I had a chance to listen to the entire album and unfortunately and with all respect this album

sounds like Weidung covered Modern Talking's already released tracks, this album does not
sound original! The lyrics are new but the melody is older Modern Talking material :) Je Ne Sais
Pas, Ready for Romance and Don't Let Me Down are the best most original sounding tracks out
of the entire album, at least in my opinion! I understand that Christian Geller was trying to bring
back nostalgic moments but newer sounding tracks could have been produced with better
results! Today, Tonight, Together really? New composed track? Come on Geller!

True, Modern Talking connect the nation... Thomas Anders it's the best! It's true, maybe ...
nostalgia for Modern Talking. They were the best Thank you, dear Jack! Nice video! A beautiful
day!

Comuna Tănăsoaia
Tănăsoaia (în trecut, Valea Rea și Galbeni) este o comună în județul Vrancea, Moldova, România, formată
din satele Călimăneasa, Costișa, Costișa de Sus, Covrag, Feldioara, Galbeni, Nănești, Tănăsoaia
(reședința), Vladnicu de Jos, Vladnicu de Sus. Comuna se află în nord-estul județului, la limita cu județul
Galați, în valea râului Zeletin, fiind străbătută în zona de vest și de emisarul acestuia, râul Berheci. Este
străbătută pe direcția nord-sud de două șosele județene: DJ241 o leagă spre sud în județul Galați de Gohor
(unde se termină în DN24); și spre nord de Boghești și mai departe în județul Bacău de Podu Turcului
(unde se intersectează cu DN11A), Glăvănești, Motoșeni, Răchitoasa, Colonești și Izvoru Berheciului;
DJ241A o leagă spre sud în județul Galați de Gohor, și spre nord de Corbița și mai departe în județul
Bacău de Dealu Morii, Vultureni, Oncești și Izvoru Berheciului.

Lectia de istorie

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Valea Rea, făcea parte din plasa Zeletinul a
județului Tecuci și avea în compunere satele Călimăneasa, Covragu, Galbenu, Nănești, Sălcuța, Valea Rea
și Vladnicu, cu o populație de 1621 de locuitori. În comună funcționau cinci biserici și două școli mixte.
Anuarul Socec din 1925 o consemnează în plasa Podu Turcului a aceluiași județ, având 2685 de locuitori
în aceleași sate. În 1931, zona a fost ușor reorganizată, comuna luând numele de Galbeni și rămânând cu
satele Călimăneasa, Galbeni, Nănești, Valea Rea de Jos, Valea Rea de Sus și Vladnic, după ce satul
Covragu a fost transferat comunei Brăhășești, iar satul Sălcuța — comunei Corbița. În 1950, comuna a fost
arondată raionului Răchitoasa din regiunea Bârlad și apoi (după 1956) raionului Adjud din regiunea Bacău.
În timp, satul nou apărut Tănăsoaia a devenit reședința comunei, iar comuna a luat numele lui. În 1964,
satele Valea Rea de Jos și Valea Rea de Sus și-au schimbat denumirea în Costișa, respectiv Costișa de Sus.
Comuna Tănăsoaia a fost transferată în 1968 la județul Vrancea, și de atunci are alcătuirea actuală.

Monumente istorice

Două obiective din comuna Tănăsoaia sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Vrancea ca
monumente de interes local. Unul este clasificat ca monument de arhitectură — biserica de lemn „Intrarea
în Biserică”, datând din 1776 din centrul satului Nănești. Celălalt, monumentul eroilor din Primul Război
Mondial din satul Tănăsoaia, ridicat în 1929 în fața bisericii din sat, este clasificat ca monument memorial
sau funerar.

...........................................................................................................................................................................
..............................

Comuna Tănăsoaia

Tănăsoaia (în trecut, Valea Rea și Galbeni) este o comună în județul Vrancea, Moldova, România, formată
din satele Călimăneasa, Costișa, Costișa de Sus, Covrag, Feldioara, Galbeni, Nănești, Tănăsoaia
(reședința), Vladnicu de Jos, Vladnicu de Sus. Comuna se află în nord-estul județului, la limita cu județul
Galați, în valea râului Zeletin, fiind străbătută în zona de vest și de emisarul acestuia, râul Berheci. Este
străbătută pe direcția nord-sud de două șosele județene: DJ241 o leagă spre sud în județul Galați de Gohor

1
(unde se termină în DN24); și spre nord de Boghești și mai departe în județul Bacău de Podu Turcului
(unde se intersectează cu DN11A), Glăvănești, Motoșeni, Răchitoasa, Colonești și Izvoru Berheciului;
DJ241A o leagă spre sud în județul Galați de Gohor, și spre nord de Corbița și mai departe în județul
Bacău de Dealu Morii, Vultureni, Oncești și Izvoru Berheciului.

Lectia de istorie

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Valea Rea, făcea parte din plasa Zeletinul a
județului Tecuci și avea în compunere satele Călimăneasa, Covragu, Galbenu, Nănești, Sălcuța, Valea Rea
și Vladnicu, cu o populație de 1621 de locuitori. În comună funcționau cinci biserici și două școli mixte.
Anuarul Socec din 1925 o consemnează în plasa Podu Turcului a aceluiași județ, având 2685 de locuitori
în aceleași sate. În 1931, zona a fost ușor reorganizată, comuna luând numele de Galbeni și rămânând cu
satele Călimăneasa, Galbeni, Nănești, Valea Rea de Jos, Valea Rea de Sus și Vladnic, după ce satul
Covragu a fost transferat comunei Brăhășești, iar satul Sălcuța — comunei Corbița. În 1950, comuna a
fost arondată raionului Răchitoasa din regiunea Bârlad și apoi (după 1956) raionului Adjud din regiunea
Bacău. În timp, satul nou apărut Tănăsoaia a devenit reședința comunei, iar comuna a luat numele lui. În
1964, satele Valea Rea de Jos și Valea Rea de Sus și-au schimbat denumirea în Costișa, respectiv Costișa
de Sus. Comuna Tănăsoaia a fost transferată în 1968 la județul Vrancea, și de atunci are alcătuirea actuală.

Monumente istorice

Două obiective din comuna Tănăsoaia sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Vrancea ca
monumente de interes local. Unul este clasificat ca monument de arhitectură — biserica de lemn „Intrarea
în Biserică”, datând din 1776 din centrul satului Nănești. Celălalt, monumentul eroilor din Primul Război
Mondial din satul Tănăsoaia, ridicat în 1929 în fața bisericii din sat, este clasificat ca monument memorial
sau funerar.

.........................................................................................................................................................

#Romania #Vrancea #Focsani #Adjud #Odobesti #Panciu #Marasesti

UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ID

Lucrare de licenţă
2
 Elementele de modernitate

în opera lui Ioan Slavici

Coordonator ştiinţific, Absolvent,

Asist. univ. dr. Botezatu Elena Chițiga Livia Maria

Galați, 2021

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE LITERE

3
 Elementele de modernitate

în opera lui Ioan Slavici

Coordonator ştiinţific, Absolvent,

Asist. univ. dr. Botezatu Elena Chițiga Livia Maria

CUPRINS

4
Argument…………………………………………………........……...4
Capitolul I. Etape în opera lui Ioan Slavici..........................................5
Capitolul II. Ioan Slavici – activitatea literară.................................... 32
Capitoul III. Proza lui Ioan Slavici………………………..................44

Concluzii…………………….…………………………………..…….60
Bibliografie…………………………..……………….............…….....61

ARGUMENT

Prezenta lucrare are ca miză evidențierea temelor și a strategiilor textuale care

individualizează creația lui Ioan Slavici, dar și interpretarea limbajului artistic, a tropilor, a
imaginilor artistice, ce conferă expresivitate operelor aflate sub semnătura acestuia. În plus, s-

5
a vizat tratarea ipostazelor în care eul liric se descoperă, fațetele, măștile instanței încifrate
textual în raport cu „realități” ce tulbură, adesea, ființa umană.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a
fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al
mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale
ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
Paginile etnografice ale lui Slavici sunt idilice. Lumea lui este una cuminte, ordonată,
cinstită (influențată de austro-ungari), flăcăii sunt harnici, fetele frumoase. (N. Manolescu).
Realist este și prin stilul său sobru, meticulos, detaliat.
Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului,
Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale
romanului.
Ioan Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere
memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi
clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul
modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai
pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

6
Capitolul I.
Etape în opera lui Ioan Slavici

I.1. Considerații preliminare de receptare critică

Ioan Slavici, prozator ardelean,precursor al lui Liviu Rebreanu,este un autor
moralist,un fin psiholog,un creator de tipologii.Viziunea realistă a operei sale asigură
obiectivitatea, ca principiu creator, care-i permite situarea în spatele scenei, prin propunerea
ca referinţă directă a unui întreg univers al actualităţii imediate, reprezentat de realitatea
prezentă, de trecutul istoric sau de ansamblul tradiţiilor şi al obiceiurilor poporului român.

Cunoscând foarte bine realităţile rurale ardelene care au constituit o sursă de

inspiraţie, Ioan Slavici acordă o deosebită atenţie vieţii sociale şi particularităţilor ei.
Nuvelele sale având subiecte preluate din mediul satului românesc, au integrat în paginile
literaturii române, un ,,realism poporal”, universul sătesc fiind ,,reconstituit veridic, de obicei
prin aglomerarea de amănunte caracteristice’’ Slavici devine, prin aceasta, un iniţiator al
prozei realiste, în care obiectivitatea şi impersonalitatea naratorului se impun în zugrăvirea
unei lumi omogene şi raţionale, în care dimensiunile colective le pot integra pe cele
individuale. Tradiționalismul ideației sale reclamă însă, motivații moderne. Prin tematica
abordată – problematica învățării, de exemplu – se înscrie în etosul central-european, prin
genul de scriere cultivat – povestirea sătească – operei i se atribuie o dimensiune europeană.
Semnul emblematic al toposului a devenit o certitudine în scrierile sale, personajele
dezvoltând o relație de conjuncție sau disjuncție cu mediul traversat.

Și motivația psihologică a personajelor reclamă modernitatea operei, în sensul că

Slavici inițiază analiza psihologică în proza românească. Creaţiile literare promovează, în
acest sens, un nou mod de a privi lumea, aceeaşi lume care i-a stăpânit memoria scriitorului şi
se concentrează asupra invaziei realului în imaginar. Pare dificil, dacă nu imposibil, de a
selecta faptele şi atmosfera reală de cea fictivă. Preocupările lui artistice au vizat, după cum
știm, și valorificarea tezaurului artistic popular, prin prelucrarea căruia își exersează Slavici,
talentul creator. O bogăție de opere populare au fost reactualizate, refăcându-se legătura cu
acestea, apreciate ca surse de inspirație pentru literatura cultă. „Este meritul realismului
popular promovat la „Telegraful român” și, mai ales, la „Tribuna”, de a fi reînnodat firele
legăturii cu poporul, din creația căruia s-au inspirat”. Apropierea de popor și educarea lui, au
fost pentru Slavici prioritățile scrisului său, așa cum și rezultă din opera sa, al cărei mesaj se
adresează omului din popor cu care se identifică în aspirațiile sale.

7
 Proza lui Ioan Slavici scoate in evidență o frescă a moravurilor si a compor-
tamentului specific locuitorilor din Ardeal,o lume in care triumfa binele si puritatea,cinstea si
dreptatea, iubirea de oameni,norme etice pe care omul trebuie să le respecte.Si concepția
social-politică este relevantă pentru modul în care noi, cititorii de astăzi, ne raportăm la opera
lui Slavici și o citim în notă tradițională sau modernă.

Si concepția social-politică este relevantă pentru modul în care noi, cititorii de

astăzi, ne raportăm la opera lui Slavici și o citim în notă tradițională sau modernă. Sistemul
de valori după care s-a condus Slavici o întreagă viață este evident pentru concepția socială
conservatoare, aflată în vecinătatea celei mai avansate tradiții, promovată de minți luminate
din Transilvania, Slavici este un clasicist, a cărui operă se impune prin unitate și armonie
compozițională, prin echilibru între forțele antrenate și prin promovarea frumosului, care nu
poate fi valorizat decât în funcție de bine și adevăr. Recunoaștem aici preocuparea de a
teoretiza probleme de estetică literară, referitoare la raportul dintre om și morală, de fapt,
preocupările scriitorului pentru etic și estetic, întrucât autorul este pentru Slavici creatorul de
opere literare valoroase, care transcend conceptele de bine sau rău, frumos sau urât, adevăr
sau neadevăr, moral sau imoral.

Ioan Slavici surprinde pe lângă tradițiile și obiceiurile satului și factorii

perturbatori ce apar atunci când țăranul român ia contact cu lumea exterioară ce se afla sub
influența orânduirii capitaliste. Prin publicarea nuvelei „Moara cun noroc”, devine scriitorul
care introduce analiza psihologică în literatura română. Astfel eroii sunt înfățișați în
zbuciumul lor lăuntric nu numai în manifestările lor exterioare precum în proza precedentă.
Dialogurile și monologurile interioare devin reflexe ale intimității omului, dezvăluindu-i
gândurile, având o mare putere de caracterizare psihică.El cultivă genul de literatură –
povestirea sătească – în care operează cu valori tradiționale clasice: binele, frumosul și
armonia, creând o lume închisă cu țărani religioși ce respectă tradițiile, transpuși în personaje.
Influența folclorică asupra literaturii lui Slavici este dată de: a) etosul popular prezent în
poveștile fantastice (Zâna Zorilor,) b)tablourile etnografice redate în povestirile idilice (Gura
satului, Scormon, La crucea din sat) c) etosul istoric relevat în narațiunile istorice (Din
bătrâni,, Bogdan Vodă, Gașpar , domnul Moldovei) d) etosul social așa cum apare în romanul
Mara, nuvelele: Pădureanca, Moara cu noroc, fiind atras de profesiile orășenești.

Caracterul popular al operei lui Slavici este dat de folosirea expresiilor populare, a
proverbelor și repetițiilor: „Popa e omul dracului”; „Vremile vin, vremile se duc, lumea
merge înainte, iar omul când cu lumea, când împotriva ei”; „O dorință naște pe alta”. Pentru a
da veridicitate celor scrise, autorul apelează la regionalisme, împrumută eroi din mediul rural,

8
din basme și povești, fiind preocupat de a surprinde în cuvinte simple și înțelese de toți
românii o concepție de viață specifică pentru spațiul rural. El presară în creația sa și alte
specii ale literaturii populare cum ar fi: cimiliturile și ghicitorile, versuri spuse la joc,
afirmând că doina e „ceva specific românesc și ne arată felul deosebit al românului de a simți
și de a-și exprima simțirile”, iar în baladă „găsim tradițiile istorice ale poporului, așa cum ele
s-au păstrat prin grai viu”, punând în centrul lor „un om care a săvârșit fapta însemnată ori a
suferit ca mine”; snoavele ce „cuprind ca novelele, întâmplări cari s-au petrecut ori s-ar putea
cel puțin petrece în viața practică” ; povestirea este „hrana de toate zilele a românului” și
poezia de ocazie „căci sunt mai mult ocaziunile la care românii au ceremonii și cântări
tradiționale”.

Scrierile din perioada studenției vieneze ( Scormon, La crucea din sat, Gura
satului,, Moara cu noroc, Pădureanca) aparțin realismului popular, toate având subiecte
extrase din mediul rural în care un loc aparte îl ocupa atotputernicia tradiției și a obiceiurilor.
Trece apoi spre nuvela orășenească: Un paravan, Mâhnirile lui Trică, Un democrat, etc.
Slavici transmite în opera sa „adevărul vieții” iar interesul său pentru această problematică
morală îl păstrează în actualitate trecând astfel proba timpului. Criticii l-au numit „părintele
prozei literare ardelene” deoarece creația sa „cuprinde epopeic toate temele majore ale
mediului țărănesc, cu profundele lor rezonanțe în plan psihologic realizând o vastă, o
inegalabilă frescă socială a elementului poporan de la finele secolului al XIX-lea românesc.”

Fiind o fire sensibilă, își dorea o lume ideală condusă după principiile morale ale
iubirii și respectului reciproc pe care și le însușise de la mama sa, după cum mărturisea în
lucrarea memorialistică „Fapta omenească”: „Când întâlnești în calea ta un român – îmi zicea
mama – să-i zici și treaba fiecăruia dintre dânșii cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și
față cu cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine”. Scriitor și gânditor tradițional, umanitatea
operei sale apare într-o dublă ipostază: una țărănească, păstrătoare a sufletului românesc pur
și nealterat, cu o mentalitate arhaică ce nu-și depășește tiparele și alta ce aparține unei
societăți ce intră în istoria orânduirii capitaliste, însă fără a o prejudicia pe prima. Acesta este
motivul pentru care criticii îl situează pe Slavici între tradiție și modernitate, un creator
multiplu ce a abordat în opera sa specii și genuri diferite. A reușit să facă trecerea între
tradiție și epoca cea nouă, capitalistă, dând acesteia din urmă vigoarea ce rezultă din
rădăcinile populare și naționale și realizează în același timp puntea dintre tradiția literară de
până la el cu cuceririle artei ce animă spiritul literaturii apropiate de noi.

Viziunea realistă a operei sale asigură obiectivitatea, ca principiu creator, care-i

permite situarea în spatele scenei, prin propunerea ca referinţă directă a unui întreg univers al

9
actualităţii imediate, reprezentat de realitatea prezentă, de trecutul istoric sau de ansamblul
tradiţiilor şi al obiceiurilor poporului român. Cunoscând foarte bine realităţile rurale ardelene
care au constituit o sursă de inspiraţie, Ioan Slavici acordă o deosebită atenţie vieţii sociale şi
particularităţilor ei. Nuvelele sale având subiecte preluate din mediul satului românesc, au
integrat în paginile literaturii române, un ,,realism poporal”, universul sătesc
fiind ,,reconstituit veridic, de obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice’’16. Slavici
devine, prin aceasta, un iniţiator al prozei realiste, în care obiectivitatea şi impersonalitatea
naratorului se impun în zugrăvirea unei lumi omogene şi raţionale, în care dimensiunile
colective le pot integra pe cele individuale.

Tradițiile ideației sale reclamă însă, motivații moderne. Prin tematica abordată –
problematica învățării, de exemplu – se înscrie în etosul central-european, prin genul de
scriere cultivat – povestirea sătească – operei i se atribuie o dimensiune europeană. Semnul
emblematic al toposului a devenit o certitudine în scrierile sale, personajele dezvoltând o
relație de conjuncție sau disjuncție cu mediul traversat. Și motivația psihologică a
personajelor reclamă modernitatea operei, în sensul că Slavici inițiază analiza psihologică în
proza românească.

Creaţiile literare promovează, în acest sens, un nou mod de a privi lumea, aceeaşi
lume care i-a stăpânit memoria scriitorului şi se concentrează asupra invaziei realului în
imaginar. Pare dificil, dacă nu imposibil, de a selecta faptele şi atmosfera reală de cea fictivă.

Preocupările lui artistice au vizat, după cum știm, și valorificarea tezaurului

artistic popular, prin prelucrarea căruia își exersează Slavici, talentul creator. O bogăție de
opere populare au fost reactualizate, refăcându-se legătura cu acestea, apreciate ca surse de
inspirație pentru literatura cultă. „Este meritul realismului popular promovat la Telegraful
român și, mai ales, la Tribuna, de a fi reînnodat firele legăturii cu poporul, din creația căruia
s-au inspirat”. Apropierea de popor și educarea lui au fost pentru Slavici prioritățile scrisului
său, așa cum și rezultă din opera sa, al cărei mesaj se adresează omului din popor cu care se
identifică în aspirațiile sale.

Concepția social-politică este relevantă pentru modul în care noi, cititorii de astăzi,
ne raportăm la opera lui Slavici și o citim în notă tradițională sau modernă. Sistemul de valori
după care s-a condus Slavici o întreagă viață este evident pentru concepția socială
conservatoare, aflată în vecinătatea celei mai avansate tradiții, promovată de minți luminate
din Transilvania; Slavici este un clasicist, a cărui operă se impune prin unitate și armonie
compozițională, prin echilibru între forțele antrenate și prin promovarea frumosului, care nu
10
poate fi valorizat decât în funcție de bine și adevăr. Recunoaștem aici preocuparea de a
teoretiza probleme de estetică literară, referitoare la raportul dintre om și morală, de fapt,
preocupările scriitorului pentru etic și estetic, întrucât autorul este pentru Slavici creatorul de
opere literare valoroase, care transcend conceptele de bine sau rău, frumos sau urât, adevăr
sau neadevăr, moral sau imoral.

Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere
memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi
clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul
modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai
pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

Volumul „Novele din popor”, constituie nucleul central al operei slaviciene, prin

care scriitorul își va defini o poziție privilegiată în tabloul literar românesc. Deși nu a fost
receptat, la apariția din 1881, cu toată efervescența de către critica literară românească, treptat
își va câștiga notorietatea prin voci precum Nicolae Iorga, George Călinescu, Ion Breazu,
Tudor Vianu ș.a., prin aprecierile cărora scriitorul ardelean va reintra în circuitul de valori
literare, recunoscându-i-se meritul de a fi considerat inițiatorul prozei realiste în literatura
română.

Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul
1873, când a încercat să scrie Osanda Raului, dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc
abia după apariția romanului Mara. Mara a reprezentat o altă treaptă în evoluția romanului
românesc. George Călinescu a descris apariția acestui roman un pas mare în istoria genului],
fiind una din cele mai puternice opere care s-a scris înainte de Ion al lui Liviu Rebreanu
Romanul prezintă lumea foarte cunoscută lui Slavici a țăranilor și târgoveților din jurul
Aradului, cu un subiect și o intrigă sumară. Mara, o precupeață abilă, chibzuită și egoistă, cu
un spirit pragmatic și o dârzenie aproape bărbătească, se luptă să asigure un viitor îndestulat
copiilor săi, Persida și Trică. Conflictele care se declanșează și consecințele lor, prezentate pe
un larg fundal social și caracterizarea amplă a personajelor reprezintă substanța romanului
neterminat Din bătrâni, Slavici, inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, se apleacă
asupra romanului istoric și acoperă perioada nebuloasă a secolelor VI - IX a istoriei noastre,
conturând o vastă frescă istorică, acoperind zona de la crestele Bucegilor până la Califatele
arabe din Asia Mică. Narațiunea este o încâlcită lecție de istorie, iar viața personajelor se
complică inutil și la suprafață cu disputele teologice ale epocii. Slavici istoricul intră în
dispută cu Slavici cunoscătorul de oameni, dar ciclul este net superior puținelor romane

11
istorice scrise până la acea dată, iar demersul lui Slavici este considerat un deschizător de
drumuri pentru opera lui  Mihail Sadoveanu. „Din două lumi”, prezintă povestea fetei unui
meseriaș prinsă de nostalgia evadării din lumea ei. Ea nu aparține nici lumii boierești, dar nici
lumii celor mărunți, lumi pe care Slavici le vede permanent în antiteză, iar povestea ei se
sfârșește într-un mod tragic. Conașul Văleanu, donjuanul facil care-i făcea curte fetei , este
ucis de un tânăr de pe moșia lui, iar fata moare din pricina remușcărilor. Dinu, tutorele
familiei după moartea fierarului, pierde bruma de avere pe care o agonisise într-un proces cu
Vlaicu, arendașul moșiei lui Văleanu, și se retrage în satul lui. Romanul Cel din urmă
armaș prezintă povestea unui fiu de boieri, cu studii în străinătate, care-și toacă toată averea
și se sinucide, iar romanul Din păcat în păcat prezintă povestea unui bucovinean venit la Iași
care nu se poate adapta societății ieșene și ajuns la marginea prăpastiei este salvat de viața
monahală.

