Merită viaţa să fie traită?

O întrebare destul de simplă în ansamblu dar care dă de gândit. Viaţa nu urmează o definiţie
strictă, nu este la fel pentru toţi oamenii şi nu în ultimul rând, nu înseamnă acelaşi lucru pentru
toată lumea. De-a lungul ei, din cauza unor evenimente mai mult sau mai puţin fericite, opinia
fiecăruia cu privire la întrerbarea ,,dacă merită traită sau nu?” variază. De-a lungul istoriei
numeroşi filosofi au încercat să explice sensul vieţii, să înţeleagă mecanismul acesteia,
formulând opinii persoanale bazate atât pe experienţele proprii cât şi pe studiile unor antecesori.
Consider că viaţa merită traită, cu bune şi cu rele, deoarece aceste experienţe ne formează ca
indivizi şi dau sens existenţei noastre. Ţelurile pe care ni le formăm ne ghidează în viaţă şi ne
motivează să mai facem încă un pas, să mai urcăm încă o treaptă.
În primul rând, de-a lungul vieţii, omul trece prin diferite etape, maturizându-se şi schimbându-şi
constant perspectivele asupra traiului său. În copilarie, individul are scopuri limitate şi viaţa
reprezintă un basm în care el este protagonistul ce trăieşte într-o lume fantastică nascută din
imaginaţia sa. Cele mai importante lucruri la această varstă sunt jucăriile, prietenii şi membrii
familiei, care sunt constant în jurul său. Lipsa unor griji, a unor frământări sufleteşti intense fac
această perioadă să fie una foarte frumoasă, în care copilul poate trăi ferit de societatea care mai
târziu îl va forma în folosul ei.
Odată cu înaitarea în vârstă, copilul devine un tânăr care îşi descoperă pasiunile şi îndeletnicirile
în momentul intrării în şcoală. Apar şi primele probleme în dragoste, primele despărţiri care par a
fi ceva imposibil de depăşit. Relaţiile interumane create în această etapă a vieţii au o însemnătate
mai mare. La vârsta adolescenţei scopul primordial al vieţii este să te simţi înteles şi să fii parte
dintr-un grup social, făcând tot ce este nevoie să fie acceptat. Sensul existenţei devine puţin mai
clar. Se stabilesc ţeluri şi majoritatea tinerilor îşi decid meseria de viitor. Terminând liceul,
tânărul intră la facultatea dorită unde ia contact cu alte cercuri sociale, stabilind alte relaţii.
Ieşirile în orş, plimbările cu prietenii, timpul petrecut cu persoanele dragi, momentele alocate
studiului şi alte activităţi practicate de individ se numară printre priorităţile sale. Omul se luptă să
menţină un echilibru între toate aceste priorităţi, încercând să nu neglijeze niciuna.
Următoarea etapă din existenţa umană este maturitatea, unde scopul vieţii este să urci cât mai
sus pe scara socială. Un job bine plătit, o casă şi o maşină după preferinţe, o familie perfectă,
toate acestea sunt scopurile adultului. El petrece ore în şir la locul de muncă, închis într-un birou,
făcând ore suplimentare în speranţa de a fi promovat, neglijând celelalte aspecte ale vieţii sale.
Pentru majoritatea adulţilor obiectele materiale sunt mai de preţ decât persoanele care odată au
fost centrul atenţiei lor sau dezvoltarea culturală care le aducea un aport de cunoaştere.
Ultima etapă a vieţii individului este bătrâneţea, moment când în funcţie de cum şi-a trăit fiecare
persoană viaţa are sau nu regrete. La această vârstă se instalează înţelegerea şi acceptarea
sfârşitului iminent. Persoanele în varstă îşi petrec aceşti ani de exemplu călătorind, scopul
principal fiind practicarea unor activităţi care până acum au fost amânate din diverse cauze. Se
pune din nou accent pe relaţiile cu cei din jur, existând dorinţa de a petrece cât mai mult timp cu
aceştia, de a aduna cât mai multe amintiri plăcute alături de prieteni şi familie. Bătrâneţea devine
o perioadă grea dacă de-a lungul vieţii individul s-a axat pe adunarea unei averi, înstrăinându-se
de persoanele dragi. Regretele îşi fac simţită prezenţa în conştiinţa omului, care măcinat de toate
lucrurile pe care le-ar fi putut face altfel realizează că viaţa nu mai are niciun scop.
