Cuprins

Lecția ..................................................................................................... 3

Omul și luptele sale ............................................................................... 4

Opiniile oamenilor .............................................................................. 13

Perfecțiunea și succesul ...................................................................... 34

Trenul pierdut ..................................................................................... 50

Fii genial .............................................................................................. 66

Excelează în prezent ........................................................................... 87

Singurătatea și moartea .................................................................... 105

Atacul gândurilor .............................................................................. 110

Nu renunța......................................................................................... 116

Tehnologie și libertate ....................................................................... 125

Descoperirea veșniciei ....................................................................... 133

Dimineața .......................................................................................... 141

1
Emoțiile trecutului ............................................................................ 147

Nemărginirea..................................................................................... 155

2
Lecția

Nu știu cum e pentru alți oameni, dar eu am învățat din experiență că

atunci când simți că nu mai poți, încă respiri. Viața poate să te
lovească în nucleul încrederii tale și să te facă să te simți mizerabil sau
neputincios. Dacă însă respiri și simți adierea aerului pe buricul nărilor
înseamnă ca orice e posibil. Când ai ajuns să fii doar cu adierea
aerului, te-ai subțiat pe tine până la ființă și ai lăsat deoparte bagajul
celor nenecesare evoluției tale. Ai rămas doar cu tine, cel mai adânc
decât tine, acum și aici. Da, știu că e dureros să fii trecut prin inelul
suferinței, dar asta e, pe drumuri înguste te cunoști cel mai bine.
Atunci când crezi că nu-ți mai poți căra picioarele, atunci când nu mai
vezi în depărtare, când viitorul e neclar iar prezentul îți este
insuportabil, atunci esti cel mai curat. Minciuna de sine și slăbiciunea
ies prin lacrimi si zvârcoliri, iar suferinta care îți pare un sfârșit de
lume este doar modul prin care te cunoști pe tine și te vindeci de tot
ceea ce nu ești.

3
 Omul și luptele sale

Omul se lupta mereu cu fiara fricii din suflet, așa că el e bântuit de

pofte, de dorințe nestapanite, de frica că viitorul va fi plin de neplăcere
și suferință. Omul se teme de el însuși, de tot ce reprezintă
inconștientul animalic și umbros pitit în ființa sa. De aceea el alege
adesea să fugă de fiara fricii sale distrăgându-și atenția de la suferință
prin căutarea plăcerii, confortului sau validării venite din afara sa.

Totuși în ciuda condiției sale doritoare și înfricoșate, omul vrea să fie

mai mult decât un automat care supraviețuieste. În chip mai profund
acesta nu se se mulțumește cu mâncare, sex si somn. Viața din el
dorește să evolueze spre și pe un alt plan de realitate, pentru că nu e

suficient să îți supraviețuiești fricilor tale prin fugă de sine. Omul are
și acest instinct interior de a se învinge pe sine, de a se autodepăși și
de a stabili o relație afirmativă cu viața. E obositor să trăiești mereu
motivat de frică, mai devreme sau mai târziu se ajunge la un termen de
expirație. Frica nu mai poate să susțină nevoia omului de a evolua și a
se bucura conștient de existența sa. Individul ajunge la conștiința
neajunsului și a oboselii atunci când nici confortul, nici plăcerea și nici

4
validarea exterioară nu îl pot umple cu seva sensului și a vitalității. Pe
scurt, conștiința sau conștiința nimicului din el vin și domolesc haita
de pofte și impulsuri bestiale. Se petrece o trezire la prezent, o venire
în firea vieții care bulversează identitatea care e obișnuită să
reacționeze la viață din frică. Auzim des de cuvintele astea care ajung
să te zgarie pe creier când sunt abuzate. Totuși întreaga istorie a ceea
ce numim om este una legată de minunea conștiinței de sine și de
posibilitatea de a stăpâni impulsuri și dorințe prin discernământ. Doar
prin asumarea unui termen de expirație a motivelor fricii omul poate
să acceseze izvorul de abundență al vitalității sale creatoare. Doar prin
recunoașterea nimicului care se ascunde în motivele fricii omul poate
să nimicească vechea sa identitate și să se nască conștient.

Oamenii au încercat să domesticească animalitatea și haosul din

interior prin disciplină socială, prin legi și cu ajutorul coerciției.
Practic domesticirea asta a fost o dominare a lupului față de lup, doar
că unul se credea mai mult și mai îndreptățit decât celălalt. Totuși asta
fost marea țeapă a domesticirii, anume că legile au venit de pe același
plan de conștiință al lupului neîmblânzit și înfricoșat , doar că au fost
îmbrăcate în blana rațiunii și înțelepciunii. UIte așa s-a instaurat jocul
de dominație prin care oamenii au început să civilizeze cu forța. Lupii
hămesiți de putere au inventat ce e bun și ce e rău la un anumit nivel,
ce se cuvine și ce nu se cuvine, iar lupii cei slabi au fost prea timizi și
neîncrezători în colții lor, așa că au acceptat legea pentru a ramâne în
5
viață și au pus apoi colții lor timizi în slujba ideilor lupilor celor
îndrăzneți și dornici de putere. Aceștia din urma le-au garantat
confortul meselor îmbelșugate și liniștea călduță a viețuirii. S-au
inventat fel și fel de idei, care mai de care mai mărețe, în care lupii
ăștia fricoși să creadă. Ba Dumnezeu, ba statul, ba progresul social,
democrația, comunismul, mai nou și salvarea prin tehnologie. Nu erau
decât strigătele fricii care au fost traduse din frică și pentru bandajarea
fricii.

Au existat însă și niște “ratăciți” de lume care nu s-au mulțumit să

domesticească bestia cu ajutorul fățarniciei, care nu s-au mulțumit să
cosmetizeze frica în rațiune, Dumnezeu, progres sau mai știu eu ce
crez. Degeaba arăți mai bine și esti adăpostit mai comod decât un
salbatic din pădure, dacă tu pe dinlăuntru ești un monstru de frică, ură,
egoism, invidie. Ducă-se pe apa sâmbetei toată cosmetica asta a fricii.
Uite așa au venit apoi “ratăciții” ăștia care au înțeles că degeaba
stăpânești lumea toată, dacă nu te cunoști și stăpânești pe tine. Dar nu
s-au mulțumit să-și pună poftele în lanțuri doar pentru a transfera furia
instinctelor în spațiul gândirii civilizate, motivate în ascuns de orbire
și frică. Nu au vrut doar să dea jos blana pe de pe spate, pentru a arăta
mai prezentabili. Ei au vrut să transforme bestia, să întoarcă colții de
lup înlăuntru și să-i facă cuvânt. Socrate, Buda, Lao Tzu, Iisus, Platon
și care o mai fost, toți au avut aceeași misiune: să transforme bestia
fricii, nu doar să o cumințească de fațadă. Așa că a fost nevoie de o
6
muncă de arheologie, de săpături interioare serioase ca să se ajungă la
ruinele din inimă. Mult au săpat oamenii ăștia în sufletele lor ca să
ajungă să afle că animalul e rănit în starea sa naturală, e fracturat
identitar. Totul a început cu acceptarea rănilor, căci ce-ar fi omul dacă
nu și-ar vedea propria ignoranță, micime, furie, invidie, ură. Au săpat
în căutarea unui răspuns și au găsit un mușuroi de suferință. Dar mare
a fost revoluția în acel moment în care cineva și-a văzut, acceptat și
înțeles rănile. De atunci omul a deschis calea pentru a se observa pe el
însuși, iar rănile care-i dirijau înainte trăirea și acțiunea i-au devenit
acum spațiu de lucrare conștientă. Omul s-a născut cand a încetat să
mai caute în afară ceea ce se află în lăuntru. Omul s-a născut cu
adevărat când a observat ca el nu este totuna cu trecutul său rănit.
Omul s-a înnoit când a transformat colții de bestie în cuvânt.

Totuși viața nu e numai despre răni și conștientizarea lor. Adevărata

țintă a săpăturilor interioare este aceea de a descoperi bucuria unui
altfel de sens. Omul caută astfel să înlocuiască plăcerea fugitivă,
satisfacțiile imediate si sentimentele de putere cu ceva mai trainic.
După ce el a descoperit că rana sa e de fapt și rana pe care o vede în
lume la ceilalți, experiența vieții sale s-a transformat radical. Acum
întrebarea care îl macină s-a transformat din “cine e vinovat” în “cine
sunt” sau “cine pot să devin”. Omul a realizat că tot ce acuză la altul
nu reprezintă decât proiecția propriilor neajunsuri, pe care e mai ușor
să le vezi în afară decât să le recunoști în interiorul tău. Domeniul
7
întrebărilor și preocupărilor sale a virat astfel dinspre cunoaștere și
putere spre auto-cunoaștere și iubire.

Lipsa unui răspuns obiectiv la întrebarea cine sunt îl face pe omul

conștient sa se afunde în oceanul inimii sale. Acolo întrebările gândirii
devin intuiții ale sufletului. Întrebările nu primesc răspuns, ele doar își
împlinesc destinul devenind din adăposturi de probleme și soluții,
altare în care se celebrează misterul vieții. Întrebarea gândului care e
scăldată în oceanul inimii devine celebrare.

Păcatul vieții omenești stă în gânduri. Tare frumoasă și simplă ar fi

viața dacă nu am fi măcinați mereu de o roată care se învârte non-stop
în capetele noastre. Cum să transformi întrebarea în act de mirare și
celebrare a vieții, când tu ca om adesea te gândești cum se vor
desfășura lucrurile în viitor sau pur și simplu rumegi regrete pentru ce
a fost odată? Blestem mare pe capu nostru gandurile astea. Te
pomenești că se țin scai de tine, chiar și când ești în vacanță. Dacă în
lumea fizică avem o singură umbră, în ce privește lumea minții avem
milioane de umbre. Dar un lucru merită precizat totuși. Una sunt
gândurile cu ropotul lor zgomotos, unde mergi, dacă, cum, griji,
nelinisti, ce-am să fac maine, ce-am făcut ieri și alta este gandirea.
Imaginati-va gândurile ca pe niște pietricele rotunde și tari care se
învârt și înlocuiesc unele pe altele. Cu cât gândești un gând de mai
multe ori, cu atât îl faci sa fie mai tare și transformi fluxul vieții într-o

8
piatră mai mare. Pe scurt gândul repetat se transformă în obicei, iar
creierul lucrează pe baza de neuroplasticitate, adică ceea ce gândești
devii, nu doar metaforic, ci la nivel biologic-psihologic-spiritual. Ceea
ce faci și gândești îți configurează la propriu sistemul de rețele
neuronale și modul în care te simți. Dar să revenim la pietrele noastre.
Să zicem că ne gandim aproape în fiecare zi la un examen pe care-l
avem peste o lună. Apoi ne gândim constant la alți oameni, ne
comparam cu colegi de serviciu sau prieteni. Dacă la început
pietricelele alea erau tărișoare și mititele, acum după ce le-ai tot
gândit, după ce le-ai tot rulat în minte, ele se fac pe nesimțite niște
bolovani. Acuma treaba e groasă la propriu. Începi să te obișnuiesti cu
obiceiul de a te gândi la probleme, de a te stresa și de a te compara cu
alți oameni. Nici nu-ți dai seama și devii mai neîncrezator în forțele
tale după atâta întreținere a comparației, devii mai nesuferit cu ceilalți
și începi să coci în tine multă invidie. La fel, dacă te gândești și te
stresezi cu privire la examen ajungi să faci din pietricica grijii ditamai
pietroiu. Nu numai că faci dintr-o stare un obicei și dintr-un obicei un
mod de a fi care-ți devine apoi identitate. Lăsăm teoria și ajungem la
osul durerii. Aduni inflamație în corp, adapostesti în tine o potențială
boala și apoi te mai apucă și anxietatea . Din una în alta pietricica se
face atâta de mare că te trage în jos. La propriu. Gândurile astea pot
ajunge să cântărească mai mult decât tine. Practic imaginează-ți că
ceea ce tu credeai că poți stăpâni ajunge să te stăpânească. Dintr-un

9
pui de piatră s-a făcut ditamai animalul de piatră. Dacă ar fi să numim
un animal de piatră care îi trage pe oameni în jos în vremurile astea,
spunem depresie și am lamurit lucrurile. Asta e gândul, o pietricică
care se învârte nevinovată și care dacă nu ești atent se face un urs de
piatra. Da…nu-i de glumă cu pietrele astea vii care sunt gandurile, ai
impresia ca te joci cu ele și faci broscuțe pe malul lacului, când te și
trezești că ai capul plecat și picioarele grele.

Da, gândurile batu-le-ar focu’ să le bată. Totuși alta e treaba cu

gândirea. Sună ele cam la fel, da nu-s deloc așa cum par. Dacă ne
imaginăm că primele sunt pietricele care pot deveni ușor bolovani,
gândirea în schimb e mișcarea valurilor sau undele pe care le vezi în
apa. Putem spune la fel de bine ca gândul e un substantiv al vieții, o
forma prin care trăirea devine o piatră care cântărește prea greu, iar
gândirea este un joc de verbe, un flux neincetat de energie. Gândesc
atunci și numai atunci când sunt prezent. Gândesc atunci cand iubesc,
cand doresc, cand mă plimb, cand zâmbesc, când merg, când fac sport.
Gândesc atunci când sunt ancorat în viață , când respir conștient și
cand nu încerc sa controlez mișcarea vieții obsedându-mă pe un
rezultat pe care eu îl doresc. Gandesc atunci când sunt mișcare, cand
nu am timp să-mi fac gânduri, atunci gândesc în chip viu. Dar ca să nu
existe așa o mare întortocheală am sa îl fac pe verbul gândesc - trăiesc
într-o stare de prezență. Filosofii greci aveau termenul de “prosoche”
pentru ceea ce azi am numi atenția trează sau o minte trează. Așa că
10
noi gândim de fiecare dată când ceea ce se întâmplă nu devine un
gând, o pietricică. Gândim atunci când trăim și împietrim atunci când
suntem stăpâniți de gânduri. Gândim atunci când trăim prezenți și
conștienți de ceea ce se întâmplă, și nu atunci când întâmplările
exterioare ajung să ne răscolească, să ne domine. A gândi s-ar traduce
astfel prin a experimenta și a fi observatorul propriei experiențe, sau a
trai cu simț de prezență. Gândirea vie este o formă de experiență
dublată de o vigilență a minții, de o prezență a conștiinței
observatoare în timpul acțiunii sau trăirii. Practic cel care gândește nu
este o victimă a vieții, iar realitatea exterioară nu ajunge să-l domine
într-atât încât în creierul său pietricelele să se facă bolovani. Gândește
cel care crede în el însuși și-și construiește realitatea prin intenție
liberă și asumată și nu reacționează la ceea ce se întâmplă în mod
automat. Gândirea ar putea fi asemuită cu un delfin jucaus, mereu pus
pe giumbușlucuri, un delfin care dansează printre valuri, un delfin care
se contopește cu marea. Oricum ar fi gândirea nu e același lucru cu
gândul. Gândul traduce ceea ce e slab și neasumat în noi, actul de
victimizare în fața vieții, prin care cedam puterea prezenței noastre
unor întâmplări exterioare. În loc să ne auto determinăm stările și
experiențele, ajungem să depindem de persoane sau situații pentru a ne
simți într-un fel anume. Devine gând greu sau piatră tot ce absorbim
din mediu fără să fim prezenți. Gândirea în schimb exprimă mintea
vigilentă a omului, care a ales să se desprindă de atitudinea reactivă

11
prin care viața îi apare ca ceva ce i se întâmplă. Prin gândire omul este
imersat în experiență și se observă pe sine în același timp. Cel care
gândește nu mai este astfel o victimă a destinului, persoanelor și
întâmplărilor, ci un creator intenționat și responsabil de trăirile și
realitatea sa.

Un lucru e limpede, de cele mai multe ori oamenii cand spun că

gândesc, de fapt sunt îngreunați de bolovanii nestăpâniți ai gândurilor.
De asta, pentru a elimina orice confuzie noi vom traduce gandirea prin
experiență conștientă sau minte vigilentă sau minte trează sau stare de
prezență.

12
Opiniile oamenilor

Epictet

“Mai întâi spune-ți cei vei fi și apoi fă ce ai de făcut.”

Nu sunt expert în bucurie și nici nu cred să fie un om care s-a născut

învățat în arta bucuriei. Cred că în stăpânirea propriei minți și în
orientarea atenției către prezentul experienței se află orice izvor de
bucurie din viețile noastre. Din atenția către prezent se naște apoi
făptuirea plină de viată, din care omul își câștigă împlinirea.

Totul începe simplu. Respiri, te uiți în oglindă și-ți spui ție cine ești și
ce vrei să devii. Formulezi intenția în care vrei să aibă loc filmul vieții
tale. Chiar dacă nu știi în mod clar ce vrei să faci și nu ai un plan clar
al lucrurilor, începe. Filosofii antici puneau mai mult accent pe
virtuțile care te conduc la realizarea unui țel, decât pe rezultatul în
sine. Începe prin a fi atent la ce gânduri rulează în mintea ta și ai grijă
să nu transformi o pietricică de gând într-un bolovan de grijă, invidie
sau anxietate. Fii vigilent cu tine și umple-te de experiență, absoarbe
culorile și mirosurile pe care viața ți le oferă. Începe cu ceea ce e la
îndemână. Devino atent la felul în care respiri, mergi și vorbești.
Începe cu modul în care alegi să percepi și să proiectezi vibrația ta în
lume. Începe simplu. Înainte de a te îngrijora cu privire la ce-ai să faci,
13
și cum ai să ajungi sa obții ceea ce-ți propui, construiește-ți caracterul.
Exersează-ți curajul, probează-ți integritatea valorilor, devino atent și
curios la miracolul naturii, exersează credința în viață, în ceea ce simți
în tine, dar înca nu ai puterea să vezi cu claritate. La urma urmei ești
un învățăcel la meseria artei de a trai, cum ar spune filosoful.
Muncește neîncetat la ființa ta așa cum un sculptor muncește la opera
lui. Nu rezultatul e cel care te îngrijorează, ci slăbiciunea și lipsa ta de
antrenament în viață te fac să pui mai mult preț pe lucrurile pe care nu
le poți controla decât pe cele care îți stau în putere. Mergi înainte.
Indiferent ce se întâmplă sculptează piatra ființei tale, dă la o parte
ceea ce nu este folositor evoluției și modelează potențialul tău cu
credință și curaj. Pune preț pe c virtuțile de căpătâi, pe acele mărci ale
excelenței de sine. Antreneaza-ti Discernamantul sau capacitatea de a
acționa și de a simți, de a deosebi între ceea ce se cuvine sau nu se
cuvine făcut într-o situație. Antrenează-ți Dreptatea, sau ceea ce se
referă la modul în care actionezi și relationezi cu ceilalți oameni.
Antrenează mușchii dăruirii, ai integrității, ai blândeții. Nu uita să
lucrezi moderatia sau disciplina de sine. Trăiește în acord cu valorile
tale, dar nu te lăsa pradă stărilor de moment și nu fi copleșit de emoții.
Stăpânește câmpul emoțional ca un rege care își conduce regatul.
Impune ritmul pe care viața ta vrei să-l urmeze și devino ceea ce alegi
tu, nu ceea ce întâmplările și inerția timpului îți propun. Nu în ultimul
rând, antrenează-ți curajul. Deloc întâmplător este faptul că virtutea

14
curajului a fost înțeleasă și de Aristotel ca pe o virtute necesară si
centrala in formarea caracterului. Curajul înseamnă să nu ne dăm
înapoi din fața obstacolelor și să nu dăm bir fugiții atunci când suntem
puși în fața provocărilor necunoscutului. Omul curajos simte frica în
toti rarunchii, dar nu se lasă copleșit de ea. Alege sa riste pentru a
împlini nevoia de evolutie care-l apelează în intuiție, alege sa onoreze
adevărul chiar și cu riscul de a muri. Atâta timp cât oamenii oricum
mor, mai bine să mori în chip autentic decât să trăiești mult și
întemnițat de frică.