Desigur că romanul Mara rămâne marea carte a autorului – un pas mare în istoria

genului – cartea care-l va defini ca romancier, în spiritul tradiției, prin faptul că zugrăvește o
lume omogenă și rațională, în care morala colectivă o absoarbe pe cea individuală. Nota de
modernitate a cărții o asigură finețea analizei psihologice, care vizează nu doar personajul în
singularitatea sa, ci mai ales aspectele relației cu socialul. Personajele dau măsura valorii lor
prin raportarea la lumea pe care o reprezintă și prin care se definesc. De aceea, cartea rămâne
în primul rând un moment artistic deosebit și, împreună cu volumul de nuvele din 1881,
conturează tensiunile artistice ale operei slaviciene (momentul valoric al acesteia).Dacă
Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este,
alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.

„Pe cât e de mare prozator autorul romanului Mara, pe atât e de modest ca

memorialist”, afirma Alexandru Săndulescu. Memorialistica lui Slavici este scrisă fără
intenția de a face literatură,dar nu este de neglijat datorită valorii sale documentar-
biografice. Slavici prezintă cu predispoziții de moralist observațiile sale atente asupra
mediilor pe care le-a străbătut în lunga și agitata-i viață. Tonul memorialisticii sale este
sfătuitor și justițiar, fiind un fin observator al caracterelor și al socialului și a fost indiferent
față de natură, care părea să nu-i spună mare lucru. Slavici a fost primul scriitor care l-a
cunoscut pe Eminescu încă din tinerețe și a stat în preajma lui multă vreme, iar
memorialistica sa a furnizat cele mai bogate și mai autentice date privitoare la om și
poet. Amintirile sale, scrise fără strălucire stilistică, apar ca o necesitate de a apăra memoria
marilor săi prieteni, Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Astfel, el nu se apleacă asupra
anectodicii sau asupra vieții, ci asupra portretului moral al acestora. Închisorile mele, volum
12
apărut în 1920, sunt o evocare a experienței sale existențiale în temnițele maghiare și
românești, iar Lumea prin care am trecut, volum publicat în 1930, constituie
un roman autobiografic al scriitorului.

Valoarea estetică a literaturii lui Slavici se menține și astăzi, fiind unul

dintre scriitorii care au trecut proba timpului. Interesul lui pentru o problematică morală a
vieții îl păstrează în actualitate, precum și consistența și acuitatea observației, susținute de
vocația de a construi epic și de a crea tipuri umane memorabile. De asemenea, creațiile mari
au avut și au încă o rezonanță artistică și istorică națională, o rezonanță de esență moral-
creștină, cu accentuarea eticismului specific ardelenesc, anticipând opera de valoare a lui
Rebreanu. Din această perspectivă, opera scriitorului Ioan Slavici este expresia cea mai
pregnantă a literaturii ardelene, o literatură puternic regională, reflectând cu fidelitate condiții
locale fundamentale.

„ ... Dar opera este remarcabilă...”, afirma George Călinescu în Istoria literaturii române

de la origini până în prezent. Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic,
istoric și pedagog practic, gazetar și memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în
volume este vastă și diversă, fără a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat.
Junimist convins, susținea că estetica este strâns legată de etică, susținând imposibilitatea
separării frumosului de bine, iar arta o privea ca pe un act moral și combătea cu asprime în
cronicile sale din Timpul tot ceea ce considera necuviințe estetice.

Ca și Titu Maiorescu, Slavici și-a înțeles și asumat destinul de întemeietor, eroarea

lui fiind însă aceea că, spre deosebire de contemporanul său, nu s-a limitat la domeniul
culturii și artei, năzuind o revoluționare a societății prin persuasiune. În activitatea literară și
social-culturală a lui Slavici, se disting cu claritate două perioade mari. Prima jumătate a
vieții este a căutărilor, a gândirii elastice, dialectice, a creației literare originale, autentice; a
doua este a cantonării în certitudini osificate, dogmatice, a simplificărilor atinse uneori de
eticism. Pasiunii de a descoperi adevărul, pentru sine și pentru semeni, îi ia locul trufia de a
impune acest adevăr că norma obligatorie celor din jur. Adevăratul Slavici, rămane pentru
noi tânărul „S", atât opera sa literară majoră, cât și gândirea literară și socială valoroasă
aparținând primei sale perioade, plasată aproximativ intre 1871, anul debutului, și 1894,
apariția Marei. în aceasta perioada, Slavici pornește cu râvnă și energie inepuizabila la
construirea personalității sale, prin studiu, lectura și meditație, prin scris și acțiune social-
culturală directă. Ideile privitoare la arta și literatură, formulate în articole și în
corespondentă, se încadrează sferei realismului modern, deși ele se sprijină adesea pe teze
13
clasice. Păreri de acută pertinentă și modernitate are Slavici asupra personajului epic sau
asupra problemelor de retorica prozei realiste, unele actuale și azi. Personajul epic, crede,
trebuie să fie o modelare specifica a realității istorice și sufletești a omului, sinteza sociala și
etnica. El distinge intre personajul "premeditat" și cel "format", numind astfel ceea ce, mai
tărziu, E. M. Forster vă numi personajul "plat" și respectiv, cel "rotund". În concepția lui
Slavici, personajul trebuie să dețină un "prisos de putere", să fie structurat pe o "problema"
vectoriala. El trebuie "format" prin "lupta pentru voință, rezon și lumea din afara", intre
"închipuire" și "fire", lupta care culminează în acel punct "unde firea ajunge să predomineze
asupra închipuirii". Pe de alta parte, Slavici crede, totuși, că idealizarea e necesară, în spiritul
unei utopii a eficientei sociale a literaturii. Având o idee modernă despre rolul activ al
cititorului în actul lecturii, Slavici formulează multe observații pline de miez despre cele ce ar
trebui să fie principiile de bază ale unei retorici (nestatuate, desigur, de el) a realismului și
romanului -"obiectivitatea", "firescul" și "consecventa". Toate aceste idei sunt așezate, de
altfel, la temelia prozei slaviciene. Atât sub raportul întemeierii unor categorii estetice
moderne, cât și sub acela al sondării, prin ele, a substanței social-istorice romanești moderne,
al configurării unui model literar uman modem, contribuția prozei scriitorului este
inestimabilă.

Omul lui Slavici, este plasat într-un orizont vast, incomparabil mai larg fată de
acela al prozatorilor predecesori. Este orizontul "firii omenești", în care existenta individului
se arată ca o relație complexă cu istoria, optimistă sau tragică, prin confruntarea cu un destin
supraindividual pe care o presupune. Personajul slavician își caută fericirea în spațiul istoric
al epocii sale, nemultumindu-se, însă, cu ceea ce îi oferă acesta. Dincolo și mai presus de
spațiul istoric în care e așezat de propria voință sau de împrejurări, este prezent orizontul
"firii omenești", ca topos inițial sau că aspirație permanentă a personajului, Slavici începe
creând personaje "plate", în cadrul pieselor de teatru și al basmelor din primii ani.

Sub aspectul categoriei formale, el trece de la "personajul plat" al primelor

nuvele, la "personajul rotund" al celor de după 1880, cucerind, concomitent, în cele mai
reușite opere, autenticitatea profundă, de tip modern, a umanului. În paralel, iși creează și
perfecționează uneltele (în primul rand, analiza psihologică, principala contribuție a lui
Slavici la acest capitol al tehnicilor moderne). De la început, nuvelele atestă efortul modelării
artistice a structurilor substanțiale ale epocii și accesul la problema fundamentală a acesteia,
integrarea individului "patriarhal" în istoria modernă. Aceste structuri sociale corespund în
opera unor structuri biografice interioare ale autorului. Astfel, sub un aspect, Popa Tanda,
personajul primei nuvele, este Slavici - "dascălul", prefigurând întreagă biografie ulterioara a
14
autorului. Nota de idilism acuzată de critica la primele nuvele vine din rezolvarea încă
superficială a unor conflicte, care nu implică deocamdată nivelul existențial al personajelor,
rămânând la nivelul sentimental sau social-cotidian. Mediul este încă cel tradițional, al unui
sat și al unei umanități necontradictorii, iar personajele sunt consubstanțiale mediului.
Luptând pentru a civiliza prin exemplul personal un sat părăginit, părintele Trandafir nu este
un utopist, el are un model real (satul unde se născuse) care e pentru el starea normală a
lumii. Caracterul non-contradictoriu al relației personaj-mediu este subliniat de vocea
narativa impersonala, exprimând cu sfato- șenie și umor punctul de vedere al mediului. Că
atare, Popa Tanda este una dintre cele mai stenice pagini ale literaturii noastre, vorbind, fară
note false, despre șansa omului de a-și afla împlinirea în lumea să. Celelalte nuvele ale
începutului, Scormon, Gura satului și La crucea din sat sunt toate construite pe minore
incidente intervenite în cadrul relației individ-mediu, incidente soluționabile și menite să
așeze aceasta relație într-un echilibru mai trainic. Și Budulea Taichii aduce în prim-plan
prezenta, disproporționată la prima vedere, a mediului. Importanța acordată aici mediului
(personajele satului natal al lui Hutu) se justifica prin aceea că, sub un aspect, Huțu e insul
care nu și-a aflat încă locul menit. Totuși, Budulea Taichii este o nuvelă mult mai complexă
decât celelalte. Deși vocea narativă și comicul simpatiei exprima fericit legătură intima cu
ambientul, eroul nu mai este aici doar o individuare a mediului.

Adaptabilitatea sa e o deschidere fată de istorie și fiul cimpoieșului e ispitit de o

carieră burgheză. El are însă puterea de a se opri din alunecare, revenind în spațiul umanizant
al începuturilor. Prin această opțiune liberă, Huțu este primul personaj liber de istorie al
literaturii noastre, primul care ia cunoștință de orizontul istoriei și se delimitează conștient de
el. Totodată, Huțu reprezintă prima tentativă clară de personaj "rotund". Altfel spus, este
primul personaj modern al prozei romanești, împlinirea la nivel major a acestor căutări o
constituie Moara cu noroc. Slavici creează o geografie literară, cu tipurile umane și
atmosfera ei specifică, pe fundalul unei civilizații conditionate istoric si moral: migrația
moților pentru munci sezoniere in diverse zone ale țării (Pădureanca), initierea unui tanăr in
tainele breslelor, cu toate obiceiurile, ritualurile și ierarhiile acestora (Mara), intemeierea unei
afaceri proprii din dorinta schimbării statutului social (Moara cu noroc), ambitia si depăsirea
prejudecătilor (Budulea Taichii), psihologia colectivității (kira satului), moralitatea familiei
(Piatra din prag) etc. Toate aceste lucrări zugrăvesc o lume care se află la granița dintre rural
si urban, personajele incadrandu-se in tipologii umane și ilustrand principii etice prin destinul
lor.
Un complex individual, ca și unul social au făcut din Slavici primul scriitor
roman dotat cu o remarcabilă acuitate la existenta individului printre ceilalți. Omul lui Slavici
15
îl intalnește pe celalalt, dar nu că pe un obiect (al dorinței, al posesiei, al subordonăriI), și nici
că pur agent (opunandu-se, colaborând, subordonandu-se). Celalalt exista mai ales că o
conștiință care privește și califica. Distincția este esențială. Căci, daca unei acțiuni omul lui
Slavici îi răspunde prin reacție (fapta îl eliberează și îl absolvă), unei priviri nu-i poate
răspunde; el o interiorizează că pe propria să esență" (Magdalena Popescu, Slavici). O
trăsătură esențială, așadar, a operei lui Slavici este surprinderea individului în și prin
colectivitate. El nu există decât prin raportare la ceilalți. Este o umanitate care leagă indivizii
intre ei prin fire invizibile, le condiționează întregul comportament, îi face să ia hotărâri în
dezacord cu propria conștiință. Autorul devine, în acest context, un observator al sufletului
disimulat și crispant de mut. Iubirile, dușmăniile se desfășoara în stilul „tăciunilor sub
cenușă" (G. Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent). Personajele
create de Slavici au o viață interioară tensionată, ele sunt în permanent conflict cu lumea și
caută necontenit o cale spre echilibrul interior. Definitorie pentru arta sa este marea putere de
interiorizare a eroilor, infătișati în zbuciumul lor lăuntric, nu doar în manifestările exterioare.
Slavici este primul care mută accentul de pe realitatea faptelor pe cea a gândurilor, de pe
social pe eu, dovedind finețea unui cunoscător al naturii omenești" (Mihai Eminescu).

Slavici fundamentează analiza psihologică în literatura romană, urmărind atât

sufletul individual, cât și cel colectiv. Pe de alta parte, odată cu Slavici se reia în literatura
tradiția cronicarilor de a fi în scrisul lor neîmblânziți judecători morali ai oamenilor vremii
lor, că și obișnuință de a întemeia și întregi judecățile doar pe fapte din viață sau care s-ar
putea desfășură aidoma în viață" (Ovidiu Papadima). Nuvelele, ca și romanul Mara au un
vădit caracter moralizator, autorul apelând de fiecare data la înțelepciunea omului simplu
pentru a insinua în text propria să viziune etica. El își răsplătește sau pedepsește personajele
în funcție de acțiunile și mai ales în funcție de gândurile lor, încât finalul operei întregește de
fiecare dată accentele moral-creștine ale scenariului epic.

Scriitorul descrie, nu explica, conturând adevărate imagini de fresca sociala,

redând prin forță limbajului culoarea autentica a epocii, moravurile, cadrul economic, gradul
de civilizație, o lume totala, rotunda din toate punctele de vedere.

Viziunea realistă a operei sale asigură obiectivitatea, că principiu creator, care-i

permite situarea în spatele scenei, prin propunerea că referinţă directă a unui întreg univers al
actualităţii imediate, reprezentat de realitatea prezentă, de trecutul istoric sau de ansamblul
tradiţiilor şi al obiceiurilor poporului român. Cunoscând foarte bine realităţile rurale ardelene
care au constituit o sursă de inspiraţie, Ioan Slavici acordă o deosebită atenţie vieţii sociale şi

16
particularităţilor ei. Nuvelele sale având subiecte preluate din mediul satului românesc, au
integrat în paginile literaturii române, un ,,realism poporal”, universul sătesc
fiind ,,reconstituit veridic, de obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice’’. Slavici
devine, prin aceasta, un iniţiator al prozei realiste, în care obiectivitatea şi impersonalitatea
naratorului se impun în zugrăvirea unei lumi omogene şi raţionale, în care dimensiunile
colective le pot integra pe cele individuale. Experienţe concrete ale scriitorului fac obiectul
descrierii şi al situării în timp şi spaţiu a acestora, dintr-o perspectivă obiectivă, lumea fiind
prezentată „aşa cum este ea”, conturându-se un univers aidoma celui parcurs de autor.
Amintim, în acest sens opere raportate la situații concrete. Acțiunea nuvelei Moara cu
noroc se recunoaște în situația de la Comlăuș, unde Slavici cunoaște lumea „băieților săraci”
și sistemul după care funcționa. Revolta sătenilor din Păuliș, pe care Slavici îi apără, va
deveni materialul dezvoltat în „romanul tragodic” – Revoluția din Pârlești. Nuvela Popa
Tanda  valorifică experiența lui Slavici, de arhivar consistorial la Oradea, nuvela Căile
morților este inspirată din răscoalele țărănești.

Creaţiile literare promovează, în acest sens, un nou mod de a privi lumea, aceeaşi
lume care i-a stăpânit memoria scriitorului şi se concentrează asupra invaziei realului în
imaginar. Pare dificil, dacă nu imposibil, de a selecta faptele şi atmosfera reală de cea fictivă.
Toponimia geografică şi cea literară ar fi elemente de diferenţiere în derularea narativă a
fantazării artistice. Oricâtă luciditate ar exista din partea privirii, realismul întâmplărilor se
contopeşte în inventarul imaginativ. În toate situaţiile, spaţiul literar se delimitează într-o
toponimie, el există într-o imagine (de detaliu sau panoramică) performată. Atât proza
memorialistică cât şi creaţiile literare cu acţiunea originară într-un timp al amintirii sunt texte
care se împotrivesc trecerii „timpului pierdut”, fixându-l într-o metaforă spaţială. Împreună,
textele reconstituie gânduri şi trăiri, profund impregnate în memoria afectivă, pe care autorul
lor le proiectează într-un spaţiu al amintirii. Aşadar, situaţii de viaţă vor fi transpuse artistic,
relevând valori estetice atribuite unui timp şi spaţiu existenţial. În creaţia lui Ioan Slavici,
„criteriul spaţial devine indispensabil” în interpretare. Toposurile limitează spaţiul, fixându-i
reperele. Reperele conturează un anumit tip cultural al regiunii, care se multiplică în
personaje, iar semnificaţiile faptelor şi motivarea acţiunilor sunt esenţialmente corelate cu
matricea topografică existenţială. Urmărind personajele în evoluţia lor, determinată mai mult
sau mai puţin de raportarea la unul sau altul dintre spaţiile locuite, descoperim valori şi
semnificaţii specifice atribuite coordonatei spaţiale. Şi memorialistica, bogat reprezentată în
cazul lui Slavici, ne oferă imaginea calmă a Ardealului şi a Banatului, ca zone ce aparţin
Europei Centrale, surprinzând civilizaţia multi-etnică şi inter-culturalismul, bunăstarea şi, de
ce nu, seninătatea locuitorilor de aici. Itinerarul estetic al autorului, este rezumat, în spirit, de

17
experienţele trăite, şi va deveni un text despre „istoria” vieţii care, prin intermediul amintirii,
recuperează frânturi dintr-o existenţă.

Și concepția social-politică este relevantă pentru modul în care noi, cititorii de astăzi,
ne raportăm la opera lui Slavici și o citim în notă tradițională sau modernă. Sistemul de valori
după care s-a condus Slavici o întreagă viață este evident pentru concepția socială
conservatoare, aflată în vecinătatea celei mai avansate tradiții, promovată de minți luminate
din Transilvania. Știm că în Transilvania – aflată sub stăpânire dualistă - tradiția definea
atitudini și convingeri, iar Slavici, trăind în acest mediu, va adopta o atitudine decentă în
raport cu poporul maghiar, pe care niciodată nu l-a identificat cu nobilimea maghiară
asupritoare. Pentru el, ca cetățean român, era foarte important ca românii să reprezinte un
element de ordine și disciplină. Crezând într-o societate ideală, bazată pe înțelegere și
dreptate, Slavici lupta pentru o astfel de societate, a cărei bună organizare depindea de
ordinea și disciplina dintre oamenii, supuși aceluiași destin. Această disciplină socială era
ilustrată prin legi și supunerea față de acestea definea condiția umană. Ideea supunerii față de
lege, față de autoritate – Împăratul – care reprezenta lumea dreaptă, Slavici o promovează și o
susține necondiționat, în ideea unei armonii sociale.

Deși aștepta mult de la Inalta Curte și supunerea față de aceasta însemna siguranță,
Slavici era conștient de poziția împăratului, subscriind oarecum la opinia scriitorului francez
Tocqueville: „Într-adevăr, vechile monarhii aveau reputația de a fi absolute, dar nu erau de
fapt; deoarece instituțiile politice (în special corpurile și comunitățile locuitorilor), tradițiile
intelectuale și morale (în special legătura familială între rege și supușii săi sau independența
și onoarea democratică) și, în cele din urmă, religia le împiedică să devină”. Națiunea română
era nedreptățită în ceea ce privește drepturile și condițiile impuse, iar egalitatea de condiții ar
fi asigurat acea societate ideală, spre care tindea Slavici. Ne gândim în primul rând la limba
română și anularea statutului ei de limbă oficială, prin înlocuirea cu limba maghiară. Or,
„legătura prin limbă este poate cea mai puternică și mai durabilă, aptă să-i unească pe
oameni”. Era, prin aceasta, o formă de agresiune la adresa poporului român și, în aceste
condiții, obiceiurile și tradițiile constituiau singurele forme de rezistență și de păstrare a
individualității naționale, în lupta împotriva tendinței de deznaționalizare. Așa înțelegea
Slavici rolul fondului autohton, a ceea ce tradiția fixase în tăcere, vreme îndelungată. Pentru
redescoperirea acestui tezaur de veacuri milita Slavici și pentru unitatea națională, realizabilă
doar în condițiile unei unități culturale. Acest deziderat va deveni o componentă definitorie a
operei sale, reflectând direcția tradițională, prin întoarcerea către valorile autentice ale
poporului, prin dimensiunea etnografică și prin valorificarea trecutului istoric.

18
 Ca scriitor, Slavici este un clasicist, a cărui operă se impune prin unitate și armonie
compozițională, prin echilibru între forțele antrenate și prin promovarea frumosului, care nu
poate fi valorizat decât în funcție de bine și adevăr. Recunoaștem aici preocuparea de a
teoretiza probleme de estetică literară, referitoare la raportul dintre om și morală, de fapt,
preocupările scriitorului pentru etic și estetic, întrucât autorul este pentru Slavici creatorul de
opere literare valoroase, care transcend conceptele de bine sau rău, frumos sau urât, adevăr
sau neadevăr, moral sau imoral. Acest cod de principii și valori a fost însușit din familie și
desăvârșit prin filieră asiatică, Confucius fiind gânditorul a cărui filosofie de viață a exercitat
o influență remarcabilă asupra omului, dar mai ales asupra scriitorului. Cum voința,
exprimată de Schopenhauer, despre care opinează că se află la temelia lumii, este un rău în
sine, trebuie să existe ceva care să restabilească echilibrul și acesta este cumpătul sau măsura
dreaptă în toate. Această idee Slavici a formulat-o cât se poate de original: „trebuie să vrei ca
să nu mai vrei”, idee dezvoltată în lucrarea memorialistică Fapta omenească. „Astfel nu
stăpânirea de sine, ea de ea, nici ea singură este cea care dă sentimentul de fericire, ci măsura
dreaptă, cumpătarea chibzuită de minte, înţelepciunea, în cel mai obişnuit înţeles al
cuvântului”. Și pentru ca înțelepciunea să se manifeste, ea trebuie „ajutată de iubire. Singură
iubirea consumă viața individuală, numai ea dă spontaneitate actelor noastre, încât Slavici
pune iubirea mai presus de voință, mai presus de rațiune”. Dar și în cazul acestei virtuți care
este dragostea, Slavici avertizează, propunând cumpăt prin înfrânare, altfel se naște abuzul,
patima și, de aici, pedeapsa. „Iubește amice, cât numai poți să iubești, dar păstrează-ți bunul
cumpăt, când e vorba de manifestarea iubirii tale, căci nu e slăbiciune, ci tărie este iubirea; și
dacă iubirea ne face buni și blânzi și îngăduitori, dacă iubirea ne dă tăria de a ierta pe cei ce
ne-au făcut rău și de a ne umili noi înșine mai bucuros decât să umilim pe alții, tot iubirea ne
face și drepți, tot ea ne dă și tăria de a fi aspri, neînduplecați și neîndurați”.

