã pe care am trãit-o din plin,
cu tot entuziasmul tinereţii noastre. Concediile de varã le îm-
pãrţeam în douã etape: prima, la mare, unde mergeam în
grup cu corturile în campinguri, iar a doua, la munte; Sinaia,
Poiana Ţapului, Buşteni, Predeal, la case particulare sau la
hoteluri. La Poiana Ţapului, chiar la marginea pãdurii, locu-
iam la o familie compusã din bunicã, fiicã, nepoatã şi ginere
cu care am petrecut ani de zile veri minunate, cu excursii pe
munte, “bãtând” toate potecile şi cabanele din Bucegi pânã la
punctul terminus, Vârful Omul. Bunica, tanti Cina, cum îi
ziceam noi, avea o vacã cu lapte care asigura micul dejun,
atât pentru noi cât şi, în special, pentru Liana, care fãcea o
sãnãtoasã curã de lactate.
Într-o varã, eu cu Tanţi fiind obligaţi de servicii sã ne
întrerupem concediile, am lãsat-o pe Liana la Poiana, în grija
gazdelor noastre în care aveam toatã încrederea. Dupã o
sãptãmânã ne-am întors la Poiana pentru a o lua pe Liana a-
casã, întrucât şi ea începea şcoala. Când Tanţi i-a pregãtit
micul dejun, ca de obicei, Liana a “strâmbat” din nas şi a re-
fuzat pe motiv cã se obişnuise cu tartele pe care i le fãcea
tanti Cina la Poiana şi care erau delicioase, deşi nu ştia din
ce le fãcea. Atunci Tanţi a telefonat la Poiana şi a aflat fai-
moasa reţetã a acestor tarte: pe felia de pâine întindea un-
turã de porc pe care punea ceapã tocatã mãrunt. Bineînţeles
cã am râs cu toţii de capriciu ei, dar nu i-am putut satisface
gustul, pentru cã trebuia sã meargã la şcoalã şi mirosul de
ceapã ar fi fost dezagreabil. Doar duminica îşi putea satis-
129
face aceastã preferinţã, la care a renunţat când a mai
crescut.
Cât priveşte concediile la mare, alegeam de fiecare
datã o staţiune nouã, aşa cã, în câţiva ani, am locuit în toate:
Eforie Sud şi Nord, Mamaia, la început şi apoi Olimp, Nep-
tun, Saturn, când acestea au apãrut în anii ‟70. Locuiam în
campinguri pentru cã hotelurile erau ocupate de turişti strãini.
Deoarece zilnic eram vizitaţi de vânzãtori ambulanţi care
aduceau peşte proaspãt, de multe ori la masa de prânz ser-
veam preparate de peşte, în care nevestele noastre se spe-
cializaserã. Seara însã, nu concepeam sã nu mergem în grã-
dinile restaurantelor, unde orchestrele de muzicã uşoarã te
invitau la dans. Atât eu, cât şi prietenul meu Grig, eram buni
dansatori şi constituiam, împreunã cu nevestele noastre, cu-
pluri admirate şi uneori aplaudate.
Când în ‟65 am reuşit sã intru în posesia unei maşini
“Trabant” mobilitatea şi confortul nostru au fost radical îmbu-
nãtãţite. Dupã câteva cãlãtorii mai scurte, pentru acomoda-
rea cu conducerea auto, ne-am hotãrât ca în acel an, în
toamnã, sã facem o cãlãtorie mai lungã, având ca obiectiv
mânãstirile din Moldova. Atunci acest obiectiv turistic era la
modã şi nu era de conceput sã ai maşinã şi sã nu întreprinzi
aceastã cãlãtorie.
Echipajul era compus din 4 persoane: eu, Tanţi, Liana
şi soacrã-mea, care s-a “agãţat” de noi sã o luãm şi pe ea.
Astfel, echipaţi cu tot ce credeam cã e necesar la acest
drum, inclusiv o damigeanã cu vin de Pietroasele, am pornit
la drum. În acei ani, maşinile erau rare pe şosele, aşa cã se
circula destul de comod. Ajunşi în zonã, am luat la rând toate
mânãstirile din grafic: Agapia, Vãratec, Voroneţ, Suceviţa,
Secu, Sihãstria, Neamţ, la aceasta din urmã rãmânând trei
zile deoarece ni se oferise o cazare mai ospitalierã şi mai
confortabilã. Impresia generalã nu a fost la nivelul aşteptãri-
lor mele, considerând cã erau nişte lãcaşuri de cult obişnuite,
spectaculoase fiind doar curţile interioare înconjurate de în-
cãperile specific mânãstireşti, cu curãţenia şi farmecul lor ar-
haic. Eu, care nu eram un tip prea “bisericos”, am avut totuşi
un sentiment de pioşenie şi respect pentru aceste lãcaşuri,
130
unde istoria trecutului era prezentã la orice pas, dându-ţi
senzaţia stranie cã participai şi tu la ea.
Aşadar, am rãmas la Mânãstirea Neamţ trei zile.
Tocmai se terminaserã lucrãrile de restaurare a bisericii şi a
lãcaşelor anexe din curtea mânãstirii, aşa cã ni s-au reparti-
zat douã camere proaspãt amenajate pentru a primi musafiri.
Noi aveam în maşinã tot echipamentul pentru camping, inclu-
siv ustensilele de gãtit şi alimente, dar, din curiozitate, am
acceptat invitaţia pentru masa de prânz la cantina cãlugãri-
lor. În salã erau aranjate paralel nişte mese lungi, masive,
având pe ambele pãrţi bãnci de şezut, pe care erau aliniaţi
cãlugãrii şi mâncau din nişte strãchini de pãmânt. Prima
noastrã impresie a fost de repulsie, dar arhimandritul ne-a
invitat politicos sã luãm loc la o masã separatã. Nu aveam
cum sã mai refuzãm, eram deja prinşi în acest joc, aşa cã
ne-am aşezat la masã alãturi de nişte turişti strãini care vor-
beau o limbã slavã.
Am fost serviţi cu o ciorbã cu borş, foarte parfumatã,
în nişte castroane de ceramicã şi cu linguri de lemn. Liana a
început sã se strâmbe şi a refuzat porţia ei. Noi ceilalţi am
gustat din ciorbã şi, constatând cã era chiar delicioasã, am
îndemnat-o şi pe ea sã guste. A înghiţit conţinutul din lingura
de lemn şi deodatã s-a luminat la faţã, spunând zâmbitoare:
“da ştiţi cã e bunã!”. Dupã ce a mai gustat o lingurã, a cerut
şi ea o farfurie pe care a savurat-o, ca şi noi de altfel. Într-
adevãr, avea un gust nemaipomenit, parfumat, dulceag acri-
şor cum nu mai mâncasem. Farfuriile de ceramicã se um-
pleau dintr-un tuci enorm pus pe vatra din capul sãlii de me-
se. Cel care ne-a servit la masã ne-a explicat cã acest gust
special se obţine datoritã volumului mare al tuciului în care
se puneau toate ingredientele naturale. Dupã ce a consumat
toatã ciorba din castron, pe care a savurat-o vizibil, Liana cu
oarecare jenã, a mai cerut un supliment.
 Mai doreşti un chicşor di borş? a întrebat cãlugãrul
care ne servea. Aşe-i cã-i bun, fata me?
Trei zile cât am stat la mânãstire ne-am hrãnit la prânz
numai cu aceastã delicioasã ciorbã “di borş”. Eu m-am îm-
prietenit cu acel cãlugãr bãtrân care ne servea la masã şi ca-
131
re seara, m-a invitat în chilia lui sã mai stãm la o “voroavã”.
Am tras din damigeanã un litru de vin pe care l-am oferit cã-
lugãrului, iar acesta mi-a dat sã beau din vinul pe care-l fã-
ceau ei din via mânãstirii; un vin dulceag şi parfumat. Am
vorbit de una şi de alta, iar când l-am întrebat de ce se cãlu-
gãrise el mi-a rãspuns oftând cã hotãrârea o luase încã din
tinereţe, din cauza unui mare necaz; mi-a dat sã înţeleg cã
dintr-o mare decepţie în dragoste. N-am insistat sã-mi destãi-
nuiascã acest trist eveniment din viaţa lui, înţelegând cã nu
dorea sã rãscoleascã o durere uitatã.
Ziua urmãtoare a fost plinã de evenimente. Era mare
forfotã în mânãstire. Se anunţase vizita lui Petre Borilã,
membru în C.C. al P.M.R., precum şi a mitropolitului Moldo-
vei, care-l întâmpina pe “ilustrul” reprezentat al partidului.
Când a apãrut maşina care-l aducea pe tovarãşul, însoţit de
soţie şi douã fete ale sale, mitropolitul, un bãrbat înalt, ro-
bust, cu o barbã neagrã, îmbrãcat în odãjdii scumpe, i-a ieşit
în întâmpinare şi i-a urat “bun sosit”.
S-a format un alai, cu cãlugãri, localnici şi turişti oca-
zionali, alai care se întindea de la poartã pânã în uşa biseri-
cii. Eu, cu Tanţi şi Liana am fost prinşi în acest val de oameni
şi am reuşit sã intrãm în bisericã. În faţa altarului “oficialii” s-
au oprit iar mitropolitul le explica acestora ce îmbunãtãţiri s-
au adus mânãstirii şi bisericii, în special, datoritã ajutorului
“neprecupãţit” de 7 milioane alocaţi, prin grija partidului şi
guvernului.
În timp ce el vorbea, cu acelaşi ton de “tãmâiere”, în
spatele meu se aflau cele douã fete ale lui Borilã, care rãmã-
seserã izolate în mulţime, neputând sã ţinã pasul cu
“oficialii”.
 Dragã Lia, am auzit-o pe una adresându-i-se celei-
lalte, eu am înţeles cã aceastã primire este organi-
zatã pentru noi, nu pentru toţi mitocanii ãştia care se
îmbulzesc ca la pomanã.
Am rãmas blocat. Aşadar pentru aceşti tovarãşi bur-
gheziţi, noi ceilalţi eram “mitocanii”.

132
 Faptul acesta l-am comentat seara , cu cãlugãrul meu
în chilioara lui modestã. Acesta a zâmbit enigmatic şi mi-a
rãspuns:
 Asta nu-i nimic, domnule, Sunt altele şi mai grele.
Dar i-a spuneţi-mi ce impresie v-a fãcut mitropolitul
nostru?
I-am rãspuns cã îl vãd ca o figurã impozantã, impunã-
toare, potrivit pentru funcţia sa ecleziasticã. Bãtrânul a zâm-
bit iarã:
 Dacã am sã vã spun ceva, n-o sã mã credeţi, pentru
cã chiar e de necrezut, a continuat cãlugãrul. Mi-e fri-
cã sã vã spun. Aflaţi, dar, cã acest prelat, pus în ca-
pul bisericii noastre sfinte, este colonel de securitate
sub acoperire, şcolit şi popit pentru un scop anume.
Trebuie sã ştiţi cã foarte mulţi bãrbaţi patrioţi, goniţi
din rosturile lor şi duşmani ai regimului comunist, ca-
re s-au refugiat în munţi, împinşi de foame şi de frig,
descurajaţi, bolnavi, au coborât din munţi şi s-au re-
fugiat prin mânãstiri, îmbrãcând sutana de cãlugãri.
Pentru depistarea lor, organele de represiune au pus
în capul bisericii un om al lor. Acum înţelegeţi de ce
mitropolitul nostru aratã aşa de bine.
Când bietul cãlugãr a tãcut, s-a lãsat un moment de
tãcere, lãsându-ne sã reflectãm fiecare asupra mizeriilor pe
care le trãim. Povestea lui mi-a adus aminte de cazul similar
de la Godeni şi i l-am fãcut cunoscut. M-a rugat apoi sã nu
discut cu nimeni ce am aflat de la el, deşi toţi cãlugãrii ştiu
aceastã tainã dar nu vorbesc. Cele douã surprize oferite de
acea zi mi-au lãsat un gust amar şi mi-au întãrit convingerile
mele întemeiate.
Împreunã cu fetele mele, am vizitat, cu aceastã oca-
zie, conacul pe care-l avusese marele Mihail Sadoveanu şi
unde scrisese valoroasele sale romane istorice, în cadrul mi-
rific din parcul care l-a inspirat în “Nada florilor”. Pãcat cã
acest mare scriitor român şi-a murdãrit imaginea cu afirmaţia
sa “ Lumina vine de la Rãsãrit”. Nu ştiu dacã istoria îi va ierta
pe intelectualii care şi-au trãdat conştiinţa, pactizând cu co-
muniştii? Sã ne amintim şi de Dr. Petru Groza, care, de ase-
133
menea, pentru a-şi pune la adãpost averea şi privilegiile s-a
pus în slujba lor.
Dupã trei zile, ne-am despãrţit cu regret de aceste mi-
nunate locuri şi am plecat spre casã, luându-ne “rãmas bun”
de la bãtrânul cãlugãr, cãruia i-am promis cã vom reveni, în-
sã nu m-am ţinut de cuvânt. Întorşi acasã, cu concediul con-
sumat, fiecare ne-am vãzut de obligaţiile noastre, eu cu Tanţi
la servici, iar Liana sã se pregãteascã pentru noul an şcolar.
În acel sfârşit de toamnã, fiind încã destul de cald, am
mai “prins” câteva duminici la Snagov, unde ne deplasam cu
noua noastrã maşinã. Deoarece pe Liana o învãţasem sã
înoate destul de bine, aveam curajul sã traversãm lacul, între
cele douã plaje, de pe malurile opuse, spre disperarea lui
Tanţi. O mai liniştea însã faptul cã nu plecam fãrã sã luãm cu
noi un colac pneumatic, pentru orice eventualitate.
La servici, eu intrasem în febrilitatea pregãtirilor de iar-
nã, pentru a asigura cãldura în şantierele de foraj şi minerit.
Eu eram obligat sã fac cel puţin douã deplasãri la punctele
de lucru: una la început, pentru fixarea amplasamentului cen-
tralei termice şi întocmirea “ad hoc” a proiectului de montaj şi
a doua, la finisare, pentru probe şi darea în primire. Acest
program mã obliga sã fiu mai tot timpul în deplasare. Nu mã
plângeam pentru acest fapt, ba din contrã, eram satisfãcut cã
pot fi util şi apreciat. Cât o priveşte pe Liana, ea era de-acum
elevã de liceu în clasa a-III-a la liceul de muzicã şi îşi alese-
se ca instrument de studiu, violoncelul. Pentru pregãtire su-
plimentarã, am angajat ca meditator un bãtrân violoncelist,
care cânta la filarmonica din oraş. Acesta m-a sfãtuit sã cum-
pãr un pian pentru studii muzicale, iar eu, ca un tatã grijuliu,
m-am executat. Cu aceastã ocazie, mi-am revizuit “velei-
tãţile” pianistice, aproape uitate, de pe vremea când eram li-
cean la Giurgiu şi cântam la pianul lui Opi.
Crãciunul l-am sãrbãtorit în familie şi cu prieteni, însã
revelionul a fost o adevãratã aventurã.
La Predeal, lucra la O.J.T., un cumnat al prietenului
meu Grig, care ne asigura locuri de cazare şi la petrecerile
din restaurante. În acel an, i-am cerut sã ne facã rost de o vi-
lã, în exclusivitate, deoarece grupul nostru era foarte nume-
134
ros, fãrã participare la masã în restaurant. Grupul de prieteni
numãra vreo douãzeci de persoane, soţi cu soţiile, copii, invi-
taţi ocazionali.
Am plecat din Ploieşti, în dimineaţa ajunului, patru ma-
şini încolonate, “burduşite” cu tineri dornici de distracţie şi cu
portbagajele pline de preparate culinare şi damigene cu vin.
Titi, gazda noastrã, ne aştepta la vila rezervatã, pe strada
“Cãprioara”, la intrarea în Predeal, pe partea stângã, vilã
care se afla la capãtul unui drum prin pãdure. Toţi am fost în-
cântaţi de confortul care ne era pus la dispoziţie, cadrul natu-
ral în care era amplasatã vila precum şi camerele de dormit
la alegere. E de menţionat cã pânã în acel moment nu cãzu-
se un fulg de zãpadã, atât şoseaua pe care venisem cât şi la
Predeal, totul fiind uscat. Acest aspect era singurul care ne
indispunea. Dupã ce ne-am aranjat fiecare pereche în came-
re, deoarece se lãsase seara şi întunericul, ne-am strâns în
vasta sufragerie a vilei şi am început sã pregãtim masa festi-
vã, degustând vinurile aduse de fiecare şi începând dansul,
în ritmurile muzicii produsã de pick-up-uri. Copiii, printre care
şi Liana noastrã, se jucau pe terasa vilei, când deodatã au
nãvãlit în sufragerie, ţipând şi râzând, anunţându-ne cã a în-
ceput sã ningã. Am ieşit cu toţi pe terasã şi am constatat cã
într-adevãr cãdeau din cer fulgi mari şi deşi de zãpadã. Era
un spectacol de paradis, pe care şi acum, când scriu, dupã
atâţia ani, îl mai am în faţã. Nu s-a mai ţinut cont cã e frig, cã
ninge, toţi au ieşit pe terasã şi şi-au continuat dansul, sub
ploaia albã care cãdea pe noi. Am petrecut pânã dimineaţa
când oboseala şi vinul bãut ne-a trimis la culcare.
Când ne-am trezit şi ne-am uitat afarã, încã ningea cu
aceeaşi intensitate, iar zãpada depusã ajunsese la nivelul
bordurii terasei. Ca sã ajungi la maşinile parcate în curte, tre-
buia sã faci pârtie. Şi ningea într-una cu aceeaşi intensitate.
Bucuria tuturor a început sã fie înlocuitã de grija pentru posi-
bilitatea de a ne întoarce acasã, deoarece micul concediu de
sãrbãtori se apropia de sfârşit. Majoritatea erau salariaţi şi în
acea vreme nu prea puteai sã te joci cu absenţele. Eu eram
favorizat, deoarece trebuia sã mã prezint la servici pe 6 ianu-
arie, dar ceilalţi intraserã în panicã, pentru cã în ziua urmã-
135
toare trebuiau sã plece. Numai copiii nu aveau nici o grijã,
înotau şi se trânteau în zãpadã, bãtându-se cu bulgãri, profi-
tând de vacanţã.
În a treia zi şi ultima, zãpada cãzutã acoperise capote-
le maşinilor din curte, la care ajungeai de-acum numai fã-
când adevãrate tuneluri prin zãpadã. Toţi bãrbaţii au început
munca de deblocare din zãpadã a maşinii lor, folosindu-se
de sculele din pichetul de pompieri.
Norocul a fost cã, vila avea telefon şi am putut cere
ajutor la primãrie pentru a ne ajuta la deszãpezire şi scoatere
a maşinilor în şosea, unde zãpada era oarecum îndepãrtatã.
Ne-a fost trimisã o sanie cu un cal, care a remorcat şi
târât maşinile pânã la şosea, care era pe departe de a fi cir-
culabilã. Totuşi, toţi şi-au fãcut curaj şi au plecat spre Plo-
ieşti. Tanţi a plecat cu ei, deoarece trebuia sã se prezinte a
doua zi la servici, iar eu, împreunã cu Liana, şi bãtrânul ei
profesor de violoncel, Ştefaniu, am rãmas în vilã, unde rãmã-
sese mâncare şi bãuturã pentru încã trei revelioane.
Noi cei rãmaşi, am mai stat douã zile, aşteptând de-
geaba îndreptarea vremii şi a condiţiilor de circulaţie şi am
ieşit la şosea, în aceleaşi condiţii, traşi de sania cu un cal.
Am lãsat în vilã femeii care a venit sã o ia în primire tot ce rã-
mãsese neconsumat şi care nu ştia cum sã ne mulţumeascã
pentru aceasta.
Drumul de întoarcere a fost destul de dificil, dar am rã-
mas uimit când, de la Bãicoi la Ploieşti şoseaua era aproape
uscatã, ceea ce însemna cã aceastã zãpadã abundentã a
fost numai în zona de munte.
Iarna a trecut fãrã evenimente deosebite; a sosit mult
aşteptata primãvarã, cu ghiocei şi soare, dar şi cu ploi. Noi
ne pregãteam pentru varã sã facem o cãlãtorie mai îndrãz-
neaţã, dat fiind faptul cã plecam din ţarã pentru prima oarã
cu maşina. Ţinta noastrã era Bulgaria, pe un traseu prestabi-
lit, care sã ne ofere mai toate obiectivele de interes turistic.
Ne-am pregãtit din timp cu tot echipamentul de voiaj: cort,
bucãtãrie ambulantã, vestimentaţie.
Ieşirea din ţarã am fãcut-o prin sudul Dobrogei, in-
trând în fostul nostru Cadrilater, pentru a atinge primul nostru
136
obiectiv: Balcicul. Nu orãşelul ne interesa ci palatul şi parcul
sãu, pe care Regina Maria ni le-a lãsat ca moştenire şi a-
mintire a existenţei sale pãmântene, dar pe care le-am pier-
dut în favoarea Bulgariei.
Am vizitat interiorul, atât cât era dat în folosinţã turisti-
cã, însã ne-am plimbat câteva ore, îmbãtaţi de mirificul parc,
cu varietatea şi bunul gust al aranjamentelor florale, cu un
fundal panoramic al nesfârşitei mãri. De aici am plecat, încã
entuziasmaţi de ceea ce lãsam în urmã, spre Nisipurile de
Aur, staţiune renumitã pentru frumuseţea ei. O fericitã coinci-
denţã a fãcut ca sã ajungem în aceastã staţiune chiar în ziua
deschiderii “Carnavalului”, care a durat trei zile. Nu mai vãzu-
sem aşa un spectacol, poate doar în filme, şi am savurat
acest festival la justa lui valoare. Într-un alai nesfârşit, s-au
perindat care alegorice, grupuri de dansatori, mascaţi cu
nişte mãşti întruchipând balauri sau alte fiare sãlbatice, “piei
roşii”, negri, beduini cãlare, pânã şi un elefant, luat probabil
de la vreo grãdinã zoologicã sau vreun circ. Dupã amiazã,
am plecat spre un obiectiv turistic care ne fusese indicat,
cam la 12 km distanţã şi ne-a fost dat sã vedem un spectacol
inedit: nişte ruine a unor chilii de cãlugãri, sãpate în stâncã,
în mijlocul unei pãduri seculare. În acea noapte, am dormit în
cortul nostru, montat în campingul din pãdure.
Douã zile cât am stat la Nisipurile de aur, am fãcut
plajã şi baie în mare. Nu ştiu dacã m-am înşelat, dar mie mi
s-a pãrut marea mai albastrã decât la noi.
În prima zi de plajã am avut un incident neplãcut: Lia-
na s-a tãiat la picior într-un ciob de sticlã de pe plajã şi m-am
dus cu ea la punctul sanitar pentru a-i da îngrijirile necesare.
Nu ştiam în ce limbã sã mã adresez doctorului, de limba bul-
garã n-aveam habar, aşa cã am încercat în limba francezã.
Nu micã mi-a fost uimirea, când doctorul mi s-a adresat într-o
curatã limbã românã:
 Nu vã mai chinuiţi, domnule, sã vorbiţi într-o altã
limbã, folosiţi-o pe a dumneavoastrã, pentru cã eu
ştiu perfect limba românã. Eu am fãcut Facultatea de
Medicinã la Bucureşti.

137
 Am râs cu toţi de aceastã întâmplare şi astfel am de-
venit buni prieteni, pãcat însã cã pentru prea puţin timp. Ne-a
invitat la el acasã, i-am cunoscut familia şi ne-au rugat sã nu-
i refuzãm invitaţia de a ne caza la ei. Am mai stat douã zile în
staţiune şi spre regretul sincer al noilor noştri prieteni, am
plecat mai departe, conform programului. Peste ani, când am
vizitat din nou aceastã staţiune şi m-am interesat de vechiul
meu prieten, am aflat cã se mutase la Sofia, cu serviciul şi
domiciliul.
Urmãtorul obiectiv vizat era oraşul Tolbuchir (fostul
nostru Bazargic), unde am înnoptat la un hotel, iar a doua zi
am vizitat în fugã oraşul şi am plecat mai departe spre Varna
unde am stat foarte puţin, obiectivul final fiind mult lãudatul
Nessebar. Am rãmas foarte încântaţi de aceastã staţiune,
unde trecutul se îmbinã cu prezentul, vechi ruine ale unor e-
dificii medievale fiind alãturi de fantezii moderne, precum
“Fregata”, o corabie “eşuatã” pe ţãrm, transformatã în bar,
sau o moarã de vânt de asemenea constituind faţada altui
bar. Peninsula, legatã de ţãrm cu o fâşie de pãmânt, care
constituia şi calea de circulaţie, oferea imaginea unui orãşel
turcesc de altã datã.
Am fãcut plajã şi baie în mare în cele douã zile cât am
stat în staţiune, masa de prânz rezolvând-o cu preparate di-
ferite de peşte de la bistrourile de pe plajã, şi seara în micile
restaurante, unde se cânta muzicã bulgãreascã.
Am plecat, încântaţi de litoralul bulgãresc şi ne-am
continuat drumul propus, prin oraşele Burgaz, port la mare,
Stara Zagora, un orãşel modest, apoi Plovdiv, un oraş mare,
al doilea dupã Sofia; drumul a continuat printr-o zonã mun-
toasã - Munţii Rodopi - pe o şosea splendidã, cu serpentine,
defileuri şi viaducte, am trecut pe lângã un lac de acumulare
al Centralei hidro-electrice din zonã şi am ajuns la o staţiune
climatericã, Borovãţ, unde am luat masa la o cabanã.
Am coborât pe celãlalt versant al muntelui, pentru a
atinge ţinta propusã, Mânãstirea Rila, am dormit noaptea la
un hotel din sat, iar a doua zi am plecat spre capitalã, Sofia,
unde am ajuns la prânz.

138
 Am parcat în centrul oraşului şi dupã ce am fãcut o
scurtã plimbare pentru documentare, am intrat într-un maga-
zin general imens, ne-am urcat la etaj cu o scarã rulantã (lu-
cru încã nevãzut la noi) şi am rãmas uimiţi de diversitatea
mãrfurilor expuse. Liana a fost interesatã de un obiect vesti-
mentar şi a întrebat-o pe Tanţi ce pãrere are. În spatele ei s-
a auzit o voce de bãrbat vorbind româneşte:
 Puteţi sã-l luaţi fãrã grijã, e lânã veritabilã.
Cel care vorbise era bãrbat în vârstã, care ne-a zâm-
bit foarte amical şi ne-a lãmurit.
Era român de origine, mutat de peste douãzeci de ani
în Bulgaria, avea familie şi era controlor de tren. Toate
acestea ni le-a spus, în cursul discuţiei care a urmat inter-
venţiei sale. Noi i-am spus cã suntem turişti iar el ne-a între-
bat unde stãm. Când a aflat cã încã nu ne-am hotãrât, foarte
prompt ne-a invitat la el. Ne-a dat adresa lui, aproape de
centru, într-un bloc şi am fixat ora 17 sã-i facem vizita pro-
pusã.
La ora fixatã, dupã anevoioase cãutãri, ajunşi la adre-
sa datã, l-am gãsit pe românul nostru în faţa blocului, aştep-
tându-ne. I-am cunoscut familia, compusã din soţie, o femeie
extrem de grasã şi cei doi copii ai sãi: o fatã studentã şi un
bãiat elev de liceu.
Convorbirea n-o puteam întreţine decât cu românul,
ceilalţi mulţumindu-se sã asculte sau sã râdã. Femeia însã
oferea cel mai hilar spectacol când râdea, pentru cã burta ei
se sãlta ritmic, ca acţionatã de un resort.
Masa “festivã” de searã a început cu vodcã şi mãsline,
apoi nişte chiftele calde, cu un gust neplãcut şi ... surpriza
serii: un castron cu zeamã albã, pe care ne-a recomandat-o
gazda ca fiind o mâncare tradiţionalã.
Râzând într-una, doamna ne-a pus în farfurii adânci,
cu polonicul, zeama din castron, în care se distingea şi nişte
bucãţele suspecte şi ne-a îndemnat în limba ei “sã servim”.
Eu am gustat o lingurã şi dupã ce am plimbat conţinutul ei
prin gurã, l-am înghiţit cu scârbã. Am observat cã şi Liana s-
a strâmbat când a dus prima lingurã la gurã şi a renunţat sã
continue. La fel şi Tanţi.
139
 Femeia a observat şi l-a întrebat pe soţul ei, foarte
contrariatã, de ce nu servim, bineînţeles în limba lor. Acesta
ne-a întrebat la rândul sãu pe noi, explicându-ne cã aceasta
este un preparat specific bulgãresc compus din lapte bãtut,
în care se pune castravete tãiat felii, ardei gras şi iute, pre-
cum şi cât mai mult usturoi. Aşa ne-am explicat de ce toate
aceste ingrediente incompatibile, dãdeau acel gust greţos şi
dezagreabil. A trebuit însã sã asistãm la pofta cu care gaz-
dele mâncau din acest preparat tradiţional, golind castronul.
Noi ne-am scuzat cã nu e pe gustul nostru şi s-a trecut la un
desert, care a fost mai acceptabil.
La culcare, ne-a oferit o camerã liberã, din cele patru
pe care le avea apartamentul.
A doua zi, fiind duminicã şi gazda noastrã fiind liber,
ne-a propus sã facem cu maşina o plimbare pe Vitoşa, un
munte care se aflã la marginea Sofiei. Într-adevãr, aşa cum a
pretins şi el, nu se poate sã vizitezi Sofia fãrã sã te urci pe
Vitoşa. Drumul asfaltat şerpuieşte prin pãdure şi se urcã pâ-
nã în vârf, la 1560 altitudine. Pe la jumãtatea drumului, pe o
platformã, se aflã o bisericã a cãrei cupole sunt acoperite cu
tablã de aur şi care strãlucesc în bãtaia razelor solare printre
ramurile copacilor din pãdure, oferind un spectacol feeric.
În vârf se aflã un restaurant foarte pitoresc şi dupã
platforma vârfului ai o panoramã superbã a întregului oraş.
Coborând panta şerpuitoare şi ajungând în oraş, gazda ne-a
invitat sã vizitãm obiectivele ce trebuiesc vãzute în Sofia:
Biserica monument “Alexandru Newsky”, o capodoperã a ar-
hitecturii bizantine, Piaţa Lenin, Biserica Rusã, bulevardul Di-
mitrov, precum şi un parc reprezentativ al oraşului.
A doua zi, dupã o despãrţire emoţionantã, am plecat
spre Plovdiv, pe un traseu mirific de munte. Ne-am oprit într-
o pãdure la Kabrovo, unde am luat masa de prânz sub nişte
copaci seculari şi ne-am continuat apoi drumul spre Plovdiv,
un oraş mare, într-o vatrã dintre munţi, cu case frumoase,
dar şi cu vestigii dintr-o epocã trecutã.
A doua zi, tot pe un traseu muntos, dar superb, la înãl-
ţimi de peste 1600 m, am ajuns la Şipka, unde am avut oca-
zia sã vedem una dintre cele mai frumoase biserici din Euro-
140
pa, biserica monument “Şipka”, cu un turn în stil gotic şi alte
trei în stil bizantin, cu cupole aurite. Bogãţia de ornamente
murale din exterior este întrecutã de splendoarea interioarã.
În parcul naţional, se aflã un mausoleu închinat “Libertãţii”, la
care ajungi urcând o scarã foarte latã, cu o infinitate de trep-
te, pânã ajungi în vârf la impunãtorul turn de piatrã. Conti-
nuându-ne drumul pe serpentine care ocoleau crestele mun-
ţilor, am ajuns la Pleven (Plevna), nu înainte însã de a admi-
ra de la mare înãlţime lacul de acumulare imens. În parcul
oraşului, de o frumuseţe inegalabilã, ne-am trezit în faţa unui
monument mãreţ, un mausoleu ridicat în amintirea şi cinsti-
rea eroilor români cãzuţi în luptele din rãzboiul de indepen-
denţã din anul 1877. În subsolul mausoleului se aflau cripte
cu osemintele anonime ale eroilor cãzuţi.
La Griviţa, urmãtorul oraş vizitat de noi, ne-am întâlnit
din nou cu istoria, în biserica de piatrã, unde, pe peretele de
la intrare, erau pictate portretele reginei Elisabeta şi a regelui
Carol I. Afarã, se aflau basoreliefuri ale ostaşilor români cã-
zuţi în rãzboi, reprezentaţi prin trei eroi: cãpitanul Valter Mã-
rãcineanu, maior Şontu Gheorghe şi soldat Melinte Ion. De-
acum, itinerarul nostru era epuizat, trebuia sã ne facem retra-
gerea spre casã. Fãrã opriri şi pe drumul cel mai scurt, am
ajuns la Rusciuc (Ruse) port la Dunãre, vis-a-vis de Giurgiu.
Trecând peste “podul prieteniei”, am ajuns în oraşul care-mi
amintea de cei mai frumoşi ani ai adolescenţei. I-am gãsit pe
Opi, Iliuţã şi fiul lor Costel, pregãtiţi sã se mute la Bucureşti,
dupã ce-şi vânduse casa din Giurgiu unde locuise mai bine
de 25 de ani.
De asemenea, în Giurgiu se afla şi fratele meu, Ricã
(Aurelian) inginer şef la şantierul naval, cu soţia Livia, fiica
generalului Alexandrescu, şi fiul lor Liviu, de aceeaşi vârstã
cu Liana noastrã. Întâlnirea noastrã s-a “lãsat” cu un chef de
zile mari, mai ales cã nu ne mai vãzusem de câţiva ani.
Ricã ne-a propus ca a doua zi, fiind duminicã, sã fa-
cem o scurtã croazierã de o zi pe Dunãre, pe care el o va or-
ganiza cu tot ce trebuie: preparate de peşte de toate felurile,
vin la discreţie şi...o pereche de lãutari. A doua zi ne-am pre-
zentat toatã familia în port şi pânã sã ne îmbarcãm, eu cu Ri-
141
cã am avut surpriza sã ne întâlnim cu un fost prieten de-al
nostru de la Moreni, Gheorghiţã Fava, care era într-un grup
de turişti în drum spre Ruse. Când i-am spus ce aveam noi
în program, ne-a declarat cã ar renunţa la grup, ca sã mear-
gã cu noi în croazierã, aşa cã l-am adãugat pe el şi pe ne-
vastã-sa la lista noastrã destul de încãrcatã.
A fost o zi de neuitat, s-au aranjat mese pe coverta
vasului, s-a mâncat toate chipurile de peşte şi s-a bãut pe
sãturate, iar lãutarii n-au tãcut o clipã. În timpul mesei, în
timp ce vaporaşul înainta pe “firul” apei, mi-a venit o idee şi
am pus-o în aplicare. Pentru cã Opi şi Iliuţã se mutau la Bu-
cureşti, urma ca Ricã şi familia lui sã rãmânã izolaţi în Giur-
giu, aşa cã i-am propus sã se mute la Ploieşti, prin transfer,
la întreprinderea pe care o conducea Fava, având acceptul
bucuros al acestuia. La început Ricã a fost surprins de pro-
punerea mea şi ne-a promis cã va reflecta, dar pânã în mo-
mentul întoarcerii noastre pe uscat, era convins.
Fava s-a alãturat grupului cu care venise şi care se în-
torsese de la Ruse, având în buzunar cererea de transfer
semnatã de Ricã. A doua zi am plecat şi noi trei spre casã,
pentru cã vacanţa se terminase.
Fava s-a ţinut de cuvânt şi într-o sãptãmânã cererea
de transfer a lui Ricã a sosit la Giurgiu. Cu oarecare dificul-
tãţi, Ricã a primit şi acordul Ministerului pentru acest transfer
şi astfel într-o lunã ne-am pomenit la Ploieşti cu toatã familia
lui într-un camion, cu tot avutul lor mobil. Au descins la casa
pãrinteascã, unde mama trãia singurã şi era spaţiu suficient.
Avea însã promisiuni de la Fava cã îi va repartiza cât de cu-
rând un apartament de bloc.
Ricã s-a acomodat repede cu noul sãu servici, având
şi experienţa unui inginer mecanic, astfel cã totul intrase într-
un ritm normal de viaţã. Noi ne întâlneam destul de des, mer-
geam împreunã la restaurante, la cinematograf, simţindu-ne
fericiţi într-o familie împlinitã. Îmi amintesc de un bal orga-
nizat de întreprinderea cinematograficã, unde era salariatã
Tanţi, bal la care Ricã a fãcut “furori”, luând la dans toate co-
legele lui Tanţi, mândre cã sunt dansate de un bãrbat aşa de
“bine”. Ricã era un bãrbat prezentabil, înalt şi atrãgãtor, ştiind
142
sã cucereascã inimile femeilor. Eu eram încântat şi mândru
cã am aşa un frate, dar nici eu nu eram mai prejos, fiind un
bun dansator.
La începutul primãverii, într-o duminicã seara, eu cu
Tanţi ne-am dus sã-i vedem la mama acasã; ei tocmai sosi-
serã de la Sinaia, unde-i luase la plimbare cu maşina cumna-
tul lor de la Bucureşti. Ricã era bine dispus şi încântat de fe-
lul cum petrecuse acea duminicã. La plecare, am stabilit cu
el sã ne întânim a doua zi, dupã-amiazã şi sã mergem în
oraş pentru a-şi cumpãra un frigider. Întors de la servici, aş-
teptam acasã sã aparã Ricã, aşa cum ne înţelesesem, dar
timpul trecea, se întunecase afarã şi el nu mai apãrea. La un
moment dat, a sunat telefonul, am ridicat receptorul convins
cã este Ricã, dar am auzit o voce strãinã:
 Domnul Florescu, la telefon?
 Da, eu sunt, am rãspuns eu contrariat.
 Nu ştiu cum sã vã spun, a continuat vocea, s-a în-
tâmplat o nenorocire cu fratele dumneavoastrã. Ve-
niţi urgent la popicãria Astra, acea lângã care lucraţi
dumneavoastrã.
Am rãmas paralizat şi cred cã m-am îngãlbenit la faţã
pentru cã Tanţi s-a speriat şi m-a întrebat ce s-a întâmplat:
“Ricã!” atât am putut sã spun şi m-am repezit la uşã, nu ştiu
cum am coborât cele patru etaje, am fugit în parcarea din fa-
ţa blocului, am pornit maşina şi nu ştiu cum am condus-o fã-
rã sã fac vreun accident. Ajuns la popicãrie, am rãmas în-
mãrmurit când l-am vãzut pe Ricã, întins pe jos, la marginea
pistei, într-un lac de apã şi dezbrãcat de cãmaşã, în jurul lui
o mulţime de bãrbaţi îngroziţi. M-am repezit disperat la corpul
inert, lipsit de viaţã al iubitului meu frate, care rãmãsese cu
faţa împietritã într-un zâmbet pierdut. Când m-am dezmeticit,
i-am întrebat pe cei din jur ce s-a întâmplat. Ei mi-au spus,
cu voci gâtuite de spaimã, cã domnul inginer juca popice grã-
bit, pentru cã întârziase de la o întâlnire. Se juca la 50 de po-
pice, el trãsese 49 şi cu a cincizecea a cãzut jos. Ei au încer-
cat sã-l resusciteze, l-au udat cu apã, dar totul a fost în za-
dar. Medicul de la dispensarul rafinãriei de vis-a-vis, chemat

143
de urgenţã, a confirmat decesul spontan, în urma unui efort
major. Şi azi mã mir cum de n-am cãzut şi eu, pentru cã am
avut senzaţia cã ceva tare m-a lovit în cap şi mi-a dispãrut
conştientizarea realitãţii. A sosit ambulanţa, cu destulã întâr-
ziere şi l-au ridicat pentru a-l transporta la spital, în vederea
autopsiei. Am urmãrit şi eu cu maşina mea ambulanţa, dar la
Spitalul Schuler, unde am ajuns, nu m-a primit şi mi-a spus
sã revin a doua zi.
Am fost complet nãucit. Era noapte, era frig, începuse
chiar sã plouã, iar eu nu ştiam încotro sã mã duc. Mi-era
groazã când mã gândeam cum sã-i anunţ pe ai mei, sã-i
spun mamei cã a murit fiul ei iubit, sã-i spun nevestei şi copi-
lului cã au rãmas singuri pe lume.
Când am adunat suficient curaj şi le-am spus teribilul
adevãr, reacţia lor a fost groaznicã: au urlat, au ţipat, au
plâns ore în şir, neputând sã creadã cã s-a întâmplat o ase-
menea tragedie. Eu a trebuit sã mã ocup de toate formalitãţi-
le şi pregãtirile de înmormântare, deşi nu-mi revenisem din
nãucirea în care cãzusem. Am anunţat telefonic la Navrom
Giurgiu, fosta întreprindere a lui Ricã precum şi la Ploieşti, la
noul sãu servici.
La înmormântare au venit de la Giurgiu, foştii sãi cole-
gi şi subalterni în douã autobuze, îmbrãcaţi în costume de
marinari şi ofiţeri de marinã. La aceştia s-au adãugat şi noii
sãi colegi de la Ploieşti. Sicriul a fost purtat pe umerii unui
grup de marinari, în ochii cãrora strãluceau lacrimi sincere de
durere. Convoiul funerar, pornit de acasã pânã la cimitir, a
putut fi vãzut pe toatã lungimea sa, când s-a trecut pe podul
de la Sud. Sicriul a fost zidit într-o raclã din cavou, alãturi de
rãmãşiţele pãmânteşti reînhumate ale lui Papá, dispãrut din-
tre noi de 15 ani. Astfel, dispãrea dintre noi şi al treilea mem-
bru al familiei.
Mama a rãmas cu aceastã durere înfiptã în inimã pâ-
nã la sfârşitul vieţii sale. Mai târziu, ne-a mãrturisit, cã ea a
trãit toatã viaţa cu teamã pentru viaţa lui Ricã, deoarece încã
din copilãrie el avusese probleme cu inima. Ne-a povestit cã,
fiind refugiaţi în timpul primului rãzboi mondial la Iaşi, unde
de altfel s-a nãscut şi Ricã, el s-a îmbolnãvit grav, prunc
144
fiind, iar medicii nu i-au mai dat nici o şansã de supravieţuire.
O femeie din cartierul în care toatã familia locuia, renumitã
printre vecini ca fiind “tãmãduitoare”, a cerut sã-i fie încredin-
ţat copilul câteva zile pentru cã ea îl va vindeca. În dispera-
rea lor, pãrinţii considerând cã nu mai au nimic de pierdut, au
acceptat. Nu se ştie ce a putut sã-i facã aceastã femeie co-
pilului sortit morţii, ea a venit cu el sãnãtos şi refãcut. Le-a
atras însã atenţia pãrinţilor, sã aibã grijã pentru cã acest co-
pil are inima “slabã”.
Acum, dupã moartea prematurã a lui Ricã, se explica
faptul cã inima lui îl va trãda pe neaşteptate. Livia şi fiul ei,
distruşi în urma acestei tragedii, au mai stat cu mama, pânã
când au primit apartamentul promis de Fava, în care s-au
mutat. Livia şi-a luat un servici de funcţionarã, care sã-i asi-
gure o viaţã modestã. Pentru noi toţi, au urmat zile de conva-
lescenţã sufleteascã, dispariţia fulgerãtoare a lui Ricã, fiind
un adevãrat “coup-de-fodre”, greu de vindecat.
Nu trecuse nici o lunã de la acest trist eveniment,
când, Tanţi şi prietena noastrã, Nina, s-au înscris pentru un
mic concediu la o croazierã pe Dunãre, pânã la Viena.
Eu am considerat aceastã iniţiativã o adevãratã nebu-
nie, datã fiind starea noastrã de doliu pentru cel dispãrut. La
început nici nu am vrut sã aud, dar la insistenţele lor din ce în
ce mai presante, am cedat, cu sufletul încãrcat de povara
unui sacrilegiu. Nina mã asigura cã aceastã micã escapadã
îmi va folosi pentru a cãpãta liniştea sufleteascã, ceea ce s-a
şi întâmplat.
Aşa este viaţa clãditã. Noi muritorii plecãm cu toţi la
lupta cu viaţa, ca la rãzboi, iar moartea ne secerã cu mitra-
liera ei, pe unii îi doboarã gloanţele, ceilalţi merg înainte
pânã le vine şi lor rândul sã cadã rãpuşi. Nimeni nu scapã de
acest implacabil final.
Aceastã cãlãtorie avea sã mã scoatã din starea mea
sufleteascã care persista sã mã copleşeascã.
Îmbarcarea pe micul vas de croazierã s-a fãcut la
Giurgiu. Capacitatea vasului era de circa cincizeci de persoa-
ne, se serveau trei mese pe zi într-o încãpere adecvatã, iar
dormitul era asigurat în mici cabine, cu paturi suprapuse.
145
Dupã masa de searã, se strângeau mesele şi se fãcea loc de
dans, mai toţi turiştii fiind tineri şi dornici de petrecere, dan-
sau pânã noaptea târziu. Ne rãcoream ieşind pe covertã, de
unde puteam sã admirãm cerul înstelat şi luna care se oglin-
dea în apa înspumatã lasatã în urma vasului.
Prima oprire a fost la insula Adakale, care nu fusese
încã înecatã de construcţia hidrocentralei de la Porţile de fier.
Am coborât câteva ore pe insulã, pe care, eu cu Tanţi, o ve-
deam a doua oarã, ne-am “ospãtat” cu sugiuc şi bragã, douã
produse tradiţionale, rãmase amintire de la turci şi ne-am în-
tors pe vas pentru continuarea cãlãtoriei.
Seara, a fost concurs de dans, la care eu cu Tanţi am
luat premiul întâi, având deja reputaţia a doi buni dansatori
cãpãtatã cu o searã înainte.
Cãpitanul vasului, un bãrbat cam la 40 de ani, sim-
patic, frumuşel, dar cam scund, îi fãcea Ninei o curte asiduã,
desigur “rodat” de asemenea aventuri pasagere.
“Secundul”, de asemenea, “pusese” ochii pe o priete-
nã din grupul nostru de ploieşteni, profesoarã de gimnasticã.
Între ei s-a încins însã o adevãratã pasiune, care s-a continu-
at şi dupã aceastã croazierã, ea a divorţat de bãrbatul ei şi
şi-au legat destinele, pânã când moartea lui suspectã i-a
despãrţit. Toatã aceastã poveste am urmãrit-o în derularea ei
ulterioarã. La masa noastrã, fiind un loc vacant, l-am invitat
pe un tânãr handicapat, de care m-a legat o sincerã compa-
siune. Era bibliotecar la Ploieşti, un bãiat de altfel frumuşel,
foarte inteligent şi cult, dar care, dintr-o poliomielitã din copi-
lãrie, rãmãsese cu un grav defect la mers. Nina era disperatã
de prezenţa lui la masã şi mã acuza cã-mi bat joc de ea, gã-
sindu-i un aşa partener. Bietul bãiat era foarte recunoscãtor
pentru prietenia cu care-l tratam, deoarece toatã lumea îl
ocolea.
A doua oprire a vasului a fost în portul Budapestei, un-
de am coborât de pe vas pentru o zi, în vederea vizitãrii ora-
şului. Am rãmas încântaţi dar şi surprinşi de aspectul acestui
oraş, care reflecta bogãţia şi civilizaţia moştenite din vremea
Imperiului austro-ungar. Impunãtoarea clãdire a Parlamentu-
lui, podurile de pe Dunãre, palate şi clãdiri monumentale,
146
strãzi largi, mãrginite de restaurante şi magazine, toate aces-
tea demonstrând o realã influenţã occidentalã. Dupã prânz,
vasul şi-a continuat drumul iar noi pasagerii programul obiş-
nuit. Dimineaţa am ajuns la Bratislava, mare port la Dunãre
şi capitala Cehiei.
Am fost debarcaţi pentru o zi în acest oraş, care nu
ne-a fãcut o impresie prea bunã, în comparaţie cu Budapes-
ta. La coborârea de pe vas, am fost întâmpinaţi de un ghid
ceh, care ştia bine româneşte şi care ne-a condus prin oraş
pentru a ne arãta obiectivele turistice demne de vãzut. Ora-
şul era destul de modest aşa cã ghidul nostru nu prea a avut
ce sã ne arate, în schimb, ne-a predat o adevãratã lecţie de
patriotism. Într-un parc, ridicat pe un bloc de piatrã, ne-a vor-
bit cu un patos furibund despre invazia “barbarilor” din rãsãrit
ce avusese loc cu câteva luni în urmã, când armatele ruseşti
au ripostat la revolta cehilor. Invectivele ca “hoarde bolşevi-
ce”, “criminali”, “sãlbatici primitivi” folosite de ghid ne-au spe-
riat şi ne uitam în jur prevãzãtori, pentru cã era imposibil ca
printre noi sã nu fie infiltraţi şi agenţi sub acoperire ai securi-
tãţii. Ne-a condus apoi la o clãdire, pe zidul cãreia era o pla-
cã de marmurã pe care erau inscripţionate datele unui copil
ceh, care, în joacã, a aruncat cu o piatrã într-un tanc sovietic
şi acesta l-a împins pe copil şi l-a strivit de zid.
Un al doilea eveniment s-a petrecut pe stradã, noi
mergând în grup. Era zi de sãrbãtoare aşa cã şi cehii se
plimbau în acea zi. La un moment dat, un cetãţean beat s-a
repezit la grupul nostru şi a luat-o de gât pe o fatã, care era
blondã, înjurând-o probabil în limba lui şi zicând într-una
“ruski, ruski”. Ne-am dat seama cã la mijloc este o confuzie,
deoarece în aceeaşi dimineaţã, acostase în port şi un vas
sovietic cu turişti. Omul nostru îşi manifestase îndreptãţita
urã, crezând cã noi suntem ruşi. Când i-am spus cã suntem
români, omul şi-a schimbat atitudinea şi a început sã râdã, a
îmbrãţişat-o pe fatã şi a sãrutat-o, spunând într-una
“rumanski, rumanski”.
Ne-am întors la vas ca sã ne continuãm drumul spre
punctul terminus al cãlãtoriei, pe care-l visam cu toţii: VIENA.
Nu micã ne-a fost mirarea când ni s-a comunicat de cãtre
147
cãpitan, cu tot regretul sãu, cã drumul nostru pe Dunãre se
sfârşeşte aici, deoarece aşa a primit ordin de la şefi, iar noi
urmeazã sã ne întoarcem în ţarã cu trenul. Ni s-a promis
rambursarea sumei corespunzãtoare traseului neefectuat, la
sosirea în ţarã. Desigur, e de înţeles, revolta tuturor partici-
panţilor la aceastã croazierã, dar pânã la urmã ne-am întors
în ţarã cu trenul, dezamãgiţi pentru eşecul nostru. Ulterior am
aflat şi motivul pentru care traseul nostru fusese scurtat. Cu
un an înainte, în aceeaşi croazierã, câţiva pasageri rãmã-
seserã la Viena, solicitând azil politic. Ni s-a restituit de la
OJT, pentru reducerea traseului, o sumã de bani în bãtaie de
joc. Aşa erau acele vremuri, n-aveai cui sã te plângi, aşa cã
am înghiţit toţi aceastã cacealma.
În vara care a urmat, am mai fãcut câteva incursiuni la
Snagov, unde ne petreceam duminici plãcute, cu care ocazie
Liana îşi amplifica performanţele la înot.
Într-o duminicã am fost la Slãnic, unde aveam un fost
prieten, din vremea când Liana noastrã era în cãrucior şi ca-
re a rãmas uimit de felul cum arãta ea acum.
 Dupã cum cresc copii ãştia ai noştri, ne dãm seama
cã îmbãtrânim şi noi, a obiectat el nostalgic
Împreunã cu ai lui, am coborât în salinã, unde tocmai
în acea zi se desfãşura un concurs internaţional de plano-
rism, cu nişte planoare foarte uşoare, cu o denumire pe care
n-o mai reţin. Am menţionat acest eveniment pentru cã la a-
cest concurs, la care a luat parte şi un american mai în vârs-
tã, şi la care o prietenã a Lianei, care fãcuse limba englezã
în liceu, a fost translator, din aceastã simplã relaţie s-a nãs-
cut o cãsnicie. Americanul s-a îndrãgostit de aceastã frumoa-
sã translatoare, care era în fond un copil, au menţinut relaţia
prin corespondenţã în continuare şi în final a cerut-o în cãsã-
torie, dupã care a plecat cu ea în America.
Pe lângã amintirile plãcute de la Snagov se aflã şi una
tragicã. Pe pontonul care se prelungea deasupra apei, se
aventuraserã douã perechi de tineri, înaintând spre capul
acestuia. În glumã, una din fete i-a dat un brânci unui bãiat şi
acesta a cãzut în apã. Partenera acestuia, care ulterior am
aflat cã îi era soţie, a strigat disperatã cã soţul ei nu ştie sã
148
înoate. Cum acesta nu mai ieşea la suprafaţa apei, câţiva
înotãtori prezenţi au sãrit în apã ca sã-l scoatã, dar eforturile
lor au fost zadarnice. Tânãrul dispãruse misterios în apa care
era adâncã în acel loc. Administraţia ştrandului fiind alertatã,
aceasta a adus doi scafandri, care, dupã câteva minute, l-au
scos pe tânãrul înecat, care fusese prins între pilonii pon-
tonului, bineînţeles mort.
Fata care fãcuse aceastã “glumã” macabrã a fost a-
restatã de miliţie, cu toate protestele ei. Marcaţi de acest tra-
gic eveniment, n-am mai avut nici un chef pentru înot şi am
plecat mai devreme acasã.
În varã, cu restul de concediu, înjumãtãţit de croaziera
pe Dunãre, am petrecut douã sãptãmâni la Mamaia, cazân-
du-ne în campingul de lângã mare, într-o cãsuţã. Liana, la
cei 15 ani al sãi era o înotãtoare versatã, aşa cã aveam cu-
rajul sã plecãm înot departe de plajã, spre disperarea lui
Tanţi, care ne pierdea din vedere.
Era o plãcere sublimã sã înoţi în liniştea largului mãrii
şi sã priveşti de la depãrtare ţãrmul şi plaja. La întoarcere,
Tanţi ne îmbrãţişa fericitã cã ne vede vii şi nevãtãmaţi. Serile
le petreceam în grãdinile de varã ale litoralului, unde cântau
formaţii de tineri, melodii la modã, ritmurile acestora îndem-
nându-ne la dans. Eu dansam cu Tanţi, dar Liana, care era o
fatã frumoasã şi atrãgãtoare, era asaltatã de tineri de la alte
mese, care-i dãdeau întâlnire pe plajã pentru a doua zi. Fiind
o fatã mândrã şi conştientã de farmecul ei, râdea de aceste
invitaţii şi le trata cu refuz, cel puţin, aşa pretindea ea, când
se întorcea de la dans.
Eram conştienţi cã pãrinţii care au fete frumoase, tre-
buie sã fie atenţi şi precauţi, pãzindu-şi odraslele de aceste
atacuri inerente vârstei.
Am avut însã şi o situaţie tragi-comicã pe plajã. Într-o
zi, neprielnicã pentru scãldat în mare, datoritã valurilor prea
mari şi salvamarii patrulau de-a lungul plajei, interzicând in-
tratul în mare, un tânãr a scãpat de vigilenţa acestor şi s-a a-
venturat în marea care fierbea ca un cazan. Cei din grupul
din care fãcea parte tânãrul, s-au impacientat când au vãzut
cã acesta nu se mai întoarce şi au alertat salvamarii, care au
149
plecat cu o barcã sã-l caute. În scurt timp s-a produs pe toatã
plaja o explicabilã rumoare când s-a aflat cã s-a înecat cine-
va. Lângã noi, sub o umbrelã, dormea un cetãţean burtos şi
pãros, care venise beat şi se culcase. Sculat probabil de lar-
ma din jur, s-a ridicat şi rezemat în coate, m-a întrebat som-
noros ce s-a întâmplat. Eu i-am rãspuns cã “se pare cã s-a
înecat unul”.
 Doar unul? mi-a replicat el cu o voce rãguşitã. Ia
uitã-te în jur, au rãmas destui, şi s-a culcat din nou.
Asemenea cinism n-am pomenit pânã atunci şi l-am
pus pe seama faptului cã omul era beat.
Dupã o lungã şi anevoioasã cãutare, salvamarii s-au
întors şi au declarat cã nu l-au mai gãsit pe tânãrul care plã-
tise imprudenţa sa cu viaţa.
Într-o altã varã, la Neptun, am asistat la o altã tra-
gedie, când, un tânãr s-a aruncat în apã într-o zonã în care
stâncile erau ascunse în apã, la adâncime. Toatã plaja a fost
alertatã de ţipetele unei fete, care cerea ajutor şi care vãzuse
apãrând la suprafaţa apei o patã de sânge. Scos din apã de
salvamari, tânãrul nu mai dãdea semne de viaţã. I-au înfã-
şurat capul, plin de sânge, într-un prosop şi l-au dus pe bra-
ţe, în timp ce fata, desfiguratã de disperare, spunea cã bãia-
tul este logodnicul ei, student, şi cã astãzi era ultima lor zi la
mare. Înainte de a se arunca în apã, îi spusese ei:
 Mã duc sã mai fac o baie, sã-mi iau adio de la mare.
Destinul însã îi pregãtise o macabrã farsã: îşi lua adio
de la viaţã. Marcaţi de acest tragic eveniment, ne întrebam
dacã, totuşi, bãiatul va scãpa cu viaţã printr-o minune. Acest
tragic eveniment a redus din beatitudinea pe care o trãiam,
bucurându-ne de ofertele litoralului.