Dacă respiri și mergi conștient pe pământul ăsta ai toate șansele să

învingi. Să te învingi pe tine cel slab, fricos, neputincios, acel tu care
se simte nehotarat în decizii și o victimă a vieții. Dacă te uiți în
oglindă și te accepți așa cum ești, dar decizi mai departe să sculptezi
piatra stâlcită a personalității tale, asta înseamnă că practici excelența
de sine. Asta înțelegeau filosofii antici prin virtute sau arete, o
antrenare a caracterului pentru excelență. Sa excelezi în viată, nu doar
într-un anumit domeniu. Ei gândeau că atâta timp cât tu trăiești cu
vigilență și acționezi cu curaj și hotărâre ai toate șansele să realizezi
ceea ce-ți dorești. Asta e frumusețea, că filosofii antici puneau
caracterul înaintea rezultatului. Odată ce sculptezi piatra ființei tale
slabe și imperfecte rezultatele vor fi consecințe ale travaliului tău
existențial. Excelența de sine ca mod de viață înseamnă să practici

15
curajul și discernământul, să trăiești atent la lumea naturii și să
sărbătorești relațiile din viața ta.

Epictet ne îndeamnă sa lăsăm veșmintele de senator și să ne îmbrăcăm

în zdrențe pentru a se vedea doar caracterul. Nu cred totuși că trebuie
să luăm neapărat literal, să nu punem preț deloc pe felul în care ne
manifestăm în lume. Uneori modul de a ne îmbrăca poate să fie o
reflectare a grijii pe care o avem față de noi în mod intim. Însă mai cu
seamă, Epictet ne atrage atenția să nu ne întemeiem valoarea noastră
ca oameni pe aparențe. Problema apare atunci când hainele reprezintă
un machiaj al unei personalități slabe și lipsite de încredere, ele având
acum un rol de ascundere a adevărului. Când te gândești cât timp
avem noi oamenii tendința să pierdem doar pentru a ne simți în
siguranță în fața celorlalți oameni. Aplicăm la un set de standarde de
perfecțiune pur exterioare, pentru a fi demni de încredere în noi înșine
și pentru a recepta validare din partea altor persoane. Nimic mai toxic
ar spune un filosof antic, decât să îți întemeiezi felul în care te simți pe
circumstanțe exterioare supuse accidentului. Asta este ceea ce
amendează Epictet, superficialitatea oamenilor care își deleagă
responsabilitatea fericirii și a bunăstării lor pe aprecierea exterioară și
în strânsă dependență de bunuri materiale. Filosofii antici nu erau
anti-materialiști, unii aveau mai mult alții mai puțin, banii erau
indiferenți, adica nici buni, dar nici răi. Ei puteau fi folositori cand
erau priviți ca instrumente și nu ca scop în sine. Paguba sufletească se
16
ivește atunci când cine ești tu ca om depinde de ceea ce ai la nivel
material. Pentru ca este imposibil ca ceva material si trecător ca
adierea vântului să reprezinte o temelie solidă în viață. Dacă
încrederea ta în tine însuți e dată de faimă, avere, plăcere, confort,
atunci tu nu-ți aparții ție însuți cu adevărat. Te afli mai mult în afară și
la cheremul bunei intamplari decât în interiorul casei sufletului. Uite
așa ajung unii să-și ia viața când își pierd averile, pentru că și-au
identificat bucuria vieții cu ceva ce nu este în totalitate în puterea lor.
La urma urmei averea și faima sunt factori dependenți de o serie de
circumstanțe exterioare, de un set de condiții. Cea mai importantă
condiție dintre toate este timpul. Atâta timp cât tu aștepți să fii împlinit
în chip profund și statornic prin lucruri care stau în patronatul lui
Chronos te inșeli amarnic. Faima e dată de ceea ce cred alți oameni
despre tine, care și ei sunt supuși trecerii timpului și vor muri. Chiar și
dacă rămâi în istorie în vreo carte sau pe vreo statuie eonii timpului te
vor duce încet încet în largul uitării. Te vor mai ține minte câțiva, iar
la limită chiar existența lumii nu este una garantată. E posibil ca
întreaga lume de făpturi să piară de pe acest pământ. Dacă gloria este
cea care-ți motivează încrederea în tine și sentimentul că viața merită
trăită, poate ca ar fi bine sa te mai gândești la nesfârșirea dinaintea
nașterii tale și la infinitul care o așteaptă. Ceea ce tu crezi ca te va
statornici și-ți conferă oarecare stabilitate interioară, valoare, nu e

17
decat un miraj în deșertul timpului. Faima înseamnă căutarea nemuririi
în ceea ce este din principiu muritor.

Hai sa vedem cum stă treaba cu averea si banii. Banii sunt minunați
atunci cand îi înțelegi ca instrumente de viața și nu ca finalitate.
Simplu spus banii te ajută să trăiești, dar nu-ți înlocuiesc viața și nici
nu-ți pot servi ca scop fundamental. De aceea filosofii stoici mai ales,
aveau aceasta idee, cum că bunurile materiale sunt indiferente. Ele nu
pot și nu trebuie să impacteze în mod decisiv valoarea vieții unui om.
De ce ? Pentru ca sunt bunuri exterioare care depind de timp și spațiu.
Pentru că sunt convenții sociale inventate de om, care la rândul său
este o ființa muritoare și failibilă. Așa că este absolut hilar să-ți inchini
viața unui instrument inventat de ființe imperfecte, căruia ii atribui
puteri supranaturale. Uite așa uita oamenii ca banii sunt inventate de
oameni pentru oameni și că sunt expresia imperfecțiunii omenești. În
acest sens a-ți căuta fericirea sau un fel de simulare a nemuririi pe
pământ prin adunarea averilor, reprezinta o rătăcire. Problema pe care
o identificăm nu este legată de bani în sine, ci de modul în care aceștia
sunt identificați cu valoarea. Din nou revenim la ideea simplă că nimic
din ceea ce este trecător și imperfect nu-ți poate genera o fericire
statornică. Astfel că problema este mai curând aceea a așteptărilor de
fericire, pe care adesea oamenii le proiectează asupra banilor. Nu
banii, ci așteptările prin care aceștia pot să rezolve arta vieții, asta este
ceea ce amendează gânditorii antici. Nu există nici o culegere de
18
matematică pentru viață in care sa fie scris că mai mulți bani
garantează fericire. Cu siguranță că instrumentul banilor poate facilita
oportunități de optimizare a stilului de viața. Dar e absurd sa cerem ca
obținerea banilor să ne vindece de responsabilitatea de a ne cerceta
propriul suflet și de a ne bucura de comorile prezentului.

Boala sufletului se instalează atunci cand dai cezarului mai mult decat
ce trebuie să ii dai. Când oamenii își vând bucuriile percepției din
prezent pe promisiunile unui viitor, aceștia trăiesc din sărăcie,
indiferent câtă avere materială dețin. Sărăcia e atunci cand dorința de a
avea, născută din nemulțumire întunecă bucuria de a trăi. Indiferent de
cât de mulți bani are un om acesta este mereu ceea ce este în prezentul
conștiinței sale. Dacă averea sa e izvorâtă din lăcomie, lipsă de
prezență, frică, sau nevoia de statut, bucuria sa va fi direct
proporțională cu modul în care el a ajuns la avere. Să nu uităm astfel
că suntem ceea ce facem în mod repetat, cum spunea bătrânul
Aristotel. În cel mai bun caz un om poate să fie furat de spectacolul
plăcerilor pe care i le oferă puterea de cumpărare, sau de tentația
puterii pe care i-o oferă statutul și faima. Dar indiferent de ce are omul
mereu va fi condamnat să-și trăiască prezentul. Ceea ce el credea că îi
va aduce mult căutată liniște și fericire i se va dezvălui ca plictiseală și
nemulțumire. Plăcerea ajunge să se termine în chiar momentul
extazului. Ceea ce credeai că te va umple de sens, punctul culminant al
plăcerii, când ai un lucru, când experimentezi plăcere sexuală sau când
19
mănânci anumite gustări, se dovedește a fi nimic mai mult decât un
vis. Ai rămas din nou doar tu cu sentimentul că ceea ce trebuia să te
umple de fericire te-a lăsat mai singur ca înainte. Așa că începi sa
cauti și mai multă plăcere până ajungi să te dezguști de tine. De ce?
Pentru ca ai avut așteptarea falsă ca ceva conditionat de timp și de alți
oameni, care în esență sunt slabi, imperfecți și trecători, îți vor putea
liniști sufletul dornic de eternitate. Ai căutat în afara ceea ce sufletul
poate găsi doar înlăuntru. Ai luat țeapă cum s-ar spune. La fel și cu
puterea, ceea ce credeai ca te va face să însemni ceva in ochii tai si ai
celorlalți iti revelează singuratatea și nimicnicia. Nimeni nu te iubește
pentru cine ești, ci doar te respecta în baza condițiilor exterioare a
statutului și puterii tale. Probabil că cei care vor puterea cel mai mult
sunt cei care au nevoie de dragoste cel mai mult. Cel care cauta
puterea de multe ori vrea doar sa fie iubit și acceptat, dar cum nu știe
să se iubească pe sine, ajunge sa se folosească de mijloace prin care să
obțină validarea oamenilor cu orice preț. Când cineva își identifică
valoarea cu puterea este mereu dependent de oameni pe care să-i
domine și de la care să-și hrănească orgoliul cu atenție. La nivel de
principiul puterea este dependentă de timp și de reacțiile unor oameni
trecători. Tot la nivel de principu puterea se naște din suferință, frică și
slăbiciune neasumate, care sunt apoi transformate în despotism,
orgoliu și aroganță. Fericirea dată de puterea pe care o ai este din fașă
una instabilă și lipsită de valoare. Pentru că nu poți controla cu

20
adevărat ce gândesc și simt ceilalți oameni, poți să-i faci să te respecte
din frică, dar asta nu înseamnă ca îi poți forța să te iubească în
conștiință.

Despre deșertăciunea puterii ne vorbește anecdota, în care Alexandru

cel Mare îl vizitează pe Diogene Cinicul. Alexandru care era mare
împărat, om cu putere și faimă, a aflat de Diogene și a decis să-l
viziteze. A auzit multe lucruri bune despre acest om și era foarte
curios. Când a ajuns la Diogene împăratul l-a găsit pe acesta
odihnindu-se în lumina soarelui. Alexandru s-a prezentat și l-a întrebat
pe Diogene dacă are nevoie de ceva și ce poate să facă pentru el? La
care Diogene i-a răspuns că singurul lucru pe care-l poate face pentru
el e sa se dea la o parte din lumina soarelui. Alexandru cel Mare a fost
atât de impresionat de remarca filosofului încât ar fi spus, că de nu ar
fi Alexandru și-ar dori să fie Diogene. Apoi Diogene a raspuns: dacă
nu aș fi Diogene aș vrea sa fiu to Diogene.

Pentru a ne bucura cu adevărat de viață exista doua mari condiții.

Prima este sa nu dai doi bani pe opiniile cu pretenție de adevăr decisiv
a unor oameni, iar a doua este sa crezi mai mult in intuitia ta, ceea ce
Socrate numea daimon, decât în justificările tale.

Cred că aveți și voi cunoștințe, membrii de familie sau prieteni care au

intenții bune pentru voi. Știu ei să șteargă câcatul din viața voastră mai
bine decat oricine. Există mereu câte vreun sfătos de ăsta care îți
21
prezintă rețeta lui pentru problemele tale. Se crede îndreptățit să-ți
ofere, vezi doamne, opinia lui dată cu apa sfințită, chiar și atunci cand
nu i-o ceri. Pleacă din start cu credința că știe mai bine decât tine ce
trăiești tu. Te pomenesti ca e vreun medium care-ti citește nu doar
gandurile, ci și visele pe care le ai și nu le ai. Îți spune el cum stă
treaba. E trecut prin viață și are o diplomă care-i oferă dreptul să
îndruge sfânta lui părere. Sigur aveți un mușteriu de ăsta doldora de
bune intenții și care vă pupă brusc pe suflet cu ideile lui. În primul
rand el nu poate să nu-si spună opinia despre tine, e ca și cum s-ar
abține din a se căca. Îl ustură tare fluierul creierului și trebuie sa
evacueze ceea ce el simte. De fapt e mai mult despre ce simte el și
despre nevoia lui de a-și onora principiile sale. Totuși, ce e dubios e că
vrea să rezolve problema unui om diferit de el, dar nici măcar nu e
dispus să asculte. Te pomenești că vrei să-i spui ceva, el îți flexează
vreo două sfaturi și începe să-ți povestească ce ar face el și ce trebuie
făcut. Unii se apuca și-ți mai fac și o istorie dramatică a vieții lor,
cumva să-și legitimeze opiniile cu suferințele trăite. Așa genu ăsta de
oameni cu bune intenții, ajung să-ți prezinte amintirile din copilărie și
să te înștiințeze că ei sunt oameni trecuți prin școala vieții. Dar au uitat
un lucru simplu. Nu era vorba despre ei și nici nu poți să ajuți un om
pe care nu ai bunăvoința să-l asculți. Fără încercarea de-a ieși din
pielea ta, ajungi sa proiectezi fricile și limitările tale cu titlu de
principii și valori. Oricâte bune intenții ai avea, nici văr cu moș

22
crăciun dacă ești, tot nu ajuți cu nimic. Tipul asta de sfătos vine și cu
dorința lui de a face fapte bune și se cacă, fie că își dă seama sau nu,
pe liberu tău arbitru. Face el, drege el, îți zice el cum stă treaba cu
viața, cu Dumnezeu,cu munca. Tu doar sa scoți carnețelul și să iei
notițe. Se întâmplă ca unii să-și pună pe cântar experiențele lor și în
urma comparației cu ale tale, afli ca tu nu ai greutatea necesară de
viață ca să vorbești despre ceea ce trăiești. Îți spun ei ca nu ai muncit
cât ei, că nu ai suferit cât ei. Uite așa afli că există cântar de viață și
cântar de suferință. Și ce să vezi, nu poți să treci proba cântarului dacă
nu ai trăit ce-au trăit ei. Dacă nu ai muncit și suferit ca ei, nu te califici
la campionatul vieții tale. Așa că stai frumos pe butuci, pui mâinile pe
genunchi și le dai ascultare preoților fără sutană. Eventual mai
primești vreo câteva îmbrățișări după ce ai fost făcut cu ou și cu oțet și
ți se mai dă și un pup. Unii simt nevoia asta ca după ce au vomitat
experiența lor de viața despre tine, să-ți lipeasca un pup de ăla
zgomotos. Te țucăie ca mătușile și-ți spun că te iubesc și că îți vor
binele. Să nu te superi că-ți vrem binele. Da bine măi pui de Stalin
căcăcios, cu intenții bune s-au făcut și Holocaustul și sunt convins că
tot cu intenții bune și Gingis Han a ciocănit femeile altora de față cu
ei. Totuși nu e caz de supărare, chiar dacă ne zgârie puțin sfătosul
guraliv. El e un prilej de a ne testa cu adevărat încrederea în noi înșine.
Până la urmă afli cine ești și în ce crezi când te asaltează un profet de
ăsta atotștiutor. E mare tentația să cazi pradă și șă caști ochii la ce

23
spune el. Cu cât e mai convins omul, cu atât e mai mare șansa să fii și
tu. Tu crezi în tine și în viața ta, dar până nu întâlnești un adversar pe
măsură, nu știi dacă ești dispus să mergi până la rană.

Mergi în deșertul visului tău fără indicații clare, mergi cu prețul de a

muri însetat după adevărul tău. Mergi chiar dacă apare vreu beșinos de
asta de prieten știutor sau vreun părinte care vrea să te salveze de tine,
mergi cu puroi pe călcâie și preferi sa mori în deșertul visului tău
căutând un ulcior cu apă, decât sa îți încalci libertatea. Și dacă-ți rupi o
mână și un picior, și dacă te mușcă un scorpion, important e sa te alegi
tu pe tine, nu să te molipsești de gândul care nu-i al tău. Mare onoare e
pe lumea asta să ai curajul să-ți trăiești eșecurile și încercările tale. Ai
câștigat în autenticitate dacă ai ales sa mergi în deșertul viselor tale,
chiar dacă găsești sau nu un fir de apă, chiar dacă te rătăcești, chiar
dacă ajungi la un castel sau la o baracă, important e ca ai avut curaj să
fii tu. Tu cel neîmblânzit și credincios inimiii tale, tu cel care asculti
mai mult de soaptele nevăzute ale intuitiei tale, decât de respectabila
rațiune a celor bine intenționați. Ce-ar fi fost Robinson Crusoe dacă
era băiat cuminte și ascultător, ce-ar fi fost Dumnezeu fără fiul său
risipitor? La urma urmei și cei care vor să-ți dea sfaturi despre tine cu
viața și credințele lor, in spatele fricii lor, își doresc ca tu să ai curajul
pe care ei nu îl au. Cumva în adancul mai adanc decat ei, o voce îi face
să se simtă oameni liberi participând măcar un pic la aventura ta.
Daimonul tău sălbatic aprinde în ei cele mai nestăpânite voci și
24
chemări, iar ființa lor se tulbură. Prin tine și ei își privesc potențialul
neaccesat sau visele pe care le-au ascuns sub rutină, frică și moleșire
interioară. Când te judecă sau ai impresia că încearcă să-ți taie elanul,
ei de fapt se zbat cu nevoia lor de a zbura. Inima lor se aprinde și-i
îndeamnă la schimbări și salturi riscante, dar eul lor căldicel și
cuminte își apără teritoriul prin argumente sociale, transformand frica
și lipsa responsabilității în rațiune și simț al realității. Dar tu mereu
trebuie să zâmbești când ai parte de astfel de bășinoși puși pe iubire, ei
săracii îți vor binele din spiritul fricii lor. Atâta pot și îți oferă din plin
pupi și îmbrățișări după ce te-au julit cu predicile. În esență sunt doar
niște suflete rănite care nu au curajul să-și privească in oglinda rănile,
sau care nu vor mai mult de la ei înșiși, sau care sunt paralizați de ceva
care e diferit de lumea lor. Oricare ar fi motivele să știi ca sfătoșii aștia
drăgălași și caraghioși sunt fanii tăi. Chiar dacă mintea lor conștientă
nu o recunoaște, inima lor e lânga tine. Ciudată speța e prietenul sau
părintele sfătos, oameni iubitori dar cu credința mică. Le-ai tăiat
fotoliul siguranței, identificarea cu statusul, cu familia, cu socialul, i-ai
lăsat in deșert. Sa nu te superi niciodata pe oamenii bine intenționați,
dar să nu confunzi convingerea lor cu credința ta. Prima vine mereu în
urma unor condiții exterioare, bani, familie, statut, confort, cel convins
nu vrea decât să-și apare dogma lui, nu e interesat de evoluție sau
adevăr. Pe de cealaltă parte, credința vede și crede înainte de a se
întâmpla. Cel care crede se arunca în flăcări pentru că ceea ce este

25
temporar, statut, confort, respectabilitatea în fața lumii, prietenilor,
familiei, nu sunt mai importante decat demnitatea vocației sale și a
adevarului din inimă. Genu asta de sfătoși iubitori nu cred niciodată
înainte să vadă. Ei vor să aibă pe ce pune mâna, de asta când le
vorbești de visul tău e ca și cum le-ai vorbi de moarte. Se sperie grav
și intră în modul defensiv. Au apoi tendința să te facă să renunți, din
iubire, cumva ca și cum ar vrea să te salveze de la moarte. Că na, visul
e pentru ei ceea ce nu e posibil. S-au adaptat prea bine la matematica
materiei și le e greu sa creada în spații diafane, în povești, iî lupte cu
dragoni interiori, în călătorii inițiatice.

Cum să crezi mai mult în daimonul tău?

Nu cred să nu fie om care să nu simtă că îl mușca dragoni nevăzuți de

stomac, măcar odată în viață. Parcă inima ti-a coborât în stomac si
bătăile ei s-au prefăcut în aripile unui dragon care scuipă flăcări.
Atunci când simți că inima îți cutremură stomacul și ceva neștiut și
neînțeles te cheamă, să știi că ăla ești tu cel mai adevărat decât tine.
Dragonul tău te cheamă, te cheamă să arzi tot ce ai fost și să devii. Nu
poți să știi încotro te îndrepți, dar un lucru e clar. Arzi., arzi tu, rănile
și bucuriile tale de până acuma. Arde ființa ta întreagă iar trupul
devine și el altul. Ești invadat de potențialul tău creator, iar în tine se
împletește anxietatea cu beția unui curaj de războinic. A venit clipa,
ori te câștigi pe tine și alegi să te urci pe dragonul inimii tale și dai

26
curs chemării necunoscutului, ori te resemnezi și îți dai un avans
pentru cavou. Lucrurile sunt simple, dar nu ușoare. Ori mori pentru
cine ai fost și devii cine ești cu adevărat, actualizezi potențialul tău
sacru, ori renunți la devenirea ta și accepți sa rămâi cine ai fost si șă
accepti moartea potențialului tău. În viața fiecărui om există câteva
momente în care ajunge la o răscruce de drum ființială. Ori alegi
dragonul aventurii, al descoperirii de sine, care vine la pachet cu
perioclul disoluției in zbor. Ori alegi asigurarea viitorului în baza
cunoașterii din trecut, care vine impreună cu sacrificarea visului de a fi
liber, autentic și puternic în ființă.