Secolul 21, un secol al modernităţii nu doar politice, ci şi al abordării critice (globale)

a fenomenului literar, ne propune şi alte direcţii din perspectiva cărora putem urmări
fenomenul artistic transilvănean din vremea scriitorului Ioan Slavici. Este evident faptul că
nu doar Slavici a scris despre viaţa oamenilor din această zonă, nu a fost nici pe de parte o
voce singulară, într-un spaţiu multicultural aşa cum a fost şi va fi întotdeauna Transilvania.
Se impune, aşadar, plasarea scriitorului în mozaicul de influenţe multietnice din care s-a
născut o literatură specifică pe alocuri, dar cu atâtea rădăcini comune pe de altă parte.
Pornind de la această premisă, opera scriitorului Ioan Slavici face parte din familia
literaturilor europene și din cea a Europei Centrale, care este reprezentată de scriitorii
centrului, ai Vienei, şi de scriitorii de la marginile centrului, ai naţiunilor mărginaşe. În jurul
centrului se dezvoltă un mit imperial, care evocă o măreţie şi o strălucire a forţelor etice,

19
estetice şi religioase, iar scriitorii de la marginile centrului manifestă adesea loialitate faţă de
acest mit. Naţiuni precum români, unguri, cehi, polonezi, slovaci, croaţi, încercau şi prin
cultură o deschidere către centru, suportând o mişcare mimetică faţă de Viena şi una chiar
foarte puternică, deşi din punct de vedere politic se doreau independente. Se constituie astfel
o literatură europeană, în cadrul căreia literatura germană reprezenta modelul, o literatură
intelectuală, o literatură de idei, deschisă înspre abstract. În interiorul acestei literaturi se va
regăsi cultul limbii, interesul pentru limbaj, ceea ce poate fi explicat prin existenţa în acest
spaţiu a atâtor limbi vorbite şi prin reliefarea unei legături între viaţa publică şi cea privată.
Specificul literaturii central-europene va fi dat de comuniunea dintre literaturile care o
constituie, prin traduceri reciproce, dar mai ales de contactul cu zona Austro-Ungariei,
întrucât graniţele acestui fenomen literar corespund graniţelor fostului Imperiu.

Apropierea culturii române, a unui segment al ei, de modelul central-european se

poate realiza prin apelul la scriitori și exegeți precum Lucian Blaga, Emil Cioran, Camil
Petrescu, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu,Virgil Nemoianu, A. C. Popovici,
Cornel Ungureanu, Matei Călinescu și alții. În cadrul literaturii central-europene locul
scriitorului Ioan Slavici este bine definit, integrându-se în acest areal cultural în virtutea
biografiei, a istoriei şi a activităţii sale. În cadrul literaturii române, scriitorul aparţine
literaturii Transilvaniei, devenind cap de coloană, în sensul că scriitorii formaţi în jurul lui şi
cei care îi vor urma cu rezerve activitatea literară vor cultiva acelaşi gen de literatură, cu toate
calităţile şi neajunsurile ei. Ioan Slavici va reprezenta cu succes perioada clasică a literaturii
române, aliniindu-se generaţiei de scriitori, deveniţi clasici prin valoarea creaţiei și prin
idealuri comune, în numele cărora luptă pentru unitatea culturală și națională a poporului
român. În această perioadă, în care istoria își are provocările ei, asistăm la nașterea unei
națiuni. „Între 1848 (anul nașterii lui Slavici) și 1878 (anul Congresului de la Berlin), țara își
descoperă scriitorii, artiștii, intelectualii, locurile sacre. Își scrie și își rescrie istoria. Trăiește
o adevărată renaștere națională. Tânărul Slavici, cel care nu știe bine românește, care e educat
de încă tânărul poet Eminescu, trăiește revelațiile unui timp al întemeierii. Națiunea noastră
se poate naște sau poate dispărea din istoria lumii, națiunea noastră poate să fie în rând cu
toate celelalte sau să devină una de sclavi. Tânărul (încă tânărul) Slavici vrea să afle; traduce
cărți, călătorește prin toate părțile locuite de români. Stă de vorbă cu înțelepții locului, cu
oamenii de vază ai satelor și ai orașelor, se implică gospodărește în problemele zilnice ale
concetățenilor săi. Trece la <<Tribuna>> și devine una dintre personalitățile luptătoare ale
Ardealului”.

Referindu-ne exclusiv la activitatea literară, produsul acesteia va fi configurat

printr-o operă vastă şi complexă, aparţinând genurilor literare diferite (epic, dramatic), cu

20
abordări tematice constante, cu personaje excepţional realizate şi definite în medii sociale
reprezentative pentru stilul scriitorului ardelean. Lumea operei lui Ioan Slavici creşte direct,
într-o realitate reprezentativă pentru marginea vestică a Ardealului, într-un sfârşit de secol al
XIX-lea. Scriitorul, adept al realismului, curent apărut năvalnic şi masiv la orizontul esteticii
literare a timpului, nu face mari eforturi de invenţie narativă, ci desprinde din magma
primordială a vieţii secvenţe reprezentative, cele mai multe dintre ele infuzate profund cu
semnificaţii etice. Simbolic, scriitorul transilvănean plimbă de-a lungul unui drum o oglindă,
o celebră oglindă-metodă de creaţie a realismului, care transpune în planul imaginar scene şi
fapte compatibile cu realul. El va cunoaşte o fructuoasă activitate literară, publicând poveşti,
periodic, asemenea marilor scriitori, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, în aceleaşi renumite
reviste ieşene precum ,,Convorbiri literare”, aparţinătoare Societăţii ,,Junimea”, dar totodată
şi studii de sociologie, istorie, articole pedagogice, manuale şcolare. Viaţa sa este una agitată,
scriitorul fiind preocupat de cât mai multe domenii în virtutea receptării unei vaste capacităţi
intelectuale.

Cunoscător profund al vieţii şi sufletului omenesc, Ioan Slavici se distinge printr-

o operă remarcabilă, lăsând veritabile modele în majoritatea genurilor şi a speciilor literare:
povestire, schiţă, nuvelă, roman, memorialistică, didactice etc. O analiză asupra prozei
româneşti de la începuturi şi până astăzi, nu numai că nu poate face abstracţie de scrierile lui
Slavici, dar este strâns legată de două coordonate temporale fundamentale: 1881- anul
apariţiei volumului Novele din popor şi 1894 - anul când în paginile revistei ,,Vatra” se
tipărea romanul Mara, considerat cel mai izbutit roman al nostru, până la apariţia lui Ion al
lui Liviu Rebreanu.

Incontestabil, contribuţia prozatorului la dezvoltarea genului epic românesc este una

de prim rang. Aplecându-ne astăzi asupra operei slaviciene, o putem citi deopotrivă în cheie
tradițională și modernă, descoperind în complexitatea ei componente care definesc tradiția,
dar și elemente care reclamă modernitatea operei.

Pentru a putea încadra opera scriitorului Ioan Slavici atât tradiției, cât și
modernității, se impune o conceptualizare a ceea ce reprezintă, de fapt, 
tradiție/tradiționalitate  și  modern/modernitate. Etimologic, tradiție înseamnă transmiterea
unui model sau a unei credințe de la o generație la alta și de la un secol la altul: ea înseamnă
supunere în fața unei autorități și fidelitate în raport cu o origine. În altă ordine de
idei, tradiția reprezintă totalitatea elementelor care definesc specificul
național. Tradiționalitatea este prefigurată prin mai multe componente, care îi asigură
viabilitatea: orientarea spre specificul național; reflectarea în literatură a tot ce ține, în trecut
și prezent, de specificul autohton; inspirația din lumea rurală, explorarea trecutului,
21
valorificarea folclorului; interes pentru social, atitudine obiectivă; centrare pe universul rural.
„Vreme îndelungată, tot ce ținea de tradițional a fost opus modernului, și cu atât mai mult
modernității ori modernismului”. În acest context putem considera modern tot ceea ce se rupe
de tradiție. Este, de fapt, un termen de relație în raport cu altceva, în cazul de față
cu tradiția. Definirea sa se face în relație cu timpul, ceea ce-i atribuie, de fapt, o mare
relativitate. „În literatură, mai ales, cronologia este foarte ambiguă: a fi recent, nou, actual
etc. nu spune mare lucru, dacă ne limităm numai la aceste atribute. Ce trece sau este modern,
la noi, în 1969-1970, poate fi vechi, perimat, clasic, aiurea. În genere, întreaga literatură
occidentală modernă, pe care o descoperim acum reprezintă în apus valori de mult acceptate,
clasate, chiar depășite. Modernul este un produs al istoriei, al reperelor, accidentelor și
barierelor sale, și – bineînțeles – al geografiei. Efect de optică, deci aparent, convențional,
vag. Inevitabil, totuși”. Modernitatea este și ea un fenomen care, în literatură (avem în
vedere cazul prozatorului Ioan Slavici), este conturat de câteva elemente precum prezență
activă, adaptare și sincronizare la spiritul vremii; etapă postromantică în poezie și postrealistă
în proză; exprimarea inefabilului stărilor sufletești; depășirea universului rural și înfățișarea
lumii citadine. În general modernitatea „definește caracterul modernului, caracterul modern
al unei opere literare, atributul literaturii moderne, calitatea de a fi modernă, însușirea de a
satisface și corespunde spiritului, tendințelor, gustului și scării de valori moderne”.

Evoluția spre modernism ca realitate „sincronă”, „etern valabilă” (Adrian Marino) ar

putea cuprinde – scrie profesorul Ioan Derșidan – un inventar de termeni
specifici/discriminatori precum: arhetip, anarhetip; forme, fond; imaginație, fantezie și
rigoare; sincronizare, simulare, stimulare, revizuire; conservator, liberal; tradiție,
modernitate; avangardă, experiment și substanță; cunoaștere, evoluție și revoluție; convenții
liberale și locuri comune; clișee/stereotipuri și complexitate; artist, artizan, pastișor, virtuoz;
fantezie creatoare și putere expresivă; scepticism, elan și impresionism; istorie, psihologie și
noutate; previzibilul, spontaneitatea; mișcarea, schimbarea; nou, vechi etc.

În acest context este importantă situarea scriitorului Ioan Slavici

între tradiție și modernitate. În cazul lui putem identifica corespondența dintre formația
scriitorului, climatul epocii și opera sa. Recunoaștem în creație determinantele universului
individual al scriitorului, dar și spiritul epocii asumat cu luciditate. Urmărim un scriitor
realist, un povestitor care relatează secvențe decupate din câmpul vieții și transfigurate în
câmpul artistic. Un scriitor original, în prelungirea unui fir tradițional. Cât de tradițional, ne-o
arată creația însăși, care operează cu valori clasice tradiționale – binele, frumosul, armonia,
cumpătul, naturalețea - și care devin canonice, norme de viață cu valoare imperativă. Din
acest punct de vedere, creația scriitorului Ioan Slavici se clasează în vecinătatea perfecțiunii

22
și a superiorității. Și cum „prioritatea asociată perfecțiunii transformă valoarea clasică în
model inegalabil”, nu exagerăm (sper) când afirmăm că valoarea creației slaviciene se ridică
la nivelul unui reper. Prin pledoaria pentru valori, dar și prin lumea exemplară pe care o
propune, opera scriitorului oferă modele și devine ea însăși un model artistic valoros. Este o
creație tradițională, prin care autorul ei dezvoltă „printr-o creștere” continuă, elementele
creațiilor anterioare, creații în care domină o idee generală asupra naturii umane și asupra
evoluției acesteia în contextul unor factori sociali, economici, politici diferiți.

Calitatea de a fi modernă, rezultă în cazul creației slaviciene, din capacitatea

autorului ei de a „crea valori estetice în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al
epocii precedente”. Or, știm că preocuparea comună a realiștilor europeni a fost
genul povestirilor sătești și al romanului țărănesc, gen de literatură abordat și de Slavici.
Dincolo de asimilarea spiritului veacului care, la Slavici, devine o constantă, modernitatea
operei este probată și de modul în care opera reprezintă un fapt de conștiință și de voință.
Scindarea conștiinței și dedublarea eroilor sunt fenomene vizibile în creația sa, într-un climat
cultural în care acestea constituiau elemente de inovație la nivelul realizării
artistice. Personajul martor (Nicolae Manolescu) și personajul trialogic (Vasile Popovici)
cuprind acest echilibru scontat între erou și lume. Avem, deci, o sinteză a unei opere situată
artistic între tradiție și modernitate.

Raportat la opera în totalitatea ei, Ioan Slavici demonstrează un spirit de invenție și

o mare densitate epică. O epică obiectivă, în care nu este important doar motivul sau mediul
recreat, ci în egală măsură, dacă nu în primul rând, talentul scriitoricesc, altfel spus,
modalitatea întruchipării unei ideații anume. Această dialectică a contrariilor, care tinde să se
armonizeze, o întâlnim manifestată în opera scriitorului ardelean. Legat ființial de etnosul și
etosul național și, deopotrivă, de mediul natal, dar format spiritual în Viena, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, Slavici este într-adevăr un tradiționalist, a cărui operă
promovează o tradiție vie, percepută ca o componentă a specificului național. Recunoaștem,
de asemenea, în scrisul lui Slavici, scriitorul tezist. A avut, așadar, precepte ideologice. Ele
pot fi asimilate concepției rousseauiste, care reliefa ordinea naturală a alcătuirilor sociale, nu
doar a condiției umane. În linia acestei viziuni, Slavici ajunge să condamne orice abatere de
la ordinea naturală a lumii și a societății. Mai mult, asimilarea confucianismului i-a
consolidat niște principii și atitudini de viață, pe care le va pretinde și eroilor săi. Din altă
perspectivă, Slavici promovează imaginea satului românesc, care nu este nici o colectivitate
anistorică exclusă din scara evoluției sociale, dar nici un colț de rai. Viziunea asupra lumii
este prezentă implicit în narațiune, mai exact în liniile de sens ale acțiunilor configurate, dar
și în trăsăturile în care acțiunile se desfășoară. Reținem, mai întâi din lumea recreată,

23
imaginea oamenilor, care își trăiesc viața într-un anume ritual și știu să se bucure de
frumusețile ei dar, în egală măsură, sunt antrenați în noile provocări existențiale. Ceea ce nu
poate Slavici ignora, este faptul că formele de viață țărănești sunt superioare, ca modalitate de
organizare socială, dar mai ales sub raport moral, din moment ce sinceritatea și onestitatea,
prescrise din vechime erau, pentru aceste comunități, norme de conduită respectate. Desigur
că mediul citadin, cu noile alcătuiri social-politice, nu lipsește din opera sa, dar putem afirma
că scriitorul își dezvăluie afinitatea spre lumea satului.

Tradiționalitatea ideației sale reclamă însă, motivații moderne. Prin tematica abordată
– problematica învățării, de exemplu – se înscrie în etosul central-european, prin genul de
scriere cultivat – povestirea sătească – operei i se atribuie o dimeniune europeană. Semnul
emblematic al toposului a devenit o certitudine în scrierile sale, personajele dezvoltând o
relație de conjuncție sau disjuncție cu mediul traversat. Și motivația psihologică a
personajelor reclamă modernitatea operei, în sensul că Slavici inițiază analiza psihologică în
proza românească.

Putem afirma, așadar, că opera scriitorului Ioan Slavici, prin particularitățile tematice
și de construcție, dezvoltă motive ale tradiționalității și, deopotrivă, motive moderne,
scriitorul fiind înţeles atât în paradigma „realismului poporal”, cât şi sub semnul literaturii
moderne, în primul rând prin deschiderea spre același gen de literatură, cultivat de scriitorii
europeni. Dincolo de aspectele evidențiate de critica literară și care conturează direcția
modernă a operei (realismul psihologic, realismul tragic și realismul confesiv), prin
preocupările sale privind ideea instruirii, scriitorul se încadrează într-o mișcare europeană,
manifestată de central-europeni, ceea ce definește o identitate culturală comună pentru
Europa Centrală. În acest sens, Slavici devine autorul unor texte exemplare, care formează,
ilustrează și dau sens unui proces pedagogic. Opere precum Popa Tanda sau Budulea
Taichii  îl situează pe Slavici în linia scrierilor europene, în care învățătura și exemplul
pozitiv constituie tematica esențială.

De asemenea, povestirea sătească este specia literară abordată de Slavici, care

zugrăveşte lumea satului, o lume închisă, cu ţărani ceremonioşi, cu un respect deosebit pentru
tradiţie, transfiguraţi în personaje, ca întrupări ale arhaicului. Același gen de literatură a fost
cultivat de scriitorii europeni Jeremias Gotthelf, Theodor Storm, Peter Rossegger, Ludwig
Anzengruber, E.T.A. Hoffmann. Creațiile acestor scriitori se intersectează în puncte comune,
prin îndreptarea către aceleași resurse inepuizabile ale vieții, prin prelucrarea materialului
folcloric, prin promovarea ideii despre învățătură și, nu în ultimul rând, prin motivarea
psihologică a personajelor și inițierea analizelor psihologice.

24
 În realizarea personajelor, scriitorul Ioan Slavici dovedește un talent extraordinar,
dacă ne referim la straturile de adâncime ale acestuia și la definirea ca personaj
martor (Nicolae Manolescu) și personaj trialogic (Vasile Popovici). O perspectivă inedită
prin faptul că scriitorul își declară dispoziția spre teatralizarea epicului, prin crearea unor
situații specifice în care personajele sunt, cu sau fără voia lor, asistate de un al treilea
personaj: „Universul lui Slavici e de neconceput în afara teatralizării, el e organic construit pe
un tipar teatral ascuns și care manevrează întreaga existență a eroului său”. Fie că este
naratorul – martorul / raisonnneurul – căruia i se permite „să fie ironic, perfid, insinuant, să
corecteze punctul de vedere al personajelor, fără a-l putea totuși schimba”, fie că este o terță
persoană – personajul trialogic – un tip aparte de personaj, cu un rol bine definit și în raport
cu care evoluează celelalte personaje, al căror comportament este impus de acesta, „obligă
protagoniștii să se ascundă, fără să reușească și să-și compună o mască onorabilă, chiar dacă,
nefalsificat, chipul lor real, cel de zi cu zi, i-ar sluji mai bine”. Secvențele în care Persida
(Mara) și Simina (Pădureanca) se oferă vederii publice, la fereastră și în momentul înserării,
indică în teatralizare forme ale prezenței celorlalți în desfășurarea întâmplărilor prezent.

Construct al intenționalității actoriale, personajul slavician este omul normal, privit

nu în generalitatea sa, ci în diversitatea lui concret factuală, construit pe o dimensiune
exterioară, ca ființă socială, dar și interioară, ca ființă psihologică. Este în același timp, o
ființă simbolică în universul reprezentat, care tinde spre un model comportamental valorizat.
Ceea ce este definitoriu pentru arta realizării personajelor la Slavici, este o mare putere de
interiorizare, obținută prin interferența elementelor psihologic și moral. Aceasta a făcut ca
protagoniștii să fie înfăţişaţi în zbuciumul lor lăuntric, nu doar în manifestările lor exterioare,
de unde derivă situația dilematică în care sunt antrenați, iar alegerea între două posibilități
probează tăria de caracter și asumarea cu responsabilitate/iresponsabilitate a opțiunii alese.

Un element de specificitate a operei îl considerăm atribuirea de semnificații și

valențe multiple coordonatei spațiale, receptată ca şi coordonată a discursului narativ, ca
suport evenimenţial. Întrucât spaţiul literar slavician dispune de surse identificabile geografic,
devine generator de caractere bine individualizate, cu funcţii definite, care dirijează şi
motivează acţiunile personajelor. Geografia operei este, prin urmare, reperabilă în spaţiu, un
spaţiu specific în care trăiesc şi se mişcă personaje. Prezenţa, în foarte multe dintre scrieri, a
toponimelor, marcabile pe harta geografică, de la imaginea satului natal şi a ţinuturilor
ardeleneşti până la celelalte, netransilvane, permite reconstituirea toposurilor, atât sub
amploarea lor ştiinţifică (de la descrierea, aproape turistică a Ardealului, până la imaginea
casei natale), cât şi sub forma congruenţei cu intenţiile ficţiunilor literare, în textele create.
Astfel, toposul – spaţiul locuit – se constituie într-o coordonată estetică în creaţia slaviciană,

25
care determină individul la o relaţie copulativă sau disjunctivă cu spaţiul habitat. Opere
precum nuvelele Moara cu noroc, Pădureanca sau romanul Mara dezvoltă imaginea
coordonatei spațiale, devenită topos, prin locuire, iar evoluţia personajelor urmărite în drumul
lor către o altă lume, confirmă ideea potrivit căreia această coordonată ajunge componentă a
propriei „matrice stilistice” a fiecărui personaj, care-i marchează în mod inconştient evoluția.

Acestea sunt aspectele definitorii care circumscriu opera scriitorului Ioan Slavici
modernității, constituindu-se în componenta modernă a operei. Am evidențiat astfel,
deschiderea scriitorului către literatura europeană și, prin aceasta, integrarea într-o adevărată
mișcare literară europeană. Genul de scriere abordat –povestirea sătească/romanul țărănesc
–  aria tematică variată și personajele bine reprezentate prin raportarea la mediul de viață sunt
trăsături esențiale care configurează o reală definire a scriitorului Ioan Slavici în arealul
cultural al spațiului central-european. O și mai evidentă raportare a scriitorului la spațiul
central-european se face prin referirea la genul memorialistic abordat de Slavici. Volumul
memorialistic Închisorile mele reflectă „realismul confesiv”, genul de scriere comun cu cel al
scriitorilor europeni precum Stefan Zweig, Czeslaw Milosz, Elias Canetti, Arthur Schnitzler
care, prin lucrările lor – jurnale, fragmente de jurnal, memorii –, configurează imaginea
arealului cultural al Europei Centrale.

Stilul scriitorului e unul aparte, acesta scriind despre o lume devenită a sa, în care
fraza devine arborescentă, prin diverse trimiteri, o abordare voit dubitativă, lansează întrebări
retorice, face până la urmă artă din cuvîntul ce parcă pentru a fi frumos înveșmântat s-a
născut. Surprinzătoare la Slavici sunt modestia și bunul simț, respectul datorat începuturilor
literare, pe care nu le uită și la care se întoarce dintr-o datorie față de sine și față de ceilalți.
Recunoaștem, de asemenea, sentimentul responsabilității față de cititor și măiestria literară,
care fuzionează în opera sa cu preocuparea de a reflecta „adevărul vieții”.

Valoarea estetică a literaturii lui Slavici se menține și astăzi, fiind unul dintre
scriitorii care au trecut proba timpului. Interesul lui pentru o problematică morală a vieții îl
păstrează în actualitate, precum și consistența și acuitatea observației, susținute de vocația de
a construi epic și de a crea tipuri umane memorabile. De asemenea, creațiile mari au avut și
au încă o rezonanță artistică și istorică națională, o rezonanță de esență moral-creștină, cu
accentuarea eticismului specific ardelenesc, anticipând opera de valoare a lui Rebreanu. Din
această perspectivă, opera scriitorului Ioan Slavici este expresia cea mai pregnantă a
literaturii ardelene, o literatură puternic regională, reflectând cu fidelitate condiții locale
fundamentale.