150
 CAPITOLUL 5
MATURITATEA

Intrasem în al patrulea deceniu de viaţã. Viaţa de fa-

milie era liniştitã şi constantã. Programele noastre erau şa-
blonate: servici, casã, mici petreceri în casã sau restaurante,
cinematograf, plimbãri cu maşina în împrejurimi. Excepţie de
la acestea fãceau deplasãrile mele în interes de serviciu,
care îmi prilejuiau o viaţã mai “coloratã”.
La Cluj, unde întreprinderea noastrã avea o secţie ca-
re administra şi aproviziona locaţiile din zona Ardealului, fã-
ceam dese deplasãri pentru câteva zile. Cãlãtoria o rezolvam
cu trenul sau avionul, luat de la Aeroportul Bãneasa. Obli-
gaţiile de serviciu le rezolvam, în general, pânã la prânz, res-
tul zilei urmând sã-l petrec cum credeam eu cã e mai plãcut.
Într-una din deplasãri, dupã program şi masa de
prânz, m-am dus la un ştrand din oraş, unde sã mã rãcoresc
şi sã înot. Dupã câteva sãrituri reuşite de la trambulinã şi câ-
teva “lungimi” de bazin, mã odihneam la marginea acestuia,
rãmas în apã. O tânãrã doamnã, care îmi urmãrise probabil
evoluţia mea în apã, s-a apropiat, mi-a zâmbit şi m-a întrebat
dacã apa este rece.
 Nu ştiu dacã apa este rece sau nu, dar sigur este
udã, i-am replicat zâmbind.
La gluma mea a râs şi ea şi şi-a exprimat regretul cã nu
poate sã vinã şi ea în apã pentru cã nu are costum de baie,
cã a venit la ştrand, aşa, în plimbare. Mi-am dat seama cã
doamna, destul de tânãrã şi atrãgãtoare este în cãutarea
unei aventuri şi am intrat în “jocul” ei. Dupã ce m-am îm-
brãcat la cabinã, constatând cã ea mã aştepta, am invitat-o
în oraş la o berãrie. Dupã investigaţii reciproce, am aflat cã e

151
bucureşteancã, venitã în vizitã la sora ei la Cluj, cã e de pro-
fesie doctor oftalmolog, divorţatã etc...şi cã este dispusã pen-
tru o aventurã. Francheţea ei m-a fãcut sã o admir şi sã
constat cã pentru prima oarã întâlneam o femeie cerebralã.
M-a invitat apoi la casa surorii sale, care, bineînţeles
nu era acasã şi ce a urmat este de la sine înţeles. Femeia,
care trecuse bine peste treizeci de ani, era versatã în arta a-
morului şi se comporta ca atare.
La despãrţire, mi-a declarat cã i-am oferit câteva ore
de neuitat şi cã ar vrea sã ne mai întâlnim la Bucureşti. Mi-a
dat adresa şi numãrul de telefon, rugându-mã sã o caut când
mã întorc de la Cluj. N-am mai vãzut-o niciodatã.
Tot la Cluj, cu ocazia altei deplasãri, renunţând sã mai
stau la hotel, am acceptat camera de oaspeţi de la sediul
secţiei, mobilatã cu douã paturi şi acces la baie. Am gãsit în
aceastã camerã un delegat de la Centralã, în delegaţie ca şi
mine. Fiind cam de aceeaşi vârstã, ne-am împrietenit spon-
tan şi am ieşit în oraş în aceeaşi searã la un restaurant. El
avea invitatã pe prietena lui de ocazie, cu care, am înţeles,
avusese relaţii intime, o fatã frumoasã cu un corp splendid,
care însã vorbea româneşte cu un pronunţat accent ardele-
nesc. Era solistã vocalã la Teatrul Maghiar din Cluj. Nu ştiu
din ce s-a iscat cearta dintre ei, probabil alimentatã de vinul
îngurgitat, cã era aproape sã se batã. Am ieşit din restaurant,
continuând sã se certe şi sã se insulte, iar el a plecat înju-
rând şi ne-a lãsat pe amândoi în mijlocul strãzii. Eu eram
într-o situaţie penibilã şi nu ştiam ce atitudine sã iau. Am în-
cercat sã o liniştesc, am mângâiat-o, i-am şters lacrimile de
la ochi şi am îmbrãţişat-o amical. M-a rugat sã o conduc aca-
sã şi pe drum mi-a declarat cã relaţia lor este superficialã, cã
el este un mitocan şi cã nici nu vrea sã-l mai vadã. În
schimb, mi-a dat de înţeles cã m-a plãcut pe mine, pentru
comportamentul meu elegant şi cã vrea sã ne mai vedem.
Am rãmas contrariat de întorsãtura pe care o luase aceastã
situaţie, dar am intrat în joc.
Cum, amicul meu de camerã a plecat a doua zi la Bu-
cureşti, eu am rãmas cu fata, care s-a “prins” foarte repede
de mine. Relaţia noastrã, care se rezuma îndeosebi la sex, a
152
durat aproape un an; de câte ori veneam la Cluj, reînnodam
legãtura şi ne simţeam bine împreunã, nefãcându-ne iluzii
pentru viitor. Trãiam clipa cu intensitate, fata dãruindu-se cu
o impetuozitate aproape sãlbaticã, cum nu mai întâlnisem.
Se pãrea cã mã iubeşte cu pasiune. Cât mã priveşte, eu nu
prea puneam “suflet” în aceste aventuri sporadice aşa cã nici
acum, cred cã nu mã legasem sufleteşte de ea, dar relaţia
era plãcutã şi comodã. În ultima noastrã noapte de dragoste,
pe care ea n-o bãnuia ca fiind ultima, mi-a jurat cã mã iubeş-
te cu pasiune şi cã nu ştie ce va face fãrã mine.
Dimineaţa m-a condus la aeroport, de unde am luat
avionul spre Bucureşti şi am vãzut-o pentru ultima oarã prin
hublonul rotund al avionului fãcându-mi semn cu mâna.
Pentru cã tot sunt la destãinuirea unor fapte acuzate
de imoralitate, îmi amintesc de o relaţie pe cât de neaştep-
tatã, pe atât de bizarã.
Din partea forului nostru tutelar, Comitetul Geologic,
ne vizita aproape lunar o doamnã inginer în probleme meca-
nice. Aflând cã eu posed un Trabant, m-a chestionat în pri-
vinţa acestui tip de maşinã, deoarece şi dânsa intenţiona sã
achiziţioneze o astfel de maşinã. Când a venit repartiţia, m-a
rugat s-o însoţesc la ridicarea ei din depozitul respectiv. I-am
ales maşina, la culoarea doritã de dânsa şi am condus-o a-
casã. La prima vizitã la Ploieşti, doamna m-a informat cã a şi
început sã ia lecţii de conducere auto la Bucureşti, astfel cã,
peste douã luni, m-am pomenit la Ploieşti cu doamna, care
venise cu maşina sa, pentru cã obţinuse permisul de condu-
cere şi mã roagã sã o însoţesc într-o cãlãtorie pentru rodajul
maşinii. Îşi propusese ca punct terminus Tg. Ocna, unde în-
treprinderea noastrã avea o secţie pentru zona Moldova.
Neexistând cale de refuz, mi-am fãcut delegaţie pentru Tg.
Ocna şi am plecat cu doamna la drum, anunţând-o în prea-
labil pe nevastã-mea, fãrã sã-i dau amãnunte în ce condiţii
plec în aceastã delegaţie.
Bineînţeles cã eu pãstram faţã de partenera mea de
drum respectul şi “distanţa” cuvenitã.
În drum, trecând prin zona viticolã, ne-am oprit la o
staţiune viticolã, unde doamna a fost primitã cu toate ono-
153
rurile, ulterior aflând de la dânsa cã îi ajutase cu un transfer
de utilaje şi de unde, am plecat cu o ladã cu sticle de vin. Ne-
am continuat drumul, conducând maşina alternativ şi consta-
tând cã doamna conducea destul de bine, dar la viteze prea
reduse, aşa cã mi-a predat mie volanul.
Deoarece se lãsase seara, am oprit la un motel din
şosea, unde am luat masa şi am bãut din ladã, douã sticle de
vin. Când a fost vorba de angajarea camerelor de dormit,
doamna a cerut o singurã camerã cu douã paturi, pe motiv
cã suntem colegi de serviciu şi n-avem probleme. În acel mo-
ment am început sã înţeleg cam cum vor decurge lucrurile.
Intraţi în camerã, doamna s-a dezbrãcat în grabã rãmânând
numai în furou, s-a aruncat în pat şi m-a invitat sã fac şi eu a-
celaşi lucru. Eu eram destul de jenat în faţa acestei schim-
bãri de situaţie, dar, cu curaj, am intrat în joc. Doamna mea,
expertã în amor, se prezenta ca o fatã tânãrã şi plinã de
“draci”. Am lãsat jena de-o parte şi i-am oferit satisfacţiile ce-
le mai sofisticate. Dimineaţa ne-am trezit, ca şi cum nimic nu
se întâmplase şi mai m-a solicitat o datã.
Ne-am continuat drumul pânã la Tg. Ocna, unde am
fost primiţi cu respectul cuvenit şi toatã ziua, ne-am vãzut fie-
care de problemele specifice fiecãruia.
Seara, ne-am retras la hotelul din oraş, unde am an-
gajat iarãşi o singurã camerã, spre surprinderea hotelierului.
Era un hotel mizerabil, fãrã apã în camerã, fãrã acces la ba-
ie, cu un lighean şi o canã de apã, cu douã paturi cu saltele
ca piatra. Ne-a fost mai uşor sã suportãm aceastã mizerie,
dupã alte douã sticle de vin consumate la masa de searã şi
la gândul celor ce vor urma.
A doua zi, ne-am dus la secţie pentru a finaliza obiec-
tivele vizitei noastre şi ne-am urcat în maşinã ca sã plecãm,
când doamna şi-a adus aminte cã nu vizase delegaţiile. S-a
cãutat în poşetã, pe care apoi a lãsat-o pe banchetã şi s-a
dus sã vizeze delegaţiile. Tentat sã-i aflu vârsta, i-am cãutat
în poşetã şi i-am gãsit buletinul de identitate. Am rãmas în-
lemnit când am constatat cã doamna mea se nãscuse acum
52 de ani, şi deci, eu mã culcasem cu o “babã”. S-a întors,
aşa juvenilã cum vroia sã parã, dar din acel moment eu o pri-
154
veam cu “alţi ochi”. Tot drumul am rãmas tãcut, am lãsat-o
mai mult pe dânsa sã vorbeascã, încercând sã restabilesc e-
chilibrul normal în relaţia noastrã.
Ajunşi seara la Bucureşti, m-a invitat în casã pentru a-
i cunoaşte familia. Am avut o jenã teribilã când am dat mâna
cu omul cãruia îi profanasem soţia şi de asemenea, cu fiica
ei, studentã, o fatã frumoasã şi zglobie. Soţul ei, fost magis-
trat, era un om în vârstã, cam ramolit, fapt care creea cir-
cumstanţe atenuante soţiei sale pentru aventurile ei tardive.
La plecare, doamna m-a condus afarã, pânã la poartã şi m-a
sãrutat, fapt observat de fiica ei, judecând dupã perdeaua
care se mişcase la fereastra casei.
În lunile care au urmat, doamna m-a cãutat disperatã
la Ploieşti. Eu am recurs la toate mijloacele pentru a o evita;
în final a renunţat şi s-a resemnat. Peste mulţi ani am aflat cã
a murit, ucisã de un mizerabil care a intenţionat sã o je-
fuiascã.
În acest timp, în ţarã, aparent toate mergeau bine: se
muncea, se construia, apãruserã uzine şi fabrici noi, cons-
trucţii de blocuri pentru locuinţe, dar în substrat, viaţa realã a
românilor era lipsitã de libertãţile unei democraţii autentice,
presa era în exclusivitate pusã în slujba partidului, puşcãriile
erau pline cu deţinuţi politici, securitatea devenise un organ
de represiune, cu metode de evul mediu, propagandã deşãn-
ţatã a partidului şi cultul personalitãţii atingând cote asiatice.
Dupã moartea suspectã a lui Gh. Gheorghiu Dej şi “în-
scãunarea” lui Ceauşescu, în ‟65, metodele de spãlarea
creierelor au devenit mai sofisticate. E drept cã se renunţase
la deportãri masive a ţãranilor incomozi, acest deziderat al
partidului fiind realizat deja anterior, de asemenea se termi-
naserã şi şantierele naţionale cu deţinuţi politici iar colectivi-
zarea generalã era realizatã. Ţãranii români colectivizaţi for-
ţat, trãiau o viaţã de mizerie, cu puţinul câştig care îl obţineau
din munca lor istovitoare. Ieşise atunci o glumã cinicã: “Dacã
nu furi colectivul, îţi furi familia” ceea ce demonstra cã numai
din ce reuşeau sã fure din colectiv puteau sã-şi “ducã zilele”.
Se nãscuse o nouã burghezie: “burghezia de partid”,
care uitase lozinca lor referitoare la “exploatarea omului de
155
cãtre om” a cãrei desfiinţare era idealul comunist. Fãrã a fa-
ce o teorie anticomunistã, voi pomeni câteva întâmplãri edifi-
catoare trãite de mine.
Într-o zi, trecând prin oraş, am fost oprit de un tânãr e-
legant, îmbrãcat într-o hainã de piele, care degaja un aer de
bunãstare şi emfazã:
 Domnul Florescu? m-a întrebat tipul.
 Da, eu sunt, i-am rãspuns.
 Mai mã cunoaşteţi, d-le Florescu?
M-am uitat mai atent la el şi n-am reuşit sã-l identific
printre cunoştiinţele mele.
 Eu sunt Ţenţea, fostul dumneavoastrã forjor, când a-
veaţi antrepriza la Vega în ‟46, mi-a precizat el.
 A, da, îmi amintesc, i-am replicat. Dar vãd cã te-ai
realizat bine, arãţi ca un adevãrat domn.
 Ehe, s-au schimbat vremurile, domnule Florescu, mi-
a “trântit-o” el cu emfazã. Cei mici de-atunci sunt cei
mari de-acum.
M-a invitat la o bere şi ca sã nu-l jignesc, nu l-am refu-
zat. Am comandat bere la halbã şi el a mai cerut o sutã de
grame de lichior triple sec, pe care l-a turnat în halba lui, mo-
tivând cã aşa bea el berea. În discuţia avutã, am înţeles cã
este ofiţer în serviciul securitãţii, şi-a terminat studiile, dar n-a
precizat care anume şi cã îi merge foarte bine. Dupã câteva
halbe, în care turna lichior, i s-a “dezlegat” limba şi a început
sã se laude cu realizãrile lui în serviciul pe care-l presteazã.
Dar, fiind depãşit de efectele bãuturii a scãpat o afirmaţie
care m-a uimit:
 Domnule Florescu, eu când întâlnesc un om mai
deştept decât mine, îmi vine sã-l omor, sã-l distrug!
 Pe mine cum mã socoţi? am întrebat râzând.
 Cu dumneavoastrã e altceva, mi-a rãspuns. Pentru
dumneavoastrã am stimã şi respect.
În gândul meu mi-am zis: sã mã fereascã Dumnezeu
de stima şi respectul acestui om parvenit.
Cu aceastã ocazie, s-a confirmat din nou opinia mea:
“comunismul nu e lupta sãracului împotriva bogatului, cum
156
pretinde acesta, ci lupta prostului împotriva omului deştept”.
A fost prima şi ultima oarã când l-am vãzut pe acest individ.
O altã întâmplare: eram într-o searã la restaurantul
Prahova, un grup de patru prieteni, în separeul nostru obiş-
nuit şi ne delectam cu ultimile bancuri politice apãrute, aces-
tea fiind plãcerile noastre predilecte.
Au intrat în local doi tineri îmbrãcaţi în haine de piele
şi oprindu-se în dreptul separeului nostru, cãutau cu privirea
locuri libere, însã localul era în acel moment “full”. Vãzându-l
pe unul din grupul nostru pe care îl cunoşteau, ne-a cerut sã-
i primim la masa noastrã, pe locurile libere de pe banca pe
care stãteam eu. Prietenul nostru i-a invitat cu o plãcere si-
mulatã, avertizându-ne discret cu un “ghe”, semnalul nostru
convenţional care ne atenţiona sã ne “ţinem gura”. Eu m-am
sculat şi le-am fãcut loc sã ocupe cele douã locuri libere,
apoi s-au fãcut prezentãrile. Am început discuţiile cu noii ve-
niţi, subiectele fiind alese de noi cu prudenţã. Într-un moment
când orchestra a tãcut şi s-a fãcut linişte în local, i-am auzit
pe cei doi vorbind în şoaptã dar suficient de interceptabil:
 Ce faci, mã, te duci sã continui, cu banditul ãla?
 Îl mai las sã-şi revinã, a rãspuns celãlalt. Mai stau
puţin şi mã duc, îl fac eu sã “ciripeascã”.
E de menţionat faptul cã sediul securitãţii nu era de-
parte de localul nostru. Peste vreo jumãtate de orã, individul
mi-a cerut voie sã-l las sã iasã şi a plecat. Noi ne-am conti-
nuat discuţiile, ocolind subiecte periculoase şi timpul a trecut,
aşa cum se întâmplã în asemenea ocazii. Cred cã a trecut
vreo douã ore şi individul plecat s-a întors şi mi-a cerut voie
sã-şi reia locul. Deşi era destul zgomot în local, am “prins”
discuţia celor doi, care vorbeau în şoaptã:
 Ce-ai fãcut, mã? l-a întrebat cel rãmas.
 Dumnezeul mamii lui de nemernic, a rãspuns cel
plecat, n-a vrut mã sã ciripeascã, cu toate eforturile
mele.
 Şi ce-ai fãcut cu el pânã la urmã?
 Ce dracu era sã fac, l-am bãtut pânã l-am fãcut
înger.
157
 Am rãmas îngrozit auzindu-l pe aceastã bestie, cu câ-
tã nonşalanţã recunoştea cã l-a fãcut “înger”, adicã l-a omo-
rât în bãtaie.
N-am mai rezistat, m-am scuzat cã trebuie sã plec,
am aruncat pe masã o bancnotã care sã constitue contribuţia
mea la consumaţie şi am ieşit nãucit în stradã. Ajuns acasã
şi povestindu-i nevesti-mi aceastã întâmplare, ea şi-a fãcut
cruce, neputând sã creadã şi întrebându-se, oare ce mamã a
putut sã aducã pe lume asemenea monstru?
Un alt caz cunoscut de mine: un fost colaborator al
meu, cu care lucrasem mulţi ani, dupã ce ne-am despãrţit, îşi
fãcuse un atelier de reparaţii auto şi avea de-a face cu piaţa
maşinilor de ocazie. Informat prin presã, a aflat de vânzarea
unei maşini occidentale, aparţinând d-nei Magda Ianculescu,
celebra noastrã sopranã de operã, Tranzacţia a fost fãcutã şi
Nicu, cã de el e vorba, a adus maşina la Ploieşti, urmând sã
facã formalitãţile de reînscriere. Dupã vreo douã sãptãmâni,
s-a pomenit la atelier cu un individ, care s-a prezentat ca
fiind cãpitanul “cutare” de la Securitate, şi care l-a întrebat
dacã el a cumpãrat maşina de la d-na Ianculescu.
 Şi vrei sã înscri la Miliţie aceastã maşinã? l-a întrebat
securistul. Mi-ai luat-o de sub nas, eu trebuia sã
cumpãr aceastã maşinã. Aflã cã n-ai sã circuli cu ea.
Eu îţi ofer suma pe care ai plãtit-o doamnei.
Bineînţeles cã Nicu a refuzat categoric.
 Bine, vom mai vedea noi, a zis individul şi a plecat.
Contrariat, Nicu s-a dus a doua zi la Miliţie, cu toate
actele necesare reînscrierii maşinii pe numele sãu, dar a în-
tâmpinat un refuz net, motivându-se cu fel şi fel de “chichiţe”
birocratice. Era clar cã aceastã operaţiune destul de simplã,
fusese blocatã de o intervenţie “aranjatã”. A mai încercat o
datã, dar cu acelaşi rezultat. Dupã câteva zile, s-a pomenit
din nou cu securistul, care, rânjind, i-a spus:
 Nu ţi-am spus eu cã n-ai sã poţi înscrie în circulaţie
aceastã maşinã? Ai sã stai cu ea aici, la poarta ate-
lierului pânã o rugini şi o vei duce la DAC. Eu îţi mai
propun încã o datã sã mi-o vinzi mie.

158
 Înfuriat Nicu l-a refuzat şi i-a întors spatele. Încercând
din nou la Miliţie sã înscrie maşina şi întâmpinând acelaşi re-
fuz, el a început sã se resemneze şi s-a convins cã trebuie
sã cedeze. Securistul a revenit şi i-a oferit în schimbul maşi-
nii, bijuterii, în valoare echivalentã sumei cu bani, pretextând
cã nu are bani cash. Neavând nici o altã soluţie, Nicu a
acceptat aceast schimb, dupã ce a evaluat bijuteriile la un bi-
jutier cunoscut. Nici atunci, când îmi povestea, nu înţelegea
cum a putut sã fie atât de prost, ca sã încheie o asemenea
tranzacţie, tocmai el, care se ştia un bãiat deştept.
N-a trecut nici o sãptãmânã de la predarea maşinii şi
într-o searã, stând la masã, s-a pomenit cu un individ care s-
a legitimat ca fiind agent al Miliţiei Economice. Acesta, fãrã
prea multe explicaţii, s-a rãstit la el:
 Scoate imediat bijuteriile care le ai în casã, cã altfel
te arestez imediat pentru deţinere nelegalã de valori
interzise de lege.
În acel moment, Nicu a înţeles toatã “lucrãtura” orga-
nizatã de securist în cârdãşie cu miliţia şi şi-a dat seama cã
nu mai are scãpare, dar a încercat totuşi sã mimeze ca nevi-
novat. Miliţianul a scos din buzunar nişte cãtuşe, fapt care l-a
speriat pe Nicu şi l-a fãcut sã cedeze. S-a dus la locul unde
ştia cã ascunsese punguţa cu bijuterii şi a predat-o mili-
ţianului, spunându-i acestuia cã le posedã dintr-o tranzacţie
cinstitã.
Miliţianul a împrãştiat pe masã bijuteriile, pe care le-a
inventariat - era evident cã ştia componenţa lor - şi la cererea
lui Nicu, i-a dat o “dovadã” scrisã de mânã pentru primirea
lor. Aşa a rãmas bietul Nicu şi fãrã maşinã şi fãrã bijuterii.
Dupã “revoluţie”, când s-au ridicat restricţiile pentru valutã şi
bijuterii, Nicu s-a prezentat la Miliţie cu “dovada” pentru a-şi
recupera paguba. Miliţienii au citit aceastã hârtie, s-au uitat
unul la altul şi au bufnit în râs. Nicu s-a lãmurit spontan cã
fusese victima unei cacealmale ordinare şi a plecat, însoţit
de râsetele miliţienilor. Acesta este unul din miile de cazuri
care s-au produs în regimul comunist. Erau cunoscute meto-
dele lor perfide pentru a “stoarce” de la bãnuiţii posesori de
valutã, aur sau bijuterii, prin şantaj sau înscenãri bine ticluite,
159
cu pistoale vârâte de ei sub saltele. Dacã s-ar scrie toate
aceste mârşãvii care s-au petrecut în aceşti ani, s-ar umple
biblioteci întregi.
La începutul anilor ‟70, am fãcut cu Tanţi o cãlãtorie
organizatã de OJT, în Uniunea Sovieticã cu “trenul Prieteni-
ei”. Prima oprire s-a fãcut la Ungheni, graniţa cu URSS, unde
s-au schimbat dispozitivele de rulare ale trenului, deoarece
ecartamentul cãii ferate ruseşti este mai lat decât al nostru.
Urmãtoarea oprire a fost la Kiev unde s-a stat în garã câteva
ore şi acest drum plictisitor s-a încheiat la Moscova. În capi-
talã am stat douã zile, cazaţi fiind în giganticul hotel Cosmos,
în restaurantul cãruia se serveau şi cele trei mese pe zi. Am
vizitat, conduşi de o ghidã, cele mai importante obiective tu-
ristice: Kremlinul, Piaţa Roşie, câteva muzee de artã plasticã,
dar, ce ne-a impresionat cel mai profund a fost muzeul “Bo-
rodino”, un unicat mondial. Ca sã descrii în cuvinte aceastã
inegalabilã operã, îţi trebuie sã scrii o carte întreagã; mã voi
strãdui sã o descriu rezumativ. În primul rând sã definim ce
reprezintã aceastã operã şi momentul istoric în care s-au pe-
trecut evenimentele din aceastã frescã panoramicã. Este
vorba de rãzboiul franco-rus din 1812, când Napoleon a
ajuns cu armatele sale pânã în acest sat, Borodino, la margi-
nea Moscovei, unde a întâmpinat contra-ofensiva ruseascã,
dirijatã de mareşalul Kutozov. Din istorie se cunoaşte finalul
acestei lupte, din care Napoleon a fost învins.
Imensul tablou panoramic, întins pe toatã circumferin-
ţa muzeului, în lungime de circa 300 de metri şi înãlţime de 6
metri, reprezintã scene de luptã, cu mii de soldaţi, cai, tunari,
explozii de obuze, case incendiate, soldaţi cãzuţi în luptã, iar
diametral opus, cei doi mari adversari, cãlare pe cai. Dar ce
este cel mai interesant este faptul cã fresca muralã, se con-
tinuã, pe “viu” pe plan orizontal, pe o lãţime de circa 6 metri,
pânã la marginea pasarelei rotunde pe care circulã vizitatorii,
cu soldaţi cãzuţi, tunuri rãsturnate, case incendiate, cai cãzu-
ţi şi arme împrãştiate pe câmpul de luptã.
Acest muzeu a fost inaugurat în 1912, exact la 100 de
ani de la aceastã luptã câştigatã de Kutozov, an care ne

160
aminteşte de groaznicul eveniment legat de scufundarea Ti-
tanicului.
Am fost cazaţi douã nopţi la Cosmos, un hotel enorm,
cu multe etaje, cum de altfel totul este gigantic în URSS: bu-
levarde, strãzi, clãdiri, instituţii, parcuri, magazine. Am rãmas
surprins însã de abundenţa şi varietatea de articole tehnice,
un progres neaşteptat pentru noi, care luasem contact cu ru-
şii când au nãvãlit în ţarã în ‟44 şi cãutau cu disperare cea-
suri. Ghida noastrã, care nu prea îi “avea la suflet” ne-a lã-
murit: acest progres tehnic se datoreazã nemţilor, prizonieri
din timpul rãzboiului. Tot ea, cu altã ocazie, ne-a declarat,
când a venit vorba de Stalin, cã acesta a fost cel mai mare
criminal al tuturor timpurilor, având la “activul” lui peste trei-
zeci de milioane de victime. Ne-a dat sã înţelegem cã acest
ranchiun împotriva lui are o motivaţie realã. Într-un magazin
de articole tehnice, am gãsit un aparat de radio care m-a in-
teresat, l-am cumpãrat şi i-am cerut vânzãtorului prospectul,
iar acesta, nedumirit, mi-a arãtat uşa. Eu repetam într-una
“prospect, prospect” iar el m-a luat de mânã, m-a scos afarã
din magazin şi mi-a arãtat strada. Mi-am dat seama cã nu ne
vom înţelege şi am renunţat. Explicându-i ghidei ce-am pãţit,
aceasta a râs şi m-a lãmurit: în limba rusã, prospect însem-
neazã bulevard, aşa cã vânzãtorul, de bunã credinţã, îmi
arãta bulevardul Nevski.
Îmbarcaţi din nou în trenul prieteniei, ne-am continuat
lungul drum spre Leningrad. Ajunşi în oraşul ţarului Petru cel
Mare, am rãmas încântaţi de mãreţia acestui oraş, cu clãdiri-
le sale vechi şi mãreţe, parcuri imense, biserici rãmase din
vremea ţarului, statui din marmurã şi bronz. Dar cel mai mult
mã interesa pe mine sã vizitez muzeul “Ermitage”, care se
spunea cã este în concurenţã cu Luvrul Parisului. Rupt de
grup, am rãmas la muzeu cu nevastã-mea o zi întregã, pen-
tru a vedea o micã parte din acest sanctuar al culturii univer-
sale. Am avut ocazia sã vãd cele mai celebre picturi, pe care
le-am studiat cu multã atenţie, neştiind atunci cã aceastã
“lecţie” de picturã îmi va fi de folos mult mai târziu. Ne-am
speriat amândoi, când, intrând într-o camerã din muzeu am
“dat ochii” chiar cu Petru cel Mare, un exponat foarte reuşit
161
întruchipându-l pe marele ţar, stând pe tron. Pe bunã drep-
tate “Ermitage” reprezintã o mândrie a poporului rus.
Dupã o noapte petrecutã într-un hotel la fel de mare
ca cel de la Moscova, am plecat cu un autobuz la Petrovoreţ,
Palatul de varã al ţarului. Am rãmas extaziaţi de frumuseţea,
opulenţa, bunul gust, ingeniozitatea, în special a imensului
parc al palatului, cu statui, fântâni arteziene, aranjamente flo-
rale. Ghida ne-a lãmurit cã toate aceste minuni au fost reali-
zate de Petru cel Mare, vrând sã concureze Versaille-ul Pari-
sului, pe care-l vizitase şi-l luase ca model.
Întoarcerea în ţarã s-a fãcut tot cu trenul, pe acelaşi
traseu pe care venisem, un drum lung şi plictisitor.
A doua cãlãtorie turisticã în URSS, am fãcut-o cu
avionul, peste câţiva ani, via Moscova, Taskent, Alma-Ata.
Când avionul s-a ridicat de la sol, Tanţi, care nu mai cãlã-
torise cu avionul, a avut mari emoţii, dar mai apoi s-a liniştit
şi a fost chiar încântatã de peisagele pe care le vedea prin
hublonul avionului. Ajunşi la Moscova, am fost cazaţi tot la
Hotel Cosmos, cunoscut de noi din prima cãlãtorie în URSS,
iar a doua zi, îmbarcaţi într-un autobuz, conduşi la aeroport
şi urcaţi într-un avion imens; se spunea cã are vreo 400 de
locuri. Am mers o zi întreagã, zburând peste câmpii nesfâr-
şite, pãduri, lacuri, sate, îndreptându-ne spre nordul ţãrii. Am
ajuns pe searã, pe un aeroport al unui oraş, al cãrui nume
nu-l mai reţin, care însã nu se mai bucura de fastul şi opo-
nenţa capitalei. Chiar şi serviciile au fost execrabile: masa de
searã a fost mizerabilã, iar dormitul imposibil, datoritã roiului
de ţânţari, care ne-au chinuit toatã noaptea.
A doua zi, îmbarcaţi pe acelaşi avion, am parcurs mii
de kilometrii peste câmpii, munţi şi lacul Aral, care are di-
mensiunile unei mãri. Ne îndreptam spre nordul îndepãrtat al
Rusiei, prima ţintã fiind oraşul Taskent. Acest oraş, datoritã
clãdirilor, monumentelor, bisericilor şi vegetaţiei, are un as-
pect oriental, aducându-ne aminte de poveştile din “O mie şi
una de nopţi”. Hotelul unde am fost cazaţi, de dimensiuni im-
presionabile, având patru laturi, cu o curte interioarã, în care
se afla o piscinã, mãrginitã de copaci exotici, o fântânã arte-
zianã, ne-a oferit spectacolul unei lumi de poveste.
162
 Din Taskent am plecat pe timp de noapte, cu un avion
de cursã localã, la fel de enorm, cu cincisute de pasageri la
bord. Eram necãjiţi cã vom cãlãtori pe întuneric şi nu ne vom
bucura de perspectiva zonelor peste care zburam, dar, am
fost rãsplãtiţi cu un spectacol unic. Avionul zbura la mare
înãlţime, deasupra norilor şi deodatã ne-am trezit într-o lumi-
nã roşie orbitoare, care venea dinspre orizont şi care îmbrã-
ca buclele de nori de sub noi, într-o mare de foc. La început
ne-am speriat, dar ghida ne-a explicat acest superb feno-
men: noi, zburând în acelaşi sens cu rotaţia pãmântului, asis-
tam de fapt la superb apus de soare, deşi este noapte.
Ajunşi la Alma-Ata pe la miezul nopţii, am fost îmbar-
caţi într-un autobuz şi conduşi la un hotel destul de elegant,
unde ne-a servit în grabã un meniu rece şi ne-am culcat,
încã sub impresia spectacolului pe care ni-l oferise natura cu
câteva ore în urmã. A doua zi, am fãcut un “tur de oraş”, vizi-
tând mai tot ce constituia interes turistic. Am avut aceeaşi
senzaţie ca la Taskent, cã ne aflãm într-un oraş oriental, cu
mici palate, cu seraiuri şi moschei.
Am remarcat un fenomen ciudat. Deşi temperatura
aerului era de peste 35ºC, acest fapt nu ne creea un discon-
fort. Ghida ne-a lãmurit cã, datoritã curenţilor de aer reci ve-
niţi din munţii care se proiectau pe un orizont foarte îndepãr-
tat, aceastã temperaturã este suportabilã. Ne-a mai precizat
cã dincolo de aceşti munţi, la o distanţã de circa 200 km se
întinde imensitatea Chinei.
Cãlãtoria noastrã se încheia aici. Drumul spre Mosco-
va, fãrã escalã, a fost destul de lung şi plictisitor.
Am luat de pe aeroportul moscovit, un avion “TA-
ROM”, cu care am ajuns în ţarã. Ne-am dus la socri ca sã ne
luãm “copilul”, care de-acum era o adevãratã domnişoarã,
proaspãtã absolventã a liceului de muzicã şi bacalaureatã.
Se pregãtea sã dea examen la facultate pentru secţia instru-
mentului pentru care se pregãtise, violoncelul. Ajunsese la
un stadiu destul de avansat de cântat la acest instrument,
dãduse chiar douã concerte la Filarmonica din Ploieşti, aşa
cã avea toate şansele sã ia examenul. Soarta îi era însã po-
trivnicã, pentru cã, de la un timp, se plângea de durere atro-
163
ce de spate, dupã un timp mai îndelungat de cântat la violon-
cel. La început am luat în glumã acest handicap, tratându-l
cu superficialitate, însã, pe mãsurã ce durerile au devenit
mai presante, mai dese, am consultat un medic de specia-
litate, care a dat un verdict ferm, fiind vorba de “o crampã de
efort”. Soluţia? Evitarea acestui efort, adicã nu mai putea
cânta la violoncel. Acest lucru bulversa întreaga situţie, toate
eforturile şi planurile ei erau la “pãmânt”. Pentru cã mai era o
lunã pânã la examen, şi-a schimbat proiectul şi s-a hotãrât
sã dea examen pentru teorie muzicalã, care-i asigura o cate-
drã de profesor, ceea ce n-o încânta deloc. Chiar în aceste
momente, s-a ivit o ocazie neaşteptatã, fiind vorba de un
post de figurantã la Teatrul de Pãpuşi din Ploieşti. Fiind su-
pusã unui examen de aptitudini, a fost angajatã şi astfel a în-
ceput o viaţã nouã, devenind cu timpul o actriţã de pãpuşi
“înnãscutã” pentru aceastã carierã, pe care o va face pânã la
pensionare.
Cât mã priveşte, în serviciul meu apãruse o problemã
nouã: conducerea întreprinderii mele hotãrâse ca toatã sec-
ţia condusã de mine sã-şi mute activitatea la nou construitul
atelier la Scãieni, pentru a justifica investiţia. De-acum servi-
ciul meu devenea incomod, pentru cã trebuia sã fac naveta
cu trenul, la care se adãuga şi faptul cã şefii mei îmi dãduse
responsabilitatea întregii secţii, cu obiective de producţie pe
care nu le cunoşteam. Acest fapt mã punea într-o situaţie
complicatã, deoarece trebuia sã mã documentez în probleme
de foraj. Aveam în subordine câţiva maiştri şi lucrãtori care
se specializaserã în domeniu, dar eu mã simţeam în inferio-
ritate faţã de ei şi acest lucru nu-mi plãcea deloc. La aceste
inconveniente, s-a adãugat unul hotãrâtor: un accident de
muncã în secţie.
Deoarece accidentul a fost destul de grav deoarece
accidentatul rãmãsese cu o mânã, fãrã degete, cazul a cãzut
în competenţa Procuraturii. Procurorul care a fãcut ancheta,
un tânãr foarte arogant, a considerat cauza accidentului ca
fiind urmare a lipsei de supraveghere şi nerespectarea nor-
melor de securitate a muncii, adicã a şefului de secţie. Noro-
cul meu a fost cã am demonstrat cu probe nevinovãţia mea,
164
prin procesul verbal al ultimului instructaj de protecţie a mun-
cii, în care stipulasem interzicerea de a schimba locul de
muncã al muncitorilor, ori, acest accident se întâmplase toc-
mai datoritã încãlcãrii acestei dispoziţii.
Acest motiv a pus “vârf” la hotãrârea mea de a accep-
ta propunerea care mi se fãcuse de cãtre directorul de la
ISCIR, de a mã transfera la ei. Am obţinut cu greu acceptul
de transfer al şefilor mei, dar, în final, în februarie ‟70, am în-
ceput serviciul la ISCIR, ca inspector în secţia de instalaţii
sub presiune - specialitatea mea - din pãcate, cu un salariu
mai mic, fiind bugetar. Aria de acţiune a acestei instituţii de
stat erau cele trei judeţe limitrofe - Prahova, Buzãu şi Dâm-
boviţa, pe atunci înglobate în regiunea Prahova, iar întreprin-
derile deţinãtoare de instalaţii sub presiune (cazane de abur
şi recipienţi) erau puţin sub o mie. Aveam, aşadar, o largã
paletã de activitate, însã, eu m-am acomodat uşor noilor sar-
cini de servici, având în vedere cei peste douãzeci de ani lu-
craţi în domeniu, care mi-au îmbogãţit experienţa şi compe-
tenţa. Era prima oarã în activitatea mea profesionalã, când
rãspundeam în exclusivitate numai de munca mea, nefiind
implicat în responsabilitãţi colective, aşa cum lucrasem pânã
acum. Ultimul accident de muncã petrecut în vechiul servici,
mã speriase. Deplasãrile în afara oraşului se fãceau cu auto-
turismele din dotare, pe care le conduceam noi inspectorii,
care aveam în majoritate, permise de conducere.
Ce mã nemulţumea însã la acest servici, era faptul cã
trebuia ca neregulile constatate în controalele efectuate de
noi, sã le sancţionãm cu amenzi, fapt care nu corespundea
principiilor mele. Mai toţi colegii mei, mai tineri decât mine, se
întreceau în a da amenzi fãcându-şi din aceasta un titlu de
vigilenţã profesionalã.
Într-o şedinţã, directorul Opriţoiu, contrariat probabil
de maniera mea de a nu sancţiona cu amenzi, m-a întrebat:
 Tov. Florescu, dumneavoastrã gãsiţi totul în regulã la
controalele efectuate, pentru cã nu daţi amenzi?
 Domnule director, i-am rãspuns, cred cã ştiţi cã eu
sunt foarte vigilent în controalele pe care le fac, gã-
sesc destule deficienţe, dar am altã metodã de a re-
165
 zolva aceste cazuri, fãrã sã lezez salariile oamenilor
şi aşa destul de mici.
 Şi cam care ar fi aceste metode? m-a întrebat direc-
torul cu o oarecare ironie în glas.
 Am sã vã explic imediat, am rãspuns eu. Toate nere-
gulile pe care le constat cu ocazia controlului, le no-
tez şi le dau celui responsabil, fie el şef de echipã
sau de secţie, sau mecanic şef, acordându-le un ter-
men de remediere. Cei împricinaţi, conştienţi de ce
au scãpat, rezolvã toate deficienţele constatate de
mine, în termenul acordat de mine.
Directorul s-a abţinut sã dea vreo replicã la argumen-
tul meu şi a schimbat subiectul discuţiilor. Astfel cã, în cei 14
ani cât am lucrat la ISCIR, am dat doar trei amenzi, una pen-
tru minciunã şi douã pentru accidente de muncã, cu victime
omeneşti.
În ultimii patru ani la ISCIR, am lucrat la secţia de
instalaţii de ridicat, care avea ca obiectiv controlul tuturor ti-
purilor de macarale: poduri rulante, macarale turn, automa-
carale, ascensoare şi altele. Cu timpul, activitatea aceasta a
devenit o muncã de rutinã, fãrã evenimente ieşite din comun,
aşa cã voi încheia acest capitol şi voi reveni la el în momen-
tul despãrţirii mele de aceastã instituţie.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra amintirilor din viaţa de
familie, şi, în special celor legate de Liana.
Ea îşi vedea de munca pe care o începuse în glumã,
la teatrul de pãpuşi, dar care, începea sã o cucereascã pe
mãsurã ce pãtrundea în tainele miraculoase ale teatrului. În
aceeaşi mãsurã, începea sã se profileze talentul ei nativ
pentru teatru, acordându-i-se roluri principale în piesele care
se jucau atunci. Eu cu Tanţi eram foarte fericiţi pentru evo-
luţia ei şi asistam la premierele pieselor în care ea juca. Viaţa
noastrã conjugalã era liniştitã, înaintând pe un teren plan, fã-
rã obstacole, spre evenimentul care se apropia: nunta de ar-
gint. În ‟74, împlineam 25 de ani de cãsnicie şi ne miram cum
de au trecut aşa de repede, având şi o fiicã de 22 de ani. Pe-
trecerea a avut loc în pãdurea Pãuleşti. Pentru cã, de-acum
aveam o fatã de mãritat, am hotãrât sã respectãm tradiţia
166
familiei mele, aşa cum fãcuse şi Papá, şi sã-i facem fiicei
noastre o casã, ca zestre. Aşa cum erau condiţiile timpului
respectiv, i-am comandat un apartament cu trei camere într-
un bloc care era atunci în fazã de construcţie. Condiţiile con-
tractuale prevedeau un avans de 50% din valoarea aparta-
mentului, iar restul în “n” rate lunare pânã la achitarea sumei.
Între timp, Liana cunoscuse într-un spital de oftalmolo-
gie, unde fusese internatã, un tânãr internat pentru aceeaşi
problemã. Între ei s-a înfiripat o simpatie reciprocã, şi cum
era normal la vârsta lor, s-au îndrãgostit. Se întâlneau aproa-
pe zilnic, dupã ieşirea din spital, el o lua de la teatru, o con-
ducea acasã şi astfel, relaţia lua proporţii. Cum era şi normal,
noi pãrinţii eram în alertã şi am dorit sã cunoştem şi noi bãia-
tul. Liana l-a invitat la noi şi astfel am avut prilejul sã-l cu-
noaştem pe cel care “furase” inima fetei noastre. Bãiatul ne-a
fãcut de la început o impresie bunã, pentru cã era frumuşel,
inteligent şi mai ales cult. Ne-a spus cã este student în ulti-
mul an la Politehnicã, locuieşte cu tatãl sãu, inginer chimist
pensionar, vãduv, în urma morţii mamei sale. Când vizitele
lui au devenit mai dese, noi i-am cerut sã vinã şi cu tatãl lui
pentru a ne cunoaşte. Acesta a rãspuns invitaţiei noastre şi
astfel l-am cunoscut pe viitorul nostru cuscru, Milucã, un tip
jovial, simpatic, cult şi ... foarte gurmand. Progresiv, relaţiile
noastre au devenit mai intime, mai familiare, îl invitam pe Mi-
lucã la masã şi la plimbãri cu maşina şi cum decurgeau lu-
crurile, ne îndreptam spre o eventualã cãsãtorie a tinerilor.
Când Liana ne-a declarat ferm cã ei s-au hotãrât sã
se cãsãtoreascã şi i-am comunicat şi lui Milucã acest fapt, el
a rãmas foarte surprins şi ne-a destãinuit un secret al familiei
lor, care a pus în cumpãnã eventuala cãsãtorie a tinerilor. El
ne-a povestit drama care se petrecuse în familia lor, cu doi
ani în urmã:
Viorel cu mama lui, se întorceau de la sky, cu maşina
lor Volkswagen, chiar a doua zi de Crãciun, când la ieşirea
din Comarnic, o basculantã ieşitã dintr-un drum adiacent, le-
a tãiat calea, coliziunea fiind inevitabilã. Maşina s-a fãcut
praf, Viorel a scãpat cu mici traume, însã mama sa, lovitã în
plin de basculantã, a murit în braţele lui.
167
 Din acest teribil accident, Viorel a cãzut într-o profun-
dã depresie, a renunţat sã se mai ducã la facultate şi a fost
nevoie de internarea sa în spitalul de psihiatrie. De doi ani de
la accident, nu face altceva decât sã plimbe un câine ciobã-
nesc şi sã-şi piardã vremea fãrã sã facã nimic.
Desigur, sinceritatea lui Milucã ne-a impresionat şi ne-
a fãcut sã-l considerãm un om cinstit, dar ceea ce aflasem
de la el avea proporţiile unei adevãrate catastrofe, în special
pentru Liana, care era îndrãgostitã cu adevãrat pentru prima
oarã. Toate iluziile ei referitoare la aceastã cãsãtorie erau
spulberate. Când am discutat cu ea aceastã descoperire, ea
a avut un acces de nebunie, a plâns, a urlat şi ne-a acuzat
pe noi cã vrem sã-i distrugem fericirea. Au urmat zile grele,
nesigure şi tensionate. Ea continua sã-l apere pe Viorel, s-a
luptat cu disperare pentru a-şi salva dragostea şi nu ştim ce
miracol s-a produs, dar, în final, Viorel s-a convins sã-şi ter-
mine anul 5 de facultate, a dat toate examenele restante şi a
susţinut examenul de diplomã. Liana şi-a manifestat satisfac-
ţia cã a avut dreptate apãrându-l pe Viorel, care dãduse şi un
examen de capacitate mentalã. Se îndeplineau astfel şi con-
diţiile unei cãsãtorii reuşite. Nunta a fost sãrbãtoritã în curtea
locuinţei lui Milucã din colonia rafinãriei Astra, cu rude, prie-
teni şi colegi, urmând ca ei sã locuiascã provizoriu în aceastã
casã, deoarece apartamentul comandat nu era încã terminat.
Când Viorel s-a prezentat la facultate sã-şi ridice di-
ploma şi repartiţia, a avut neplãcuta surprizã sã afle cã este
repartizat cu serviciul la Navrom Constanţa, o adevãratã lovi-
turã de trãsnet în cãsnicia lor. Refuzul repartiţiei era imposibil
în acea vreme, aşa cã tinerii trebuiau sã se resemneze. Cum
termenul de prezentare la postul repartizat era foarte apro-
piat, Viorel şi-a fãcut bagajele şi a plecat la Constanţa, lã-
sând-o pe Liana într-o justificatã disperare. Aflasem cã pro-
gramul sãu la servici, începe cu o lunã de acomodare la “us-
cat”, dupã care se va îmbarca pe un vas şi va pleca în misiu-
ne pentru o perioadã nedefinitã. Trebuia deci sã acţionãm
ferm în aceastã primã lunã. Eu aveam deja soluţia rezolvãrii
acestei încurcate probleme.