Dar cum e posibil să te alegi pe tine în spirit de credință? Cum poți să

onorezi dragonul din inima ta?

Simplu. Nu te mai ții cu dinții de pământ, ești dispus să pierzi oameni

și lucruri. La limită ești pregătit să mori și tu. Important e ca ești
asumat să devii și dacă vei cădea o vei face în zbor. Așa ca nu ai de
pierdut nimic. Căderea nu mai suporta legile gravitației. Când ai ales
dragonul inimii tale ai ales să ucizi identificarea cu timpul, cu
siguranța, cu validarea primită de la oameni, cunoscuți și necunoscuți.
Ai rămas doar tu cu zborul tău. Dincolo de frica nu există decât viața
peste viață. Chiar și moartea nu-i decât viață care nu se vede. Pentru ca
ai ales în nevăzutul intuiției, pentru ai ales să zbori pe dragonul inimii,
capeți puterea de a birui moartea. Din clipa în care ai avut curajul să

27
alegi dragonul, zborul și flăcările, ai primit puterea vieții nemărginite.
E greu de descris sentimentul acelei alegeri în care simți că oriunde ai
să cazi ai să fii iubit. Când simți în adâncul tău că moartea e o omida
din care ies fluturi, atunci știi că ai ales corect. Nu există moarte, asta e
sentimentul care îți legitimează visul tău, și îți face zborul mai real
decât mersul. Cazi și te ridici, dar căderea e mereu în spațiul unei
ascensiuni, oriunde cazi, cazi mereu mai sus. Nu exista decât căderi în
bolta inimii, acolo unde te așteaptă numai iubirea și pacea.

Te alegi pe tine în spirit de credință atunci cand preferi să fii ridicol și

să eșuezi decât să rămâi în fotoliu mâncând chipsuri. Există acel
moment revelator în care te-ai ales pe tine necondiționat. Ai înțeles că
tu nu exiști prin respectul pe care alți oameni îl au față de tine.
Condițiile care te validează pe tine ca om demn de valoare și respect
sunt acum în mâinile tale. Numai tânjești după aprecierea și acceptarea
prietenilor sau a familiei, nu îți mai iei seva încrederii și a iubirii
renunțând la potențialul tău. De multe ori nu ne dăm seama, dar ne
cerșim încrederea în noi înșine din cuvintele și îmbrățișările unor
oameni diferiți de noi până la urmă. Renunțăm la elanul nostru atâta
timp cât încrederea noastră e dependentă de ce spun și ce fac cei dragi
pentru noi. În relațiile de familie și de prietenie funcționează principiul
ascuns al dependenței. Exista o neajutorare infantilă prin care așteptăm
să primim iubire și apreciere ca și cum în mod profund noi suntem
legați de cuvintele și gesturile altor oameni. Indiferent câte clipe
28
frumoase am petrecut împreună și cât sânge ne leagă, toate astea sunt
de domeniul trecutului. De altfel, nici clipele frumoase petrecute cu
prietenii și nici legăturile de sânge și iubirea familiei nu pot compensa
pentru nevoia sufletului de a se actualiza. Vine un moment în care te
simți singur și parcă nu te mai sincronizezi cu oamenii din viața ta. Ca
și cum corpurile se văd și se ating, dar inimile se afla pe axe diferite de
timp. Nu te mai sincronizezi în valorile și în visele tale cu oamenii
apropiați ție. Fiecare om are propria lui temporalitate, iar dincolo de
ceas și de convențiile sociale poți ajunge sa simți că ceasurile nu mai
au nimic în comun. În suflet nu exista decat un ceas al eternității, fără
ace și fără numere. Fiecare persoană are un ritm unic în care ajunge să
se cunoască pe sine, de aceea există o lipsă de sincronizare implicită.
Oamenii nu sunt niciodată pe aceeași axă a timpului, fiecare își simte
clipa și se bucură de viață într-un ritm unic și irepetabil. Istoria și
timpul social ne leagă doar la suprafața lucrurilor. Și uite așa vine o
clipă când solitudinea ta se prezintă de un milion de ori mai
interesantă decât companiile. Ăla e clar un moment decisiv în care
sufletul te apelează să devii tu însuți. Nu mai depinzi de aprecieri
exterioare și nu mai cauți aprecieri pentru a te simți că ești suficient.
Înveți să te iubești pe tine și să-ți respecți ritmica inimii tale, devii un
individum. Te-ai maturizat emoțional și descoperi că niciodată nu vei
putea primi iubire mai mult din afară decât ești în stare să îți oferi tu
ție. Nu mai aștepți iubire salvatoare de la oameni care sunt la fel de

29
imperfecți ca și tine. Pentru că aici zace eroarea fundamentală în relații
în general. Ești învățat să asociezi iubirea cu ceva ce este primit din
afară și care îți conferă un sentiment al valorii. Practic tu îi legitimezi
cu putere pe oamenii de la care aștepți iubire. Le oferi putere asupra
gândurilor și ființei tale prin faptul că îi ridici pe un piedestal. De
multe ori fără să-ți dai seama dai mai multă crezare gândurilor
oamenilor de lângă tine, pentru că ai învățat să ai așteptări inumane de
la ei. Lipsa ta de încredere face din iubirea venită de la oameni un idol
greu de dărmat. Uite așa ajungi să-ți încredințezi identitatea și destinul
tău iubirii venite de la familie și prieteni. Proiectezi în oamenii de
lângă tine toată iubirea de care tu nu ești capabil, iar lipsa ta de
libertate și încredere te face să ai așteptări divine de la niște bieți
oameni. Așa se întrețin apoi așteptările nerealiste de la oameni și așa
se întreține un mod de a fi o victimă a oamenilor și a întâmplărilor.
Cei de la care aștepți iubirea ajung să-ți rănească devenirea și cele mai
profunde intuiții. Așa se întâmplă când ai lăsat libertatea ființei tale în
seama gândurilor și simțirilor altor ființe umane. Apoi te simți
nedreptățit și înfricoșat când descoperi ca ești singur. Când vine vorba
de devenirea sufletului mereu ești singur. Acolo ești tu și umbra ta
albă, tu și vocile divinului bine pitite în peștera conștiinței tale. Dar
adevărul e că nimeni nu este dator să te iubească, nimeni indiferent
dacă ți-e părinte sau prieten sau frate nu trebuie să te înțeleagă.
Suferința vine din așteptările nerealiste prin care ai atribuit unor

30
oameni puteri de salvator. Ai proiectat din frică și suferință toată
credința și iubirea de care nu erai capabil în tine spre ceilalți oameni.
Dar cum să te iubească ei și să te salveze pe tine, dacă ei sunt doar
niște oameni, la fel de singuri, de slabi și de înfricoșați ca tine? Cum
sa te înțeleagă în visele tale, dacă sufletul există într-un timp unic, cum
să simtă ce simți tu, dacă ceasurile devenirii voastre nu pot bate în
mod sincron?

Nu există decât un singur drum când vine vorba de devenirea ta.

Daimonul tău interior îți cere, la limită, să te lepezi și de familie și de
prieteni și de toate, dacă vrei sa te cunoști pe tine în chip absolut.
Visul tău și actualizarea potențialului tău presupun o fractura de timp.
În visele omului se ascunde potențialul acestuia, iar atunci cand el a
ales sa le dea credit până la capăt, viața sa devine radicală. Omul care
crede în visul său mai mult decât în oameni și opinii ajunge inevitabil
la rădăcinile vieții sale. A ales radical, a ales la rădăcină cum ar spune
latinii. Timpul cronologic, ceasul social și atașamentele trecutului
pălesc în fața rădăcinii. Acum ești doar tu cu moartea ta, tu cu tine
dincolo de cel care ai crezut că ești. Tu cu nemărginirea care ți se
dezvăluie când ai murit pentru cel cei ai fost. Moartea ta devine acuma
din frica de a înceta din viață, frica de a nu fi tu însuți. Acum nu mai
gândești atașat de pământ, existența ta interioară nu se mai întemeiază
pe supraviețuirea corpului tău și a confortului afectiv susținut prin
relațiile tale. Acum ai rămas solitar, tu cu oglinda radăcinii tale, tu cu
31
moartea ta care se dovedește a fi viața ta. Acum ti-e frică doar să nu
trăiești aliniat cu visul inimii tale. Nu contează dacă supraviețuiești în
corpul fizic sau nu, cât va fi durata numerică a vieții tale. Acum
contează doar adevărul și respectarea lui. Nu poți să precizezi ca la
matematică care e valoarea adevărului, dar o simți în inimă și în
conștiință. Nu-ți mai pasă de siguranță pentru ca ai ales să omori
identitatea ta dependentă de iubirea și validarea altor oameni, ai ales să
ucizi nevoia de a te conserva pentru mâine. De acum, dacă vei
supraviețui în corpul fizic sau nu este mai puțin important. Atâta timp
cât tu trăiești în adevărul alegerii tale de rădăcină, ai învins moartea și
omul fricii din tine. Nu există decât drumul visului, a potențialului
actualizat într-o alegere și transformat într-un destin de adevăr. Nu
există comparație cu alții, nu există opiniile altor oameni, fie prieteni,
familie sau necunoscuți. Nu există divizibilitate și generalități care să
exprime ceea ce tu trăiești. Nu există gând al unei alte vieți și
conștiințe care să fie mai adevărat decât ceea ce tu simți și alegi în
solitudine. Nimeni nu are drept și putere de influență în intimitatea ta.
Nici o ființă umană nu poate să simtă intensitatea și fluxul de gânduri
pe care tu le simți. Chiar dacă facem parte din aceeași specie asta nu
înseamnă că sufletele noastre se pot divide la ceea ce poate fi văzut și
măsurat. Sufletul tău, intuiția ta, rădăcina ta de adevăr pe care o
descoperi în întunericul suferințelor și încercărilor vieții tale sunt
unice și irepetabile. Limbajul face ca ceea ce e unic să devină

32
transparent la înțelegere, dar limbajul nu poate să cuprindă cu totul
unicitatea experienței. Cuvantul doar arată, indică și aproximează
jocul de culori pe care un om le simte. Asta reprezintă cuvintele când
vine vorba de experiența unui om, ele traduc culorile unice ale
bucuriei și suferinței într-o opera. Vedem și auzim că o persoană
suferă, ne spune, ne scrie, ne arată, dar nu putem să suferim în locul ei
și nici să avem un număr al suferinței ei. Avem doar niște indicii vagi,
niste semne, niște cuvinte și expresii afective prin care am convenit
din experiență că înseamnă suferință. Însă oricât de mult cădem de
acord și ne sprijinim unii pe alții, nu putem cunoaște jocul culorilor
din interiorul unei alte persoane, nu avem acces la ritmul unic al
intensității ei, nu avem acces la semnificațiile intime ale unui
eveniment. Așa că mereu când mai căutați înțelegere absolută din
parte unui om să vă amintiți că nu avem decât aproximări ale
experiențelor celorlalți. În esență învățarea și experiența se petrec în
solitudine. Chiar dacă ai oameni lângă tine, chiar dacă ești sprijinit,
nimeni nu poate să-ți ofere sens în locul tău. Nimeni nu are puterea de
a înlocui sufletul tău și rădăcinile de adevăr pe care tu ai
responsabilitatea de a le simți și decodifica în solitudine.

33
Perfecțiunea și succesul

“E ceva ce mă uimește mereu: ne iubim cu toții pe noi înșine mai mult

decât îi iubim pe alții, dar ne pasă mai mult de părerea lor decât de a
noastră”

Marcus Aurelius

Doar respiră și mergi, așa cum poți tu mai bine. Nu exagera

întâmplările eșecului în tragedii. Ai căzut, ai învățat ceva despe tine și
viață. Te-ai ridicat, respiri și continui să mergi. Nu există decât
evoluție pentru omul care își onorează condiția imperfectă. E firesc la
urma urmei, ca uneori lucrurile să nu iasă așa cum ai vrea sau cum ți-
ai imaginat. E firesc ca să nu fii la standardele cele mai înalte în
fiecare zi din viața ta. Problemele apar atunci când ai convingerea că
lumea trebuie să ticăie mereu în ritmul și așteptările tale. Iar atunci
când haosul și neprevăzutul inerent vieții pe pământ își fac apariția, tu
te simți trădat, lipsit de valoare, neputincios. Nu e însă vina vieții,
pentru că tu ai ridicat ștafeta dincolo de puterile de cuprindere a
umanului. Atunci când aștepți perfecțiunea de la tine și de la oamenii
din jurul tău, vei fi întotdeauna dezamăgit. Oamenii sunt ceea ce sunt.
Fiecare progresează într-un ritm propriu și adesea călătoriile noastre
nu sunt sincronizate. Când unul se află pe everestul suferințelor și
conștientizărilor profunde, altul poate că nu vrea decât să mănânce
chipsuri pe canapea. Nu e nimic de judecat aici, fiecare trăiește
34
experiențele de care el consideră că are nevoie într-un anumit moment
al vieții sale. Așteptarea ca oamenii din viața ta să aibă un drum în
tandem cu al tău este însă cea care produce suferință. E ca și cum ai
avea pretenția ca oamenii să fie niște ființe siameze, fără
individualitate, unicitate și libertate. Totuși chiar dacă suntem zoon
politikon, animale care comunică și care au nevoie de relații cu
semenii, la fel de bine suntem și ființe de singurătate. Există în
destinul umanului un spațiu de singuratate care nu poate fi dus de
nimeni în locul tău. Fiecare individ în parte este de la un punct încolo
singur. Nimeni nu poate să sufere sau să aleagă decisiv în locul tău și
nimeni nu poate să moară în locul tău. Vrem sau nu, fie că ne place
sau nu, noi oamenii suntem responsabili cu singuratatea. Înainte de
culcare, chiar dacă ești iubit și iubești pe cineva, chiar dacă ai fizic sau
nu pe cineva lângă tine, mereu vei râmâne cu un rest de singuratate.
Acolo ești tu cel care nu poate fi dezvăluit și înțeles de nimeni mai
bine decât tine. Acolo te alegi cu adevărat pe tine. Te iubești și accepți
pe tine ca om capabil de eșesc, cu nesiguranțele și visele tale, însă fără
garanția că mâine vei trăi sau că visele ți se vor împlini. Sau te
biciuești pe tine cu gânduri tiranice prin care-ți condiționezi iubirea de
sine și valoarea ta ca om de imperativul reușitelor sau al validării din
partea oamenilor. Te accepți și te iubești pe tine doar dacă oamenii se
poartă cu tine exemplar și doar dacă tot ce tu îți planifici și imaginezi
să faci vei reuși. Altfel te condamni la ură și nemulțumire, afirmând că

35
lumea e un loc îngrozitor, oamenii sunt răi, iar condiția de om este de
neîndurat. În singuratatea gândului tău nimeni nu are puterea să aleagă
în locul tău. De acolo îți decizi cu ce intenție vrei să trăiești viața și cu
ce mentalitate întâmpini eșecul sau neprevăzutul. Tot din singuratatea
cea de nepătruns de nimeni te accepți pe tine necondiționat, fie că ai
sau nu succesul pe care ți-l imaginezi. Nu în ultimul rând, iubirea de
oameni este și ea nici mai mult nici mai puțin, decât o oglindă a iubirii
și înțelegerii de sine. Așa cum te gândești pe tine în cele mai intime
reflecții, cele mai ascunse, la fel îi vei privi și pe oamenii din viața ta.
Într-un fel ești cumva condamnat să proiectezi ceea ce tu ești pe
întâmplările și oamenii din apropierea ta.

Tot necazul oamenilor apare când ei pun un semn de egalitate între ce

fac, ce au și cine sunt. Eroarea se petrece când valoarea sacră a
faptului de a fi, de a respira în calitate de om este condiționată de ceea
ce reușești să faci. Asta nu înseamnă că e interzis și rău să avem
dorințe de la noi, să vrem să realizăm proiecte și să avem vise. Nu este
nimic absurd în a dori să reușești să-ți împlinești potențialul tău în
lume. Sentimentul de apartenență la lume precum și recunoașterea
primită din partea semenilor cântăresc semnificativ la împlinirea
omului. Totuși aceste dorințe de devenire și succes devin toxice atunci
când ajung să ne copleșească. Ele devin astfel din niște dorințe și vise
niște necesități imperative, fără de care noi nu mai reprezentăm nimic.
E ca și cum dacă nu ai trecut un examen important sau nu ai câștigat
36
un concurs ești un om de nimic. Secretul e să-ți dorești fără să fii
tiranic cu tine însuți, fără să joci ruleta rusească cu iubirea de sine.
Dacă ceea ce ți-ai dorit să ai, să realizezi nu s-a întâmplat ajungi să te
urăști pe tine și să te consideri un ratat, iar acesta e păcatul
perfecționismului multora dintre noi. Asociem valoarea noastră sacră
de oameni cu un set de condiții care nu sunt decât relative. La fel de
bine cum poți să ai succes poți să și pierzi. Te poți îmbolnăvi, poți să
nu fii suficient de pregătit, poți să faci totul bine, dar alți factori
sociali, de mediu, pot să perturbe planul tău imaginat. Rezultatul este
mereu relativ la un set de condiții interioare, determinarea și efortul
nostru, dar și la un set de condiții exterioare, care nu depind de noi.

Mentalitatea perfecționistă condiționează acceptarea de sine ca

persoană în urma bifării unor rezultate care nu țin în totalitate de ea.
Doar dacă am cutare venituri, cutare succes și apreciere de la oameni
voi merita să mă bucur de viața mea. Până atunci sunt condamnat să
înfometez după succes. Trebuie să reușesc tot ce mi-am propus pentru
că altfel viața mea nu mai merită trăită. Cam așa arată ura de sine
ascunsă în spatele mentalității perfecționiste. În loc să ne iubim și să
ne acceptăm pe noi fără presiunea rezultatelor, doar pentru că suntem
oameni și că experiem miracolul asta de viață, pentru că respirăm și
abia apoi să ne orientăm spre a face și a drege, noi mai întâi vrem o
garanție de succes prin care să facem și să avem, ca abia apoi să ne
dăm voie să fim. Așa ne-am învățat noi oamenii să ne bucurăm de
37
viață doar dacă avem un certificat de succes eliberat de biroul de
opiniilor altor oameni și de standardele de calitate a vieții inventate de
oricine altcineva, numai de noi nu. Dar asta e sinucidere curată, să fii,
să ai dreptul de a exista , de a te bucura, de a te iubi și de a iubi, doar
după ce îndeplinești un set de condiții relative inventate de oameni.
Condiții cu care apoi îți identifici valoarea și cărora le atribui un rol
crucial. Uite așa se sinucid psihologic oamenii închinându-și sufletele
la idoli cărora le atribuie calități divine. Dacă nu arăt ca în revistă sunt
o femeie lipsită de valoare și nu merit să mă iubesc și să fiu iubită.
Dacă nu am o afacere și nu dețin putere financiară extinsă nu merit să
mă apreciez pe mine și să mă bucur de viața mea. Nu pot să mă plimb
și să admir un piesaj pentru că nu am primit încă un certificat de
succes care să mă valideze ca om. E ca și cum noi nu putem să
respirăm, ci ne dăm voie să respirăm doar după ce ne spetim să avem
succes, care succes nu-i decât o pleiadă de fantome sociale cu infinite
chipuri. Un corp sculptat și un program de viață săntos. O mașină
scumpă care-mi dă dreptul să fiu cineva, ca să merit iubire. Un costum
scump prin care devin respectabil ca om. O afacere cu capital mare
care mă face să mă simt puternic în ochii mei și al celorlalți. Repet, nu
e nimic în neregulă cu avea un stil de viață sănătos, un corp atletic,
mașină scumpă sau afacere. Problema vine doar din identificarea
valorii identității umanului cu ceea ce este relativ. Când iubești viața
doar dacă ai certificat de succes, atunci riști să ai o problemă.

