Sclavia și sursele ei Sclavia în Roma antică În Roma antică sclavia reprezenta una dintre

caracteristicile societăţii romane. Societatea romană a fost, în esenţă, una sclavagistă, atât
economia cât şi structura socială s-a bazat pe un sistem de clasă unde sclavii au fost plasați
pe cea mai mică treaptă a societăţii. Amploarea numerică şi importanţa economică şi socială
a sclaviei în Roma antică a crescut odată cu extinderea stăpânirii romane şi înfrângerea
populaţiilor care au fost de multe ori supuse şi înrobite. Numai de la Imperiul târziu, odată cu
încheierea războaielor de cucerire, a apariției împăraților ce provin din afara Italiei,
răspândirea creştinismului şi acordarea de cetăţenie romană la multe popoare barbare
(după înscrierea lor în legiunile romane sau să plătească impozite), fenomenul sclaviei a
început să scadă şi apoi să dispară treptat. În latină sclavului i s-a spus servus sau ancillus,
iar titularul dreptului de proprietate asupra sclavului a fost numit dominus. Există înscrieri ale
unor sclavi (vicarius) ce deţineau alți sclavi (ordinarius), caz în care, în mod oficial, ultimii au
fost o parte din peculium – bunuri pe care dominus le-a permis sclavului să le păstreze
pentru sine. Romanii considerau sclavia ca o condiţie socială ruşinoasă, fapt pentru care un
soldat roman prefera să se sinucidă, mai degrabă decât să devină un sclav la un popor
barbar. Există doar un număr mic de surse istorice care oferă un număr exact al sclavilor în
Roma. Numărul exact de sclavi într-o anumită regiune a Romei, la un moment dat rămâne
necunoscut. Spre deosebire de alte civilizaţii din antichitate, Roma nu a produs o cantitate
mare de scrieri cu privire la sclavie. În cele Douăsprezece Table se fac doar scurte referinţe
juridice la sclavie, iar dramaturgii fac în operele lor considerații generale despre sclavii din
Roma. La începutul perioadei Republicii singurul loc unde sclavii au fost folosiți au fost
fermele. Datorită faptului că cei mai mulți dintre romani au fost agricultori şi că împreună cu
muncitorii liberi erau, în mod constant, chemați să lupte pentru Roma s-a produs o creştere
graduală a numărului de sclavi, ajungându-se ca numărul sclavilor să-l depășească pe cel al
muncitorilor liberi care lucrau sub contract. Treptat, obiceiul de angajării sclavilor în serviciile
personale şi în ocupaţiile industriale s-a generalizat odată cu războaiele de cucerire ale
Romei. În ultimul secol al Republicii, cele mai multe profesii ce foloseau forţa de muncă
manuală şi multe alte meserii au fost preluate de sclavi şi de liberți (sclavii eliberaţi). Salariile
şi condiţiile de trai ale forţei de muncă libere au fost determinate de concurenţa făcute de
sclavi. Mai mult, orice activitate în care erau folosiți sclavii devenea degradantă în ochii
cetățenilor, ajungându-se să se considere că toate profesiile făcute manual sunt înjositoare
pentru oamenii liberi. Legile care reglementează sclavia au fost: ■ Lex Poetelia (313 î.Hr.) -
în ceea ce priveşte datoria şi sclavia; ■ Lex de Poetelia Granny Nexis - abolirea sclaviei
pentru datorii; ■ Lex Subsol (aproximativ 149 î.Hr.) - pedepsea relaţiile homosexuale între
persoanele de condiție liberă; ■ Lex Aemilia (115 î.Hr ) - a acordat votul sclavilor eliberaţi (cu
limitări); ■ Lex Julia de civitate (90 î.Hr.) - elaborată de consulul Lucius Cezar, oferă
cetăţenie tuturor italienilor care au participat la război împotriva Romei în timpul războaielor
italice; ■ Lex Cornelia (82 î.Hr.) - interzice proprietarului de sclavi de a ucide sclavi fără un
motiv întemeiat; ■ Lex Iunia Norbana (circa 19 î.Hr.) - cu privire la statutul sclavilor eliberaţi;
■ Lex Fufia Dog (2 î.Hr.) - limitarea eliberării sclavilor; ■ Lex Aelia Sentia (4 d.Hr.) - legea
împotriva eliberării sclavilor; ■ Senatus consultum Silanianum (anul 10 ) - cu privire la sclavi;
■ Lex Petronia (anul 32 d.Hr.) - se elimină obligaţia de a lupta în circ la porunca
proprietarului; ■ Senatus consultum Claudianum (52 d.Hr.) - obligaţia de a furniza asistenţă
medicală sclavilor bolnavi. Categorii de sclavi Existau două categorii de sclavi: publici şi
privați. Sclavii publici (servi publici) se aflau în proprietatea statului roman sau a orașelor.