168
 Profitând de poziţia mea de inspector la ISCIR, i-am
pus problema unui director de întreprindere, dacã are nevoie
de un tânãr inginer mecanic. Aceastã întreprindere repara şi
construia automacarale, pe care, noi ISCIR-ul, le verificam şi
le autorizam. Directorul a fost chiar încântat de aceastã o-
fertã, mai ales când i-am spus cã este vorba de ginerele meu
şi mi-a dat o cerere de transfer pentru Navrom Constanţa. I-
am dat telefon lui Halil, şeful ISCIR-ului Constanţa, i-am spus
despre ce e vorba şi acesta mi-a spus sã vin la el. Cuscrul
meu, Milucã, şi-a exprimat dorinţa de a mã însoţi, aşa cã am
plecat amândoi la Constanţa.
Am fost primiţi cu cãldurã de Halil, pe care-l cu-
noşteam de la Bucureşti cu ocazia unei conferinţe, cãruia i-
am spus motivul vizitei noastre. Foarte prompt, a dat un tele-
fon directorului Navrom-ului şi şi-a anunţat vizita. Acesta i-a
fixat întâlnirea peste o orã, aşa cã, am plecat pe jos pânã în
port, unde era sediul Navrom-ului. Directorul, ne-a primit cu o
cordialitate deosebitã şi dupã ce s-au fãcut prezentãrile, Halil
i-a spus care este scopul vizitei sale şi i-a înmânat scrisoarea
de transfer. Directorul a citit scrisoarea, a stat mult pe gându-
ri şi i s-a adresat lui Halil.
 Ştiţi ce-mi cereţi, tov. Inspector şef? Eu am cerut sã
mi se repartizeze zece ingineri mecanici stagiari, şi
n-am primit decât patru.
Eu cu Milucã ne-am uitat unul la altul şi ne-am ghicit
reciproc gândurile, cã nu aveam nici o şansã. Dupã un timp
de gândire, directorul a continuat:
 Ştiţi cã nu vã pot refuza, înţeleg şi situaţia familiilor şi
tinerilor cãsãtoriţi. Lãsaţi-mi rãgaz o lunã, ca sã gã-
sesc soluţia şi vã promit cã o rezolv.
I-am exprimat directorului respectoasele noastre mul-
ţumiri şi am ieşit din birou, fericiţi pentru victoria obţinutã.
 Şi acum, sã sãrbãtorim evenimentul, a dat verdictul
Halil. Mergem într-un loc plãcut, unde vom fi serviţi
“ca la carte”
Într-adevãr, ne-a condus într-un local discret, dar foarte
elegant, unde s-a “încins” un chef de pominã. Am fost serviţi

169
cu toate bunãtãţile culinare; se vedea cã Halil e client cunos-
cut al localului. Milucã, pe care-l ştiam gurmand, îşi gãsise
perechea în Halil, care se ospãta turceşte, pentru a nu-şi trã-
da originea. Întorşi acasã la Ploieşti, am transmis fetelor me-
le rezultatele obţinute, mândru pentru victoria mea şi spre
bucuria lor.
Directorul Navrom-ului s-a ţinut de cuvânt şi în mai pu-
ţin de o lunã, Viorel s-a întors acasã cu transferul în buzunar.
Toatã lumea era mulţumitã: Liana cã îşi vãzuse bãrbatul aca-
sã, Viorel încântat de noul sãu servici, iar directorul lui mulţu-
mit de prestaţia noului sãu angajat, pe care-l folosea şi ca
translator de limbã englezã în relaţiile cu strãini.
La începutul primãverii lui ‟77, Liana ne-a anunţat cã
este însãrcinatã, prilej de bucurie pentru noi toţi.
Ni se pregãtea însã o surprizã catastrofalã: groaznicul
cutremur care a fãcut pagube şi victime omeneşti nenumã-
rate, în special în Bucureşti, unde s-a resimţit mai tare. Pe Li-
ana, seismul a prins-o în casa lui Milucã din colonie, unde lo-
cuia provizoriu, pânã la mutarea în noul apartament. Groaza
ei a fost amplificatã la gândul cã ei se aflau la 10 metri de zi-
dul protector al parcului de rezervoare din rafinãrie, care erau
pline cu produse petroliere. Pe mine şi Tanţi, cutremurul ne-a
prins în apartamentul nostru, la etajul 4, unde, datoritã înãl-
ţimii, efectele lui s-au resimţit mai pregnant. La noi se afla în
vizitã Livia, vãduva fratelui meu Ricã. Speriate, ambele fete
au vrut sã iasã şi sã coboare pe scãri, dar le-am oprit la timp,
pentru cã ştiam cã cel mai vulnerabil loc dintr-un bloc în caz
de cutremur este casa scãrii. Noroc cã acest seism nu a du-
rat mult, pentru cã la intensitatea lui ar fi putut fi un adevãrat
dezastru. Şi aşa, a adus durere multor familii şi au pierit mulţi
cetãţeni ai Bucureşti-ului. Sã ni amintim pe Toma Caragiu,
Doina Badea, Bocãneţ .... Liana, speriatã mult timp dupã
aceasta, ne-a înştiinţat cã nu se va muta nici “moartã” în a-
partamentul ei de la etajul 8, dacã fiind la sol s-a speriat în
aşa hal, datã fiind starea ei sufleteascã de femeie însãrcina-
tã. N-am reuşit sã o convingem sã se mute, apartamentul
fiind gata, cu toate îmbunãtãţirile fãcute, şi în final am hotãrât
sã-l vindem, urmând sã cumpere o casã la sol.
170
 În noiembrie, Liana l-a nãscut pe Mihai la maternitate,
cu dureri pentru ea şi emoţii pentru noi, deoarece a trebuit
sã-i faciliteze naşterea prin “cezarianã”. Ei au continuat sã
stea în acea iarnã la Milucã, deoarece în apartamentul lui din
colonie era cãldurã suficientã, în contrast cu apartamentele
noastre din oraş unde temperatura nu depãşea 15ºC.
În primãvara anului urmãtor, Liana şi Viorel au început
cãutãrile unei case la sol şi în final, au optat pentru imobilul
din str. Bistriţei, care însã avea nevoie de multe reparaţii. Cu
banii obţinuţi din vânzarea apartamentului, la care am adã-
ugat o sumã egalã, am plãtit imobilul şi s-a fãcut actul de
vânzare - cumpãrare. Dupã mutarea chiriaşilor care ocupau
casa, au fost necesare lucrãri de reparaţii şi amenajãri pentru
a o face locuibilã, care au necesitat alte sume de bani.
Au urmat câteva luni de muncã susţinutã, deoarece
chiriaşii lãsaserã casa într-o stare deplorabilã.
Îmi propusesem ca pânã la plecarea noastrã în conce-
diu în luna august, casa sã fie complet renovatã şi tinerii sã
fie mutaţi în ea. Am reuşit sã respect acest program, astfel
cã, dupã ce i-am mutat pe tineri în casa nouã, eu cu Tanţi
am plecat în concediu la mare, optând pentru staţiunea
Olimp.
Eram mulţumiţi cã le asigurasem copiilor noştri un cã-
min confortabil, aveam sentimentul unei datorii împlinite, ast-
fel cã am petrecut un concediu ca în tinereţe, deşi amândoi
intrasem în al cincilea deceniu de viaţã.
A fost poate pentru prima oarã când, în sinea mea,
am regretat şi m-am condamnat pentru derapajele mele ero-
tice extraconjugale din trecut, întãrindu-mi convingerea cã
nevastã-mea e singura femeie pe care am iubit-o cu ade-
vãrat.
Acum, când fac aceastã mãrturisire este prea târziu
ca sã o afle, ne mai fiind printre noi, dar cred cã a ştiut întot-
deauna acest adevãr. Întorşi acasã, mulţumiţi de modul cum
ne-am petrecut concediul, am gãsit totul în regulã, tinerii
cãsãtoriţi fericiţi cã-şi vãd copilul fãcând primii paşi. Mihãiţã
era un copil adorabil, nu le fãcea probleme nici lor şi nici soa-

171
crei mele, care se mutase la ei pentru a-i ajuta la treburile
gospodãreşti şi la creşterea copilului.
În toamna aceluiaşi an, am primit o loviturã nãpraz-
nicã şi neaşteptatã: moartea cumnatului meu, Iliuţã, pe care-l
iubeam ca şi pe fraţii mei şi pe care-l consideram ca cel mai
cumsecade om pe care l-am cunoscut. Dispariţia lui crea un
gol imens în familia noastrã. Fiind colonel în rezervã, a fost
înhumat la Cimitirul Militar Ghencea din Bucureşti, în prezen-
ţa familiei şi a câtorva colegi de arme, care mai erau în viaţã,
venerabili colonei şi generali. Fiul sãu, Costel, de acum un
om realizat la cei 40 de ani, o susţinea pe mamã-sa îndolia-
tã, îndurerat de pierderea tatãlui sãu iubit. În acele triste mo-
mente, mi s-au perindat prin gând, toate amintirile care mã
legau de acest minunat om, care pleca dintre noi.
Au trecut doi ani fãrã evenimente ieşite din comun.
Intrasem în primãvara anului ‟80, dupã o iarnã grea, cu zã-
padã multã şi o interminabilã temperaturã scãzutã. În casa ti-
nerilor, temperatura interioarã era perfect asiguratã de încãl-
zirea centralã, pe care o realizasem dupã proiectul meu.
Totul era în regulã, pânã într-o zi, când, aflându-mã în
control la întreprinderea unde lucra Viorel, am fost chemat de
directorul acesteia:
 Tovarãşe inspector, m-a întâmpinat directorul, scu-
lându-se în picioare, v-am chemat pentru o problemã
personalã.
 M-aţi fãcut curios, domnule director, i-am rãspuns.
Despre ce este vorba?
 Spune-ţi, vã rog, ce se întâmplã cu ginerele dumnea-
voastrã, ing. Ştefãnescu? Şeful sãu mi-a comunicat
cã nu s-a mai prezentat la servici de o sãptãmânã.
 Nu se poate domnule director, am ripostat eu. El
pleacã de acasã zilnic la servici.
 Nu ştiu unde pleacã, dar la servici nu ajunge, mi-a
“trântit-o” directorul. Pot sã-l chem pe şeful sãu sã ne
confirme. Foarte curios, pentru cã pânã acum a fost
un salariat exemplar şi chiar m-am ajutat cu el.

172
 Asigurându-l pe director cã voi soluţiona cazul, am
plecat din birou, contrariat de acest fapt. Ajuns acasã la sfâr-
şitul programului, i-am comunicat lui Tanţi vestea aceasta.
Ea mi-a destãinuit un secret al Lianei, pe care l-a aflat de la
ea într-o discuţie ca între femei. Liana s-a plâns maicã-si cã
Viorel, de luni de zile, nu s-a mai atins de ea şi cã o respinge
de câte ori ea încearcã o fireascã apropiere.
Când i-am spus Lianei ce am aflat de la directorul lui,
nu i-a venit sã creadã, deoarece el pleacã dimineaţa la servi-
ci şi se întoarce dupã-amiaza. Când l-am “strâns cu uşa”, la
început a negat, dar apoi a recunoscut cã într-adevãr nu s-a
mai prezentat la servici de o sãptãmânã. I-am cerut sã mã
lãmureascã, iar el a motivat cã a avut o “treabã importantã”.
Comportamentul sãu straniu, dupã atâţia ani de normalitate
ne-a dat tuturor de gândit şi consultându-mã cu Milucã, am
ajuns la concluzia cã derapajul sãu psihic, pe care-l conside-
ram rezolvat, a recidivat. Situaţia a devenit clarã, când, într-o
dimineaţã, soacrã-mea care locuia la ei, încercând sã intre în
baie, l-a gãsit pe Viorel într-o ipostazã care a îngrozit-o. La
strigãtele ei, Liana s-a trezit şi a venit sã vadã ce s-a întâm-
plat. Biata bãtrânã nu ştia cum sã-i explice scena la care a-
sistase. Liana a înţeles, i-a dat o palmã lui Viorel, lãmuritã
de-acum de ce fusese neglijatã atâtea luni: el nu avea nevoie
de femeie. Liana a fost fermã în hotãrârea ei de a divorţa,
aşa cã a convocat un consiliu de familie, la care a luat parte
Milucã şi fratele sãu Gicã şi la care s-a ajuns la concluzia cã
divorţul este inevitabil. În aceste momente, poziţia lui Viorel a
fost destul de ridicolã, pentru cã continua sã susţinã cã totul
este o “fabulaţie” (expresia îi aparţine). Au urmat zile grele
pentru noi toţi, liniştea şi fericirea pe care ni le creasem cu
atâtea sacrificii şi speranţe, devenind simple amintiri.
Viorel a pãrãsit casa, mutându-se la Milucã.
Necazurile însã nu s-au oprit aici. Dacã procesul de
divorţ s-a rezolvat fãrã greutate, cel de partaj a scos la ivealã
adevãratul caracter al lui Viorel şi în special, al lui Milucã. El
ne-a devenit dintr-o datã duşman, încercând prin mijloace
neortodoxe, sã câştige jumãtate din casã, deşi ştia cã, nu
contribuise cu aproape nimic la aceasta. Contrar realitãţii,
173
hotãrârea procesului de partaj i-a dat câştig de cauzã Lianei,
însã cu condiţia plãţii unei sulte enorme pãrţii adverse, în ter-
men de 30 de zile. Neputând achita aceasta în termen, Milu-
cã a avut neruşinarea sã scoatã casa la vânzare, astfel cã
ne-am pomenit la poartã cu amatori.
Nici nu mai ştiu de unde am fãcut rost de bani, fiind
vorba de o sumã mare; m-am “stors” de ultimele mele rezer-
ve, m-am împrumutat la fraţi şi prieteni şi am achitat aceastã
nedreaptã datorie.
În urma acestui grav “accident” din viaţa ei, Liana a rã-
mas descumpãnitã şi i-a trebuit timp ca sã-şi revinã la o viaţã
normalã. Norocul ei era, cã în lumea ei de teatru, având
colegi tineri şi plini de viaţã, rana ei sufleteascã s-a vindecat
uşor. Viorel venea sãptãmânal sã-şi vadã copilul, comporta-
mentul sãu faţã de noi fiind ca şi cum nimic nu s-a întâmplat,
ceea ce dovedea lipsa lui de discernãmânt. Cu Milucã ne-am
împãcat peste câţiva ani, ştergând cu buretele conflictul pro-
venit din procesul de partaj. În anul urmãtor, am primit alte
douã lovituri care ne-au descumpãnit întreaga familie: moar-
tea Lenuţei, soţia fratelui meu Iaie şi moartea fratelui nostru,
Tudorel. Dacã moartea Lenuţei ne-a gãsit pregãtiţi sufleteşte,
pentru cã boala ei era ireversibilã, moartea lui Tudorel a cã-
zut ca un trãsnet. El era cu 15 ani mai mare decât mine, era
cãsãtorit cu Nuţi, de profesie farmacistã şi avea o fatã, Ione-
la, de vârsta Lianei noastre.
Fusese inginer şef la Uzina “Semãnãtoarea” Bucureşti
de unde a ieşit la pensie de vreo 15 ani. Dupã pensionare,
şi-a pus în valoare talentul sãu nativ, pictura în ulei, reuşind
sã realizeze o serie de tablouri, foarte apreciate de critici de
artã şi relevate în presa vremii. Cu câteva luni înainte de tra-
gicul eveniment, îl întrebam cum se simte la cei 74 de ani ai
sãi, iar el, cu râsul lui inconfundabil, mi-a rãspuns cã e “sãnã-
tos tun”. Acum când am primit telefonul Ionelei cã tatãl ei
este internat în spital, am rãmas foarte contrariat. Am plecat
la Bucureşti, am luat legãtura cu Nuţi şi Ionela, care m-au
pus în temã, fiind vorba de o constipaţie rebelã şi cã e inter-
nat la Spitalul Colţea, dar e în afara oricãrui pericol. Mai liniş-
tit, în urma acestor informaţii, m-am dus la spital şi l-am gãsit
174
pe Tudorel destul de bine, l-am încurajat şi am plecat con-
vins cã în câteva zile va fi acasã sãnãtos. Peste douã zile,
primesc un telefon de la Ionela, care mã anunţa plângând cã
Tudorel a murit. Am rãmas trãsnit la aceastã veste incredi-
bilã, am plecat imediat la Bucureşti şi m-am dus direct la spi-
tal. Patul în care îl lãsasem era gol şi mi s-a spus cã l-au dus
la morgã. Un tânãr medic stagiar, s-a apropiat de mine şi m-
a întrebat cine sunt. Când i-am spus cã sunt fratele lui, s-a
uitat lung la mine, m-a “cântãrit” şi mi-a zis:
 Fratele dumneavoastrã a murit cu zile. A avut marele
ghinion sã cadã pe mâna doctorului “X” care este cel
mai mare criminal, prin incompetenţa lui. Acest me-
dic e o ruşine a medicinii româneşti, profitã de poziţia
sa politicã de secretar de partid pe spital. Nu ştiu
cum a ajuns omul ãsta medic, dar eu cred cã are la
activul sãu un cimitir întreg de victime.
Aceastã informaţie a pus “vârf” la grozãvia pe care o
trãiam în acel moment. Turbat de furie, m-am dus la cabine-
tul unde mi s-a spus cã-l gãsesc pe acest doctor, am bãtut la
uşã şi am intrat. În faţa mea era un bãrbat cam la 50 de ani,
chel, roşu la faţã, cu o burtã impozantã, cu ochelari pe nas,
care rãsfoia nişte hârtii. Când şi-a ridicat capul şi m-a primit,
un lucru mi-a atras atenţia: ochii lui vicleni, ochi de viezure.
Când i-am spus cine sunt a fãcut o mutrã de om speriat. La
început, l-am întrebat politicos ce s-a întâmplat cu fratele
meu, dar când am vãzut cã se bâlbâie, încurcat şi panicat,
mi-am dat seama cã se ştie vinovat de moartea lui Tudorel şi
atunci n-am putut sã mã stãpânesc, l-am luat de guler, l-am
înjurat şi cred cã l-aş fi bãtut, dacã nu interveneau nişte asis-
tente, alertate de rumoarea produsã. Acestea m-au condus
la directorul spitalului, care, înţelegându-mi durerea, şi-a ce-
rut scuze şi m-a rugat sã mã liniştesc. Am plecat distrus şi nu
ştiu cum am putut sã circul cu maşina prin Bucureşti fãrã sã
fac vreun accident. M-am dus la sorã-mea Opi, care locuia
singurã, dupã moartea lui Iliuţã şi am plâns amândoi dispa-
riţia fratelui nostru iubit. Am rãmas peste noapte la ea, pentru
cã a doua zi trebuia sã ne ocupãm amândoi de organizarea

175
şi formalitãţile pentru înmormântare, deoarece Nuţi şi Ionela
erau paralizate de lovitura primitã.
Tudorel era al patrulea frate care pleca dintre noi; rã-
mâneam numai trei: Opi, Iaie şi eu.
În aceeaşi primãvarã a anului, am mutat-o pe mama
la Liana, care s-a oferit sã aibã grijã de ea, ajutatã de soa-
crã-mea, care locuia la ea şi era încã în putere. Biata mama,
din femeia mândrã şi frumoasã pe care o ştiam, ajunsese un
schelet îmbrãcat în piele; nu suferinţele fizice o adusese în
aceastã jalnicã stare, cât durerile sufleteşti la care fusese
condamnatã. O instalasem într-o camerã separatã, lângã ba-
ie, deoarece mobilitatea ei precarã o cerea, şi cred cã era ta-
re fericitã aflându-se printre noi. Mai toatã ziua stãtea de vor-
bã cu soacrã-mea şi îşi depãnau amintirile vieţii lor trecute.
Trecuse aproape un an de la despãrţirea Lianei de Viorel. Îşi
revenise sufleteşte din decepţia acestei cãsnicii eşuate, dar
natura îşi cerea drepturile ei. Era tânãrã, sãnãtoasã şi dor-
nicã de viaţã; nu i se putea imputa aceastã situaţie. În acest
vid psiho-fizic a apãrut Viky, un bãrbat mai mare cu zece ani
decât ea, prezentabil, atrãgãtor şi cu suficientã experienţã ca
sã-i câştige inima. Se întâlneau în tainã şi ulterior am aflat de
ce Liana ascundea de noi aceastã relaţie: omul fusese cã-
sãtorit, acum divorţat şi îşi pãrãsise cei doi copii, lãsându-i la
fosta soţie. Acest fapt mi-a repugnat de la început şi am fost
împotriva acestei relaţii, dar, cum dragostea este uneori oar-
bã şi legãtura lor s-a “încins”, pânã la urmã am cedat şi eu şi
Tanţi. Uneori, dragostea pentru copiii tãi te face sã cedezi în
faţa capriciilor lor, pentru ca, ulterior sã constaţi cã ai fãcut o
greşealã.
Viky s-a mutat la Liana cu o valizã, toatã averea lui,
pretextând cã toate bunurile dobândite pânã atunci le-a lãsat
în casa pe care o pãrãsise.
Volens-nolens, am acceptat aceastã situaţie, pentru a
nu-i ştirbi visul pe care-l trãia acum Liana, şi pentru a între-
ţine în casã o atmosferã de linişte şi pace.
Iarna a trecut, cu toate necazurile şi plãcerile inerente
cu care ne-am obişnuit, primãvara ne-a adus apoi reînvierea
naturii şi noi speranţe, iar vara venea cu planuri pentru con-
176
cediu. Ne-am hotãrât sã ne petrecem concediul în Bulgaria,
la Nisipurile de Aur, unde, cu mulţi ani în urmã, mai fusesem.
Ne-am echipat cu tot necesarul pentru camping, am încãrcat
maşina - Skoda 120 - “full” şi am plecat la drum, noi cei trei
adulţi şi Mihãiţã, care avea 4 ani. Ajunşi la plajã, ne-am ins-
talat cortul în apropierea mãrii, sub un copac bãtrân, care ne-
a oferit umbra sa binefãcãtoare. Am petrecut douã sãptã-
mâni, în condiţii excelente; vremea ne-a favorizat plaja, serile
le petreceam în micile bistro-uri de plajã, unde se putea mân-
ca tot felul de preparate de peşte şi se asculta muzicã bulgã-
reascã, în alternanţã cu cea americanã.
Eram liniştiţi în privinţa mamei, pe care o lãsasem în
grija soacrei mele. Îmi amintesc, cã la plecarea în Bulgaria,
m-am dus în camera ei, am îmbrãţişat-o şi am sãrutat-o, spu-
nându-i în glumã sã fie “cuminte”. Nu bãnuiam cã era ultima
oarã când o vedeam în viaţã.
La întoarcerea acasã, când am intrat în curte, prima
grijã a fost sã o vãd pe mama, m-am repezit la camera ei, pe
care am gãsit-o goalã, întunecatã, cu o candelã aprinsã pe
masã. Mi-am dat seama imediat ce se întâmplase şi am rã-
mas înlemnit de groazã. Soacrã-mea ne-a spus, mai apoi, cã
mama murise la patru zile dupã ce am plecat noi, cã a în-
humat-o în cavou, dar cã n-a avut cum sã ne anunţe. Toatã
grija înmormântãrii a cãzut în sarcina lui Iaie şi a verişoarei
noastre, Georgeta. Durerea pe care am simţit-o în acel mo-
ment şi mult mai târziu nu se poate descrie. Numai cei care
şi-au pierdut pãrinţii şi au trãit asemenea momente vor înţe-
lege. În anul urmãtor, ne aştepta o altã loviturã neaşteptatã,
moartea secerând familia noastrã.
Fratele meu, Iaie, dupã moartea Lenuţei, se “încurca-
se” cu o femeie, mai tânãrã decât el, o fostã iubitã din tine-
reţe, aşa cum pretindea el, de altfel, femeie cumsecade, gos-
podinã, care îl îngrijea cu credinţã. Fusesem cu Tanţi de vreo
douã ori în casa lor, un apartament de bloc, şi constatasem
cã ei trãiesc o viaţã liniştitã, a-şi putea spune chiar fericitã.
Eu l-am înţeles pe Iaie, însã nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu
fiul lui, Mircicã, deoarece el n-a fost de acord cu aceastã re-
laţie, l-a repudiat ca tatã şi a rupt orice relaţie cu el.
177
 Se pãrea cã ei aveau în faţã ani buni de trãit, dar
soarta hotãrâse altfel. În urma unui furuncul apãrut în spate,
pe care Iaie l-a deranjat frecându-se cu prosopul la baie, a-
cesta a degenerat într-o cangrenã. Intrând în panicã, a con-
sultat un medic de specialitate, care a dat un verdict teribil:
cancer. Internat în Spitalul de Oncologie, unde medic şef era
un fost prieten din tinereţe, acesta a fost la fel de categoric
ca primul medic consultat: Iaie nu mai avea scãpare. Nu-mi
venea sã cred cã un om care încã arãta destul de sãnãtos ca
el, putea sã fie învins de o asemenea boalã. M-am convins
însã curând cã el este condamnat, judecând dupã efectele
fizice ale bolii, care înainta vertiginos. Cu toate încurajãrile
mele, resemnat, îmi arãta cu mâna cã va pleca departe, de-
parte, pe un drum fãrã întoarcere. În mai puţin de termenul
prognozat de medici, s-a sfârşit în braţele mele. Încã unul
dispãruse dintre noi. Eram în anul ‟82. De-acum, din şapte
fraţi, rãmãsesem doar eu cu Opi. Ea locuia la Bucureşti, sin-
gurã în apartamentul ei din Dristor, avându-l însã pe fiul ei
Costel, care avea o grijã deosebitã de ea.
Costel, care locuia de asemenea în Bucureşti, cãsã-
torit cu Rodica şi având o fatã, Andreea, cam de aceeaşi
vârstã cu Mihãiţã al nostru, fãcuse facultatea de biologie, îşi
luase doctoratul şi devenise o personalitate în domeniu. Ocu-
pa funcţia de director într-un institut de cercetãri în agricul-
turã şi fãcea dese deplasãri în ţãri din Europa şi America. În
perioadele când era în ţarã, însã, se îngrijea de mama sa, pe
care o aproviziona cu toate bunãtãţile. Am avut ocazia sã
constat acest lucru, în vizitele pe care le fãceam destul de
des surorii mele.
Costel moştenise de la tatãl sãu bunãtatea, educaţia
şi dragostea de familie, iar de la mamã-sa, un caracter inte-
gru, calitãţi care i-au folosit în viaţa personalã şi profesionalã.
Mihãiţã, fiul Lianei era un copil adorabil la cei 5 ani ai sãi şi
ne însoţea, pe mine şi pe Tanţi, în aproape toate plimbãrile
noastre cu maşina, dar în special în concediile noastre la
mare. Ne simţeam foarte bine cu el, era cuminte, ascultãtor,
mânca orice fãrã nazuri de copil rãsfãţat. Îmi amintesc de o
întâmplare comicã, petrecutã acasã, în apartamentul nostru.
178
Obişnuiam sã-l luãm la noi de sâmbãtã şi-l duceam înapoi la
Liana duminicã seara, deoarece noi aveam servici a doua zi,
în restul sãptãmânii, fiind lãsat în grija strãbunicii lui, adicã
soacrã-mea.
Într-o duminicã, am fost trezit dimineaţa de un zgomot
suspect, care venea din dosul mesei televizorului, în spatele
cãreia erau depozitate borcane de murãturi goale. M-am scu-
lat şi m-am dus sã vãd ce se întâmplã acolo, dar nu micã mi-
a fost mirarea, când am vãzut într-unul din borcane, un şori-
cel, care cãzuse în el şi nu mai avea cum sã iasã. El era au-
torul acelui zgomot suspect, care mã trezise din somn. Mi-
hãiţã, care dormise cu mine, ca de obicei, s-a sculat şi m-a
întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a venit o idee nãstruşnicã şi i-
am spus cã în borcan se aflã Mickey Mouse. El s-a sculat, s-
a dus şi a constatat prezenţa şoricelului în borcan:
 Sã ştii, tataie, cã Mickey Mouse a cãzut din televizor
drept în borcan, asearã cãnd l-am vãzut în film.
Într-adevãr, coincidenţa a fãcut ca, în seara preceden-
tã, sã vadã la televizor un film animat cu faimosul personaj.
Am râs de imaginaţia lui puerilã, râs pe care l-am
transmis şi lui Tanţi, când a aflat motivul veseliei noastre.
Difuzat restului familiei, evenimentul a fost motiv sã se râdã
copios.
Eu însã nu ştiam cum sã scap de şoricel. Profitând de
absenţa de moment a lui Mihãiţã, am pus o mãnuşã în mânã,
am prins şoricelul, care nu s-a împotrivit şi l-am aruncat jos,
de la balcon, unde l-a şi înhãţat o pisicã. Când Mihãiţã a
constatat lipsa din borcan a şoricelului, i-am spus cã poate s-
a întors în televizor, iar el a fost foarte mulţumit cã astfel s-a
rezolvat situaţia. Dupã vreo douã zile, ne sunã o vecinã din
bloc şi ne întreabã dacã nu cumva hamsterul ei s-a rãtãcit
prin apartamentul nostru. Dupã plecarea vecinei, Tanţi m-a
lãmurit cã hamsterul este un animãluţ, dintr-o specie înruditã
cu şoarecii, care însã este blând, nu fuge de oameni şi este
folosit ca animal de companie. Însemna cã, Mickey Mouse,
cel cãzut din televizor, era în realitate hamsterul vecinei, ca-
re-şi cãuta disperatã animalul de companie. Şi astãzi se mai

179
râde pe seama acestei întâmplãri, când ne aducem aminte
de ea.
Abordând alt plan al amintirilor din acea perioadã, în
serviciul meu se produseserã nişte schimbãri privind activi-
tatea mea. Directorul m-a rugat sã accept mutarea mea la
secţia instalaţiilor de ridicat, deoarece se crease un post liber
prin plecarea din ISCIR a unui coleg şi se pierdea postul da-
cã nu era ocupat. Aşa cã, dupã 10 ani de activitate în dome-
niul specialitãţii mele, treceam la un post nou, cu o activitate
nouã, oarecum necunoscutã. De-acum, nu mai verificam ca-
zane şi recipienţi, ci macarale turn din construcţii, automaca-
rale, poduri rulante, ascensoare şi translatoare. Mi-au trebuit
câteva luni pentru documentare, pentru controale pe teren,
fãcute cu multã prudenţã, însã în final, am fãcut faţã noului
post cu “brio”, dovedindu-mi posibilitãţile mele de adaptare.
În acest cadru nou, dupã aproape un an de activitate,
am fost detaşat pentru o lunã la ISCIR Iaşi, unde postul de
inspector pentru aceste instalaţii rãmãsese “descoperit”, prin
plecarea inspectorului respectiv. Astfel, am lucrat timp de o
lunã, pe teren strãin, cu oameni necunoscuţi şi cu alte men-
talitãţi.
Iaşul mi-a plãcut, cu aerul sãu patriarhal, cu parfumul
sãu de istorie autenticã, cu parcul Copou, “Bolta rece” unde
Eminescu şi Creangã îşi mãrturiseau reciproc gândurile şi
sentimentele. Mi-au plãcut şi oamenii pe care i-am cunoscut
cu acest prilej, oameni sinceri, cinstiţi şi prietenoşi. Pentru
serviciile pe care le prestasem, cu bune rezultate, am primit
mulţumiri din partea directorului ISCIR-ului şi am plecat
acasã.
Ajuns la servici, în Ploieşti, directorul, care se ţinuse
mult de capul meu sã mã fac membru de partid, mi-a co-
municat cã, la ultima şedinţã a organizaţiei, colegii m-au pro-
pus pentru promovare în partid. Am înţeles imediat cã aceas-
ta este “lucrãtura” lui. Trebuia sã mã prezint pentru “confir-
mare” în faţa unei comisii judeţene la o anumitã datã. Nu mai
aveam de ales, aşa cã, la data programatã m-am prezentat
în faţa comisiei, care se compunea din şase tovarãşi, aşezaţi
în rând la o masã lungã. Dupã ce a citit nişte hârtii, care, am
180
presupus cã mã privesc, preşedintele comisiei, un om scund
şi gras, m-a întrebat, privindu-mã pe deasupra ochelarilor:
 De ce, tovarãşe, aşa de târziu te-ai hotãrât sã intri în
partid? Vãd cã eşti om în vârstã. Ai aşteptat sã vinã
anglo-americanii?
Aceastã întrebare idioatã m-a înfuriat şi m-a fãcut sã
iau o hotãrâre spontanã, nepremeditatã:
 Domnule, nici acum nu doresc sã mã înscriu în par-
tid, eu nu fac politicã. M-am prezentat pentru cã sunt
un om disciplinat şi am respectat ordinele superiorilor
mei
Toţi membri comisiei, ca la o comandã, au “holbat” o-
chii la mine, apoi se uitau, tâmp, unul la altul. Dupã un timp
de suspans, preşedintele comisiei s-a uitat furios la mine şi
mi-a zis rãstit:
 Ne-am lãmurit, tovarãşe, de ce pânã acum nu te-ai
înscris în partid. Cred cã nu mai avem nimic sã ne
spunem. Eşti liber!
Acest verdict “LIBER”, mi-a adus aminte cã la fel, cu
mulţi ani în urmã, am fost respins tot de un asemenea tova-
rãş la înscrierea mea la examenul de admitere la Politehnicã.
Pãrãsind sala comisiei, am ieşit înjurând şi am trântit
uşa. Un cetãţean, care îşi aştepta rândul, a venit dupã mine
şi m-a întrebat speriat:
 Ce tovãrãşe, e nasulie?
L-am liniştit sã nu-şi facã griji, eu având un caz spe-
cial. Eram curios cum se va sfârşi aceastã poveste.
A doua zi, directorul vine zâmbind spre mine şi-mi
întinde mâna, spunându-mi:
 Felicitãri, tov. inspector, de-acum sunteţi şi dumnea-
voastrã legitim, beneficiaţi de altã autoritate.
 Nu ştiu de ce mã felicitaţi, domnule director, dar cred
cã nu e cazul. Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple.
 Nu se poate, a ripostat directorul. Dumneavoastrã
aveţi tot dreptul sã fiţi membru de partid, nu se poate
pune la îndoialã confirmarea dumneavoastrã.

181
 A plecat din biroul sãu foarte contrariat şi mi-am dat
seama cã s-a dus “glonţ” la telefon pentru a-l contacta pe
preşedintele comisiei. Îmi închipuiam cum reacţionase aces-
ta la nedumerirea directorului meu:
 Ce mi-ai trimis pe nebunul ãsta; aşa oameni ai dum-
neata în subordine, reacţionari, duşmani ai popo-
rului?
Îmi dãdeam seama cã jucasem o carte riscantã, tre-
buia sã mã aştept la repercursiuni. Chiar de a doua zi, am
constatat la director o schimbare de comportament faţã de
mine. Dacã pânã atunci eram în graţiile lui, eram confidentul
lui tehnic, atitudinea se schimbase radical acum. Mi-am dat
seama cã trebuie sã-mi gãsesc de lucru în altã parte. Riscul
pe care mi-l asumasem, jucând aceastã carte avea “acope-
rire”, pentru cã, de curând fostul meu subaltern de la “Timpu-
ri Noi”, Puiu Aron, îmi spusese cã pleacã de la IFLCS şi cã
postul sãu rãmâne vacant în centrala din Bucureşti. Era
exact ce-mi trebuia.
M-am prezentat la fostul meu director, Zahiu, pe care-l
pãrãsisem cu 14 ani în urmã, iar acesta m-a primit cu cãldurã
şi simpatie:
 Ce-i Florescule, ce vânt te-aduce pe la noi?
 Mi-era dor de dumneavoastrã domnule director, i-am
rãspuns. Dar ca sã trec direct la subiect, vreau sã vin
înapoi la dumneavoastrã, ştiu cã aveţi liber postul lui
Aron.
 Da, într-adevãr, Aron a cerut transferul la ISCIR Bu-
cureşti, nu se înţelege deloc cu Petcu. Încã nu i l-am
aprobat, dar dacã tu eşti dispus sã-l înlocuieşti, îi dau
drumul imediat. Dar, ia spune-mi, de ce pleci de la
ISCIR, unde eşti domn?
Bineînţeles cã nu i-am spus motivul principal, am in-
vocat un argument destul de plauzibil. I-am explicat cã mã
apropii de pensionare şi cã îmi trebuie un salariu mai mare,
care sã stea la baza calcului pensiei mele.
 Şi ce salariu vrei sã obţii la noi? m-a întrebat
 Salariul postului pe care l-a avut Aron, am rãspuns
182
 L-a chemat pe Failer, şeful personalului, care, când
m-a vãzut s-a bucurat şi mi-a strâns mâna ca unui vechi
prieten.
 Uite mãi Failer, i s-a adresat directorul, Florescu vrea
sã vinã înapoi la noi, pe postul lui Aron, dar e o pro-
blemã de salariu. Poţi sã o rezolvi?
Deoarece salariul postului pe care-l solicitam era du-
blu faţã de cel cu care veneam, era o problemã pentru şeful
personalului. Acesta, dupã ce a stat pe gânduri şi şi-a fãcut
unele socoteli, a promis cã rezolvã cazul, în 2 - 3 luni, ne-
putând trece direct peste trei gradaţii.
 Bine, atunci, a conchis directorul. Fã-i scrisoarea de
cerere a transferului, prezintã-l la sindicat, la partid.
 Care partid, domnule director? am sãrit eu.
 Cum care partid, partidul nostru, cã doar e unul.
 Pãi, eu nu sunt membru de partid.
 Cum, nu eşti membru de partid? Pãi cum te-au ţinut
ãia la inspectorat, s-a mirat directorul
 Ăsta sunt, am replicat scurt. Dacã nu e nevoie de mi-
ne, cãutaţi-vã un membru de partid, eu vã salut şi am
plecat.
 Stai, mã, n-o lua aşa. Mã pui într-o situaţie dificilã,
cum sã te numesc pe post de şef de serviciu în cen-
tralã, când nu îndeplineşti condiţia politicã.
 Ăsta sunt, am conchis eu, n-am ce face, îmi duc cru-
cea înainte.
 Câţi ani mai ai pânã la pensie? m-a întrebat
 Circa trei ani, i-am rãspuns scurt
Directorul a stat puţin pe gânduri, am înţeles cã-şi
face nişte socoteli şi mi-a dat verdictul:
 Trei ani ai tãi se încadreazã în mandatul meu de di-
rector, aşa cã te iau pe rãspunderea mea.
Ştiam cã el depãşise de mult 60 de ani, vârsta norma-
lã de pensionare, dar directorii fãceau abstracţie de la aceas-
tã regulã.
 Bine, mãi, Failer, fã scrisoarea de transfer. şi gân-
deşte-te cum îi rezolvi problema salariului. Te aştept
183
 la treabã, cã uite, vine acum iarna şi ai destul de
lucru.
Îmi plãcea sã lucrez sub “bagheta” unui asemenea
şef, pentru cã ne câştigasem reciproc aprecierea unuia faţã
de celãlalt. Îi ştiam calitãţile de bun organizator, om de cu-
vânt, recunoscãtor şi cred cã era unicat în România, pentru
cã, de regulã, în posturi “cheie”, tronau numai politruci. Sin-
gurul impediment în noua situaţie, era cã trebuia sã fac na-
veta la Bucureşti, sã mã scol la 5 dimineaţa, sã alerg la garã,
sã iau trenul, sã cobor la Bucureşti, sã iau tramvaiul pânã la
întreprindere, iar la întoarcere acasã acelaşi traseu. Ajun-
geam seara acasã, frânt de obosealã, numai datoritã acestei
navete. Obligaţiile de serviciu erau aceleaşi ca acum 14 ani,
când am plecat din acest post, la care se adãuga acum şi
atelierul de metrologie şi exploatarea celor 50 de automaca-
rale. Meseriaşii cu care lucram erau cam aceiaşi, pe care-i
lãsasem la plecarea mea, cu excepţia celor care ieşiserã la
pensie şi fuseserã înlocuiţi cu elemente noi. Relaţiile mele cu
celelalte servicii erau refãcute uşor, pentru cã, în general, gã-
sisem aceiaşi colaboratori.
Cea mai mare diferenţã faţã de ce lãsasem acum 14
ani, era faptul cã, chiar în momentul revenirii mele, în urma
unei hotãrâri guvernamentale, se interzisese consumul de
combustibil petrolier la procesul de ardere în exploatarea ca-
zanelor cu abur şi înlocuirea sa cu combustibil solid. Astfel,
se producea o schimbare radicalã în acest sector de acti-
vitate. Cazanele de abur fuseserã scoase din uz şi înlocuite
cu cazane de apã caldã. Anul când am revenit în întreprin-
dere, era un an experimental în aceastã privinţã. Producerea
agentului termic în noul sistem cãdea în exclusivitate în sar-
cinile postului meu. Directorul Zahiu îmi atrãsese atenţia, du-
pã reluarea serviciului, cã el conteazã pe experienţa şi price-
perea mea, aşa cã era în joc însãşi reputaţia mea.
Am lucrat la noul proiect de asigurare a încãlzirii punc-
telor de lucru, care depãşeau 30 şi înainte de intrarea în iar-
nã, l-am pus în aplicare. Cu unele mici incidente şi intervenţii,
realizarea fizicã a proiectului meu a dat “roade”, spre mulţu-
mirea celor direct interesaţi, precum şi a directorului, care m-
184
a rãsplãtit, cum îi era obiceiul, cu o primã substanţialã, Am
traversat iarna fãrã incidente grave, cu o singurã excepţie.
Primesc de dimineaţã un telefon de la baza noastrã din
Bãicoi - Prahova, prin care mi se comunicã un fapt nemaipo-
menit: “azi noapte, a explodat cazanul centralei, dar a şi dis-
pãrut”. În acel moment mã aflam la baza noastrã din Ploieşti.
Stupefiat, am mai cerut lãmuriri dar cel de la telefon, n-a ştiut
sã-mi explice. Cu mare greutate am circulat cu IMS-ul, pe şo-
seaua plinã de zãpadã pânã la Bãicoi. Ninsese douã zile la
rând şi zãpada depusã era aproape de un metru.
Ajuns la bazã, am constatat cã într-adevãr, în sala ca-
zanului, acesta dispãruse, fãcând o gaurã imensã în plafonul
de tablã ondulatã a barãcii. Mi s-a spus cã au gãsit cazanul
îngropat în zãpadã la vreo 8 m depãrtare de baracã.
Nu mai vãzusem aşa ceva. Chestionat “sub presiune”
fochistul de servici a recunoscut cã el a întreţinut focul la ca-
zan pânã la ora 12, şi s-a dus sã “aţipeascã puţin”, dar când
s-a trezit şi s-a dus la cazan, era rece, şi a alimentat din nou
focul cu cãrbuni şi pentru cã era frig în baracã, s-a dus în
dormitor şi din nou a “aţipit”. L-a sculat bubuitura exploziei,
ca pe toţi cei care dormeau în barãci.
Am stat mult pe gânduri şi am gãsit explicaţia acestui
accident tehnic, pentru cã uman nu a fost, din fericire. L-am
întrebat pe fochist, care fusese autorizat de mine cu ocazia
cursului de fochişti din toamnã, dacã îşi aminteşte cã le-am
atras atenţia asupra pericolului pe care-l reprezintã reporni-
rea focului într-un cazan în care apa a îngheţat? Le-am ex-
plicat celor care strânseserã curioşi în jurul nostru, fenome-
nul care s-a petrecut, ca sã-i scot din uimirea lor.
Un cazan, fie el de abur sau apã caldã, dupã înceta-
rea focului, apa se rãceşte şi datoritã gerului din exterior,
poate îngheţa şi obtura toate cãile de comunicare cu atmos-
fera. Repunerea focului, topeşte gheaţa din focar, se produ-
ce apã, care încãlzindu-se creeazã o presiune staticã, şi a-
ceasta, neputând sã fie evacuatã, ajunge la cote care pro-
duc, în final, explozia. Faptul cã, în cazul nostru, cazanul a
fost proiectat în sus, pe verticalã, demonstreazã cã s-a creat
o forţã reactivã, identicã cu rachetele, la baza cazanului, adi-
185
cã în focar. Acest straniu fenomen se poate produce numai
la cazanele de tip ignitubular vertical. În afarã de paguba ma-
terialã, evenimentul a avut ca efect negativ faptul cã toţi lo-
catarii barãcilor au avut de suferit, mulţumindu-se cu cãldura
care le-o furnizau reşourile electrice. O nouã centralã termicã
nu se putea reconstitui în condiţii de iarnã.
Acest caz mi-a amintit un eveniment din copilãrie, în
care Papá a suferit un accident similar. Biroul sãu era în a-
propierea unei baterii de cazane Cornwal, care existau în
acea vreme, foarte devastatoare în caz de explozie. Lãsate
fãrã apã, din neglijenţa fochistului şi alimentate apoi cu apã,
pe elementele înroşite ale cazanului, se producea o vapori-
zare spontanã şi o presiune imensã care declanşa explozia.
Un asemenea caz a pãţit tatãl meu, care, deşi era la o oare-
care distanţã de locul exploziei, a fost ars la faţã de aburul
care a pãtruns în biroul sãu. Eu aveam atunci 3 sau 4 ani,
dar mi-a rãmas întipãrit în memorie felul în care mama se
chinuia sã-l hrãneascã cu linguriţa, faţa fiindu-i bandajatã. Se
învinuia şi-l plângea pe fochistul care murise în acest teribil
accident.
Am ieşit din iarna grea a lui ‟83, fãrã alte necazuri sau
întâmplãri nedorite.
Anul urmãtor, Tanţi a ieşit la pensie, dupã 24 de ani
lucraţi la Întreprinderea Cinematograficã, urmând sã fie preo-
cupatã de douã obiective, gospodãria noastrã şi asistenţã la
creşterea şi educaţia nepotului sãu, Mihãiţã, care începea în
acel an şcoala primarã.
În serviciul meu, programul se derula în atmosfera de
ordine şi disciplinã care domnea în întreprinderea noastrã.
Cred cã, în acea perioadã, puţine întreprinderi din ţarã pu-
teau sã ne concureze în materie de performanţã şi organiza-
re. Întreprinderea obţinuse succese excepţionale în monta-
rea şi punerea în funcţiune a platformelor marine de foraj din
Marea Neagrã, foraje la adâncimi pânã la cinci mii de metri,
un record naţional, foraje la diametre mari, excavãri de tune-
luri în lucrãrile metroului din Bucureşti.
Atât instalaţiile de foraj cât şi platformele marine, fuse-
serã proiectate şi construite de Uzina “1 Mai” din Ploieşti, ca-
186
re astãzi, când scriu aceste rânduri, a devenit o vagã aminti-
re din uzina care era o mândrie a industriei româneşti. Plat-
formele marine au fost vândute strãinilor, pe nimic, în cadrul
criminalelor “privatizãri”, iar înfloritoarea întreprindere de fo-
raj, unde am lucrat, a dispãrut din patrimoniul nostru naţional.
Vor fi oare pedepsiţi vreodatã cei care se fac vinovaţi
de distrugerea industriei româneşti? La aceastã întrebare voi
rãspunde tot eu: cine sã-i pedepseascã pe vinovaţi pentru
aceste crime, fiindcã tocmai gaşca lor e la putere dupã “re-
voluţie”. Rãul fãcut ţãrii nu se mai poate îndrepta vreodatã,
refacerea industriei româneşti fiind un vis irealizabil.
Iarna acelui an a trecut fãrã probleme, în ce mã pri-
veşte, din punctul de vedere al serviciului, primãvara apã-
rând timidã, cu ultimii fulgi de zãpadã a “mieilor”. Eu cu Tanţi
ne hotãrâsem ca în acest an ‟85 sã întreprindem un voiaj mai
îndrãzneţ cu maşina în ţãrile socialiste, traseu permis în ex-
clusivitate de statul român. Traseul prevedea Ungaria, Ceho-
slovacia, Germania rãsãritenã şi Polonia. Ne-am scos paşa-
poartele, ne-am înscris la schimbarea leilor noştri în mãrci
germane şi coroane cehoslovace şi am început sã ne pre-
gãtim echipamentul de voiaj, adaptarea maşinii la condiţii de
hotel, bucãtãria ambulantã şi altele. Sumele de bani schim-
bate erau destul de limitate, ca sã ne permitem dormit în ho-
teluri şi mâncare în restaurante.
Mai aveam douã luni pânã la plecarea programatã,
când, Tanţi s-a îmbolnãvit. Deoarece simptomele reclamate
de ea, indicau o rebelã crizã reumaticã, la recomandarea
medicului consultat, am internat-o în spitalul acestuia pentru
tratamentul pe care-l prescrise.
Dupã câteva zile de la internare am constatat la ea o
îngãlbenire a feţei şi în special a albului ochilor. L-am între-
bat pe respectivul medic, care primise “darul”, ce se întâmplã
cu ea, dar acesta m-a asigurat cã “se rezolvã”. În continuare
i se administrau tratamente antireumatice. Un tânãr stagiar,
care o îngrijea, m-a luat de-o parte şi m-a informat, pe un ton
foarte panicat:
 Domnule Florescu, dacã nu vreţi sã o luaţi pe doam-
na în sicriu, scoateţi-o din spital urgent, pentru cã tra-
187
 tamentul aplicat dânsei este complet eronat, dacã nu
chiar periculos. Doamna dumneavoastrã are hepatitã
tip B, aşa reiese şi din analize, nemaivorbind de
simptome.
M-am dus în cabinetul medicului şef şi i-am cerut
externarea imediatã. Acesta, foarte contrariat, m-a asigurat
cã totul este în regulã şi cã “doamna e în refacere”. Am în-
ţeles cã el se temea cã am sã-i cer banii înapoi, dar la insis-
tenţele mele i-a fãcut ieşirea şi am plecat cu ea acasã. I-am
dat imediat telefon doctorului Titi Bocârnea la Spitalul Colen-
tina din Bucureşti, fost coleg de liceu, care, la explicaţiile me-
le, mi-a spus sã o aduc la el fãrã întârziere. Am plecat la Bu-
cureşti cu maşina, l-am gãsit pe Titi în cabinet şi i-am “pre-
dat-o” pe Tanţi. El s-a uitat lung la ea, i-a lãrgit pleoapele o-
chilor şi s-a repezit la mine:
 Mãi Ricule, eşti nebun, cum ai putut sã o laşi în halul
ãsta pânã acum?
El o cunoştea pe Tanţi de când eram tineri şi ne întâl-
neam la desele petreceri, ocazionate de întâlnirile promoţiei
noastre periodice. O ştia tânãrã, frumoasã şi era normal sã
fie speriat de cum arãta acum. A alertat imediat ajutoarele lui
şi a plecat cu ea în grabã, lãsându-mã speriat în cabinet. A
revenit peste vreo jumãtate de orã şi m-a luat iarãşi în “pri-
mire”:
 Mãi Ricule, dacã mai întârziai trei zile, nu mai aveam
ce sã-i fac.
I-am explicat cã vin cu ea de la un spital, unde a fost
tratatã pentru cu totul altã maladie. Când i-am spus numele
medicului, el s-a mulţumit sã surâdã, dar n-a comentat nimic
- solidaritate profesionalã -.
 Acum du-te acasã şi vezi-ţi de treburile tale. Sã-mi
dai un telefon acasã, disearã, ca sã-ţi spun cum au
ieşit analizele. Pa!
Am plecat, panicat de gravitatea situaţiei, dar şi mul-
ţumit cã am ales o cale bunã, venind la Titi, în care aveam
toatã încrederea, ştiindu-l medic bun şi pe deasupra, prieten
bun. Dându-i telefon seara mi-a spus cã a ieşit rezultatele

188
analizelor, foarte proaste, dar sã nu descurajez, pentru cã-şi
va da toatã silinţa s-o salveze şi sã-i dau telefon peste douã
zile.
Pentru cã tot eram în Bucureşti, la servici, m-am dus
la spital sã o vizitez pe Tanţi, pe care am gãsit-o mai rozã la
faţã, mai veselã şi mulţumitã cã era rãsfãţata fetelor care o
îngrijeau, la ordinele şefului. Titi mi-a spus cã greul a trecut,
urmând o lungã perioadã de convalescenţã. Când i-am spus
cã trebuie sã plecãm în turneu prin Europa, mi-a zis cã sunt
nebun şi cã vreau sã o omor. M-a sfãtuit sã-mi iasã din cap
gândul cã pot face cu ea o asemenea cãlãtorie, în condiţiile
actuale. Când i-am comunicat lui Tanţi aceastã interdicţie, a
început sã plângã şi mi-a zis cã şi-a fãcut atâtea iluzii, cã mai
bine moare decât sã renunţe. Titi îmi dãduse o reţetã cu niş-
te medicamente americane, pe care le-am gãsit cu greu, în
schimbul unor dolari cu douã cifre. Cu ce tratament îi admi-
nistrase el, cu medicamentele cumpãrate, Tanţi şi-a revenit
şi dupã douã sãptãmâni am plecat cu ea acasã. Mai aveam,
în acel moment, o lunã pânã la data programatã pentru tur-
neul nostru. Titi mã prevenise sã nu-mi fac iluzii privind
aceastã cãlãtorie cu Tanţi, dar, mi-a spus, dându-mi speran-
ţe, cã, înainte cu o sãptãmânã înainte de plecarea programa-
tã sã i-o prezint pe Tanţi pentru investigaţii.
În realitate, dorinţa ei disperatã de a face împreunã
aceastã cãlãtorie, era îndreptãţitã, fiindcã îşi revenise la nor-
mal, îi dispãruse gãlbejeala din ochi, nu mai reclama dureri
articulare şi în concluzie se simţea normal.
Un prieten, care trecuse prin aceeaşi situaţie ca mine
mi-a dat ideea, aparent caraghioasã, sã mã duc la o bãtrânã
din Mimiu, un cartier fanat de ţigani, care sã o “taie sub lim-
bã”, tratament empiric, dar cu rezultate miraculoase. Mai au-
zisem eu de acest tratament “bãbesc”, dar acum i-am dat a-
tenţie. M-am dus în cartierul respectiv, am gãsit-o pe babã,
care locuia într-o cocioabã, cu o mizerie în curte, care m-a
impresionat în mod neplãcut. Stând de vorbã cu ea, mi-a
spus cã “leacul” ei este fãrã greş şi sã vin cu toatã încrede-
rea cu nevatã-mea, cã o vindecã “sutã la sutã”. Când i-am
spus lui Tanţi, ea a strâmbat din nas şi-a zis cã nu are încre-
189
dere în “bãbãrismele” astea. Când am ameninţat-o cã riscã
sã nu meargã în cãlãtoria propusã, a cedat cu greu, şi a
mers cu mine la babã. Când a vãzut-o şi a vãzut şi mizeria în
care trãia, s-a întors la maşinã şi a refuzat “operaţia”. Baba
s-a dus la ea şi i-a zis: “maicã, te fag bine, te fac ca nouã, ai
sã-mi mulţumeşti toatã viaţa.” Cu greu a convins-o şi s-a în-
tors în curte. Baba a aşezat-o pe un scãunel scund, i-a pus
în faţã un lighean, şi cu lama nouã pe care i-o adusesem, i-a
fãcut o tãieturã sub limbã. A ţâşnit în lighean un lichid negru,
vâscos şi când a început sã curgã sânge roşu, curat, i-a apli-
cat un tampon de vatã şi i-a spus sã-l ţinã o orã. Tanţi fãcuse
nişte ochi îngroziţi şi murmura cã are dureri atroce. Sã fiu
sincer, m-am speriat şi eu şi începusem sã cred cã am fãcut
o prostie supunând-o pe Tanţi la o asemenea riscantã solu-
ţie. Baba a asigurat-o cã o s-o mai doarã câteva ore, dar sã
nu se sperie, cã în trei zile, poate “sã mãnânce şi sarmale”,
fiind complet vindecatã.
Vreo douã zile a durut-o tãietura sub limbã, panicatã
cã a fãcut o prostie şi acuzându-mã pe mine cã am neno-
rocit-o. Când i-a trecut durerea şi a simţit o oarecare revigo-
rare în corp, i-a venit inima la loc, a început sã mãnânce,
normal, fãrã restricţii şi sã se simtã sãnãtoasã. Înainte cu o
sãptãmânã de plecare, am fost cu ea la Bucureşti pentru
control şi în urma rezultatului satisfãcãtor al analizelor, Titi şi-
a dat acordul pentru cãlãtoria propusã, cu recomandãri şi
sfaturi. Bineînţeles cã nu i-am spus de “operaţia” babei, pen-
tru cã l-ar fi jignit şi ar fi râs de mine. Eu am rãmas însã con-
vins cã, la tratamentul calificat al lui Titi, s-a adãugat şi con-
tribuţia intervenţiei “chirurgicale” a babei.
Degajaţi de aceastã problemã, am intensificat pregã-
tirile pentru cãlãtoria programatã pentru o lunã. Am plecat din
Ploieşti la sfârşitul lunii septembrie, pe o vreme frumoasã şi
caldã ca de varã, parcurgând drumul pânã la Oradea, cu o-
priri pentru mese şi odihnã. Am ieşit din ţarã pe la frontiera
Borş şi am intrat în ţara vecinã şi prietenã, Ungaria. Ne-am
oprit câteva ore la Debrecen şi ne-am continua drumul pânã
la Budapesta, unde am ajuns seara.