26
 Integrabilă perspectivei din zona naratologică – tripla privire – a sinelui, a operei și a
lumii, operează în cercuri concentrice o bună așezare a individului conștient de limitele
moral-existențiale ale universului său. „Ocheanul întors” – o sintagmă ce ar putea defini
opera lui Slavici, prin care se face trecerea de la exterior la interior, care operează de mai
multe ori și o criză de obiect (de la sat la familie și individ, de la colectivitate la
personaj).Sincronică, în sens superior, cu marea cultură europeană, creația lui Ioan Slavici,
aduce nota distinctivă a unei sensibilități specifice, în care tradiția și modernitatea se îmbină
în mod original.

 Slavici transmite în opera sa „adevărul vieții”, iar interesul său pentru această
problematică morală îl păstrează în actualitate trecând astfel proba timpului. Criticii l-au
numit „părintele prozei literare ardelene” deoarece creația sa „cuprinde epopeic toate temele
majore ale mediului țărănesc, cu profundele lor rezonanțe în plan psihologic realizând o
vastă, o inegalabilă frescă socială a elementului poporan de la finele secolului al XIX-lea
românesc”. Fiind o fire sensibilă, își dorea o lume ideală condusă după principiile morale ale
iubirii și respectului reciproc pe care și le însușise de la mama sa, după cum mărturisea în
lucrarea memorialistică Fapta omenească: „Când întâlnești în calea ta un român – îmi zicea
mama – să-i zici și treaba fiecăruia dintre dânșii cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și
față cu cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine”. Scriitor și gânditor tradițional, umanitatea
operei sale apare într-o dublă ipostază: una țărănească, păstrătoare a sufletului românesc pur
și nealterat, cu o mentalitate arhaică ce nu-și depășește tiparele și alta ce aparține unei
societăți ce intră în istoria orânduirii capitaliste, însă fără a o prejudicia pe prima. Acesta este
motivul pentru care criticii îl situează pe Slavici între tradiție și modernitate, un creator
multiplu ce a abordat în opera sa specii și genuri diferite. A reușit să facă trecerea între
tradiție și epoca cea nouă, capitalistă, dând acesteia din urmă vigoarea ce rezultă din
rădăcinile populare și naționale și realizează în același timp puntea dintre tradiția literară de
până la el cu cuceririle artei ce animă spiritul literaturii apropiate de noi.

Pentru Eminescu, o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul

unui popor, nu poate să existe decât dacă e întemeiată „pe baza largă a genului naţional“. În
acest sens, sublinia că meritul scrierilor lui Slavici constă tocmai în „concepţia lor curat
românească“. Adept al „teoriei păturii superpuse“ – împărtăşite şi de Slavici –, Eminescu îşi
încheia recenzia afirmând că Slavici, Creangă, Nicu Gane „şi-au păstrat sănătatea
sufletească“, „tinereţea etnică, curăţia de moravuri, seninul neamului românesc“, într-un
„mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă“. Accentuând „puterea realismului de care
sunt însufleţite novelele sale“, N. Xenopol arăta că Slavici „a încercat să pătrundă în viaţa
intimă a poporului român, şi a pătruns astfel precum n-a izbutit nimeni până astăzi“; Slavici

27
se întoarce „la vechea obârşie a limbei şi a vieţii româneşti, la ţăran“. Dar, „plecând de la
aceste temei“, se impune ca scriitorii să treacă în viitor şi la zugrăvirea celorlalte clase ale
societăţii române“

Contribuţia lui Slavici la dezvoltarea prozei româneşti este una de prim rang,
însă, înainte de toate, trebuie subliniat rolul determinant al scriitorului la afirmarea prozei de
peste munţi, prin modul hotărâtor în care face trecerea de la faza încercărilor la cea a
maturităţii artistice a prozei transilvănene. Opera lui Slavici se ivea în câmpul arid al unei
literaturi tributare latiniştilor, care cultivau excesiv erudiţia istorică şi filologică, o limbă
greoaie, abstractă, îndepărtată de la făgaşul ei firesc. Lexicul şi construcţiile etimologizante
erau departe de a crea climatul favorabil dezvoltării unei adevărate limbi literare. Toate
acestea au făcut ca proza ardeleană să apară relativ târziu. Existau o mulţime de povestitori,
de scriitori mărunţi ardeleni, dar niciunul nu a dat o operă durabilă – peste trei decenii au
trebuit să treacă de la publicarea nuvelei Alexandru Lăpuşneanul până la apariţia primei
„proze“ transilvane valoroase: Popa Tanda. Se arată astfel scriitorul care „risipeşte haosul“ şi
„desparte apele de uscat“, Slavici fiind considerat pe bună dreptate adevăratul părinte al
prozei ardelene: „Agârbiceanu, Rebreanu, Pavel Dan – şi nu i-am amintit decât pe cei mai
însemnaţi – dezvoltă, fiecare în felul său, anumite date sau virtualităţi ale prozei lui Slavici.
S-au născut din Popa Tanda – ca marii realişti ruşi din Mantaua lui Gogol“.

Sorgintea lui Ioan Slavici în lumea satului are urmări asupra scrisului său, atât în
ceea ce priveşte conţinutul – tematica şi orizontul scrierilor –, cât şi expresia artistică.
Întreaga sa personalitate creatoare are la bază cunoaşterea profundă a lumii satului, a
spiritualităţii populare româneşti. Într-o prefaţă recentă la „integrala“ nuvelisticii lui Slavici,
Eugen Simion afirmă răspicat că „drumurile prozei de analiză, în literatura noastră, pornesc
din ograda lui ţărănească“ . Slavici este fondatorul „realismului poporal“ la noi – expresia îi
aparţine lui N. Iorga –, curent care îşi propunea zugrăvirea veridică a vieţii poporului, prin
surprinderea şi reliefarea trăsăturilor specific naţionale, proprii spiritului şi sensibilităţii
româneşti. Programul realismului poporal, conturat şi pus în practica scrisului de Ioan
Slavici, va influenţa opera unor nume de prestigiu în literatura română: Ion Agârbiceanu,
Octavian Goga şi, în parte, scrierile lui Mihail Sadoveanu. Prin alăturarea de „idilic“ şi
„mitologic“ a „realismului poporal“, satul era privit în toată complexitatea, cu dramele şi
tragediile lui.

Realismul autorului imprimă şi un anume unghi de observaţie, de percepţie a

datelor senzoriale şi psihologice, potrivit opticii realiste prin care este scrutată lumea, atât în
nuvele, cât mai cu seamă în romanul Mara. Scrierile lui Slavici dezvăluie elocvent raportul

28
cu mediul social, cu factorii determinanţi, în aşa măsură încât se poate afirma din plin că
scriitorul este „un veritabil creator al unei geografii literare cu atmosfera şi tipurile specifice“.
Entuziasmul şi elogiile exprimate la adresa volumului Novele din popor se datorează faptului
că Slavici aducea în literatură lumea satului românesc zugrăvită veridic, prin surprinderea şi
reliefarea trăsăturilor specific naţionale, proprii spiritului şi sensibilităţii româneşti. Prin
alăturarea de „idilic“ şi „mitologic“ a „realismului poporal“, satul era privit în toată
complexitatea, cu dramele şi tragediile lui. Sub acest aspect, Ioan Slavici va influenţa opera
unor nume de prestigiu din literatura română: George Coşbuc, Octavian Goga, Ion
Agârbiceanu şi, în parte, scrierile lui Mihail Sadoveanu. Vigurosul prozator se detaşează
treptat de subiectivismul romantic, naiv al înaintaşilor, optând pentru obiectivitate şi
introspecţie psihologică. Zbaterea psihică, puternice complicaţii sufleteşti înlătură eroul
linear, schematic din proza antecesorilor. Exemplară, în acest sens, este Moara cu noroc.

Ca şi în cazul lui Ion Creangă, debutul literar al lui Ioan Slavici a purtat girul lui
Eminescu. Însă Ioan Slavici este în mai mare măsură decât Creangă descoperirea lui
Eminescu. Întâlnindu-l la Viena „înstrăinat“, cum mărturiseşte Slavici însuşi, poetul i-a
relevat valorile culturii româneşti şi i-a îndrumat îndeaproape scrisul, fiind totodată şi primul
„critic“ al scrierilor de debut ale şirianului, care, pentru Eminescu, întruchipa puritatea
sufletului ţărănesc, acea inepuizabilă comoară de literatură populară de o inegalabilă
autenticitate. Slavici îi face cunoscută creaţia artistică populară din ţinutul său natal şi
amândoi – studenţi în capitala imperiului habsburgic – ajung la concluzia că această zestre
spirituală a poporului trebuie valorificată în scris.

Începutul îl face Eminescu, publicând, în 1870, în Convorbiri Literare, basmul

Făt-Frumos din lacrimă. Incontestabil, basmul publicat de Eminescu l-a stimulat pe Slavici.
Există unele indicii potrivit cărora materia epică a basmului i-ar fi fost furnizată poetului de
Slavici. Chiar dacă aşa ar sta lucrurile, Slavici n-a transmis decât schema originar-folclorică a
basmului. Firului epic preluat, poetul i-a imprimat întreaga sa personalitate artistică,
prelucrând profund materialul popular, nu numai în ceea ce priveşte stilul, ci şi conţinutul. La
reproşul lui Slavici că s-ar fi îndepărtat prea mult de modelul popular, Eminescu i-a răspuns
amical: „Scrie tu alta mai bine, ca la voi la Şiria“ . Şi, doi ani mai târziu, Slavici publică în
aceeaşi revistă trei dintre cele mai bine realizate poveşti ale sale: Zâna Zorilor, Floriţa din
codru şi Ileana cea Şireată.

Fără îndrumarea lui Eminescu – poetul i-a citit în manuscris primele scrieri,
împărtăşindu-i opiniile sale –, este greu de presupus că „Ieni Lenii Savului a lui Mihai
Boghii“ – cum era cunoscut în Şiria natală – ar fi devenit povestitorul, nuvelistul şi

29
romancierul Slavici. În amintirile sale, în mărturisirile literare şi în corespondenţă, autorul
Marei şi al Morii cu noroc pomeneşte, nu o dată, despre ce a însemnat pentru el Mihai
Eminescu, care i-a fost cel mai apropiat dintre toţi oamenii ce i-a fost dat să cunoască: i-a fost
„dascăl şi sfătuitor“. Eminescu i-a călăuzit formaţia intelectuală, recomandându-i pentru
lectură capodoperele gândirii universale. Poetul l-a îndemnat să scrie şi l-a recomandat
„Junimii“, debutul său literar purtând girul lui Eminescu. Chiar primele opinii „critice“
privind opera lui Slavici le avem din partea lui Eminescu. În 1870, când Iacob Negruzzi
vizitează Viena, Eminescu îi mărturisea acestuia: „Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor,
el cugetă drept, are idei originale“. Eminescu a întrezărit în „şirianul“ venit la studii la Viena
un povestitor şi un prozator autentic, menit să aducă în literatură lumea Ardealului său.

Opera lui Slavici nu idealizează și nu tratează cazuri de izolare. Oamenii sunt

dârzi, lacomi, întreprinzători, intriganți, cu parti bune și rele, așa cum trebuie să fie o lume
comuna. Daca ar fi avut mai multa capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umana
a satului. Limba împiedicată și neaoșe e un instrument de observație excelent în mediul
țărănesc. Scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic: Ierte-l Dumnezeu pe
dascălul Pintilie!…Pe părintele Trandafir, să-l țina D-zeu! …Strânge, drege și culege că să
aibă pentru sine și pentru alții.

Urmărește cu efecte de cadență ticurile de vorbire ale eroilor: Dascălul Clăiță

zice la tot pasul: „Pentru că să vezi d-ta”. Nuvela Popa Tanda ascunde o intenție de economie
politică (aceea de a arăta căile posibile de înrâurire asupra țăranului). Întrupare a spiritului de
colonizare, Popa Tanda e o figura de neuitat.

Tot așa de vii sunt Budulea Cimpoierul cu Hutu lui. Aici se tratează misterul
psihologic al unor ființe cu înfățișare neînsemnată în copilărie și un caz de ambiție în clasa de
jos. La indemnul învățătorului, Hutu merge la scoală și prinde gust. Dorește să devină
învățător și pleacă la scoală la oraș; aici vrea să se facă institutor intrând la gimnaziu de la
care capătă ispita de a se face profesor. Merge la seminar și poate fi protopop dar ambiția
creste și Hutu renunță la Livia, iubita lui, pentru că vrea să se călugărească spre a ajunge
mitropolit. Slavici putea să facă din această nuvelă un mare roman balzacian, zugrăvind
marile energii reci. Pentru a da satisfacție etica cititorului întrerupând desfășurarea normală a
personajului, ce inclina spre o ambiție devoranta, el îl pune să se răzgândească și să se
mulțumească cu protopopia, căsătorindu-se din dragoste cu sora acelei fete pe care, iubind-o,
o sacrificase planurilor lui mărețe.

30
 Slavici e un observator al sufletului disimulat și crispant de mut. Iubirile,
dușmăniile se desfășoară în stilul tăciunilor sub cenușă. Badea Mitru și naica Floarea, au
jignit cu vorba „sluga” pe Bujor, feciorul pe care l-ar dori ginere pentru fata lor Ileana. Apoi
vine împăcarea, cu multe formalități. ( La crucea din sat). Cu greu se împacă și Andrei cu
Baciu, după ce acesta din urmă a pariat pe cel dintăi, pe nedrept, de a fi dat foc casei sale.
(Vecinii). Iorgovan, feciorul lui Busuioc bogătoiul, iubește pe Simina din Păduri, pe care de
asemenea o vrea de nevastă și sluga Sofron. Expresia sentimentelor e plină de dificultăți,
tradusă în scene mute. Protocolul rural stânjenește efuziunile intre Simina și tatăl său.
Cazuistica se complică, înceată și acoperită, până la moartea prin accident a lui Iorgovan. Ca
un comentariu etnografic la o astfel de psihologie rituală poate servi evocarea târgului de
oameni pentru seceriș din ținutul Aradului. (Pădureanca).

Aceeași psihologie mocnită se analizează și în nuvela Vatra părăsită. Ana,

văduvă, a făcut învoială cu Zamfir, pe care l-ar dori de bărbat, dandu-i în exploatare o moara
și vatra satului părăsită din pricina revărsării apelor. Nici unul, nici altul, când e vorba de
folosul propriu, nu se lasă amăgit, ci caută să scoață cât mai mult. Spre mai bunul mers al
morii, Zamfir face un zăgaz, pentru care trebuie bani. Ana îl îndrumă la frate-său, om bogat,
dând bani cu camătă, care se bucura să încurce pe Zamfir în datorii spre a lua el moara și
vatra. Însă când zăgazul e gata, bagă de seama că apa se lățește peste niste ogoare luate în
temeiul unor datorii de la Bucur. Ghiță rupe pe furiș zăgazul și se îneacă. Toate se petrec fară
violențe, în mișcări sufletești piezișe, sugerate de chiar figura acră a lui Ghiță. Sunt frecvenți
eroii lacomi de bani, avari, speculanți în nuvelele: Vecinii, Negrea-Bătrânul, Spiru Calin,
Tata Melania, Mâhnirile lui Trica, Comoara.

Slavici s-a aventurat să zugrăvească lumea meseriașilor și mica-burghezie din

București (pantofari, căruțași, oboreni, spălătorese, croitori, căldărari, zugravi, frizeri,
curelari, cârciumari în Dealul Spirii). Lipsită de protocolul vieții rurale, aceasta lume, săracă
sufletește, apare vulgară și nu prea pitorească. Scriitorul are intenția de a deplânge tragediile
orașului în nuvelele Nuta și Sărăcuță de ea.

Pentru epoca in care a apărut,  Mara trebuia să insemne un eveniment, astăzi

romanul acesta apare ca un pas mare in istoria genului. Cu mult inaintea lui Rebreanu, Slavici
zugrăvise puternic sufletul tărănesc de peste munti si cu atata dramatism, incat romanul este
aproape o capodoperă. Întăi de toate izbește la acest roman culoarea vie a fondului pe care se
sprijină eroii (Mara – precupeață văduvă din Radna, Persida, Trica, Huber, Huberoae, Natl,
teologul roman Codreanu). Avem în fata oameni tăcuți, greu de urnit, încăpățânați în
31
prejudecățile și obiceiurile lor, la care gândirea colectiva e mai puternica decât cea
individuala. Arhaitatea mișcărilor este îngreunată și de factorul rasial, căci de o parte stau
nemții, iar de alta romanii, blânzi în raporturile personale, ironici într-ascuns și neclintiți în
egoismul de nație. Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieții rurale, atribuit mai
tărziu sămănătoriștilor. Țăranii lui (ca și la Rebreanu), sunt egoiști, avari, îndărătnici,
dușmănoși dar totodată iertători și buni, adică cu acel amestec de bine și de rău ce se afla la
oamenii adevărați. Toți eroii trăiesc cu o vigoare extraordinara. Slavici a intuit prea bine si
rotația caracterului intr-o familie, fenomen mai insemnat si mai evident intr-o societate
rudimentară. Cu toate că s-ar parea că stau față in față tinerii cu noua mentalitate si bătranii
ințepeniti in prejudecăti, de fapt nu e vorba decat de o scurtă criză de transmitere a
deprinderilor ereditare.

Însușirea esențială a lui Slavici este însă de a analiza dragostea, de a fi un poet și

un critic al eroticii rurale, dintr-o provincie cu oameni mai propășiți sufletește, în stare de
nuanțe și de introspecții. Jumătate din roman notează încet, răbdător, aprinderea, propagarea
și izbucnirea iubirii la o fata conștienta prin frumusețe de farmecele ei, întăi provocatoare și
nehotărâtă, apoi stăpânită și în stare de orice jertfa. Constructia romanului e sigură, cu nimic
artificial, iar incheierea vine cand toate faptele sunt coapte spre a rodi. Uciderea insasi a lui
Huber de către Bandi se îndreptățește prin ereditate căci Bandi e copilul unei nebune, el
însuși cu simptome de dementa și omorul nu e decât ultimul act al izbucnirii nebuniei.

În Cel din urma Armaș, Slavici a voit să studieze, ca și în Mara, crizele de formare
ale unei familii, de asta dată în clasa boierească din Romania Veche și să demonstreze
acoperit că cele mai bune intenții se năruiesc într-o astfel de societate.

Dar Slavici nu are simțul vieții orășenești de dincoace, pe care în fond o

disprețuiește, nici o foarte bună cunoaștere a clasei boierești. Viață burgheza e înfățișată
vulgar, cam în felul, lui Delavrancea în scrierile de început, redusă la priveliștea birtului cu
„mititei” și cu „carne cu varza”. Cel din urma Armaș, roman cu acțiunea intre 1874-1878 e și
o cronica romanțată a epocii în care apar că personaje Titu Maiorescu, Caragiale, Th. Nică și
alții. În ce privește stilul, se observa la Slavici o predilecție pentru limba împiedicată, greoaie
și didactică, cu construcții și expresii că „vorba e”, „abunoara”, cu vorbe neaoșe căutate
înadins și presărate peste tot.

Suntem consecvenți ideii că Ioan Slavici reprezintă imaginea unui scriitor

didacticist. Este deja un stereotip. Dar, spre sfârșitul secolului al XIX lea, autorul regenerează
modelul idilic în spațiul romanesc, alaturi de George Coșbuc. Doi scriitori romani, ambii de
32
origine transilvană, au ilustrat-o într-un mod strălucit și i-au oferit viabilitate, chiar daca ea
trecuse prin momente de compromitere. Zestrea literară a idilei creata de Slavici n-a
contribuit, însă, la apariția unor cuvenite clarificări teoretice referitoare la idila.

Gratie cărții, semnată de Virgil Nemoianu, Micro armonia, confuziile s-au spulberat.
Autorul roman a realizat o documentată și sintetică incursiune istorica în etapele cele mai
semnificative din evoluția idilei, detasandu-se de exegeza tradițională, în mod vizibil, dar
preluând, inspirat, tot ceea ce a reprezentat un pas semnificativ spre noua teorie a modelului
idilic și a idilei sociale. Opțiunea lui Virgil Nemoianu, pentru încadrarea istorică se bazează
pe investigații în literaturile greaca și latina, dar mai ales în marile literaturi europene:
engleza, germana, franceza. Trimiterile și referirile cuvenite la literatura romanălipsesc cu
desăvârșire pentru că i-ar deranja cronologia. Omisiunea se explica, parțial, și prin destinația
lucrării o tezăde doctorat susținută în California, cu specialiști cărora le lipseau cunoștințele
de literatură romana. Lucrarea de fata este o modesta încercare de reliefare a modelului idilic
în opera unui scriitor roman, Slavici.

Este vorba de modelul idilic central – european, din romanul Mara, la anuntarea
caruia facem trimitere atat la literatura central europeana, cat si la epoca, stilul Biedermeier.
Întrebuințarea termenului de Biedermeier pentru caracterizarea tonului și coloraturii unei
epoci (aici, cea a aflării Transilvaniei în Imperiu, sub dualismul austro ungar) a fost în măsură
opera unor romancieri de factura nostalgic ironinică. Pe Slavici îl clasăm, prin aderarea la
modelul idilic, în cadrul acestui curent (este curent, dacă ne referim la perioada anilor 1815
1948 a literaturii germane. Iar Slavici a cunoscut literatura germană, ba chiar a fost influențat
de ea. ). Nu putem spune că modelul idilic în literatura romană atinge punctul cel mai înalt o
dată cu Slavici, dar putem confirma că, prin respectivul autor, modelulul idilic cunoaște o
explorare și o eploatare maximă; capătă o conotație aparte și profundă; cunoaște un alt aspect
și o alta spațialitate social istorică.

Idilistului central-european Slavici (nici nu se discută apartenență sa la central

europenitate) i s-a consacrat puțin spatiu. Monografia Magdalenei Popescu - Slavici și
volumul lui Virgil Vintilescu Idila slaviciana par să fi epuizat subiectul referitor la universul
prozei slaviciene. Articolul lui Cornel Ungureanu, Cutia Pandorei. Pentru o istorie alternativă
a literaturilor din Europa Centrală, din primul număr al revistei A treia Europa.

33
Capitolul 2. Ioan Slavici – activitatea literară

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, literatura română s-a focalizat pe creația

populară, ca reacție antilatinistă care s-a manifestat timp de trei decenii pe teritoriul
Transilvaniei. Această întoarcere spre popor a dus la o renaștere a literaturii și datorită
acțiunii desfășurate în jurul societății „Junimea”. Odată cu renunțarea la etimologie, literatura
a cunoscut o puternică dezvoltare pregatită de atenția acordată problematicii naționale,
realizarea programului ei determinând manifestarea realismului popular. Această tendință
este observată în special în literatura din Ardeal, Ioan Slavici fiind prozatorul care a pus
bazele curentului prin orientarea spre zugrăvirea verosimilă a vieții țăranului, a satului cu
specificul său național, fiind de părere că opera literară trebuie să aibă un scop moral.