38
În fond poți să te bucuri de aerul pe care-l respiri și să fii recunoscător
că ai șansa de a trăi și a realiza ceva, chiar dacă ai sau nu bifate
condițiile de succes pe care tu le consideri demne de sens și valoare
pentru tine. Mai întâi celebrezi și onorezi darul vieții care ți s-a dat și
care e necondiționat. Atâta timp cât ești înseamnă că meriți să fii, să te
bucuri și să iubești. Apoi poți foarte bine să eșuezi, să înveți și să
realizezi ceea ce visezi. Indiferent de ce se întâmplă în exterior și de
rezultate, tu doar meriți să fii.

În esență atunci când accepți misterul vieții și faptul imperfecțiunii

umane nu vei mai pune presiune inutilă pe tine. Nu vei mai configura
imaginea de sine în urma unor rezultate sociale sau a unor validări
exterioare. Te iubești pe tine pentru că îți accepți condiția, ești un om
capabil de intenții alegeri și fapte, dar care nu poate avea garanție
pentru nimic. Ori tu ca om suferi atunci când vrei o garanție că mâine,
poimâine și peste zece ani vei trăi și vei avea ceea ce îți imaginezi
acum. Dorința asta de te asigura de reușită vine dintr-o frică de viață și
o neacceptare profundă a faptului de a fi. Proiectezi astfel un set de
standarde tiranice, care doar dacă vor fi atinse, tu vei avea apoi dreptul
să trăiești. Iar standardele nu sunt nici măcar alese de tine și mai au și
atributul relativității. Așa ajungi să crezi ca absolut ceva ce este de
apanajul umanului. Te închini la icoane ale reușitei omenești mai mult
decât onorezi spațiul sacru din inima ta. Asculți mai mult de umbrele
și fantomele din social media decât asculți de intuiția ta. Privești
39
mereu mai mult în afara ta, la ce fac, ce au și ce gândesc alte ființe,
decât privești în lăuntrul tău. Apreciezi mereu mai mult trupurile altora
în loc să celebrezi templul în care se adăpostește sufletul tău.

Toată tirania asta a standardelor de perfecțiune și succes care nici

măcar nu-ți aparțin izvorăște din frică, insecuritate sau nevoia de a fi
iubit. Multe din icoanele succesului mediatic la care tu ai ajuns să te
închini nu sunt decât suflete rănite care au avut nevoie de iubire și nu
au primit. Neștiind cum să se iubească pe sine și cum să iubească au
dorit să controleze oameni și întâmplări, motivați de o nevoie de
apreciere și validare. Au ajuns astfel să înlocuiască calitatea iubirii cu
cantitatea succesului și a aprecierilor sau banilor. Nu cred că e
întâmplător, dar cei care sunt cei mai răniți ajung să facă cel mai mult
pentru a simți că merită să existe. De multe ori succesul exterior,
imaginea de faimă și încredere, nu sunt decât compensări materiale
pentru traume adânci de iubire. Oamenii care nu au fost iubiți, mereu
au nevoie să înlocuiască durerea emoțională cu o formă de sens. Iar
cea mai la îndemână este aceea de a înlocui iubirea pe care nu au
primit-o și de care nu pot fi capabili cu o foame de atenție din partea
oamenilor. Uite așa arată de fapt succesul, o foame de iubire camuflată
într-o nevoie constantă de atenție din partea oamenilor. Atenție care
apoi se confundă de cele mai multe ori în mintea celui suferind cu
iubirea de care nu a avut parte de-a lungul vieții sale.

40
Când nu ai primit iubire, nu știi ce înseamnă să fii iubit și iei validarea
ego-ului ca fiind afecțiune. Așa se face că rana de iubire ajunge să fie
pansată cu validări și laude care conduc apoi la o orgoliu și narcisism.
Crezi că ești cineva și meriți să fii doar pentru că primești atenție din
partea unor oameni. Crezi că meriți să fii iubit doar dacă demonstrezi
constant ceva altor persoane de la care cerșești în ascuns iubirea de
care nu ai avut parte. Ajungi ușor ușor să faci pe placul celor care îți
oferă drogul aprecierii și al faimei doar pentru a nu mai simți rana de a
nu fi iubit și singur. Faci orice doar să nu mai simți singuratatea celui
care nu merită să existe. Asta reprezintă în multe cazuri succesul și
faima, așa cum le vezi pe internet sau la televizor. Imagini și străluciri
exterioare care ascund răni profunde de dezvoltare a personalității.
Oamenii ăștia pe care tu îi iei adesea ca etaloane de fericire și
împlinire sunt dependenți de apreciere, faimă, bani și succes doar
pentru că nu au învățat să se accepte și să se iubească pe sine. Dincolo
de succes se ascunde disperarea personalităților labile și traumatizate
de sărăcie sau de diferite întâmplări, care își căută meritul de a trăi.
Acești oameni există la nivel de conștiință acolo unde au fost cel mai
adânc răniți. Iar în nenumărate situații succesul lor reprezintă o formă
de apărare în fața durerii emoționale de nesuportat. Chiar dacă mintea
și corpul lor s-a dezvoltat, inima lor simte la frecvența durerii și a
lipsei. De aceea au mereu nevoie de alții, ei sunt dependenți de
validare și succes pentru a-și da voie să existe. Au nevoie de oameni și

41
afecțiune pentru că nu au primit iubire securizantă în copilărie sau de-a
lungul vieții lor. Au nevoie lumini și artificii pentru a acoperi o rană
întunecată. Nu ne vine să credem, dar de cele mai multe ori idolii
succesului mediatic pe care îi slăvim nu sunt decât niște copii răniți.
Oameni respinși, abandonați și traumatizați care au fost motivați de
lipsă să caute excesul. Doar cel care nu a avut sentimentul că merită să
fie iubit așa cum e, indiferent dacă face sau nu ceva, doar el ajunge să
supracompenseze prin idei de grandomanie și succes suferințele trăite.
De fapt noi ajungem să considerăm drept standarde de calitate și
succes viețile unor oameni care se simt nefericiti, dar apar și
demonstrează în mod exagerat lux și împlinire. Probabil că doar din
lipsă de cunoaștere și iubire de sine oamenii ajung să atribuie succesul
unor ființe puternic rănite. Cei care nu au încredere în cine sunt se
caută astfel pe ei înșiși în cei care par în mod fastuos să manifeste
încredere și putere. Iar cei care manifestă artificiile încrederii, fericirii
și puterii au nevoie de oameni slabi și neîncrezători în forțele proprii.
Tot spectacolul ăsta al succesului și al faimei generalizat prin bani,
lux, putere nu este decât un cerc al rănilor de credință. Cei care sunt
răniți puternic de viață, cei părăsiți de familii, orfani, saraci, molestați,
neiubiți, ajung să infometeze după validarea celor care nu au curaj să
creadă în ei înșiși. Atât primii cât și cei din a doua categorie sunt
profund neincrezatori in meritul lor de a fi, ambii își primesc
sentimentul valori din exterior. Avem aici un cerc al dependenței celui

42
rănit de cel neîncrezător. Adesea cel traumatizat de viața nu mai are
nimic de pierdut și pentru el aprecierea, banii, succesul reprezintă o
înlocuire a iubirii de care nu a avut parte. La celălalt capăt omul
complezent cu sine și mulțumit să creadă că viața e mereu mai bună în
altă parte, cel care are mereu frică de a se vedea pe sine și de a se
proba prin eșec, căldicelul de canapea, are nevoie de spectacolul celor
care au curaj pentru că nu au de ales. Dacă ne detașăm puțin și
înțelegem teatrul succesului și a pretențiilor de perfecțiune și dacă dăm
la o parte măștile protagoniștilor vom descoperi multă suferință și
neîncredere.

Adevărata împlinire se află în afara cercului de durere și neîncredere,

dincolo de teatrul succesului luxului, banilor și imaginilor. E limpede
că teatrul succesului și a perfecționismului nu implică decât o metrică
a suferinței și necunoașterii de sine, de la actorul înfometat și încurajat
de lipsa iubirii la spectatorul plictisit , fricos și neîncrezător în
potențialul său.

Împlinirea izvorăște mereu într-un prezent al conștiinței. La fel și

moartea noastră se trăiește mereu într-un prezent, niciodată nu vom
muri într-un viitor, ci într-un “acum “. Dar cum poți să accesezi
împlinirea, unde e de găsit leacul minune pentru suferință și
nemulțumire? Parcă omul este de la natură un animal nemulțumit ce
nu și află vreodată liniștea. Mereu este condus mai mult de dorințele

43
sale iraționale, de pofte și de frustrări decât de intenții conștiente. Până
și cel care ajunge să pună gheara pe laurii succesului, al faimei și al
averii materiale, tot o conștiința de animal nemulțumit are. Adesea
spectatorii proiectează din frustrarea și lipsa lor de încredere în cine
sunt o viața și un scenariu de vis, în ce privește situația unei
personalități mediatice de succes. În realitate acel om de succes s-a
desensibilizat destul de repede la noutatea avantajelor unei mai bune
puteri de cumpărare. Atât faima cât și banii nu sunt decât teritorii care
i-au devenit familiare. Mereu succesul trăit este mai puțin decât
intensul scenariu imaginat ce are loc în procesul de vânare a
rezultatului. Astfel că odată ajuns în punctul de a obține ceea ce și-a
imaginat ca fiind aducător de fericire, omul ajunge de obicei să simtă
dezamăgire. Promisiunea împlinirii umane nu a fost îndeplinită prin
acumularea de bunuri sau prin validarea socială. Omul rămâne
indiferent ce-ar face și ce-ar avea, o conștiință în “acum”. Iar acest
“acum” este o devenire continuă, ca și cum prezentul ar fi o planetă în
expansiune. Oricât ți-ai dori să încremenești într-o stare de fericire ești
doar o devenire. Fie că vrei, fie că nu vrei, tu și tot ce există în jurul
tău se transformă constant. Clipa asta pe care o suntem, devenirea asta
de foc, apă, aer și pământ numită viață, se transformă atât pe
orizontală, cât și pe verticală. Adică pe orizontală, la nivelul
materialității istoriei, al oamenilor și al întâmplărilor exterioare, există
mereu o forfotă de schimbare. Oamenii îmbătrânesc, iubesc, se

44
despart, își schimbă obiceiurile sau prietenii, își schimbă valorile.
Toate lucrurile, sisteme politice, trendurile și experiențele există în
timp și au un termen de valabilitate. Nimic nu durează la nesfârșit și
atât timp cât durează, se află într-o continuă transformare. Dar există și
o transformare pe verticala prezentului, unde fiecare conștiință este
chemată să evolueze în spirala destinului său. Fiecare om este un
“acum”, o conștiință care se experimentează pe sine și lumea, mereu
într-un prezent. Fiecare experiență trăită este o experiență de prezent și
în prezent. Iar prezentul fiecărei conștiințe este o realitate în
expansiune, fiecare experiență aducând învățături și provocări noi.
Omul este o conștiința care suferă pe parcursul vieții un proces de
expandare în interior. Nu ne schimbăm doar în felul în care arătăm în
oglindă, schimbarea nu există doar în spațiul văzut. Mai intens și mai
misterios experimentăm noi tipuri de câmpuri gravitaționale în
mandala spiritului. Descoperim forme de echilibru interior, undeva în
ascunsul nostru, celebrăm valoarea nevăzută a vieții și a cine suntem
la nivel profund. Suntem atrași de un văzduh din lăuntru, gravităm
mereu spre un centru vibrațional. Nu mai gândim și funcționăm doar
în limitele spațiului și timpului. Nu mai avem pământ sub picioare,
cronologie, sau lucruri. Ne orientăm spre mai adâncul din noi, iar într-
o străfulgerare de clipă putem să vindecăm milioane de ani de
suferință adunată. Există deci două dimensiuni dacă putem spune așa
ale prezentului. Una orizontală unde lucrurile se schimbă în exterior,

45
corpurile îmbătrânesc, oamenii își schimbă obiceiurile, tehnologiile se
schimbă și ele. Iar cealaltă este o dimensiune pe o verticală a
adâncului, unde schimbările se petrec mereu din interior și în interior.
Nu se mai schimbă lumea și nu mai trece timpul. Noi suntem
conștiința prezentului din care lumea se schimbă și timpul trece. Acest
prezent este un acum de conștiința fără spațiu și gravitație. Un “acum”
unde ne cunoaștem pe noi înșine în invizibil și din care creăm
realitatea noastră.

Putem afirma că suntem ființe de prezent, iar singurele bucurii

posibile pentru noi oamenii sunt “acum”. Orice pierdere din minte a
condiției noastre de “acum-uri” fluide conduce, mai devreme sau mai
târziu la nemulțumire și nefericire. Probabil că fiecare dintre noi a
simțit măcar odată în viață că numărul anilor este doar iluzie și că
dincolo de scenariile tinerețe, maturitate, bătrânețe și moarte, viața nu
este decât un “acum” pe jumătate cunoscut, pe jumătate necunoscut.
Dincolo de scenariile generale de viață, ceea ce vedem și auzim de la
oameni sau învățăm din cărți, omul este “acum” și nu e cert că va mai
fi și mai târziu. Fiecare omuleț care respiră este un “acum” unic și
irepetabil, iar fiecare încercare de a deveni proprietar pe viață și de a
controla misterul conduce la nefericire. Probleme apar când oamenii
uită că sunt prezent, că au realitate doar în “acum”, iar uitarea lui
“acum” vine doar din frica de cine suntem. Așa suntem noi omuștenii,
niște fricoși care nu pot suporta miracolul prezentului. Preferăm
46
frecvența celor pe care le putem controla și prevedea, optăm pentru o
oră pe Netflix decât să ne lăsăm invadați de liniștea unui cer înnoptat
cu stele. Intensitatea necuprinsului și a misterului ne sperie pe noi,
pigmeii mulțumiți să-și potolească stomăcelul, să primească plăcere și
siguranță. Ne sperie pentru că ne dezvăluie că suntem infinit mai mult
decât suntem și că putem controla infinit mai puțin decât credem, sau
mai bine zis, că suntem mai străini de noi înșine decât credem. În
liniștea nocturnă descoperim vidul corpurilor noastre, al intereselor
noastre meschine, al banilor sau al societăților. Pământul și sistemul
solar din care facem parte ne apar ca niște pui de scoică suspendați în
neant. Ne e frică să onorăm tăcerea unei clipe înstelate pentru că aflăm
că tot ce am considerat demn de valoare, tot ce am considerat efort
valabil, nu sunt decât umbre de fum. Dar din frica asta de prezent
oamenii au rănit oameni, iar mii de ani de suferință, slăbiciune sau ură
adăpostiți în carnea noastră vin din fuga asta de miracol. Omul a vrut
să controleze și să coboare ceea ce nu poate să înțeleagă. El a căutat
puterea sau siguranța zilei de poimâine și a predat urmașilor lecții de
asigurare a vieții. Pentru că din frică nu poți oferi decât teroare sau
siguranță. Frica de prezent aduce cu ea lipsa iubirii de oameni și de
viață. Prezentul în devenirea sa provoacă conștiința să moară constant
pentru tot ceea ce este muritor și exterior. În prezentul conștiinței omul
este mereu convocat la salturi cuantice în trăire și înțelegere. Tot
necazul și toată suferința omuștenilor vine din dorința de a face

47
nemuritor ceea ce e muritor. Atașamentul de forme temporare, de
oameni, de lucruri, de statut, de idei, i-a transformat pe aceștia din
ființe vii în automate. Din frica asta de prezent, oamenii au transformat
iubirea în posesivitate și în loc să celebreze experiența unei alt suflet
viu și unic, au căutat să o controleze, de cele mai multe ori doar pentru
a acoperi cu lumina lor întunericul pe care nu au avut curajul să îl vadă
singuri. Din frica de prezent s-a născut iubirea de control și
atașamentul toxic de lucruri și oameni. Un lanț de suferința
transgenerațională se ascunde în lașitatea omului de a-și accepta
prezentul. Ego-ul omului nu suportă sentimentul de a deveni
neimportant, iar frica mobilizează toate energiile pentru conservarea
unei stări de conștiință. Prezentul înspăimântă ego-ul pentru că îi cere
acestuia să predea controlul iubirii. Prezentul conștient cheamă mereu
eul la o dizolvare în iubire. Dar inteligența despotică a egoului
interpretează iubirea ca pe un pericol pentru proprietățile și capitalul
său de imagine și experiență. Cum să accepți să fii cine ești “acum” și
să devii dintr-un rege un sclav? Ego-ul mereu traduce orice
transformare în conștiință ca o pierdere de putere. Pentru că ego-ul
funcționează la o scară de intensitate infinită, doar că vorbim de un
infinit rău, el traduce prezentul ca moarte și anulare a puterii. Doar că
prezentul acceptat și onorat de conștiință nu face decât să omoare
iluzia că ceva trecător și muritor merită importanță și valoare eternă.
Mintea trează și adusă în “acum” transformă energiile cheltuite pe

48
nevoia de a controla oameni și situații în iubire și acceptare. Mintea în
“acum " nu omoară decât moartea, sub chipul eului controlor și
narcisist care făcea din tot ce e muritor un Dumnezeu. Prezentul este
singura dimensiune unde omul trăiește în realitate. Atâta timp cât
energiile minții și ale trupului sunt concentrate în “acum” omul este.
În restul timpului în care este motivat de frică, să controleze, să
asigure viitorul sau să obțină putere, omul își imaginează că trăiește.
Nimic bun și nimic veșnic nu poate fi conținut din frică. Iubirea,
înțelegerea, răbdarea, dăruirea, recunoștința nu se pot naște decât ca
prezent al minții și în prezent. Omul care respectă valoarea vieții și
este prezent nu își dorește să fie mai mult decât este și nici nu vrea să
controleze oameni sau să dețină putere. De asta o minte prezentă este
mereu o minte mulțumită și suprem fericită. Pentru că prezentul este
prin definiție întotdeauna un act de devenire în recunoștință.

49
Trenul pierdut

“Nu-ți fixa gândurile asupra lucrurilor pe care nu le ai, ca și cum ar fi

ale tale, ci fii recunoscător pentru cele pe care le ai și gândește-te cât
de mult ți le-ai dori dacă nu le-ai avea. Fii însă atent să nu pui atâta
preț pe aceste lucruri încât să fii tulburat dacă le vei pierde.”

Marcus Aurelius

Să ne imaginăm că e o zi ploioasă, una dintr-aceea în care nu ai chef

decât să dormi. Tu ai de prins un tren pentru care ți-ai rezervat un
bilet. Ți-a fost luat permisul sau nu ai altă opțiune decât să mergi cu
trenul. Ai de făcut o călătorie importantă și e mai bine sa te duci decât
să rămâi în pat. Așa ca te ridici și mergi la gară, în gândul tău din
timp, ca să ai o marjă de eroare de vreo 15 minute. Te duci direct pe
peron și aștepți trenul. Conform calculelor tale, în zece minute ar
trebui să sosească trenul. Dar ce să vezi că se face ora și trenul tot nu
vine. Apoi situație. Te uiți mai atent pe telefon și realizezi că s-a dat
ora, iar din nu știu ce cauză pe smartphone-ul tău nu a fost actualizată.
Poftim realitate. Ai pierdut trenul de o oră, nici nu ți-ai dat seama și ai
ajuns mult mai târziu și nicidecum cum credeai tu, cu 15 minute
înainte. După ce verifici un tabel cu mersul trenurilor afli că următorul
tren e peste 2 ore, iar tu nu ai nici o șansă să ajungi la timp la
întâlnirea ta. Nu numai că va trebuie să aștepți două ore, dar vei fi
nevoit și să suni pentru a înștiința de faptul că vei întârzia două ore.
50
Dacă ai o părere prea bună despre tine te vei simți nedreptățit și o vei
lua personal, probabil că vei simți că nu ai greșit cu nimic. Totuși
situația e așa cum e și nu poti face decât să aștepți și să dai un telefon
pentru a da de știre și a-ți cere scuze că vei întârzia. Una peste alta
treaba pare nasoală rău. Ai impresia ca că nu ești vinovat cu nimic, dar
totuși obiectiv vorbind ai întârziat și nici nu știi dacă nu cumva ți-ai
ratat din start șansele de a încheia un contract. Poate că te duci
degeaba, poate că se va duce vorba că ești neserios, poate că trenul de
peste două ore se împotmolește. Încep să apară gânduri, ba te
îngrijorezi, ba îți dai singur în cap cu reproșuri, ba te simți nedreptățit
de soartă, ba ești nemulțumit de vreme. Toate lucrurile mărunte încep
să te enerveze, faptul că ai pierdut trenul te face să pendulezi de la
sentimentul că nu ai greșit cu nimic la acela că ești prostul satului.
Gândurile tale mici se fac bolovani și ajungi să te infurii, când omul cu
care aveai întâlnirea de afaceri nu-ți răspunde la telefon. Decizi să îi
lași un mesaj, dar tot nu primești un răspuns. Începi să simți că-ți ieși
din fire, ai vrea să acuzi pe cineva, dar nu ai pe cine. La urma urmei
softul de pe telefon trebuia să actualizeze în mod automat ora. Nici tu,
nici nimeni nu e vinovat pentru că tehnologia a dat rateu. Se întâmplă.
Se poate întâmpla ca în viață A să nu fie egal cu A. Ceea ce crezi și
aștepți să se întâmple, ceea ce ești învățat din experiență că se
întâmplă, iaca na, să nu se întâmple.