190
 Am dormit la hotel “Skoda”, într-un parc lângã par-
lament, unde circulaţia era aproape inexistentã. Aveam ruti-
na alegerii locurilor discrete şi nepopulate pentru parcarea de
noapte a maşinii. Nu am mai stat în Budapesta, pentru cã
cunoşteam oraşul din croaziera de pe Dunãre pe care o fã-
cusem cu câţiva ani în urmã, aşa cã am plecat mai departe,
pe traseul propus. Aşa cum mã aşteptam, am fost opriţi în
drum de miliţia ungarã şi legitimaţi. Având totul în regulã, ne-
au dat drumul, vorbind în limba lor, probabil înjurându-ne.
Am fost parcã uşuraţi de o sarcinã când am pãrãsit Ungaria
şi am intrat în Cehoslovacia. Intrasem parcã în altã lume,
deşi era tot o ţarã socialistã, constatând abundenţa alimenta-
rã din magazine. Pentru cã Tanţi, fiind în convalescenţã, a-
vea un regim alimentar foarte strict, am umplut o gãleatã cu
tot soiul de citrice, care se gãseau la discreţie, iar pentru ma-
sã, am cumpãrat carne de vitã, pentru grãtar, iar pentru mi-
ne, carne de porc, produse care se gãseau din belşug, în
contrast cu lipsurile de la noi. Opream maşina în locuri nepo-
pulate, între localitãţi, în locuri pitoreşti şi pregãteam o masã
de camping cu toate bunãtãţile achiziţionate. Aveam cu mine
tot echipamentul de bucãtãrie: vase, grãtar, farfurii, tacâmuri,
aragaz. Pregãteam nişte “grãtare” ca acasã şi mã bucuram
când o vedeam pe Tanţi cu câtã plãcere mânca, parcã nicio-
datã nu fusese bolnavã, cu regim alimentar drastic. Dupã o
masã copioasã, ne odihneam în şez long, ca apoi sã plecãm
mai departe.
Am fãcut o haltã la Bratislava, oraş pe care îl cunoş-
team şi care ne interesa prea puţin, însã am rãmas o noapte,
în oraşul “nou”, pe partea opusã a Dunãrii, trecând pe podul
care uneşte cele douã maluri.
A doua zi am plecat spre capitalã, “oraşul de aur”
Praga. Am rãmas extaziaţi de mãreţia şi frumuseţea acestui
oraş, în care, civilizaţia modernã se îmbinã cu vestigiile tre-
cutului, într-un ansamblu de cel mai bun gust. Palate strã-
vechi, într-un şir neşfârşit, catedrala cu “sfinţii” care ies la fie-
care orã şi se rotesc, în bãtãile clopotelor care indicã ora,
magazine şi restaurante somptuoase, parcuri pitoreşti, berãrii
cu iz medieval, toate acestea vãdind o civilizaţie autenticã. În
191
acea perioadã, nu se produsese scindarea ţãrii în cele douã
state separate: Cehia şi Slovacia. Am stat în Praga trei zile şi
douã nopţi, în care am dormit tot în hotelul nostru pe roate,
ascunşi într-un fund de parc, liniştit şi discret, pe care l-am
“dibuit” dupã lungi cãutãri. Într-o singurã noapte, când dor-
meam adânc, am fost treziţi de un grup de turişti beţi, care se
întorceau probabil de la vreun bar şi aveau trecere prin acel
loc unde parcasem noi. Când au vãzut prin geamuri cã dor-
mim, au început sã batã cu pumnii în capota maşinii, sã lo-
veascã cu picioarele în roţi, vociferând şi râzând sãlbatic. Din
urletele lor, am distins un cuvânt, pe care-l repetau urlând:
“rumînski” şi care m-a lãmurit cã sunt ruşi, nici cã se putea
altfel, erau “fraţii” noştri care ne-au eliberat în ‟44 şi ne-au pri-
copsit cu civilizaţia bolşevicã. Norocul nostru a fost cã situa-
ţia aceasta n-a durat mult şi grupul a plecat cântând şi ur-
lând. Fireşte cã ne-am speriat amândoi şi am adormit din
nou, cu greutate. În aceste zile cât am stat la Praga, am vizi-
tat muzeul naţional de arte plastice, unde am avut ocazia sã
vãd “pânze” celebre; am bãut bere într-o bodegã care ne te-
leporta în evul mediu; magazine cu o diversitate de mãrfuri şi
produse, indigene şi exotice, toate aceste noutãţi pentru noi,
creându-ne sentimentul inferioritãţii noastre. Am plecat din
Praga, fericiţi de ceea ce vãzusem şi mulţumiţi cã nu am avut
nici un accident cu maşina, datã fiind circulaţia intensã din
oraş, neîntâlnitã la noi în ţarã atunci. În drumul nostru, am
trecut şi prin Karlovy Vary, staţiune celebrã, cu iz de epocã,
aducându-ne aminte de staţiuni similare de la noi: Vatra Dor-
nei, Slãnic Moldova şi altele. Ne-am continuat cãlãtoria spre
Germania, unde am intrat pe la frontiera din Frankfurt pe
Oder. Pe mãsurã ce intram în “inima” Europei, se simţea din
ce în ce cum creşte nivelul civilizaţiei occidentale, deşi ţara
fusese bântuitã de ororile rãzboiului mondial. Trecuserã nu-
mai patruzeci de ani de la terminarea acestuia, şi Germania
renãscuse ca pasãrea Phoenix.
Rar mai vedeai urme ale rãzboiului, care culcase a-
proape tot la pãmânt. Aceastã ţarã, deşi pierduse rãzboiul,
încã sub dominaţia ruseascã, reuşise în mai puţin de jumã-
tate de secol sã-şi vindece rãnile rãzboiului şi sã ia totul de la
192
capãt, revenind aproape la stadiul antebelic. Pentru acest
miracol însã, s-a cerut muncã, dârzenie, disciplinã şi voinţã,
calitãţi pe care, din fericire, poporul german le are.
Ţinta urmãtoare a cãlãtoriei noastre era Berlinul, ca-
pitala ciuntitã a ţãrii. Am intrat într-un oraş refãcut dupã ce
suferise o mutilare totalã în rãzboi. Rar mai vedeai urme ale
mãcelului mondial şi acelea mascate de panouri şi în curs de
reconstrucţie.
Am parcat maşina într-un mic parc din Alexander-
platz, la umbra unui arbuşt care-şi lãsase ramurile în jos ca o
umbrelã; sub acestea maşina aproape cã nu se mai vedea.
În acest loc a stat maşina nemişcatã timp de 3 zile, cât am
stat în Berlin, noi parcurgând oraşul “per pedes”. În acelaşi
loc, am dormit 2 nopţi în maşinã, fãrã sã fim deranjaţi de ni-
meni, toaleta având-o asiguratã în apropiere, într-un grup sa-
nitar complet, inclusiv cabinã de duş; o altã dovadã a civili-
zaţiei occidentale. Acest aspect, mi-a adus aminte cã, în con-
trast, la Kiev, într-un wc public, “scaunele turceşti”, aliniate la
perete, fãrã pereţi despãrţitori între ele, ofereau un spectacol
grotesc. Mai lipsea ca wc sã fie mixt şi tabloul era complet.
Am atins mai toate obiectivele turistice care erau în plan:
Platze Branderburg, Bulevardul “Unter den linden”, Egittium-
muzeum, (Pergame) Muzeul de arte plastice, şi ne-am oprit
în...”Zidul Berlinului”, care închidea bulevardul mai sus men-
ţionat. Stãteam de vorbã cu Tanţi şi amândoi nu înţelegeam
cum se explicã faptul cã un popor, cu un aşa înaintat grad de
civilizaţie şi culturã, a putut sã dea lumii acei monştri care au
sãvârşit un adevãrat masacru în timpul fascismului. Cum a
putut Hitler şi acoliţii sãi sã hipnotizeze un întreg popor, cu
lozinca lui dementã “ Deutschland, über alles” şi sã-l urmeze
orbeşte în acest cataclism mondial? Însuşi salutul lor sacru:
“Heil Hitler”, demonstra caracterul despotic şi oligarhic al fas-
cismului, creat şi menţinut la putere de führer. Mergeam pe
strãzi amândoi şi ne gândeam câţi oameni or fi murit în lo-
curile pe care noi cãlcãm acum. Am plecat din Berlin, cu sen-
timentul cã pãrãsim un oraş în convalescenţã dupã o grea
suferinţã.

193
 Obiectivul urmãtor a fost Potsdam, unde, îndrãgostiţi
de parcul palatului Sanssouci, am rãmas 2 zile şi o noapte,
trãind parcã un vis frumos în vremuri de altãdatã. Cele douã
corpuri ale palatului, fosta reşedinţã de varã a regelui Fre-
deric cel Mare, splendidele grãdini terasate, fântânile artezi-
ene, statuile şi bogãţia de aranjamente florale ne-au oferit cu
generozitate iluzia cã trãim şi noi într-o atmosferã imperialã.
Maşina o parcasem într-un loc mai dosnic, în fundul
parcului, unde am putut sã ne ospãtãm cu “grãtarul” nostru şi
sã dormin nestingheriţi. Totuşi, în seara când am dormit în
parc, tocmai ne pregãteam sã ne culcãm, când ne-am trezit
cu un miliţian neamţ, care ne-a atenţionat cã nu este permisã
rãmânerea în incinta palatului dupa încheierea programului
de vizitã. Cu “nemţeasca” pe care o mai ştiam din liceu, unde
fãcusem patru ani de limbã germanã, i-am spus cã: “wir
haben kein die Geld für Hotel”; cã suntem turişti români, sã-
raci, şi-l rugãm sã ne lase sã dormim aici, o singurã noapte.
Nu ştim ce l-a înduioşat pe neamţ, însã, nu numai cã ne-a lã-
sat sã dormim în parc, dar ne-a pãzit toatã noaptea, patru-
lând pe lângã maşina noastrã. Dimineaţa, când ne-am trezit,
acelaşi neamţ, care nu ieşise încã din post, ne-a întrebat râ-
zând cum am dormit. Am rãmas impresionaţi de maniera şi
înţelegerea sa omeneascã, fiindcã el încãlcase disciplina im-
pusã de postul sãu, lãsându-ne sã dormim în parc. I-am mul-
ţumit, atât cât ne-am priceput şi am plecat, desprinzându-ne
cu greu şi regret de raiul pe care-l pãrãseam.
Pe o şosea impecabilã, în condiţii de circulaţie como-
dã, ne-am îndreptat spre Dresda, capitala Saxoniei, situatã
pe râul Elba, oraş care, am avut impresia, încã nu s-a trezit
din coşmarul rãzboiului. Se încercase sã se refacã oraşul cel
mai distrus de bombardamentele aliate, dar încã se mai ve-
deau rãnile nevindecate provocate de rãzboi. Chiar şi aşa, se
putea deduce mãreţia trecutã a acestui oraş. Am vizitat tot ce
se putea vizita: Palatul Zwinger, magnific ansamblu arhitec-
tonic baroc, Catedrala Sanctissime, o minune a stilului gotic,
Dresden Schloss, locuit în trecut de regii Saxoniei, Primãria
şi Opera, mândria oraşului. Auzisem cã, deşi exteriorul ei
mai pãstra urmele rãzboiului, interiorul, complet renovat, era
194
o minune arhitectonicã, pe care nu trebuia s-o “scãpãm”. În
acea searã, se juca “Traviata” şi spectatorii, îmbrãcaţi în ţi-
nutã de galã, începuserã sã se încoloneze la intrare. Cu
orice risc, ne-am strecurat şi noi în coloanã, sperând cã vom
scãpa de vigilenţa doamnei de la intrare, care rupea biletele.
Nu ştiu cum, Tanţi a reuşit şi a intrat odatã cu un grup, însã
când sã trec şi eu, ţinuta mea precarã de voiaj i-a atras a-
tenţia şi m-a respins pe un ton foarte aspru: “Nein, nein!” şi
m-a împins afarã din rând. Am rãmas descumpãnit, neştiind
ce sã fac. Nu intenţionasem sã vãd spectacolul, deoarece îl
vãzusem de vreo douã sau trei ori în ţarã, dar îmi pãrea rãu
cã nu pot vizita interiorul operei. Am mai încercat odatã sã
intru, când s-au mai rãrit spectatorii, dar am fost respins cu
acelaşi implacabil “nein, nein”, de data aceasta pe un ton mai
agresiv.
O tânãrã, dintr-un grup, probabil de studenţi, care ur-
mãrise scena, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat ce do-
resc. În “nemţeasca” mea sãracã, i-am explicat cã eu nu in-
tenţionez sã vãd spectacolul, ci sã vizitez interiorul operei,
numai atât. Foarte amabilã, mi-a oferit abonamentul ei, cu
condiţia ca sã i-l predau pânã la începerea spectacolului,
având la dispoziţie doar 20 minute. Intrând în foaier şi apoi în
sala de spectacol, am avut impresia cã am pãtruns într-un
templu legendar. Nu-mi venea sã cred cã nu visez; atâta
opulenţã, risipã de aur pe pereţi, pe bordura lojelor, pe pla-
fon, lampioane enorme, sclipitoare, fine basoreliefuri pe pe-
reţi, fotolii roşii, confortabile, toate într-un decor mirific. Am
rãmas mut câteva minute, trezindu-mã din aceastã reverie,
gongul care anunţa începerea spectacolului. Am ieşit în gra-
bã şi i-am predat fetei abonamentul, mulţumindu-i în limba
lor. Peste câteva momente a ieşit şi nevastã-mea, la fel de
extaziatã ca şi mine. I-am reproşat cã de ce n-a rãmas sã
vadã spectacolul, mãcar pânã la prima pauzã, pentru cã aş fi
aşteptat-o afarã cu rãbdare. Mi-a rãspuns cã nu s-a îndurat
sã mã lase singur, dar s-a bucurat cã şi eu am reuşit sã vãd
interiorul operei.
Mult timp am rãmas sã comentãm cele vãzute şi ne-a
trezit grija dormitului, pentru cã se lãsase seara şi urma sã
195
se întunece curând. Cum aveam experienţa gãsirii unui loc
propice pentru parcare şi înnoptat, am gãsit un loc pe o alee
lungã şi umbritã de nişte copaci imenşi care o mãrgineau.
Ne-am retras tocmai în fundul ei, blocat de un zid, am luat
masa de searã, compusã din sandwich-uri şi fructe, ne-am
aranjat aşternuturile de dormit în maşinã şi ne-am culcat. A
doua zi, am plecat spre ultima ţarã din traseul nostru, Polo-
nia. Era un drum lung de strãbãtut pânã la graniţa dintre cele
douã state. Am avut însã noroc de o zi splendidã de varã,
deşi eram la începutul lunii octombrie. În drumul nostru, tre-
când peste un pod, pe sub care trecea un râu nu prea mare,
ne-a venit o idee. Ne-am întors la podul peste care trecusem
şi am coborât în valea râului, pe un drum de pãmânt. Am
parcat lângã pod, ne-am bãgat sub el, ne-am dezbrãcat la
piele şi ne-am scãldat şi spãlat în apa râului, care era totuşi
un pic cam rece. Era necesarã o baie, pentru cã trecuse vreo
douã sãptãmâni de când nu mai avusesem acest prilej.
Proaspãt îmbãiaţi şi schimbaţi vestimentar, ne-am continuat
drumul pânã la Frankfurt pe Oder, punct de frontierã. Primul
oraş din Polonia, prin care am trecut a fost Wroclaw, ne-am
continuat drumul pânã la Katovice, unde ne-a prins seara, în
condiţii meteo neplãcute: se lãsase frigul şi începuse sã bur-
niţeze. Ne aştepta o noapte neplãcutã, deoarece dormitorul
nostru nu avea cãldura asiguratã. Pentru parcare, am “ochit”
o curte mare, cu porţile deschise şi cu un fundal de arbori
bãtrâni, dând impresia cã este un parc public. Era pustiu,
probabil vremea urâtã îi ţinea pe polonezi în casã. Tocmai
când vroiam sã ne pregãtim de masa frugarã de searã şi sã
ne culcãm, a trecut pe lângã noi o doamnã cam de vârsta
noastrã, bine îmbrãcatã, care s-a oprit, s-a uitat câteva clipe
la noi şi a mers mai departe, dispãrând dupã peretele de
arbori. Am intrat în panicã, la gândul cã va alerta miliţia şi cã
vom avea neplãceri, necunoscând caracterul acestor oa-
meni. Ne-am oprit din pregãtirile de searã şi stãteam neho-
tãrâţi, când, dupã peretele de arbori, a apãrut un bãtrân care
s-a apropiat de noi şi ne-a vorbit în limba lui. Bineînţeles cã
n-am înţeles nimic din ce-mi spunea şi mã întrebam în ce
limbã sã mã înţeleg cu el. Am încercat întâi în limba francezã
196
fãrã succes, apoi am încercat în limba germanã şi i-am
explicat: : wir wollen schlafen hier, in diese nacht, haben kein
geld für Hotel”. Spre surprinderea mea, bãtrânul a râs şi mi-a
rãspuns într-o “germanã”, cel puţin egalã cu a mea, cã nu e
cazul sã dormim în maşinã pe o asemenea vreme şi ne-a in-
vitat în casa lui. Nefiind cazul sã facem “nazuri” am acceptat,
manifestând uimire dar şi bucurie pentru invitaţia lui. Ne-am
urcat toţi în maşinã, la indicaţiile lui, şi am deplasat-o în spa-
tele arborilor, care mascau un bloc de locuinţe cu patru etaje.
Înainte de a intra în apartamentul lui, ne-a explicat cã el este
tatãl doamnei care a trecut pe lângã noi şi cã ea l-a trimis sã
vadã ce e cu noi şi sã ne invite în casã. Am luat cu noi gus-
tãrile pe care le pregãtisem şi o sticlã de vin. În casã am gã-
sit-o pe doamna, fiica bãtrânului şi pe soţul acesteia, un
bãrbat cam de vârsta noastrã, robust şi foarte amabil. Dupã
obişnuitele reverenţe, exprimate de neînţeles în ambele lim-
bi, ne-a poftit la masã, lãsând de o parte casoleta cu pregã-
tirile noastre de cinã rece, dar sticla de vin a pus-o pe masã.
Ne-a servit cu gustãri, vodcã şi fripturã de pasãre, iar vinul
nostru a încheiat masa într-o atmosferã de bunã dispoziţie,
fãrã conversaţie. Era destul de penibilã situaţia, deoarece nu
ne înţelegeam deloc, singurul mijloc de comunicare fiind
translatorul nostru bãtrân. Unicul lucru de înţeles era când
ciocneam paharele râzând şi ne fãceam urãri, fiecare în lim-
ba lui. Bãtrânul ne-a explicat cã el a învãţat germana când a
cãzut prizonier la nemţi în cel de-al doilea rãzboi mondial. Ca
translator şi-a fãcut cu prisosinţã datoria, astfel cã am aflat
cã ginerele sãu este şef de garaj la o întreprindere de trans-
port în comun iar fiicã-sa, casierã la un mare magazin ali-
mentar.
Pentru cã era vineri searã şi urmau douã zile libere
pentru gazde - polonezii introduseserã weekend-ul - s-a fãcut
programul pentru aceste douã zile. Sâmbãtã vom vizita
Cestechowa, iar duminicã Auschwitz-ul.
Gazdele, având apartament de patru camere, aveau
un dormitor disponibil pe care ni l-au oferit. Era prima noapte
de la plecarea noastrã, în care dormeam şi noi într-un pat
confortabil.
197
 Dimineaţa ne-am sculat bine dispuşi şi dupã ce am
luat micul dejun pregãtit de gazdã cu mult gust, am plecat
spre obiectivul propus, neînţelegând de ce acesta meritã vizi-
tat. Abia când am ajuns în acest oraş, la o distanţã de circa
60 de km, am înţeles de ce se insistase atât pentru acest
obiectiv turistic. E greu de descris ce mi-a fost dat sã vãd,
dar voi încerca sã schiţez impresiile principale.
Întâmplarea fericitã a fãcut ca, exact în acea zi, sã fie
sãrbãtoarea religioasã a oraşului, considerat de credincioşii
polonezi ca al doilea Bethleem. E de menţionat faptul cã po-
porul polonez este foarte religios. Acest fapt s-a demonstrat
şi în acea zi, sfântã pentru ei, când oraşul a fost asaltat de
peste o sutã de mii de credincioşi. Nu vãzusem pânã atunci
o masã aşa de oameni, din toate categoriile sociale, dar ce
m-a uimit mai mult, au fost nişte exponate de o uimitoare
îndemânare artisticã: scene biblice, reprezentând naşterea
Domnului, botezul Domnului, crucificarea Domnului şi multe
altele, la o scarã naturalã, executate din paie de cereale.
Erau aşa de naturale, cu figuri chiar expresive, încât aveai
impresia cã sunt vii. N-am gãsit nici o explicaţie cum au putut
fi realizate, ce mâini au putut sã facã aceste minuni incre-
dibile. Am intrat apoi în bisericã, şi din nou am avut impresia
cã visez. Din nava giganticã centralã, se “desprindeau” alte
şase biserici colaterale, toatã aceastã imensitate fiind plinã
de enoriaşi.
Într-una din aceste biserici, pe tot peretele frontal,
erau agãţate fel de fel de obiecte: broşe, medalii, mãrgele,
fotografii, chiar şi o cârjã, a celor care gãsiserã salvarea fizi-
cã şi psihicã în acest lãcaş; cârja, se spunea, a fost lãsatã de
un om care o folosea obligat de infirmitatea sa şi a plecat din
bisericã nemaiavând nevoie de ea.
Tanţi şi-a cumpãrat o icoanã pirogravatã, reprezen-
tând-o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus, pe care o pãs-
trez şi astãzi în casã ca pe o pioasã amintire a unei zile spe-
ciale din viaţa noastrã.
Dupã o zi “plinã”, înotând prin mulţimea de enoriaşi,
ne-am întors “acasã”, unde ne aştepta gazda noastrã, cu
toate bunãtãţile pe care le pregãtise în lipsa noastrã. Trebuie
198
sã recunosc, cã ne-am simţit ca acasã, în atmosfera de sin-
cerã cãldurã manifestatã de gazdele noastre. Nu ştiam cã în
lumea asta mai existã şi asemenea oameni.
Seara, gazdele au organizat o micã petrecere, cu bu-
nãtãţi, vin şi muzicã, am râs, fãrã sã ne înţelegem decât din
priviri, am dansat, am cântat, Tanţi şi-a demonstrat veleitãţile
de sopranã; în concluzie, ne-am simţit ca în cadrul familiei.
A doua zi, urma sã vizitãm teribilul lagãr de la
Auschwitz (Osvecin, în limba polonezã) care se transformase
într-un macabru muzeu, pentru eterna amintire a grozãviilor
care se petrecuserã acolo, cu patru decenii în urmã. Doamna
gazdã, bineînţes prin intermediul translatorului nostru, ne-a
povestit cã îşi aminteşte şi acum, cã, copil fiind, simţea miro-
sul de carne arsã venind dinspre lagãr, deşi distanţa era de
vreo 40 de kilometri.
Ajunşi la “muzeu”, am luat pe rând toate încãperile în
care s-au petrecut aceste grozãvii: camerele de “duş”, care
erau în realitate camere de gazare, cuptoarele în care se in-
troduceau vagonete cu cadavre pentru incinerare, precum şi
celulele în care erau înghesuiţi nevinovaţii deţinuţi. Într-o halã
imensã erau compartimentate diferite obiecte care aparţinu-
serã nefericitelor victime: haine, cãciuli, pãlãrii, încãlţãminte,
valize, cutii de conserve, periuţe de dinţi şi chiar pãr uman.
Tanţi, îngrozitã mai profund decât noi cei trei bãrbaţi,
a refuzat sã intre în hala de cuptoare pentru incinerare. În
spatele unor barãci, se mai aflau nişte spânzurãtori, rãmase
ca nişte mãrturii a acelor vremuri de groazã, care, se spunea
cã au fost folosite şi pentru pedepsirea vinovaţilor pentru
masacrul pe care l-au fãcut în timpul rãzboiului.
Am plecat copleşiţi de groazã şi dezgust pentru
aceste mãrturii ale “civilizaţiei” ariene”. Iarãşi ne-am pus în-
dreptãţita întrebare cum se explicã faptul, cã un popor, care
a dat omenirii personalitãţi ilustre, savanţi, oameni de ştiinţã,
poeţi şi dramaturgi, muzicieni şi oameni de artã, a putut sã
sãvârşeascã asemenea orori, incompatibile cu specia uma-
nã. Însemneazã cã omul a dat dovadã cã este mai fiarã de-
cât fiarele sãlbatice. Întorcându-ne acasã şi neputând sã ne

199
comunicãm stãrile sufleteşti, ne uitam unul la altul şi ne înţe-
legeam din privirile împietrite de groazã.
Dupã un schimb de adrese şi suveniruri, ne-am des-
pãrţit cu sincere regrete de gazdele noastre, conştienţi cã nu
ne vom mai vedea niciodatã. Atât doamna gazdã cât şi Tanţi,
aveau lacrimi în ochi, iar noi bãrbaţii ne-am îmbraţişat bãrbã-
teşte. De Crãciun am primit o felicitare de la ei, acelaşi lucru
am fãcut şi noi, a urmat apoi o scrisoare din partea lor, scrisã
în româneşte, la care am rãspuns, şi cu aceasta, legãtura
noastrã a luat sfârşit, lãsând loc unei preţioase amintiri.
De-acum cãlãtoria noastrã intra într-o nouã fazã:
întoarcerea acasã pe cel mai scurt itinerar şi în cel mai scurt
timp, deoarece concediul meu se sfârşise.
Ajunşi acasã am fost întâmpinaţi de familie, dornici sã
le povestim impresiile din cãlãtorie şi sã afle....ce le-am adus
ca suveniruri. Consultând kilometrajul maşinii, am constatat
uimit cã fãcusem la acest drum 5000 de km, fãrã nici un
“eveniment rutier” (termen împrumutat de la miliţie). La ser-
vici am fost întâmpinat de colegi cu aceleaşi întrebãri, curioşi
sã afle întâmplãri şi imagini din aventuroasa mea cãlãtorie.
În iarnã, am petrecut revelionul la Predeal, în comple-
xul “Rosmarin”, în compania prietenilor noştri Grig şi Nica,
Nina şi Titi Gorgiu (gazda), precum şi a copiilor noştri, Liana,
Mihãiţã şi Viky. Am avut parte de o iarnã frumoasã, cu zãpa-
dã, cu temperaturi moderate, aşa cã micul concediu de iarnã
a fost foarte plãcut.
Intrasem în anul ‟86, an care mã leagã de trei amintiri,
douã care au început bine, dar s-au sfârşit prost şi una bunã.
Sã încep cu cea rea, care, în fond, a început bine, dar
era sã se sfârşeascã rãu. De 24 ianuarie, ziua noastrã naţio-
nalã a Unirii, era şi ziua de naştere a prietenului nostru, Mir-
cea Georman, care locuia cu soţia lui, Lia, la Bucureşti. Am
plecat cu Tanţi din Ploieşti pe o vreme asprã de iarnã, cu zã-
padã şi ger, şoseaua pânã la Bucureşti fiind aproape imprac-
ticabilã. Mircea avea vreo zece invitaţi, foşti camarazi din
armatã, cu soţiile lor. El fusese ofiţer în timpul regalitãţii, iar
din anul ‟46, dupã instaurarea regimului comunist, epurat pe
motiv cã tatãl sãu fusese general în armata lui Antonescu.
200
Ca civil, l-am cunoscut în ‟49 şi ulterior lucrase şi cu mine la
Timpuri Noi prin anii ‟50. Acum era pensionar, fiind cu zece
mai mare decât mine. Toţi invitaţii erau oameni “stilaţi”, sim-
patici, care au creat o atmosferã agreabilã. S-a mâncat, s-a
bãut, s-a dansat, s-a râs pe socoteala bancurilor “en vogue”.
Petrecerea a început la prânz şi s-a terminat târziu, în noap-
te, cu participanţi bine dispuşi. Eu, pe searã, m-am oprit sã
mai beau bãuturi alcoolice, deoarece trebuia sã plecãm cu
maşina de dimineaţã. Ne-am culcat pe la ora 12, când musa-
firii s-au hotârât sã plece. Dupã câteva ore de somn, m-am
trezit cu grija cã trebuie sã plecãm, deoarece era luni şi eu
aveam servici. Am sculat-o şi pe Tanţi şi i-am spus sã se îm-
brace şi sã plecãm acum, la ora 5 dimineaţa, sã profitãm
încã de întunericul şi ceaţa de afarã, pânã nu încep serviciul
miliţienii de circulaţie. Când i-am suflat în faţã lui Tanţi, ea s-
a strâmbat şi a zis cã miros ca o cramã. Am mâncat vreo
douã portocale, dar mirosul de bãuturã persista. Cu atât mai
indicat era sã plecãm imediat.
Am traversat tot Bucureştiul, din Drumul Taberei pânã
la Bãneasa, pe o ceaţã densã care nu putea fi anihilatã de
iluminatul stradal, dar eram mulţumiţi cã am ieşit din Bucu-
reşti fãrã neplãceri. Mai aveam de trecut prin douã obstacole
periculoase pânã la Ploieşti: punctul fix de control de la Sna-
gov şi cel de la intrarea în oraşul nostru. Am circulat cu multã
grijã, pentru cã ceaţa persista, dar gerul îmi îngheţa parbri-
zul, nemaivorbind de vizibilitate. La punctul de control de la
Snagov, în “bãtaia” slabã a farurilor l-am vãzut pe miliţian cã
iese în drum, cu intenţia sã mã opreascã. Fulgerãtor, am in-
tuit cã acest control ar fi fost o adevãratã catastrofã pentru
mine, permisul meu de conducere fiind în pericol sã-mi fie
suspendat, plus o amendã. Am luat o hotãrâre spontanã, şi
când mai aveam vreo 20 de metri pânã la miliţian, am stins
farurile şi am simulat cã mã îndrept direct spre el. Acesta,
speriat, a sãrit în lãturi iar eu am trecut pe lângã el, mãrind
viteza şi mai apoi, aprinzând farurile. Speriatã, Tanţi s-a uitat
înapoi şi în lumina slabã din punctul de control, l-a vãzut pe
miliţian fugind spre cabina lui, bineînţeles ca sã alerteze
miliţia pe tot traseul pânã la Ploieşti. Mi-am dat seama cã, în
201
aceste condiţii, nu mai puteam continua drumul, aşa cã am
luat hotãrârea sã mã opresc în primul sat, sã lãsãm maşina
şi sã ne continuãm drumul cu vreo ocazie.
Primul sat din drum a fost Baloteşti. Am intrat pe un
drum perpendicular pe şosea şi m-am oprit cam la o sutã de
metri de aceasta, în faţa unei case, din care tocmai ieşise
gospodarul, în cãmaşa de noapte, probabil pentru unele ne-
cesitãţi. L-am rugat sã ne permitã sã parcãm maşina în
curtea lui, pentru câteva ore, deoarece am un deranjament la
ea. Binevoitor, omul a deschis porţile mari, eu am bãgat ma-
şina în curte, am încuiat-o şi am plecat cu Tanţi înapoi în
şosea, cu speranţa cã vom gãsi vreo “ocazie”.
Încã era întuneric, era ger şi bãtea un vânt îngheţat,
spulberând zãpada. Tanţi, deşi avea o hainã de blanã, se
plângea cã a îngheţat, mai ales la picioare, fiind în pantofi.
La acea orã, circulaţia era aproape inexistentã, aşa cã am
tremurat aproape o orã în şosea. În sfârşit, a oprit o maşinã,
însã şoferul ne-a spus cã nu mai are decât un loc disponibil.
L-am rugat, l-am implorat şi l-am convins sã ne ia în maşinã,
urmând ca Tanţi sã stea în braţele mele. Cãldura din maşinã
ne-a mai înviorat şi am putut sã comunicãm cu pasagerii din
maşinã, cãrora le-am explicat ce am pãţit, bineînţeles va-
rianta care i-o “servisem” şi ţãranului la care am lãsat maşi-
na. Ajunşi la Ploieşti, am lãsat-o pe Tanţi acasã şi eu m-am
dus la servici. Din aceastã aventurã, Tanţi s-a ales cu o rã-
cealã zdravãnã, care a ţinut-o în casã o sãptãmânã; noroc cã
era de-acum pensionarã.
Când le-am povestit la telefon prietenilor noştri de la
Bucureşti pãţaniile noastre, dupã ce am plecat de la ei,
aceştia au râs copios, la fel şi ţãranul de la Baloteşti, când m-
am dus sã iau maşina, care mi-a dat sã înţeleg cã nici el nu-i
prea are la “inimã” pe miliţieni.
În primãvara aceluiaşi an, prietenii noştri bucureşteni
ne-au fãcut propunerea sã sãrbãtorim Paştele în comuna
Pâscov, din judeţul Prahova, unde nişte prieteni ai lor, au o
casã de vacanţã. Am fost primiţi cu bucurie şi cãldurã de am-
fitrionii noştri, în casa care, de fapt era o vilã, construitã de
proprietar, inginer constructor şi directorul unei întreprinderi
202
de construcţii. Gazdele erau nişte oameni primitori, simpatici
şi hotãrâţi sã-şi petreacã viaţa cât mai agreabil, aşa cã ne-
am înţeles din primul moment şi ne-am “tutuit” imediat. În
noaptea de înviere am fost cu toţi la biserica din sat, cu care
ocazie am constatat respectul pe care-l manifestau conce-
tãţenii faţã de gazda noastrã.
În ziua de Paşti, am avut parte de o masã tradiţionalã
îmbelşugatã, cu preparate de miel şi onoratã cu vinuri alese,
fiind în concurs de calitate vinul gazdelor cu vinul de Pietroa-
sele, pe care-l adusesem eu.
În ziua urmãtoare, fiind o vreme excepţionalã de pri-
mãvarã timpurie, am plecat cu toţii la râu (râul Buzãu) unde
am jucat fotbal şi ne-am “zbenguit” ca nişte copii. Întorşi aca-
sã obosiţi şi înfometaţi, ne-am repezit la masã ca sã savurãm
preparatele harnicei noastre gazde. Stând la masã şi ascul-
tând muzicã la radio, acesta şi-a întrerupt brusc emisia pen-
tru un comunicat special: s-a anunţat explozia care tocmai se
produsese la centrala atomicã Cernobâl, care putea avea re-
percursiuni pe o razã de mii de kilometri.
Aceastã teribilã ştire ne-a stricat toatã dispoziţia pe
care o avusesem pânã atunci, discuţiile purtându-se numai
în jurul groaznicului eveniment, fiecare dându-şi pãrerea atât
cât cunoştea acest subiect.
Eu cu Tanţi am plecat a doua zi, soţii Georman rãmâ-
nând câteva zile, liberi fiind de orice obligaţie. În anul urmãtor
ei aveau sã plece definitiv din ţarã, în Germania de Vest, fapt
pe care nu l-am înţeles niciodatã cum a putut fi realizabil,
datã fiind politica de opacizare a ţãrii. Ne vom întâlni cu ei în
‟90 la München, cu ocazia vizitei noastre în Germania reîn-
tregitã.
În anul urmãtor, la 1 februarie ‟87, am ieşit la pensie
de vârstã, necedând insistenţelor şefilor mei, în special direc-
torul Zahiu, de a mai rãmâne în servici. Mi-erau de ajuns 38
de ani de serviciu neîntrerupt, din care 24 ca şef în producţie
şi 14 ca inspector la ISCIR.
Ieşirea la pensie dupã atâţia ani de activitate, mi-a dat
senzaţia cã intru în altã lume, în care totul s-a schimbat.
Simţi, e adevãrat, ca o descãtuşare, o eliberare dintr-o viaţã
203
aproape cazonã, mecanicã, cu programe, obligaţii şi respon-
sabilitãţi, dar în acelaşi timp, ai şi sentimentul cã de-acum
eşti inutil societãţii, cã eşti trimis la gunoi. Mã gândeam, dacã
eu am aceste impresii, ce trebuie sã sufere cei care cad din
funcţii ierarhice înalte?
Nefiind omul care sã stea inactiv, m-am gândit sã pun
în aplicare un proiect pe care-l aveam în minte de foarte
mulţi ani - sã-mi construiesc o cabanã de vacanţã într-o zonã
cu climat sãnãtos. L-am rugat pe fostul meu coleg de servici,
Sergiu Cãlinescu, care locuia la Breaza, sã-mi facã rost de
un loc din localitate, pe care sã-mi pot construi cabana visa-
tã. Sergiu mi-a gãsit la nişte vecini al sãi, posibilitatea sã o
construiesc în curtea lor imensã, m-am înţeles cu ei asupra
chiriei, vânzarea terenurilor fiind interzisã în acea vreme. Am
fãcut proiectul, m-am aprovizionat cu tot materialul necesar
construcţiei şi am angajat un dulgher, cu care am construit
partea “brutã” a construcţiei, urmând ca finisajul pânã la sta-
diul locuibil, sã mã priveascã pe mine. Deşi împlinisem 60 de
ani, eram în plenitudinea calitãţilor fizice pentru a mã angaja
la o asemenea muncã, mai ales cã n-o mai fãcusem nicio-
datã şi nici nu practicasem meseriile de care aveam nevoie
acum. Am fost însã de principiu întotdeauna cã numai un om
îndãrãtnic nu se încumetã sã facã un lucru pe care nu l-a mai
fãcut niciodatã. Orice meserie o faci învãţând şi o înveţi fã-
când-o! Spre uimirea gazdelor şi vecinilor, mã urcam pe ca-
banã pentru a construi acoperişul, finisam interiorul aplicând
pe pereţi tapet, am construit o prispã ţãrãneascã, o bucãtãrie
de varã anexã, am fãcut instalaţia electricã şi sanitarã; sin-
gurul inconvenient era wc-ul, pe care trebuia sã-l folosim pe
cel existent în curte.
În faţa cabanei aveam o boltã de viţã de vie, unde
instalasem o masã cu bãnci şi unde ne ospãtam şi fãceam la
ocazii şi câte un mic chef. Când totul a fost gata, cabana mo-
bilatã, bucãtãria cu aragaz în funcţie, mi-am mutat “familia”,
compusã din noi doi şi invitatul nostru permanent, Mihãiţã,
care avea 10 ani.
Podul cabanei, pe care l-am botezat “mansardã”, îl
dotasem cu douã saltele relaxa de dormit, luminã electricã,
204
iar de la înãlţimea sa, aveai perspectiva Vãii Prahovei şi a
malului opus, în vârful cãruia se afla comuna Cornu. Pe locu-
rile de la mansardã se bãteau toţi copiii celor care ne vizitau
şi în special, era locul predilect de dormit al lui Mihãiţã. Tre-
buie sã recunosc cã, şi eu am dormit câteva nopţi şi am fost
foarte încântat.

205
 CAPITOLUL 6
BĂTRÂNEŢEA

Deşi aceastã vârstã - 60 de ani - este biologic consi-

deratã ca fiind începutul bãtrâneţii, eu nu m-am simţit bãtrân
nici atunci şi nici acum, când au trecut încã 28 de ani peste
ei. Bãtrâneţea este o stare psiho-fizicã pe care ţi-o poţi impu-
ne, totul depinde de tonusul cu care e înzestrat orice om. Po-
ţi sã fii bãtrân la 40 de ani şi tânãr la 70. Dacã biologic eşti
sãnãtos, şi psihic eşti la fel, valabil fiind şi invers, aceste do-
uã proprietãţi cu care este dotat omul, se întrepãtrund, se
ajutã reciproc. Strãmoşii noştri romani, au enunţat acest ade-
vãr, în dictonul lor celebru: “Mens sana, in corpore sano”, dar
au omis sã dea şi reversul: un tonus sãnãtos contracareazã
un corp în suferinţã. Un bãtrân, întrebat cum a ajuns la o
vârstã aşa înaintatã, a rãspuns laconic: “Domnule, mie, orice
mi se întâmpla, eu mergeam înainte” - cea mai bunã soluţie
pentru longevitate. Bineînţeles, vine şi momentul când toate
aceste teorii cedeazã în faţa inevitabilului sfârşit, problema
este sã nu te gândeşti la el. Aşadar, şi dupã ce am strâns
atâţia ani în sacul vieţii noastre, sã continuãm lupta cu a-
ceasta pânã în ceasul de apoi.
Revenind la viaţa noastrã concretã, de unde am lãsat-
o în capitolul trecut, Breaza devenise pentru noi un fel de “El
dorado”, în care ne gãsisem liniştea şi confortul psihic. Gaz-
dele noastre erau doi bãtrâni, care locuiau cu doi nepoţi, o
fatã şi un bãiat, copiii fiului lor, care avea o reputaţie proastã
din cauza nãravului sãu, bãutura, deşi era un om titrat. Bã-
trânii mai aveau o fiicã, profesoarã de chimie, directoarea li-
ceului de bãieţi din Câmpina - unde fãcusem şi eu de mult
doi ani de liceu - cãsãtoritã cu un inginer, mare activist de

206
partid. De altfel, toatã familia era comunistã, începând cu bã-
trânul care fusese primar în Breaza, fost ilegalist, bãtrâna
care se lãuda cã a fost activistã de partid, fiica şi ginerele ei
de asemenea cu funcţii onorifice de partid, singurul care nu
profita de aceste favoruri fiind inginerul, considerat “oaia nea-
grã” a familiei datoritã viciului sãu şi a vieţii sale dezorgani-
zate. Nepoţii bãtrânilor, Silviu şi Monica, erau de vârstã egalã
cu Mihãiţã al nostru, şi constituiau cu toţi o “gaşcã”, la care
se adãugase încã vreo doi copii din vecinãtate. Împreunã îşi
constituise un “club”, care fusese în realitate un coteţ de pã-
sãri de dimensiuni mai mari, pe care ei îl amenajase, dupã
ce îl curãţise, îl vãruise, îi pusese un covor pe jos şi jucau
poker pe boabe de porumb, stând în şezut, deoarece coteţul
nu era înalt. Seara, bãieţii umblau cu lanterne, închipuindu-şi
cã sunt detectivi în misiune. Noi seniorii râdeam de joaca lor,
înţelegându-i cã îşi trãiau anii fericiţi de inocenţã copilãreas-
cã. Acum, acei copii sunt oameni mari, realizaţi, au şi ei copii
şi îşi amintesc cu nostalgie de micile nebunii din copilãrie.
În toamnã ne-am retras la Ploieşti, deoarece cabana
ne oferea adãpost numai pe timp de varã, iar Mihãiţã trebuia
sã înceapã şcoala.
Am intrat într-o perioadã monotonã, cu mici ocazii de
amuzament, tracasaţi însã de faptul cã lipsurile alimentare
ne obligau sã stãm la “cozi”, aproape pentru orice produs. De
altfel, şi veniturile noastre se înjumãtãţiserã prin pensionare,
fapt care ne obliga sã cãutãm mãrfuri alimentare cât mai
ieftine.
Acest standard scãzut de viaţã, resimţit în toatã ţara, a
explodat chiar în acea toamnã la Braşov, când, în 15 noiem-
brie, muncitorii din uzinele braşovene, ca la un semnal, au ie-
şit în stradã, protestând şi arãtându-şi poziţia fermã împotriva
regimului comunist. Se ştie ce efect a avut aceastã explozie
popularã: represalii, arestãri în masã, victime umane, con-
damnãri în urma unor judecãţi formale, concedieri în masã.
Aceastã revoltã era preludiul a ceea ce urma sã se desãvâr-
şeascã peste doi ani.
Sãrbãtorile de crãciun şi revelionul le-am petrecut în
casa Lianei, care, prin spaţiile sale generoase, permitea o
207
participare comodã a unui numãr mai mare de invitaţi. Tre-
cuse un an, oarecum bun, fãrã necazuri, nu se putea ca şi
urmãtorul sã fie la fel.
Soacrã-mea, care stãtuse la Liana anii cât Mihãiţã fu-
sese mic, se mutase acasã, în garsoniera ei, unde locuia de
acum singurã. Toatã iarna şi începutul primãverii fusese bol-
navã, iar Tanţi stãtea zile în şir cu ea, încercând sã-i ame-
lioreze suferinţa. Eu am înţeles-o şi am lãsat-o sã acţioneze
cum crede ea de cuviinţã, pânã în ultima clipã de viaţã a ma-
mei sale. Cu aceastã ocazie, Tanţi a dat o nouã dovadã de
caracter şi spirit de sacrificiu neprecupeţind nopţile de veghe
pentru cea care-i dãduse viaţã. A urmat o perioadã de con-
valescenţã moralã pentru ea, pe care eu am înţeles-o şi am
sprijinit-o, ştiind din propria experienţã durerea pe care ţi-o
provoacã pierderea pãrinţilor.
Trecând pe plan socio-politic, în ţara noastrã se trãia
din ce în ce mai rãu în acea perioadã, standardul de viaţã
scãzând la cote insuportabile. Nemulţumirile cetãţenilor erau
din ce în ce mai sonore, atenuate de speranţele cu care ne
amãgeau posturile de radio Europa Liberã şi Vocea Americii.
Eu eram un frecvent ascultãtor al postului de la
München. În blocul în care locuiam, aveam un vecin, colonel
de securitate, cu care nu aveam relaţii decât de “bunã ziua”.
Cum eu ascultam în fiecare searã postul Europa Liberã, într-
o zi, vecinul meu, ca niciodatã, mã opreşte şi-mi spune zâm-
bind:
 Domnule Florescu, lasã radioul ãla mai încet când
asculţi posturi clandestine, mã obligi şi pe mine sã
ascult.
Mi-a întors spatele şi a plecat râzând, lãsându-mã
perplex. Mi-am dat seama cã, având perete comun cu veci-
nul meu securist, acesta recepta toate sunetele din camera
mea, şi-l deranja, în special, postul care critica regimul comu-
nist. M-am gândit dacã aceastã situaţie se va opri aici, sau
va avea urmãri nefaste. Am trãit cu teamã câteva zile, pânã
când vecinul m-a oprit, mi-a mulţumit cã i-am respectat sfatul
şi m-a asigurat cã pot sta liniştit.

208
 Spre uimirea mea am aflat cã mai sunt şi securişti de
omenie. Cred însã cã acesta reprezenta o excepţie, pentru
cã Securitatea a constituit o instituţie represivã, criminalã, cu
oameni aleşi dintre cei mai rãi români. Abuzuri, şantaje, cri-
me sãvârşite şi oblãduite de legi obscure, jafuri mascate, toa-
te au contribuit la ţinerea sub control a populaţiei şi la îmbo-
gãţirea acestei clase parazitare.
Cum se explicã faptul cã imediat dupã “revoluţie” au
apãrut averi fabuloase la nişte pârliţi de miliţieni şi la majori-
tatea celor care lucraserã în securitate şi, în majoritate, au
continuat şi dupã ‟89 sã ocupe posturi “cheie”?
Strãmoşii noştri, romanii, aveau un dicton, prin care îşi
limitau opţiunile: “Ponem et cinceuses” iar acum dupã douã
mii de ani, urmaşii lor, românii, cereau numai pâine, pentru
cã “circ” avea din belşug, în manifestãrile omagiale şi festive
pentru “cuplul prezidenţial”. Jurnaliştii, scriitorii, “poeţii de
curte”, artiştii, se întreceau în a aduce osanale conducãto-
rului iubit şi savantei sale consoarte.
Acel delir ne aducea aminte de vorbele înţelepte ale
filozofului grec, Herodot: “Zeii, când vor sã-i piardã pe regi,
întâi le ia minţile”.
Astfel, şi Ceauşescu, înconjurat de lingãii partidului,
trãia visul unei domnii fãrã sfârşit, zeificat de propaganda de-
şãnţatã a acestora.
Poporul, presat de nevoi şi lipsuri, îşi gãsea o com-
pensare în glume şi bancuri fãcute pe socoteala lui şi a celor
din jurul sãu. Bancurile cu “Bulã” erau “en vogue”, constituind
modalitatea românilor de a face “haz de necaz”. Din noianul
lor, am sã desprind unul:
“În vremea când Ceauşescu era calfã la un cizmar, a-
cesta, exasperat de stângãciile lui, i-ar fi spus:
 Nu ştiu mãi, Nicule, ce-ai sã te faci tu în viaţã, aşa
nãtâng cum eşti?
 Rege, mã fac, i-a rãspuns Ceauşescu, şi rege s-a fã-
cut”
Pãcat cã astãzi, când scriu aceste rânduri, au dispãrut
din bogatul umor al românilor, bancurile politice, care ne-au
dat puterea sã depãşim acele vremuri de tristã amintire.
209
 Intraţi în anul ‟89, an care urma sã aducã evenimente
şi schimbãri radicale pe toate planurile, dupã o iarnã grea şi
rece în apartamentele noastre, primãvara a venit, ca întot-
deauna, ca o reînviere. Cum s-a mai încãlzit, eu cu Tanţi am
plecat la Breaza, unde am stat toatã vara, pânã toamna târ-
ziu, când ne-am retras acasã. La începutul lunii decembrie,
amândoi am plecat în staţiunea Covasna, beneficiind de bile-
te de tratament, oferite de C.A.S. Trebuie sã remarc cu sin-
ceritate şi obiectivitate cã acest avantaj pentru pensionari,
era unul din pãrţile bune ale regimului comunist. Locuiam
într-un hotel destul de confortabil, aveam mesele asigurate la
o cantinã-restaurant, urmam un tratament de bãi recomandat
de medicul staţiunii şi aveam program de gimnasticã matina-
lã. Ziua ne petreceam timpul fãcând plimbãri prin staţiune şi
în împrejurimi, precum şi la Balvanioş, o micã staţiune la o
altitudine mai mare, înconjuratã de pãduri seculare.
Eram la sfârşitul sejurului şi ne pregãteam de înapo-
iere acasã, când am aflat de evenimentele care s-au petrecut
la Timişoara, apoi la Bucureşti. Ne aflam, eu cu Tanţi, în ca-
merã la hotel, când am auzit o larmã neobişnuitã venitã din
stradã, cu strigãte şi cântece. Uitându-mã pe fereastrã, de
unde aveam perspectiva strãzii principale, am vãzut un grup
de tineri care dansau în jurul unui foc în faţa librãriei. Am
coborât în grabã şi m-am apropiat de aceastã mulţime în de-
lir care cântau: “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e” întreţinând fo-
cul cu cãrţile pe care le cãrau din librãrie şi le aruncau în foc:
operele soţilor Ceauşescu. Eu nu m-am asociat la aceastã
sãlbaticã manifestare, dar am trãit în acele momente douã
sentimente contradictorii: unul de satisfacţie şi celãlalt de în-
grijorare. În acel moment nu era clar dacã autoritãţile aser-
vite cu trup şi suflet conducãtorului iubit, nu vor riposta cu
brutalitate şi fãrã rezerve. Beatitudinea pe care o trãiau în
acel moment aceşti tineri, putea fi oprimatã în orice moment
de mãsuri radicale. Ei au mãrşãluit prin oraş pânã noaptea
târziu, cântând şi exprimându-şi nestãvilita bucurie.
A doua zi am plecat cu trenul spre Ploieşti, panicaţi de
neaşteptatele evenimente, iar când trenul a avut o oprire
cam lungã în Braşov, ne-am temut cã ceva nu e în regulã.
210
Am ajuns însã cu bine la Ploieşti, am luat legãtura cu copiii
noştri prin telefon şi ne-am liniştit când ne-au spus cã în ce-i
priveşte, totul e bine.
Ne-am aşezat în faţa televizorului, care ne punea în
contact cu tot ce se petrecea în Bucureşti şi în ţarã. Ulterior,
activitatea televiziunii din timpul revoluţiei a fost criticatã şi
acuzatã de manipulare a poporului. În acele memorabile zile,
sentimentele de satisfacţie şi bucurie au alternat cu cele de
groazã datoritã reprimãrilor sângeroase, a cãror autori nu s-
au aflat nici astãzi.
A preluat puterea un grup de comunişti din eşalonul 2
al fostului regim, în frunte cu tov. Iliescu, care au constituit la
repezealã F.S.N.-ul, au hotãrât, arbitrar şi criminal, condam-
narea la moarte a cuplului Ceauşescu, şi se pare, au coman-
dat reprimarea revoluţiei care le ameninţa poziţiile “câşti-
gate”.
Crimele sãvârşite de aceştia în ajunul Crãciunului şi a-
sasinarea soţilor Ceauşescu chiar în ziua de Crãciun, sãr-
bãtoare sfântã pentru poporul român, vor fi consemnate de
istorici, dacã aceştia vor fi obiectivi şi cinstiţi. Tot ei vor trebui
sã lãmureascã dacã aceastã mişcare popularã a fost o revo-
luţie sau o loviturã de stat, pentru cã, generaţia noastrã încã
nu a definit-o. Cât priveşte pe Ceauşescu, judecând acum
când el nu mai este printre noi, trebuie sã fim cinstiţi şi sã re-
cunoaştem cã, pe lângã multe greşeli, a fãcut şi lucruri bune:
Canalul Dunãre-Marea Neagrã, metroul din Bucureşti, Casa
Poporului, Transfãgãrãşanul, Centrala atomo-electricã de la
Cernavodã, industrializarea ţãrii şi astfel crearea locurilor de
muncã, precum şi construcţia blocurilor de locuinţe şi moder-
nizarea oraşelor, achitarea integralã a datoriilor externe.
Ceauşescu a fost un diamant brut, neşlefuit, cu o inteligenţã
nativã, însã, nefiind trecut prin şcoli şi “şlefuit”, a lãsat impre-
sia unui om înapoiat şi incult. Eu l-am urât cât a fost în viaţã,
dar asta nu mã îndreptãţeşte sã nu-i recunosc meritele: “Dã-i
Cezarului ce este al Cezarului”.
Cât priveşte rezultatele Revoluţiei, acestea s-au vãzut
foarte curând, când am constatat cã prin ea nu câstigasem
decât libertatea sã ne înjurãm unii pe alţii, trãind iluzia eman-
211
cipãrii şi sã criticãm acţiunile noilor conducãtori. Ei au pus în
aplicare dictonul: “La vremuri noi, tot noi”; o variantã care în-
locuia o veche zicalã antebelicã: “vin ai noştri, pleacã ai
noştri, noi rãmânem ca proştii”.
Curând, românii şi-au dat seama cã au fost victimele
unei bine înscenate cacialmale, dar era prea târziu. Foşti po-
tentaţi ai vechiului regim, securişti, militari, activişti au pus
mâna pe pârghiile puterii şi au creat un “sistem” de care n-
am scãpat nici acum, dupã 25 de ani. Cârdãşia dintre Iliescu
şi aceastã clicã de profitori a fost clarã: “voi mã ţineţi pe mine
pe tron, iar eu vã las sã faceţi ce vreţi cu ţara”. Astfel a înce-
put jaful ţãrii, “privatizãrile” devastatoare pentru industria ro-
mâneascã, acumularea de averi spectaculoase, devalizarea
bãncilor prin împrumuturi nerambursate, şomajul şi multe alte
consecinţe nefaste.
Tineretul, trezit din beţia succesului, şi-a dat seama cã
fusese înşelat şi au ripostat cu armele pe care le aveau:
proteste, manifestaţii şi blocarea pieţii universitãţii. Am trãit
cu toţi evenimentele tragice care au urmat, pentru unii doar
ca spectatori, dar pentru mulţi tineri din Bucureşti cu repre-
salii barbare. Mineriadele din 14-15 iunie ‟90, din Bucureşti, a
constituit o ruşine pentru ţara noastrã, clasându-ne printre ţã-
rile înapoiate. La plecarea minerilor din Bucureşti, care acţio-
naserã ca nişte barbari, tov. Iliescu le-a mulţumit acestora
pentru atitudinea lor muncitoreascã şi le-a urat drum bun.
Lãsaserã în urma lor morţi şi sute de rãniţi, convinşi cã au
contribuit la o acţiune patrioticã.
În Bucureşti şi în diferite oraşe din ţarã, au apãrut ca
ciupercile aşa zisele “jocuri” organizate de nişte şmecheri,
sub oblãduirea autoritãţilor, care promiteau câştiguri fabuloa-
se în schimbul unor depuneri de sume destul de importante.
Astfel, “jocuri” ca Rolex, Caritas, F.N.I. şi câte or mai fi fost, i-
a umplut de bani pe organizatorii şi sprijinitorii acestora, dar
au sãrãcit o mulţime de cetãţeni, care, atraşi de mirajul unui
câştig miraculos, şi-au riscat şi bunurile imobile. Românii se
bucurau de-acum de aceastã libertate iluzorie, neobservând
cã încet se crea o clasã de privilegiaţi, politicieni sau “oameni