34
 Interesul pentru literatura noastră populară și, în general, față de problemele
folclorului îl întâlnim la toți marii clasici ai literaturii române din secolul al XIX –lea. Însă, la
Slavici, se observă o preocupare pentru aspectul teoretic al literaturii populare, el dorind să
surprindă în cercetările sale toate ramurile folcloristicii, dar și etnografie și etnopsihologie.
Astfel, prețuirea poporului nu a fost exprimată numai prin creația literară pe care scriitorul i-a
lăsat-o, ci și prin faptul că poporul este cel care oferă creatorului sursa de inspirație necesară
actului creator. Scriitorul este de părere că arta, pentru a putea fi înțeleasă de popor, trebuie să
reflecte o realitate națională, să adopte idei, emoții care să meargă la inima cititorului din
popor.

Apropierea lui Slavici de folclor îşi are originea în mediul familial, scriitorul
petrecându-şi copilăria în lumea unui sat de poveste, mărturisind că, „ în lumea copilăriei
mele, oamenii nici în zile grele nu-şi pierdeau voia bună şi, gândindu-mă la cele de atunci, eu
mă văd la fel de fel de praznice, la nunţi, care ţin câte o săptămână de zile, la cumetrii şi la fel
de fel de sărbători. Nici secerişul grânelor, nici culesul ori sfărâmatul porumbului, fără de
cimpoiaş şi fără de masă întinsă, nu se putea face; atât dealul sădit cu vii, cât şi câmpul plin
de lanuri răsuna mereu de cântecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor
cântecele şi chiotele se-nteţeau însoţite de lăutari şi de focuri descărcate. Acestor elemente
specifice satului natal, Şiria, care au stat la baza dezvoltării intelectuale ale viitorului scriitor,
se adăuga şi climatul din familie, favorabil în receptarea creaţiei populare. În primul rând,
trebuie amintită aici contribuţia tatălui său, Sava.

Slavici, care având o bibliotecă personală, a reușit să trezească copiilor plăcerea

pentru lectură și învăţătură. O bogată zestre folclorică a acumulat-o Slavici, ca şi Creangă, de
la bunicul său Mihai Fercu, care obișnuia să-şi ducă nepotul la biserică, îndemnându-l să
citească cărţi religioase, precum și Alexandria, Esopia şi alte cărţi populare. Moş Fercu, era în
acelaşi timp, un bun povestitor, care a contribuit la dezvoltarea imaginaţiei nepotului său, ce
se dovedea receptiv la toate poveștile promise la sfârșitul zilei . Plecarea la studii, la o vârstă
fragedă, a jucat un rol esențial în devenirea sa, fiind forțat de aceste împrejurări să părăsească
ținuturile natale. Acest lucru îl va obliga să călătorească foarte mult şi în cadrul acestor
călătorii, Slavici se va interesa de cunoaşterea poporului român, ce a determinat o bună
cunoaştere a tipologiei umane precum și a specificului național, impresii pe care le vom
regăsi în operele de mai târziu.

Un moment decisiv în activitatea sa pe tărâmul folcloristicii este cel de la

„Tribuna‖ din Sibiu (1884-1889). Iniţial, „Tribuna” a fost înfiinţată să susţină programul
35
politic al Partidului Naţional Român, avându-l de la început, ca redactor, pe Slavici. Mai
târziu, va deveni un ziar politic orientat spre realizarea unei literaturi de inspirație rurală.
Meritul tribuniştilor îl observăm în preocupările lor pentru consolidarea literaturii (orientată
spre lumea arhaică), intrată într-o perioadă de stagnare. Revista încurajează publicarea
literaturii populare, tocmai pentru a demonstra contrariul celor ce negau capacitatea creatoare
a poporului nostru. În acest context, realismul popular va deveni principala preocupare a
revistei, articolulprogram încurajând orientarea spre folclor, care să stea la baza literaturii
culte. Pe lângă această orientare, revista mai propune şi sfaturi practice cu privire la modul în
care trebuie cules materialul, încurajând cărturarii să culeagă balade, doine, poveşti, hore,
anecdote, bocete, colinde, ghicitori.

Un alt rol important al revistei îl constituie întemeierea „Bibliotecii poporale”,

urmărind dezvoltarea literaturii române naționale şi publicarea unor lucrări reprezentative,
care să contribuie la dezvoltarea intelectuală a individului. Prin propria sa creaţie și-a adus
aportul la fundamentarea realismului popular, pentru că Slavici „nu a fost numai un
producător ci şi un harnic agent literar‖4 , așa cum a remarcat I. Breazu. Fiind coordonator al
revistei, intenția sa a fost să valorifice potențialul latent al operei populare dându-i o nouă
dimensiune problematicii rurale. Începuturile literare ale lui Ioan Slavici sunt rezultatul
apropierii de literatura populară, acest lucru fiind determinat de spațiul în care a copilărit,
găsind aici un vast patimoniu folcloric și etnografic. Astfel, „producția folclorizantă” a lui
Ioan Slavici, anticipând sau dublând temele creației majore, poate fi abordată din mai multe
puncte de vedere, altele decât cele frecventate până acum: comparația cu producția populară
sau cu produsele similare ale colegilor de generație. Altfel spus, basmul fantastic trebuie
integrat în cadrul operei literare a lui Ioan Slavici, ale cărei teme le reia sau le anunță, într-o
tonalitate gravă și intensă, astfel încât ceea ce în domeniul creației majore era doar sugerat, pe
teritoriul prelucrării folclorice primește conotații precise, imediat descifrabile.

În cadrul cercetării folclorului, activitatea sa cuprinde atât literatură, cât și studii

teoretice de valoare, în special cu privire la producţiile folclorice. Deşi Slavici publicase, între
1872-1874, doar un studiu cu referiri speciale la problemele de folclor şi numai trei poveşti,
îşi formase o vastă cultură cu privire la literatura noastră populară pe care o consideră
produsul poporului de a lungul istoriei. Avea şi numeroase cunoştinţe de folclor acumulate fie
din periodicele vremii, fie din contactul direct cu folclorul sau din lucrările de specialitate
apărute la acea vreme. În Studii asupra maghiarilor, primul studiu de folclor comparat al lui
Slavici, întâlnim o comparație a folclorului românesc cu cel maghiar. Observaţiile cu privire
la folclorul maghiar cuprind doar zona Ardealului, accentuând influența folclorului autohton
36
asupra celui maghiar, fiind convins că lucrurile nu ar fi putut să fie altfel. Slavici consideră
că nu toate popoarele posedă poveşti sau legende autohtone, ele fiind o moștenire a timpurilor
preistorice şi au fost transmise de la un popor la altul. În consecință, atât românii, cât şi
maghiarii dețin un fond comun, oriental în structura epică, așa cum se observă în cazul
basmului, Ileana Cosânzeana - Szép Ilona. În concepția sa, „diferenţele constau în
originalitatea celui care povesteşte şi în imaginile folosite, în rest, povestea maghiară, numită
mese, este identică cu cea românească. Scriitorul este de părere că maghiarilor le lipseşte
originalitatea, atât poveştilor, cât şi baladelor, tocmai datorită faptului că au fost primite de la
români. Această lucrare nu este foarte valoroasă din cauza exagerărilor, dar îl plasează pe
autor printre primii folclorişti de la noi care aplică metoda comparativă, atât în studierea
literaturii populare, cât şi a folclorului în general. Încă de pe acum se observă faptul că,
pentru Slavici, folclorul era o noţiune cuprinzătoare, incluzând aici şi dansul, muzica, portul,
obiceiurile, arhitectura.

O atenţie deosebită acordă prozei epice populare şi se opreşte asupra basmului şi

snoavei, în cadrul cărora include şi celelalte specii: povestea propriu-zisă şi fabula. Slavici
numeşte basmul poveste şi, în consideraţiile sale teoretice, nu face diferenţa între povestea
realistă şi cea fantastică. Termenul de basm îi este cunoscut, dar îl foloseşte numai cu înţeles
de element fantastic. Basmele lui Slavici, în prima etapă urmăresc un model existent, pentru
ca mai apoi să dobândească o traiectorie originală şi oarecum diferită faţă de ceilalţi
prozatori. Astfel, regăsim așa-numitul „basmapolog ce demarează frecvent în tonuri
nuvelistice: cadrul este atent determinat spațial și temporal (mergând până la deplasarea
acțiunii în localități binecunoscute), personajele au verosimilitate romanescă. Într-un
asemenea spațiu controlabil se ivește fabulosul. În studiul dedicat lui Slavici, Pompiliu
Marcea, precizează faptul „că variante ale basmelor lui Slavici se întâlnesc nu numai în
Ardeal, nu numai în provinciile româneşti, ci şi în alte ţinuturi, unele chiar foarte îndepărtate.

Prin exemplul creației sale, prin contribuțiile teoretice de ordin folcloric, cât și
prin ideile promovate în programul revistei „Tribuna‖ și nu numai, Ioan Slavici a fost și
rămâne un deschizător de drumuri pentru proza românească de la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Inspirându-se din mediul în care și-a trăit viața, mai ales din satele și orașele
transilvănene, el nu a înfățișat o lume ideală, ci o lume redată în cel mai înalt grad al
autenticității sale.

Spre deosebire de samănătoriști, care idealizau viața rurală, perfecțiunea morală a

satului, literatura Biedermeier a lui Slavici promovează mesajul etic al unei lumi ce-și găsea
37
fericirea prin muncă și hărnicie în interiorul comunității, al casei, al familiei. Viața trăită în
liniștea și armonia căminului este tema acestor Dorfgeschichten scrise sub influența
Biedermeier, însă încălcarea tradiției, a bunului simț, a moralității este pedepsită de Slavici,
ca de toți scriitorii Biedermeier. Complexitatea scriitorului Ioan Slavici poate fi argumentată
prin încadrarea sa atât în rândul clasicilor, cât și în cel al autorilor Biedermeier. Considerat
unul dintre marii clasici ai literaturii române, Slavici aspiră în planul creației spre echilibru și
armonie, către împlinire și perfecțiune prin claritatea și simplitatea expresiei, prin sobrietatea
și echilibrul compoziției. Moralist prin caracter și concepție de viață, scriitorul susține
oglindirea vieții prin prisma unor înalte idealuri morale.

Opera literară a scriitorului șirian devine explicabilă prin referire la literatura

europeană Biedermeier, bine cunoscută încă din timpul studiilor la Viena. Acest curent literar
caracterizat prin trăsături specifice: „înclinația spre moralitate, un amestec de realism și
idealism, intimitate și idilism, lipsa pasiunii, tihna, sentimentul de satisfacție, gluma
nevinovată, tradiționalismul, resemnarea” , se potrivește caracterului și temperamentului său.
Având modele precum Auerbach, Gotthelf ori Zschokke, Ioan Slavici a avut o contribuție
esențială la europenizarea literaturii române prin problemele surprinse ori prin tehnici
narative inovatoare: analiza socială îmbinată cu analiza psihologică realizată prin jocul
privirilor, al gesturilor, al replicilor simple; prezenta vocii auctoriale, echivalentul corului
antic; cel „de-altreilea personaj”, gura satului, care observă, critică ori laudă faptele
protagoniștilor. La finalul capitolului am prezentat caracteristicile povestirii sătești –
Dorfgeschichte, cu subiectele și motivele promovate atât de scriitorii germani, cât și de Ioan
Slavici. Critica literară i-a reproșat lui Slavici un eșec al cuvintelor: ori sunt prea puține,
spune nădușit, ori sunt rostite cuvinte care nu au de-a face, aparent, cu acțiunea propriu-zisă.
În realitate, în povestirile sale viața se exprimă altfel, eroii își vorbesc printr-o țesătură
complexă a privirilor ce exprimă diversitatea sentimentelor (bucurie, tristețe, nedumerire,
îngrijorare).

Slavici descrie realitatea aşa cum o observă, construind un univers care să genereze
comportamentul protagoniştilor. Cercetând povestirile sătești selectate ale celor doi autori,
am constatat prezența relațiilor genetice (de contact) prin cunoașterea din sursă directă a
operei autorului german, și a conexiunilor tipologice, reflectate prin concepția despre lume și
viață a celor doi scriitori și manifestate în componentele ideatice.

Cercetând basmele scrise de Ioan Slavici, am avut surpriza de a descoperi precepte

morale specifice literaturii Biedermeier: aprecierea muncii și a hărniciei, lupta împotriva
38
mândriei, un păcat de neiertat în concepția scriitorilor Biedermeier, finalitatea
pozitivmoralizatoare. Pentru ilustrarea împletirii realului cu fabulosul, am selectat în capitolul
al nouălea basmul Zâna Zorilor. Motivul coborârii în lumea de jos l-am descoperit în basmul
Inimă rece al scriitorului german Wilhelm Hauff, dar și în basmul lui Slavici, Limir-împărat.

Ca și Ion Creangă, Slavici îndeplinește oficiul sacru de a fixa în cuvinte și de a

recupera pe calea tiparului ceea ce străbunii vehiculaseră, de veacuri, prin viu grai, publicând
în total un număr de 18 basme și povesti. Folosind faptele și ideile tezaurului folcloric, el dă
viață într-o maniera proprie unor basme originale de mare frumusețe și cu o mare putere
educativă. În contextul actual al diversității, cunoașterea basmelor romanești se dovedește un
act de identitate națională.

Moralist convins, Slavici ilustrează, în celelalte nuvele, alte idei morale. Una din
cele mai scumpe lui a fost ideea de cupătare, de măsură, care asigură adevărata mulțumire
sufletească. El pleacă de la constatarea că trebuințele omului n-au limite și de aceea este
esențial să știm până unde să admitem satisfacerea lor. Altfel cădem în abuzuri, devenim robii
tentației, a ispitei, pierzându-ne omenia, dezechilibrându-ne. Semnificativă este, în acest sens,
nuvela Comoara. Duțu al lui Ene visează o comoară și o găsește. Dar, în timp ce înainte omul
era mulțumit în sine, tandru cu familia, afectuos și sociabil cu cei din jur, după îmbogățire își
pierde întregul fond de umanitate, devenind susceptibil, avar, violent, gata să comită crimă în
cazul în care cineva i-ar amenința tezaurul. În Duțu sălăsluiește un fond uman pozitiv, alterat
însă de obsesia atracției spre îmbogățire, iar lupta între cele două dimensiuni morale
antagonice este de un dramatism puternic. Chibzuirea colosalei averi din cazanul găsit îi
provoca zvârcoliri fantastice, eroul are o viziune de coșmar, cu halucinații teribile. După șase
zile, timp în care irosește aurul cu totală neîndemânare, el revine acasă, în familie, liber și
curat ca la-nceput, recăpătându-și echilibrul sufletesc. Dezumanizarea eroului, din momentul
contactului cu “ochiul dracului “, este aproape totală. Omul însă nu jefuise pe nimeni, nu
comisese nicio crimă în agonisirea lor și de aceea, în final, el își redobândește umanitatea
inițială, căci nu și-o contrazisese prin fapte. Altfel însă se petrec lucrurile în nuvela „Moara
cu noroc”.

Bunul cumpăt capătă la Slavici o importanță etică fundamentală, de el depinde

fericirea sau nefericirea omului, viețuirea în moralitate sau imoralitate, în virtute sau viciu.
Omul cumpătateste stăpânul lui însuși, capabil să evite viciul degradant care duce la
nefericire, pe când cel lacom, necumpătat va cădea pradă propriei neînfrânări. Aceasta este
lecția morală pe care o oferă Moara cu noroc, capodoperă a prozei lui Slavici. Ghiță,
39
personajul principal, este o fire slabă, nu-și dă silința să se stăpânească. La început, ca un
simplu cizmar, ducea o viață modestă, dar cinstită și liniștită. Într-un scurt prolog se înfruntă
bătrâna soacră și Ghiță, posesori a două mentalități diferite: prima reprezintă înțelepciunea
ancestrală, conservatoare: “Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția,
ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar cea de-a doua, dorința de schimbare, spiritul de
aventură în căutarea norocului e reprezentată de Ghiță. Bătrâna nu-și impune autoritatea, ci
emite un avertisment, pe care-l va repeta chiar în preziua catastrofei din final. Lui Ghiță i se
lasă întreaga libertate de alegere și, deci, toată răspunderea, iar acesta hotărăște fără ezitare
să-și îndeplinească dorința. Având o condiție social-economică inferioară, el dorește să
parvină prin îmbogățire, iar singura lui soluție este arendarea hanului de la Moara cu noroc.

Deși cu proastă reputație, el se crede suficient de puternic și destoinic pentru

această aventură. Solicitările la care va fi supus, datorită întâlnirii nefaste cu Lică Sămădăul,
sunt însă mai presus de puterile sale. Rând pe rând, Lică îi răpește conștiința de om cinstit,
făcându-l complice la jaf și crimă, îi ațâța lăcomia cu sume tot mai mari de bani necurați,
fiindcă i-a ghicit păcatul. Îl umilește și îi corupe soția, pentru a-l lecui de orice slăbiciune și a-
i desăvârși izolarea. Eroul apare sfâșiat între tendințe contradictorii: jubilație la vederea
banilor și teamă de Sămădău, cufundare în păcat, însoțită de însingurare, sau profunde porniri
omenești, ca dragostea, prietenia, demnitatea, onestitatea, care îl mână spre ceilalți. Ghiță
pierde pe rând valorile umane ce-i alcătuiseră fericirea, adevăratul noroc disprețuit, familia
sa, și, pe măsură ce se închide tot mai des pentru a-și număra banii în taină, își închide și
sufletul față de ceilalți. Își calcă orbește propriile sentimente, aruncând-o în joc chiar pe Ana,
alunecând tot mai jos moralmente până ce, în final, în clipa când totul este pierdut, când nu
mai are nici bani, nici nevastă, nici cinste, Ghiță se prăbușește pierdut în abisul pornirilor
disperate, spre crimă, ca spre un gest de izbăvire prin acceptarea fatală a propriei decăderi.

Autorul, moralist convins și-a sancționat drastic personajele ale căror trăsături și
fapte nu corespundeau principiilor sale etice. Așa cum Slavici i-a pedepsit pe eroii săi
vinovați, i-ar fi pedepsit și viața și codul nescris al eticii românești. Ca atare, poziția lui nu
face decât să reflecte realitatea.

Nuvela Pădureanca reia o temă dragă lui Slavici, cea a dragostei și a căsătoriei în
lumea rurală. Conflictele sociale și morale provocate de inegalități economice sau diferențieri
regionale sunt prezentate prin evoluția sentimentului iubirii. Acesta antrenează mai întâi
cuplul Simina –Iorgovan, apoi un al treilea personaj, Șofron, îmbrăcând aspectul dramatic al
unei aproape perpetue suferințe, cu urmări funeste pentru Iorgovan. Personaj zbuciumat, cu
40
aspecte întortocheate ale vieții sale sufletești, el ratează nu numai iubirea pentru frumoasa
pădureancă, ci și existența sa din cauza slăbiciunii de caracter. Iubirea pentru Simina este
trăită de la început cu durere, iar împotrivirea familiei o resimte cu o acuitate exagerată, deși
nu este exprimată deschis, iar rivalitatea înjositoare a lui Șofron și mai ales incapacitatea de a
se ridica la înălțimea propriilor aspirații mențin personajul într-o continuă frământare psihică.
Slăbiciunea de caracter îl împinge tot mai mult spre degradare prin beție, petreceri, scandaluri
și spre gândul sinuciderii, ratată și ea din lipsă de voință și eșuată într-un accident. În contrast
cu acesta este prezentat Șofron, care închide triunghiul erotic. Tăria de caracter, curățenia
morală, maturitatea, faptul că rămâne constant în sentimentele lui pentru Simina, sunt atribute
care vor câștiga respectul și prietenia fetei.

În romanul Mara, Slavici îmbogățește imaginea „lumii prin care a trecut”,

aprofundând și nuanțând procese sufletești abordate în nuvele. Peisajul social evocat e bogat
și variat, o lume în care românii sunt amestecați cu germanii, maghiarii sau sârbii,
recepționează unele frământări politice, dar nu tulbură conviețuirea relativ pașnică a
diverselor etnii sau confesiuni. Construită pe câteva coordonate opuse, dorință de îmbogățire
și dragoste maternă, dârzenie bărbătească și sensibilitate feminină, porniri violente și
capacitate de stăpânire, vanitate disimulată sub falsă umilință, Mara este un personaj profund
realist. În centrul romanului se află istoria zbuciumată a iubirii și căsniciei dintre Persida și
Națl care își înfrânează sentimentele, punând pe primul plan ascultarea de părinți, criteriul
social, național și confesional. Când sunt conștienți de nenorocirea ambilor, aceștia nu ezită
să se căsătorească cu ajutorul lui Codreanu, dar nu au o căsnicie liniștită deoarece nu au
binecuvântarea părintească, iar după ce traversează un adevărat infern, scriitorul sugerând că
marile fericiri se dobândesc prin mari suferințe, în final, odată cu nașterea copilului, cei doi
cunosc nu numai fericirea iubirii, ci și liniștea și pacea în urma reconcilierii cu familia și a
integrării în societate.

Atitudinea moralizatoare a scriitorului față de eroii săi, tendința educativă

manifestată, are, în raport cu operele reprezentative ale creației lui literare, caracterul unei
dimensiuni etice a acesteia, întrucât finalismul etic ce stăruie în gândirea și opera sa are sens
în condițiile istorice în care a trăit și a creat. Numai păstrându-și simțul măsurii și dând
dovadă de cumpăt, stăpânire de sine și dârzenie, ardelenii lui Slavici puteau să facă față atât
ingerințelor oprimării naționale, cât și “diavolului galben”, care își arunca “vălul de ceață
mistică”asupra cugetelor oamenilor. Din aceasta transpare sensul permanent, pe care, de
altfel, l-a exprimat și teoretic, al esteticismului slavician, acela al umanismului, al dragostei
pentru oameni. Opera sa constituie o caldă pledoarie pentru dreptul la fericire al oamenilor
41
simpli și, totodată un aspru act de acuzare împotriva sacului cu bani, care usucă și schilodește
sufletul oamenilor, îi face să se sfâșie între ei și să-și distrugă viața. Slavici nu comprimă,
cum s-a crezut uneori, esteticul elementar sub pânza rece a rigorismului etic și didactic, nu
operează, ca un moralist predicator, cu adevăruri abstracte, nu ilustrează maxime morale prin
povestiri pilduitoare, el lasă să pulseze viața autentică, să se miște oameni adevărați cu sânge
cald în vine, cu pasiuni devoratoare în suflet, cu micimi care sunt ale omului trecător și cu
idealuri ce nu aparțin decât nobilei ființe umane.

Criteriul primordial al stilului slavician se consideră a fi gradul de integrare epică a

interiorităţii umane. Scriitorului îi devine clară ideea unei duble existenţe a individului, aceea
exterioară (socială) şi aceea interioară (psihică), căutând mijloace apte să descifreze şi să
figureze această dedublare şi consecinţele ei în viaţa eroilor săi. Studiul dedublării omului
apare la Slavici, mai întâi, ca studiu al sciziunii personajelor, care, dincolo de orizontul real
istoric al vieţii lor cotidiene, caută să împace în existenţa lor cele două dimensiuni şi trăindu-
şi uneori tragic sorocul lor pământesc din cauza imposibilităţii concilierii lor.