În al doilea rând, scopul vieţii poate fi analizat şi din alte perspective. Încă de la începuturile
istoriei oamenii au crezut în diferite lucruri pentru a-şi explica fenomenele pe care nu le
înţelegeau. Ploaia, fulgerul, tunetul se numară printre fenomenele divinizate de oamenii antici.
Odată cu evoluţia societăţii, oamenii au înlocuit fenomenele cu zeităţi şi mai apoi în zilele
noastre s-a definit conceptul de religie. Religia defineşte în mod voluntar sau nu, scopul vieţii
individului. Pentru un credincios, scopul existenţei lui este respectarea dogmelor impuse de
religia sa, urmarea cu stricteţe a regulilor înscrise în cartea de rugăciune şi nu în ultimul rând,
stabilirea unei relaţii cu divinitatea prin rugăciuni, meditaţii, ofrande. Credinţa într-o divinitate îi
dă vieţii o împlinire, ştiind că în funcţie de fapte va fi judecat, viaţa lui nefiind în zadar. Pentru
atei existenţa se raportează la propriile regului în egală masură cu cele impuse de societate.
Sensul vieţii lui nu este dictat de o divinitate, nu participă la evenimente religioase, traiul lui
nefiind marcat de experienţe religioase. Filosoful francez Gabriel Marcel dezbate această temă
spunând că ,, Într-o manieră generală, am spune, se pare că omul, dacă avem în vedere evoluţia
istorică şi sociologică aşa cum s-a desfăşurat ea în ultimele secole, a pierdut referinţa sa divină;
el încetează să se confrunte cu un Dumnezeu a cărui creatură şi imagine este”. În citat el susţine
existenţa unei divinităţi şi afirmă că de-a lungul istoriei omul s-a axat pe scopurile personale
îndepărtându-se de la Dumnezeu.
Fericirea, sau mai concret căutarea fericirii şi a adevărului devine scop al existenţei umane. Viaţa
merită traită deoarece ideea găsirii atât a fericirii ctâ şi a adevărului absolut reprezintă o enigmă
care merită elucidată. Filosoful B. Pascal spune că ,,toţi doresc să fie feiciţi; toţi fară excepţie.
Oricât de diferite are fi mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi spre această ţintă.
Căutam adevărul dar nu găsim decât incertitudine. Căutam fericirea dar nu găsim decât nefericire
şi mizerie. Suntem incapabili de a ne dori adevărul şi fericirea; însă nu suntem capabili nici de
certitudine, nici de fericire”. Citatul scoate în evidenţă faptul că atât căutarea fericirii cât şi a
adevărului îl fac pe om să dea de alte neajunsuri, constituind firea contradictorie a individului. Îşi
doreşte fericirea dar nu vrea supărarea şi durerea, îşi dorşte să cunoască adevărul dar nu vrea să
dea piept cu el. Filosoful concluzionează că indiferent de clasa socială, religie sau alte aspecte
oamenii năzuiesc spre găsirea fericirii, doresc să fie fericiţi şi împăcaţi, dar în final după o viaţă
de căutări nu o vor găsi deoarece ea, ca şi adevărul nu sunt lucruri certe, palpabile, nu au o
definiţie strictă care să le încadreze într-o categorie care să faciliteze găsirea acestora. Chiar dacă
fericirea nu poate fi gasită în adevăratul sens, sentimentul de a fi fericit poate fi gasit mai uşor. El
porvine dintr-un gest drăguţ făcut de o persoană dragă, dintr-o vorbă bună, o îmbrăţişare, din
momentele frumoase petrecute alături de cei dragi. Fericirea nu necesită mari eforturi, ea poate
să se nască din gesturi mici dar cu însemnătate.
În concluzie, consider că sensul vieţii se află în stransă legatură cu interesele personale ale
individului. Viaţa merită traită deoarece fiecare victorie sau eşec, fiecare relaţie sau despărţire ne
modelează personalitatea şi ne învaţă că viaţa este mai mult decât o simplă întrebare. Ea merită
traită pentru toate călătoriile şi toate experienţele frumoase acumulate de-a lungul anilor; pentru
toate persoanele cu care ne întâlnim şi care au un impact asupra existenţei noastre.