51
Acuma starea naturală parcă îți dă ghes să te simți supărat și să nu mai
vezi nimic bun în jurul tău. Poți să pierzi niște bani sau chiar și ceva
reputație. În fine. La prima vedere e o zi deloc bună. Afară e plouă și
chiar dacă e dimineață zici că-i noapte, așa e de întunecat cerul. Parcă
se potrivește perfect vremea asta urâcioasă cu situația ta. Te năpădesc
gânduri de genul, de ce mi se întâmplă mie asta, cu ce am greșit, de ce
e viața asta așa de nedreaptă. Din una-n alta, de la un tren pierdut
ajungi să te înrolezi într-un regiment nihilist. Îți mai aduci aminte și de
o ceartă cu iubita sau reproșurile unui prieten și îți vine să zici că mai
bine nu te nășteai. De la o pietricică de gând, că ai pierdut un tren pe
care credeai că îl vei prinde garantat, ai ajuns la ditamai bolovanul de
nemulțumire.

Dar oare chiar așa stau lucrurile?

Pe cât de adevărată pare nemulțumirea și pe cât de îndreptățit ești să te

simți înșelat de viață, la o privire mai atentă vei descoperi că nu e chiar
așa. Îți trebuie doar să tragi puțin aer în piept și să îți pui o întrebare
simplă. Unde scrie că trebuie ca ceea ce eu îmi doresc să se întâmple
așa cum eu îmi doresc? Unde scrie că tehnologia nu mai dă greș
uneori? Chiar dacă tehnologia a ajuns să depășească capacitățile de
calcul și programare ale creierului uman, la urma urmei ea nu este
decât o creație a omului. Uităm că perfecțiunea aparentă a algoritmilor
care ne guvernează viețile nu este decât o creație imperfectă a unei

52
ființe imperfecte. Așa că și algoritmii ăștia, oricât de performanți ar fi,
tot mai dau greș. Din principiu nu există nimic perfect care să se nască
dintr-un om. Apoi unde scrie că dorințele tale sunt cele mai importante
și că trebuie mereu împlinite? Poate că e un test prin care întâmplarea
te învață să devii mai puțin egoist. Poate că nici trenul de peste două
ore nu ajunge la timp pentru că a existat o urgență. Poate că vatmanul
a suferit un atac de cord și trenul s-a oprit, poate că s-a stricat pur și
simplu ceva și nu a mai mers. Faptul că trenul merge și respectă un
orar de obicei, asta nu garantează niciodată că nu vor exista excepții.
Tu doar ai proiectat așteptările tale de perfecțiune peste o lume plina
de întâmplare. Te simți apoi o victimă pentru că așteptările tale nu au
fost acordate la natura realității. Te-ai identificat cu situațiile în care
lucrurile s-au întâmplat corespunzător protocolului, și pe baza
experienței trecute te-ai simțit îndreptățit să te infurii și să-ți condamni
viața întreagă. În esență ai fost doar naiv și prea prins în interesele tale
încât ai uitat un lucru fundamental, că toată infrastructura tehnologică
în care trăim este realizată de o natură umană failibilă. De asemenea,
tot ceea ce există, inclusiv tu, este conținut în timp, adică nu are
permanență și este trecător. Faptul ca x se întâmplă nu este egal cu y
trebuie să se întâmple. Uiți că orice calcul pe care noi oamenii îl
realizăm despre natura fenomenelor este de fapt un calcul de
probabilitate. În baza experienței care se repetă, confirmăm apoi că
sunt șanse de probabilitate mai mari ca trenul să vină la timp decât să

53
nu vină. Prezentul e mereu doar ceea ce este. Ceea ce așteptăm noi,
problemele noastre, ipotezele noastre astea sunt doar reprezentări
umane. La fel și cu partenerul de afaceri, nu scrie nicăieri că trebuie să
încheiați un contract sau că trebuie să vă întâlniți astăzi cu prisosință.
Astea sunt proiectele tale, interpretările în care tu ți-ai dezvoltat
realitatea ta. Nu este nimic rău cu asta. Orice om are proiecte, nu
putem trăi fără să ne facem schițe, planuri, obiective. Însă nu înseamnă
că e cu necesitate ca ele să se întâmple așa cum ne-am propus noi. Am
ajuns astfel la punctul nevralgic al realității. Realitatea este că nu scrie
pe nici o placă funerară că există om care a murit, dar nu trebuia să
moară. Realitatea doar este, nu trebuie sa fie. Asta e miracolul. Că
ceva se întâmplă, tu respiri, mergi, iubești, fară să existe o necesitate
că se va întâmpla și mâine. Prin reducere la absurd realitatea nu
trebuie să fie, tu, oamenii, lucrurile, viața. Oricât de clișeic ar suna, dar
real este doar prezentul, incert prin viitor, întâmplat prin trecut și liber
în acum. La fel și omul nostru care a pierdut trenul, el poate să aleagă
să sufere pentru credința sa că telefonul trebuia să actualizeze ora și nu
s-a întâmplat asta. Sau poate să accepte că oamenii sunt imperfecți, iar
lucurile create de ei sunt failibile și că nemulțumirea și tragismul său
reprezintă o alegere și nu o reacție firească. Odată acceptată condiția
umană supusă greșelii, pierderea trenului nu mai este o condamnare, ci
doar o situație posibilă pe care poți să alegi cum să o privești.
Acceptarea imperfecțiunii structurale a omului conduce și la

54
acceptarea de sine necondiționată, practic nu te mai condamni pentru
ceva ce este înscris în paleta de posibilități omenești. Nu mai cauți
vinovați în afara ta și nici nu te mai judeci aspru pe tine. Înțelegi că
între stimul și răspuns există un interval de libertate. Dacă ora nu s-a
actualizat în telefon, fapt care nu era decât probabil să se întâmple, nu
și necesar garantat, nu înseamnă că ziua e compromisă, că viața e
nedreaptă sau că tu ești prost. Doar atat. Ora nu a fost dată, iar tu ai
pierdut un tren. Restul sunt povești izvorâte din credințele tale, cum că
lumea trebuie să se învârtă în jurul tău ca și cum ai fi vreun prinț din
Dubai. Nemulțumirea, frustrarea și tragismul tău sunt rezultatul
credinței tale neacoperite de realitatea condiției umane, cum că
lucrurile trebuie să se întâmple cu necesitate ca la manual. Furia și
victimizarea ta nu sunt decât alegerile tale petrecute în mod
subconștient, ai ales așa cum te-ai învățat să alegi, în interiorul comod
al credinței că prințului trebuie să i se îndeplinească întotdeauna
dorințele și așteptările. Dar nimic mai departe de adevăr decât această
gândire de tip infantil în care poruncești vieții să devină dintr-un poem
o ecuație de calcul pentru tine.

Cum ai putea să gândești diferit pierderea trenului?

Dacă ești conștient că în putere îți stau doar gandurile tale despre
întâmplări și nu încerci să controlezi complexitatea și miracolul vieții
prin cerințe imperative, atunci te poți chiar bucura. Realizezi că viața

55
merită celebrată chiar dacă lucrurile nu au mers conform planului.
Probabil ca asta face parte din meseria artei de a trai, să nu transformi
o situație neplăcută într-o tragedie. E doar o situație neplăcută, iar
neplăcerea de moment nu trebuie să invadeze tot teritoriul vieții tale.
Nu e nevoie să generalizezi un moment neplăcut și să tragi concluzia
pripită că întreaga viață e neplăcută. Chiar dacă ora nu s-a schimbat și
tu ai pierdut trenul, respiri, ești sănătos și nu e un capăt de lume.
Există oameni buni în viața ta pe care îi iubești, amintiri frumoase care
te inspiră și momente noi care te așteaptă să le trăiești. Nu e nici pe
departe ceva tragic care nu poate fi suportat. Chiar dacă pierzi
întalnirea de afaceri și reputația ajunge să-ți scadă în lumea afacerilor,
tot nu e sfârșitul lumii. Astea sunt doar circumstanțe exterioare care nu
depind în totalitate de liberul tău arbitru. Ce gândesc oamenii și ce se
poate întâmpla cu variabilele realității tehnologice nu stă în puterea ta.
Nu trebuie ca toate situațiile să-ți iasă și nici ca toți oamenii să te
respecte sau să te aprecieze. Totul e opțional în viață, chiar dacă
tindem cu toții să preferăm să fim apreciați decât criticați. În esență
ceea ce noi preferăm nu este imperios necesar să se și întâmple.
Preferăm, dar nu ne tăiem venele și ne cufundăm în depresie dacă am
eșuat în ceva. În esență nu mai avem așteptări tiranice de perfecțiune,
nici de la realitatea exterioară și nici de la noi înșine. Acum ne
acceptăm pe noi înșine în imperfecțiunea noastră și suntem blânzi și
înțelegători cu întâmplarea. Ne iubim viața și avem încredere în noi,

56
chiar dacă am pierdut un tren și un chiar un posibil contract de afaceri.
Înțelegem că nu putem să ne identificăm iubirea de sine cu un rezultat
care nu depinde în totalitate de noi.

Acum să zicem că ai ales să accepți situația așa cum e. Ai pierdut

trenul și nu ești mulțumit pentru asta, dar nici nu alegi să exagerezi
magnitudinea experienței. Simplu, respecți complexitatea naturii
umane failibile și accepți cu blândețe că și tu și alți oameni puteți
greși. Poate că era nevoie să fii mai atent cu setarea alarmei sau poate
că pur și simplu tehnologia creată de oameni nu e perfectă. Te-ai iritat
pe moment, dar apoi ai ales să nu-ți strici ziua. Nu e nimic pierdut,
încât viața ta să fie în pericol, nu mori de foame, nu ai o boală
terminală. Respiri, mergi și viață îți stă la picioarele tale. Dacă îți oferi
chiar un mic răgaz și ieși din roata de hamster pe care se învârt
gândurile poți și să te bucuri. În esență nimic esențial nu s-a schimbat.
Cafeaua pe care o bei miroase proaspăt, iar cerul vinețiu are și el
frumusețea lui. Dacă ieși din inerția șabloanelor cu care numești
vremea ca fiind frumoasă când e soare și urâtă când e înnorat și plouă,
viața doar este. Doar oamenii fac dintr-o experiență ceea ce ei vor să
fie. Afară plouă și e minunat. Afară e soare și e minunat. Dacă te
bucuri doar când e soare înseamnă că ești atașat de un set de condiții
exterioare pentru a simți bucurie. Apoi doar pentru că tu depinzi de
vreme pentru a-ți regla stările, consideri că vremea înnorată este una
care te întristează. Faci un război în mintea ta între vremea frumoasă
57
în care te poți simți plin de energie și vremea mohorâtă în care ești
trist și pe care o aștepți să treacă. Tu însă nu poți dicta vremea, dacă
cerul e violet sau dacă are dâre de portocaliu, dacă azi e cald sau azi e
frig. Poți în schimb să-ți alegi perspectiva din care privești ceea ce se
întâmplă. Alegi să nu te identifici pe tine și bucuria ta cu inerția
corpului, cu stările de ființă tranzitorii. Stările vin și pleacă la fel cum
pe cer nori mereu se mișcă. La o privire mai atentă în interiorul tău
observi că nimic statornic nu poate fi găsit în afară. Oamenii sunt
schimbători, sistemele politice la fel, istoria este un motor mereu activ,
vremea se schimbă uneori de mai multe ori în aceeași zi, stările
corpului și ele suferă tot felul de transformări. Te trezești cu o ușoară
durere de genunchi, apoi îți trece din senin, apoi începi să simți o
moleșeală la mijlocul zilei, ca din senin să te izbească un val de
energie. Nimic nu e demn de încredere și stabilitate în lumea din afara
noastră. Viața este o devenire, una în care lucrurile sunt dar se
transformă în timp ce sunt. Lasând filosofia la o parte, mai sănătos e
să te încrezi în ceea ce e demn de încredere. Aici revenim la singurele
lucruri pe care le putem controla în deplinătate, și anume
reprezentările noastre. Nu inerția stărilor și a vremii este busola după
care ne reglăm gândurile, emoțiile și acțiunile. Dacă vrem să
dobândim autarkeia, ceea ce filosofii antici numeau autonomie, adică
să depinzi cât se poate de puțin în consolidarea bucuriei tale de factori
externi, oameni, vreme, întâmplări, atunci ne orientăm după alegeri și

58
interpretări. Așa că poți să alegi să te bucuri de noutatea situației, ai
două ore de așteptat trenul, care nu intrau în plan. Accepți devenirea
neprevăzută a lucrurilor și îți reamintești cât de fragilă e orice creație
omenească. Pentru că nu te împotrivești în fața realității încercând să
controlezi ceea ce nu depinde de tine, savurezi gustul cafelei și te
bucuri de minunea asta de viață în care ceva există și nu există în
același timp. Dacă ești smerit și nu te lași acaparat de dialogul minții
îngrijorate, îți vei pune toată încrederea și recunoștința în momentul
prezent. Aburii de cafea dispar încet înșurubându-se în aer, iar tu te
bucuri mai mult ca niciodată de o oră petrecută pe peronul gării. Brusc
ai devenit conștient de valoarea vieții și de cât de repede ceva se poate
schimba. Aburii de cafea care se înalță către cer îți aduc aminte că și tu
mori. Va exista un moment în timp când corpul tău fizic va înceta să
existe, realizezi că nici o plăcere de pe lumea asta nu te va putea
satisface în mod decisiv. Privești picăturile de ploaie cum se lovesc de
tiglele de pe acoperișul gării și te simți mulțumit să asiști la un
spectacol al naturii. Poate că nu aveai conștientizările astea și gustul
de cafea nu-ți atingea sufletul dacă totul mergea ca la carte. Uneori să
nu-ți iasă planurile așa cum îți dorești este o binecuvântare. Dacă
accepți neprevăzutul și onorezi condiția schimbătoare a vieții vei avea
parte de un dar. Afară ploaia se întețește, iar tu privești de pe geamul
din peronul gării cum oameni vin și oameni pleacă. Toată forfota asta
îți oferă o bucurie nemăsurată, te simți om viu printre oameni vii, într-

59
o zi care poate fi mereu ultima zi. Observi chipurile oamenilor și
ridurile de pe frunțile lor. Lași lumea să se desfășoare ca un film și te
bucuri de acest episod de fină meditație și recunoștință. Aveai poate
nevoie să te decuplezi de la rutina zilnică, poate că trăiai într-un ritm
prea accelerat și îți pierduse-ți trezia minții. Genul ăsta de întâmplare
nefericită se dovedește de multe ori o binecuvântare ascunsă. Aveai
poate nevoie să te reîntâlnești cu tine și să-ți aduci aminte pentru ce
faci ceea ce faci. De prea multe ori oamenii ajung să acționeze mai
mult pentru a fugi de ei înșiși și își fac din munca cel mai puternic
drog. O astfel de fractură în timpul tău rutinier ți-a prilejuit să-ți
restabilești intenția cu care trăiești. “Un om care are un de ce suficient
de puternic poate să suporte orice”. Așa sună parcă spusele lui Viktor
Frankl, un supraviețuitor care și-a pierdut familia în lagărele de
concentrare naziste. Degeaba alergi de colo colo, dacă acțiunile și
trăirile tale nu au sens.

Chiar dacă nu ți s-a actualizat ora și poate că ai pierdut un posibil

contract, întâmplarea asta ți-a oferit șansa să-ți aduci aminte de tine.
Ai avut curajul și bunăvoința să accepți noutatea experienței și ai
primit darul unor conștientizări valoroase. Adesea erai prea furat de
treburile și grijile tale și nu mai simțeai parfumul vieții. Ti-ai pierdut
din vitalitate și aveai nevoie de o ieșire din matrix. Nu ești conținutul
vieții tale. Nici afacerea, nici banii, nici reputația, nici corpul, până la
capăt nu te definesc. Ceea ce credeai că e de viață și de moarte se
60
dovedește a fi doar o treabă. Programul tău de lucru, rutina ta și
întâlnirile de afaceri au devenit niște automatisme în care nu mai
simțeai vitalitate. Te-ai lăsat furat de proiectele viitorului și ai uitat să
te mai cercetezi pe tine însuți și să admiri plăcerile mici ale vieții. Te-
ai luat prea în serios și ți-ai făcut dintr-un rol o identitate, ai făcut din
treburile, afacerile și rezultatele tale condiții ale stării tale de fericire.
Uneori un moment de ăsta în care lucrurile nu-ți merg ca pe roate
reprezintă o poartă în timp. Cafeaua ta obișnuită, pe care o beai în
grabă gândindu-te la probleme, abia acum ai savurat-o cu adevărat. Ai
trăit senzații în corpul conștiinței tale, nu doar cu papilele gustative. Ai
respirat aerul cu simț de prezență și nu ai privit oamenii doar ca niște
numere înscrise într-un sistem. Te-ai privit din nou pe tine ca o ființă
vie și demnă de respect, iubire și înțelegere. Apoi ai văzut în oameni
mai mult decât niște cetățeni ancorați într-un sistem social-economic.
Ai privit omul și condiția umană ca pe un scop în sine. Ai ieșit din
automatismele grabei, lăcomiei și îngrijorării, pentru a celebra
calitatea vieții omenești. Ce lecție minunată de bucurie e uneori să
pierzi un tren. Ai restabilit legătura cu natura și te-ai bucurat după nu
știu cât timp de poemul unei ploi. Ai privit, ai ascultat, ai mirosit și te-
ai fericit necondiționat, fără să cauți vreun folos măsurabil în cele
întâmplate. Probabil că ăsta e lucrul cel mai greu de făcut pentru noi
oamenii care ne rătăcim în obisnuintele noastre mercantile, să
identificăm miracolul printre crăpăturile experienței cotidiene.

61
Frumusețea sacră a vieții nu are loc și timp, ea este accesibilă oricărui
om indiferent de statutul său și de puterea sa de cumpărare. Sacrul
vieții este necondiționat de gravitație, spațiu și timp. În prezentul
conștiinței înnobilat de perspectivă, sufletul poate să se bucure
nemăsurat de ceea ce e simplu. Poți pipăi umbra lui Dumnezeu în
aburii unei cafele și poți sărbători viața prin alegerea de a privi altfel.
Lucrurile, viața, oamenii nu sunt mijloace pentru a ne atinge noi cine
știe ce scopuri narcisic motivate. În chip esențial viața și toate cele
câte o alcătuiesc reprezintă o experiență în sine și pentru sine. Pe scurt
și fără barbologie, înainte de a supraviețui oamenii sunt, înainte de a
avea oamenii sunt, înainte de a face oamenii sunt. Dacă ajungem să
construim cel mai performant sistem social și cea mai capabilă formă
de tehnologie, dar nu am învățat să onorăm darul necondiționat al
vieții, atunci nu am progresat nici cât un fir de praf. Cel mai important
reper al calității progresului omenirii ar trebui căutat în perspectiva pe
care oamenii o au asupra vieții. Viața este un dar, pe care îl celebrăm ,
o școală vie în care învățăm în mod constant sau o variabilă pe care o
manipulăm prin algoritmi motivați de interese egoiste, de confort și
putere?