Pentru Slavici, omul e, în primul rând, devenire. Toate personajele cele mai
cunoscute ale operei sale trăiesc pentru viitor, au un ideal, un scop de atins, vor să devină
cineva, nu se mulţumesc cu ceea ce sunt, iar autorul participă la visurile şi lupta lor,
manifestându-şi aderenţa sau inaderenţa. Iar acest regim al eroului direcţionează întreaga
structură a operei. La Slavici, personajele devin, evoluează, autorul zugrăvindu-le în formarea
lor. Drumul lor în operă nu este unul liniar, ci implică modificări sufleteşti substanţiale, în
funcţie de cumpănirea sau descumpănirea etică. Unele personaje ale sale ţin cont de
principiile etice – cumpănirea, buna-cuviinţă, mulţumirea de sine –, altele însă, neglijându-le,
riscă să piardă şi ceea ce au agonisit.

Referindu-ne la statutul psihologic şi subiectiv al personajelor, Slavici porneşte de

la ideea că acestea trebuie să fie un eu individual, să fie ele însele. Nu e suficient ca acestea
să reprezinte doar o categorie socială, nici să exprime idei valabile în sine şi actuale.
Fundamentarea subiectivă are pentru scriitor o dublă semnificaţie: una extraestetică şi alta
estetică propriu-zisă. Extraestetic reprezintă randamentul subiectivităţii personajului, este o
interiorizare raportată de Slavici sufletului românesc. Astfel personajul epic nu poate fi omul
care există pur şi simplu, dar acel care trăieşte în chip uman, animat de dorinţa de a trăi.

De aici deducem şi o altă coordonată – principiul psihologic, cât de reuşit se

manifestă acea dorinţă de a trăi în cazul eroilor slavicieni. Această latură e analizată în funcţie
42
de situaţia lui sau idealul acestuia. Problema personajului este totdeauna o confruntare între
ideal şi viaţă. Slavici susţine că „mare este el în această luptă, îl compătimim fără să încetăm
a-l admira. În sfârşit lupta se termină. Trebuie să fie un punct unde firea ajunge să
predomineze asupra închipuirii” (Estetica). În întreaga creaţie slaviciană întâlnim datini,
obiceiuri şi legi nescrise, precum aceea a omeniei, ele având o influenţă majoră asupra
destinului personajelor. Odată ce nu posedă această calitate, soarta lor poate lua o altă
întorsătură, viaţa lor se lasă influenţată de forţele malefice şi distrugătoare. Ajunşi la nivelul
superior al suferinţei, încearcă să facă apel la iertare, la credinţă, însă, la Slavici, fiecare
încălcare de lege este pedepsită în limitele necesare. Greşind, precum a făcut, bunăoară, Ghiţă
și Ana, ei poartă deja în sine propria lor pedeapsă care este însăşi alegerea pe care au făcut-o:
înainte ca să se vădească a merita chin şi răsplată, ei înşişi le vor şi le creează, chiar dacă nu
au cunoştinţă clară de aceasta.

Câmpul de acţiune al personajelor slaviciene este acel al luptei: al luptei cu

soarta, cu ispitele răului, cu oamenii şi societatea, cu ei înşişi, cu temperamentul, cu pasiunile
şi patimile lor. Unii din ei se luptă şi pierd, prăbuşindu-se din lipsă de apărare şi din lipsa
posibilităţii de a deveni învingători. Cei care devin biruitori au la bază credinţa şi principiile
morale. Astfel de personaj este bătrâna, mama Anei, care, de la bun început, a văzut în acea
moară a „norocului” un semn al diavolului, însă ea devine o biruitoare şi, totodată, o
salvatoare, reuşind să iasă din focul groaznic, deoarece avea încorporate în sufletul său
tainele sfinte şi dumnezeieşti, poseda principiul mulţumirii şi satisfacerii cu ceea ce este.
Pentru dânsa, viaţa dată de Dumnezeu constituie deja un dar, un har divin. Având cugetul
ghidat în permanenţă de „poruncile” sacre, autorul face ca ea să rămână pură şi nevinovată
fără de a se implica în murdarele „afaceri” ale lui Ghiţă.

Pentru ca să rezişti patimilor croite de soartă, trebuie să ai tărie de caracter.

Problema caracterului, de altfel o coordonată etică, este fundamentală aproape în întreaga
proză a lui Slavici. Sunt însă anumite împrejurări în viaţă care sunt adevărate probe
ispititoare, hotărâtoare pentru caractere, inclusiv proba de foc a problematizării şi contestării
legii pe care o adoptă fiinţa prin libertate. Din cauza labilităţii de caracter, Ghiţă din Moara cu
noroc cade înfrânt şi o târăşte pe soţia sa, Ana, pe când, în opoziţie cu acesta, Lică Sămădăul,
e înzestrat cu voinţă. „Însă voinţa lui este pusă în serviciul banului şi al crimei” [4, p. 507 1],
patimi în care eroul se complace fără remuşcări.
1
Paralele,sinteze literare, editura Badea si professional consulting ”

[4, p. 507],[5, p. 105].

43
 Ideea de responsabilitate pentru faptele săvârşite în faţa lui Dumnezeu, e
însufleţită de scriitor în personajul bătrânei, mama Anei, cu cuvintele căreia debutează şi
sfârşeşte nuvela. Ea apare episodic, dar poveţele ei sunt pline de sens şi conţin o adevărată
filosofie a vieţii. Femeia nu-şi impune, tranşând viziunea şi nu obligă ca sfaturile ei să fie
luate drept principii călăuzitoare, dar speră că într-un târziu ele vor fi acceptate: „Dar voi să
faceţi cum vă trage inima şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere sub aripa bunătăţilor
sale”. Finalul acestei nuvele nu reprezintă o pedeapsă morală: distrugerea sufletească şi fizică
a personajelor nu provoacă o satisfacţie, ci milă şi compătimire. Deznodământul acţiunii dă în
vileag sursa întregii tragedii pe care eroii lui Slavici nau reuşit s-o evite. Pe fundalul
inumanităţii sociale se reabilitează umanitatea personajelor sale. Unele personaje din nuvelă
nu sunt victime ale acestei tragedii, ci martori. Scriitorul face ca aceştia să vorbească şi să
gândească, atribuindu-le propriile sale gânduri şi sentimente. Cuvintele bătrânei, rostite la
începutul nuvelei, capătă credit în finalul ei, scriitorul reliefând pericolul patimii câştigului,
setei de înavuţire, al lipsei măsurii şi raţionamentului. Căci „legea nu depinde de om, ci îi stă
deasupra” [5, p. 105]. Prin lecţiile de morală ale bătrânei, Ghiţă ajunge la un deznodământ
tragic.

Cele două direcţii fundamentale-tradiţia şi modernitatea-aşa cum relevate în

opera lui Ioan Slavici, reprezintă linia de coeziune a acesteia. Spre deosebire de alţi scriitori
la care se pot identifica reprezentări diferite ale acestor direcţii, la Slavici tradiţia şi
modernitatea coexistă. Vorbim, pe de o parte, de realismul operei şi de obiectivitate, iar, pe
de altă parte, de intenţia de sincronizare cu spriritul literar european.

Cu alte cuvinte, modernitatea nu anulează fondul tradiţional al operei lui Slavici.

Mai mult, critica literară (prin G. Călinescu, N. Manolescu, P. Marcea, Magdalena Popescu
sau Cornel Ungureanu) propune o reevaluare a operei lui Slavici din perspectiva
semnificaţiilor privind modernitatea şi tradiţia, regasite în aceasta. O mai bună înţelegere a
raportului dintre tradiţie şi inovaţie va trebui să aibă în vedere aspecte din viaţa scriitorului,
experienţa trăită de acesta fiind o sursă primordială pentru metamorfozarea artistică. Astfel,
Slavici ’’împrumută’’ personajelor sale destine umane, le fixează evoluţia într-un mediu
autentic, prin mijloacele prozei realiste, obiective.

Tradiţia, reflectată în relismul operei, în universul actualităţii imediate şi în

fidelitatea şi stăruinţa de idei, e însoţită de elemente de modernitate, constând în:tematica
abordată (conflictele epice fiind organizate şi dozate cu o intuiţie specială), tipologia creată,

44
natura dilematică şi dinamică a personajului modern, dar şi în dublarea textului narativ de cel
autobiografic. Prin direcţia realistă, Slavici se inscrie în rândul scriitorilor europeni, definind,
din punct de vedere literar, spaţiul central-european. Identitatea dintre biografie şi
bibliografie face ca destinul artistic al lui Slavici să se suprapun parcursului existenţial.
Slavici va rămâne fidel ideii de morlă în artă, destinul artistic al acestuia fiind al unui umanist
modern. Umanitatea operei slaviciene are o dublă manifestare: ţărănească, păstrătoare a
sufletului românesc şi a unei mentalitaţi arhaice şi o alta, a unei umanităţi intrând istorie.

Adept al realismului, Slavici consolidează aceasta dimensiune,aducând o

deschidere către modernitate. Slavici rămâne ’’creatorul multiplu’’, cu o mare forţă de
creaţie, abordând specii şi genuri diferite, multe dintre ele reconfigurate.Considerat primul
mare scriitor al Transilvaniei, creator complex, excepţional nuvelist, romancier, Ioan Slavici
întregeşte în chip fericit peisajul literar din a doua jumătate a sec. XIX-lea, alături de marii
clasici ai literaturii române precum Eminescu, Caragiale, Creangă. Cunoscut în literatura
română, mai întâi prin nuvelele sale, scriitorul aduce o viziune realistă asupra satului
transilvănean, într-un stil sobru, personaje memorabile, teme universale…” (SLAVICI, Ioan.
Opere alese. Constanţa : Steaua Nordului, 2007. 607 p.)2

„E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele

psihologice pe care le pune, sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii
omeneşti; fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale, e nu numai copiat de
pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi
în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el…” (Mihai Eminescu).

„Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică –
„Moara cu noroc”… E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo
cincizeci de ani în urmă… Locurile şi personajele îţi rămân pentru totdeauna în minte…
„Moara cu noroc” nu-i numai o nuvelă bogată, e în acelaşi timp un mic roman de
moravuri…” (George Topârceanu).

„Prin descrierea realistă a satului, prin folosirea limbii cu iz ţărănesc, prin

valorificarea elementelor de grai regional, Slavici se aseamănă cu Creangă sau Coşbuc.

2
(Slavici, Ioan. Opere alese. Constanţa : Steaua Nordului, 2007. 607 p.)

45
Caracterul sobru, lapidar al stilului, însoţit de puternice penetraţii în resorturile sufletului
uman, aminteşte de arta lui Caragiale”. (Pompiliu Dumitraşcu).

„În dezvoltarea generală a literaturii româneşti moderne Ioan Slavici se impune

apoi ca un maestru al nuvelei realiste… . El a deschis astfel un drum pe care îl vor străbate,
începând cu Caragiale, un mare număr de prozatori români, înălţând specia la un prestigiu
atât de mare, încât s-a crezut uneori că este cu totul specifică spiritului românesc”. (Ion
Breazu).

Capitolul III. Proza lui Ioan Slavici

În legătură cu Ioan Slavici se rostește adesea termenul  clasicitate, care a ajuns să

exprime o judecată de valoare formulată clar. Aceasta nu doar pentru faptul că Slavici se
alătură celor trei scriitori – titulari ai perioadei clasice junimiste (Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale) – cât și pentru că în privința înnoirilor artistice scriitorul a avut
întotdeauna o viziune moderată. Sigur că nu a rămas la scriitura plată, dar s-apronunțat
categoric împotriva introducerii cu orice preț a unor inovații formale. Pentru el scriitorul

46
trebuie să aibă în primul rând o conștiință lucidă și morală, iar literatura trebuie să reflecte
omul și provocările majore ale vieții. Din această perspectivă opera scriitorului Ioan Slavici
permite încadrarea cu ușurință în grila tradițională, prin respectul pentru tradiție și
promovarea specificului național, dar în același timp, prin deschiderea scriitorului spre
literatura europeană, opera își câștigă atributele modernității și, implicit, arată actualitatea
temei în discuție și caracterul inovator al cercetării.

     Opera impresionantă a autorului, însumând zeci de titluri – povești, piese de teatru,
nuvele, romane, scrieri memorialistice, studii complexe, didactice, istorice și etnografice –
este dublată de o existență pe măsură. Anii vieții lui sunt încadrați de mari evenimente
istorice – anul revoluției pașoptiste marchează venirea sa în lume și se sfârșește la câțiva ani
după constituirea României Mari, la puțin timp după încheierea primei conflagrații mondiale.
A avut, așadar, o viață lungă, „dar și anii mulți ai bătrânelului nostru învățător nu s-au
acumulat ca să însemne o deosebire și să-i alcătuiască fericirea excepției. Asemenea reguli nu
cunosc excepții. Pentru darul pe care l-a avut, Slavici a pătimit mai mult și mai lung decât
toți”. Născut într-o familie de români din Câmpia de Vest a țării, iubind în chip sincer
poporul român și spiritualitatea care-l definește, scriitorul trăiește cu profunda convingere că
împlinirea datoriei față de neam și săvârșirea faptei celei bune, aduc mulțumirea vieții înseși.
„E legea firii omenești în care stă porunca: faptele tale să fie mulțumirea vieții tale”– după
cum mărturisește scriitorul însuși, în lucrarea memorialistică Fapta omenească. Provocările
vieții i-au întărit aceste convingeri, rămânând consecvent până în ultima clipă a vieții sale,
sfârșindu-se mulțumit și împăcat cu sine și cu lumea toată.

Aflat permanent „între viață și cărți”, fie citind, fie scriind și înțelegând că destinul
artistic se suprapune parcursului existențial, Slavici „împrumută” personajelor sale destine
umane și le fixează evoluția într-un mediu autentic, deloc artificial, prin mijloacele prozei
realiste, obiective. Înscriindu-se în linia tradiției, prin realismul operei sale, prin universul
actualității imediate și prin fidelitatea și stăruința în idei, spațiul textual configurat de scriitor
cuprinde și elemente de modernitate, prin tematica abordată – dovedind intuiție specială în
organizarea și dozarea conflictelor epice – prin tipologia creată – natura dilematică, dinamică
a personajului modern – cât și prin dublarea textului narativ de cel autobiografic, complinire
necesară în intenția de a releva extracția lor dintr-o zonă comună, în care poietica și poetica
autorului fuzionează.

Scriitor realist, dublat de un fin şi profund psiholog, Ioan Slavici creează o operă
literară din perspectiva unui autor care, din dorinţa de a ne oferi o oglindă cât mai fidelă a
realităţii se identifică cu tipul naratorului omniscient şi omniprezent, înregistrând obiectiv
lumea, devenită suport al operei literare. Rolul naratorului – în viziunea lui Slavici – este
47
acela de a aduce oglinda pe scena literară și de a-i arăta lectorului existența în toată
frumusețea sau urâțenia ei. Iar împlinirea acestui rol este în funcție de a fi reușit, în final, să-l
determine pe cititor să uite de sine, să se înalțe și să înțeleagă resorturile profunde ale ființei
sale. În demersul său artistic observăm câștigul în domeniul realității, care se va oferi drept
cadru, pentru scenariile propuse, a căror tematică confirmă intenția scriitorului. Interesează,
în acest sens, aspectele care definesc raportul viață/realitate și operă, așa cum mărturisea
Slavici în prima scrisoare către Iacob Negruzzi: „toate încercările mele literare sunt o
expresiune fidelă a acestei vieți.”, iar mai târziu un alt mare scriitor, Nicolae Steinhardt,
„Niciun text nu are valoare în sine, decât atunci când relaționează într-un fel sau altul cu
realitatea, fie că pornește de la ea, fie că ajunge la aceasta prin semnificații finale”. Pentru a
înţelege această tranziţie imaginară, povestirea realistă face apel la o retorică a deschiderii,
caracterizată printr-un anumit număr de figuri a căror funcţie este de a răspunde la întrebările
fundamentale: cine? unde?când? cum?

În universul creat de autor, care percepe totalitatea lumii romaneşti exterioare,

unde pe plan social guvernează tot felul de forţe distructive, pe plan afectiv domnesc pasiuni,
pe care scriitorul le proiectează într-o lumină tare, de admiraţie, amestecată cu teamă. Autorul
dispune de o percepţie internă nelimitată, calitate oferită de naraţiunea heterodiegetică, de
tipul narativ auctorial, precum şi de viziunea „par derriere”, urmărindu-şi eroii cum se zbat,
cum se mistuie în nesiguranţă, asigurându-ne că aşa s-au petrecut lucrurile cum povestesc
eroii, dar nu uită să ne amintească faptul că, în definitiv, el este autorul, respectiv autoritatea
supremă a scrierii.

Concepția artistică îl definește pe Slavici ca fiind scriitorul adevărat, un

„luminător”, un deschizător al inimii şi al minţii omului din popor. În scopul educării şi
luminării poporului român, Slavici a funcţionat ca dascăl de istorie şi de limba română.
Munca la catedră rămâne pentru Slavici o vocaţie permanentă, el însuşi subliniind că a fost
mai ales educator. Adevărata consacrare i-o aduce însă scrisul şi asumarea condiţiei de
„homo aedificator” (Cornel Ungureanu), prin care încearcă să fie un învăţător, precum
fuseseră şi cei din Şcoala Ardeleană, înţelegându-şi menirea ca o prelungire a unui mesaj
iluminist.„Scriitorul este un iluminist mai întâi prin concepţia lui asupra rolului literaturii în
viaţa politico-socială a unui popor, mai ales când acesta era al românilor din Transilvania, a
cărui naţionalitate, cum va spune el, se exprimă nu numai în limbă, ci în toate manifestările
lui sufleteşti, în care se creează atmosfera specifică operei lui”. De acest mesaj se leagă rostul
intelectualului în mijlocul ţărănimii şi rostul învăţăturii, prin care omul are posibilitatea să-şi
descopere o şansă, un drept de reaşezare în lume. Înţeleasă astfel, învăţătura ţinea de statutul
înalt al existenţei.

48
 Urmărind concepţia artistică a scriitorului, criticul Pompiliu Marcea constată că
întreaga sa creaţie este fidelă următoarei afirmaţii: „crezul său artistic se subsumează celui
moral”, în sensul că arta este o formă de educaţie morală a oamenilor. Slavici era convins de
faptul că în artă imoralitatea nu poate ființa, pentru simplul motiv că opera în sine nu poate fi
decât morală. Morală prin natura ei, prin faptul că-și propune să îndrepte moravurile umane
uneori deviate. Nu creatorul de frumos – autorul – este vinovat că lumea operei sale este,
adeseori, imorală, ci lumea existenței cotidiene, în care oamenii devin imorali din plictis sau
suficiență. În întreaga sa creaţie, ca de altfel în viaţa sa civică, politică, familială, Slavici a
fost de un puritanism moral exemplar, iar realismul vieţii sale este, prin excelenţă, etic.

Slavici percepe opera literară nu altfel decât și-a perceput întreaga viață, ca
împărtășire de bunătate, onestitate, frumusețe și adevăr. „Numai arta, prin șoc și prin
catharsis se învrednicește de capacitatea facerii sufletului omenesc, receptiv la bine”. Textele
sale au caracter moralizator, care împărtăşeşte superioritatea năzuinţelor umane pozitive şi
sacre ale omului. „Caracterul moralizator al scrisului lui Slavici se exprimă, între altele, prin
tendinţa permanentă a scriitorului de a formula judecăţi asupra oamenilor şi faptelor”.
Scriitorul îşi ia mai întâi în stăpânire secvenţă cu secvenţă, un teritoriu epic pe care îşi va
ridica apoi marile construcţii artistice. Personajele lui Slavici, indiferent că aparţin nuvelelor
de mici dimensiuni sau scrierilor mai întinse, care ar putea fi considerate romane într-o
accepţiune modernă, urmează aceeaşi pendulare spaţială între sat şi oraş, primul reprezentând
într-o tentă patriarhală principiul binelui, iar cel de-al doilea, al existenţei damnate,
blestemate. Se prefigurează astfel, o lume străină, pentru cel care vine dintr-un mediu în care
lucrurile cunosc o mai bună rânduială, concepţie ce va marca totodată atmosfera romanului
românesc de inspiraţie rurală de la Ioan Slavici până la Liviu Rebreanu și Marin Preda.

Și bogata corespondență cu Iacob Negruzzi (46 de scrisori) este relevantă pentru

concepția artistică a scriitorului, întrucât aceasta cuprinde și recenziile pe care Slavici le face
diferitelor creații apărute în „Convorbiri literare”, de unde rezultă, de exemplu, concepția sa
despre roman. Un exemplu elocvent, în acest sens, este ampla apreciere critică, având în
vedere romanul lui Iacob Negruzzi – Mihai Vereanu. Dincolo de aspectele reușite ale scrierii
– „un roman în care pornirile poetice sunt vărsate cu precugetare în formule
estetice” – Slavici nu se sfiește să evidențieze și aspectele mai puțin reușite, care alterează
specificul acestui gen. „În roman însă șirul acțiunilor nu este determinat. Este o istorisire,
care poate începe cu nașterea și sfârși cu moartea eroului. Pretind dar altceva de la roman: ca
el să arate desfășurarea caracterului, să ne spună – nu numai cum sunt, ci totodată și cum, în
urma căror înrâuriri, au ajuns caracterele a fi precum sunt”. De asemenea ia în discuție o
poveste – Ileana Cosânzeana – după părerea lui „foarte bine scrisă. Pe alocurea limba pare
49
cam nepoporală, descrierile sunt prea detăiate. Cu deosebire prin această detăiere cursul
povestei să îngreuiază”. Își exprimă, tot aici, și nedumerirea privind una dintre comediile
sale. „O comedie la Țară n-a plăcut (...), voiesc a fi sincer; asta mă surprinde!....Slavici
apreciază valoarea acestei comedii, ridicându-se deasupra Fetei de birău, recunoscând
motivul pentru care scrie comedii, și anume: „eram disperat și-mi plăcea starea sufletească, în
care mă punea o comedie”.

Înțelegând arta, respectiv literatura, ca o formă de educare a poporului, Slavici

impunea prin scrisul său o realitate specifică, care definea specificul național. Scriitorul avea
obligația să dea poporului ceea ce-l interesa și, pentru aceasta, avea să dezvolte problematica
socială și să o prelucreze în limbajul poporului. „Scriind îmi dădeam toată silința să mă
potrivesc, atât în plăsmuire, cât și în formă cu felul de a vedea și cu gustul acelora pe care îi
aveam în vedere. Așa se adeverea în ceea ce mă privește că lucrarea literară se desfășura sub
înrâurirea publicului cititor”.

Scopul artistului și al operei sale, în genere, devine acela de a se face înțeles și asumat
prin creația sa. Dificultatea, atât atunci cât și acum, este a autorului care nu se poate face
înțeles întotdeauna, pentru că între el și lumea receptorilor lui se interpune aspectul
relativizărilor de tot felul, relativizări ce anulează semnificația inițială a cuvântului. Omul a
uitat sau nu mai știe să descopere îndărătul vocabuleler sensurile ascunse, manifestându-se
doar ca cititori, nu și ca descriptori de sensuri. Sunt relevante, în acest sens precizările
prietenului său – Eminescu. „E păcat că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul,
în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e
decât manifestațiunea palpabilă, simțită a unei idei oarecari. Ce face d. e. istoricul cu mitul? Îl
lasă cum, ori îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el
mnemotecnice pentru copii? Nimic mai puțin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme
cari ca atare sunt minciune, și arată cum că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e
de agiuns că ai văzut-o, că-i ții minte forma și că poți s-o imiți în zugrăveală pe hârtie, ci
aceasta trebuie citită și înțeleasă”.