212
de afaceri”, care începeau sã “agoniseascã” averi mira-
culoase.
În viaţa noastrã de familie, anul ‟90 ne-a adus bucuria
unui eveniment deosebit: naşterea nepoatei noastre, Daria.
De-acum, Liana era mamã a doi copii şi noi bunici a doi ne-
poţi. Coincidenţa fãcea ca Liana sã fi fost însãrcinatã cu copii
ei, în anii cu probleme: cu Mihai în ‟77, anul cutremurului, cu
Daria, în anul revoluţiei ‟89.
Tanţi a trebuit sã-şi reia rolul de bunicã şi pentru Da-
ria, astfel cã s-a mutat la Liana, lãsându-mã singur în noul a-
partament, în care ne mutasem de curând, prin schimb de
apartamente.
În varã ne-am mutat cu toţii la Breaza (mai puţin Viky),
unde Mihãiţã a întregit “gaşca”. Tanţi fãcea menajul, iar Lia-
na se ocupa de Daria. Am petrecut o varã liniştitã. Nou nãs-
cuta, care avea doar câteva luni, dormea mai toatã ziua în
cãruţ, la umbra foişorului de viţã, se scula scâncind când îi
era foame şi se culca din nou dupã alãptat. În toamnã, rãs-
punzând unei invitaţii la München fãcutã de o fostã colegã de
liceu a lui Tanţi, ne-am scos paşapoartele şi am plecat cu
trenul spre Germania pe ruta Arad - Budapesta - Viena -
München. Mariana, colega lui Tanţi, ne-a aşteptat la garã, a-
nunţatã fiind în prealabil telefonic de noi. Ea locuia de câţiva
ani buni la München, încã înainte de ‟89, fiind singurã în
apartamentul sãu, deoarece divorţase de soţul ei. Ne-a oferit
200 de mãrci, drept cadou de “bun venit”, pentru a procura
bilete de tramvai şi pentru a avea bani de buzunar. În zilele
care au urmat am vizitat oraşul, refãcut aproape în totalitate
dupã distrugerile rãzboiului, rãmânând încântaţi de abunden-
ţa ofertelor alimentare şi vestimentare din magazine, în con-
trast cu cele de la noi. Plimbându-ne prin oraş, cu tramvaiul
sau ca pietoni, am constatat cã nemţii, deşi pierduserã catas-
trofal rãzboiul, arãtau ca nişte învingãtori, trãindu-şi viaţa în
condiţii de civilizaţie şi prosperitate. Toate aceste opinii şi ob-
servaţii le discutam cu bunul meu prieten, Mircea Georman,
pe care îl gãsisem la München în plinã vigoare, deşi depã-
şise 70 de ani, soţia sa, Lia, fiind la fel de şarmantã ca în ti-
nereţe. Locuiau într-un apartament de bloc, pus la dispoziţie
213
de nemţi, ca ajutor dat unui refugiat politic. Cu el fãceam
plimbãri prin oraş şi-mi dãdea explicaţii la tot ce vedeam. Cu
ei amândoi am fãcut o vizitã unor prieteni ai lor, români trans-
fugi ca şi ei, care ne-au primit cu multã cãldurã şi simpatie,
recunoscând cã le era tare dor de ţara lor.
Plimbându-mã cu Mircea pe Marienplatz, ne amin-
team de “franceza” noastrã din Ploieşti, promenada de odini-
oarã a ploieştenilor noştri.
Vizitând “Caritas”-ul, am rãmas uimit de ofertele gra-
tuite puse la dispoziţie pentru oricine în mod liber şi necon-
diţionat. La prima vizitã mi-a fost jenã sã iau ceva din acea
varietate de exponate, dar la urmãtoarea am încãrcat o va-
lizã cu o hainã de astrahan de damã nouã, o pilotã de mãta-
se şi alte nimicuri care au mai încãput în ea. La ieşire am fost
salutat ceremonios de o nemţoaicã, probabil responsabila,
care mi-a zâmbit şi mi-a zis: “Auf wiedersehen”.
O altã surprizã am avut atunci când Mariana ne-a in-
vitat la o piaţã de fructe. Într-o halã imensã erau aliniate stan-
duri pline cu toate fructele existente pe Terra, unele cunos-
cute, iar altele pe care nu le vãzusem în viaţa mea. Nu te
oprea nimeni sã le guşti sau chiar sã mãnânci pe sãturate. Îţi
încãrcai sacoşele, iar la ieşire plãteai o sumã modicã. Maria-
na ne-a sfãtuit sã nu ne încãrcãm cu prea multe fructe pentru
cã adevãrata surprizã ne aştepta afarã, dupã ora 12, când
hala se închidea. Într-adevãr, dupã aceastã orã, erau cãrate
afarã toate lãzile cu fructe nevândute şi puse la dispoziţie tu-
turor amatorilor, fãrã nici o restricţie. I-am vãzut pe unii care,
cunoscând procedeul, veniserã cu cãrucioare pentru a încãr-
ca marfa nevândutã. Noi am încãrcat cât am putut în sacoşe-
le disponibile; eu am preferat nişte struguri cu boabe imense,
ciorchinele având peste un kilogram greutate, importaţi din
Israel. Dar lanţul de curiozitãţi nu se termina aici.
Mircea, care se încadrase perfect în spiritul german şi
iniţial având o carierã militarã, în urma unor discuţii, m-a pro-
vocat la un pariu : mi-a dat o sutã de mãrci şi mi-a spus cã,
dacã dupã o plimbare de o zi prin oraş voi gãsi pe jos orice
gunoi, un muc de ţigarã, un chibrit sau o hârtie, suta era a
mea, dacã nu, sã-i aduc suta înapoi. Eram sigur cã din acest
214
pariu aveam sã mã aleg cu o sutã de mãrci, dar...dupã o zi
întreagã de plimbat prin oraş, seara i-am returnat suta, re-
cunoscându-mi înfrângerea.
Un alt caz care m-a uimit :
Într-o searã ne întorceam spre casã toţi trei, eu, Tanţi
şi Mariana, iar în apropiere de aceasta, pe strada principalã,
se lucra la un şanţ în asfalt, fãcut probabil pentru vreo inter-
venţie la un deranjament subteran; pãmântul era scos din
şanţ şi depozitat alãturi. Deoarece începuse sã se întunece,
echipa de muncitori lucra la lumina unor reflectoare. N-am
dat prea mare importanţã acestui fapt însã, a doua zi pe la
ora 10, când am plecat de acasã şi am trecut prin locul în
care seara pãmântul era rãscolit, am rãmas uimit sã constat
nu numai cã dispãruse şanţul, dar fusese turnat şi asfaltul la
culoarea celui existent, încât nu se mai distingea spaţiul
operat. Ca la noi, nu ?
O altã regulã nemţeascã :
Eram cu Tanţi prin oraş şi, când am vrut sã traversãm
o stradã foarte circulatã, respectând “zebra” pentru pietoni,
fãrã semafor însã, un neamţ m-a bãtut pe umãr şi mi-a zis :
“nicht gut, nicht gut, nur fünf”. Ştiam ce însemna asta în ro-
mâneşte, dar nu-i înţelegeam sensul. Nedumerit, am între-
bat-o pe Mariana ce voia sã spunã neamţul cu “nur fünf”. Ea
m-a lãmurit cã era o regulã de circulaţie pietonalã prin care
se permitea traversarea strãzii pe zebrã, fãrã semafor, numai
în grup de minimum cinci pietoni, pentru a nu se îngreuna
circulaţia maşinilor. Tot ca la noi !
În timpul cât am stat la München am primit şi o vizitã
neaşteptatã care ne-a fãcut o deosebitã bucurie. Puiu, vãrul
lui Tanţi, şi soţia lui, Lavinia, care locuiau la Torino încã din
anii ‟80, au bãtut atâta cale ca sã ne vadã. Veniserã cu ma-
şina lor, un bolid occidental, ca sã ne facã aceastã surprizã.
Nu ne mai vãzuserãm de câţiva ani, de când plecaserã în ex-
cursie în Italia, lãsând-o pe fiica lor, Mihaela, la noi, ei rãmâ-
nând acolo şi cerând azil politic. Dupã câteva luni au obţinut
“reîntregirea familiei” şi, astfel, Mihaela a putut sã-i urmeze.
Am condus-o la aeroportul Bãneasa şi am dat-o în grija ste-
wardesei din avionul care avea destinaţia Torino, unde pã-
215
rinţii ei o aşteptau. Timp de douã zile cât au stat ei la Mün-
chen ne-am bucurat de revederea noastrã, am fãcut schimb
de informaţii şi opinii, iar la plecare le-am promis cã vom rãs-
punde invitaţiei lor la Torino.
Noi am mai stat la München încã o sãptãmânã şi, du-
pã aproape o lunã de la venirea noastrã, am plecat spre ca-
sã cu regretul cã timpul trecuse atât de repede. Am plecat în-
cãrcaţi cu şase valize pline şi cu douã televizoare color cum-
pãrate la “zweite hand”. A fost un chin sã ne urcãm în tren cu
atâtea bagaje, dar la Viena, unde trebuia sã schimbãm trenul
pentru România, a fost un adevãrat calvar. Era a doua oarã
când pierdeam ocazia sã vizitãm mult visatul oraş, mulţumin-
du-ne numai cu gara lui. Peste ani aveam sã fiu rãzbunat
pentru cele douã eşecuri şi sã vizitez Viena în toatã splen-
doarea ei, însã...singur.
Vizita în Germania ne-a produs multe bucurii şi amin-
tiri plãcute, dar contactul brutal cu realitãţile vieţii din ţara
noastrã ne-a trezit. Contrastul dintre cele douã lumi, a lor şi a
noastrã, l-am resimţit mult timp dupã întoarcerea în ţarã.
Copiii s-au bucurat de darurile pe care le adusesem,
în special pentru televizorul color, care era o raritate atunci la
noi. Eu cu Tanţi ne-am bucurat însã când am vãzut-o pe mi-
cuţa Daria, care încerca primii ei paşi în viaţã, ajutatã de fra-
tele ei, Mihãiţã, cu 13 ani mai mare decât ea. Noi ne-am re-
tras în noul nostru apartament, în care ne mutaserãm cu câ-
teva luni înainte, şi am început sã punem în ordine lucrurile
pe care le aduseserãm din Germania. Crãciunul şi revelionul
le-am petrecut în familie, în casa Lianei, deoarece Daria ne
impunea un program mai “casnic”. Pe timpul iernii Tanţi a
stat mai tot timpul la Liana, pe post de bunicã, deoarece Lia-
na începuse serviciul, dupã concediul post-natal.
Primãvara a trecut mai greu, cu ploi şi temperaturi în-
cã aspre, care nu ne permiteau deschiderea sezonului la
Breaza. Abia în mai timpul ne-a permis sã ne mutãm la caba-
nã, luând-o bineînţeles şi pe Daria, care începuse sã meargã
binişor. La Breaza avea ca partener un bãieţel cam de
aceeaşi vârstã cu ea, cu care alerga şi se juca prin curte.
Joaca lor ne oferea cel mai hilar spectacol, deoarece amân-
216
doi abia începuserã sã meargã şi cãdeau mereu alergându-
se prin iarba grãdinii. Daria era un copil sãnãtos, mânca fãrã
mofturi, aşa cã nu ne-a creat probleme toatã vara cât am stat
la Breaza. Liana şi bãrbatul ei ne vizitau la sfârşit de sãptã-
mânã şi erau încântaţi de evoluţia fiicei lor, de care se des-
pãrţeau cu greutate la plecare. Când elevii au intrat în vacan-
ţa de varã la grupul nostru s-a alãturat şi Mihãiţã, aşteptat cu
nerãbdare de grupul sãu de prieteni.
Aproape sãptãmânal eram vizitaţi de prietenii noştri
din Breaza, Sergiu şi Lizeta, cu care organizam câte un mic
chef, cu grãtar şi vin din belşug.
Toamna ne-am întors acasã cu un bãiat “bronzat” şi o
nepoţicã sãnãtoasã, rumenã la faţã şi pregãtitã sã-şi con-
tinuie alergãrile în curtea ei de acasã.
Eu mã grãbisem cu revenirea la Ploieşti pentru cã pri-
misem un telefon prin care eram anunţat cã eram aşteptat la
Bucureşti de un director al unei întreprinderi în vederea unei
lucrãri de specialitate, fiind recomandat de ISCIR Bucureşti.
Deplasându-mã acolo, am avut surpriza sã constat cã acel
director era o veche cunoştiinţã cu care avusesem relaţii de
serviciu la Ploieşti, în vremea când eram inspector la ISCIR.
Revederea a fost una plãcutã, în noua conjuncturã directorul
fiind de fapt patronul unei firme de construcţii-montaje. Era
vorba de reparaţia capitalã a unui cazan de abur la un spital
din Bucureşti, lucrare pentru care îmi punea la dispoziţie o
echipã a lui, care însã nu lucrase niciodatã la asemenea lu-
crãri. Am fãcut constatarea reparaţiilor necesare, i-am întoc-
mit devizul pe baza cãruia urma sã încheie contractul cu be-
neficiarul şi am pornit la treabã cu echipa improvizatã. Deşi
nu lucraserã în cazangerie, lucrãtorii au pus în aplicare indi-
caţiile mele, astfel cã am încheiat lucrarea în bune condiţiuni,
în doar douã luni. Rãsplata muncii mele a depãşit convenţia
iniţialã pe care o fãcusem cu patronul, acesta fiind foarte
mulţumit de colaborarea noastrã. Totodatã m-a anunţat cã în
primãvarã îmi va încredinţa o lucrare mai importantã, pe care
o avea în perspectivã. Banii câştigaţi au fost bineveniţi, pen-
tru cã de cinci ani de la pensionare trãisem numai din pensii,
venituri înjumãtãţite faţã de salariile avute anterior.
217
 De aceastã datã revelionul l-am petrecut în aparta-
mentul nostru, cu copii şi prieteni, deoarece aveam o sufra-
gerie încãpãtoare în apartamentul cu trei camere. Am consi-
derat cã acest revelion va constitui şi inaugurarea acestui
apartament, pe care n-o fãcuserãm pânã atunci.
La începutul primãverii, într-o searã, primesc un tele-
fon de la Nina, prietena noastrã, care ne anunţã direct, fãrã
nici o pregãtire moralã, cã “a murit Grig!”. Bineînţeles cã i-am
reproşat sã nu mai facã asemenea glume absurde, dar ea
ne-a rãspuns cã nu glumeşte şi cã acesta este un adevãr.
Am rãmas ca trãsniţi şi eu şi Tanţi, neputând sã credem aşa
ceva. Am alergat nãucit pânã la casa lui, foarte aproape de
noi şi într-adevãr l-am gãsit pe Grig, pe pat, cu mâinile pe
piept şi cu candela aprinsã pe noptierã. E greu de conceput
ca un om, sãnãtos, viguros, care abia împlinise 60 de ani sã
moarã aşa dintr-o datã, fãrã sã fi reclamat vreo durere sau
suferinţã fizicã. În casã se afla Mica, soţia lui şi ginerele sãu,
amândoi la fel de nãuciţi ca şi mine. Bãiatul mi-a explicat cã,
amândoi stând la masã, întocmind lista de invitaţi la nunta lor
care avea loc duminicã, Grig a reclamat cã se simte rãu, s-a
sculat şi s-a întins pe pat. El l-a aşteptat un timp şi vãzând cã
nu se scoalã, s-a dus sã-l trezeascã însã a constatat cã e
mort, probabil, în urma unui infarct. Asemenea morţi fulgerã-
toare, neprevãzute, pustiesc sufletele celor dragi, nepregãtiţi
sã primeascã asemenea lovituri. Bineînţeles cã s-a anulat
nunta, care urma sã se sãrbãtoreascã chiar în duminica
acelei sãptãmâni, aşa cã aceasta s-a înlocuit cu o înmor-
mântare.
Dispariţia lui Grig dintre noi a fãcut un gol imens în
cercul nostru, dar îndeosebi, în sufletele noastre.
Dar cum se întâmplã pe un câmp de luptã mitraliat,
unii cad iar ceilalţi continuã sã alerge, aşa şi în viaţã, unii dis-
par, iar cei rãmaşi îşi continuã drumul destinat. Nu trecuserã
nici douã sãptãmâni de la acest trist eveniment şi am primit
un telefon sã mã prezint la Bucureşti. Patronul m-a primit cu
aceeaşi cordialitate şi m-a pus în temã cu ce urma sã execut:
o centralã termicã, cu douã cazane de abur la o staţiune vi-
ticolã într-o localitate la 50 km de Bucureşti. Planurile exe-
218
cuţiei se gãseau la beneficiar, întocmite de un institut de pro-
iectare din Bucureşti. A fost pregãtitã echipa, sculele şi utila-
jele necesare, totul fiind încãrcat într-un camion şi s-a pornit
la drum. Ajunşi la staţiune, s-a organizat cazarea pentru lu-
crãtorii mei, mie mi s-a oferit o camerã de oaspeţi, asigu-
rându-ne douã mese pe zi la cantina întreprinderii. Eu am
primit planurile de montaj, judicios şi profesional întocmite,
dar am constatat cã proiectantul nu mai fãcuse proiecte de
montaj în aceastã specialitate. I-am atras atenţia directorului
staţiunii, care mi-a spus sã fac aşa cum ştiu eu, numai sã fie
bine.
Echipa era formatã din: un maistru, un sudor şi şase
lãcãtuşi, bãieţi harnici şi receptivi, care nu mai lucraserã la
montãri de centrale termice, dar aveau o oarecare experienţã
obţinutã din activitãţi adiacente. Se lucra 10 ore pe zi, iar
sâmbãta se pleca acasã, revenindu-se la lucru luni dimi-
neaţa. Pentru cã se lucra într-o întreprindere de vinificaţie,
aveam la dispoziţie vin la discreţie, dar acest fapt n-a consti-
tuit un impediment, neavând beţivi în echipã; se bea cu mã-
surã raţionalã. Dupã amiaza, dupã terminarea lucrului, profi-
tând de câteva ore de luminã, jucam forbal pe terenul între-
prinderii, cu echipa acesteia. Eu, fiind cel mai în vârstã, eram
scutit sã alerg pe teren, atribuindu-mi-se postul de portar.
Deşi împlinisem 64 de ani, eram încã în plenitudinea condi-
ţiilor fizice, fapt care uimea pe tinerii mei combatanţi. E drept
cã îmi menajam aceastã stare fizicã, nerenunţând la progra-
mul meu de odihnã dupã masa de prânz. Mã retrãgeam în
camera mea o orã, dupã care, continuam activitatea la locul
de muncã pânã la terminarea programului. Eu aveam rutina
comportamentului cu subalternii, pentru cã toatã viaţa lucra-
sem cu sute de oameni în posturile pe care le avusesem.
Cred cã nu mã înşel dacã afirm cã, în 38 de ani de activitate,
nu m-am certat cu nici un subaltern, nu i-am vorbit cu aro-
ganţã de şef şi cred cã n-am fost urât sau înjurat de vreunul.
M-am purtat cu oamenii, conform caracterului şi principiilor
mele privind relaţiile umane. Dupã trei luni de activitate sus-
ţinutã, am terminat lucrarea, am prezentat-o ISCIR-ului Bu-
cureşti pentru autorizarea de funcţionare şi am plecat cu toţi
219
acasã, încãrcaţi cu canistre de vin oferite drept recompensã
de beneficiar. Am lichidat pecuniar cu patronul, care, foarte
mulţumit de rezultatele obţinute, mi-a rãsplãtit cu generozi-
tate “colaborarea”.
Ajuns acasã, i-am gãsit pe amatorii de Breaza, nerãb-
dãtori sã începem obişnuitul sejur, astfel cã, luându-ne nepo-
ţii, am plecat la cabanã, sã ne petrecem ce mai rãmãsese
din varã. Ne-am reluat fiecare preocupãrile obişnuite, Mihai
cu “gaşca” lui, iar Daria, care de-acum mergea binişor, sã se
joace cu partenerul ei şi cu cãţeii nou nãscuţi ai gazdei. În
aceastã atmosferã de linişte a apãrut însã un inconvenient
neaşteptat. Înainte de revoluţie eu le propusesem gazdelor
sã ne vândã un lot de teren pe care urma sã montãm caba-
na. Conveniserãm preţul şi, pentru cã în acea vreme regimul
comunist interzisese prin lege înstrãinarea terenurilor, nepu-
tându-se astfel autentifica un act de vânzare-cumpãrare, ur-
ma sã încheiem o convenţie scrisã. Atât bãtrânii, cât şi urma-
şii lor de drept, au fost de acord, cu condiţia de a le plãti ime-
diat contravaloarea locului convenit, întrucât aveau nevoie de
bani pentru repararea casei. Am încheiat aceastã convenţie,
semnatã de toţi membrii familiei lor, plus doi martori, şi le-am
achitat suma. Contând pe aceastã tranzacţie, am amenajat
lotul cumpãrat, am fãcut garduri, am plantat viţã-de-vie şi
câţiva pomi fructiferi.
Acum, dupã revoluţie, când se abolise legea de inter-
zicere a înstrãinãrii terenurilor şi se puteau încheia acte lega-
le, i-am invitat pe proprietari sã le definitivãm. Spre surprin-
derea mea, am constatat cã ei se codeau, ocoleau subiectul,
motivând cã nu era nici o grabã, ca mai apoi sã-mi declare
cã locul în cauzã fãcea parte din lotul comun cu sora gazdei,
cu care erau în litigiu pentru partaj. Astfel cã, în acel moment
noi nu puteam autentifica tranzacţia fãcutã. Bineînţeles, le-
am imputat faptul cã acest aspect îl cunoşteau în momentul
în care încheiaserã tranzacţia cu mine şi luaserã banii. Din
acel moment relaţia noastrã, aproape familialã, s-a deterio-
rat. Ne-am dat seama cã am fost înşelaţi de aceşti oameni
pe care îi consideraserãm onorabili pânã atunci. Ne-au pro-
pus, în bãtaie de joc, sã ne ramburseze suma încasatã, care
220
acum nu mai valora aproape nimic datoritã inflaţiei galopante
care lovise economia naţionalã dupã revoluţie. Mi-am dat
seama cã, în aceste noi condiţii, convieţuirea noastrã nu mai
era posibilã, aşa cã am renunţat la tot şi am început sã caut
un loc în Breaza, unde sã-mi mut cabana. Deoarece toamna
ne obliga sã pãrãsim Breaza, am amânat acest proiect pen-
tru anul ce urma.
În primãvarã am cumpãrat cu acte în regulã un teren
de 150 mp pe care am mutat cabana, transportând compo-
nentele ei demontate şi reconstituind-o. Cu aceastã ocazie i-
am adus şi îmbunãtãţiri, adãugându-i încã o camerã, o micã
bucãtãrie şi un grup sanitar. De aceastã datã totul s-a fãcut
în baza unei autorizaţii de construcţie eliberatã de primãrie.
Mã aştepta din nou o perioadã de muncã asiduã, pen-
tru a aduce cabana într-o stare locuibilã. Norocul meu era a-
cela cã, deşi trecusem de 60 de ani, eram încã apt de mun-
cã, aproape ca în tinereţe. Instalaţiile de apã şi electricitate
le-am executat cu firme autorizate, dar restul, zidãrie, aste-
realã, acoperiş de tablã ondulatã, uşi şi ferestre metalice, ta-
pete pe pereţii interiori, toate au fost executate de mine, fã-
cându-le învãţând şi învãţând fãcându-le.
Dupã ce am terminat toate lucrãrile i-am adus pe Tanţi
şi pe copii, ca sã se bucure de noua noastrã realizare. Apoi,
au început sã ne viziteze prietenii şi rudele care mai erau în
viaţã, organizând petreceri ad-hoc, cu grãtar, bãuturi şi dans.
Nici n-am simţit când a trecut vara şi ne-am trezit cã a venit
toamna care ne gonea de la Breaza. La sfârşitul lunii sep-
tembrie, prietenii noştri Zizi şi Ştefania, aflându-se într-un se-
jur la Vatra Dornei, ne-au propus sã-i vizitãm, asigurându-ne
casã şi masã în staţiune. În toate peregrinãrile noastre prin
ţarã, nu ajunsesem încã pânã în nordul ţãrii. Am fost încân-
taţi de aceastã staţiune, care ne-a transpus în atmosfera se-
colului trecut, cu clãdirile sale vechi, parcul cu foişorul pentru
fanfarã, veveriţele coborâte din copaci, alergând nestingheri-
te de prezenţa copiilor care le aruncau nuci, toate aceste i-
magini fiind de un farmec inedit. În cursul sãptãmânii cât am
stat în staţiune, ivindu-se aceastã oportunitate, am fãcut o
excursie cu autocarul ONT-ului pânã la Baia Mare, în Ardeal,
221
parcurgând un traseu montan, mirific, prin trecãtoarea Pris-
lop, trecând prin Sãpânţa, cu cimitirul sãu “vesel”. Mi-a rã-
mas în minte un epitaf reprezentativ:
Sub aceastã piatrã grea,
Zace biata soacrã-mea
Trecãtori iubiţi, mai încet
sã n-o treziţi.
sau altul:
Ce mi-a fost mai drag pe lume
O fo, dragii mei, ţuica de prune.
Am trecut însã şi printr-un sat, a cãrui poveste ne-a în-
grozit. Ghidul ne-a arãtat o casã, refãcutã acum, care a fost
incendiatã de hortiştii unguri, dupã ce au fost blocaţi 40 de
români şi lãsaţi sã ardã de vii.
Seara am ajuns în Baia Mare, unde am fost cazaţi în
hotelul Mara, un hotel modern construit de curând. Diminea-
ţa, când ne-am strâns toţi în holul hotelului, am aflat cã în
noaptea aceia fusese un cutremur pe care cei care-l pome-
neau l-au simţit, noi doi fãcând parte din cei care nu l-am
simţit.
Întorşi în Vatra Dornei, am mai stat douã zile şi am
plecat cu Tanţi acasã, pãstrând amintirea acestor zile petre-
cute aşa de frumos.
Anul urmãtor, ‟94, ne pregãtea evenimente neplãcute
în familie. De câtva timp, Liana şi Viky, nu se mai înţelegeau
deloc, iar certurile lor din ce în ce mai dese, scoteau la ivealã
incompatibilitatea cuplului: ea era o fire blândã, echilibratã,
glumeaţã, bunã la suflet, iar el avea un temperament contrar:
aspru, veşnic nemulţumit, ursuz, invidios, vulcanic. Toate
aceste nepotriviri au condus în mod fatal la divorţ şi despãr-
ţire. Cel care s-a bucurat de acest deznodãmânt a fost Mihã-
iţã, care a scãpat de asprimea cu care era tratat de tatãl sãu
vitreg. Poziţia noastrã de pãrinţi a fost neutrã şi echilibratã,
regretând eşecul cãsniciei fiicei noastre, dar mulţumiţi cã s-a
instaurat liniştea în casa lor.
Liana s-a dedicat în exclusivitate teatrului, reputând
un succes binemeritat şi în urma unor examene, a primit
atestatul de actor cu drepturi depline. În afarã de actorie, şi-a
222
evidenţiat “chemarea” prin piesele de teatru pe care le-a
compus şi regizat.
Au urmat trei ani fãrã evenimente ieşite din comun,
viaţa fiecãruia din familie, derulându-se în funcţie de vârstã şi
preocupãri: Liana cu teatrul ei, Tanţi în rol de bunicã, Mihai
cu şcoala, Daria cu joaca şi pãpuşile iar eu, cu pictura. Am
început sã pun în aplicare lecţiile pe care le luasem în mu-
zeele europene, abordând pentru început teme mai uşoare,
reproduceri şi “naturã moartã”. Aşa cum am fost autodidact
în profesie, cu destul succes, încercam acum sã fac artã în
acelaşi mod, fãrã un scop anume, aşa, “de-amorul artei”.
Anul ‟97 a fost marcat de douã evenimente mai im-
portante. Primul a fost vânzarea apartamentului, pe care-l
aveam şi în care locuiam, pentru douã motive: apartamentul
avea trei camere iar cheltuielile de întreţinere erau destul de
mari şi apoi, el era expus zgomotului strãzii, pe care era o
circulaţie intensã de maşini şi tramvaie. Cu banii obţinuţi din
vânzare, am cumpãrat un apartament de douã camere, în cel
mai frumos şi liniştit cartier al oraşului şi mi-am schimbat ma-
şina, cu un Renault 16. Dupã ce ne-am mutat în noul aparta-
ment şi nici nu ne acomodasem bine cu el, am primit din par-
tea lui Puiu, invitaţia în Italia, la Torino. Era în ajunul sãrbã-
torilor de Paşte, pe care ei doreau sã le petrecem împreunã.
Am luat de la Agenţia de voiaj bilete de tren în circuit euro-
pean, cu care puteam cãlãtorii pe orice traseu în Europa şi
cu orice fel de tren, ne-am aranjat paşapoartele şi am plecat
voioşi la drum. Am ieşit din ţarã pe la Curtici, am trecut prin
Budapesta, am intrat apoi în Serbia, pe la Zagreb şi ne-am
continuat ruta prin Trieste, pânã la Veneţia, unde trebuia sã
schimbãm trenul pentru Torino. Era o ocazie unicã sã vedem
faimoasa Veneţie, pe care orice muritor o viseazã. Am lãsat
bagajele la garã şi ca doi tineri cãsãtoriţi, am cutreierat o zi
întreagã prin Veneţia, savurând acum “pe viu” imagini vãzute
doar în filme sau ilustrate. Piaţa San-Marco, mãrginitã de Pa-
latul dogilor, catedrala, clãdiri şi palate strãvechi, animate de
puzderia de porumbei, restaurante cu mese afarã, canalele
populate de încântãtoarele şi romanticele gondole, toate e-
manau istorie şi originalitate. Ele ne-au creat sentimentul cã
223
şi noi facem parte din istoria acestui tumultos oraş al lagunei,
cu vestitele lui poveşti de dragoste, aventuri, carnavale, due-
luri, conspiraţii şi crime. Mai puţin impresionaţi am fost însã
de zidurile degradate de apã şi igrasie, care parcã preves-
tesc sfârşitul fatal al acestui legendar oraş. Se fãcuse searã
şi trebuia sã ne gãsim adãpost pentru noapte, aşa cã am in-
trat într-un hotel mai modest, din care nu am ştiut cum sã ie-
şim mai repede, când ne-a cerut 250 de euro pe noapte. Eu
aveam în buzunar doar 200 de euro. Am încercat la alt hotel,
care avea acelaşi tarif.
Ne-am resemnat, renunţând la visul nostru romantic
de a petrece o noapte de neuitat la Veneţia şi dupã o plim-
bare prelungitã prin oraşul iluminat “a giorno” ne-am retras la
garã şi am ocupat douã canapele, pe care urma sã ne petre-
cem noaptea. A trebuit sã suportãm şi umilinţa sã fim daţi a-
farã la ora 5 dimineaţa de femeile care veniserã sã facã cu-
rãţenie. Peste douã ore, ne-am urcat în trenul care urma sã
ne ducã la Torino. Adio, gara Lucia, adio Veneţia!, adio
noaptea de dragoste visatã la Veneţia. Într-un tren foarte lu-
xos, am parcurs o zonã superbã, având la orizontul apropiat
munţii Alpi, în toatã mãreţia lor, cu crestele albe de zãpadã.
Trenul a trecut prin gãrile oraşelor Verona, Brescia, Berga-
mo, Milano şi a ajuns pe searã la Torino, unde ne aştepta
Puiu, cu care nu ne mai vãzusem de şapte ani, de la
München. Puiu, cu Lavinia şi fiica lor, Mihaela, care acum
era studentã, locuiau chiar în centrul oraşului, la ultimul etaj
al unui bloc de patru etaje, care era latura unui careu cu alte
trei blocuri, formând astfel o micã piaţetã interioarã, cu multe
magazine la parter. Apartamentul lor, fiind la ultimul etaj,
beneficia de o terasã imensã, care-ţi permitea o perspectivã
asupra întregului oraş, vãzut de sus.
Puiu ne-a lãmurit cã acest apartament, cu trei camere,
este locuinţa de servici a administratorului a acestui grup de
blocuri, acesta fiind chiar el. Renunţase la profesia lui de ju-
rist şi acceptase acest post pentru avantaje care nu ni le-a
spus. În prima searã petrecutã cu ei, fiind o vreme plãcutã, s-
a hotãrât sã luãm masa afarã pe terasã, mai ales cã se pre-
gãtise un grãtar. Eu admiram oraşul luminat, care pãrea un
224
cer înstelat, când, constat cã dintr-un anumit punct iese fum,
care devenea din ce în ce mai dens, ca mai apoi sã izbuc-
neascã o flacãrã. Îl chem pe Puiu, care se ocupa de grãtar
şi-i arãt descoperirea mea, iar el intuieşte locul unde izbuc-
nise incendiul: catedrala. În minutele urmãtoare, flãcãrile au
devenit din ce în ce mai intense şi s-au auzit sirenele pom-
pierilor. Noi ne aflam la o distanţã de circa o sutã de metri de
locul incendiului, aşa cã auzeam larma produsã de panicã. A
ars toatã noaptea, cu toatã intervenţia pompierilor, iar dimi-
neaţa, când eu cu Puiu am reuşit sã ne apropiem de locul
dezastrului, am rãmas îngroziţi de spectacolul sinistru pe ca-
re-l reprezenta rãmãşiţele mãreţei catedrale. Toţi cei care a-
sistau la acest teribil eveniment erau în stare de şoc, îşi fã-
ceau cruce şi pãrãseau locul sinistrului, îndureraţi cã pierdu-
serã acest sfânt loc de cult de o valoare istoricã. Se comenta
însã un fapt şi mai grav: ce s-a întâmplat cu racla în care se
afla giulgiul lui Hristos, mult contrariatul veşmânt de înmor-
mântare al acestuia. Seara, la televizor, când s-a difuzat şti-
rea dezastrului, s-a comunicat cã giulgiul lui Hristos a fost
salvat de un pompier, declarat erou, care a înfruntat flãcãrile
şi a reuşit sã scoatã racla cu giulgiu. În sinea mea, începu-
sem sã cred cã eu sunt aducãtor de asemenea catastrofe,
gândidu-mã la incendiul de la Teatrul Naţional din Craiova, şi
când le-am destãinuit celorlalţi acest gând, ei au râs şi au
pus evenimentul pe seama coincidenţei.
În zilele urmãtoare, am participat la pregãtirile de Paş-
te iar în seara Învierii, am fost cu toţi la slujba religioasã ţinu-
tã în Biserica ortodoxã, slujitã de un preot român. Dupã tre-
cerea sãrbãtorilor, Puiu a fãcut un program de turism, având
ca obiectiv oraşele din jur.
Astfel, în sâmbãta urmãtorului wenkend, am plecat pe
ruta Genova, La Spezia, Pisa, Florenţa, de-a lungul coastei
Mãrii Ligurice, prin munţii Apenini. Cred cã acest traseu este
unul din cele mai superbe din lume. Şoseaua, care şerpu-
ieşte prin munţi, se aflã la o înãlţime de câteva sute de metri
de marea care se pierde în infinit, iar pe partea opusã, oraşul
se desfãşoarã în terase care de jos par suprapuse. Nu am
intrat în oraşul de baştinã al lui Cristofor Columb, dar bã-
225
nuiesc cã şoseaua care uneşte terasele este la fel de spec-
taculoasã.
Pe acest traseu, am trecut prin vreo 40 de tuneluri,
unele lungi de kilometri, pe poduri şi viaducte, care au com-
pletat acest superb spectacol al naturii, modelat de mânã
omeneascã. Prima oprire a fost la Pisa, unde ne-am plimbat
în jurul faimosului turn înclinat.
Punctul terminus al voiajului nostru era Florenţa, unde
Puiu avea un prieten român, stabilit în acest oraş de câţiva
ani. Întâi am vizitat oraşul, strãbãtut de râul Arno, şi în cele
câteva ore care ne-au stat la dispoziţie, am vizitat prea puţin
minunile acestui oraş, considerat cel mai frumos din lume.
Am rãmas însã extaziaţi de mãreţia catedralei “iL Duomo”, cu
turnul clopotniţei, (Santa Maria del Fiore), “Santa croce” cu
monumentele funerare ale lui Dante, Michelangelo, Galileo
Galilei, Nicolo Machiavelli. Pentru cã timpul ne presa, şi Puiu
vroia neapãrat sã-şi viziteze prietenii, ne-am mulţumit numai
cu atât. Aceştia ne-au primit cu multã bucurie şi ne-au invitat
imediat la masã, fiind orã de prânz. Gazdele, o pereche foar-
te simpaticã, anunţaţi telefonic de Puiu, pregãtise o masã îm-
belşugatã, predominatã de somon la grãtar. Când Tanţi a vã-
zut carnea roşie de somon, mi-a şoptit cã ea nu mãnâncã
acest peşte, care, dupã culoare e vechi. Puiu a auzit-o şi a
început sã râdã de ea:
 Voi, mã ţãranilor, n-aţi pomenit carne de somon.
Asta-i culoarea naturalã a peştelui, mâncaţi fãrã grijã,
cã e proaspãt.
Într-adevãr, noi, în ţarã nu avusesem de-a face cu
acest soi de peşte. Bineînţeles cã s-a râs copios pe soco-
teala aceasta, iar Tanţi, mare amatoare de peşte, s-a ospãtat
nemaiputând sã o opresc. Gazdele ne-au invitat sã rãmânem
peste noapte, dar Puiu s-a scuzat cã trebuie sã plecãm,
pentru cã a doua zi fiind duminicã şi zi liberã, are un program
de vizitare pe alt traseu interesant.
Drumul la înapoiere l-am fãcut fãrã oprire, pe auto-
stradã, cu 100 km la orã. Ajunşi la Torino, ne-am culcat ime-
diat, ca sã ne odihnim pentru a doua zi.

226
 Era o zi superbã de primãvarã, cu cer senin, soare ge-
neros şi temperaturã plãcutã, când am plecat, tot în formaţie
de patru, spre lacul Maggiore. Italia este frumoasã, oriunde
te-ai duce, cu un relief variat, la fiecare “pas” te întâlneşti cu
vestigii ale trecutului, curãţenie şi o infrastructurã impecabilã.
În drumul nostru, am mai vizitat Basilica di Superga, lãcaşul
unde a trãit Francisco d‟Asaisi, apoi, un alt lãcaş de cult, un-
de se aflã într-o salã cavaleri pe cai, în mãrime naturalã. La-
cul Maggiore, aşa cum este şi definit, este imens, de un al-
bastru celest, un dar al naturii, la care se vede şi mâna artiş-
tilor italieni. Ai sentimentul cã te afli în altã lume, aşa cum îşi
închipuie creştinii paradisul. Pe ei “italienii” nu i-a impresionat
prea mult acest spectacol al naturii, pentru cã-l vedeau pen-
tru a nu ştiu câta oarã, dar pentru mine şi Tanţi a fost un pri-
lej de totalã beatitudine.
Într-una din zile, Mihaela, fata lor, ne-a invitat sã fa-
cem un tur prin oraş, cu maşinuţa ei Ford, ca sã ne arate câ-
teva aspecte interesante ale oraşului. Am înţeles cã are un
anume obiectiv, pe care vrea sã ni-l prezinte ca o surprizã.
Dupã ce ne-a plimbat prin oraş, s-a oprit în faţa unei porţi
enorme de fier, care avea deasupra o placardã pe care scria
“CIMITERIO”. Contrariat i-am reproşat:
 Alt loc nu gãseai sã ne arãţi, decât acest loc ma-
cabru?
 Unchiu Mircea, mi-a replicat ea, invitându-ne sã co-
borâm din maşinã, nu vei regreta ce vei vedea aici, ai
sã-mi spui impresia dumneavoastrã la ieşire.
De cum am intrat în curtea cimitirului şi am vãzut pri-
mele “lãcaşuri de odihnã”, uimirea şi admiraţia noastrã au
luat proporţii progresive. Nu ne-am fi putut închipui vreodatã
cã un cimitir poate fi transformat într-un veritabil muzeu de
artã, prezentând adevãrate minuni înfãptuite de mâna şi în-
chipuirea omeneascã: statui de marmurã în mãrime naturalã,
cavouri reprezentând castele în miniaturã, veritabile minuni
reprezentând scene biblice sau mitologice. Mergând pe
aleea principalã, printre aceste piese demne de cel mai pres-
tigios muzeu de artã, am observat cã şi lateral, pe aleile
perpendiculare, se aflau aliniate aceleaşi opere de artã, una
227
mai frumoasã decât alta. Pe fiecare erau plãci de marmurã,
pe care era inscripţionat numele familiei cãreia îi aparţinea
lãcaşul, numele celor înhumaţi, mici epitafuri în versuri şi fo-
tografii pe porţelan. Era evident cã toatã aceastã porţiune de
cimitir era destinatã familiilor romane nobile sau bogate, pen-
tru cã, pe mãsurã ce înaintai spre fundul cimitirului opulenţa
acestor monumente funerare era în scãdere. Era totuşi o or-
dine perfectã şi în continuare, mormintele mai modeste fiind
aliniate într-o geometrie perfectã, cu gãrduleţe de separaţie,
cu cruci şi candele mai modeste, iar pentru cei mai sãraci
sau anonimi, erau prevãzute într-un zid imens sertare indivi-
duale, în care avea loc un sicriu. Etichetele marcau “datele”
decedatului sau dacã acestea nu se cunoşteau, era men-
ţionat un singur cuvânt: “ignoto”.
Discrepanţa dintre opulenţa monumentelor funerare şi
modestia mormintelor oamenilor de rând, demonstra cã şi
dupã moarte, clasele sociale rãmân diferenţiate, deşi în faţa
morţii, toţi oamenii sunt egali.
Am pãrãsit acest loc sinistru, cu douã sentimente con-
tradictorii, unul de admiraţie pentru lucrãrile de artã vãzute şi
altul de amãrãciune, pentru motivele arãtate mai sus. Poate
cã trebuie sã ne resemnãm cu ideea cã diferenţierea, prã-
pastia dintre clasele sociale, este o lege a firii, prin care unii
sunt protejaţi ai zeilor, iar alţii abia toleraţi.
Înainte de a pãrãsi Torino-ul, profitând de valabilitatea
europeanã a biletelor de tren, ne-am hotãrât sã facem o
scurtã incursiune şi în cetatea eternã - Roma. Din pãcate,
acest traseu l-am strãbãtut noaptea, astfel cã am pierdut
spectacolul pe care acesta ni l-ar fi oferit şi care, se spune,
este unul din cele mai superbe din Italia.
La ieşirea din garã, ne-a întâmpinat Coloseum-ul, aşa
cum aratã el astãzi dupã douã milenii de existenţã. Fiind pri-
mul obiectiv turistic propus, ne-am învârtit în jurul sãu, încer-
când sã ne teleportãm înapoi cu douã mii de ani, participând
imaginar la spectacolele din arenã, în vacarmul mulţimilor de
spectatori, îmbãtaţi de sângele vãrsat de gladiatori.
Ne-am continuat drumul “per pedes apostolorum”,
pentru a ne opri şi vedea orice obiectiv de interes turistic.
228
 Am luat pe rând, bãile lui Caracalla, Fontana di Trevi,
care, spre ghinionul nostru, nu era în funcţiune, Piaţa Spani-
ei, cu interminabilele ei trepte, Columna lui Traian, povestea
scrisã în piatrã a rãzboiului daco-roman, palate şi vestigii ale
trecutului şi am ajuns la Vatican. Intraţi în Bazilica Sfântul
Petru, am rãmas extaziaţi în faţa acestei mãreţii a creştinã-
tãţii, apoi Capela Sixtinã, cu divina frescã a lui Michelangelo,
ne-am continuat drumul pânã la Tibru, dincolo de acesta
deschizându-se panorama Monumentul Vittorioza della Re-
publica.
Desigur, pentru a spune cã ai vãzut Roma, îţi trebuie
cel puţin o sãptãmânã, noi însã ne-am limitat la o singurã zi.
Pe searã, ne-am urcat în tren şi ne-am întors la Torino dupã
o zi de neuitat.
Şi, cum tot ce este frumos trece repede, ne-am trezit
dupã aproape o lunã de şedere la Torino, cã trebuie sã ple-
cãm acasã. Încãrcaţi cu fel de fel de obiecte, cadouri, produ-
se alimentare mai deosibite, ne-am îmbarcat în trenul care
sã ne ducã în ţarã. Cãlãtoria retur a fost fãrã evenimente de-
osebite, cu excepţia cã, trecând prin Ungaria, conductorul
trenului, care vorbea destul de prost româneşte, ne-a spus
cã biletele noastre nu sunt valabile fãrã tichete de rapid. A
fost inutil sã-l lãmuresc, cã aceste bilete sunt valabile în toatã
Europa, pe orice fel de tren; ne-a avertizat cã dacã nu plãtim
cash diferenţa de tichet, ne dã jos din tren la prima oprire.
Neavând altã soluţie, i-am achitat suma pe care mi-a cerut-o
şi a plecat spunând cã se duce sã ne întocmeascã actul de
amendã. Nu l-am mai vãzut pânã la intrarea în ţarã, când s-a
prezentat conductorul român, care a verificat biletele noastre
ca fiind valabile şi cãruia i-am povestit ce am pãţit cu omo-
logul sãu ungur. Acesta a râs şi ne-a lãmurit cã acesta este
un mod mârşav al ungurilor de a-şi arãta antipatia faţã de
români.
Ajunşi acasã am împãrţit cadourile şi suvenirurile
membrilor familiei, care s-au bucurat şi de ele şi de poveştile
noastre de cãlãtorie.
Astfel se trãgea din nou cortina dupã un alt episod din
viaţa noastrã.
229
 Pentru cã venise vara, am plecat cu Tanţi şi Daria la
Breaza, Mihai nemaiînsoţindu-ne deoarece de-acum, student
fiind, prefera societatea tinerilor de vârsta lui, iar Liana se
complãcea în grupul ei de colegi de la teatru, cu care ne fã-
cea vizite surprizã la Breaza.
Anul ‟99, venea cu un eveniment important în viaţa
noastrã conjugalã: împlineam 50 de ani de convieţuire. Nun-
ta noastrã de aur am sãrbãtorit-o în luna mai, în curtea casei
Lianei, adunând în jurul nostru ce mai rãmãsese din rândul
rudelor şi prietenilor. S-a petrecut ca în anii tinereţii, cu cân-
tece, dans, bancuri şi veselie. Eu cu Tanţi ne uitam unul la
altul şi nu ne venea sã credem cã s-a scurs o jumãtate de
secol de la cununia noastrã, tot în luna mai, când ploaia ne-a
gonit în casã cu toţi invitaţii de atunci, astãzi dispãruţi.
Timpul ne este şi prieten şi duşman: prieten când vin-
decã rãni fizice sau psihice fãcând viaţa suportabilã şi duş-
man când trece prea repede peste momente fericite şi rare în
viaţa omului. De fapt, în comparaţie cu tot ce ne înconjoarã,
noi oamenii suntem nişte biete efemeride, care, nici nu ajun-
gem sã înţelegem ceva din viaţã, sã pãtrundem în misterele
existenţei, şi dispãrem. Nemaivorbind de bãtrâneţe, care vine
cu tot alaiul ei de necazuri, boli, neputinţã, degradare fizicã şi
moralã, renunţãri. Nici o alternativã oferitã de viaţã nu e bu-
nã: ca sã mori tânãr, pânã sã ajungi la necazurile bãtrâneţii,
e pãcat, ca sã îmbãtrâneşti şi sã-ţi trãieşti viaţa în suferinţã,
sub ameninţarea apropiatei morţi, iarãşi e rãu.
“Tertium non datum” ar spune strãmoşii noştri.
N-ai altceva de fãcut, decât sã te împaci cu viaţa, şi cu
bune şi cu rele, fãcând mai puţinã filozofie. Ca sã nu fiu in-
grat, eu nu aveam motive temeinice sã mã plâng de vicisitu-
dinile bãtrâneţii; nu acelaşi lucru însã se întâmpla cu Tanţi,
care începuse sã clacheze. Necazurile ei fizice au început cu
probleme cardiace, la care s-au adãugat cele oftalmologice.
Din copilãrie, avusese un accident la ochiul drept, care nu i-a
mai fãcut probleme de-a lungul vieţii, pânã acum, când vârs-
ta şi-a spus cuvântul. Neajungând la o rezolvare cu medicii
din Ploieşti, am prezentat-o unui faimos medic din Bucureşti,
care i-a recomandat şedinţe cu laser, ca fiind cea mai moder-
230
nã modalitate de tratament. Am fãcut câteva şedinţe, pentru
care trebuia sã ne deplasãm la Bucureşti, iar la ultima şedin-
ţã, asistenta doctorului a lãsat în funcţiune laserul, îndreptat
spre ochiul în tratament şi a plecat din cabinet. Probabil cã
temporizarea expunerii a fost depãşitã, pentru cã Tanţi a
simţit o durere atroce în ochi şi a ţipat de durere. Asistenta a
venit repede şi a scos aparatul din funcţiune, dar, probabil,
din cauza expunerii depãşite, laserul i-a distrus ochiul. Din
acel moment ea nu a mai vãzut cu acest ochi. Noaptea care
a urmat, nu a putut sã doarmã de durere şi astfel, a rãmas
fãrã un ochi. Bineînţeles cã i-am imputat doctorului acest
malpraxis, dar, cum în acea vreme, nu era o lege sã con-
damne asemenea erori medicale, Tanţi a rãmas cu acest ne-
caz, punând cazul pe seama fatalitãţii.
Acesta era doar începutul necazurilor ei, pentru cã,
peste câţiva ani, venea o loviturã şi mai aprigã.
Mã uitam cu mare durere la ea, încercând sã re-
constitui figura ei frumoasã, cu ochii ei mari şi albaştri, cu tru-
pul ei armonios, aşa cum o cunoscusem şi convieţuisem atâ-
ţia ani, asistând neputincios acum la degradarea lentã a
acestor calitãţi. Şi noi bãrbaţii îmbãtrânim, dar parcã femeile
îmbãtrânesc mai urât, când frumuseţea, calitatea lor primor-
dialã, începe sã cedeze bãtrâneţii. Eu le numesc cu o cul-
pabilã ironie, femei “expirate”, iar pe noi bãrbaţii, “epave e-
şuate”.
Dar aşa bãtrâni cum suntem, am ajuns sã depãşim
anul 2000 şi sã intrãm în mileniul trei, în ciuda previziunilor
sceptice ale profeţilor, care au pronosticat sfârşitul lumii pânã
la aceastã datã, ca şi cum universul s-ar conforma calen-
darului uman. În univers, timpul şi spaţiul nu au limite, fapt
care nu poate intra în percepţia umanã, limitatã şi adaptatã
strict la viaţa pãmânteanã. Nici ştiinţa şi nici religiile nu vor
putea lãmuri vreodatã misterul existenţei universului. Poate
într-o zi, mâine sau peste milioane de ani, Terra noastrã va
pieri, ameninţatã fiind de atâtea cauze care o pot distruge, iar
oamenii vor dispare de pe suprafaţa ei, fãrã sã fi înţeles ceva
din tainele universului.