Statutul lor a fost considerat mai bun decât a celor privați deoarece ei nu puteau fi vânduți,
munca lor nu a fost atât de grea şi nu erau expuși la capriciile unui stăpân dificil. Ei au fost
angajaţi să aibă grijă de clădirile publice şi ca slujitori ai magistraţilor şi a preoţilor. Chestorii
şi edilii au avut un mare număr de sclavi în serviciul lor. Unii sclavi publici erau folosiți ca
pompieri de a servi pe timp de noapte pentru a preveni și stinge incendiile (nocturni
triumviri). Alţii lucrau ca lictori, temniceri, călăi etc. Numărul sclavilor publici, deşi
considerabil în sine, a fost neglijabil în comparaţie cu cel al sclavilor din serviciul privat.
Sclavii privați (servi privati) lucrau în serviciul personal al stăpânului lor şi a familiei sale,
angajați în atelierele și afacerile acestuia sau au fost închiriați pentru câştig. Viața lor
depindea în exclusivitate de caracterul stăpânului. Ei îndeplineau toate muncile utile
stăpânilor lor, ocupațiile diverse solicitau competențe multiple. În ateliere ei aveau calificări
de olari, pictori, tâmplari, zidari, lucrători din piele sau ţesători. Acești sclavi se bucurau de
condiţii de viaţă mai bune, datorită muncii calificate pe care o prestau. De asemenea, o viață
mai bună aveau sclavii destinați serviciului casnic (bucătari, chelneri, cei implicaţi în
administrarea proprietăților, în îngrijirea şi creşterea copiilor, curieri, grăjdari ș.a.) şi cei care
îl ajutau stăpânul său în afaceri (casieri, contabili, funcționari) sau sclavi intelectuali
(profesori, medici şi chirurgi, bibliotecari). De obicei, sclavi din est au fost angajați în
realizarea unor munci intelectuale (de exemplu, profesori la copiii aristocraţilor) sau
meşteşugărești, deoarece erau mai educați și nu așa de robuști ca și sclavii italieni, germani
sau iberieni. Sclavii care lucrau ca muncitori agricoli (Familia rustica) au avut parte de
condiţii de viaţă foarte grele, munca lor fiind foarte obositoare şi necalificată. Trecerea unui
sclav de la urban la rustic a fost considerată o pedeapsă. Sclavii care lucrau pe moșii mari
se aflau sub autoritatea unui administrator (vilicus) Copyright © 2009-2022 - istorie-edu.ro
Termeni de utilizare | Politica de confidențialitate | Despre pus de către proprietarul lor. Cato,
în scrierile lui, arată că 12 sclavi – un administrator şi 11 muncitori – erau considerați
suficienți pentru a lucra la o fermă de aproximativ 150 de hectare, unde s-ar creşte măsline
şi turme de oi. Cea mai grea situație o aveau sclavii care munceau în mine, muncă ce
echivala cu o condamnare la moarte. Un veritabilă pedeapsă cu moartea a fost transferul la
o şcoală de gladiatori, care, în multe cazuri, a dus rapid la moarte. Uneori, în cazul în care
gladiatorul s-a acoperit de glorie în arenă, ca Gladiator plurivittorioso, el putea să-și
recâştige libertatea. Cu toate acestea, gladiatorii, fiind războinici instruiţi şi având acces la
arme, erau considerați ca sclavi cu potenţial periculos. Sclavii nu au luptat în război pentru
că erau considerați nesiguri.