Preocupările lui artistice au vizat, după cum știm, și valorificarea tezaurului artistic
popular, prin prelucrarea căruia își exersează Slavici, talentul creator. O bogăție de opere
populare au fost reactualizate, refăcându-se legătura cu acestea, apreciate ca surse de
inspirație pentru literatura cultă. „Este meritul realismului popular promovat la Telegraful
român și mai ales la Tribuna, de a fi reînnodat firele legăturii cu poporul, din creația căruia s-
au inspirat”. Apropierea de popor și educarea lui au fost pentru Slavici prioritățile scrisului
său, așa cum și rezultă din opera sa, al cărei mesaj se adresează omului din popor cu care se
identifică în aspirațiile sale.
50
 Viziunea realistă a operei sale asigură obiectivitatea, ca principiu creator, care-i
permite situarea în spatele scenei, prin propunerea ca referinţă directă a unui întreg univers al
actualităţii imediate, reprezentat de realitatea prezentă, de trecutul istoric sau de ansamblul
tradiţiilor şi al obiceiurilor poporului român. Cunoscând foarte bine realităţile rurale ardelene
care au constituit o sursă de inspiraţie, Ioan Slavici acordă o deosebită atenţie vieţii sociale şi
particularităţilor ei. Nuvelele sale având subiecte preluate din mediul satului românesc, au
integrat în paginile literaturii române, un ,,realism poporal”, universul sătesc
fiind ,,reconstituit veridic, de obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice’’. Slavici
devine, prin aceasta, un iniţiator al prozei realiste, în care obiectivitatea şi impersonalitatea
naratorului se impun în zugrăvirea unei lumi omogene şi raţionale, în care dimensiunile
colective le pot integra pe cele individuale.

Experienţe concrete ale scriitorului fac obiectul descrierii şi al situării în timp şi

spaţiu a acestora, dintr-o perspectivă obiectivă, lumea fiind prezentată „aşa cum este ea”,
conturându-se un univers aidoma celui parcurs de autor. Amintim, în acest sens opere
raportate la situații concrete. Acțiunea nuvelei Moara cu noroc se recunoaște în situația de la
Comlăuș, unde Slavici cunoaște lumea „băieților săraci” și sistemul după care funcționa.
Revolta sătenilor din Păuliș, pe care Slavici îi apără, va deveni materialul dezvoltat în
„romanul tragodic” – Revoluția din Pârlești. Nuvela Popa Tanda  valorifică experiența lui
Slavici, de arhivar consistorial la Oradea, nuvela Căile morților este inspirată din răscoalele
țărănești.

Creaţiile literare promovează, în acest sens, un nou mod de a privi lumea, aceeaşi
lume care i-a stăpânit memoria scriitorului şi se concentrează asupra invaziei realului în
imaginar. Pare dificil, dacă nu imposibil, de a selecta faptele şi atmosfera reală de cea fictivă.
Toponimia geografică şi cea literară ar fi elemente de diferenţiere în derularea narativă a
fantazării artistice. Oricâtă luciditate ar exista din partea privirii, realismul întâmplărilor se
contopeşte în inventarul imaginativ. În toate situaţiile, spaţiul literar se delimitează într-o
toponimie, el există într-o imagine (de detaliu sau panoramică) performată. Atât proza
memorialistică cât şi creaţiile literare cu acţiunea originară într-un timp al amintirii sunt texte
care se împotrivesc trecerii „timpului pierdut”, fixându-l într-o metaforă spaţială. Împreună,
textele reconstituie gânduri şi trăiri, profund impregnate în memoria afectivă, pe care autorul
lor le proiectează într-un spaţiu al amintirii. Aşadar, situaţii de viaţă vor fi transpuse artistic,
relevând valori estetice atribuite unui timp şi spaţiu existenţial. În creaţia lui Ioan Slavici,
„criteriul spaţial devine indispensabil” în interpretare. Toposurile limitează spaţiul, fixându-i
reperele. Reperele conturează un anumit tip cultural al regiunii, care se multiplică în
personaje, iar semnificaţiile faptelor şi motivarea acţiunilor sunt esenţialmente corelate cu

51
matricea topografică existenţială. Urmărind personajele în evoluţia lor, determinată mai mult
sau mai puţin de raportarea la unul sau altul dintre spaţiile locuite, descoperim valori şi
semnificaţii specifice atribuite coordonatei spaţiale. Şi memorialistica, bogat reprezentată în
cazul lui Slavici, ne oferă imaginea calmă a Ardealului şi a Banatului, ca zone ce aparţin
Europei Centrale, surprinzând civilizaţia multi-etnică şi inter-culturalismul, bunăstarea şi, de
ce nu, seninătatea locuitorilor de aici. Itinerarul estetic al autorului, este rezumat, în spirit, de
experienţele trăite, şi va deveni un text despre „istoria” vieţii care, prin intermediul amintirii,
recuperează frânturi dintr-o existenţă.

Și concepția social-politică este relevantă pentru modul în care noi, cititorii de astăzi,
ne raportăm la opera lui Slavici și o citim în notă tradițională sau modernă. Sistemul de valori
după care s-a condus Slavici o întreagă viață este evident pentru concepția socială
conservatoare, aflată în vecinătatea celei mai avansate tradiții, promovată de minți luminate
din Transilvania. Știm că în Transilvania – aflată sub stăpânire dualistă - tradiția definea
atitudini și convingeri, iar Slavici, trăind în acest mediu, va adopta o atitudine decentă în
raport cu poporul maghiar, pe care niciodată nu l-a identificat cu nobilimea maghiară
asupritoare. Pentru el, ca cetățean român, era foarte important ca românii să reprezinte un
element de ordine și disciplină. Crezând într-o societate ideală, bazată pe înțelegere și
dreptate, Slavici lupta pentru o astfel de societate, a cărei bună organizare depindea de
ordinea și disciplina dintre oamenii, supuși aceluiași destin. Această disciplină socială era
ilustrată prin legi și supunerea față de acestea definea condiția umană. Ideea supunerii față de
lege, față de autoritate – Împăratul – care reprezenta lumea dreaptă, Slavici o promovează și o
susține necondiționat, în ideea unei armonii sociale.

Deși aștepta mult de la Inalta Curte și supunerea față de aceasta însemna siguranță,
Slavici era conștient de poziția împăratului, subscriind oarecum la opinia scriitorului francez
Tocqueville: „Într-adevăr, vechile monarhii aveau reputația de a fi absolute, dar nu erau de
fapt; deoarece instituțiile politice (în special corpurile și comunitățile locuitorilor), tradițiile
intelectuale și morale (în special legătura familială între rege și supușii săi sau independența
și onoarea democratică) și, în cele din urmă, religia le împiedică să devină”. Națiunea română
era nedreptățită în ceea ce privește drepturile și condițiile impuse, iar egalitatea de condiții ar
fi asigurat acea societate ideală, spre care tindea Slavici. Ne gândim în primul rând la limba
română și anularea statutului ei de limbă oficială, prin înlocuirea cu limba maghiară. Or,
„legătura prin limbă este poate cea mai puternică și mai durabilă, aptă să-i unească pe
oameni”. Era, prin aceasta, o formă de agresiune la adresa poporului român și, în aceste
condiții, obiceiurile și tradițiile constituiau singurele forme de rezistență și de păstrare a
individualității naționale, în lupta împotriva tendinței de deznaționalizare. Așa înțelegea

52
Slavici rolul fondului autohton, a ceea ce tradiția fixase în tăcere, vreme îndelungată. Pentru
redescoperirea acestui tezaur de veacuri milita Slavici și pentru unitatea națională, realizabilă
doar în condițiile unei unități culturale. Acest deziderat va deveni o componentă definitorie a
operei sale, reflectând direcția tradițională, prin întoarcerea către valorile autentice ale
poporului, prin dimensiunea etnografică și prin valorificarea trecutului istoric.

Ca scriitor, Slavici este un clasicist, a cărui operă se impune prin unitate și armonie
compozițională, prin echilibru între forțele antrenate și prin promovarea frumosului, care nu
poate fi valorizat decât în funcție de bine și adevăr. Recunoaștem aici preocuparea de a
teoretiza probleme de estetică literară, referitoare la raportul dintre om și morală, de fapt,
preocupările scriitorului pentru etic și estetic, întrucât autorul este pentru Slavici creatorul de
opere literare valoroase, care transcend conceptele de bine sau rău, frumos sau urât, adevăr
sau neadevăr, moral sau imoral. Acest cod de principii și valori a fost însușit din familie și
desăvârșit prin filieră asiatică, Confucius fiind gânditorul a cărui filosofie de viață a exercitat
o influență remarcabilă asupra omului, dar mai ales asupra scriitorului. Cum voința,
exprimată de Schopenhauer, despre care opinează că se află la temelia lumii, este un rău în
sine, trebuie să existe ceva care să restabilească echilibrul și acesta este cumpătul sau măsura
dreaptă în toate.

Această idee, Slavici a formulat-o cât se poate de original: „trebuie să vrei ca să nu

mai vrei”, idee dezvoltată în lucrarea memorialistică Fapta omenească. „Astfel nu stăpânirea
de sine, ea de ea, nici ea singură este cea care dă sentimentul de fericire, ci măsura dreaptă,
cumpătarea chibzuită de minte, înţelepciunea, în cel mai obişnuit înţeles al cuvântului”. Și
pentru ca înțelepciunea să se manifeste, ea trebuie „ajutată de iubire. Singură iubirea consumă
viața individuală, numai ea dă spontaneitate actelor noastre, încât Slavici pune iubirea mai
presus de voință, mai presus de rațiune”. Dar și în cazul acestei virtuți, care este dragostea,
Slavici avertizează, propunând cumpăt prin înfrânare, altfel se naște abuzul, patima și, de aici,
pedeapsa. „Iubește amice, cât numai poți să iubești, dar păstrează-ți bunul cumpăt, când e
vorba de manifestarea iubirii tale, căci nu e slăbiciune, ci tărie este iubirea; și dacă iubirea ne
face buni și blânzi și îngăduitori, dacă iubirea ne dă tăria de a ierta pe cei ce ne-au făcut rău și
de a ne umili noi înșine mai bucuros decât să umilim pe alții, tot iubirea ne face și drepți, tot
ea ne dă și tăria de a fi aspri, neînduplecați și neîndurați”.

Secolul 21, un secol al modernităţii nu doar politice, ci şi al abordării critice (globale)

a fenomenului literar, ne propune şi alte direcţii din perspectiva cărora putem urmări
fenomenul artistic transilvănean din vremea scriitorului Ioan Slavici. Este evident faptul că
nu doar Slavici a scris despre viaţa oamenilor din această zonă, nu a fost nici pe de parte o
voce singulară, într-un spaţiu multicultural aşa cum a fost şi va fi întotdeauna Transilvania.
53
Se impune, aşadar, plasarea scriitorului în mozaicul de influenţe multietnice din care s-a
născut o literatură specifică pe alocuri, dar cu atâtea rădăcini comune pe de altă parte.
Pornind de la această premisă, opera scriitorului Ioan Slavici face parte din familia
literaturilor europene și din cea a Europei Centrale, care este reprezentată de scriitorii
centrului, ai Vienei, şi de scriitorii de la marginile centrului, ai naţiunilor mărginaşe. În jurul
centrului se dezvoltă un mit imperial, care evocă o măreţie şi o strălucire a forţelor etice,
estetice şi religioase, iar scriitorii de la marginile centrului manifestă adesea loialitate faţă de
acest mit. Naţiuni precum români, unguri, cehi, polonezi, slovaci, croaţi, încercau şi prin
cultură o deschidere către centru, suportând o mişcare mimetică faţă de Viena şi una chiar
foarte puternică, deşi din punct de vedere politic se doreau independente. Se constituie astfel
o literatură europeană, în cadrul căreia literatura germană reprezenta modelul, o literatură
intelectuală, o literatură de idei, deschisă înspre abstract. În interiorul acestei literaturi se va
regăsi cultul limbii, interesul pentru limbaj, ceea ce poate fi explicat prin existenţa în acest
spaţiu a atâtor limbi vorbite şi prin reliefarea unei legături între viaţa publică şi cea privată.
Specificul literaturii central-europene va fi dat de comuniunea dintre literaturile care o
constituie, prin traduceri reciproce, dar mai ales de contactul cu zona Austro-Ungariei,
întrucât graniţele acestui fenomen literar corespund graniţelor fostului Imperiu.

Apropierea culturii române, a unui segment al ei, de modelul central-european se

poate realiza prin apelul la scriitori și exegeți precum Lucian Blaga, Emil Cioran, Camil
Petrescu, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu,Virgil Nemoianu, A. C. Popovici,
Cornel Ungureanu, Matei Călinescu și alții. În cadrul literaturii central-europene locul
scriitorului Ioan Slavici este bine definit, integrându-se în acest areal cultural în virtutea
biografiei, a istoriei şi a activităţii sale. În cadrul literaturii române, scriitorul aparţine
literaturii Transilvaniei, devenind cap de coloană, în sensul că scriitorii formaţi în jurul lui şi
cei care îi vor urma cu rezerve activitatea literară vor cultiva acelaşi gen de literatură, cu toate
calităţile şi neajunsurile ei. Ioan Slavici va reprezenta cu succes perioada clasică a literaturii
române, aliniindu-se generaţiei de scriitori, deveniţi clasici prin valoarea creaţiei și prin
idealuri comune, în numele cărora luptă pentru unitatea culturală și națională a poporului
român. În această perioadă, în care istoria își are provocările ei, asistăm la nașterea unei
națiuni. „Între 1848 (anul nașterii lui Slavici) și 1878 (anul Congresului de la Berlin) țara își
descoperă scriitorii, artiștii, intelectualii, locurile sacre. Își scrie și își rescrie istoria. Trăiește
o adevărată renaștere națională. Tânărul Slavici, cel care nu știe bine românește, care e educat
de încă tânărul poet Eminescu, trăiește revelațiile unui timp al întemeierii. Națiunea noastră
se poate naște sau poate dispărea din istoria lumii, națiunea noastră poate să fie în rând cu
toate celelalte sau să devină una de sclavi. Tânărul (încă tânărul) Slavici vrea să afle; traduce

54
cărți, călătorește prin toate părțile locuite de români. Stă de vorbă cu înțelepții locului, cu
oamenii de vază ai satelor și ai orașelor, se implică gospodărește în problemele zilnice ale
concetățenilor săi. Trece la <<Tribuna>> și devine una dintre personalitățile luptătoare ale
Ardealului”.

Referindu-ne exclusiv la activitatea literară, produsul acesteia va fi configurat

printr-o operă vastă şi complexă, aparţinând genurilor literare diferite (epic, dramatic), cu
abordări tematice constante, cu personaje excepţional realizate şi definite în medii sociale
reprezentative pentru stilul scriitorului ardelean. Lumea operei lui Ioan Slavici creşte direct,
într-o realitate reprezentativă pentru marginea vestică a Ardealului, într-un sfârşit de secol al
XIX-lea. Scriitorul, adept al realismului, curent apărut năvalnic şi masiv la orizontul esteticii
literare a timpului, nu face mari eforturi de invenţie narativă, ci desprinde din magma
primordială a vieţii secvenţe reprezentative, cele mai multe dintre ele infuzate profund cu
semnificaţii etice. Simbolic, scriitorul transilvănean plimbă de-a lungul unui drum o oglindă,
o celebră oglindă-metodă de creaţie a realismului, care transpune în planul imaginar scene şi
fapte compatibile cu realul. El va cunoaşte o fructuoasă activitate literară, publicând poveşti,
periodic, asemenea marilor scriitori, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, în aceleaşi renumite
reviste ieşene precum ,,Convorbiri literare”, aparţinătoare Societăţii ,,Junimea”, dar totodată
şi studii de sociologie, istorie, articole pedagogice, manuale şcolare. Viaţa sa este una agitată,
scriitorul fiind preocupat de cât mai multe domenii în virtutea receptării unei vaste capacităţi
intelectuale.

Cunoscător profund al vieţii şi sufletului omenesc, Ioan Slavici se distinge printr-

o operă remarcabilă, lăsând veritabile modele în majoritatea genurilor şi a speciilor literare:
povestire, schiţă, nuvelă, roman, memorialistică, didactice etc. O analiză asupra prozei
româneşti de la începuturi şi până astăzi, nu numai că nu poate face abstracţie de scrierile lui
Slavici, dar este strâns legată de două coordonate temporale fundamentale: 1881- anul
apariţiei volumului Novele din popor şi 1894 - anul când în paginile revistei ,,Vatra” se
tipărea romanul Mara, considerat cel mai izbutit roman al nostru, până la apariţia lui Ion al
lui Liviu Rebreanu.

Incontestabil, contribuţia prozatorului la dezvoltarea genului epic românesc este

una de prim rang. Aplecându-ne astăzi asupra operei slaviciene, o putem citi deopotrivă în
cheie tradițională și modernă, descoperind în complexitatea ei componente care definesc
tradiția, dar și elemente care reclamă modernitatea operei.

Pentru a putea încadra opera scriitorului Ioan Slavici atât tradiției, cât și
modernității, se impune o conceptualizare a ceea ce reprezintă, de fapt,

55
tradiție/tradiționalitate  și  modern/modernitate. Etimologic, tradiție înseamnă transmiterea
unui model sau a unei credințe de la o generație la alta și de la un secol la altul: ea înseamnă
supunere în fața unei autorități și fidelitate în raport cu o origine. În altă ordine de
idei, tradiția reprezintă totalitatea elementelor care definesc specificul
național. Tradiționalitatea este prefigurată prin mai multe componente, care îi asigură
viabilitatea: orientarea spre specificul național; reflectarea în literatură a tot ce ține, în trecut
și prezent, de specificul autohton; inspirația din lumea rurală, explorarea trecutului,
valorificarea folclorului; interes pentru social, atitudine obiectivă; centrare pe universul rural.
„Vreme îndelungată, tot ce ținea de tradițional a fost opus modernului, și cu atât mai mult
modernității ori modernismului”. În acest context putem considera modern tot ceea ce se rupe
de tradiție. Este, de fapt, un termen de relație în raport cu altceva, în cazul de față
cu tradiția. Definirea sa se face în relație cu timpul, ceea ce-i atribuie, de fapt, o mare
relativitate. „În literatură, mai ales, cronologia este foarte ambiguă: a fi recent, nou, actual
etc. nu spune mare lucru, dacă ne limităm numai la aceste atribute. Ce trece sau este modern,
la noi, în 1969-1970, poate fi vechi, perimat, clasic, aiurea. În genere, întreaga literatură
occidentală modernă, pe care o descoperim acum reprezintă în apus valori de mult acceptate,
clasate, chiar depășite.

Modernul este un produs al istoriei, al reperelor, accidentelor și barierelor sale, și –

bineînțeles – al geografiei. Efect de optică, deci aparent, convențional, vag. Inevitabil,
totuși”.  Modernitatea este și ea un fenomen care, în literatură (avem în vedere cazul
prozatorului Ioan Slavici), este conturat de câteva elemente precum prezență activă, adaptare
și sincronizare la spiritul vremii; etapă postromantică în poezie și postrealistă în proză;
exprimarea inefabilului stărilor sufletești; depășirea universului rural și înfățișarea lumii
citadine. În general modernitatea „definește caracterul modernului, caracterul modern al unei
opere literare, atributul literaturii moderne, calitatea de a fi modernă, însușirea de a satisface
și corespunde spiritului, tendințelor, gustului și scării de valori moderne”.

Evoluția spre modernism ca realitate „sincronă”, „etern valabilă” (Adrian Marino) ar

putea cuprinde – scrie profesorul Ioan Derșidan – un inventar de termeni
specifici/discriminatori precum: arhetip, anarhetip; forme, fond; imaginație, fantezie și
rigoare; sincronizare, simulare, stimulare, revizuire; conservator, liberal; tradiție,
modernitate; avangardă, experiment și substanță; cunoaștere, evoluție și revoluție; convenții
liberale și locuri comune; clișee/stereotipuri și complexitate; artist, artizan, pastișor, virtuoz;
fantezie creatoare și putere expresivă; scepticism, elan și impresionism; istorie, psihologie și
noutate; previzibilul, spontaneitatea; mișcarea, schimbarea; nou, vechi etc.

56
 În acest context este importantă situarea scriitorului Ioan Slavici
între tradiție și modernitate. În cazul lui putem identifica corespondența dintre formația
scriitorului, climatul epocii și opera sa. Recunoaștem în creație determinantele universului
individual al scriitorului, dar și spiritul epocii asumat cu luciditate. Urmărim un scriitor
realist, un povestitor care relatează secvențe decupate din câmpul vieții și transfigurate în
câmpul artistic. Un scriitor original, în prelungirea unui fir tradițional. Cât de tradițional, ne-o
arată creația însăși, care operează cu valori clasice tradiționale – binele, frumosul, armonia,
cumpătul, naturalețea - și care devin canonice, norme de viață cu valoare imperativă. Din
acest punct de vedere, creația scriitorului Ioan Slavici se clasează în vecinătatea perfecțiunii
și a superiorității. Și cum „prioritatea asociată perfecțiunii transformă valoarea clasică în
model inegalabil”, nu exagerăm (sper) când afirmăm că valoarea creației slaviciene se ridică
la nivelul unui reper. Prin pledoaria pentru valori, dar și prin lumea exemplară pe care o
propune, opera scriitorului oferă modele și devine ea însăși un model artistic valoros. Este o
creație tradițională, prin care autorul ei dezvoltă „printr-o creștere” continuă, elementele
creațiilor anterioare, creații în care domină o idee generală asupra naturii umane și asupra
evoluției acesteia în contextul unor factori sociali, economici, politici diferiți.

Calitatea de a fi modernă, rezultă în cazul creației slaviciene, din capacitatea autorului

ei de a „crea valori estetice în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocii
precedente”. Or, știm că preocuparea comună a realiștilor europeni a fost genul povestirilor
sătești și al romanului țărănesc, gen de literatură abordat și de Slavici. Dincolo de asimilarea
spiritului veacului care, la Slavici, devine o constantă, modernitatea operei este probată și de
modul în care opera reprezintă un fapt de conștiință și de voință. Scindarea conștiinței și
dedublarea eroilor sunt fenomene vizibile în creația sa, într-un climat cultural în care acestea
constituiau elemente de inovație la nivelul realizării artistice. Personajul martor (Nicolae
Manolescu) și personajul trialogic (Vasile Popovici) cuprind acest echilibru scontat între
erou și lume. Avem, deci, o sinteză a unei opere situată artistic între tradiție și modernitate.