231
 Pe lângã toate pericolele cosmice la care este expusã
planeta noastrã, un pericol iminent este suprapopularea ei.
La lecţiile de geografie din liceu, acum 70 de ani, îmi amin-
tesc cã ne spunea profesorul despre populaţia aproximativã
a globului: 3,5 miliarde de oameni. Astãzi, populaţia este
apreciatã la dublu, în mai puţin de un secol de atunci. Se pu-
ne întrebarea legitimã: ce va fi peste 50 – 100 de ani? Oa-
menii de ştiinţã sunt împãrţiţi în douã tabere de soluţii: unii
spun cã, dacã resursele Terrei vor fi exploatate mai judicios,
ea poate hrãni dublul populaţiei de azi; ceilalţi, mai cinici,
susţin cã numai rãzboaiele pot rezerva menţinerea populaţiei
globului la un nivel constant. Şi în acest caz dictonul latin es-
te valabil. Probleme foarte grave pentru generaţiile viitoare.
Micile noastre dispute socio-politice, pe plan naţional
sau chiar internaţional, nu reprezintã aproape nimic faţã de
pericolul global care ameninţã întreaga omenire într-un viitor
nu prea îndepãrtat. Deja se resimt primele simptome ale
acestui pericol, la popoarele mai înapoiate, iar la cele civili-
zate, automatizarea în industrie şi mecanizarea în agriculturã
au condus la un şomaj alarmant.
Exodul de populaţie din ţara noastrã demonstreazã
cã, în afarã de o proastã guvernare a ţãrii, acesta este un
simpton al efectelor suprapopulaţiei, ceea ce ne situeazã
printre ţãrile subdezvoltate. Jaful naţional, prin distrugerea in-
dustriei şi scoaterea la vânzare a patrimoniului, sub forma
unor aşa zise “privatizãri”, a condus la distrugerea economiei
şi la pierderea milioanelor de locuri de muncã. Ce poate fi
mai ruşinos pentru conducãtorii unei ţãri, decât sã-i plece în
pribegie milioane de concetãţeni, pentru cã în ţara lor nu-şi
mai pot câştiga pâinea zilnicã?
A fost sacrificat un popor întreg pentru o gaşcã de po-
litruci şi escroci, îmbrãcaţi în diferite haine politice, care sã se
îmbogãţeascã, recurgând la un adevãrat carusel politic
printr-o alternanţã bine regizatã pentru a ajunge la pârghiile
de putere. Cum se explicã faptul cã, sãpând la originea fie-
cãrui potentat politic îmbogãţit, vei descoperi fie un fost se-
curist, fie un fost activist PCR sau un descendent al acesto-
ra. Aceştia au absolvit cea mai reputabilã şcoalã de abuzuri,
232
oprimãri, neruşinare, şantaj, lãcomie, infatuare, minciunã.
Pentru toate aceste motive, eu n-am putut sã fiu un adept al
comunismului, ceea ce nu înseamnã cã sunt un fan al capi-
talismului. Şi aceastã orânduire socialã are defectele sale,
constând în principal, în discrepanţele pe care le creazã între
clasele sociale. Şi atunci, se pune îndreptãţita întrebare: “Ce
sistem social este cel mai bun?” În aceastã problemã socio-
logii au soluţii contradictorii. Departe de mine pretenţia cã aş
fi un sociolog, îmi permit, la vârsta şi experienţa mea sã-mi
exprim pãrerea.
Cred cã cea mai bunã orânduire socialã este socialis-
mul ştiinţific, promovat de intelectualitatea ţãrii, nu cum a fost
instaurat de “cei care muncesc, nu gândesc”, care ne-a luat
o jumãtate de secol din istorie. Toatã avuţia ţãrii sã fie eta-
tizatã şi datã pe mâna unor oameni capabili şi cinstiţi ca sã o
gospodãreascã, cetãţenii ţãrii fiind reali proprietari ai acestui
patrimoniu naţional. Pentru realizarea acestui deziderat, pri-
ma mãsurã ar fi însã abolirea radicalã a politicii din viaţa so-
cialã.
Din pãcate, toate aceste vise sunt ca şi cum ai promi-
te muritorilor raiul în viaţa viitoare.
Şi acum, sã “coborâm pe pãmânt” la viaţa şi necazu-
rile noastre. Eu şi Tanţi depãşisem şapte decenii de viaţã, la
schimbarea mileniului, având situaţii fizice diferite: eu având
o stare a sãnãtãţii relativ bunã, însã ea era într-un declin pro-
gresiv. Au început sã se manifeste primele simptome ale bolii
Parkinson, care, iniţial au speriat-o, dar mai apoi i-a scãzut
moralul, pânã la depresie. Mã uitam neputincios la ea şi nu-i
puteam fi de nici un ajutor. Doctorii mã avertizaserã cã boala
este incurabilã, tot ce se putea face era sã-i încetinim pro-
gresul prin medicamentele prescrise.
Cele şase luni pe care le petreceam la Breaza, în mij-
locul naturii şi în aerul curat de zonã subcarpaticã, erau cele
mai plãcute, însã cele şase luni de iarnã erau cele mai grele
şi mai plictisitoare.
Ideea de a începe sã pictez în ulei mi-a venit dupã ce
am fãcut o frescã pe un perete interior al unei camere la ca-
bana de la Breaza. Pentru aceasta, am ales o picturã a lui
233
Paul Cezanne, “Le mont Sainte-Victoire”. Considerând-o re-
uşitã, m-am hotãrât sã mã ocup serios de picturã, astfel cã
am început cu reproduceri ale unor picturi fãcute de pictori
consacraţi, reprezentând naturã moartã, peisagisticã, ca mai
apoi sã abordez şi subiecte mai dificile. Am ales ca modele
picturi ale lui Paul Cezanne, van Vermeer, P.Janinne, Theo-
dorescu Sion, Hans Best, Jean Steriadi, N. Grigorescu. În
2003 am prezentat 30 de tablouri într-o expoziţie la clubul
“Marama” din Ploieşti, prezentare care s-a bucurat de un oa-
recare succes. Presa localã a menţionat într-un articol exis-
tenţa acestei expoziţii, şi apariţia timidã în lumea artelor a
unui pictor amator, evidenţiind în mod special, reproducerea
picturii lui Van Vermeer, “Tatã în faţa ferestrei”. Originalul se
afla în muzeul Ermitage din Petrograd - Rusia, pe care eu l-
am vizitat şi am putut admira pe “viu” aceastã celebrã pânzã.
Încurajat de acest prim succes, am continuat sã pictez, ale-
gând modelele pe mãsura experienţei pe care o cãpãtam lu-
crând şi având drept critic exigent pe...subsemnatul. În anii
ce vor urma, aveam sã prezint un numãr mai mare de tablou-
ri, cu teme din ce în ce mai pretenţioase.
În viaţa de familie nu au intervenit evenimente majore
în perioada imediatã dupã intrarea în noul mileniu. Liana îşi
continua cariera teatralã, Tanţi se mutase la ea şi încerca sã
o ajute în gospodãrie, atât cât îi mai permitea puterile, Mihai
era student la Institutul de teatru, secţia regie teatru şi film,
iar mica noastrã domnişoarã, Daria, era elevã de liceu.
În 2004, Liana ne declarã cã ea ar vrea sã se împace
cu fostul ei soţ Viky, la insistenţele şi angajamentele acestuia
şi ne cere asentimentul. Eu cu Tanţi, ştiam, din informaţii “bi-
nevoitoare”, cã ei amândoi se întâlnesc şi continuã relaţia la
care renunţaserã cu mulţi ani în urmã.
În urma discuţiilor “aprinse” în cadrul intim al familiei,
noi pãrinţii am cedat, mai puţin Mihai, care s-a opus cu vehe-
menţã, aducându-ne aminte de asprimea cu care fusese tra-
tat de Viky în copilãria sa. Acordul nostru era de fapt pur for-
mal, pentru cã Liana era hotãrâtã şi avea cel mai mare drept
în decizie, aşa cã, Viky s-a întors “acasã” şi şi-a reluat rolul
de soţ - concubin. Se pãrea cã a venit mai calm, hotãrât sã-şi
234
controleze nervii şi sã nu mai aibã excese de furie ne-
stãpânitã.
Între timp, Mihai îşi cumpãrase o maşinã de ocazie, la
care am contribuit şi eu cu o mie de dolari, cadou pentru fap-
tul cã-şi luase diploma de regizor. Acest eveniment, care tre-
buia sã-i ofere un fericit început de carierã, nu i-a creat decât
decepţii, constatând cã nu poate gãsi un loc în viaţa artisticã,
datoritã prãbuşirii culturii noastre naţionale, dupã faimoasa
“revoluţie”. A fost nevoit sã-şi facã meseria, recurgând la ex-
pediente mãrunte, sporadice şi irelevante pentru un regizor
calificat.
În 2002, s-a cãsãtorit cu Oana, o veche prietenã şi
fostã colegã de facultate, care de acum era inginer.
Nunta au fãcut-o la Ploieşti, într-un restaurant elegant,
în compania rudelor, prietenilor şi colegilor lor. Dupã nuntã,
urma sã locuiascã la Bucureşti, în apartamentul mamei Oa-
nei, care era vãduvã, soţul ei fiind decedat în timpul revoluţiei
din ‟89, împuşcat în nebunia şi confuziile create de aceasta.
În rest, ce mai rãmãsese din familia noastrã, fiecare
îşi vedea de rosturile lui. De la fraţii mei, îmi rãmãsese patru
nepoţi:
- Costel, fiul lui Opi, doctor în biologie, cãsãtorit cu Rodi-
ca şi având o fatã, Andreea, care locuia în Australia.
- Mircicã, fiul lui Iaie şi finul meu, specializat în aparaturã
de foraj, lucra în Libia
- Ionela, fiica lui Tudorel, licenţiatã în limba francezã,
cãsãtoritã, locuia la Paris
- Liviu, fiul lui Ricã, dispãrut fãrã urmã.
Cu primii doi, eram în contact aproape permanent, cu
Ionela, prin telefon sau corespondenţã.
În mica familie a Lianei, se pãrea cã lucrurile merg bi-
ne, e linişte şi înţelegere între ei. Îşi petrecuserã câteva con-
cedii în Turcia, Spania şi Grecia, cu autocarele unor oficii de
turism, ceea ce confirma trãinicia relaţiei lor. Pentru moment,
singurul necaz în familie era situaţia lui Tanţi, deoarece boala
Parkinson înainta cu fiecare zi, fãrã sã o putem opri, cu toatã
medicamentaţia de contracarare. Îndura cu stoicism efectele
bolii, ajutatã fizic şi moral de mine şi Liana, care s-a dovedit
235
o fiicã devotatã pânã la sacrificiu. Pe timp de iarnã, Tanţi lo-
cuia aproape în totalitate la Liana, care se îngrijea de ea cu
mai mult profesionalism decât mine, iar în lunile mai calde de
varã, o luam la Breaza, unde se simţea mai bine în acest ca-
dru natural. Asista la preocupãrile mele artistice, exprimân-
du-şi opiniile critice asupra lor şi nu de puţine ori, a trebuit sã
le apreciez ca fiind juste. Boala nu-i redusese capacitatea ei
de apreciere a frumosului şi bunului gust, ea îi influenţase
numai îndemânarea cu care era obişnuitã sã-şi foloseascã
mâinile, fapt care îi crease o stare de enervare şi disperare.
Datoritã acestui inconvenient, eu preluasem treptat
mai toate activitãţile gospodãreşti, sfãtuit şi îndrumat de ea.
Îmi spunea mereu: “Fii atent la ce te învãţ eu, cã mâine, când
vei rãmâne singur, n-ai sã te descurci”. Eu încercam sã-i scot
din cap acest gând, deşi eram convins cã ea este conştientã
de inevitabilul sfârşit. Singurul noroc în aceastã tristã situaţie,
era faptul cã eu, deşi depãşisem 70 de ani, eram încã în ple-
nitudinea capacitãţilor mele fizice şi morale şi puteam sã mã
ocup de ea, de treburile gospodãreşti şi sã mai şi pictez. În
afarã de aceste preocupãri, cabana de la Breaza, ca orice lo-
caţie la sol, cerea permanent mici intervenţii, reparaţii sau
îmbunãtãţiri, comportând cunoştinţe în mai toate meseriile,
pe care trebuia sã le rezolv. De pildã, pentru a rezolva pro-
blema noroiului care se forma dupã ploaie în faţa cabanei, a
trebuit sã plachez circa 30 m2 cu gresie, lucrare fãcutã în ex-
clusivitate de mâna mea.
De asemenea, am executat o lucrare “demnã” pentru
un octogenar: am învelit cu tablã galvanizatã întreaga caba-
nã, înlocuind cartonul asfaltat cu care fusese acoperitã iniţial.
Nevasta şi copiii au zis cã sunt nebun, ca la vârsta mea sã
mai fac asemenea imprudenţe. Eu am dovedit cã nu am re-
nunţat nici la bãtrâneţe la principiul meu care m-a cãlãuzit
toatã viaţa, acela de a forţa imposibilul. Acest îndrãzneţ crez
era sã mã coste chiar viaţa peste puţini ani.
În 2006, mi-a fost furat portofelul cu toate actele: car-
tea de identitate, talonul maşinii şi permisul de conducere au-
to. Reconstituirea acestora a însemnat o adevãratã dramã,
dar cel mai dificil a fost permisul de conducere care implica
236
vizita medicalã generalã. Medicii de specialitate care tre-
buiau sã confirme capacitatea mea de conducere, erau uimiţi
cã la cei 79 de ani ai mei nu-mi depisteazã nici o boalã. În
special medicul psihiatru, un bãrbat mai tânãr decât mine,
dar care arãta mai rãu decât mine, m-a chinuit în toate chipu-
rile, doar îmi va gãsi vreo hibã şi mã întreba mereu: “Şi ce
vârstã zici cã ai?”. Exasperat de insistenţele lui, i-am replicat
şi eu: “Domnule doctor, am impresia cã îţi pare rãu cã eu
sunt sãnãtos”. A semnat calificativul, uitându-se cu ciudã la
mine.
La Poliţie, am pãţit acelaşi scenariu: poliţistul care mi-
a înmânat permisul nou m-a întrebat ce vârstã am şi dacã
mai vreau sã conduc maşinã. Mã tratau toţi ca un fenomen,
ca şi cum nu mai vãzuserã un octogenar sãnãtos.
În 2007, a apãrut în familia noastrã un nou membru,
Gloria, fiica lui Mihai şi a Oanei, astfel cã, eu cu Tanţi am de-
venit strãbunici. Noul vlãstar venea sã completeze golurile
din familie, create de dispariţia atâtor fiinţe dragi.
Au urmat câţiva ani fãrã evenimente ieşite din comun
în familia noastrã. Eu, pe lângã preocupãrile mele gospodã-
reşti şi artistice, urmãream cu îndreptãţit dezgust luptele din-
tre partidele politice pentru acapararea puterii, folosind cele
mai objecte metode. Se pãrea cã nimic nu-i mai poate opri
din acest jaf naţional, organele statului, care ar fi fost îndrep-
tãţite sã ia mãsuri sau sã aplice mãsuri punitive, fãcând parte
din aceeaşi cârdãşie (“lupii, paznici la stânã”).
Anul 2010 avea sã aducã în familia noastrã numai ne-
norociri deşi anul începuse bine. Eu aveam în proiect pentru
luna mai vizitarea Parisului, pe un traseu plin de obiective tu-
ristice, cu autocarul. Eram nevoit sã întreprind aceastã cã-
lãtorie de unul singur, Tanţi nefiind aptã pentru un asemenea
efort. Era visul meu dintotdeauna sã vãd Parisul şi în special
Muzeul Luvru. Tanţi se resemnase în sinea ei şi manifesta,
cel puţin aparent, încântare pentru proiectul meu. Eram bu-
curos cã plec şi în acelaşi timp, având sentimentul de culpa-
bilitate faţã de ea. Alesesem luna mai, inspirat de cântecul
francez “J‟aime Paris au mois de mai”. Dupã ce m-am înscris
şi am plãtit costul cãlãtoriei, am plecat în aprilie la Breaza, sã
237
vãd ce s-a mai întâmplat în timpul iernii la cabanã. Spre sur-
prinderea mea, am constatat cã în camera micã a cabanei a
pãtruns apã prin acoperiş, fapt care mã obliga sã iau mãsuri
de remediere. Urcându-mã pe acoperiş, am constatat cau-
zele şi mi-am dat seama cã este necesarã decopertarea. Ne-
vrând sã mã expun la vreun pericol, am apelat la un vecin
care sã-mi execute lucrarea contra platã. Acesta mi-a promis
cã vine a doua zi sã înceapã lucrarea, dar l-am aşteptat de-
geaba, pânã aproape de prânz. Vãzând cã nu se ţine de cu-
vânt, m-am apucat eu, în glumã la început, sã decopertez
acoperişul, ca mai apoi, sã mã apuc serios de treabã. Pânã
la urmã am rezolvat singur problema şi tocmai montam ulti-
mele table de margine, lucrând cu spatele spre aceasta,
când m-am dezechilibrat şi am cãzut pe spate de la o înãlţi-
me de 2,5 m drept în cap. Totul s-a petrecut într-o fracţiune
de secundã şi n-am mai avut posibilitatea sã iau vreo mãsurã
de salvare. M-am ridicat, nãucit de acest accident stupid şi
când am pus mâna la cap, am constatat o gaurã în ţeastã din
care curgea rãu sânge. Instinctiv, am început sã-mi fac soco-
teala cã trãiesc ultimele clipe; am avut totuşi tãria sã mã duc
la pompã şi sã las sã curgã apã rece pe locul lezat. O vecinã
a vãzut întâmplarea şi a venit repede, mi-a pus un prosop
umed pe locul rãnit şi a alertat salvarea, care trebuia sã vinã
de la Câmpina.
Pânã la sosirea ambulanţei, vecina a mai stors proso-
pul de câteva ori, din care ieşea apã înroşitã de sânge. Încet,
mi-am revenit şi mi-am dat seama cã, dacã n-am murit pânã
acum, lovitura mea n-a fost mortalã şi cã ţeasta era intactã.
Între timp, se strânsese câţiva vecini, cu care am fãcut re-
constituirea accidentului. Am constatat cã am avut un noroc
formidabil, pentru douã motive: unul, cã, în cãdere, am trecut
prin ramurile prunului apropiat, care a atenuat viteza cãderii,
iar, al doilea motiv, impactul cu solul s-a fãcut la o distanţã
de câţiva centimetri de bordura de beton a potecii. De ase-
menea, coloana vertebralã nu a suferit în urma presiunii la
care a fost expusã. Totul arãta cã am avut mare noroc şi cã
nu venise momentul final. Ambulanţa m-a dus la spitalul din
Câmpina, unde am fost vãzut de un medic şi apoi, dat pe
238
mâna unor asistente, care mi-au spãlat rana şi mi-a cusut
pielea lezatã. În timp ce mã cosea, m-a întrebat dacã sufãr
de vreo boalã. Eu i-am rãspuns:
 Am o singurã boalã, pe comunişti!
Fetele au râs de rãspunsul meu şi s-au mirat cã îmi
mai arde de glumã, când puteam sã fiu mort. Am mai stat în
spital încã douã zile, timp în care am fost vizitat de Liana şi
Viky, alertaţi de telefonul meu. Am plecat din spital, bandajat
la cap, luat cu maşina de Liana şi condus la Breaza, unde
lãsasem totul “vraişte” la plecarea cu ambulanţa.
Se punea acum problema dacã voi putea sã-mi mai
realizez programul cu Parisul, pentru cã îmi mai rãmãsese o
sãptãmânã pânã la plecare. Aveam tot scalpul capului ban-
dajat iar medicul de la spital îmi spusese sã-l ţin minimum
trei sãptãmâni şi sã-l schimb la 2-3 zile. Neexistând posibi-
litatea renunţãrii sau recuperãrii banilor plãtiţi, m-am hotãrât
sã plec aşa, cu bandajul pe cap, pe care l-am ascuns cu o
pãlãrie de pai.
Plecarea a fost din Bucureşti şi s-a mers pe ruta
Piteşti - Sibiu - Arad - Budapesta, unde am înnoptat. Pere-
chea mea de pe bancheta din autocar, un bãiat tânãr, inginer
agricol, mi-era şi partener de dormit în camera de hotel pe tot
parcursul sejurului.
A doua zi am intrat în Austria, pe care am traversat-o
pânã la Nürenberg, unde am fãcut prima oprire şi unde am
rãmas peste noapte, dupã ce am vizitat centrul istoric
Schoner Brunnen şi bisericile Sf. Sebald şi Frauenkirche. A
doua zi, drumul ne-a condus pe valea Rinului, pe o şosea im-
pecabilã şi cu nişte peisaje, pe ambele pãrţi, de o frumuseţe
rarã. Ne-am oprit în faţa stâncii Loreley, pomenitã în po-
vestea Nibelungilor, apoi ne-am continuat drumul pânã la
Luxemburg, unde am şi înnoptat la un hotel, nu înainte însã
de a vizita Catedrala Notre Dame.
Dimineaţa, ne-am continuat drumul, intrând în Franţa
şi ajungând la Paris în jurul prânzului. Am fost cazaţi la un
hotel, unde ne-am lãsat bagajele şi ni s-a propus sã facem
un tur de oraş cu autocarul, dupã amiazã, cu opriri la obiec-
tivele de interes turistic. Astfel am luat pe rând:
239
 - Catedrala Notre Dame, care ne-a prilejuit sã retrãim
momente dramatice din filmul “Cocoşatul de Notre
Dame”; aceastã monumentalã operã de artã, care a
dãinuit peste secole şi a fost atât de grav încercatã în
ultimele rãzboaie mondiale;
- Grãdinile Luxemburg, întruchipând raiul terestru;
- Universitatea Sorbona, care a dat lumii atâtea minţi lu-
minate;
- Panteonul, care ne-a amintit de vechea civilizaţie elenã;
- Cartierul Latin, Piaţa Vandome, Opera, Place de
Concorde, bulevardul Champs Elysse, Arcul de Triumf,
Biserica “La Madeleine”, Dom des Invalides.
Ne-am oprit la Turnul Eiffel, unde am stat câteva ore,
deoarece ne-am urcat cu uriaşele lifturi pânã la prima staţie,
de unde am avut o panoramã generalã a Parisului. De la
acea înãlţime “oraşul luminii” pãrea o hartã, la picioarele
noastre.
Ne-am întors seara la hotel, obosiţi de ceea ce vãzu-
sem, care, în realitate, nu însemna nici 1% din vastul oraş.
Pentru cã ziua, fiind în autocar, îl rugasem pe ghidul nostru
sã facã un apel la turişti şi sã depisteze un medic, de care eu
aveam nevoie sã-mi schimbe pansamentul la cap. Eu aveam
în trusã toate materialele necesare pentru aceastã “operaţie”.
A rãspuns chiar tânãrul din spatele meu din autocar, care era
medic ... stomatolog şi cu care schimbasem dese opinii de la
plecare.
Seara, când ne-am retras la hotel, tânãrul medic s-a
prezentat în camera mea şi mi-a schimbat pansamentul, cu o
adevãratã îndemânare medicalã. De-acum, aveam asistenţa
medicalã asiguratã.
A doua zi, eram liberi sã hoinãrim prin Paris, fiecare
optând pentru programul preferat.
I-am dat un telefon nepoatei mele, Ionela, care s-a bu-
curat enorm când a auzit cã sunt la Paris şi ne-am dat întâl-
nire la intrarea în Muzeul Luvru, prin enorma piramidã de sti-
clã. Revederea a fost emoţionantã, pentru cã nu ne mai vã-
zusem de peste 30 de ani.

240
 Plecase din Bucureşti o copilã şi astãzi aveam în faţã
o femeie maturã, pe faţa cãreia începuse sã aparã primele
semnale ale vârstei. Depãşise şi ea cinci decenii, ca şi Liana
mea. Era cãsãtoritã de peste 30 de ani, cu Vlad, un pictor de
talent, fãcând parte dintr-o familie de pictori consacraţi din
Bucureşti. Avea un fiu, Pavel, cam de aceeaşi vârstã cu Mi-
hai al nostru, pe care însã n-aveam cum sã-l vãd acum pen-
tru cã lucra de câţiva ani în Elveţia.
Am întrebat-o dacã vrea sã mã însoţeascã în vizitarea
muzeului şi ea mi-a spus cã l-a vãzut de cel puţin cinci ori,
dar cã, va veni la prânz sã ne ia, pe mine şi pe partenerul
meu, fiind invitaţi la masa de prânz.
A plecat, iar noi am intrat în muzeu, având sentimentul
cã pãtrundem într-un sanctuar al artelor universale. Nu îl
crezusem pe un amic, care îmi spusese cândva cã şi el vizi-
tase Luvru şi cã îţi trebuie o lunã ca sã vezi toate exponatele
muzeului. Acum îmi dãdeam seama cã avea dreptate. Am
luat de la intrare, un prospect ghid, şi am constatat cã avem
de vizitat un vast spaţiu de exponate, distribuite pe patru
etaje, incluzând şi subsolul. Ceea ce mã interesa cel mai
mult era pictura, care se afla la etajul doi. Ca sã nu ne încur-
cãm reciproc, având opţiuni diferite, ne-am despãrţit şi ne-am
dat întâlnire la ora 16 în holul piramidei, când trebuia sã ne
întâlnim şi cu Ionela. Am început o adevãratã excursie prin
vastele încãperi cu exponate, într-o aglomeraţie de vizitatori
de nedescris. Pãrea cã îşi dãduserã întâlnire toate seminţiile
de pe glob: europeni din toate ţãrile, americani, chinezi, ja-
ponezi, negri, australieni. În jurul tãu se vorbeau toate limbile
de pe mapamond, iar manifestãrile de admiraţie şi uimire,
produceau un adevãrat vacarm. Mã întrebam dacã am avut
eu ghinionul sã întâmpin atâta aglomeraţie, dar mi s-a spus
ulterior cã acest fapt este permanent, la orice orã din zi.
Mi-am fãcut un plan de vizionare, care s-a dovedit în-
sã cã a fost greşit. Mi-am propus sã încep de jos în sus, adi-
cã sã vizitez în “fugã” subsolul, parterul şi etajul 1, lãsând
timp pentru etajul 2, unde aveam de vãzut ceea ce mã in-
teresa mai mult, pictura universalã.

241
 Socoteala mea iniţialã nu a corespuns realitãţii, pentru
cã şi cele trei caturi conţineau exponate demne de vãzut, a
cãrui vizionare cerea timp, astfel cã am ajuns la ora întâlnirii
fãrã sã ating obiectivul principal. Sã ne amintim ce mi-a con-
sumat timpul vizionarea celor trei caturi:
- La subsol, m-am întâlnit cu istoria anticã: sculpturi, arta
islamului, relicve ale vechiului Egipt, cu mumii şi statui,
rãmãşiţe ale civilizaţiei Greciei antice, mãrturii ale evului
medieval şi o infinitate de relicve antice.
- La parter, statui în mãrime naturalã datând din diferite
epoci, antichitãţi orientale, egiptene, greceşti şi romane,
statui şi obiecte ale civilizaţiei africane, asiatice şi ame-
ricane.
- La etaj 1, statui, obiecte, arme medievale şi din epoca
modernã, şi în sfârşit, un început de prezentare a pic-
turii franceze, spaniole, italiene din secolele XV – XIII.
Şi cu acestea s-a încheiat ziua. Mi-am propus sã vin
în ziua urmãtoare şi sã vizionez obiectivul principal de la eta-
jul 2: pictura universalã.
Ne-am întâlnit în holul piramidei la ora stabilitã şi am
plecat toţi trei la Ionela acasã. Abia când am ajuns la mica ei
garsonierã şi mi-am luat pãlãria din cap, Ionela a rãmas spe-
riatã vãzându-mi bandajul de pe cap:
 Ce-ai pãţit unchiu Mircea, ce-i cu bandajul ãsta?
I-am povestit pãţania mea, iar ea m-a dojenit cu blân-
deţe:
 Se poate, unchiu Mircea, sã faci asemenea impru-
denţã la vârsta dumitale? Sã te urci pe casã la cei
peste 80 de ani?
Între timp a venit şi Vlad de la servici şi am avut din
nou surpriza revederii dupã 30 de ani, cu schimbãrile fizio-
nomice pe care timpul ni le-a “dãruit”.
Întrebându-l cu ce se ocupã, dacã mai face picturã, el
mi-a rãspuns cu vãdit regret în glas:
 Aş fi muritor de foame, dacã aş trãi din picturã. Cul-
tura, arta nu mai sunt la preţ. Sunt atâţia pictori în
Paris, câtã frunzã şi iarbã. Lucreazã ca vopsitori ca

242
 sã-şi câştige pâinea zilnicã. Eu lucrez la o editurã
fãcând coperte la cãrţi, pentru câteva sute de euro.
 Iar eu, a intervenit Ionela, ca profesoarã de limbã
francezã, aici în Franţa, nu am nici o şansã sã trãiesc
din profesia mea. Mai scot şi eu un ban din lucrul de
artã manualã, fãcând gablonţuri, brãţãri, coliere, pen-
tru care am un oarecare talent, dacã îţi mai aduci
aminte.
Când le-am spus cã şi eu fac picturã în ulei, cã am
avut deja o expoziţie, ei şi-au adus aminte de Tudorel, fratele
meu şi tatãl ei:
 Însemneazã cã talentul s-a moştenit în familie, a re-
marcat Ionela.
Întrebând-o ce s-a întâmplat cu tablourile pe care el le
fãcuse, ea mi-a spus cã nu mai ştie ce a fãcut mamã-sa cu
ele, dupã moartea lui; ea a rãmas în ţarã, dupã plecarea lor
în Franţa şi probabil cã le-a vândut înainte sã vinã şi ea la
Paris, unde, precum ştiu, a murit acum câţiva ani. Îmi amin-
team de colecţia lui de tablouri, de o realã valoare şi aflând
acum de soarta lor, le-am spus cã probabil, la fel se va în-
tâmpla cu colecţia mea de tablouri, rezultate din atâţia ani de
trudã.
Pentru cã se fãcuse searã şi aveam program organi-
zat de ghid, pentru ora 20, am plecat de la nepoţii mei, cu
sentimentul cã nu-i voi mai vedea niciodatã.
Programul de searã era dedicat faimosului “Moulin
Rouge”. Ca sã fiu sincer mergeam la acest varieté mai mult
din snobism, pentru cã nu era de conceput sã fii la Paris şi
sã nu petreci o searã la acest emblematic loc de distracţie.
Vãzusem spectacolul de câteva ori în filme sau la televizor,
aşa cã nu era ceva inedit pentru mine. Mã deranja, în spe-
cial, faptul cã trebuia sã stau la masã cu pãlãria pe cap, ca-
re-mi ascundea bandajul. Partenerul meu, care era un tip
ironic mi-a zis râzând cã voi fi confundat cu un american,
pentru cã numai ei stau în local cu pãlãriile pe cap. Spec-
tacolul a fost aşa cum îl ştiam; trebuie sã recunosc cã m-am
simţit bine în aceastã atmosferã parizianã, aşa de plastic
transmisã posteritãţii de Toulouse Lautrec şi unde au cântat
243
Édith Piaf, Yves Montand, Maurice Chevalier, Charles
Aznavour, Charles Trenet şi alţii.
A doua zi m-am sculat mai devreme, m-am detaşat de
grup, care avea alt itinerar şi m-am întors la Luvru, pentru a-
mi continua vizionarea exponatelor de la etajul 2, pe care
vroiam sã le “savurez” în tihnã, fãrã grabã. Era lecţia mea de
picturã, în acest templu al artelor universale. Am rãmas pro-
fund impresionat de dimensiunile şi viaţa care pulsa în ima-
gini, coloritul, detaliile fãcute cu artisticã migalã, fizionomii
expresive, lumini şi umbre. Aveai în faţã munca şi talentul a
zeci de generaţii de pictori, francezi, germani, flamanzi, olan-
dezi, belgieni, italieni, scandinavi, cu nume de rezonanţã în
cultura universalã. Îţi era aproape imposibil sã concepi cã
toate aceste minuni sunt creaţii ale mâinilor oamenilor. Luvru
îşi merita titlul de cel mai mare muzeu din lume. Când am
vrut sã vizionez şi Gioconda lui Leonardo da Vinci, n-am pu-
tut sã pãtrund în acea camerã unde era expus, din cauza
aglomeraţiei de privitori, constituiţi din toate rasele Terrei. Am
fost obligat sã-l studiez şi sã-l admir de la mare distanţã.
Am pãrãsit Luvru, îmbãtat de imagini, dar şi cu un
sentiment de umilinţã, conştientizând ce mic sunt eu. A doua
zi, ne-am îmbarcat în autocar şi am pornit într-o excursie pe
Valea Loarei, cu opriri succesive pentru a vizita castele
Chenonceaux, Amboise şi Blois, mãrturii ale mãreţiei Franţei
şi a tumultoasei ei istorii. Seara ne-am întors la hotelul unde
eram cazaţi şi înainte de culcare, eu cu partenerul meu am
coborât şi ne-am dus la o berãrie din apropiere, unde am
avut ocazia sã luãm contact cu atmosfera parizianã de
noapte.
În ziua urmãtoare am plecat cu autocarul la urmãtorul
obiectiv turistic din traseul planificat: Reims, un oraş francez
vechi, unde “noul” se îmbinã armonios cu “vechiul”, dar care
prezintã cea mai impunãtoare catedralã din Franţa, lãcaşul
de încoronare a regilor Franţei din trecutul îndepãrtat al ţãrii.
Aceastã minune a arhitecturii medievale, a fost începutã în
anul 1211 şi terminatã la mijlocul secolului. Este uimitoare
dantelãria în piatrã a pereţilor, bogãţia de detalii şi ornamen-
te, dimensiunile impresionante, având o înãlţime de 83 m. În
244
interior este de remarcat statuia “îngerului care surâde”. Ne-
am continuat drumul pânã la Strasbourg, unde am vizionat
numai din exterior Parlamentul şi Consiliul european, precum
şi cartierul Mica Franţã şi catedrala oraşului. Drumul s-a con-
tinuat intrând în Germania şi oprindu-ne la München, unde
am fost cazaţi la hotel.
A doua zi a fost zi de vizitare a oraşului german, pe
care eu îl cunoşteam destul de bine din ‟90.
Dupã amiaza s-a plecat spre Salzburg, unde s-a fãcut
o oprire de 2 ore, în care s-a vizitat Domul, Grãdinile Mirabell
şi casa unde s-a nãscut Mozart.
S-a continuat drumul şi s-a ajuns pe searã la Viena,
unde am fost cazaţi la un hotel.
Dimineaţa, s-a fãcut un tur al oraşului, atingându-se în
fugã obiectivele turistice: sediul ONU, grãdina palatului
Schönbrunn, Catedrala Sf. Ştefan, o minune a arhitecturii go-
tice, Parlamentul, Primãria, Universitatea, construcţii emble-
matice ale Vienei, însã am ratat Pãdurea Vienezã a lui
Strauss. S-a continuat drumul pânã la Budapesta, unde sea-
ra, s-a fãcut o croazierã pe Dunãre timp de 2 ore, cu platã
suplimentarã, pentru cina festivã, cu gustãri, muzicã şi vin de
Tokay; cazarea, la hotel în Budapesta. A doua zi, visul nostru
se sfârşea, reluând lungul drum spre casã, fãrã oprire pânã
la Bucureşti.
Din pãcate, concluzia trasã de mine la sosire, a fost
cã totul s-a derulat într-un ritm prea alert, obligaţi fiind de pro-
gramul colectiv de care eram solidar legaţi, astfel cã impre-
siile afective pe care le visam n-au fost la înãlţimea aştep-
tãrilor. Acest fapt este relevant în chiar mijloacele de expri-
mare a impresiilor, destul de sãrace pentru obiectivele turis-
tice atinse în aceastã cãlãtorie.
Dupã 12 zile ajungeam acasã, unde am gãsit totul în
ordine, pe toţi ai familiei nerãbdãtori sã le povestesc cum a
fost în aceastã minivacanţã. S-au bucurat de micile daruri şi
suveniruri, specifice locurilor din care au fost achiziţionate.
Eu venisem oarecum obosit de la acest drum destul de lung
şi simţeam nevoia de odihnã, pe care, cel mai indicat, o gã-
seam la Breaza. Tanţi a motivat cã nu merge fiindcã nu este
245
destul de cald, aşa cã am plecat singur, urmând sã o aduc
mai târziu. Dupã câteva zile primesc un telefon de la Daria,
care, cu o voce speriatã îmi spune sã vin acasã pentru cã s-
a întâmplat o nenorocire. Nu mi-a dat nici un detaliu, dar am
înţeles cã este vorba de Liana. Nici nu ştiu cum am ajuns la
Ploieşti, în starea de panicã în care mã aflam.
Ajuns acasã la Liana, am gãsit-o pe Tanţi şi Daria
plângând, într-o stare de disperare care m-a speriat. Cu greu
am obţinut de la ele sã mã lãmureascã ce s-a întâmplat. Lia-
na avusese un infarct şi fusese luatã de ambulanţã mai mult
moartã decât vie. Nu mai ştiau nimic de ea şi Viky se afla cu
ea la spital. Am plecat imediat la Spitalul Judeţean, unde l-
am gãsit pe Viky disperat, pentru cã Liana era în comã şi trã-
ia numai datoritã aparatelor la care era conectatã. Medicii
nu-i dãduserã mari speranţe.
Eu nu ştiam cã Liana era aşa de bolnavã cu inima; ea,
care era probabil conştientã de starea ei realã, mai fãcea câ-
te o glumã “sinistrã”, pe care noi o combãteam cu vehemen-
ţã şi dezaprobare. O singurã datã, boala ei se manifestase,
când cu vreo doi ani în urmã, la botezul strãnepoatei noastre,
Gloria, la întoarcerea noastrã de la Bucureşti, a trebuit sã-i
predau “volanul” maşinii Lianei, pentru cã eu bãusem cam
mult. A trebuit sã opreascã de câteva ori, reclamând cã se
sufocã. Aceastã situaţie ne-a dat de gândit, dar pentru cã nu
s-a mai repetat, cel puţin în prezenţa noastrã, am uitat-o.
Acum, iremediabilul se produsese.
E greu de descris zilele, sãptãmânile şi lunile care au
urmat. Coma ei profundã a durat aproape 3 luni, timp în care
eram pe rând la spital, sã-i urmãrim starea şi eventuala reve-
nire la normal, care întârzia sã aparã. Când a deschis ochii
prima oarã, dând semne de viaţã, am fost cei mai fericiţi oa-
meni. Speranţele noastre au crescut când am vãzut o evolu-
ţie lentã dar continuã a stãrii ei şi ne-am bucurat copilãreşte
de zâmbete şi “bâiguieli” de copil nou nãscut. Apoi, când a
fost deconectatã de la aparatele care o ţinuserã în viaţã şi a
început sã trãiascã prin propriile sale organe, am cãpãtat
certitudinea cã greul a trecut, dar urma o lungã perioadã de
convalescenţã şi revenire relativã la normal.
246
 Eu cu Viky urmãream zilnic, prin alternanţã, starea ei,
pe care i-o comunicam lui Tanţi, ea nefiind în stare sã se de-
plaseze la spital. De-acum începea sã mã îngrijoreze şi sta-
rea ei, pentru cã lovitura primitã pe fondul ei slãbit de necru-
ţãtoarea boalã Parkinson, nu fãcea decât sã-i reducã şanse-
le de viaţã. Plângea într-una, nu mai dormea noaptea şi o
auzeam din dormitor cum plânge şi se roagã. Efectele bolii
se amplificau vizibil, astfel cã, abia mai putea duce lingura la
gurã din cauza tremurului mâinii.
Se înţelege cã o adusesem acasã în apartament, un-
de era obligatã sã stea singurã, cu durerea ei de mamã,
când eu eram plecat la spital sau la alte nevoi. Se împliniserã
aproape patru luni, de când stãtea Liana în spital, când me-
dicul curant ne-a avertizat cã trebuie sã o externeze, nemai-
putând sã o ţinã în spital, şi aşa depãşind regulamentul lor.
La indicaţia acestuia, am internat-o la o clinicã privatã
de recuperare la Boldeşyi, situatã la o distanţã de vreo 15 km
de Ploieşti, unde se bucura de un tratament adecvat acestui
stadiu al pacientei. Se pãrea cã acesta dãdea rezultatele
scontate, în compensarea sacrificiilor pe care le fãceam, eu
cu Viky, prin deplasãrile zilnice şi alternative şi plata internã-
rii, care era de 1 milion pe zi. Liana, începuse sã facã progre-
se, în lupta ei cu convalescenţa: se dãdea jos din pat, bine-
înţeles ajutatã, începuse sã meargã sprijinitã, sã vorbeascã,
cu oarecare greutate. Medicul psihiatru, care o asistase în
spital, ne avertizase cã nu mai poate conta pe memoria şi
discernãmântul ei.
Progresele Lianei erau lente dar evidente, însã mai
aveam mult de luptat pentru a o aduce la o oarecare nor-
malitate.
Dupã alte trei luni petrecute în acest sanatoriu, am
adus-o acasã, spre sfârşit de toamnã. De-acum toatã grija
cãdea în sarcina lui Viky, care, trebuie sã recunosc, a în-
grijit-o cu mult spirit de sacrificiu. În aceastã perioadã grea, el
şi-a rãscumpãrat toate pãcatele lui, care au dus la despãr-
ţirea lor atâţia ani. Abnegaţia şi lupta sa de a învinge aver-
siunea provocatã de un bolnav, au constituit pentru mine un
motiv de apreciere şi respect. În acelaşi timp eu trebuia sã
247
mã lupt cu efectele din ce în ce mai vizibile ale bolii lui Tanţi,
care se agravase datoritã stãrilor sufleteşti. Cu multã greu-
tate am dus-o sã o vadã pe Liana acasã şi am vãzut-o plân-
gând de bucurie cã-şi poate îmbrãţişa fiica, dupã atâta vreme
de suferinţã şi speranţã.
Intrasem în iarnã, se apropiau sãrbãtorile de Crãciun,
iar eu cu Viky, nu ştiam cum sã ne pregãtim pentru a întâm-
pina aceste sãrbãtori. Noroc cu Daria, care de-acum avea 20
de ani şi era studentã, cã ea mai “furase” de la mamã-sa
unele secrete gastronomice, astfel cã le-a pus în practicã şi a
pregãtit bunãtãţile tradiţionale de Crãciun. Se pãrea cã vom
petrece un Crãciun liniştit, resemnat, fãrã neplãceri. Destinul
însã ne pregãtise o nouã loviturã.
Eu am ajutat-o pe Tanţi sã se îmbrace, pentru cã vro-
iam sã petrecem Crãciunul la Liana.
La încurajãrile mele aproape imperative, Tanţi accep-
tase sã mergem la Liana, în starea precarã în care se afla.
Vedeam cã face eforturi disperate sã parã aptã pentru
aceastã grea încercare, silindu-se sã-şi înfrângã neputinţa.
La coborârea pe cele câteva trepte, la ieşirea din bloc,
ca sã deschid portiera maşinii, am scãpat-o din mânã şi ea s-
a prãbuşit pe trotuar. Nu trecea nimeni pe stradã în acel mo-
ment aşa cã m-am chinuit singur sã o ridic şi sã o urc în ma-
şinã. În acel moment mi-am dat seama cã situaţia este foarte
gravã. Când am ajuns la Liana, Tanţi era inertã, incapabilã
sã meargã pe picioarele ei, aşa cã am transportat-o cu cãru-
ciorul Lianei, pe aleea pânã la casã. Am aşezat-o pe un foto-
liu, unde a rãmas nemişcatã cu capul aplecat şi atunci ne-am
dat seama cã situaţia e gravã. I-am luat tensiunea şi am rã-
mas înmãrmuriţi : 70/30. Am alertat imediat salvarea, care a
venit în vreun sfert de orã, iar la primul control fãcut de me-
dic, au gãsit aceeaşi tensiune şi au decis internarea de ur-
genţã. Am urmãrit şi eu ambulanţa cu maşina mea, iar la spi-
tal, aşteptând vreo douã ore verdictul, mi s-a comunicat cã
“doamna” a intrat în comã şi ar fi bine sã aduc preotul pentru
ultima slujbã. Viteza cu care se derulaserã aceste evenimen-
te mã nãucise, nu-mi venea sã cred cã trãiesc real acel mo-
ment. Eram pregãtit moral pentru un asemenea eveniment,
248
dar mã minţeam amânând “sine die” declanşarea momen-
tului final.
Pe searã, l-am luat pe preotul bisericii din cartier şi
acesta i-a fãcut slujba religioasã care se cuvenea creştineş-
te. Mã uitam la ea, nemişcatã, cu ochii închişi, mişcându-şi
buzele parcã ar fi vrut sã spunã ceva şi nu-mi venea sã cred
cã a sosit şi acest moment al despãrţirii definitive, de aceea
care îmi fusese alãturi în viaţã timp de 62 de ani. Pe cine sã
înjuri, pe cine sã blestemi pentru aceastã crimã, când de
fapt, este o lege imuabilã a Firii?
A doua zi, la ora 5 dimineaţa, am fost trezit de un tele-
fon prin care eram anunţat: “Acum o jumãtate de orã, doam-
na dumneavoastrã a decedat.”. Pânã la aflarea acestui dez-
nodãmânt, mã minţeam sperând într-o minune, dar acum ire-
mediabilul se produsese. Avea 83 de ani, vârstã la care muri-
se şi maicã-sa.
Am aşezat-o în racla cavoului, aşa cum şi-a dorit când
era în viaţã, alãturi de ceilalţi membri ai familiei dispãruţi. Lia-
na nu a aflat niciodatã cã mamã-sa murise. Câteva luni, când
mintea i s-a mai limpezit, a întrebat de ce nu vine maicã-sa
sã o vadã, iar eu am motivat-o foarte evaziv cã nu se simte
bine, cã e rãcitã sau cã nu o scot din casã din cauza frigului.
Apoi, ca şi cum ar fi ghicit teribilul adevãr, n-a mai întrebat ni-
mic despre ea. N-am înţeles niciodatã acest mister: de ce nu
mai întreba de ea, când mintea îşi mai revenise, oare a înţe-
les cã mamã-sa murise? Lipsa ei nu-i punea oare întrebãri?
De-acum, singura problemã în familie rãmãsese Lia-
na, care deşi se apropia de normalizare, rãmãsese cu unele
reminiscenţe: avea un somn agitat noaptea, îşi pierduse me-
moria recentã, avea o privire pierdutã şi un zâmbet dement,
se deplasa cu greutate şi parcã trãia în altã lume. Consultat,
medicul psihiatru ne sfãtuia sã ne mulţumim cu atât şi sã nu
ne facem iluzii de mai bine.
Viky plângea cã a ajuns la capãtul puterii, pentru cã el
o spãla, îi schimba pampersul, îi gãtea mâncãruri speciale, îi
dãdea sã mãnânce, şi cel mai grav, nu-l lãsa sã doarmã
noaptea, din cauza somnului ei agitat. De câteva ori, când nu
a fost supravegheatã noaptea, a gãsit-o cãzutã din pat şi nu
249
mai putea sã se ridice. Atunci am hotãrât sã facem cu schim-
bul, el sã o îngrijeascã ziua, iar eu sã stau noaptea cu ea, ca
sã-i supraveghez somnul.
Timp de o lunã, Viky a dormit în altã camerã, iar eu
am stat mai mult de veghe pe o dormezã în camera ei. Când
o auzeam cã se freacã în aşternuturi şi geme, mã duceam
lângã ea, o mângâiam şi încercam sã-i sugerez hipnotic:
acum, dormi, dormi uşor, sã visezi frumos, ce dulce e som-
nul, ai sã visezi frumos .... Oricât ar pãrea de necrezut, meto-
da mea a dat roade, astfel cã într-o lunã cât am stat cu ea,
am reuşit sã-i reglez somnul şi sã i-o predau lui Viky aproape
vindecatã de insomnie. Trebuie sã recunosc însã cã la acest
succes a contribuit şi mama naturã, care ne-a adus primãva-
ra cu timp frumos şi cãldurã, astfel cã Liana putea sta afarã,
la aer curat, care-i asigura un somn de noapte fãrã agitaţie.
De-acum, se comporta ca un om aproape normal, asculta
toatã ziua muzicã, ba uneori cânta chiar ea, vorbea normal,
îşi aducea aminte de anii ei de teatru, vorbea cu cei care o
vizitau, prieteni sau colegi. Ea ieşise de trei ani la pensie, dar
fusese reangajatã, pentru cã juca roluri în care nu putea fi
înlocuitã. Activase efectiv pânã în ziua când a suferit acci-
dentul cardiac.
Am dus-o la Breaza, unde a stat câteva zile, unde s-a
simţit foarte bine şi iarãşi am fost şocat cã nu sesizeazã lipsa
mamã-si. Am ajuns la concluzia cã imaginea mamã-si era
ştearsã din memoria sa; nu gãseam altã explicaţie.
Noi toţi, restul familiei, ne resemnasem cu aceastã si-
tuaţie şi fiecare îşi vedea de viaţa lui, mulţumiţi totuşi cã o
mai avem printre noi.
Astfel a trecut vara şi pentru cã situaţia intrase pe un
fãgaş normal, simţind nevoia unei descãtuşãri din marasmul
în care trãisem aproape un an, mi-am propus sã fac o cãlã-
torie turisticã în Grecia. Am optat pentru luna septembrie, lu-
na cea mai indicatã pentru sudul Europei. Asigurat cã pot sã
plec fãrã grijã din punctul de vedere al Lianei, m-am înscris
la cursa din 16 septembrie.
Plecarea s-a fãcut din Bucureşti, iar traseul a atins
Giurgiu, s-a trecut Dunãrea în Bulgaria, pe la Ruse, s-a tra-
250
versat Bulgaria, cu aceastã ocazie, s-a vizitat şi Mânãstirea
Rila, una din cele mai frumoase aşezãminte mânãstireşti din
Europa. Pe searã am intrat în Grecia, cazarea fãcându-se
într-un hotel din Sidirokastro.
A doua zi, am fãcut o croazierã la Muntele Athos, apoi
s-a plecat mai departe la Salonic, vechiul şi renumitul port
grecesc, unde s-a fãcut un tur de oraş, având ca obiective tu-
ristice Arcul lui Galerius, Biserica Sf. Dumitru, Rotonda, Bd.
Egnaţia, Bd. Expoziţiei, Piaţa Aristotel, statuile ecvestre, re-
gele Constantin şi Alexandru cel Mare. Am avut prudenţa sã
le notez pe toate acestea, pentru cã nu aş fi reţinut în memo-
rie toate aceste vestigii ale trecutului elen. De altfel, în Gre-
cia, la fiecare pas întâlneşti istoria strãlucitoare a vechii Ela-
de, în statui, relicve, ruini şi coloane. Sã nu uitãm cã, din cele
7 “minuni” ale antichitãţii, 5 au fost ale Greciei: statuia lui Ze-
us din Olimpia, creaţie a celebrului Fidias, Templul Dianei din
Efes, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rhodos, Farul
din Alexandria. De asemenea, trebuie recunoscut faptul cã
civilizaţia anticã elenã a stat la baza civilizaţiei europene, iar
dacã romanii i-au învins şi stãpânit politic pe greci, aceştia i-
au învins pe romani prin culturã şi civilizaţie.
Dacã astãzi Grecia este o ţarã falimentarã din punct
de vedere economic, aceasta se datoreazã aceluiaşi feno-
men negativ, care se repetã ca un laitmotiv în lume, acela în
care agoniseala pãrinţilor se risipeşte de cãtre moştenitorii
acestora.
În ziua urmãtoare ne-am deplasat la monumentul
Leonidas de la Termopile, care ne-a amintit de lupta celor
1000 de greci cu o întreagã armatã persanã. Apoi am vizitat
Oracolul de la Delphi, care astãzi e o ruinã, dar în vremea de
glorie a Greciei, reprezenta o importanţã misticã. În conti-
nuare ne-am oprit la Cap Sunion, unde am vizitat Templul lui
Poseidon, de asemenea în ruinã.
Seara am ajuns la Atena, unde am fost cazaţi la hotel.
A doua zi era dedicatã în exclusivitate vizitãrii Atenei, unde
se aflã cea mai mare ofertã de vizionare a relicvelor civiliza-
ţiei elene de cea mai mare valoare. În complexul ACRO-
POLE, am marşat câteva ore printre ruinele vechilor temple
251
şi edificii, care, cu toatã starea actualã de degradare, lasã sã
se întrevadã grandoarea lor de altã datã, în epoca de apo-
geu a civilizaţiei elene. Dacã aceste ruine şi coloane ar putea
vorbi, ne-ar povesti câte drame şi câte bucurii s-au petrecut
în acele vremuri, din care oamenii au rãmas vagi amintiri de
istorie.
Seara, am luat cina festivã la Plaka, o tavernã specific
greceascã, cu o bucãtãrie tradiţionalã şi muzicã pe aceeaşi
mãsurã.
În ziua urmãtoare, am vizitat oraşul, atât cât e posibil
în câteva ore, în care se constatã cã “noul” se îmbinã
armonios cu “vechiul”, lãsând impresia generalã cã trãieşti în
douã lumi diferite, despãrţite de douã milenii de existenţã.
Pãrãsind Atena, ne-am urmat itinerariul, fãcând o oprire la
Canalul Corint, lung de 6 km, care leagã Marea Ionicã de
Marea Egee, despãrţind Grecia continentalã de Peloponez.
Vãzut de la mare înãlţime de pe şosea, canalul pare un fir de
apã, deşi pe el navigheazã vase destul de mari, bineînţeles
într-o limitã maximã.
Mai departe, am vizitat Epidaurus, teatrul antic în aer
liber, cu reputaţia unei acustici deosebite.
La MICENE, am luat contact cu urmele celei mai vechi
civilizaţii elene: cetatea anticã, cu impunãtoarea poartã la a-
rena leilor, pe care, în baza unei fotografii luatã ad-hoc, am
reprodus-o într-un tablou din colecţia mea de picturi în ulei.
Tot în acest complex de ruine antice, am avut surpriza sã ne
gãsim în faţa mormântului lui Agamemnon, rege al cetãţii
Micene. Continuându-ne drumul, am ajuns la Sparta, care
ne-a readus în memorie lecţiile de istorie din liceu, în care se
povestea viaţa şi legile aspre - spartane - din perioada de
glorie a cetãţii.
În urmãtoarea zi am ajuns în sanctuarul olimpic din
OLIMPIA, în care ne-am plimbat ore în şir printre ruinele edi-
ficiilor şi coloanelor, care, de asemeni, demonstrau dimen-
siunile civilizaţiei antice a Greciei.
Traversarea Mãrii Ionice din Peloponez în Grecia pro-
priu-zisã, s-a fãcut pe un vas, pe care am fost îmbarcaţi cu
autocar cu tot.
252
 Urmãtoarea oprire s-a fãcut la Igoumenitsa, unde am
fost cazaţi la un hotel, pentru ca, a doua zi sã facem o
croazierã pe Marea Ionicã pânã la insula Corfu. Nu ştiu dacã
toatã puzderia de insule greceşti din ambele mãri, sunt la fel
de mirifice precum insula Corfu, însã aceasta ne-a impre-
sionat profund prin farmecul sãu paradisiac.
Nu degeaba, împãrãteasa Elisabeta a Austriei şi-a
construit un refugiu de la curtea tumultoasã a Vienei cãu-
tându-şi liniştea în acest colţ de rai. Vizitând palatul imperial,
construit în a doua jumãtate a secolului 19, am rãmas în-
cântaţi de rafinamentul şi bunul gust degajat de edificiu, dar
în special de parcul acestuia. Cu o vegetaţie exoticã, aran-
jatã într-o geometrie îmbinatã cu arta, cu statui reprezentând
figuri mitologice sau din istoria elenã, în mãrime naturalã,
având ca fond, în depãrtare, albastrul mãrii, poate fi o copie
fidelã a raiului visat de muritori. Pe mine m-a impresionat în-
deosebi pictura muralã din capul superior al scãrii din imen-
sul hol, picturã care reprezintã lupta cu carele romane pe do-
uã roţi şi trase de doi cai, între ostaşi romani şi inamicii lor
asiatici, judecând dupã culoarea tenului. Am pãrãsit insula cu
regretul firesc pentru despãrţirea de un colţ de rai. Pe vas, la
întoarcere, s-au purtat discuţii referitoare la trista poveste le-
gatã de împãrãteasa Austriei care şi-a pierdut unicul fiu, Ru-
dolf, prinţul moştenitor, şi care s-a sinucis la Mayerling din
cauza unei iubiri interzise.
Seara am fost cazaţi la Kalambaka, oraş modest însã
renumit prin formaţiunile muntoase extraordinare şi Mânãs-
tirea suspendatã Marele Meteor, la care se ajunge pe nişte
serpentine de o rarã frumuseţe. Impresionat de aceste mi-
nuni naturale, le-am fotografiat şi le-am reprodus ulterior într-
un tablou reprezentativ. Dupã o noapte petrecutã tot în
acelaşi hotel în Kalambaka, am continuat drumul, vizitând
Zindros, centru de confecţionare şi colecţionare a obiectelor
de cult religios, apoi Biserica Sf. Paraschevi, lãcaş de cult
construit în secolul 18.
Noaptea am dormit în localitatea Katerini, pentru ca a
doua zi sã pãrãsim Grecia, în drum spre ţarã, nu înainte de a
trece prin Bulgaria. La Sofia s-a fãcut o oprire de câteva ore
253
pentru a se vizita Catedrala Alexandru Newsky, centrul ora-
şului, dupã care am continuat drumul spre casã. Am ajuns în
Bucureşti noaptea, încheind sejurul de 10 zile în vechea şi
veşnic noua Eladã.
Ajuns acasã la Ploieşti, am gãsit totul bine, şi prima
mea grijã a fost sã o vãd pe Liana şi stadiul fizic şi psihic în
care se afla. Am fost mulţumit de vagile progrese pe care le
fãcuse, i-am povestit ce am vãzut în Grecia, iar ea îmi com-
pleta descrierile mele cu amintirile pe care ea le pãstrase din
aceeaşi rutã turisticã, pe care o fãcuse cu doi ani în urmã.
Eram încântat de memoria care-i revenise într-un grad de
nesperat. Îşi amintea de ce fãcuse cu ani în urmã, însã me-
moria recentã era deficitarã, ca urmare a morţii clinice iniţi-
ale. Şi iarãşi acelaşi mister: nu întreba nimic de mama ei, ca
şi cum nici n-ar fi existat vreodatã.
Mulţumit de stadiul în care am gãsit-o, am plecat la
Breaza, unde am fãcut cele douã tablouri, care sã-mi amin-
teascã de miraculoasa Grecie: Meteora şi Poarta la arena le-
ilor din Micene.
Trecuse aproape un an de la moartea tovarãşei mele
de viaţã şi pe mãsura trecerii timpului, îi simţeam lipsa din ce
în ce mai pregnant.
Deşi ultimii ei ani de viaţã au fost destul de chinuitori,
atât pentru ea cât şi pentru mine, mã mulţumeam cu faptul
cã este încã lângã mine, chiar şi în acest stadiu de degra-
dare fizicã şi psihicã. Mi-a trebuit mult efort de tenacitate ca
sã o vãd şi sã o ajut în condiţii destul de dezagreabile. Pen-
tru ea, despãrţirea de acest simulacru de viaţã a fost ca o eli-
berare din suferinţa permanentã şi descurajare, în rarele mo-
mente de luciditate.
În toamna care a urmat , m-am dedicat în exclusivitate
picturii, gãsind în aceasta un mijloc de exprimare a unei ne-
voi de creaţie artisticã, dar şi un antidot al singuritãţii mele.
Îmi propusesem sã ajung la un numãr de tablouri, care sã
justifice expunerea lor într-o pinacotecã.
Mi-am ales subiecte şi modele care mi-au plãcut şi m-
au atras, încercând sã le “atac”, indiferent de dificultãţile de
realizare pe care le comporta.
254
 Am rãmas fidel picturii clasice, deşi “moderniştii” în
aceastã artã ne considerã pe noi “fotografi”, lipsiţi de imagi-
naţie creativã. Ca replicã datã acestora, voi povesti un scurt
banc edificator:
Într-o expoziţie de picturã abstracţionistã, se afla un
tablou, complet alb, cu eticheta: “oi pãscând iarbã verde”.
Privitorii se opreau în faţa lui mirându-se şi neînţelegând ni-
mic din acest tablou, ba unii îşi fãceau cruce şi plecau con-
trariaţi mai departe.
Unul mai curajos, îl întreabã pe autorul picturii:
 Domnule, fii amabil şi-mi spune şi mie unde este iar-
ba verde?
 Au mâncat-o oile, rãspunde cel întrebat.
 Bine, dar oile unde sunt?
 Pãi, dupã ce au mâncat iarba, au plecat.
 Ei da, aşa se explicã, conchide ironic cel ce între-
base.
În fond, în artã ca şi în alt domeniu omenesc, era
valabil dictonul latin : “De gustibus non disputandum”.
Eu am fãcut picturã, aşa amatoristã, cum probabil ar fi
definitã de critici, dintr-un imbold interior, curaj, încredere în
posibilitãţile mele. Neavând studiile necesare de bazã, a tre-
buit sã-mi fac autoeducaţia artisticã, studiind lucrãri ale unor
picturi consacraţi, din patrimoniul universal, alegându-le ca
modele de reproducere. De multe ori am şters pasaje pictate,
care nu corespundeau exigenţei şi posibilitãţilor mele de a-
preciere criticã. N-am urmãrit scopuri comerciale, ci am fã-
cut, cum se spune, “artã pentru artã”. Sper cã urmaşii mei,
care le vor moşteni, sã le acorde protecţie şi sã le trateze cu
respect pentru strãdaniile bunicului lor, un visãtor artist.
În acel an, 2011, din familia noastrã, cândva aşa de
numeroasã, mai erau în viaţã: Liana, în situaţia precarã în
care se afla, copiii ei: Mihai, cãsãtorit cu Oana şi având o fii-
cã, Gloria, care locuiau la Bucureşti; Daria, studentã, cu prie-
tenul ei George, cu care se va cãsãtori peste trei ani. Din cei
7 fraţi câţi fusesem iniţial, rãmãsesem doar eu cu sora mea
Opi, în vârstã de 95 de ani, avându-l ca fiu pe Costel şi el