Nimic din ce există pe lume, oameni,animale, tehnologie, bani, nu

este rău. Atât doar, că omul poate să creeze edificii tehnologice,
mașini electrice, sisteme monetare alternative, putem să colonizăm
planeta Marte, să mărim poate chiar durata de viață, dar cu ce miză
62
facem toate astea? Care e țelul și ce dorim noi în mod esențial? Vrem
doar să facem paradă de puterea noastra și să vedem de ce suntem în
stare, să trăim mereu într-o cursă cu noi înșine motivată doar de
narcisismul nostru? Sau preferăm să fim mai atenți la întrebări înainte
de a da răspunsuri. Poate ar fi mai util să recuperăm mirarea în fața
existenței noastre și înainte de a asuma orice fel de plan reformator
asupra realității, să fim atenți care e țărmul spre care ne îndreptăm
corabia. De unde venim? Cine suntem? Incotro ne ducem?

Să nu renunțăm la ingeniozitatea omenescului, pentru că puterea

noastră stă în plasticitatea minții și a corpului nostru, care mereu sunt
capabile să inventeze moduri noi și performante de viețuire. E limpede
că omul e o ființă de potențial care are puterea și instrumentele de a
orchestra ce fel de spectacol vrea el pe pământ. Problema care se
ivește e pericolul unui exces de voință, care e motivat de rătăcire și
narcisism. Degeaba trudim să facem lumea mai bună dacă noi nu
avem o direcție și un înțeles al valorii după care să ne ghidăm. Astfel
că riscăm să facem din progresul nostru tehnologic și din potențialul
nostru o lume arătoasă care ascunde boli incurabile de caracter.
Corabia noastră e plina de luminițe și tinde spre generalizarea
confortului exotic. Dar corabia noastră e dependentă de inerția
motivațiilor subconștiente ale omului. Intențiile științei de a mântui
lumea de foame, suferință și bătrânețe ascund o slăbiciune congenitală
transformată în lăcomie și putere. Omul se pierde astfel în mirajul unei
63
evoluții pe orizontală determinate de pornirile sale egoiste. Înainte să
dorim să facem lumea mai bună și salvăm condiția umană de limitele
și suferințele ei, înainte de a dori să transformăm natura după chipul
interesului uman și a coloniza alte planete, ar fi bine sa ne întrebăm cu
adevărat cine suntem și cine alegem să fim. Alegem să ne
transformăm instinctele și gândirea într-o mașinărie a puterii
nelimitate, în care ne cheltuim toată energia ca să controlăm natura și
experiențele oamenilor? Sau alegem să ne scufundăm în noi înșine
pentru a ne transforma ființa din adâncul ei? Alegem să devenim
responsabili de modul în care gândim, simțim și acționăm. Alegem să
ne educăm conștiințele la scoala prezenței și punem bazele unei
libertăți creatoare de bucurie de viață. Alegem să ne concentrăm pe
calitatea bucuriei noastre de viață și pe stabilirea răbdătoare a direcției
în care vrem să meargă corabia noastră. Dar asta presupune un act de
interiorizare a omului, pentru că adevărata metanoia începe în
solitudinea individului. Fiecare se trezește în ritmica unica a
conștientizărilor sale, dar fiecare dintre noi poate reverba prin
exemplul trăirii, bucuria sinceră a unei conștiințe racordate la radioul
lui Dumnezeu. Fiecare om în unicitatea sa poate să dăruiască lumii o
vibrație de vigilență și tenacitate creatoare. Fiecare zi în care alegi să
respiri, să mergi, să simți și să gândești cu respect în sacralitatea vieții
este o zi plină de sens. Fiecare exercițiu de aducere a minții la prezență
și fiecare anamneză a lucrurilor care ne stau în putere și a celor care nu

64
ne stau, reprezintă un progres în calitatea experienței umane
individuale și colective deopotrivă.

65
Fii genial

“Cele mai multe lucruri pe care le spunem și le facem nu sunt

esențiale. Dacă le poți elimina, vei avea mai mult timp și vei fi mai
senin. Întreabă-te în fiecare clipă: E un lucru necesar? Trebuie să
eliminăm și presupunerile care nu sunt necesare, pentru a elimina
acțiunile la fel de puțin necesare care decurg din ele.”

Marcus Aurelius

Încă de pe băncile școlii încep să ni se taie aripile. Întregul proces

educativ a devenit o formă de disciplinare care ne pregătește pentru
adaptarea la un tip aparte de sistem social. Cel mai obedient și mai
cuminte este recompensat cu laurii notelor bune. Cel care este mai
curios și incomod în comportament și prin întrebări este așezat în
ultima bancă. Așa am luat eu cunoștință cu ridicolul și umilința încă
din clasele primare. Întrebam de ce e nevoie să știu să fac ecuații cu
fracții la matematică și eram poftit la colțul clasei. În cel mai bun caz
mi se administra și o mustrare sau chiar un arătător peste degete, dacă
eram uneori prea impertinent. La un moment dat de-a lungul
experienței mele disciplinare din liceu am auzit că nu am voie să port
culoarea roșie. Vezi doamne că roșul e culoare regală și nu se cuvine
să fie purtată de un puber. Școala mi-a oferit protecție atunci când
respectam codul de bune maniere, adică să-mi vad de lungul nasului și
să nu care cumva să deranjez majestatea sa piedestatoru. Că tare mă
66
mai scotea din sărite că învățătorul sau profesorul stătea pe un
postament și ne privea la propriu de sus. Adică ce dacă e mai mare ca
mine și dacă știe mai multe ca mine, asta înseamnă că eu is mai prost,
sau cum vine ? Deseori mă întrebam de ce profesorul stă mai sus decât
elevul. De asta probabil că în loc să primească respectul și ascultarea
elevilor, piedestatorul are parte adesea doar de plictiseală și chiar
batjocură. Doar cu ajutorul pedepsei și a amenințării că poți rămâne
corigent, piedestatorul reușește să-și impună voința și să restabilească
disciplina în clasă. Uite așa înveți că în viața te impui prin putere și nu
prin înțelegere sau dialog. Înveți despre iubire la Eminescu, dar
exemplul de viață pe care îl primești este mai aproape de școala de
mercenari. Înveți despre vitejie citind pe Coșbuc, dar afli apoi că
învățătorul sau profesorul recompensează de obicei pe elevii care își
fac temele din frică. Iar cei care sunt mai răzvrătiți în spirit și au
curajul unui gând liber sunt reduși la tăcere. Dreptul de a vorbi îl are
doar cel care respectă protocolul obedienței, spui ceea ce trebuie spus,
nu ceea ce îți vine ție prin minte. Odată chiar am auzit de la un
profesor prin gimnaziu, că decât să riști să spui o prostie mai bine taci
mâlc. Adică ceva de genul, că doar atunci când nimerești la țintă se
merită să tragi cu arcul. Dar până să tragi la țintă trebuie sa înveți să ții
arcul și se poate să-l mai scapi din mână la început. Uite așa afli că
trebuie sa fugi de eșec în viața asta, dacă nu știi răspunsul așa cum se
cere de autoritate să îl știi. Am învățat despre libertatea de gândire prin

67
liceu și aflu că există o definiție a libertății de gândire. Eu din fire mai
revoltat așa, nu știam multe, dar aveam un instinct dezvoltat al
libertății, nu-mi plăcea să fac ceva fără să înțeleg. Când ni s-a dat temă
pentru acasă un eseu de trei pagini despre libertatea de gândire eu
eram foarte entuziasmat. Tocmai descoperisem cărțile lui Cioran și
eram fascinat de ideile sale care mă inspirau să-mi pun tot felul de
întrebări, să nu accept lucrurile de-a gata. Am scris foarte bucuros
câteva gânduri personale, inspirate ce-i drept de atmosfera melancolic-
întunecată a textului Cioranian. Totuși erau gândurile sincere și
neșlefuite ale unui adolescent curios și dornic de a se exprima liber.
Indiferent dacă erau scrise la staif, dacă mai erau câteva greșeli de
formulare, erau gânduri muncite de mine, scrise de mine și nu copiate
din manual sau de pe net. Mare îmi fu mirarea când după ce am predat
lucrările, la primirea notei am văzut că am luat șase, cu mențiunea că
nu am respectat ce scrie în manual. Apoi când mă uit la colega de
peste bancă, care copiase ideile din manual, că a luat 9 și vad același
rezultat și la alții, mă simțeam nedreptățit. M-am dus și am intrebat-o
pe profesoară după ore, așa mai ferit, de ce mi-a pus 6? Dincolo de
mențiunea de pe lucrare voiam să aud din gura ei o explicație. Am
primit un răspuns simplu de piedestator: Nu ai respectat ce scrie în
carte, ai gândit de capul tău. Probabil că prostu’ de mine a fost prea
atras de titlu și a gândit prea liber. Ce să-i faci dacă în loc să verific

68
manualul am ales sa gândesc singur. M-am ales cu un șase, dar în
sinea mea eram mândru că am avut curajul să spun ce gândesc.

Nu tot ce am învățat în școala a fost limitativ, au fost și dascăli plini de

apreciere pentru intuițiile și curiozitățile elevilor. Însă aceștia au fost
excepții care nu conviețuiau nici ei prea bine cu sistemul, îi ținea doar
dorința de a oferi ceva mai mult decât li se cerea la programă. Îmi
aduc aminte de un profesor special de română din gimnaziu, care ne
îndemna odată pe săptămână să scriem un vers propriu sau o
compunere. Nu conta dacă am fost excelenți în exprimare, ne
atenționa abia la sfârșitul orei în privat, important era doar să dăm glas
geniului din noi, ne încuraja să ne exprimăm creativ. Mereu ne spunea
că fiecare din noi are în el un dar creator. Îi plăcea mult Nichita
Stănescu și ne amintea că nu există poeți, ci numai poezie. Fiecare om
are în el posibilitatea poeziei, a frumosului, a gândului liber și a
emoției profunde. Important e să-i dea glas așa cum poate el mai bine.
Nu trebuie ca toți să devină poeți sau scriitori, dar asta nu înseamnă că
de nu scrii extraordinar, nu ai dreptul să încerci să exprimi bucățica ta
de suflet. Mereu când făceam ore cu domnul Cașcaval, așa il
poreclisem noi copii, nu mai știu de la ce pornise toată povestea, noi
eram fermecați de încurajările pe care ni le făcea. Uneori devenea
puțin mai aspru, atrâgându-ne atenția că avem intenția să întindem
coarda și să profităm de faptul că el e înțelegător cu noi. Copiii se
rușinau în fața muștruluielii severe, pentru că simțeau blândețea de
69
fond și pentru că erau fascinați de efortul acestui om de a ne învăța să
spunem ce gândim. Mereu presăra ora cu o glumă sau o anecdotă, iar
atunci când punea note, nu te făcea să te simți prost dacă luai un 4. Te
încuraja să fii mai atent și-ți oferea șansa să mai scrii ceva în plus, sau
să participi la ore mai activ. Una peste alta omu ăsta m-a învățat să am
încredere în vorba mea, în gândul meu și în expresia mea. Iată că au
fost și formatori de caracter, oameni de seamă care au dăruit
cunoaștere vie, nu doar o informație limitată la o programă. Aceștia
sunt oamenii care educă în cel mai înalt sens, cei care țin cont de litera
manualului, dar nu uită și să trezească spiritul din elev. Ce mi-a plăcut
la acest om a fost blândețea sa cu eșecul elevilor și faptul că-mi dădea
impresia că învață și el odată cu noi. Domnul Cașcaval alegea să se
plimbe prin clasă și evita cât se putea de mult să ne privească de la
catedra ridicată pe un nivel mai sus decât șirul de bănci. Așa arată un
formator, om care știe să se joace cu dojana și blândețea, care
încurajează elevul să încerce și care recompensează curajul gândului
liber și a expresiei și nu doar strălucirea rezultatului. Domnul Cașcaval
a fost unul dintre puținii oameni care mi-au lăsat o amprentă de curaj.
Am învățat să cred în încercările mele, am primit lecția importantă a
eșecului iubitor de carte. Înveți și devii prin încercările tale de geniu.
Cu timpul însă, cantitatea de piedestatori din spațiul școlar mi-au
acoperit elanul, dar niciodată nu am uitat și nu am pierdut cu totul
lecțiile valoroase învățate de la acest minunat om. Să am curaj să spun

70
ce gândesc și să mă bucur de geniul care se află în mine. Să ma joc cu
expresia scrisă și vorbită fără să mă las descurajat de standardele
perfecțiunii literare și academice. Înveți și devii prin încercările tale de
geniu.

Multă vreme genialitatea a fost asociată cu un grad de inteligență

excepțională. Epoca romantică și în special Schopenhauer a propus
înțelesul geniului ca om inadaptat social. Astfel geniul a fost numit
omul înzestrat prin natură cu o forță intelectuală mai mare decât
interesul său pentru supraviețuire. Esența geniului constă într-o
dominație a sensibilității și a cunoașterii asupra instinctelor de
reproducere. Uite așa ne trezim cu fabricarea unui model rar, căruia
natura îi permite să existe cât mai puțin pentru a nu pune în pericol
hora supraviețuirii. Viața ajunge astfel să se contrazică cu
supradotarea geniului, societatea ajunge să-i fie acestuia un dușman,
iar artele, gândirea, filosofia, ajung să reprezinte forme prin care omul
neadaptat și excepțional trăiește singur și mai adevărat decât plebea.
Dacă ar fi să facem un portret romantic al omului de geniu, acesta ar
avea un trup firav, un creier mamut și o sensibilitate sclipitoare, dar un
simț mai redus al realității practice.

La o primă vedere pare o imagine acurată. Mulți dintre noi am învățat

că geniile sunt doar acele creiere mari care trăiesc într-un castel ferit
de privirile mulțimii. Încă de la școală am învățat despre Eminescu și

71
despre geniul său pustiu, despre iubirea înșelată a celui care s-a ridicat
deasupra intereselor meschine ale condiției umane. Tindem să asociem
genialitatea cu abilități excepționale înnăscute și cu o inadaptabilitate
la firescul lumii și oamenilor. De asemenea am cultivat de-a lungul
anilor idea că genialitatea se măsoară prin teste de IQ. Una dintre
asumpțiile culturii occidentale fiinde aceea că inteligența logico-
matematică este etalonul suprem al valorii. Așa că geniul este automat
un creier mare și cu abilități înnăscute excepționale. Totuși, știm
despre modelul geniului că acesta, chiar dacă trăiește în lumea sa
elitistă, de pe piedestalul științei și singurătății lui, el ajunge să
transforme lumea. Ideile și descoperirile oamenilor de geniu ajung mai
devreme sau mai târziu să schimbe lumea. Dar de obicei lăsând la o
parte opera lor, fie ea de ordin intelectual, stiințific sau artistic, geniile
duc o viață zbuciumată. Aceștia adesea își sacrifică viața pentru
graalul cunoașterii și aleg singurătatea decât compania oamenilor
preocupați de griji mărunte.

Să fie oare acesta geniul? Un creier mamut într-un trup de trestie?

În primul rând faptul că genialitatea a fost asociată cu excepția

înnăscută și cu o serie redusă de domenii, mie personal îmi dă de
gândit. De ce a fost geniul separat așa de tare de viață și de oameni?
Dacă nu avem creierul de 3 kilograme și dacă nu scriem ca
Shakespeare înseamnă că suntem niște furnici ordinare? Pentru că

72
potrivit separației geniu/restul lumii, marea majoritatea a oamenilor
sunt niște pigmei în comparație cu creierele astea de mamut. Așa că ne
rămâne nouă, muritorilor cu creiere mai mici să ne vedem de muncă.
Să uităm că ceva poate străluci și în inimile și gândurile noastre. Noi
iubim și gândim în ritm molcom, nu avem arderea senzaționalului în
viețile noastre.Nimic spectaculos sau semnificativ nu se adăpostește în
noi. Ne vedem de trebușoara noastră, ne bucurăm de plăcerile noastre
mici și ne mulțumim să fim niște furnicuțe harnice. Eventual muncim
la visul vreunui ambițios care se crede și el vreun pui de geniu. Asta
pentru că noi ne-am învățat să credem despre noi că suntem oameni
mici și neînsemnați, care își duc existența de azi pe mâine.
Piedestatorii noștrii și toată retorica din familie ne-au indoctrinat să
gândim furnicos. Trăim fricos și nu avem o părere prea bună despre
noi înșine. Ne mulțumim să figurăm în statistica existenței, să credem
că mereu alții au ceva mai bun de oferit, iar noi suntem doar capabil să
slujim. Mereu alții sunt mai buni și cu siguranță noi nu o-m fi niște
genii. Așa ne-au învățat pe noi familiile și școala, să punem copilul
năstrușnic într-o cutie mai mică decât puterea viselor sale. De cate ori
nu am auzit vorba, da ce te crezi vreun geniu? De câte ori nu am fost
îndemnați de bine, de părinți, de educatori și mai târziu chiar de
prieteni, să stăm în banca noastră și să rămânem cu picioarele pe
pământ.

73
În ultima vreme s-a cercetat și descoperit că inteligența de tip logico-
matematic nu garantează neapărat succesul în viață. Mai important
decât capacitatea creierului de a lucra cu abstracții și decât dotările
înnăscute ale individului s-au dovedit educația, inteligența socială și
inteligența emoțională. Poți să ai creier de mamut, dar să nu știi să-ți
stăpânești propriile emoțiii atunci când vorbești cu oamenii sau când
întâlnești situații noi. Poți să excelezi în cunoașterea textelor filozofice
sau a fizicii cuantice, dar să nu știi să comunici competent cu oamenii.
La fel de adevărat e și că poți să ai un talent deosebit la muzică, scris,
pictură, dar să nu știi să te miști la o petrecere sau să deschizi o
conversație. Există și varianta geniului enciclopedic care poate să
stăpânească mai multe domenii de cunoaștere. Chiar și așa, a fi extrem
de dăruit de la natură cu inteligență și a excela în diferite științe, arte
sau mai știu ce domenii, nu îți garantează că știi să te bucuri de viață.
Tot istoria ne arată că să ai un creier de mamut și o sensibilitate
excesivă dublate de o obsesie pentru excelența în cunoaștere nu e
neapărat o rețetă pentru o viață sănătoasă. Lăsând la o parte rezultatele
cunoașterii pe care un geniu le obține, lăsând la o parte artificiile
talentului său, noi nu știm cu adevărat calitatea vieții pe care acest tip
de om ipotetic o trăiește. În orice caz, geniul specializat în inteligența
și arta sa este mai mult o închipuire a noastră. În realitatea el este mai
intâi un om dornic să se înțeleagă pe sine și să descopere tainele lumii
în care trăiește. Probabil că adesea rezultatele excepționale vin ca

74
urmare a unui mod de viață și a unei etici a muncii ieșite din comun,
decât doar din talentul dăruit de soartă. Cred că la fel de important ca
operele marilor personalități sunt biografiile și jurnalele. Acolo vom
descoperi cu uimire că dincolo de spectacolul excepționalului, a
genialității publice, se ascunde o auto-disciplină de fier. Oricât de
multă înzestrare ar fi primit Nietzsche sau Van Gogh, fără sute de ore
de trudă nu ar fi ieșit nimic. Înainte de opera unui mare om să
cercetăm sistemele de obiceiuri pe care le avea acesta. Ce mod de
viață ducea, ce ritualuri de lucru întreținea? Dincolo de pasiunea și
motivația unei creații de geniu se află curajul de a eșua, lupta cu
neîncrederea și credința în excelența efortului depus.

Dacă am ști mai multe despre procesul care i-a condus pe oameni la un
rezultat ieșit din comun nu am mai fi atât de intimidați. Vom găsi
probabil câteva dispoziții sau înclinații înnăscute, dar în rest vom afla
multe virtuți clădite prin alegere și efort. Doar că strălucirea
rezultatului îi orbește pe oameni și adeseori le apelează neîncrederea
din ei sau le trezește invidia. Însă în spatele operei și a autorului unei
creații se află mai mult un om decât un talent înnăscut, mai multă
auto-disciplină și credință, decât soartă sau natură. M-a uimit să
descopăr cât de organizate erau viețile unor mari scriitori. Kafka făcea
exerciții fizice de doua ori pe zi și scria intre 3 și șase ore, Kant se
plimba la oră fixă în fiecare dimineață, iar Van Gogh lucra adesea de
la șase dimineața la șase seara. În acest sens, cele mai grăitoare
75
cuvinte le aflăm la Philip Roth, un romancier american de o certă
valoare. Vorbind despre arta sa acesta spune că scrisul nu e o muncă
grea, e un coșmar. Rutina sa de lucru presupunea o activitatea de la
zece dimineața până la șase după amiază. Roth a atras atenția și asupra
neincrederii constante care planează deasupra scriitorului, acesta
duelându-se în mintea sa mereu cu îndoieli și cu tot felul de distrageri
care pot apărea. Așa că meseria scrisului e mai mult susținută de o
voință impecabilă, auto-disciplină, răbdare și încredere în unicitatea
gestului creator. Nu e nimeni care să te valideze în proces, ești doar tu
cu gândurile și încrederea ta, iar dacă îndoiala ajunge să-ți cucerească
mintea nu mai poți să duci nimic la bun sfârșit.