Raportat la opera în totalitatea ei, Ioan Slavici demonstrează un spirit de invenție și

o mare densitate epică. O epică obiectivă, în care nu este important doar motivul sau mediul
recreat, ci în egală măsură, dacă nu în primul rând, talentul scriitoricesc, altfel spus,
modalitatea întruchipării unei ideații anume. Această dialectică a contrariilor, care tinde să se
armonizeze, o întâlnim manifestată în opera scriitorului ardelean. Legat ființial de etnosul și
etosul național și, deopotrivă, de mediul natal, dar format spiritual în Viena, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, Slavici este într-adevăr un tradiționalist, a cărui operă
promovează o tradiție vie, percepută ca o componentă a specificului național. Recunoaștem,
de asemenea, în scrisul lui Slavici, scriitorul tezist. A avut, așadar, precepte ideologice. Ele

57
pot fi asimilate concepției rousseauiste, care reliefa ordinea naturală a alcătuirilor sociale, nu
doar a condiției umane. În linia acestei viziuni, Slavici ajunge să condamne orice abatere de
la ordinea naturală a lumii și a societății. Mai mult, asimilarea confucianismului i-a
consolidat niște principii și atitudini de viață, pe care le va pretinde și eroilor săi. Din altă
perspectivă, Slavici promovează imaginea satului românesc, care nu este nici o colectivitate
anistorică exclusă din scara evoluției sociale, dar nici un colț de rai. Viziunea asupra lumii
este prezentă implicit în narațiune, mai exact în liniile de sens ale acțiunilor configurate, dar
și în trăsăturile în care acțiunile se desfășoară. Reținem, mai întâi din lumea recreată,
imaginea oamenilor, care își trăiesc viața într-un anume ritual și știu să se bucure de
frumusețile ei dar, în egală măsură, sunt antrenați în noile provocări existențiale. Ceea ce nu
poate Slavici ignora, este faptul că formele de viață țărănești sunt superioare, ca modalitate de
organizare socială, dar mai ales sub raport moral, din moment ce sinceritatea și onestitatea,
prescrise din vechime erau, pentru aceste comunități, norme de conduită respectate. Desigur
că mediul citadin, cu noile alcătuiri social-politice, nu lipsește din opera sa, dar putem afirma
că scriitorul își dezvăluie afinitatea spre lumea satului.

Tradiționalitatea ideației sale reclamă însă, motivații moderne. Prin tematica abordată
– problematica învățării, de exemplu – se înscrie în etosul central-european, prin genul de
scriere cultivat – povestirea sătească – operei i se atribuie o dimeniune europeană. Semnul
emblematic al toposului a devenit o certitudine în scrierile sale, personajele dezvoltând o
relație de conjuncție sau disjuncție cu mediul traversat. Și motivația psihologică a
personajelor reclamă modernitatea operei, în sensul că Slavici inițiază analiza psihologică în
proza românească.

Putem afirma, așadar, că opera scriitorului Ioan Slavici, prin particularitățile tematice
și de construcție, dezvoltă motive ale tradiționalității și, deopotrivă, motive moderne,
scriitorul fiind înţeles atât în paradigma „realismului poporal”, cât şi sub semnul literaturii
moderne, în primul rând prin deschiderea spre același gen de literatură, cultivat de scriitorii
europeni. Dincolo de aspectele evidențiate de critica literară și care conturează direcția
modernă a operei (realismul psihologic, realismul tragic și realismul confesiv), prin
preocupările sale privind ideea instruirii, scriitorul se încadrează într-o mișcare europeană,
manifestată de central-europeni, ceea ce definește o identitate culturală comună pentru
Europa Centrală. În acest sens, Slavici devine autorul unor texte exemplare, care formează,
ilustrează și dau sens unui proces pedagogic. Opere precum Popa Tanda sau Budulea
Taichii  îl situează pe Slavici în linia scrierilor europene, în care învățătura și exemplul
pozitiv constituie tematica esențială.

58
 De asemenea, povestirea sătească (dorfgeschichte) este specia literară abordată de
Slavici, care zugrăveşte lumea satului, o lume închisă, cu ţărani ceremonioşi, cu un respect
deosebit pentru tradiţie, transfiguraţi în personaje, ca întrupări ale arhaicului. Același gen de
literatură a fost cultivat de scriitorii europeni Jeremias Gotthelf, Theodor Storm, Peter
Rossegger, Ludwig Anzengruber, E.T.A. Hoffmann. Creațiile acestor scriitori se
intersectează în puncte comune, prin îndreptarea către aceleași resurse inepuizabile ale vieții,
prin prelucrarea materialului folcloric, prin promovarea ideii despre învățătură și, nu în
ultimul rând, prin motivarea psihologică a personajelor și inițierea analizelor psihologice.

În realizarea personajelor scriitorul Ioan Slavici dovedește un talent extraordinar,

dacă ne referim la straturile de adâncime ale acestuia și la definirea ca personaj
martor (Nicolae Manolescu) și personaj trialogic (Vasile Popovici). O perspectivă inedită
prin faptul că scriitorul își declară dispoziția spre teatralizarea epicului, prin crearea unor
situații specifice în care personajele sunt, cu sau fără voia lor, asistate de un al treilea
personaj:  „Universul lui Slavici e de neconceput în afara teatralizării, el e organic construit
pe un tipar teatral ascuns și care manevrează întreaga existență a eroului său”. Fie că este
naratorul – martorul / raisonnneurul – căruia i se permite „să fie ironic, perfid, insinuant, să
corecteze punctul de vedere al personajelor, fără a-l putea totuși schimba”, fie că este o terță
persoană – personajul trialogic – un tip aparte de personaj, cu un rol bine definit și în raport
cu care evoluează celelalte personaje, al căror comportament este impus de acesta, „obligă
protagoniștii să se ascundă, fără să reușească și să-și compună o mască onorabilă, chiar dacă,
nefalsificat, chipul lor real, cel de zi cu zi, i-ar sluji mai bine”. Secvențele în care Persida
(Mara) și Simina (Pădureanca) se oferă vederii publice, la fereastră și în momentul înserării,
indică în teatralizare forme ale prezenței celorlalți în desfășurarea întâmplărilor prezent.

Construct al intenționalității auctoriale, personajul slavician este omul normal, privit

nu în generalitatea sa, ci în diversitatea lui concret factuală, construit pe o dimensiune
exterioară, ca ființă socială, dar și interioară, ca ființă psihologică. Este în același timp, o
ființă simbolică în universul reprezentat, care tinde spre un model comportamental valorizat.
Ceea ce este definitoriu pentru arta realizării personajelor la Slavici, este o mare putere de
interiorizare, obținută prin interferența elementelor psihologic și moral. Aceasta a făcut ca
protagoniștii să fie înfăţişaţi în zbuciumul lor lăuntric, nu doar în manifestările lor exterioare,
de unde derivă situația dilematică în care sunt antrenați, iar alegerea între două posibilități
probează tăria de caracter și asumarea cu responsabilitate/iresponsabilitate a opțiunii alese.

Un element de specificitate a operei îl considerăm atribuirea de semnificații și

valențe multiple coordonatei spațiale, receptată ca şi coordonată a discursului narativ, ca
suport evenimenţial. Întrucât spaţiul literar slavician dispune de surse identificabile geografic,
59
devine generator de caractere bine individualizate, cu funcţii definite, care dirijează şi
motivează acţiunile personajelor. Geografia operei este, prin urmare, reperabilă în spaţiu, un
spaţiu specific în care trăiesc şi se mişcă personaje. Prezenţa, în foarte multe dintre scrieri, a
toponimelor, marcabile pe harta geografică, de la imaginea satului natal şi a ţinuturilor
ardeleneşti până la celelalte, netransilvane, permite reconstituirea toposurilor, atât sub
amploarea lor ştiinţifică (de la descrierea, aproape turistică a Ardealului, până la imaginea
casei natale), cât şi sub forma congruenţei cu intenţiile ficţiunilor literare, în textele create.
Astfel, toposul – spaţiul locuit – se constituie într-o coordonată estetică în creaţia slaviciană,
care determină individul la o relaţie copulativă sau disjunctivă cu spaţiul habitat. Opere
precum nuvelele Moara cu noroc, Pădureanca sau romanul Mara dezvoltă imaginea
coordonatei spațiale, devenită topos, prin locuire, iar evoluţia personajelor urmărite în drumul
lor către o altă lume, confirmă ideea potrivit căreia această coordonată ajunge componentă a
propriei „matrice stilistice” a fiecărui personaj, care-i marchează în mod inconştient evoluția.

Acestea sunt aspectele definitorii care circumscriu opera scriitorului Ioan Slavici
modernității, constituindu-se în componenta modernă a operei. Am evidențiat astfel,
deschiderea scriitorului către literatura europeană și, prin aceasta, integrarea într-o adevărată
mișcare literară europeană. Genul de scriere abordat –povestirea sătească/romanul țărănesc
–  aria tematică variată și personajele bine reprezentate prin raportarea la mediul de viață sunt
trăsături esențiale care configurează o reală definire a scriitorului Ioan Slavici în arealul
cultural al spațiului central-european. O și mai evidentă raportare a scriitorului la spațiul
central-european se face prin referirea la genul memorialistic abordat de Slavici. Volumul
memorialistic Închisorile mele reflectă „realismul confesiv”, genul de scriere comun cu cel al
scriitorilor europeni precum Stefan Zweig, Czeslaw Milosz, Elias Canetti, Arthur Schnitzler
care, prin lucrările lor – jurnale, fragmente de jurnal, memorii –, configurează imaginea
arealului cultural al Europei Centrale. Asemeni scriitorilor geniali de oriunde și oricând și
scriitorul Ioan Slavici suportă cu dificultate încadrarea în anumite formule (gen scriitor
tradițional/scriitor modern), ridicând probleme complexe exegeților care încearcă să-i
definească arta creatoare. Creațiile lui Slavici pot fi citite și ca adevărate cercetări de
etnografie, istorie, sociologie, economie politică, aparținând modernismului istoric. Dincolo
de aceste aspecte, scriitorul Ioan Slavici rămâne, în ceea ce are fundamental, expresia
curentului realist. Realismul prozei slaviciene se întemeiază pe acea atenție fascinată de
lumea care face obiectul investigației literare, determinând proiecții autentice, prin care artei i
se atribuie și valori cognitive, nu doar estetice. Din această perspectivă opera sa dispune de o
componentă clasicistă, care alimentează dimensiunea realistă. Este vorba despre tipicitatea
personajelor, luciditatea și obiectivarea expunerii în perfectă asociere cu folclorul, istoria și

60
specificul național, întrucât creația sa caută obiectivitatea, respectiv fidelitatea structurilor
sale în raport cu realitatea.

Opera sa a structurat și a fundamentat artistic, începând cu Novele din popor (1881),

continuând cu celelalte două volume de nuvele, publicate în 1892, respectiv 1896 și cu
romanul Mara, o linie de profil a prozei realiste ardelene, o linie pe care o vor continua Ion
Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, prelungindu-se spre Titus Popovici, Augustin
Buzura și Ion Lăncrănjan, până la proza postmodernă a lui Ioan Groșan. Volumul Novele din
popor constituie nucleul central al operei slaviciene, prin care scriitorul își va defini o poziție
privilegiată în tabloul literar românesc. Deși nu a fost receptat, la apariția din 1881, cu toată
efervescența de către critica literară românească, treptat își va câștiga notorietatea prin voci
precum Nicolae Iorga, George Călinescu, Ion Breazu, Tudor Vianu ș. a., prin aprecierile
cărora scriitorul ardelean va reintra în circuitul de valori literare, recunoscându-i-se meritul
de a fi considerat inițiatorul prozei realiste în literatura română.

Desigur că romanul Mara rămâne marea carte a autorului – un pas mare în istoria

genului – cartea care-l va defini ca romancier, în spiritul tradiției, prin faptul că zugrăvește o
lume omogenă și rațională, în care morala colectivă o absoarbe pe cea individuală. Nota de
modernitate a cărții o asigură finețea analizei psihologice, care vizează nu doar personajul în
singularitatea sa, ci mai ales aspectele relației cu socialul. Personajele dau măsura volorii lor
prin raportarea la lumea pe care o reprezintă și prin care se definesc. De aceea, cartea rămâne
în primul rând un moment artistic deosebit și, împreună cu volumul de nuvele din 1881,
conturează tensiunile artistice ale operei slaviciene (momentul valoric al acesteia).

Stilul scriitorului e unul aparte, acesta scriind despre o lume devenită a sa, în care
fraza devine arborescentă, prin diverse trimiteri, o abordare voit dubitativă, lansează întrebări
retorice, face până la urmă artă din cuvîntul ce parcă pentru a fi frumos înveșmântat s-a
născut. Surprinzătoare la Slavici sunt modestia și bunul simț, respectul datorat începuturilor
literare, pe care nu le uită și la care se întoarce dintr-o datorie față de sine și față de ceilalți.
Recunoaștem, de asemenea, sentimentul responsabilității față de cititor și măiestria literară,
care fuzionează în opera sa cu preocuparea de a reflecta „adevărul vieții”.

Valoarea estetică a literaturii lui Slavici se menține și astăzi, fiind unul dintre
scriitorii care au trecut proba timpului. Interesul lui pentru o problematică morală a vieții îl
păstrează în actualitate, precum și consistența și acuitatea observației, susținute de vocația de
a construi epic și de a crea tipuri umane memorabile. De asemenea, creațiile mari au avut și
au încă o rezonanță artistică și istorică națională, o rezonanță de esență moral-creștină, cu
accentuarea eticismului specific ardelenesc, anticipând opera de valoare a lui Rebreanu. Din

61
această perspectivă, opera scriitorului Ioan Slavici este expresia cea mai pregnantă a
literaturii ardelene, o literatură puternic regională, reflectând cu fidelitate condiții locale
fundamentale. Integrabilă perspectivei din zona naratologică – tripla privire – a sinelui, a
operei și a lumii, operează în cercuri concentrice o bună așezare a individului conștient de
limitele moral-existențiale ale universului său. „Ocheanul întors” – o sintagmă ce ar putea
defini opera lui Slavici, prin care se face trecerea de la exterior la interior, care operează de
mai multe ori și o criză de obiect (de la sat la familie și individ, de la colectivitate la
personaj).

Demersul nostru și-a propus să descopere puncte valorice de referință prin care
Ioan Slavici se dovedește un scriitor de reală vocație, locuit de omul de știință sever și
riguros, extrem de pertinent și de echilibrat, având un gust obiectivat, pentru care destinul
personal se confundă cu cel național, care la rându-i se contopește în universal. Un destin
care, pe alocuri, a dovedit incompatibilitatea între o structură așezată, a tradiției și iureșul
evenimentelor, la care cu greu avea să facă față sau aproape deloc. O situare a omului în
primul rând, la hotarele dintre două gândiri fundamentale, reprezentate de Confucius și
Schopenhauer, un destin plasat între două antiteze – Orient și Occident –, fiecare cu
particularități distincte, aflate însă nu într-o relație de opoziție, ci de complementaritate. Atât
viața însăși, cât mai ales opera scriitorului Ioan Slavici constituie așadar, o panoramare în
tipicul românesc între tradiție și modernitate. O modernitate provenind din sincronia cu
orientările epice ale vremii, dar care nu anulează, la o investigație în adâncime, fondul ei
tradițional.

Sincronică, în sens superior, cu marea cultură europeană, creația lui Ioan Slavici
aduce nota distinctivă a unei sensibilități specifice, în care tradiția și modernitatea se îmbină
în mod original.

62
  

CONCLUZII

Opera lui Ioan Slavici este bogată în teme și motive literare, distingându-se printr-
un stil modernist, unic prin particularitățile caracteristice, printr-o notă pură, naturală, dar de
o vădită expresivitate.
În creațiile sale, Slavici propunere un imaginar în diversitate, face treceri
surprinzătoare prin cutezanța de a ilustra spații ale universului exterior, dar și ale interiorității,
sondează sfere, uneori marginale, însă, toate acestea având menirea de a inova, de a
restructura , de a reașeza opera la rangul său prim, de artă, cu rol în înălțare spirituală.
Slavici vede arta (estetica) strâns legată de morală (etică). Deci frumosul din creația literară
nu se poate separa de bine, iubire și adevăr, echilibru, cumpătare. Astfel operele sale devin
adevărate lecții de viață în care binele este răsplătit iar răul pedepsit.Asocierile inedite de
imagini, jocurile de cuvinte, strategiile valorificate, modalitățile aparte de construcție
textuală transformă opera slaviciană într-una de referință în sfera literară românească, și nu
numai.
Creator de personaje memorabile şi constructor epic, observator ascuţit şi moralist cu
vocaţie de pedagog, loan Slavici este cel dintâi mare scriitor pe care Transilvania îl dăruie
literaturii române la sfârşitul secolului al XlX-lea. Cu Ion Creangă, din Moldova, şi cu I.L.
Caragiale, din Muntenia, alături, se alcătuieşte un adevărat triunghi simbolic al spiritualităţii
româneşti, în mijlocul căruia se înaltă ca o coloană a infinitului - simbolul lui Eminescu.

63
 Bibliografie
Bălan Ion Dodu. Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare. – Bucureşti: Editura Albatros,
1985,
Botez Octav, Slavici romancier. Mara, în Adevărul literar și artistic, anul VI, nr. 247, 30
august 1925,
Breazu Ion. Ioan Slavici Studii de literatură română şi comparată. Vol. I. – Cluj, Editura
Dacia, 1970,

Călinescu George Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală

pentru Literatură și Artă, București, 1941,

Călinescu George Slavici romancier, în Adevărul literar și artistic, anul XVIII, nr. 869, 1
august 1937, pp. 7-8,

Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a II-a,

revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982 Călinescu George Istoria literaturii
române: compendiu, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001,

Constantinescu Pompiliu, Slavici. Mara» - un roman, în Mișcarea literară, anul II, nr. 40-41,
15-20 august 1925,

Ciocârlie Podărița și grănicerul, în vol. În căutarea centrului pierdut, Editura Art, București,
2010,

Cioculescu Șerban, Curs de istoria literaturii române moderne. Literatura militantă. Partea

a II-a, Iași, 1947,

Cioculescu Șerban , Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1973,

Chirițescu și Petrescu Dan , cu o scrisoare de la Mircea Eliade și o postfață de Antohi Sorin,

Editura Polirom, Iași, 2004,

64
Culianu Ioan Petru, Mircea Eliade, ediția a III-a revăzută și adăugită, traducere de Florin,
Drăgoi Gabriela, Faifer Florin, Mănucă Dan. Dicţionarul literaturii române de la origini
pînă la 1900. , Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979,

Drăgoi Gabriela, Faifer Florin, Mănucă Dan Dicționarul literaturii române de la origini pînă
la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008,

Eveseev Ivan- DICTIONAR DE MAGIE, DEMONOLOGIE SI MITOLOGIE ROMANEASCA

- EDITURA AMARCORD, TIMISOARA, 1998,

Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic
de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014,

George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998,

Ioan Slavici, Amintiri, Cultura națională, București, 1924,

Iorga Nicolae Istoria literaturii românești contemporane, Editura Adevărul, București, 1934,

Ion Dodu Bălan, „Ioan Slavici”, în vol. Ethos și cultură sau vocația tinereții, Editura
Albatros, București, 1972,

Iorga Nicolae, Un nou roman al d-lui Slavici, în Sămănătorul, anul V, nr. 25, 18 iunie 1906,

Iorga Nicolae, Istoria literaturii românești contemporane. II. În căutarea fondului, Editura

Adevĕrul, București, 1934,

Iliescu Ion. Ioan Slavici Evaluări critice. – Timişoara, Editura Facla, 1977,

Nemoianu Virgil - MICRO "ARMONIA DEZVOLTAREA SI UTILIZAREA MODELULUIL

IDILIC IN LITERATURA - EDITURA POLIROM, IASI, 1996,
Nemoianu Virgil - MBLANZIREA ROMANTISMULUI. LITERATURA EUROPEANA SI
EPOCA BIEDERMEIER- EDITURA UNIVERS, BUCURESTI, 1997,
Nemoianu Virgil-PREZENT, EDITIA A II "A, REVAZUTA SI ADAUGITA - EDITURA
MINERVA, BUCURESTI, 1982,
Popescu Magdalena - SLAVICI - EDITURA CARTEA ROMANEASCA, BUCURESTI,
1977,
Slavici Ioan - OPERE, VOLUMUL IX - EDITURA MINERVA, BUCURESTI, 1978,
Slavici Ioan- MARA - EDITURA MINERVA, BUCURESTI, 1976,
Slavici Ioan - EVALUARI CRITICE - EDITURA FACLA, TIMISOARA, 1977,

Slavici Ioan,Mara, Editura Minerva, București, 1976,

Săndulescu Al., „Prefață” la vol. Ioan Slavici, Mara, Editura Tineretului, București, 1964,

65
Stănescu C, „Mara și securitatea criticii”, în vol. Cronici literare, Editura Cartea
Românească, București, 1971,

Stănuța Crețu, „Vatra”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii române de la origini

pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București,

Struţeanu Scarlat. I. Slavici. Comentarii asupra omului şi operei. – Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1930,

Manolescu Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 1001 Gramar,
București,

Manolescu Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura

Paralela 45, Pitești, 2008,

Marcea Popiliu Ioan Slavici, Editura pentru literatură, București, 1965, ediția a II-a, revăzută
și completată, Editura pentru literatură, București, 1968,

Măciucă Costantin, Prefață la vol. Ioan Slavici, Mara, Editura pentru literatură, București,
1961, în vol. Ioan Slavici, Mara, Editura Albatros, București, 1977,

Mănucă Dan, „Slavici, Ioan”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii române de la

origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București, 1979,

Micu Dumitru Scurtă istorie a literaturii române, vol. I (De la începuturi până la Primul
Război Mondial), Editura Iriana, București, 1994,

Panu George Amintiri de la Junimea, Volumul I, Editura „Remus Cioflec”, 1942,

Popa Mircea, „Slavici Ioan”, în vol. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu
(coord.), Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978,

Rotaru Ion, O istorie a literaturii române, vol. I, Editura Minerva, București, 1971,

Rotaru Ion, „Ioan Slavici. Mara”, în Comentarii și analize literare, Editura Litera
Internațional, București-Chișinău, 2001,

Totoran Eugen, „Realismul tragic în proza lui I. Slavici”, în vol. Secțiuni literare, Editura
Facla, Timișoara, 1973,

Tourotiu I.E, Studii și documente literare, vol. II, București, 1932.,

UNGUREANU CORNEL, BABETI ADRIANA - EUROPA CENTRALA. NEVROZE,

DILEME, UTOPII - EDITURA POLIROM, IASI, 1997,

Ungureanu Cornel, „Mara, după un veac de singurătate”, prefață la vol. Ioan Slavici, Mara,
Curtea Veche Publishing, București, 2010,

Vatamaniuc Dimitrie, Ioan Slavici. Opera literară, Editura Academiei Republicii Socialiste

România, București, 1970,

66
Vatamaniuc Dimitrie, „Note și variante”, în Ioan Slavici, Opere, vol. VII, Editura Minerva,
București, 1973,
Vianu Tudor Arta prozatorilor români, Editura Contemporană, București, 1941; ed. citată,
Editura Hyperion, Chișinău, 1991,

Vianu Tudor. Arta prozatorilor români. – Chişinău, Editura Litera, 1997,

Vintilescu Virgil - IDILA SLAVICIANA - EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA,
BUCURESTI, 1999.

67