255
depãşind vârsta de 70 de ani, cãsãtorit cu Rodica şi având o
singurã fiicã, Andreea, care era cãsãtoritã şi locuia în Austra-
lia. Din partea fraţilor, aveam nepot pe Mircicã, fiul lui Iaie,
ajuns şi el pensionar, iar din partea lui Tudorel, aveam pe Io-
nela, care locuia la Paris, şi pe care o vãzusem ultima oarã
cu ocazia vizitei mele în Franţa cu un an în urmã. Sfârşitul
anului 2011, avea sã ne dea sãracului rest al familiei, cea
mai teribilã loviturã prin plecarea dintre noi a Lianei (precum
se poate observa, ocolesc cu cât e posibil cuvântul care
defineşte sfârşitul vieţii, având oroare pentru el).
La începutul lunii decembrie, starea sãnãtãţii Lianei a
suferit o schimbare subitã: nu s-a mai putut da jos din pat,
temperaturã mare, pierderea controlului şi a comunicãrii. Am
alertat medicii care o trataserã în convalescenţã, şi care n-au
gãsit nici o explicaţie a rãului apãrut. Aceştia au hotãrât inter-
narea urgentã în spital, unde starea Lianei a continuat sã se
înrãutãţeascã. Medicii din spital nu-şi gãseau de asemenea
motivaţia acestei schimbãri neaşteptate în starea pacientei.
O prietenã a Lianei, care lucra ca asistentã în laboratorul de
analize a spitalului, a avut ideea sã-i facã o analizã pe care
n-o fãcuse niciodatã pe parcursul tratamentului, de la produ-
cerea infarctului. Rezultatul analizei a fost catastrofal: sep-
ticimie.
Era prea târziu ca sã o mai poatã salva.
Eu am vãzut-o ultima oarã în viaţã, cu o zi înainte de a
se sfârşi, însã imaginea aceasta mi-a rãmas în memorie ca
un pumnal în inimã, pentru toatã viaţa: ochii, frumoşii sãi ochi
albaştri, erau în lacrimi şi parcã vorbeau, implorând şi cer-
şind cu disperare ajutor şi salvare, pentru cã gura încleştatã
nu-i mai permitea sã vorbeascã.
Ce poate fi mai teribil pentru un pãrinte, decât sã trã-
iascã asemenea momente?
Nu trecuse nici un an de când o pierdusem pe Tanţi,
acum îmi pierdeam şi singurul copil. Dacã moartea lui Tanţi
era oarecum motivatã de vârsta ei - 83 de ani - precum şi de
degradarea sa fizicã şi moralã ireversibilã, sfârşitul Lianei,
care nu împlinise nici 60 de ani, l-am considerat o nemiloasã

256
nedreptate a soartei, pe care, noi cei rãmaşi, o vom suporta
cu greu tot restul vieţii.
Nu voi insista asupra acestui moment teribil din viaţa
mea pentru cã şi acum, când scriu aceste rânduri, retrãiesc
clipele groaznice trãite atunci şi veşnic vii în sufletul meu. Am
aşezat şi inzidit sicriul în racla din cavou, cea deasupra celei
în care fãceam acelaşi lucru cu mama ei, în mai puţin de un
an.
Dupã asemenea lovituri nãpraznice, rãmâi mult timp
descumpãnit, nãucit, aproape de nebunie. L-am înţeles
atunci pe B.P. Haşdeu ce a trãit şi el dupã pierderea idolului
sãu drag: Iulia. Îţi trebuie mult efort sufletesc pentru a trece
peste asemenea momente şi accepţi cu resemnare acest
martiraj ducându-ţi crucea ta în spate pânã în momentul
când îţi vine şi ţie rândul sã-i urmezi pe cei dispãruţi. Legile
Firii sunt ferme, draconic de ferme, neincluzând excepţii.
Pentru cã aceastã nenorocire se petrecuse în preajma sãr-
bãtorilor de iarnã, e lesne de imaginat care a fost atmosfera
în casa atât de dragã Lianei, pe care ea o pãrãsise pentru
totdeauna.
A urmat o iarnã mohorâtã, îndoliatã, în care eu mi-am
“amorţit” durerea sufleteascã în douã moduri: unul, dedicân-
du-mã cu râvnã şi disperare picturii; al doilea, aplicând reme-
diul celui care, dupã ce a pierdut tot, avere, soţie, copii, într-
un incendiu devastator şi întrebat fiind cum a putut suporta o
asemenea loviturã fãrã sã înnebuneascã, a rãspuns cã şi-a
impus cu tãrie gândul cã nu a avut niciodatã nimic, nici ave-
re, nici casã, nici familie, nimic! E drept cã o asemenea trã-
dare a conştiinţei reprezintã un act de impardonabilã inpie-
tate faţã de cei dispãruţi, dar este, poate, singura metodã de
a supravieţui cu mintea întreagã.
Cât priveşte amintirile care te nãpãdesc invonluntar şi
persistent, e bine sã selectezi numai visele frumoase ale
acelor vremuri îndepãrtate, trãite pe meleaguri de poveste.
Astfel îţi poţi menţine un echilibru moral, necesar continuãrii
vieţii tale mutilate.
Referitor la preocupãrile mele artistice, acestea au
constituit un antidot pentru urmãrile loviturilor primite de
257
mine, dându-mi în acelaşi timp satisfacţia unor realizãri no-
tabile.
Am lucrat o serie de tablouri, câteva în cele 6 luni de
toamnã şi iarnã în apartament, iar altele în lunile de varã pe-
trecute la cãbãnuţa mea din Breaza.
Şi cum timpul nu stã pe loc, am intrat în anul 2012,
care avea sã-mi dea o nouã loviturã: încetarea din viaţã a
sorei mele, Opi, la respectabila vârstã de 96 de ani. Pânã la
ea, nimeni din familia noastrã nu ajunsese la aceastã vârstã.
Din cei 7 fraţi, rãmâneam numai eu în viaţã, sã-i conduc pe
rând, pe ultimul lor drum. Sicriul cu defuncta a fost adus de la
Bucureşti de fiul ei, Costel, pentru a fi depus într-o raclã a
cavoului familiei. Îmi priveam sora cu durere şi uimire, ne-
maigãsind în chipul cadaveric faţa frumoasã şi radioasã pe
care o ştiam de o viaţã.
Mi-a trecut fulgerãtor prin minte imaginea fetei fru-
moase şi zglobie din tinereţe pe când eu eram copil, apoi
nunta ei cu Iliuţã, anii petrecuţi apoi la Giurgiu în casa lor
când eu eram elev, apariţia pe lume a fiului lor, Costel, numit
de tatãl sãu “soldãţelul lui tãticu” (un cântec atunci la modã,
urmare a începutului de rãzboi). Mi-am amintit de anii pe-
trecuţi la Moreni, când ea era domnişoarã, cu pension, ele-
gantã, cu zestre şi pian în casã, curtatã de pretendenţi. Eu
eram tare mândru, printre colegii de şcoalã, cã sunt fratele
celei care a fost declaratã “Miss Moreni”, la un concurs de
frumuseţe organizat la clubul “Astra Românã” prin anii ‟30.
Astãzi, trãind îndureraţi acest final, toate aceste amin-
tiri mi se par un vis frumos, ca o poveste imaginarã. Cu oca-
zia acestei ceremonii, studiindu-l pe nepotul meu, Costel, nu
mi-a plãcut cum aratã şi l-am întrebat cum stã cu sãnãtatea.
El mi-a rãspuns râzând:
 Bine, unchiuleţule, nu-ţi face griji din asta.
Ar fi fost bine sã fie chiar aşa, însã s-a dovedit, nu
prea târziu, cã el brava.
Discutând cu el situaţia Dariei, nepoata mea, care toc-
mai terminase o facultate economicã şi nu gãsea de lucru,
Costel, care era director general la un institut de cercetãri în
Bucureşti, mi-a promis cã o s-o angajeze la el. Astfel, la 1
258
martie, Daria a început serviciul în Bucureşti, singurul incon-
venient fiind faptul cã trebuia sã facã naveta. Concomitent cu
acest servici, a început o nouã facultate, care are un pro-
gram special de frecvenţã, astfel cã, printr-un efort sporit, se
descurca cu succes în ambele activitãţi.
Prietenul ei , George, era student la Politehnicã în Plo-
ieşti, la “fãrã frecvenţã”, ceea ce îi permitea sã facã mici lu-
crãri tehnice sporadice, care sã-i asigure existenţa.
Anul 2013, început cu o iarnã grea şi o primãvarã ca-
pricioasã, avea sã ne dea o nouã loviturã teribilã şi neaştep-
tatã. Eu eram la Breaza, pentru cã, amãgit de câteva zile cal-
de, m-am hotãrât sã-mi încep sejurul de varã mai devreme.
Primesc un telefon de la Mihai din Bucureşti, care, cu o voce
sugrumatã îmi spune:
 Trebuie sã-ţi dau o veste tristã: a murit naşu‟.
Naşul lor de cununie era nepotul meu, fiu al lui Opi,
Costel care, cu un an înainte, la ceremonia de înmormântare
a mamei sale, mã asigurase cã era sãnãtos şi cã nu trebuia
sã-mi fac griji.
Acum primeam acest telefon care îmi dãdea teribila
veste. Bineînţeles cã nu mi-a venit sã cred, dar Mihai m-a
asigurat cã nu fãcea glume atât de macabre şi cã, într-ade-
vãr, Costel suferise un infarct mortal. Nãucit de aceastã ves-
te, am plecat imediat la Ploieşti, iar de acolo la Bucureşti.
Colegii şi subordonaţii lui din institut îşi luaserã sar-
cina de a se ocupa de tot ce era necesar pentru a asigura un
ceremonial corespunzãtor mult regretatului lor director şi co-
leg. Familia a fost scutitã de aceastã organizare, excluzând
obiceiurile şi tradiţiile aferente unei asemenea triste împre-
jurãri.
Înhumarea s-a fãcut la cimitirul Belu, în prezenţa unei
numeroase asistenţe compusã din salariaţii institutului, pre-
cum şi a înalţilor membri ai Academiei, din care Costel fãcea
parte. S-au adus elogii “regretatului dispãrut” pentru activita-
tea sa prodigioasã în domeniul cercetãrii, pentru aportul sãu
la îmbogãţirea patrimoniului ştiinţific, pentru rezultatele obţi-
nute în activitatea de conducãtor, precum şi a comporta-
mentului sãu nobil în societatea în care trãise şi activase.
259
 Aceste elogii enunţate de somitãţi ale ştiinţei ne-au
umplut de mândrie pe noi, familia, dar la ce mai foloseau toa-
te acestea pentru el, care le pãrãsea pe toate?
Eu îl iubisem pe Costel ca pe propriul meu copil, ur-
mãrindu-i evoluţia din copilãrie şi pânã în acest tragic mo-
ment. Îi apreciasem în mod deosebit caracterul ales, moş-
tenit de la tatãl sãu, Iliuţã, şi înţelepciunea de la Opi, mama
sa.
Ulterior am aflat de la Rodica faptul cã, dacã pentru
noi fusese o surprizã moartea lui, pentru ea era un fapt previ-
zibil, deoarece Costel era foarte bolnav de inimã; el nu putea
dormi noaptea în pat “la orizontalã” pentru cã nu mai putea
respira, fiind astfel obligat sã doarmã în fotoliu.
Aşa dispãrea şi cel mai bun membru din familia noas-
trã, aşa cum l-am considerat eu pe nepotul meu. În anul ur-
mãtor, mi-am propus douã iniţiative importante: expoziţia ta-
blourilor mele şi “atacarea” aşternerii pe hârtie a amintirilor
mele din cei 88 de ani de viaţã.
Pentru expoziţie am selectat 40 de tablouri în ulei cu
teme diferite, pe care le-am considerat mai reprezentative.
Expoziţia a fost deschisã în luna martie, la Palatul Cul-
turii din Ploieşti, la vernisaj fiind prezentã presa localã şi pos-
tul de televiziune Prahova. Interviul meu a fost televizat, cu
comentariile de rigoare. Expunerea a durat o lunã, timp în
care a fost vizitatã de ploieştenii interesaţi de artã. La câteva
oferte de cumpãrare, am rãspuns cu refuz, nedorind sã “ştir-
besc” colecţia.
În restul anului, m-am retras la Breaza, unde am înce-
put sã-mi scriu memoriile, pe care le-am continuat în iarnã la
Ploieşti.
Astãzi, când sunt la sfârşit de drum şi trebuie sã în-
chei cu “Bilanţul”, mã aflu la Breaza, e luna mai, cu pomi în-
floriţi şi parfum de liliac.
Mi se perindã prin minte toţi dispãruţii mei dragi, pe
care i-am pomenit de-a lungul acestei povestiri a vieţii mele
şi sunt mulţumit cã memoria nu m-a trãdat la aceastã vârstã
şi n-am omis aproape nimic. Preponderent, mã gândesc cu
sfâşietor regret cã fetele mele dragi, Tanţi şi Liana, nu mai
260
sunt lângã mine ca sã ne bucurãm împreunã de reînvierea
naturii în acest cadru mirific.
Din nefericire, eu nu am naivitatea sã-mi fac iluzii pri-
vind “viaţa de dincolo”, unde cei dispãruţi se întâlnesc. Ple-
cãm din aceastã lume, total şi ireversibil, nelãsând în urmã
decât amintiri dureroase, regrete amare şi goluri imense în
inimile celor “rãmaşi”, care ne vor urma şi ei când le va veni
vremea.

261
 CAPITOLUL 7
BILANŢUL

Astãzi, când am ajuns în vârful muntelui escaladat şi

privesc înapoi la tot traseul parcurs în cei 88 de ani, mi se
pare totul ca un vis trãit de un strãin care-şi povesteşte exis-
tenţa sa efemerã pe acest pãmânt. Am o senzaţie stranie de
înstrãinare faţã de mine însumi, ca o detaşare a unei alte
personalitãţi din “eul” meu. Timpul parcã s-a contractat şi nu-i
mai sesizez sensul. Farsa care mi-o joacã, mã face sã mã
vãd, acum copil, apoi tânãr, matur şi fãrã sã-mi dau seama
bãtrân şi “programat” iremediabil pentru dispariţie. Când au
trecut oare, în aceastã goanã nebunã, cele aproape nouã
decenii? Teribilã întrebare, fãrã rãspuns!
Efemeritatea vieţii îţi dã senzaţia cã nu eşti decât un
infim grãunte de nisip într-un deşert fãrã sfârşit. Când ai acu-
mulat înţelepciune, experienţã, realizãri materiale, le laşi pe
toate şi pleci, aşa cum ai apãrut în viaţã.
Pentru cã am ajuns la acest ultim capitol, voi încerca
sã fac bilanţul vieţii mele, sã trag concluziile asupra faptelor,
evenimentelor şi opiniilor formulate din ce am înţeles din via-
ţã şi ce n-am înţeles. Pentru aceasta, abordez acest subiect,
împãrţindu-l pe criterii, nu cu intenţia de a da lecţii de viaţã
sau sã influenţez opinii.
1. Naşterea
Apariţia ta pe pãmânt, îţi pregãteşte prima surprizã
privind mediul în care eşti “plasat” de Destin: poţi sã te naşti
într-un palat sau într-un bordei.
În momentul când ai apãrut pe pãmânt, Destinul îţi
fixeazã şi durata vieţii, pe care n-o “comunicã” nimãnui şi pe
care, tu muritor, o vei afla când se va produce “finalul”. Dacã

262
ai fi conştient de acest moment viaţa ar fi un adevãrat calvar,
întocmai ca a condamnatului la moarte care ştie data exe-
cuţiei.
Aceastã datã rãmâne secretul Destinului.
Cât priveşte natura nativã a omului şi influenţele soci-
ale asupra lui, existã douã teorii contrare:
- francezul Jean-Jacques Rousseau, cu trei secole în ur-
mã, emitea teoria cã “l‟homme est bon par la nature,
mais la société lui corrompue”.
- tabãra opusã susţine cã, indiferent cu ce predispoziţie
geneticã vine omul prin naştere, societatea este aceea
care îl cizeleazã, îl formeazã, îl educã, îi construieşte
caracterul bun sau rãu.
Care teorie sã fie valabilã ? Eu cred cã fiecare teorie
conţine jumãtate de adevãr, la care adaug cã un rol îl joacã
şi capriciile hazardului. Aşa cum omul trãieşte jumãtate de
viaţã din iluzii, în momentul suprem se înşealã cu ultima sa i-
luzie, “viaţa de dincolo”. “Fericiţi cei sãraci cu duhul, cãci
aceia vor moşteni pãmântul”. Realiştii sunt cei mai nefericiţi,
pentru cã ei nu cred în aceastã promisiune biblicã.

2. Educaţia
Primii tãi educatori în viaţã vor fi pãrinţii care, funcţie
de poziţia socialã, propria educaţie şi propriul caracter, îţi vor
da primele noţiuni de viaţã şi comportament în societate, pu-
nând bazele educaţiei tale. Se spune, cu alte cuvinte, “cei
şapte ani de-acasã”.
Urmeazã apoi şcoala elementarã şi preuniversitarã,
unde vei intra într-o lume necunoscutã care te va prelua cu
bagajul tãu educativ de acasã şi-ţi va completa educaţia. Da-
cã ai norocul sã beneficiezi de învãţãtori şi profesori deose-
biţi, dedicaţi muncii lor de îndrumãtori, educaţia ta va fi desã-
vârşitã, adãugatã la receptivitatea ta, şi vei fi un exponent util
societãţii. Rezultatele educaţiei vor fi şi mai desãvârşite dacã
aceasta se va “planta” pe un fond nativ sãnãtos, cu înclinaţii
pozitive.

263
 Nu rare au fost cazurile când din familii onorabile au
ieşit urmaşi deplorabili, iar din familii precare s-au ridicat oa-
meni deosebiţi.
Regula este însã cã un lucru început bine se sfârşeşte
la fel de bine, fapt valabil şi în educaţie.
Urmeazã apoi, pentru unii, pregãtirea universitarã, în
vederea formãrii pentru profesii superioare, iar pentru alţii, în
majoritate, îndreptarea spre meserii sau alte ocupaţii. Din ne-
fericire, nu întotdeauna cei care au absolvit şcoli superioare
au devenit oameni de onoare în societate, dovedind cã stu-
diile nu sunt întotdeauna şi formatoare de caractere. Am în-
tâlnit în viaţã oameni simpli, modeşti, “neşcoliţi”, a cãror mo-
ralitate şi comportament în societate erau ireproşabile, ceea
ce demonstreazã cã fondul moral nativ al omului este deter-
minant în educaţie şi formarea caracterului.
În concluzie, educaţia şi cultura sunt elemente re-
prezentative ale unui popor, definind gradul de civilizaţie al
acestuia.

3. Munca
Din poveştile biblice reiese cã omul ar fi fost izgonit de
Dumnezeu din rai, din motivele binecunoscute, şi trimis pe
pãmânt, condamnat sã munceascã pentru a-şi asigura pâi-
nea zilnicã. Vãzutã sub acest aspect, munca pare a fi un
blestem, o pedeapsã divinã pentru primii oameni - Adam şi
Eva - care va urmãri omenirea pentru toate veacurile ce vor
urma. În realitate, munca reprezintã diferenţierea omului faţã
de restul regnului animal - din care face parte specia umanã-
prin inteligenţã, creativitate şi muncã, creând civilizaţia uma-
nã. Din negura trecutului nedefinit, începând cu homo sa-
piens, specia umanã a înaintat pe o traiectorie de progres
continuu al civilizaţiei, ajungând astãzi într-un stadiu uimitor.
Omul se naşte cu o anumitã înclinaţie pentru o acti-
vitate, fie ea intelectualã sau productivã, dar, din pãcate, unii
se nasc şi trãiesc viaţa care le-a fost datã “tãind frunze la câi-
ni”, fiind certaţi cu munca.
Munca, datoritã diversificãrii activitãţilor umane, a pro-
dus împãrţirea societãţii în clase sociale între care, nu de pu-
264
ţine ori în istorie, s-au iscat discordie şi chiar manifestãri bru-
tale. Discrepanţa materialã între nivelele de viaţã ale claselor
sociale a condus la revolte de clasã şi chiar la schimbãri po-
litice. Remunerarea nedreaptã a muncii a fost, este şi va fi
motiv de nemulţumiri şi discordie între clase, în special la
cele defavorizate. Într-o ţarã superioarã, civilizatã, remunera-
rea muncii se face având în vedere ca raportul dintre salariul
cel mai mare şi cel mai mic sã fie de maximum 4:1. Neres-
pectarea acestui echilibru indicã o societate bolnavã, cu un
regim preferanţial şi abuziv, indiferent de eticheta lui (socia-
list sau capitalist).

4. Dragostea
Dragostea este poate cea mai mare plãcere şi fericire
a omului, dând un sens vieţii şi care, de fapt, contribuie în ex-
clusivitate la perpetuarea speciei.
În toate ipostazele ei, fie iubirea faţã de pãrinţi, de
fraţi, de apropiaţii tãi, fie faţã de “aleasa” inimii, este senti-
mentul care înnobileazã sufletul şi face viaţa mai frumoasã.
Într-un stadiu mai primitiv, chiar şi la animale întâlnim acest
sentiment – instinct, manifestat fie în procesul de procreare,
fie în dragostea maternã.
Omul însã, fiind mai evoluat, trãieşte mai intens acest
sentiment, amplificat de euforie şi romantism, de poezie şi
cânt. În tinereţea noastrã, noi, cei din generaţia mea, aveam
pentru iubire un adevãrat cult, respectând cutumele şi princi-
piile moştenite de la pãrinţi. Tinerii de ambele sexe se mulţu-
meau şi erau fericiţi într-o iubire platonicã, romanticã, restul
lãsându-l pentru momentul cuvenit, aşa cum impunea morala
societãţii.
Este regretabil cã tineretul de astãzi a renunţat la acel
preludiu romantic care a dat farmec iubirii generaţiei noastre.
Este regretabil cã tinere încã minore umblã cu mijloace anti-
concepţionale în servieta cu cãrţile de şcoalã. Nu mai pome-
nesc de înaintaşii noştri care erau şi mai romantici decât ge-
neraţia mea, manifestându-şi sentimentul de iubire prin epis-
tole, poezie şi serenade sub balcon. “O tempora, o mores!”.

265
 Mai grave însã pentru societatea umanã sunt iubirea
degenerativã şi derapajul sexual al unor rebuturi umane ale
naturii, care concep dragostea în cadrul aceluiaşi sex. În afa-
rã de faptul cã este o anomalie faţã de naturã, homosexua-
litatea este o relaţie scabroasã, inumanã, imoralã, antisocialã
şi scandaloasã. Constatãm cu stupoare cã nu este numai to-
leratã tacit ci, în unele ţãri cu pretenţie de civilizaţie, a fost şi
legalizatã. Am înţeles cã lumea e nebunã, dar nu chiar în
acest hal. Noţiunea de iubire şi familie a fost terfelitã, iar ci-
vilizaţia umanã a luat-o în direcţii periculoase, care pot avea
urmãri catastrofale.
Mã raliez Bisericii Ortodoxe, care a luat poziţie fermã
împotriva acestei odioase anomalii, precum şi segmentului
societãţii care susţine aceastã cauzã.

5. Familia
Se spune, pe bunã dreptate, cã familia reprezintã cã-
rãmida de bazã la construcţia generalã a societãţii umane.
Începând cu omul primitiv, familia a jucat un rol deter-
minant în relaţiile interumane. Instinctul de conservare, ajutat
de o scânteie mentalã, l-a fãcut sã înţeleagã cã numai împe-
recherea permanentã cu o fiinţã de sex opus îi poate asigura
supravieţuirea şi proliferarea. Apariţia descendenţilor din a-
cest raport a fãcut ca legãtura sã se consolideze şi, astfel, a
apãrut în lume noţiunea de familie care, de-a lungul mileniilor
a luat diferite forme, în funcţie de mentalitãţi, tradiţii, obiceiuri
şi legi nescrise.
De altfel, la aproape toate vieţuitoarele din lanţul trofic,
familia se prezintã sub diferite forme: maimuţele trãiesc în
cupluri, pãsãrile trãiesc în cuiburi familiale, animalele do-
mestice manifestã comportãri familiale prin grija parentalã fa-
ţã de progeniturile lor.
Omul, superior întregului regn, a fãcut din familie un
cult, social şi religios, pe care unii degeneraţi l-au profanat.
Pentru mine familia a constituit cea mai scumpã legã-
turã umanã, în care am gãsit adãpost, sprijin şi dragoste şi
care mi-a dat sã trãiesc cele mai frumoase sentimente şi mo-
mente din viaţa mea. În afarã de faptul cã am avut nişte pã-
266
rinţi deosebiţi din toate punctele de vedere, legãtura noastrã
între cei şapte fraţi a fost afectivã şi lipsitã de sentimente sau
relaţii reprobabile. Când unul dintre noi a dispãrut durerea a
fost la fel de mare pentru toţi cei rãmaşi. Eu am avut, poate,
nefericirea de a-i conduce pe toţi, pe rând, pe ultimul lor
drum, fiecare “plecat” luând din mine o pãrticicã de suflet. Ce
pot face astãzi mai mult decât sã-i plâng şi sã le pãstrez
amintirea cu pioşenie?
Respectul pe care l-am acordat eu instituţiei numitã
familie l-am dovedit prin longevitatea cãsniciei mele, de 62
de ani, cu toate nebuniile inerente unei tinereţi mai zburdalni-
ce. Şi astãzi, dupã 4 ani de când tovarãşa mea de-o viaţã a
dispãrut, îi simt dureros lipsa, mi-e dor de ea şi o pomenesc
zilnic, orice obiect sau fapt legat de ea trezindu-mi amintiri
duioase.
Pãcat cã sunt condamnat de propria-mi conştiinţã sã
nu-mi fac iluzii prin viaţa de “dincolo”, unde oamenii se vor
reîntâlnii.
Durerea şi regretul meu sunt cu atât mai mari pentru
fiica mea, Liana, care mi-a dat a doua loviturã nãpraznicã în
inimã prin plecarea ei prematurã. Din leagãn şi pânã la ca-
vou, de-a lungul a 59 de ani, i-am urmãrit evoluţia în viaţã,
am trãit alãturi de ea bucuriile şi necazurile ei, i-am dat o e-
ducaţie aleasã, cultivatã pe un caracter integru, am ajutat-o
în toate privinţele, încercând sã-i fac viaţa cât mai frumoasã.
Pentru toate acestea ea mi-a mulţumit, lãsându-şi în loc ur-
maşii, cei doi nepoţi, care sã-mi fie aproape şi sã continuie
lanţul familiei noastre.

6. Sãnãtatea
Sãnãtatea omului presupune douã ramuri: sãnãtatea
fizicã şi sãnãtatea mentalã. Eu n-am sã fac un curs de medi-
cinã, pentru cã nu sunt indriduit sã o fac, însã voi aborda su-
biectul, în mãsura în care acesta a influenţat experienţa mea.
Sãnãtatea fizicã este un dar al naturii, cu care te naşti,
şi dacã ai şi noroc şi nu intervin accidente în viaţa ta, poţi sã
trãieşti pânã la adânci bãtrâneţi. dacã n-ai acest noroc şi te
naşti cu nişte racile, care te vor urmãri toatã viaţa, aceasta
267
va fi un calvar. O altã variantã ar fi sã te naşti sãnãtos, dar
din cauza unei vieţi dezordonate sã ţi-o scurtezi singur.
În acest domeniu sunt o multitudine de teorii, reguli,
sfaturi, reţete de viaţã, însã experienţa mea de-o viaţã mi-a
confirmat o singurã teorie: sã nu crezi în nici o teorie! Am
întâlnit în viaţa mea oameni care au trãit cu principii austere
privind sãnãtatea lor şi au suferit de boli neprevãzute, sau au
murit încã tineri, sau oameni care au trãit o viaţã dezordo-
natã şi au atins vârste înaintate.
Într-o carte autobiograficã, un medic francez poves-
teşte cazuri şi evenimente hilare din viaţa lor profesionalã.
Iatã unul dintre ele: cu ocazia aniversãrii a 70 de ani, la masa
festivã ocazionatã de acest eveniment sãrbãtoritul este între-
bat de un invitat cum de aratã atât de bine la aceastã vârstã
înaintatã. Septuagenarul dã urmãtorul rãspuns: “am ajuns la
aceastã vârstã numai datoritã modului meu de viaţã ponde-
ratã, organizatã, cu programe austere, fãrã excese, fãrã al-
cool, fãrã nopţi pierdute, fãrã femei etc.” În timp ce el expu-
nea motivele longevitãţii sale, de la etajul superior s-a auzit
zgomot de paşi, mobilã trântitã, pahare sparte şi înjurãturi.
Mesenii s-au alertat şi au clamat în cor:
 Hoţii!
 Nu vã impacientaţi, i-a sfãtuit sãrbãtoritul. Nu sunt
hoţi, e tatãl meu care s-a întors beat de la vreun
chef, aşa cum a fãcut el mai toatã viaţa.
Fãrã comentarii!
Sau, altã poveste, din aceeaşi sursã: autorul, doctor
fiind, primeşte într-o zi vizita unui bãtrânel de 70 de ani care
îi cere o programare pentru un consult medical.
 Ce vã supãrã? întrebã doctorul
 Nu e vorba de mine, ci de tatãl meu care vrea sã-şi
facã un control general.
 Pãi, ce vârstã are tatãl dumneavoastrã? întreabã stu-
pefiat medicul.
 A împlinit 93 de ani luna trecutã, vine rãspunsul.
Medicul îi face programarea, iar în ziua indicatã se
prezintã la cabinetul sãu adevãratul pacient: un bãrbat înalt,
268
drept, robust, rumen la faţã şi foarte jovial, însoţit de o doam-
nã în vârstã, “stafiditã”, albitã, cocoşatã, aşa cum o definesc
francezii “cassé en deux” (expresia autorului). Dupã consultul
de rigoare, medicul îl întreabã pe pacient, printre altele, care
este regimul lui de viaţã. Acesta îi rãspunde pe un ton eu-
foric:
 Domnule doctor, eu mi-am trãit viaţa din plin, nu am
renunţat la nici o plãcere care mi s-a ivit în viaţã. Sã
mã ierte nevastã-mea, aici de faţã, dar amorul şi fe-
meile au fost pasiunea mea. Cât priveşte alcoolul, nu
am bãut bãuturi tari, însã vin am bãut cu mãsurã, ca
toatã lumea: cam 4 litri pe zi “comme tout le monde”.
Surprins de aceste explicaţii revelatoare, medicul îl în-
treabã în continuare:
 Dar doamna, o vãd cam slãbuţã, dânsa ce regim de
viaţã a adoptat?
 A, ea a dus o viaţã foarte austerã, de ascet, cu reţete
culinare restrictive, cu medicamente...
Iarãşi, fãrã comentarii!
Sãnãtatea mentalã, aşa cum o recomandau strãmoşii
noştri romani, “mens sana in corpore sano”, este condiţiona-
tã de foarte mulţi factori. primul este cel genetic, tempera-
mental, dupã care, urmeazã cei oferiţi de viaţã şi cir-
cumstanţe:
- condiţia socialã în care îţi este dat sã trãieşti;
- condiţia materialã pe care ai obţinut-o de la viaţã;
- întâmplãri şi circumstanţe faste şi nefaste;
- natura relaţiilor interumane;
- starea sãnãtãţii fizice, generatoare a moralului;
- tenacitatea psihicã;
- inteligenţa nativã, un diamant neşlefuit care devine
înţelepciune prin şlefuire
Reversul sãnãtãţii mentale este constituit de nebunie
şi prostie. Medicii de specialitate studiazã şi trateazã toate
aspectele bolilor psihice, dar în faţa prostiei depun armele, a-
ceasta neavând leac. Toate relele din lume şi dintotdeauna
s-au datorat prostiei umane, care este omniprezentã şi ne-

269
muritoare, sub toate aspectele: urã, duşmãnie, ceartã, lãco-
mie, rãutate, minciunã, crimã, erori periculoase, rãzboaie etc.
De-a lungul timpului prostia, aliatã cu nebunia, au produs de-
zastre şi masacre inumane. Istoria universalã este plinã de
evenimente dramatice, provocate de “inteligenţe draconice”
care, în realitate, au relevat nebunia şi prostia acestora. Marii
cuceritori ai lumii au folosit puterea lor discreţionarã, atacând
şi înrobind popoare paşnice.
Referindu-ne numai la istoria recentã, cele douã rãz-
boaie mondiale au fãcut atâta rãu omenirii cât toate rãzboa-
iele din istorie la un loc. Nebunia umanã a atins cote inimagi-
nabile; orori pe care omul primitiv, în stadiul sãu cel mai nee-
voluat, nu le-a comis. Nebuni ca Hitler şi Stalin sunt exemple
grãitoare pentru a ilustra cât rãu pot face nişte minţi bolnave
pe care capriciile destinului le-a înscãunat în fruntea unor po-
poare. Isteria creatã de rãzboi se rãspândeşte ca o ciumã,
rãscolind în om toate instinctele atavice, devenind o nebunie
generalã.
Strãmoşii noştri romani spuneau despre rãzboi: “inter
arma, musae silent”. Eu cred cã în rãzboi dispare omenia şi
troneazã nebunia.
Lumea însã este plinã de nebuni şi proşti inofensivi,
care nu prezintã un pericol public, decât dacã ei nu realizea-
zã meteahna lor. Un proverb popular spune: “Prostul nu e
prost destul dacã nu e şi fudul”, iar altul, referitor la parveniţi:
“S-a urcat porcul în copac”.

7. Cultura
Cultura, pornind de la individ şi pânã la scarã naţio-
nalã defineşte gradul de civilizaţie al unui popor. Ea reprezin-
tã un vast domeniu de cunoştinţe şi realizãri umane: literatu-
rã, artã plasticã, muzicã, arhitecturã etc. Cultura s-a nãscut
odatã cu homo sapiens, care a transmis posteritãţii primele
sale manifestãri culturale, zugrãvind pereţii peşterilor în care
probabil au trãit. Fenomenul cultural s-a manifestat concomi-
tent în mai toate zonele Terrei, cu zeci de mii de ani în urmã.
Cultura sumerianã, dar în special cea egipteanã, ne
uimesc şi astãzi cu realizãrile lor, mãrturii ale unor stadii ui-
270
mitoare pentru epoca lor. Piramidele egiptene, un mister al
erei antice, ne lasã şi astãzi fãrã rãspuns la întrebarea fi-
reascã prin ce metode tehnologice au putut fi construite într-
o epocã încã primitivã.
Cultura mayaşã, în cealaltã parte a globului, ne-a
transmis relicve care dovedesc o civilizaţie pe care astãzi o
considerãm misterioasã şi anacronicã.
Evul mediu ne-a transmis catedralele şi castelele eu-
ropene care ne uimesc prin vastitate, mãreţie, stil şi ingenio-
zitate. Cultul creştin a fost izvorul de inspiraţie şi factorul ge-
nerator al acestor opere de artã uimitoare, cu o arhitectonicã
pe care noi, astãzi, cu mijloacele noastre moderne, n-o mai
putem nici repeta, nici copia.
Acest tezaur universal, realizare a spiritului uman, îl
spalã pe om de toate pãcatele lui ancestrale şi prezente.
Este însã condamnabil faptul cã tot omul a contribuit,
în întrecere cu timpul, la distrugerea unor comori ale culturii
universale, prin jaf, samavolnicie, inconştienţã şi barbarie.
Cât priveşte cultura “generalã” individualã, ea este condiţi-
onatã de mulţi factori: înclinaţie nativã pentru culturã, mediul
social, stare materialã, valoarea educaţionalã, profesia, ex-
perienţa individualã. În zilele noastre avem nenumãrate mij-
loace pentru a ne îmbogãţii “bagajul” cultural: literaturã, tea-
tru, cinematograf, radio, televizor, presã. Principal este sã
ştim sã ne alegem din acest noian de oferte pe cea mai indi-
catã pentru ridicarea nivelului nostru de culturã. Îmi amintesc
din liceu cã directorul nostru ne dãduse o definiţie a culturii
generale pe care, atunci, n-am înţeles-o: “bã, voi ştiţi ce e aia
culturã generalã? Sã vã spun eu: cultura generalã este ce ţi-
a rãmas în cap dupã ce ai uitat tot”. De-a lungul timpului am
gãsit înţelesul acestei “definiţii”.
În realitate, cultura este atât de vastã şi omul atât de
mic încât realizeazã în final, cã cu cât ştie mai mult, îşi dã
seama cã nu ştie mai nimic. Omul, cu cât ştie mai mult, cu
atât este mai nefericit.
“ Heu, felix ignorantia”.

271
 8. Religia
Încã din trecutul nebulos al omenirii, omul a fost înzes-
trat de naturã cu organe de simţ, instinct şi o inteligenţã pro-
gresivã, care i-a oferit posibilitatea cunoaşterii din ce în ce
mai bine a tot ce-l înconjoarã. Ce n-a înţeles omul nici pânã
astãzi şi nu va înţelege niciodatã, misterul existenţei Univer-
sului. Oamenii de ştiinţã vor emite fel de fel de teorii prezum-
tive pe acest subiect, însã taina va rãmâne veşnicã. Toate
dotãrile native ale omului nu-i vor folosi la nimic în aflarea
marelui adevãr.
Omul însã, datoritã inteligenţei sale la nivelul epocii în
care a trãit, la care s-a adãugat şi factori de afectivitate, şi-a
formulat o idee asupra autorului acestei lumi, în care trãieşte.
Acest “autor” a fost personificat în zei, uneori chiar în anima-
le sacre la începuturile existenţei umane. Datoritã apariţiei
concomitente a omului în diferite zone ale globului, acest cult
a luat aspecte foarte diversificate.
Atât cât se cunoaşte astãzi din istoria lumii, aceasta
ne descoperã religia Egiptului antic, religia Mesopotaniei an-
tice, mitologia Greciei antice, religia romanã anticã, religiile
scandinave antice, precum şi cele de peste ocean, în Ameri-
ca de Sud şi cea de Nord.
Trecând în Asia, întâlnim religii diferite, precum budis-
mul, brahmanismul, Iudaismul, mahomedanismul, islamis-
mul, şi începând cu apariţia lui Hristos, creştinismul care s-a
extins pe 1/3 din populaţia globului.
În începuturile sale, creştinismul a fost primit cu ostili-
tate de adepţii culturilor religioase pãgâne, care au dezlãnţuit
o adevãratã prigoanã criminalã faţã de creştini.
Cu timpul însã “creştinismul” s-a impus şi s-a rãspân-
dit pe tot globul, mai puţin în Asia, unde au rãmas viabile se-
cularele culturi religioase.
Perceptele biblice şi istoria creştinismului, reieşite din
Vechiul testament şi Noul testament, au stat la baza învãţã-
turii creştine de-a lungul veacurilor.
Însã, conform principiului cã “omul sfinţeşte locul şi tot
omul îl înjoseşte”, principiile creştine au fost încãlcate chiar
de slujitorii lor, la care interesele umane au avut prioritate.
272
 Dacã cultul creştin a propovãduit iubirea, iertarea,
cumpãtarea, smerenia, tocmai aceşti slujitori nu au ţinut cont
de ele. Sã nu uitãm vieţile oamenilor pierdute în cruciade, sã
nu uitãm crimele comise de Inchiziţie, mii de oameni arşi pe
rug, consideraţi eretici, sau duşmãnia dintre sectele religi-
oase.
E de neînţeles scindarea credinţei creştine, în fel de
fel de secte religioase, la care perceptele religioase sunt dife-
rite, deşi credinţa în Hristos e aceeaşi. Este evident cã numai
interesele umane meschine au condus la aceste sciziuni,
creându-se adevãrate partide politice. Vaticanul, capul reli-
giei creştine catolice, a devenit un adevãrat regat, cu zeci de
episcopi şi clerici, cu armatã, cu interese materiale şi politice,
cu opulenţã de curte regalã şi fonduri bancare. Unde oare s-
a pierdut învãţãtura lui Hristos?
De-a lungul istoriei, clasa clericalã, în ciuda percep-
telor lor fãţarnice, a trãit în huzur, a strâns averi şi au trãit o
viaţã nu tocmai moralã, folosindu-se de credulitatea prostimii
şi de dãrnicia naivilor. Chiar în ţara noastrã, economic mo-
destã, slujitorii credinţei au acumulat valori materiale inco-
mensurabile, astfel cã Domnitorul Al. I. Cuza, vrând sã sta-
bileascã o echitabilã dreptate socialã, a legiferat, seculariza-
rea averilor mânãstireşti (circa 2 milioane hectare) în favoa-
rea împroprietãririi ţãranilor (1863).
De ce slujitorii bisericii şi în special înalţii ierarhi poartã
o vestimentaţie opulentã, cu odãjdii aurite, cu potcapuri re-
gale, în numele lui Hristos, care umbla într-o hlamidã iar în
picioare purta sandale. Nimeni nu pretinde ca astãzi, într-un
secol civilizat, preoţii sã-i urmeze pilda, dar un pic de modes-
tie şi bun simţ nu stricã.
Însã, un fapt pozitiv şi meritoriu creat de culturile reli-
gioase, în general, este provocarea spiritului creativ uman,
materializat în construirea numeroaselor temple şi catedrale
împrãştiate pe toate continentele pãmântului. Mãreţia şi di-
versitatea acesteia ilustreazã genul uman, manifestat în toa-
te epocile civilizaţiei terestre.
În peregrinãrile mele europene, am avut ocazia sã ad-
mir aceste uimitoare realizãri arhitectonice, concepute şi în-
273
fãptuite cu sute de ani în urmã, când tehnicile de construcţii
erau rudimentare.
Am constatat cã aceste lãcaşuri catolice întrec în di-
mensiuni şi sobrietate bisericile şi catedralele ortodoxe, mai
sãrace în cizelãri şi ştocaturi, dar mai bogate în picturi mu-
rale.
O altã influenţã beneficã, asupra artelor plastice, o
constitue faptul cã evenimentele biblice şi personajele repre-
zentative credinţei, au servit ca modele în picturã, în tablouri
sau frescã muralã. Religia a inspirat pictori celebri ca Mi-
chelangelo, da Vinci, Rafael, Rembrand, Grigorescu şi o în-
treagã pleiadã de pictori universali. Am avut ocazia sã vizitez
Capela Sixtinã la Vatican şi am rãmas extaziat în faţa acestei
minuni înfãptuite, ca un miracol, de o mânã omeneascã.
Toate aceste realizãri umane se datoreazã, fãrã nici
un echivoc, influenţei religiilor, din toate timpurile şi locurile.
Este meritul celor care au iniţiat şi realizat toate aceste opere
de artã, menite sã încânte şi sã uimeascã posteritatea.
Cât priveşte credinţa creştinã, aceasta conferã pute-
rea divinã celor trei factori: Dumnezeu, fiul şi Sf. Duh. Dacã
iei de bun perceptul religiei creştine cum cã “Dumnezeu l-a
fãcut pe om dupã chipul şi asemãnarea lui”, înseamnã cã îl
considerã pe Dumnezeu ca pe o fãpturã cu chip uman, ceea
ce este cu totul absurd. Unde şi-ar afla lãcaşul acest Dumne-
zeu, în infinitatea cosmosului?
Apoi, Hristos este considerat fiu al lui Dumnezeu. De
ce Dumnezeu nu şi-a trimis fii pe pãmânt înainte de El şi du-
pã El? Şi apoi, naşterea unui fiu dintr-o fecioarã este o ano-
malie pentru un pãmântean. Eu nu-i contest existenţa, înţe-
lepciunea, superioarã epocii sale, perceptele sale morale,
sacrificiul suprem prin crucificare, dar am îndoieli asupra învi-
erii sale. Asemenea minuni nu s-au mai petrecut pânã la El şi
nici în cei douã mii de ani dupã El.
În istoria lumii, în special în antichitate şi evul mediu,
în numele religiei creştine, au fost sacrificaţi pe ruguri sute de
martiri, socotiţi eretici sau vrãjitori. Nimeni nu i-a sanctificat
sau considerat fii ai lui Dumnezeu. Ce a fost creştinesc în o-

274
rorile Inchiziţiei? Omul a dat dovadã cã este mai “fiarã” decât
toate fiarele sãlbatice.
În altã ordine de idei, religia creştinã promite “viaţa de
apoi”, în rai sau în iad, funcţie de faptele bune sau rele pe
care le-a fãcut în viaţa sa pãmânteanã. Pentru cei buni, se
spune cã sufletul lui s-a înãlţat la ceruri.
Care ceruri? – pentru cã fizic, cer nu existã. Ceea ce
vedem noi ziua în albastru şi noaptea în negru deasupra
noastrã, sunt culorile alternante ale infinitului cosmic. O
noapte seninã, cu lunã şi toate “beculeţe” aprinse îţi oferã
spectacolul acestui infinit în toatã splendoarea lui. Cât pri-
veşte sufletul, acesta este însãşi viaţa, care, în momentul
când a încetat, sufletul dispare. Cã ne convine sau nu aceas-
tã axiomã, este cu totul altceva. “Nemurirea sufletului” este
una din iluziile pe care şi le face omul, nevrând sã conceapã
cã moartea este totalã şi definitivã. Omul este înzestrat cu a-
celeaşi calitãţi fizice ca şi celelalte animale din regnul sãu, cu
diferenţa inteligenţii şi a creativitãţii, dar moartea ne uneşte
pe toţi. Creierul uman, acest “computer” natural şi miraculos,
este coordonatorul întregului organism, inclusiv al stãrilor a-
fective. Eronat, poeţii şi textierii de muzicã atribuie stãrile
afective şi în special iubirea, inimii.
Unele teorii moderne susţin cã de fapt iubirea, între
oameni de sexe opuse, se reduce la nişte reacţii chimice ca-
re se produc în organismul uman. Adio romantism!
Revenind la subiectul capitolului, religia creştinã, prin
Sfânta Scripturã, ne povesteşte cum cã, primii oameni pe pã-
mânt, Adam şi Eva, izgoniţi din rai, au avut doi fii, pe Cain şi
Abel. Dupã câteva sute de ani, Adam a îmbãtrânit, dar Eva
rãmãsese încã o femeie în putere. Nu se ştie din ce motive,
între Cain şi Abel a intervenit o discordie aprinsã, care s-a
soldat cu uciderea lui Abel de cãtre Cain. Continuã povestea
cum cã, Adam a murit şi mai apoi, oamenii au început sã
aparã şi sã se înmulţeascã pe pãmânt. Religia nu poate jus-
tifica acest fenomen, dar este evident cã, dupã moartea lui
Adam, relaţia dintre Eva şi fiul ei, Cain, a fãcut sã aparã a-
ceşti primii oameni pe pãmânt. Aceastã teribilã explicaţie ne
duce la concluzia cã omenirea are la bazã un incest? Îmi
275
amintesc o întâmplare din liceu, referitoare la acest subiect
delicat. La ora de religie, preotul Hurduc ne-a povestit acest
episod biblic, iar eu, m-a pus dracu sã-i pun aceastã pro-
blemã. Popa s-a înfuriat, m-a blestemat şi m-a ameninţat cã
mã lasã corigent la religie, nefiind prima oarã când îl puneam
în faţa unor probleme atât de incomode. Şi astãzi, mã întreb
ca şi atunci, cum poate religia sã susţinã asemenea aberaţii
copilãreşti? Darwin, prin teoria sa, a încercat sã dea rãspuns
la acest nebulos subiect, dar a fost ostentativ atacat de cleri-
ci şi chiar de oameni de ştiinţã. Opinia mea este favorabilã lui
Darwin, considerând cã teoria sa este cea mai viabilã şi
aproape de adevãr. Ea nu ne îndepãrteazã de cultul pentru
Dumnezeu.
Am citit de mult o carte foarte bizarã, dar care mi-a dat
mult de gândit:
Un medic german, pornind de la premiza cã omul este
descendent dintr-o specie mai evoluatã de maimuţe, potrivit
teoriei darwiniene, a fãcut o experienţã foarte interesantã.
Bazat pe ipoteza verificatã cã sifilisul, în fazã encipientã,
dezvoltã capacitãţile intelectuale, fapt demonstrat de multe
genii ale omenirii bolnavi de aceastã maladie, a fãcut urmã-
toarea încercare experimentalã: a amenajat un mic laborator
pe care l-a populat cu un numãr de maimuţe de ambele se-
xe, bãnuite a fi mai “apropiate” de om pe lanţul trofic şi care,
cu sute de mii de ani în urmã, s-ar fi infectat cu acest virus.
Inoculându-le virusul, a aşteptat cu rãbdare rezultatul,
care a venit dupã câteva luni, la început vag, dar cu timpul
devenind din ce în ce mai evident: le-a cãzut pãrul de pe
corp, au început sã prezinte comportament şi abilitãţi umane,
iar spiritul de imitaţie s-a dezvoltat. Din pãcate, cobaii au in-
trat în faza degenerativã şi au sucombat. Ceva necunoscut a
lipsit în experimentul sãu pentru a primi confirmarea teoriei
sale.
Consider însã cã teoria medicului german este, în ori-
ce caz, mai plauzibilã decât povestea biblicã cu Adam şi
Eva, deoarece, nu de puţine ori în istoria cunoscutã, omul a
dat dovadã de nebunie şi sãlbãticie, simptome pe care le
manifestã sus numita boalã în apogeul ei.
276
 Cât priveşte credinţa creştinã, ea nu s-a impus cu for-
ţa acolo unde a fost propagatã, ea fiind acceptatã afectiv şi
cerebral în aceste medii, în debutul sãu.
Ceea ce însã a fãcut în mod abuziv unii propovãdu-
itori, a fost faptul cã au cultivat alternativa: credinţa în Hris-
tos, sau iadul. Ba mai mult, s-au instituit tribunale religioase
care condamnau la moarte sau pedepse corporale eretici bã-
nuiţi cã s-au abãtut de la rigorile credinţei.
A trebuit sã treacã secole, pentru ca, odatã cu revolu-
ţia civilizaţiei umane, sã se ajungã la libera alegere a religiei
preferatã.
Ceea ce însã nu a putut explica nici religia şi nici ştiin-
ţa, pânã în zilele noastre, este misterul Existenţei acestei lu-
mi. Noi oamenii, la nivelul cunoaşterii noastre, ştim cã pentru
a produce o mişcare sau o realizare materialã, este necesar
consumul unei energii, care, la rândul ei, este consumatoare
de resurse energetice. Se pune atunci întrebarea, ce factori
energetici sunt capabili sã menţinã echilibrul universal?
Luând în considerare numai sistemul nostru solar, de unde
aceastã energie miraculoasã, care, de miliarde de ani, men-
ţine cu atâta precizie şi regularitate traiectoria planetelor în
jurul soarelui, mişcarea de revoluţie şi rotaţie a pãmântului şi
însãşi energia caloricã inimaginabilã a soarelui.
Sistemul nostru nu este decât o micã “jucãrie” în gala-
xia noastrã, iar universul are ? galaxii.
Mergând în sens invers macrocosmosului, microcos-
mosul oferã surprize uimitoare; oamenii de ştiinţã au desco-
perit cã şi micronul nu este cea mai micã diviziune a mate-
riei. Se ajunge la concluzia cã omul este prea mic pentru o
“tainã” aşa de mare, el neputând pãtrunde în misterioasele
legi cosmice.
Poetul nostru naţional, Eminescu, a ajuns la aceeaşi
constatare: “Nu cerceta aceste legi, cã eşti nebun de le-
nţelegi”.
Şi atunci se pune întrebarea: cine a creat, condus şi
conduce universul?
Religia creştinã, şi nu numai, a gãsit un rãspuns sim-
plu: Dumnezeu, Allah etc... pe care i-a personificat. Ateismul
277
neagã existenţa lui Dumnezeu, dar nici nu lãmureşte misterul
creaţiei.
Se spune cã Voltaire, un înverşunat ateu, fiind pe pa-
tul de moarte, a refuzat slujba preotului chemat, spunând:
“Nu vreau ca în ultima clipã din viaţã, sã asist la aceastã min-
ciunã”. Aceasta este versiunea ateilor. Tabara adversã însã,
îi contrazice, afirmând cã, atunci când preotul s-a apropiat cu
crucifixul, Voltaire a acceptat sãvârşirea ritualului creştin,
spunând: “Dar dacã totuşi existã?”.
Cu umila şi mãrginita mea capacitate cerebralã am a-
juns la concluzia care înclinã cãtre Panteism, pe care-l con-
sider cel mai raţional.
Fãrã sã jignesc sau sã împietez vreo credinţã religioa-
sã, eu mi-am formulat o concepţie proprie referitoare la cos-
mos şi la cel care îl conduce.
Dumnezeu este o entitate imaterialã, omniprezentã şi
eternã, care se identificã cu însãşi Existenţa universului şi
care nu poate fi convergentã cu înţelegerea umanã. Creş-
tinismul, acceptând existenţa Sfântului Duh, în Sfânta treime,
se apropie de adevãr, aşa cum îl vãd eu.
Dacã greşesc, îmi fac mea culpa şi cer iertare atât
pentru mine cât şi pentru miliardele de oameni necreştini, ca-
re au vieţuit înainte de venirea lui Hristos, şi care n-au nici o
vinã pentru a fi condamnaţi la iad. Pentru Creatorul “vãzu-
telor şi nevãzutelor”, tot respectul şi adoraţia mea umilã.
Concluzia finalã este cã dacã vrei sã înţelegi misterul
Existenţei, este ca şi cum ai vrea sã citeşti o carte scrisã într-
o limbã pe care n-o cunoşti.
Sau, apari în lume inocent şi dispari ignorant.