Nu știu cât de înnăscut și excepțional e geniul, dar am impresia că mai

degrabă este încăpățânat în credința sa și dispus să se educe constant.
Poate că ajută să ai talent, o anumită predispoziție spre un lcuru sau
altul, dar în nici un caz acest lucru nu este decisiv. Poți să ai o bună
îndemânare și să deții în mod natural un soi de inteligență sportivă, dar
dacă nu vei fi dispus să te perfecționezi constant, cel mai probabil nu
vei ajunge sportiv de performanță. La fel și ca scriitor, poți să ai o
ușurință în a lucra cu cuvântul, dar dacă te sprijini doar pe inspirație și
talent, vei scrie cel mult mediocru. Saltul de la talentul înnăscut spre
genialitate se face prin curiozitate și efort susținut. Asta înseamnă că
nu cauți starea de inspirație așteptând în mod pasiv să fii inundat de
muza creației, ci te îndrepți ofensiv la lucru stimulând imaginația și
76
creativitatea prin exercițiu susținut. Chiar dacă nu simți sentimente
înălțătoare te așezi la birou și scrii. Măiestria gestuluii creator se
dobândește prin credință nestrămutată în gandul și intenția ta, iar
rezultatul este mereu mai puțin important decât ritualul creației în sine.
Oamenii sunt intimidați de rezultatul creației, dar trec cu vederea
faptul că rădăcinile gandului și faptei geniale au crescut în întuneric.
Ceea ce un public numește o prestație sportivă sau o operă artistică
genială presupune multă muncă cu umbra și în umbră. Mii de ore de
lucru neîncetat, motivate de credință, dublate de efort constant și
răbdare. Multă smerenie se află în procesul creației celui care e nevoit
să cadă și să se ridice singur pe sine. Ceea ce oamenii numesc
genialitate e poate un strop de talent și inspirație, dar restul e un drum
prin deșert plin de lupte cu neîncrederea, nemulțumirea de sine, lipsa
de răbdare și opiniile celorlalți din mintea ta. Genialitatea se cucerește
prin asumarea unei alegeri până la capăt, iar creația, dincolo de
fulguiri de inspirație, te face să te confrunți cu tot ce e mai slab în firea
ta omenească. În ceea ce oamenii numesc operă se ascund multe lupte
nevăzute cu gândurile, cu dispozițiile schimbătoare, cu distragerile de
tot felul. Să nu mai vorbim de un deșert al singurătății pe care trebuie
să-l traversezi singur. Nu-ți garantează nimeni că vei avea sorți de
izbândă și că vei găsi măcar un căuș de apă pe drum. Asta e
genialitatea dacă dăm la o parte tendința oamenilor de a diviniza ceea
ce nu vor sau nu pot să înțeleagă. Un drum cu papucii rupți prin deșert,

77
în care ai doar o ploscă mică de apă pe care trebuie să o faci să-ți
ajungă. Asta e tot ce ai, o încredere nebună și firavă la început, într-un
vis pe care doar tu îl înțelegi. De asta e nevoie de multă auto-disciplină
și lucru cu sine care să facă din curajul alegerii tale un drum
sustenabil. Încrederea, chiar dacă poate să mute munții, se cere să fie
ocrotită. Focul dorinței oricât ar fi de puternic ajunge să se stingă, dacă
nu e îngrijit prin organizare. Asta e genialitatea, arta de a transforma
dorința cu ajutorul nervului disciplinat al voinței. Arta de a face ca o
ploscă firavă de credință într-un vis să fie păstrată prin ritualuri,
obiceiuri, strategii.

Așa că nimbul genialității este mult prea omenesc, dacă ne uităm la

proces și nu suntem orbiți doar de rezultat. Asta e păcatul oamenilor,
acela de a credita doar produsul finit. Aceștia se simt intimidați de
evidența rezultatului și ajung să atribuie creatorului atribute divine
pentru a-l înstrăina de lumea lor. Astfel creatorul devine un străin de
lume, cu calități excepționale, pe care marea masă de oameni nu are
șansa să le fi primit de la providență. Apoi creatorul sau geniul devine,
chiar dacă opera e excepțională, un om neadaptat la lume. Sau mai
bine zis, el este expulzat de oamenii care nu vor să se simtă prea mici
și care își compară viețile plini de invidie. Creația așa zisului geniu
reprezintă, vrem nu vrem, o oglindă în care oamenii își privesc
propriile gânduri, neincrederi sau vise pe care nu au avut curajul să le
urmeze. Cum durerea conștientizării devine prea mare, omul preferă să
78
excludă din viața sa tot ceea ce-i amintește de slăbiciunile și micimea
gesturilor sale. Așa că în loc ca creația genială să îl inspire la o
transformare a propriei vieți și la o accesare a resurselor sale de
potențial, omul se lasă inundat de resentimente și preferă să-și justifice
starea mediocră, lipsa de credință și disponibilitate la efort, eliminând
astfel pericolul. Îi oferă unui om al cărui proces nici nu încearcă să-l
înțeleagă un atribut divin de geniu, pentru a avea apoi ocazia de a-l
exclude pe acesta din lumea treburilor sale . În acest fel omul nostru
nu mai este măcinat de invidie și nici nu mai trebuie să-și cerceteze
sufletul, ci el poate să se simtă în continuare bine în pielea lui. Geniul
și Dumnezeu iși văd de tocmeala lor de dincolo de lumea fapelor
concrete, iar omul nostru cu simțul realității ne se îngrijește de lucruri
mai serioase. Nu trece mult de la momentul în care s-a simțit mișcat și
intimidat de măreția unei creații și omul nostru începe să-i găsească
nod în papură creatorului. O fi el mare creator, dar oamenii trebuie să
muncească, nu au timp de bazaconii de astea. Visele astea-s bune ele,
dar nu-ți țin de foame. Rezultă că ceea ce nu se înscrie în aria de
interes a stomacului, ceea ce nu se petrece in ritmica și intenția vieții
omenești generice devine din excepțional ceva lipsit de valoare. Sau în
cel mai bun caz valoarea este anexată undeva pe niște piedestaluri pe
care oamenii nu pot de obicei să le atingă, că vezi doamne nu au
condiții și posibilități. Din nou omul nostru genericus stomăcel
imediat reduce ceea ce este diferit de el la termenii sai și operează

79
rapid o comparație motivată în ascuns de invidie, resentiment și ură de
sine. La urma urmei ceea ce e diferit de mine și ceea ce îmi trezește un
sentiment de inadecvare interioară, trebuie eliminat din câmpul meu
existențial. Așa că tot ce e excepțional mă face să mă simt mic, deci
cel care a creat ceva excepțional mă face să mă simt mic, reiese că el
nu-i din aceeași lume cu mine. Are ceva pile la Dumnezeu sau vreo
moștenire babană, că altfel nu are cum să reușească și eu nu. Imediat
genericus stomăcel inventează un set de cauze și pretexte exterioare
pentru care cineva a primit mai mult decât el. Din nou, în loc să se lase
apelat în suflet și să devină inspirat de gestul creator, în loc să
privească în unicitatea potențialului și calităților sale, el preferă să
generalizeze. Neagă ceea ce este unic și diferit pentru că el nu este
într-o relație intimă cu latura sa creatoare. Invidiază și apoi respinge
din lumea vieții ceea ce e inclasabil, pentru că trezește în el toate
visele care nu au fost ascultate. Daimonul său interior aproape
mumifiat revine brusc la viață și îl apelează la o transformare radicală
de viață. Dar câți oameni aleg să se lase inspirați, și să dea viață
geniului ascuns din inima lor? Probabil că dacă ar avea curajul unui
salt cuantic și s-ar alege pe sine acolo unde este maximul lor de
potențial, ar descoperi apoi că visul și credința trebuie ocrotite prin
efort, răbdare și voință. Dar câți au curajul, ca în loc să invidieze și să
fugă din fața oglinzii, să rămână singuri cu gândurile lor și să devină
indivizibili? Geniul nu e astfel decât un om cu o credință cât un bob de

80
orez care avut curaj să viseze. Așa cum a știut și așa cum a putut el. A
avut tăria și credința să traverseze deșertul neîncrederii, fricii,
îndoielii, singurătății, doar cu o ploscă de apă. S-a luat pe sine în
primire și a trezit mumia potențialului său la viață pentru a deveni cu
adevărat un individ. S-a ales dincolo de geneza biologică, s-a ales din
libertatea visului său și a dublat credința cu strategie, muncă și
răbdare.

Dacă suntem de acord cu ideea că geniul nu e decât expresia unui gest

prea omenesc de a te privi pe tine în oglindă și de a trezi la viață
potențialul tău, atunci genialitatea nu este ceva înnăscut sau ceva
excepțional. Dacă ai talent și o predispoziție puternică spre o activitate
nu înseamnă că ești genial. Devii genial doar dacă îți îmbrățișezi mai
devreme sau mai târziu talentul și îl transformi într-o atitudine
creatoare. Când faci din darul talentului și al inspirației un mod de a fi,
atunci te îndrepți către realizarea geniului. Indiferent cu ce te ocupi
dacă priceperea ta naturală se transformă într-un obicei, atunci talentul
tău poate să-și împlinească destinul. Dar e nevoie de mult mai mult
pentru a crede în talentul ocazional, e nevoie să descoperi în tine o
misiune de viața mai înaltă decât înțelesul limitativ al supraviețuirii
tale. Multă muncă de auto-cunoaștere și ore de lucru cu umbra sunt
necesare pentru a prilejui talentului să devină o vocație. Pentru că nu
atât rezultatul în sine, produsul finit sau laurii lumii sunt factorii care
te motivează, ci mai cu seamă un sentiment sacru că ceea ce faci tu te
81
definește în cel mai înalt sens. Un simțământ simplu și adânc că
acțiunea și persoana ta sunt de neînlocuit. Doar prin detectarea acestui
sentiment de a fi de neînlocuit poți culmina sămânța talentului într-un
mod genial de a trăi. De fapt sentimentul că ceea ce faci iți oferă sens
și oferă sens lumii, că ceea ce faci este viu și reverberează valoare și
speranță, asta este cel mai important. Și cum poate cineva să devină
conștient de unicitatea sa creatoare și de valoarea de care este capabil
să o aducă în lume, dacă nu printr-o muncă cu umbra. Prin onestitatea
privii solitare în oglindă omul își oferă spațiul necesar pentru a
descoperi acel loc din el însuși mai adânc decât imaginea sa. În
tranșeele neîncrederii și slăbiciunii recunoscute, omul poate accesa
sanctuarul credinței în el însuși și în semnificația profundă a vieții
sale. Fără acceptarea vulnerabilității și curajul unei întâlniri sincere cu
sine nu există șanse. Doar cel care preferă să sufere temporar umbrele
limitărilor sale, a neincrederii sau rușinii, doar cel care are curaj să se
vadă așa cum este, fără să se ascundă, doar el are șansa de a descoperi
geniul ascuns în talentele sale. Astfel că geniul se naște mult sub
suprafața pământului, undeva în tectonica rănilor și suferințelor sale.
Totul începe de fapt cu alegerea de a fi cine ești, de a te vindeca de
cine nu ești, cu dorința de a trăi dansul vieții în stilul tău, fără să te
compari cu alți dansatori și fără să-ți fie frică să te cutremuri, să cazi
sau să arzi tot ce nu e adevărat în tine.

82
Geniul este mai degrabă o operă a alegerii și rezultatul unui mod
susținut de viață. Ajungem astfel la ideea că efectul spectaculos al
operei, campionul la atletism, pictorul, muzicianul sau scriitorul care
au reușit, au izbândit pentru că au crezut. Reușita nu se datorează unor
condiții providențiale de talent excepțional, ci unor credințe de viață
reformate. Talentul a devenit ceva demn de crezare când omul s-a ales
pe sine, când a avut curaj să se cunoască și când a avut răbdare să să
eșueze și să învețe. Darul unei predispoziții de a face ceva cu oarece
ușurință s-a transformat într-o misiune de viață, atunci când persoana a
încetat să creadă în gândurile exteriorității mai mult decât în propria
intuiție. Intuiția a devenit competență prin ore neîncetate de lucru, care
au fost posibile doar în urma câștigării multor bătălii în conștiință.
Orele de lucru pasionate în care omul și-a exersat și dezvoltat
măiestria au fost dublate de ore de lucru cu umbra și de mers desculț
prin deșertul neîncrederii, a lipsei de indicii, al descurajărilor repetate,
al fricilor care reveneau din senin, al vocilor care întrebau, la ce bun
toate astea, poate totul e în zadar. Genialitatea se naște din alegerea de
viață prin care genericus stomăcel devine din om printre oameni,
Omul. Prototipul excelenței umane este acum accesat prin unicitatea
potențialului. Omul devine din om al hoardei, dependent de validări
exterioare și a cărui viziune despre viață este moștenită sau absorbită
de la alții, un om care s-a ales și s-a rescris pe sine. Omul devine cu
adevărat om viu atunci când din genericus stomăcel, care poate fi

83
inlocuit sau comparat de alt genericus stomăcel in orizontala lumii, un
individum de neînlocuit. Din existență plată și generic supraviețuitoare
care figurează in analele vieții, omul se alege și se sculptează pe sine
ca operă de viață de neînlocuit. Acum el s-a ales cu intenție, iar actele
vieții sale sunt forme de expresie a potențialului său creator actualizat
în fapte. Așa decurg apoi ceea ce oamenii, în lumea largă numesc
opere geniale. Acestea sunt sculpturi interioare care s-au manifestat
într-o realitate vizibilă.

Nu face nimeni ceva demn de admirație și nu trezește întâmplător

sentimente și reflecții adânci în ceilalți, dacă nu s-a muncit și cucerit
constant pe sine însuși. Dar chiar și dacă există sau nu un rezultat
public recunoscut, genialitatea se exprimă în conducerea propriei vieți
și în reverberațiile pe care le lăsăm în oameni. Există o genialitate
ascunsă și silențioasă care face lumea asta aparent haotică să capete
consistență. Există creații nevăzute, oameni simpli care iubesc, care
dăruiesc sincer și care sunt dornici de învățare și creștere lăuntrică.
Poate că operele vieților lor nu ajung să se vadă pe la vreo expoziție de
artă sau în vreun concert, ori în vreo scriere de nobel. Ei sunt oamenii
care inspiră, prin faptul că niciodată nu au luat viața mai în serios
decât e cazul și și-au păstrat liber și treaz copilul interior. Există opere
extraordinare de reziliență în fața suferințelor, opere pe care
Dumnezeu le vede și le face să lucreze în lume într-un mod neînțeles.
Există oameni care aleg să sufere ceea ce nu pot schimba cu
84
demnitate, există oameni care nu iubesc pe datorie, sau oameni care
respectă sacrul vieții. Există oameni care își sculptează neîncetat firea,
eliminând zilnic câte puțin din piatra nefolositoare a egoismului, a
fricii sau gândului lipsit de credință. Oameni care creează opere de
artă în viețile lor și care reverberează în jurul lor bună dispoziție și îi
inspiră pe alții să creadă în destinul lor. Povești mici la scara lumii
care întrupează un ocean de învățături și înțelepciune. Cunoaștem cu
toții acele ființe cu sufletul neastâmpărat și care sunt mereu deschise la
învățare, sau acele minți care mereu caută o soluție chiar și atunci când
simțul rezonabilului îi îndeamnă să renunțe. Există multe opere de
genialitate silențioasă care fac lumea să aibă sens, cercetători neștiuți
de nimeni care sunt absorbiți de misiunea de a îmbunătăți omul și
lumea. Există multă genialitate care se traduce în responsabilitatea de
a face lucrurile bine și mult eroism în viețile oamenilor care nu
renunță. Există genialitate în crezul omului care alege să se ridice din
pat atunci când depresia și anxietatea îl țintuiesc. Gesturile repetate de
a te ridica din metalul depresiei, al neîncrederii și al blamării de sine,
sunt fapte de excelență sufletească care celebrează potențialul uman.
Oamenii subestimează adesea opera suferinței învinse și transformate
în cunoaștere și victorie lăuntrică. Îți trebuie genialitate să accepți
inevitabilul suferinței pierderii oamenilor, sau al eșecurilor în viață și
să îți suferi lecțiile din care îți vei primi nectarul trezirii tale sufletești.

85
E genial omul care acceptă ceea ce nu poate să schimbe de la soartă,
dar care onorează prin credință și efort libertatea de care este capabil.

86
Excelează în prezent

Imaginează-ți că ești torturat de anxietate și tot ce încerci să faci e să

ții lucrurile sub control. Ți-e frică că poți să îți pierzi mințile și simți o
amorțeală rece în tot corpul. Lumea îți pare nesigură și periculoasă, iar
pașii tăi tremură de neîncredere și spaimă. Începi să îți imaginezi tot ce
poate să decurgă rău, cum te poți îmbolnăvi, cum poți să sfârșești în
singurătate și ratare. Nu numai că ești vizitat de toate gândurile și
imaginile posibile ale eșecului, dar te simți și neputincios. Nu știi ce să
faci și cum să oprești toată această paralizie interioară. În cazul extrem
chiar ajungi să simți că nu poți să respiri și că ceea ce trăiești e
sfârșitul lumii. Corpul ți-o ia razna, parcă fiecare organ începe să
funcționeze fără tine. Inima pleacă în galop și ai impresia că bătăile
inimii îți răsună în creier. Devii extrem de conștient de fiecare parte a
corpului, de stomac, de rinichi, de splină, de piele. Tot din ce înainte
îți era de la sine înțeles ți-a devenit acum problematic și nesigur. Te
sperie gândul lucid că în orice clipă inima ta poate să înceteze să mai
pompeze sânge. Îți apar scenarii în care poți suferi de o boală
terminală sau poți face un atac cerebral subit. Unde ești în aceste
momente? Oriunde vrei tu numai în prezent nu te afli. Nici mort nu
ești, dar nici nu poți să spui că te bucuri de viață. Te simți lipsit de
autonomia unui individ și abia dacă poți să te ridici din pat și să mergi
să cumperi o pâine. Cum ai ajuns în această stare? De unde și până
unde ai ajuns să fii paralizat într-o stare de apocalipsă?
87
Probabil că tu și mulți oameni ca tine au trăit măcar odată în viață
acest sentiment de paralizie și rătăcire. La pierderea unei persoane
dragi, la o despărțire neașteptată sau la pierderea unui job. Bineînțeles
că e posibil ca starea asta să fi apărut în viața ta și fără o cauză directă,
un eveniment marcant pe care să-l identifici. Mergeai într-o zi liniștit
pe stradă și după ce a trecut o ambulanță te-a apucat o stare bruscă de
amețeală și de sfârșire. Sau pur și simplu erai la o întâlnire cu prietenii
și ai simțit brusc o stare de nesiguranță sfâșietoare. Preț de câteva
secunde sau minute nu mai ești tu cel firesc. Nu te mai simți stăpân pe
realitatea ta și descoperi că viața este mult mai fragilă decât credeai.
Ai pierdut controlul, ți-e frică că ceilalți te vor judeca sau te vor
considera un ciudat. Ți-e frică că nu-ți vei realiza planurile sau că vei
eșua iremediabil. Te-ai pierdut cu firea cum se zice, începi să te
gândești că toți oamenii de lângă tine te vor părăsi. Nimic din funcția
ta, imaginea ta socială, statutul și averea ta nu te mai ajută acum. Stai
față în față cu tine paralizat de neputință, pe marginea unui abis. Dar
cum ai ajuns ca din cineva să devii nimic? Cum ai ajuns să te simți
atât de străin de viață și atât de neajutorat?