9. Politica
Istoria îi atribuie lui Talleyrand, om politic francez
(1754-1838) contemporan şi adversar al politicii lui Napole-
on, cea mai originalã şi realistã definiţie a politicii. Acesta, în-
trebat de o curtezanã de la Curte, favorita împãratului, ce pã-
rere are despre politicã, el ar fi rãspuns foarte lapidar:
 Politica, scumpã doamnã, este cea mai mare curvã,
chiar mai curvã decât dumneata.
278
 Din pãcate, politica a apãrut odatã cu omul, din zorile
neştiute ale omenirii.
Chiar şi la celelalte specii din regnul animal existã ten-
dinţa fireascã a indivizilor de a-şi alege şi recunoaşte un şef.
Aici s-a aprins scânteia care, la om, a luat proporţii de-a lun-
gul veacurilor, creându-se o clasã socialã privilegiatã şi abu-
zivã. Profitând de prostia şi lipsa de culturã a maselor,
aceastã clasã a acaparat puteri discreţionare, ajungând pânã
la pretenţia de a fi “aleşii Domnului” pe pãmânt. Câştigând
puterea politicã şi religioasã asupra maselor, şi-au consolidat
starea materialã, şi-au conferit titluri de nobleţe şi astfel s-a
creat prãpastia dintre clasele sociale care s-a acutizat pe
mãsura trecerii timpului, devenind din erã în erã tot mai preg-
nantã. Societatea umanã s-a despãrţit în douã clase : “cãlã-
reţi şi cãlãriţi”.
Biserica creştinã, în special cea catolicã, s-a raliat pu-
terii politice, uitându-şi menirea şi intrând în jocurile politice
ale vremurilor respective.
Scormonind mai adânc în istorie, vom constata cã
aceste nãravuri îşi au rãdãcinile în trecutul îndepãrtat al ome-
nirii. Civilizaţiile antice, sumerianã, mesopotamianã, egiptea-
nã, ebraicã, mai apoi cele europene, greacã, romanã, s-au
caracterizat prin sclavagism şi mari discrepanţe sociale. E-
giptenii şi-au construit mãreţele piramide cu sclavi proveniţi
din popoare vecine acaparate prin forţã. De asemenea, la ro-
mani sclavagismul a “domnit” secole de-a rândul, iar so-
cietatea romanã era diferenţiatã în douã clase : patricienii şi
plebeii. Conducãtorul suprem - “Cezarul” - era considerat se-
mizeu, iar forumul roman, prima formã de democraţie, era
compus numai din membrii clasei patricienilor, plebeii ne-
având decât dreptul de a munci şi a-şi da viaţa ca ostaşi în
rãzboaiele de expansiune ale Romei.
Prima revoltã popularã menţionatã de istorie a fost
cea a sclavilor din Roma, condusã de Spartacus, care a pus
în pericol însãşi puterea statului roman, dar care a fost înnã-
buşitã în sânge, nereuşind sã schimbe aproape nimic.
Au urmat secole de-a rândul în statele europene fãrã
schimbãri sociale, adâncindu-se însã discrepanţa dintre cla-
279
se. Desele rãzboaie între statele europene au ţinut masele
populare într-o groazã continuã, acestea mulţumindu-se nu-
mai cu perioade de vremelnicã pace şi linişte şi neputând vi-
sa la o viaţã mai omeneascã.
În epoca modernã, apãrând industrializarea şi progre-
sele incipiente ale tehnicii, s-a nãscut şi ideea de “clasã soci-
alã”, iar nemulţumirile populaţiei au devenit mai evidente şi
mai manifeste. Revoluţia francezã din 1789 rãstoarnã ordi-
nea socialã instalatã de aproape douã milenii, deschizând
drumul spre mult visata democraţie. Euforia revoluţiei n-a du-
rat însã prea mult pentru ca, în mai puţin de douã decenii,
Napoleon sã reinstaureze dictatura regalã şi, mai apoi, pe
cea imperialã, cu “Curte”, nobili, privilegiaţi, iar restul “plebei”
şi soldaţi, pregãtiţi sã devinã “carne de tun” pentru visele sale
de expansiune delirante.
În restul ţãrilor europene situaţia politicã îşi urmeazã
cursul împãmântenit de secole, cu mici excepţii a unor revol-
te populare locale, soldate cu eşecuri, înnãbuşite cu brutali-
tate de forţele represive ale puterilor respective. Este de
menţionat revolta românilor din Ardeal, condusã de Horea,
Cloşca şi Crişan în anul 1784, cea a lui Tudor Vladimirescu
din 1821, precum şi rãscoala ţãranilor din 1907. Urmare a
curentului inovator al Revoluţiei din 1848, în Principatele ro-
mâne domnitorul Al.I.Cuza legifereazã pentru prima oarã în
ţara noastrã lãrgirea dreptului cetãţenilor la vot (1863) şi ast-
fel se alãturã în istorie italianului Cavour şi americanului
Abraham Lincoln. Ştim însã cu toţii cu ce rezultate s-au sol-
dat aceste încercãri disperate de a schimba ordinea socialã.
“Cutremurul” care a zdruncinat din temelii orânduirea
burghezã a fost “marea revoluţie proletarã” din Rusia, din
1917. Inspiraţi de ideologia lui Marx şi Engels şi propagatã
de Lenin, nãpãstuitul popor rus s-a ridicat împotriva tiraniei
ţariste, împuşcându-l pe ţar şi întreaga lui familie şi pornind
cu brutalitate la rãsturnarea regimului ţarist şi înscãunarea
dictaturii proletare. Stãpâni pe o putere discreţionarã, cei doi
precursori ai comunismului au instaurat un regim de teroare
şi crime nemaiîntâlnite în istoria universalã. Se apreciazã cã
în acest regim de instaurare a puterii proletare au fost sacri-
280
ficaţi 30 de milioane de cetãţeni ruşi, oponenţi ai noului regim
sau numai bãnuiţi a fi “duşmani ai poporului”. În comparaţie
cu crimele sãvârşite de Hitler în regimul fascist, care avea ca
“scuzã” faptul cã îşi înlãtura numai duşmanii evrei, crimele
celor doi sovietici, îndeosebi ale lui Stalin, sunt cu atât mai
condamnabile pentru cã şi-au “înlãturat” proprii concetãţeni.
Stalin şi Hitler au fost douã figuri emblematice de inteligenţe
malefice în istoria lumii. Dar marea culpã a comunismului nu
constã numai în ce au fãcut ei în ţara lor, ci şi în aceea cã, în
mod samavolnic, au cãutat sã întroneze comunismul în în-
treaga lume. Dacã Hitler crease lozinca “ Deutschland über
alles”, comuniştii pretindeau acelaşi lucru sub steagul cu se-
cera şi ciocanul: “Proletari din toate ţãrile, uniţi-vã!”.
Din nenorocire, dupã al doilea rãzboi mondial, Rusia
fiind în tabãra învingãtorilor şi-a impus punctul de vedere la
Ialta, obţinând supremaţia asupra ţãrilor din rãsãritul Europei,
printre care se afla şi România.
Comunismul a “prins” şi în ţãri asiatice precum China,
Coreea de Nord, Vietnam, dar şi aproape de America, în Cu-
ba, înfiptã ca un spin în inima capitalismului.
Pentru ţara noastrã întronarea forţatã a comunismului
a însemnat întoarcerea în timp cu 45 de ani, mãrindu-se de-
calajul faţã de ţãrile europene care n-au intrat în sfera de in-
fluenţã sovieticã. Reformele radicale aplicate societãţii româ-
neşti, pe care comunismul a gãsit-o într-un stadiu avansat de
culturã şi prosperitate, au creat adevãrate drame colective şi
individuale: confiscãri de averi şi proprietãţi, naţionalizarea
industriei, colectivizarea agriculturii, arestãri abuzive, proce-
se înscenate, deportãri, închisori medievale, munca forţatã e-
chivalentã cu sclavagismul, cenzurarea presei şi a publicaţii-
lor, teroarea dezlãnţuitã de securitate, nepotismul partinic,
promovarea prostiei şi a incompetenţei, toate au contribuit la
un climat socio-economic nedemn de secolul XX.
“Partidul unic” (PMR şi mai apoi, PCR) a devenit stã-
pân absolut al destinului ţãrii, fãrã nici o concurenţã.
Eu am trãit ca martor al acestei jumãtãţi de secol, ne-
implicându-mã în aceastã cloacã politicã pe care am putut-o
urmãri mai obiectiv din afara ei. Dacã nu am fãcut nici un fel
281
de politicã în cele trei regimuri trãite de mine, asta nu în-
seamnã cã nu mi-am putut formula unele opinii sau soluţii
politice.
N-am sã insist asupra acestui subiect privind regimul
comunist şi “epoca de aur”, el fiind arhicunoscut de contem-
poranii sãi, iar pentru noile generaţii literatura în domeniu
stând generos la dispoziţie.
De asemenea, controversatele evenimente din ‟89,
numite de unii revoluţie, iar de alţii loviturã de stat, au fãcut
obiectul a numeroase lucrãri literare sau politice, aşa cã nu
am sã le repet şi eu. Am sã remarc numai cã acest eveni-
ment, care s-a dorit a fi salvarea României din marasmul co-
munist, n-a fost decât o amarã decepţie pentru români, care
sperau într-o viaţã mai bunã. E drept cã s-a câştigat liberta-
tea, dar cu ce preţ şi la ce folos?
Toatã nomenclatura comunistã, avându-l în frunte pe
tov. Iliescu, care s-a fãcut “peste noapte” capitalist, a acapa-
rat puterea de stat şi s-a constituit în partidul care, prin diferi-
te manevre de politicã dâmboviţeanã, s-a impus ca cel mai
puternic partid pe eşichierul politic. S-au perpetuat şi chiar s-
au acutizat mai toate racilele regimului comunist, într-un cli-
mat favorabil abuzurilor, privilegiilor, favorurilor, nepotismului
şi, nou pentru capitalismul instaurat, jafului la nivel naţional.
Sub masca procesului de privatizare a bunurilor care aparţi-
neau statului s-au vândut întreprinderi industriale prospere,
pe care noii stãpâni le-au transformat în sursã de fier vechi.
Guvernele care s-au perindat la conducere, unul mai ticãlos
ca altul, în mod pervers au lãsat sã se înţeleagã cã demola-
rea industriei româneşti ar fi impusã de Uniunea Europeanã,
ca o condiţie de aderare a României la aceasta, urmãrindu-
se ca ţara noastrã sã devinã o societate de consum. Cam
acelaşi lucru ne impunea şi CAER-ul, în timpul dominaţiei so-
vietice. Chiar dacã aceasta este o motivaţie, ea nu absolvã
culpa de trãdãtori de ţarã, jefuitori şi autori ai dezastrului na-
ţional.
Demolarea criminalã a industriei a condus, fatal, la
scãderea locurilor de muncã şi, implicit, la creşterea şoma-
jului. În consecinţã, s-a produs cel mai ruşinos exod al popu-
282
laţiei, românii pãrãsindu-şi bunurile şi familiile pentru a-şi
cãuta “norocul” în toate colţurile lumii.
În acelaşi timp însã au apãrut averi fabuloase şi milio-
nari în valutã, în sfidarea sãrãciei generalizate. Nu i-a între-
bat nimeni din cei îndriptuiţi sã o facã cum au acumulat aşa
averi într-un timp atât de scurt. Explicaţia acestui fenomen
existã. O mare parte din aceste averi a fost “agonisitã” încã
din regimul comunist de cãtre potentaţii vremii şi în special,
de cãtre organele de represiune: miliţie, securitate, procura-
turã, justiţie. Aceştia au fost primii beneficiari ai evenimente-
lor din ‟89, pentru cã au putut scoate la luminã, fãrã jenã sau
fricã, ceea ce furaserã în “epoca de aur”. Ei s-au bucurat cel
mai mult de împuşcarea soţilor Ceauşescu.
În afarã de aceastã categorie, a mai existat o moda-
litate de a face urgent avere, pentru altã haitã de profitori.
Profitând de poziţii politice şi de puterea asiguratã de aces-
tea, s-au fãcut împrumuturi oneroase la bãncile existente,
ducându-le la faliment. Sã nu uitãm Bancorex şi Banca Reli-
giilor, luându-le numai pe acestea în calcul. Apoi, alţi şme-
cheri oblãduiţi de autoritãţi au creat aşa zisele “jocuri”, pre-
cum Rolex, Caritas, FNI şi multe altele, în diferite zone ale
ţãrii. Acestea nu i-au îmbogãţit decât pe iniţiatori şi pe spriji-
nitorii lor oficiali, în detrimentul sutelor de mii de naivi care s-
au lãsat înşelaţi. Am aflat ulterior cã mai toţi iniţiatorii acestor
“jocuri” proveneau din rândul vechilor securişti, iar beneficiarii
principali erau chiar membri ai guvernelor ţãrii, care-i sprijini-
serã în aceste escrocherii.
Un alt mijloc de îmbogãţire rapidã, fãrã muncã, a apã-
rut în societatea româneascã post revoluţionarã: POLITICA!
Pe eşechierul politic au reapãrut partidele istorice, tre-
zite dintr-un somn de aproape o jumãtate de secol, încer-
când sã recâştige prestigiul de altã datã, dar fiind oprimate
de noul partid socialist la putere, continuator fidel al vechiului
partid comunist, atât prin componenţã cât şi prin nãravuri. Au
urmat, în primii ani de democraţie “capitalistã”, la conducerea
ţãrii, guverne improvizate şi aservite partidului condus de tov.
Iliescu care, pentru a-şi asigura poziţia câştigatã prin naivita-
tea poporului, a luat mãsuri de consolidare a armatei, “înzes-
283
trând-o” cu o puzderie de colonei şi generali pe care apoi i-a
scos la pensie, asigurându-le un venit de trei ori mai mare
decât pensia unui doctor sau profesor. Astfel au fost înţelese
democraţia şi echitatea socialã.
Obligaţi de “imaginea României” în Europa, conducã-
torii socialişti la putere, au slãbit cenzura aplicatã partidelor
de opoziţie, astfel cã acestea au prins curaj şi chiar s-au în-
mulţumit.
Dacã, Partidul unic a fost o gravã eroare istoricã, ba-
zat pe abuzul necondiţionat de putere, apariţia noilor partide
politice a constituit o adevãratã “cursã” murdarã pentru câş-
tigarea puterii. În aceastã luptã încrâncenatã, a ieşit la ivealã
tot ce era mai urât în natura umanã: minciuna, ipocrizia, ura,
duşmãnia, lãcomia.
Câţiva şmecheri interesaţi, care “trag sforile”, se bucu-
rã de privilegii şi profituri, iar restul, pleava, prostimea, sunt
electori naivi. Rar vei întâlni în politicã oameni dezinteresaţi,
idealişti, cinstiţi.
Din nenorocire, politica în lume are rãdãcini adânci,
înfipte în negurile trecutului îndepãrtat.
Schimbãrile alternative la puterea statalã, care dau ilu-
zia mulţimilor cã vor aduce schimbãri benefice societãţii, nu
fac decât sã satisfacã orgoliile celor aleşi şi sã le prilejuiascã
accesul la “caşcaval” (expresie politicã). Înţelepciunea popu-
larã a sintetizat acest aspect în zicala: “Schimbarea domni-
lor, bucuria nebunilor”.
Povestea urmãtoare este relevantã:
“O biatã bãtrânã se ruga în bisericã, invocându-l pe
Dumnezeu şi pe toţi sfinţii, pentru sãnãtate şi viaţã lungã re-
gelui respectivei ţãri. Un enoriaş, înfuriat de cele ce auzea, s-
a rãstit la babã:
 Eşti nebunã, femeie, cum poţi sã te rogi lui Dumne-
zeu pentru sãnãtatea acestui tiran?
 Maicã, sunt femeie bãtrânã, eu i-am apucat şi pe ta-
tãl sãu şi pe bunicul sãu, unul mai al dracului decât
altul. Eu mã rog lui Dumnezeu sã trãiascã acest re-
ge, pentru cã dupã el ar urma fiu-sãu, care se spune
cã e mai rãu decât toţi la un loc.”
284
 Se pare cã noi românii am pãţit ca în povestea babei,
descendenţii comuniştilor fiind mai rãi decât ei. S-au perindat
şi se perindã continuu guverne incapabile sã stopeze prãbu-
şirea socialã şi economicã a ţãrii, iar poporul suferã în tãce-
re, intrat parcã în transã.
Oare, se va mai deştepta vreodatã, ca în ‟89?
Parlamentul supradimensionat, care ar trebui sã re-
prezinte interesele maselor care l-au ales, este o mare deza-
mãgire pentru acestea pentru cã el nu face decât sã fie apã-
rãtorul intereselor de grup şi mijloc de influenţã pentru a cã-
pãta privilegii şi avantaje. Opinia mea finalã şi pur personalã
este cã societatea ar trãi mult mai bine scoţându-şi din cap
politica, desfiinţând toate partidele politice, care nu sunt de-
cât nişte grupãri parazitare de indivizi fãrã scrupule, puşi pe
jaf şi cãpãtuialã. Lupta dintre ele consumã energii şi valori
materiale care, direcţionate spre scopuri benefice societãţii,
ar ridica standardul de viaţã al acesteia şi ar crea o lume mai
curatã, mai cinstitã, mai dreaptã. Cei interesaţi de politicã
pretind cã nu poate exista o societate umanã fãrã aceasta şi
cã ar domni haosul în lume. Greşit ! Rezolvarea problemelor
sociale şi statale, fãrã virusul politic, se poate realiza în baza
unui program de reorganizare bine conceput, în cadrul unei
democraţii autentice. Un parlament ales de cetãţeni, fãrã in-
fluenţe partinice, recrutându-se cei mai buni, mai cinstiţi şi
mai înţelepţi cetãţeni ai ţãrii care, la rândul lor, sã propunã un
guvern compus din cei mai competenţi fii ai neamului. Valo-
rile umane autentice trebuiesc promovate şi nu cum se în-
tâmplã acum, pe bazã de apartenenţã de grup sau nepotism.
S-ar stopa cheltuielile imense care se fac pentru politicã, s-ar
pune capãt jafului organizat de partide, urmând ca aceastã
risipã de valori sã fie îndreptatã spre sectoare ca învãţãmânt,
cultura, sãnãtate şi ridicarea standardului de viaţã al cetãţe-
nilor. Consider cã este o ruşine pentru o ţarã europeanã sã
aibã un important procent al populaţiei într-un stadiu de se-
mianalfabetism, oameni care trãiec în condiţii medievale într-
un secol când omul a ajuns pe lunã.
Deşi civilizaţia umanã a rezolvat multe probleme so-
ciale, diferenţele între clasele sociale, privind nivelul material
285
şi spiritual, au rãmas nerezolvate, ba chiar s-au adâncit. În
aceastã privinţã capitalismul este un eşec total, iar socia-
lismul a “rezolvat” problema numai ideologic. Se pare cã na-
tura egoistã a omului nu permite realizarea acestui deziderat
social, care va rãmâne un vis neîmplinit al idealiştilor.
E drept cã oamenii nu sunt toţi egali; îi diferenţiazã
inteligenţa proprie, instruirea, poziţia ocupatã în societate şi
chiar norocul în viaţã. Aceste condiţii nu trebuie însã sã cree-
ze adevãrate prãpastii între clasele sociale. O naţiune civili-
zatã, evoluatã, cultã şi-a gãsit forme de rezolvare a discre-
panţelor dintre clase, astfel cã s-a ajuns la un raport de 4:1
între cel mai mare venit şi cel mai mic. Astfel se poate da ca
exemplu Suedia, unde s-a realizat acest raport, nu ca în Ro-
mânia, de 32:4, adicã de 8 ori mai mare.
Aşa cum ne informeazã unele posturi tv, în România
existã remunerãri exorbitante, incredibile şi nejustificate, pen-
tru unii “aleşi”, chiar în unitãţi de stat falimentare, avându-se
însã grijã ca ele sã fie confidenţiale şi asta, sub oblãduirea
guvernului. Poate aceste actuale anomalii sunt moştenire ale
regimului lui Iliescu, care a permis şi încurajat un asemenea
climat politico-economic în mandatele sale de preşedinte
timp de 11 ani. Urmãtorul preşedinte, Constantinescu, în ca-
re poporul îşi pusese toatã nãdejdea pentru o “schimbare”, a
fost o altã decepţie, recunoscând la expirarea mandatului
sãu cã “sistemul l-a învins”, fãcând referire la toatã clica obs-
curã de comunişti moştenitã de la predecesorul sãu.
Bãsescu, ultimul preşedinte, în cele douã mandate ale
sale a încercat şi el, cu mai multã autoritate decât predece-
sorul sãu, sã lupte cu acelaşi sistem deghizat în capitalism,
dar nu a reuşit nici el sã-l repunã. Se pare cã cei 45 de ani
de comunism au rãdãcini adânci în politica româneascã, care
nu se lasã extirpate. Vor mai trece decenii bune pânã când
societatea noastrã va scãpa de reziduurile bolşevice care, pe
lângã puterea politicã, şi-au consolidat şi forţa economicã.
Generaţia urmãtoare va trebui sã lupte pentru eradicarea to-
talã a acestei boli a societãţii, lucru pe care noi, generaţia
noastrã, n-am reuşit sã-l realizãm. Lãsãm urmaşilor noştri o
moştenire grea, spre ruşinea noastrã, mai ales cã, adãugatã
286
la aceasta, prin îndatorarea financiarã la marii “rechini” ban-
cari ai lumii, le-am vândut şi viitorul.

10. Justiţia
Încã din zorile civilizaţiei umane, justiţia a jucat un rol
important în relaţiile sociale, la început în mod primitiv, ca
mai apoi, de-a lungul secolelor, sã devinã un atribut statal.
Primul cod de legi, pe care-l remarcã istoria este del
ce s-a numit “Tablele lui Moise”, conducãtorul spiritual al Is-
raelului. În antichitate justiţia a fost apanajul regilor sau stã-
pânilor regionali care aveau puteri discreţionare.
În Roma anticã apare primul cod de legi “Dreptul ro-
man”, o formã de justiţie elevatã, care se studiazã şi astãzi.
În evul mediu, justiţia a fost acaparatã de slujitori al Bisericii,
care au dezlãnţuit o teroare draconicã, şi a culminat cu Inchi-
ziţia. Istoria ne descoperã toate ororile acesteia, fãcute în nu-
mele lui Dumnezeu şi ale credinţei creştine, o blasfemie uni-
cã în existenţa umanã. A trebuit sã treacã secole pentru ca
omenirea, intrând în epoca modernã, sã îndrepte acest rãu şi
sã permitã justiţiei sã-şi intre în rol.
Fiecare ţarã de pe continentul european şi-a creat co-
dul sãu de legi, din ce în ce mai performant şi mai actualizat
având totuşi ca un far cãlãuzitor “Dreptul roman”, aplicabil şi
dupã 2000 de ani prin valabilitatea şi fermitatea lui (“Dura
lex, sed lex”).
În ţara noastrã justiţia, consideratã ca a treia putere în
stat, independentã şi imparţialã, a avut de suferit influenţe
nefaste, cel puţin în a doua jumãtate a secolului trecut. Dacã
în regimul monarhic justiţia s-a bucurat de o oarecare inde-
pendenţã, în regimul comunist ea a fost aservitã în totalitate
puterii discreţionare a Partidului Comunist. Ea a lucrat într-un
climat de abuzuri incredibile, la nivelul celor inchiziţionale,
scopul urmãrit fiind distrugerea opoziţiei cu ajutorul ei. S-au
luat mãsuri represive asupra populaţiei, nu numai prin apli-
carea unor legi arbitrare, ci chiar cu “şuntarea” justiţiei, care
n-a reacţionat aşa cum ar fi fost normal.
Deportãrile de populaţie în baza unor culpe imaginare,
arestãrile politice, condamnãrile arbitrare s-au fãcut fãrã ca
287
justiţia sã fie implicatã. Mulţi condamnaţi sã suporte condiţiile
de ev mediu din închisorile comuniste nu fuseserã judecaţi
de tribunale, iar majoritatea deţinuţilor politici cu care s-a
construit Canalul Dunãre - Marea Neagrã nu trecuserã prin
furcile caudine ale justiţiei comuniste. Chiar şi dupã ‟89, când
s-a instaurat un regim democratic şi constituţional, justiţia nu
a scãpat de influenţele nefaste ale puterii politice, menţi-
nându-se aceleaşi nãravuri şi abuzuri din trecut.
Cât priveşte cinstea, integritatea şi deontologia profe-
sionalã pe care trebuie sã le respecte corpul judecãtoresc,
îmi rezerv dreptul de a avea unele îndoieli bazate pe expe-
rienţe personale. În ocaziile avute, care m-au pus în legãturã
cu justiţia, am putut sã cunosc atmosfera, cutumele, meteh-
nele şi corupţia care domnesc în aceastã instituţie ce se do-
reşte a fi a dreptãţii.
Emblema justiţiei, precum ştim, este zeiţa legatã la
ochi, dar se pare cã ea reprezintã în realitate o amarã ironie
la adresa ei. Talerul justiţiei nu se înclinã întotdeauna în sen-
sul dreptãţii, ci în sensul greutãţii darului pus pe el. Cred cã
trebuie sã dãm credit mesajului pe care-l transmite statuia
Dreptãţii din portul ucrainean Odessa, care aratã cu mâna
spre întinsul mãrii, unde te trimite sã cauţi dreptatea.

11. Divertisment şi sport

Aceste douã preocupãri umane se întrepãtrund şi se
completeazã reciproc, urmãrind acelaşi scop, acela de a pro-
duce plãcere şi destindere individualã sau colectivã. Din-
totdeauna, omul a cãutat modalitãţi de satisfacerea acestei
necesitãţi fireşti, inventând şi cultivând toate genurile de care
beneficiem astãzi: muzicã, teatru, operã, balet, cinematograf,
dans, concerte, festivitãţi, spectacole, literaturã, toate aces-
tea având puncte comune cu cultura; sau preocupãri sportive
ca: fotbalul, toate celelalte sporturi cu mingea, sporturi nau-
tice, aviaţie şi paraşutism, raliuri, întreceri olimpice, echitaţie
şi multe altele.
În generaţia noastrã au apãrut noi posibilitãţi de diver-
tisment: cinematograf, radioul, TV, computerul, turismul, şi în
general, mai toate genurile sportive.
288
 Toate acestea s-au produs în ritmul dezvoltãrii civiliza-
ţiei şi a progreselor tehnologiilor, în special al electronicii, ca-
re au constituit o adevãratã revoluţie industrialã şi comercia-
lã, cu efecte benefice şi asupra mijloacelor de divertisment.
Mijloacele moderne de divertisment, ne stau astãzi la
dispoziţie, pentru unii mai mult, pentru majoritatea mai redu-
se, deoarece societatea româneascã este construitã pe prin-
cipiul dictonului latin: “Non licet bovi, quod licet lovi” (Nu e
permis boului, ce e permis zeului).
Fãcând o incursiune în istorie şi întorcându-ne cu mai
bine de douã milenii, vom descoperi cã şi înaintaşii civilizaţiei
europene, grecii şi romanii aveau preocupãri pentru divertis-
ment şi sport. Plebeii romani, în modestele lor pretenţii de
viaţã, nu-şi doreau decât “Panem et circenses”, ceea ce în-
semna cã divertismentul era pe locul doi, dupã hranã. De
fapt, grecii au dat în istoria anticã primele dovezi de civilizaţie
şi culturã, pe care, dupã cucerirea acestora de cãtre romani,
a fost asimilatã de cuceritori. În vechea Eladã, jocurile olim-
pice constituiau adevãrate sãrbãtori naţionale, a cãrei auten-
citate a fost transmisã posteritãţii pânã în zilele noastre.
Arenele olimpice, care astãzi ni se înfãţişeazã într-o fi-
reascã stare de degradare, ne lasã sã apreciem grandoarea
lor de altãdatã. Ele constituiau adevãrate temple de încânta-
re spiritualã, atât prin reprezentaţii teatrale cât şi prin mani-
festãri sportive. Personal, am avut ocazia sã vizitez aceste a-
rene în Grecia, le-am admirat mãreţia şi frumuseţea, dar am
constatat un amãnunt care mi-a dat de gândit.
La Micene, “cetatea de aur” şi centrul culturii egeone
antice, pe frontispiciu porţii de intrare în arenã, se aflã o
sculpturã în basorelief reprezentând doi lei, faţã în faţã, ridi-
caţi pe labele dorsale, iar cu cele frontale rezemându-se de
coloana dintre ei. Am stat nedumerit, contemplând acest
“mesaj” şi am înţeles semnificaţia lui. Deşi grecii nu vor sã
recunoascã faptul cã în aceste arene se dãdeau reprezentaţii
barbare, pe lângã cele culturale sau sportive, leii din baso-
relief îi trãdeazã, fiind o dovadã emblematicã a spectacolului
oribil în care condamnaţii la moarte erau lãsaţi pradã leilor.

289
 Aceste “lupte” inegale s-au practicat şi în arenele ro-
mane, la Coloseum, iar în perioada prigoanei împotriva creş-
tinilor, aceştia erau trimişi în arenã, unde îi aşteptau leii flã-
mânzi. Aceastã barbarie, amplificatã de uralele sãlbatice ale
spectatorilor, constituie o patã ruşinoasã pe prestigiul civiliza-
ţiei romane antice.
De asemenea, lupta dreaptã, pe viaţã şi pe moarte,
între gladiatori avea un final lipsit de omenie, deoarece, cel
învins şi cãzut la pãmânt putea primi lovitura de graţie de la
învingãtor, dacã tribunul ridica mâna dreaptã cu degetul ma-
re în jos. O întâmplare din acea vreme, menţionatã, dacã nu
mã înşel, în romanul istoric “Quo vadis”, se referã la “minu-
nea” care s-a petrecut într-o arenã romanã, unde un creştin a
fost dat pradã unui leu. Acesta, cum a intrat în arenã s-a şi
repezit la bietul om, dar, deodatã s-a oprit la un metru de el
şi s-a lãsat la pãmânt. Creştinul s-a apropiat de el, a mân-
gâiat leul pe coamã, iar acesta i-a lins mâinile. Spectatorii în-
mãrmuriţi, au început strigãtele sãlbatice, iar în arenã s-a lã-
sat o linişte de “mormânt”. Când mulţimea s-a dezmeticit din
uimire, convinşi fiind toţi cã s-a petrecut o minune şi cã zeii
nu au fost de acord cu acest sacrificiu uman, au implorat în
cor iertarea creştinului. Nimeni n-a înţeles acest mister, pe
care l-au atribuit voinţei zeilor.
Adevãrul însã îl ştia numai creştinul şi leul: o fericitã
coincidenţã a fãcut ca leul şi creştinul sã se întâlneascã a do-
ua oarã, prima oarã s-au întâlnit în pãdure, când leul era în li-
bertate şi-i intrase un ghimpe într-o labã care-l fãcea sã rage
de durere. Creştinul, în trecere prin acel loc, s-a apropiat de
leu, i-a descoperit cauza durerii şi i-a scos ghimpele din labã,
dupã care şi-a vãzut de drum. Acum leul îi rãsplãtea ajutorul.
Creştinul, în urma rugãminţilor spectatorilor, a fost absolvit
de pedeapsa cu moartea de cãtre tribun, iar întâmplarea a
fost consideratã de mulţime ca o minune a Dumnezeului
creştin şi astfel, creştinismul a cãpãtat noi adepţi.
Revenind în zilele noastre, ca mai în toate domeniile,
mijloacele de divertisment şi sportul au cãpãtat o amploare
explozivã. Ele au creat adevãrate revoluţii financiare pe ma-
pamond, vehiculând miliarde de dolari, facilitând şi afaceri
290
mai puţin ortodoxe, dar, în sens pozitiv, şi creând locuri de
muncã, necesare echilibrului social.
În general, toate mijloacele de divertisment şi sport
sunt civilizate, benefice omului, dar sunt şi unele care nu-i
fac onoare. Mã refer la luptele sângeroase dintre câini sau
cocoşi, care fac deliciul unor oameni cu reminiscenţe atavice
de cavernã. E lãudabil faptul cã aceste “distracţii” sunt inter-
zise prin lege la majoritatea ţãrilor cu pretenţie de civilizaţie.
Dar, ca şi cum n-ar exista suficient boxul, pe care, cu
indulgenţã îl putem socoti “civilizat”, se practicã astãzi spor-
turi extreme, precum king-boxul, care este realmente o bãta-
ie fãrã menajamente între douã animale turbate. Mai lipseşte
ca arbitrul sã dea “liber” învingãtorului sã-şi omoare adversa-
rul cãzut, prin gestul roman binecunoscut şi spectacolul este
deplin.
Cât mã priveşte, din punctul de vedere al sportului,
de-a lungul anilor şi în special în tinereţe şi maturitate, am
practicat ca amator fotbalul, înotul, volei, popice, tenisul de
câmp şi de masã, iar ca divertisment, cam tot ce conţine
acest capitol. Am fost un pasionat amator de muzicã, indife-
rent de gen, bineînţeles ca ascultãtor, începând cu orches-
trele sau lãutarii din restaurante şi grãdini de varã, pânã la
concerte sau operã. De asemenea, dansul modern epocii, a
fost predilect pentru mine, având partenerã redutabilã pe
Tanţi, soţia mea, precum şi prietene din anturajul nostru. Am
pomenit în paginile anterioare premiile pe care le-am luat în
urma unor concursuri de dans. Am fost mare amator de pe-
treceri, nu atât pentru bãuturã cât mai ales pentru atmosfera
de destindere şi bunã dispoziţie, în care eu eram protagonis-
tul bancurilor, care însã mi-au adus şi necazuri în regimul co-
munist.
Printre modalitãţile predilecte pentru divertisment,
combinate cu înclinaţia spre creaţie artisticã, se aflã şi vizita-
rea marilor muzee europene, care mi-au dat lecţii de picturã,
şi pe care, dupã pensionare, am pus-o în “operã”, cu umilele
mele posibilitãţi native.
Deşi, în cei 38 de ani de activitate am fãcut cu totul
altceva, opus înclinaţiilor mele, preocuparea pentru culturã şi
291
artã nu m-a pãrãsit. Mi-am fãcut timp pentru literatura de toa-
te genurile, astfel cã biblioteca din casa mea, care ocupã un
perete întreg, a trecut prin mâinile mele. Am încercat, cât mi-
a permis timpul, sã-mi fac cultura generalã, ca autodidact, la
fel în picturã cât şi în literaturã. Teatrul, opera, cinematogra-
ful, chiar şi TV-ul, mi-au dat momente de încântare, dar şi
lecţii de viaţã şi culturã. Mari gânditori, filozofi sau scriitori ai
lumii, precum şi creatorii de minuni artistice, mi-au fost ade-
vãraţi idoli şi discipoli. Am aplicat fãrã rezerve sfatul tatãlui
meu: “Dacã vrei sã-ţi fie bine în viaţã, alãturã-te oamenilor de
la care ai de învãţat”. Pentru mine acest sfat a devenit un
principiu de viaţã, atât în activitatea mea profesionalã, care
s-a bazat pe experienţa şi cunoştinţele înaintaşilor mei, cât şi
în încercãrile mele artistice.
Oameni orgolioşi, infatuaţi şi snobi, nu înţeleg acest
mare adevãr şi de aceea nu dau rezultate pozitive în viaţã şi
se plâng de neşanse.
Sã fiu iertat pentru cã, furat de idee, m-am abãtut de
la subiect, pe care de altfel l-am şi epuizat şi voi trece la final.

Concluzii
Mã aflu în cel mai dificil moment de când scriu roma-
nul vieţii mele, pentru cã sunt atâtea de spus în acest capitol,
încât nu ştiu cu ce sã încep, aşa cã voi încerca sã mã rezum
la strictul moment de încheiere. Precum s-a vãzut pânã a-
cum, viaţa mea a decurs cu sinuozitãţi şi surprize, ca orice
viaţã obişnuitã, având în vedere numãrul anilor trãiţi.
Ca un zbor au trecut anii tinereţii, cu toate nebuniile
specifice şi scuzabile pentru aceastã vârstã, a apãrut bãtrâ-
neţea, acest monstru care ne-a rãpit potenţele, visele, plãce-
rile vieţii şi ne-a anunţat cã ne apropiem de sfârşit, prin meto-
dele sale simptomatice, pe care nu le-am luat în seamã când
au apãrut. Unii savanţi pretind cã omul începe sã moarã de
la 40 de ani, odatã cu primele celule care încep sã moarã.
Şi acum, voi încerca sã sintetizez viaţa, în multiplele ei
aspecte, aşa cum reiese din experienţele mele trãite.
Voi începe cu ce am înţeles de la viaţã:

292
 Destinul (soarta, hazardul, fortuna, oricum vrei sã-l nu-
meşti) dar în special NOROCUL, ambele sunt hotãrâtoare
în orice acţiune omeneascã.
 Fatalismul nu este o doctrinã consfinţitã, însã viaţa, îm-
prejurãrile trãite şi experienţa , te conduc la concluzia cã el
reprezintã un factor decisiv în viaţa omului. Romanii erau
adepţi ai credinţei cã zeii olimpului îi considerã pe oameni
nişte jucãrii cu care se distreazã, ei însãşi, având calitãţi
omeneşti.
 Orice lucru mãreţ se realizeazã prin muncã, perseverenţã,
abnegaţie, inteligenţã, sacrificiu şi cu multã pricepere “Ad
astra, per aspera”.
 Proverbul popular: “Omul sfinţeşte locul, dar îl şi spurcã”
este confirmat oriunde şi oricând
 De asemenea, proverbul: “Prostul nu e prost destul, dacã
nu e şi fudul”, este universal valabil.
 Interesul este suveran în toate acţiunile omeneşti. Nimic
nu se mişcã în lume, dacã nu prezintã interes.
 Viaţa, cu fiecare împrejurare, ne mai serveşte câte o lec-
ţie, care se adaugã la experienţa noastrã.
 Uneori, natura omului depãşeşte prin sãlbãticie şi cruzime
partenerii sãi din regn.
 Omul este singurul apartenent din regn, care se luptã în
“ceatã”, restul animalelor, luptându-se individual, pentru
hranã şi împerechere.
 Omul şi-a “spãlat” toate pãcatele omeneşti prin realizãrile
civilizaţiei, promovarea culturii şi respectului pentru senti-
mente nobile, precum iubirea, toleranţa, mila, iertarea, de
asemenea formând caractere bazate pe cinste, onoare,
respect, înţelepciune, prietenie, sinceritate, dreptate, ade-
vãr, creativitate. Cã nu toţi oamenii au marşat în sensul
acesta, este o lege a naturii care a disipat seminţia uma-
nã, fizic şi moral.

Şi acum, ce n-am înţeles de la viaţã:

 Ca orice muritor, de oriunde şi din orice timp, nici eu n-am
înţeles şi nici nu voi înţelege niciodatã, enigma universului,
293
 infinitatea lui în timp şi spaţiu. Omul, în toate dotãrile sale
fizice şi spirituale, nu are capacitatea de percepţie a aces-
tui mister al Existenţei, aşa cã va trebui sã se resemneze
şi sã se mulţumeascã cu ce i s-a dat sã înţeleagã.
 De ce nedreptatea stãpâneşte lumea?
Referitor la acest subiect, voi povesti o micã anec-
dotã. Se spune cã s-au întânit într-o zi Dreptatea şi Ne-
dreptatea, personificaţi în oameni. Dreptatea arãta deplo-
rabil, jerpelit, nebãrbierit, pe când Nedreptatea arãta impe-
cabil, radiind de bunã stare şi bunã dispoziţie. Dupã un
schimb de obişnuite întrebãri, Nedreptatea îl întreabã da-
cã acceptã invitaţia sa la un restaurant, fiind orã de masã.
Dreptatea, care nu mâncase de câteva zile, a fost bucuros
sã accepte invitaţia. Au intrat într-un restaurant, iar Ne-
dreptatea a comandat un prânz copios, la care Dreptatea
s-a înfruptat cu patos, datã fiind foamea care-l chinuia.
La sfârşit, Nedreptatea a cerut chelnerului nota de pla-
tã, pe care a adus-o şi a pus-o pe masã. “Las-o aici”, a zis
Nedreptatea.
Dupã un timp, Nedreptatea îl cheamã pe chelner şi se
rãsteşte la el:
 Hai, omule, adu-mi restul la mie, cã ne grãbim.
 Chelnerul, stupefiat, îl întreabã:
 Care mie, domnule, nu mi-aţi dat nici un ban, mi-aţi
spus sã vã las nota de platã pe masã şi sã revin mai
târziu.
 Cum, se înfurie Nedreptatea, nu ţi-e ruşine sã-mi spui
cã n-ai luat mia de lei şi ai spus cã te duci sã o
schimbi?
 Glumiţi probabil, domnule, rãspunde bietul chelner, din
ce în ce mai contrariat.
 Nu ţi-e ruşine, mã mãgarule, sã-mi spui mie cã n-ai luat
nici un ban? se repede Nedreptatea la el. Ia cheamã-l
pe patron!
Când se prezintã patronul şi Nedreptatea îi explicã
varianta lui, acesta se rãsteşte la chelner şi îl admones-

294
 teazã: “Nu ţi-e ruşine, mã, sã jigneşti aşa un boier ca dum-
nealui? Dã-i imediat restul!”.
Bietul chelner, strâns cu uşa şi fiindu-i teamã cã poate
pierde serviciul, scoate bani din buzunar şi-i numãrã ca
rest la mia neprimitã, bombãnind: “Unde e oare Dreptatea
sã vadã aceastã hoţie?”
Dreptatea, asistentã tacitã şi bulversatã la aceastã
scenã, bombãne în sine: “E şi ea pe aici, dar dacã a mân-
cat şi ea din aceastã escrocherie”.
Povestea mea este edificatoare. Nu de puţine ori, cei
îndriduiţi sã facã sã apere dreptatea sunt martori discreţi
sau chiar complici în acte nedrepte
 De ce lumea este astfel clãditã încât societatea umanã sã
se împartã între bogaţi şi sãraci?
Desigur, nu toţi oamenii sunt egali, îi diferenţiazã capa-
citatea intelectualã, pregãtirea profesionalã, poziţia ocupa-
tã în societate, dar apar şi factori negativi: abuzul de pute-
re, lãcomia, arivismul. Astfel, s-a ajuns în unele societãţi
bolnave, ca 20% din populaţie sã beneficieze de 80% din
bunurile materiale, iar restul, vulgul, într-un procent de
80%, sã se mulţumeascã cu cei 20% care au mai rãmas.
Aceastã situaţie este o reminiscenţã a trecutului îndepãrtat
care a scãpat civilizaţiei moderne.
 De ce oamenii nu sunt conştienţi cã politica este cea mai
dãunãtoare calamitate a societãţii umane?
Ea nu face decât sã dezbine oamenii şi sã trezeascã
în ei cele mai rele porniri: ura, duşmãnia, abuzul, lãcomia,
minciuna, trãdarea, crima. Înţeleg politica externã, care
are menirea sã stabileascã relaţiile dintre popoare şi sã a-
tenueze orice eventual conflict de interese, dar rãmân un
neînduplecat duşman al politicii de partid.
 De ce religia creştinã s-a scindat în nenumãrate secte,
catolicã, ortodoxã, greco-catolicã, luteranã etc.?
Nu cumva orgoliile, ambiţiile, interesele materiale ale
capilor bisericilor, au dus la dezmembrarea credinţei unice
în Hristos?

295
 De ce conducãtorii popoarelor, de ieri şi de astãzi, n-au
gãsit mijloace paşnice de rezolvare a conflictelor dintre ei,
recurgând la acţiuni armate, rãzboaie nimicitoare, cu mili-
oane de vieţi pierdute? De ce crima colectivã a devenit o
glorie militarã? Sã te lauzi cã ai omorât mii de duşmani şi
sã mai şi susţii cã eşti adeptul unei credinţe religioase, ca-
re condamnã cu vehemenţã crima!
 De ce omul, cu sãlbãticie şi satisfacţie distruge opere de
artã, valori ale civilizaţiei şi culturii universale, pe motiv cã
ele aparţin duşmanului? Oare, toate aceste realizãri uma-
ne, nu aparţin întregului mapamond?
 De ce omul a creat arme care pot schimba viitorul predes-
tinat al lumii? Mã refer la armele de distrugere în masã,
care pun în pericol însãşi existenţa planetei noastre. Oare
geniul creativ al omului are implicaţii criminale?
 De ce omul este lacom, avid de putere şi avere, când ne-
voile şi zilele lui sunt limitate?
 De ce omul, din laşitate şi frica de veşnicie îşi face iluzii
privind viaţa viitoare, neînţelegând cã aici pe pãmânt este
tot ce-i aparţine? Ne vom întoarce la filozofia realistã a
strãmoşilor noştri romani, care au enunţat adevãrul incon-
testabil prin dictonul lor: “Edite et bibite, post morte nula
voluptas”, sau “Carpe die”. Cã romanii au avut credinţe re-
ligioase fanteziste privind Divinitatea este un adevãr, însã,
în privinţa perceptelor de viaţã şi justiţie, au excelat.
 De ce propria conştiinţã nu-l opreşte pe om de la rele , ci
numai frica de Dumnezeu?
 De ce unii conducãtori, chiar şi unele state “democratice”
ţin popoarele lor în stare de ignoranţã şi sãrãcire, pentru
a-i putea stãpâni mai bine?
 De ce biserica le face jocul acestor conducãtori, promo-
vând ideea cã sãrãcia este cartea de vizitã pentru accesul
în “împãrãţia cerului”?
 De ce unii conducãtori întreţin în popoarele lor teama pen-
tru un viitor sumbru, sfãtuindu-i sã se mulţumeascã cu ce
au astãzi?

296
  De ce unii conducãtori mai insuflã şi astãzi popoarelor lor
credinţa cã ei sunt aleşii zeilor, predestinaţi sã-i conducã?
Nu-şi dau seama cã trãiesc în mileniul trei şi nu înaintea
erei noastre?
 De ce unii conducãtori, de ieri şi de astãzi, au vrut şi vor
sã ameţeascã poporul cu fasturi, festivitãţi omagiale, pro-
pagandã deşãnţatã, cheltuind sume fantastice pe care ar fi
trebuit sã le dirijeze spre eradicarea sãrãciei?
Ar mai fi multe întrebãri de pus, dar mã voi mulţumi
numai cu cele enunţate pânã acum, convins fiind cã nu voi
putea schimba nimic din orânduirile strâmbe ale omenirii. Ele
vor pieri însã, odatã cu omenirea.
Eu, cu toate experienţele mele de nonagenar, n-am
reuşit sã gãsesc rãspunsuri la aceste întrebãri. Aş fi însã bu-
curos dacã rãspunsurile ar veni de la cei pe care întrebãrile îi
vizeazã îi inculpã.

Pentru cã m-am apropiat de finalul poveştii vieţii mele,

voi încheia cu un mesaj şi o micã poezie, scrisã de mine într-
un moment de fugarã inspiraţie. Voi pomeni deci, vorbele în-
ţelepte şi pline de patriotism ale filologului nostru Ienãchiţã
Vãcãrescu (sec XIX), cu valoare testamentarã: “Urmaşilor
mei Vãcãreşti, las vouã moştenire, creşterea limbii româneşti
şi a patriei simţire”.
Mi-am amintit de acest frumos mesaj, aflat de la profe-
sorul meu de limba românã din liceu, pentru cã şi eu voi lãsa
un sfat final urmaşilor mei:
“Trãiţi-vã viaţa copii, în cinste, iubire şi onoare”
Şi acum poezia, pentru o încheiere pateticã şi nostal-
gicã:
Regretele senectuţii

Ca ieri zburdam prin poieniţe

În anii tinereţii mele
Sã fur fetiţelor guriţe
Şi sã le-ncânt cu acadele

297
Am adunat atâţia ani
În sacul vieţii mele
Şi am avut noroc de bani
Fãr‟ sã recurg la rele

Zburat-au vise şi fantasme

Pierit-au şi iubirile duioase
S-au depãnat în viaţã, ca în basme
Rãmas-au, în final, doar amintiri pioase

Iar din înflãcãrata tinereţe

Care-a pierit în zbor nãpraznic
Rãmas-au ani grei de bãtrâneţe
Şi în final şi ultimul meu praznic

- FINE –

298
MIRCEA FLORESCU
“Party acum 200 ani”

MIRCEA FLORESCU
“Peisaj scandinav”

299
REPRODUCERE DUPĂ UN VECHI GOBELIN
“Legenda lui Moise”

REPRODUCERE JEAN STERIADI

“Brişcari în piaţa mare”

300
MIRCEA FLORESCU
“Babele – în Bucegi”

MIRCEA FLORESCU
“Iarna în pãdure”

301
 MIRCEA FLORESCU
“Ieslea Sfântã”

REPRODUCERE N. GRIGORESCU (1838-1907)

“La pãşune”

302
 MIRCEA FLORESCU
“Moara cu noroc”

REPRODUCERE ŞTEFAN POPESCU (1872-1948)

“Prânzul secerãtorilor”

303
 MIRCEA FLORESCU
“Florenţa: Dante şi Beatrice”

REPRODUCERE JAN VERMEER (1632-1675)

“Fatã în faţa ferestrei”

304
MIRCEA FLORESCU
“Cãsuţa mult visatã”

305
MIRCEA FLORESCU
“Bãtrân cu pipã”

306