Te-ai spetit sute de ore din viața ta să fii cineva și acum realizezi că nu
mai știi cine ești cu adevărat. Brusc, chipul din oglindă îți apare ca un
străin. Ai confundat controlul imaginii tale cu viața ta. Ai cheltuit
energie prețioasă doar ca să impresionezi oameni de la care așteptai
validare și iubire. Ai fost mereu orientat de ceea ce se întâmplă în
88
afara ta și ai încercat să faci pe plac pentru a fi iubit și acceptat. Te-ai
identificat cu meseria ta sau ți-ai identificat fericirea cu iubirea primită
din partea unei persoane. Te-ai construit pe tine în circuite de
dependență față de lucruri, idei și oameni. Iar când o verigă din lanțul
dependenței dădea să se clatine, mereu căutai cu orice preț să reiei
controlul. Te-ai identificat la nivel profund cu o ființă neajutorată care
aștepta să primească mereu iubirea și încrederea din afara sa. Totuși
vine un moment inevitabil când universul îți aduce aminte că există un
rest de singuratate în tine care nu poate fi dus de nimeni în locul tău,
un rest de penumbră pe care nimeni nu îl poate trăi în locul tău. Dintr-
o dată ți se dezvăluie că tot ce ai crezut că o să-ți aducă fericirea este
din principiu limitat doar la a întreține cine ești tu deja. Nu va muri
nimeni în locul tău și nu-ți va aduce nimeni libertatea și împlinirea. Nu
vei salvat decât de tine sau de un culcuș rece la patru metri sub
pământ. Astfel, cauza rătăcirii tale existențiale se regăsește adesea în
convingerile tale de viață, mai precis în convingerile tale dependente.
Anxietatea ta vine din dependența ta de factori care nu-ți stau în
control de fapt. Încerci să controlezi exact ceea ce nu poate fi
controlat, gândurile și emoțiile celorlalte persoane sau tot ce ține de
circumstanțe exterioare. Devii nesigur și neputincios când te
încăpățânezi să deții controlul. Vrei ca lumea să te respecte și să te
iubească cu orice preț. Ai nevoie disperată ca cineva să te iubească așa
cum ești. Trebuie ca lumea să îți ofere iubire, protecție și succes.

89
Structura fericirii pe care o aștepți este din start șubredă. Oamenii de la
care aștepți iubirea nu sunt obligați să o ofere în termenii tăi, job-ul pe
care îl ai nu trebuie să te împlinească tot timpul și nici nu poate să o
facă, nevoia ta de protecție, iubire și succes nu scrie nicăieri că trebuie
sau va fi realizată. Pe scurt ți-ai pus nădejde prea mare în lucruri
supuse accidentului. Ai dat situațiilor și oamenilor sarcina de a-ți
satisface ție nevoia de iubire, libertate și succes. Nimeni nu-ți
datorează nici o explicație, nimeni nu este garantat că va fi lângă tine
când vei avea nevoie, că te va iubi sau că-ți va oferi ceea ce tu vrei în
termenii tăi. Nu ești un privilegiat absolvit de condiția omenescului și
nu ești nici cel mai mare nefericit dintre nefericiți. Nu trebuie ca
viitorul să comploteze mereu în favoarea ta sau prezentul să fie
potrivit schemelor și dorințelor ego-ului.

Realitatea este că ești și atât. Probleme tale apar când vrei să

controlezi termenii în care miracolul vieții se întâmplă. Depinzi în
interiorul tău de proiecții legate de întâmplări din viitor. Depinzi de
ceea ce un el sau o ea îți pot oferi într-un viitor. Încrederea ta este
fragedă, pentru că e dependentă de ceea ce nu există. Pentru că viitorul
pe care încerci să ți-l asiguri este o proiecție ivită din frică și
insecuritate. Oamenii pe care-i vrei cu orice preț să te facă fericit și a
căror iubire sau validare încerci să ți-o asiguri sunt la rândul lor niște
închipuiri. Viitorul tău, al lumii și al oamenilor din viața ta este doar
neființa prezentului. Tot ce tu crezi că îți va asigura confort și
90
siguranță că vei fi iubit, nu reprezintă decât frică, neacceptare de sine
și ignoranță. Singurul fapt real și evident este prezentul conștiinței
tale. Restul sunt, au fost și vor fi ipoteze. E limpede că putem să facem
planuri și strategii pentru a obține lucruri, e necesar să avem idee
despre cum vrem să ne trăim viața, să ne facem proiecte de viitor, dar
ideea e să nu ne identificăm preferința pentru viitor cu o necesitate. Să
nu oferim o greutate mai mare viitorului decât prezentului, pentru că la
urma urmei unde ajungi se întâmplă să ajungi dintr-un prezent.
Suferința umană izvorăște din dorința de a asigura ceea ce se întâmplă
în viitor. Omul suferă de anxietate pentru că în adâncul său trăiește cu
așteptarea necesară ca viitorul să se conformeze doleanțelor sale.
Anxietatea apare de multe ori datorită lipsei de credință în miracolul
lui “acum”. De aici cred că a apărut și tendința asta exagerată de a
digitaliza și automatiza viața până peste poate. Obsesia omului de a
controla termenii miracolului a culminat în algoritmii din programare.
Nu atât programarea în sine și descoperirile științei informatice sunt
problematice, cât mai cu seamă intenția de a controla viața. Excesul de
securitate și așteptările de confort cu care oamenii s-au obișnuit nu
sunt decât niște ficțiuni sociale pe care oamenii le confundă cu
realitatea. Nu e de mirare că se înmulțesc cazurile de anxietate socială
pe zi ce trece proporțional cu avansarea tehnologiei și a digitalizării
comportamentelor. Oamenii încep să se identifice pe ei și viețile lor cu
condițiile de confort și siguranța posibilă prin tehnologiile digitale.

91
Necazul vine când omul se obișnuiește să pretindă ca normal și real
excesul de securitate și confort. Însă realitatea vieții este mereu o
curgere spiralată în care acum devine în acum. Numerizarea excesivă
și pretenția exagerată de control al omului modern ajunge să îl
conducă pe acesta la o epidemie de anxietate. Cu cât ștafeta
controlului este mai ridicată, cu atât orice întâmplare nouă, orice gram
de mister sau pericol poate să-l paralizeze pe individul digital al zilelor
noastre. Nu întâmplător sunt din ce în ce mai mulți oameni incapabili
de o conversație firească, bărbați incapabili să privească în ochi o
femeie și să se prezinte, sau pur și simplu persoane invalide social fără
un smartphone. Sunt nenumărate situații în care tinerii intră în panică
dacă nu mai au la dispoziție acel dispozitiv care le oferă doze gratuite
de dopamină la distanță de un click. Există ființe speciale care nici nu
pot să adoarmă fără să stea pe telefon. Riscăm o pierdere a
spontaneității umanului și o atrofiere a mușchilor emoționali, dacă ne
confundăm viețile cu algoritmii născuți din frica noastră de prezent.
Cum să mai simți ceva dacă nu oferi spațiu misterului în viața ta și
dacă ai uitat să te bucuri de o plimbare dezinteresată prin natură.
Oamenii devin din ce în ce mai labili emoțional, pentru că se
obișnuiesc să controleze din ce în ce mai mult variabilele lumii
exterioare, natura, timpul, locomoția și din ce în ce mai puțin
variabilele lumii interioare. Mai precis, ne-am învățat să ne întemeiem
confortul și bucuriile de viață pe condițiile de funcționare ale

92
tehnologiei informatice. Însă nu știm să ne ințelegem propriile emoții
și să ne stăpânim fluxul gândurilor. Am dat curs fricii și am ales să
securizăm în exces preajma noastră pentru a nu mai da piept cu
responsabilitatea de a ne educa modul de a gândi și a simți. Am ales să
idolatrizăm fantoma viitorului și am dat credit fricii de supraviețuire
pe care am cosmetizat-o în performanța controlului și a civilizației
tehnologice. Totuși se prea poate că riscăm să ne pierdem pe noi
înșine dacă nu vom învăța să iubim prezentul. Sa învățăm să ne dorim
prezentul cu aceeași intensitate cu care încercăm să perfectăm
stăpânirea viitorului. Să dorim din abundența lui acum pe acum. În loc
să încercăm să controlăm viața, care prin excelență scapă în mod
decisiv controlului, mereu rămâne tocmai sămânța de mister care face
posibil ca existența să merite trăită, mai bine învățăm să onorăm
miracolul lui “acum”. Atunci când iubim nu mai vrem să controlăm
din frică viața, ci dorim prezentul și ne prilejuim o relație creatoare cu
viața. De fapt atunci când nu mai cosmetizăm frica noastră într-o
civilizație de control bazată pe algoritmi, începem cu adevărat să
trăim. Acum viața reprezintă expresia vizibilă a unei intenții libere și
creatoare. Omul care nu se mai ține cu dinții de ego-ul său și care nu
mai încearcă cu orice preț să înghesuie realitate în cutia confortului și
siguranței sale accesează lumea creației. Probabil că tehnologia ne va
servi cu adevărat când se va adăuga unei intenții creatoare de
principiu. Omul nu este un cetățean asigurat într-o rezervație civilizată

93
de confort, ci un creator într-o lume vie și provocatoare. Poate că
lumea vizibilă și materială suportă oarece grad de control, dar lumea
invizibilă a spiritului se retrage mereu din fața oricărei intenții de a
controla. E ca și cum ai încerca să forțezi o femeie să te iubească, cu
cât vei încerca să te asiguri de iubirea ei și să o privezi de libertate, cu
atât mai tare se va îndepărta de tine. Așa e și cu lumea gândului și a
emoției, nu putem să le controlăm ca și cu ar fi niște obiecte. La nivel
de suflet putem să ne adâncim, să ne scufundăm în noi înșine și să
creăm o înțelegere. Niciodată nu vom obține însă certitudinea și
stabilitatea pe care o pretindem în lumea lucrurilor și a mașinilor. Aici
suntem noi deficitari, la capitolul stăpânire și înțelegere creatoare de
sine. Să iubești fără să posezi, să vorbești fără intenția de a avea
dreptate, să trăiești cu intenție și responsabilitate și nu dependent de
circumstanțe și întâmplări exterioare, să gândești fără să judeci ceea ce
nu înțelegi. Mai sunt multe altele care nici măcar nu încap în cuvinte.
Cert e că suntem doctoranzi la cosmetizarea fricii în progres
tehnologic și control, dar cel puțin corigenți dacă nu chiar repetenți la
inteligență emoțională, cunoaștere de sine și iubire.

Să lăsăm toata filosofia asta deoparte că poate îl plictisim pe cititor.

Uneori filosofia poate să provoace constipaţie dacă nu devine artă de a
trăi. Degeaba gândim profund dacă nu avem ocazia să ne probăm
ideile în viaţa de zi cu zi. Nu se cade să ştim mai multe decât facem.
Până la urmă viaţa e o facere de lucruri, un câmp al acţiunii. Până să
94
devenim noi meditativi şi să ne lăsăm uimiţi de clarul lunii în noapte,
avem de spălat vase, de făcut mâncare, de întâlnit oameni, de
cumpărat una sau alta. Înainte de momentele privilegiate în care avem
răgaz să realizăm efemerul condiţiei omeneşti, avem de trăit. Iaca vine
unu în trafic şi te injură de strămoşi, apoi se poate întâmpla chiar să te
binecuvânteze cu o litanie de flegmă pe parbriz. Aşa de bună
dimineaţa primeşti un cadou neaşteptat de la un mirean al dracului de
încărcat. Se mai iveşte apoi şi o neînţelegere cu consoarta şi începe să-
ţi crească presiunea arterială. Mai apare vreo situaţie neprevăzută în
care îți fuge motanu de acasă şi începi să dai anunţ disperat pe
internet. Cine vede motan alb+negru cu zgardă roşie şi papion vă rog
să sunaţi. Oferim recompensă. Viaţa e plină de oamenii nervoşi, de
certuri mărunte sau de infractori din neamul pisicesc daţi în urmărire
generală pe internet. Să nu omitem nici acele momente în care vrei şi
tu să citeşti o carte şi ai impresia că urmează să intre un tanc rusesc
prin perete. Mereu se găseşte vreun pasionat de trebăluială care vrea să
dărâme un perete în apartamentul de vis-a-vis sau de deasupra. Cât
timp suntem oameni vom avea parte de acţiune. Căci nu este vorba de
a deveni doar nişte observatori detaşaţi ai vieţii, ci de a ne educa
mintea să fie vigilentă în timp ce acţionăm. Asta e cea mai mare
provocare pentru om, să întâlnească cetăţeni ignoranţi, nervoşi,
aroganţi şi să nu reacţioneze pripit. Să aleagă peştele şi să se bucure de
experienţa mâncării. Simplu, dar deloc superficial. Asta e diferenţa

95
între o viaţă trăită cu sens şi una irosită. Să trăiești simplu, dar nu
superficial. Să mergi la o petrecere şi să serveşti un pahar de vin fără
intenţia de a uita de viaţa ta. Să dansezi şi să schmbi o vorbă cu
oamenii fără să devii uşuratic în gândire. Faci ce face tot omul,
mânânci, dansezi, glumeşti, doar că eşti prezent. Nu stomacul şi
impulsurile necugetate te conduc pe tine, ci tu te observi şi te alegi.
Trăieşti simplu, dar atent la oamenii cu care vorbeşti şi conştient că
ceea ce se întâmplă în acum este mereu cea mai bună lume posibilă.
Acum, în timp ce dansezi înveți un vers din poemul eternităţii. Acum
în timp ce mănânci şi te bucuri de a fi împreună cu alţi oameni, unici,
diferiţi de tine, guşti un aperitiv din meniul iubirii divine. Ăsta e
secretul, să înţelegi că esenţa vieţii se percepe şi se simte mereu într-
un acum de oameni şi întâmplări. În cele mai umile şi obişnuite
experienţe se întâmplă miracole. Trebuie doar să laşi aroganţa rigidă,
care vrea ca lucrurile să se întâmple doar într-un fel anume. E de
preferat să renunţi la identificarea cu rolurile tale sociale, cu
portofelul, cu relaţia, cu statutul profesional dacă vrei să vezi prin
crăpătura timpului. Laşi ideile preconcepute şi orgoliul că tu le ştii pe
toate mai bine, renunţi la pretenţia de a avea dreptate şi poate că astfel
ai să te minunezi de omul unic şi irepetabil din faţa ta.

Poate că în spatele fiecărui chip se ascunde un Dumnezeu care

experimentează lumea. Fiecare se află într-un moment maxim al
evoluţiei sale, fiecare eșuează, învaţă, iubeşte, suferă. Nimeni nu e mai
96
bun decât nimeni în toata petrecerea noastră pe lume. Nu trebuie ca
muzica pe care o asculţi să fie muzica ta preferată ca să te bucuri. Iaca
mai cunoşti şi ceva diferit de ceea ce-ţi este familiar. Ieşi puţin din
pielea personajului suficient şi ataşat de gusturile şi ideile sale. Înveţi
să empatizezi cu modul în care alţi oameni aleg să se bucure. Pentru că
şi bucuria asta, chiar dacă sună la fel poate fi cunoscută şi
experimentată în infinite nuanţe de sunete şi culori. Câţi oameni se
perindă pe pământ atâtea moduri de a interpeta bucuria şi frumuseţea.
În loc să fii simandicos şi să te bucuri doar în condiţiile autiste ale
preferinţelor şi gusturilor tale, poţi să devii sensibil la context şi să
guşi din sufletul celor de lângă tine. Dansezi pe orice melodie, chiar
dacă tu acasă asculţi Chopin şi mânănci nuci înmuiate în şampanie de
Luxemburg. Acum şi aici laşi zorzoanele mândriei şi devii una cu
evenimenul. Înveţi ceva nou, descoperi oameni noi, devii cu adevărat
curios şi apreciativ la adresa lucrurilor pe care nu le cunoşti. Nu ţii mai
mult la imaginea ta şi la forma muzicii, nu mai vrei să fii tu cel
profund, iar restul o ceată de superficiali. Atunci când vrei să fii
special şi aştepţi că ceilalţi să fie la fel ca tine, nu faci decât să cultivi
o formă fină de egoism. Ceilalţi doar sunt, nu contează ce muncesc, ce
muzică ascultă, ce statut au. Important e că sunt oameni care vor să se
bucure şi ei la fel ca tine. Doar că unii aleg să creadă mai mult în
bucuria evenimentului decât în sentimentul propriei importanţe de
sine. Cu cât eşti mai imersat în prezentul trăit, cu atât înveţi să vezi, să

97
asculţi şi să te bucuri. Viaţa e este o luptă cu tine însuţi, cu gândurile,
cu impulsurile, cu frica, cu egoismul. La fel de adevărat este că
existenţa noastră se aseamănă şi unui dans. Suntem mereu în situaţia
de a ne adapta la oportunităţile prezentului. Probabil că omul se
învinge cu adevărat pe el însuşi când alege în conştiinţa să să danseze
pe orice muzică. Nu mai sta supărat într un colţ de cameră, identificat
cu un mod limitat de a vedea şi a simţi. Se adaptează la oferta de
bucurie pe care viaţa îi o oferă la fiecare pas.

Acum duci gunoiul şi în loc să fii doar concentrat pe sarcina de aduce

gunoiul, poţi să priveşti în jurul tău, să respiri conştient, sau să admiri
graţia cu care un câine se bucură de un os şi atât. Mereu avem ceva de
învățat de la animale , fie ele câini, pisici, văcuţe, cai, sau mai ştiu eu.
Animalele ne predau o lecţie de mulţumire şi recunoştinţă. Să te
bucuri de osul tău sau de halca ta de carne, să te bucuri de briza
vântului sau de o raza de soare. Să fii acum şi aici, fără să infometezi
mereu după ce va fi. Graţia animalului mulţumit cu ceea are şi cine
este.

Poţi să speli un noian de vase şi să fii nerăbdător să termini mai repede

fiind motivat doar să scapi de timpul acela. Sau poţi să vezi în
momentul respectiv un portal care te scoate din timpul de griji şi
probleme obişnuite. Poţi să cultivi un moment intim cu tine însuţi, să
simţi că mâinile au şi alte mişcări în afară de cele în care tastezi la

98
laptop sau conduci o maşină. Dacă doar te focusezi pe mişcarea
mâinilor şi pe senzaţia de curgere a apei e posibil să intri într-un fel
transă creativă. Paradoxal în timpul unei acţiuni aparent banale
descoperi gânduri inedite. Momentele astea de curățenie exterioară,
când speli vase sau când îți faci curat printre lucruri simbolizează şi o
sortare de sine. Îți faci curat în minte în timp ce îţi ordonezi mediul în
care trăieşti. E mare lucru să începi să nu mai separi curăţenia din
afară de cea din lăuntru. Sau poţi tu să fii creativ şi să găsești o
legătură simbolică între acţiunea exterioară şi sufletul tău. De pildă,
atunci când speli vasele poţi să asociezi cu o igienă a gândurilor
negative. Curgerea apei şi mişcarea mâinilor ar putea simboliza şi o
vindecare a grasimii grijilor pentru viitor sau a rigidităţii în relaţii. Îți
creezi ca un fel de ancoră psihologică, de fiecare dată când speli vase
eşti prezent şi vindeci tendinţa minţii spre îngrijorare şi nevoia de a
avea mereu dreptate. E de mare ajutor să ne creăm legături simbolice
între acţiunile fizice şi cele interioare. Astfel nu vor mai exista
momente moarte de care vrei să fugi, ci doar oportunităţi de a exersa
excelenţa de sine în prezent.

Profunzimea nu se întâmplă doar în condiţiile rare şi greu accesibile

ale lecturii, muzicii clasice sau a plimbărilor sporadice prin natură. Ea
este acum la ordinea zilei. Poţi învăţa lecţii esențiale despre tine însuţi
prin mişcarea corpului tău în viaţa de zi cu zi. Înveţi din mişcare şi în
mişcarea vieţii, traduci faptele simple prin simboluri şi idei, iar ceea ce
99
ai cunoscut din cărţi aplici în ceea ce faci. Speli vase, faci curăţenie,
cumperi pâine, duci gunoiul, atâta timp cât fiinţa ta este antrenată în
prezentul lucrării, te sculptezi pe tine ca om. La limită poţi invăţa şi
evolua ca om în orice situaţie. Nu ai nevoie de condiţii privilegiate
pentru a te bucura de viaţă si pentru a te cunoaşte pe tine. E nevoie
doar de smerenie şi respect pentru oprtunităţile care se află în prezent.

Diferenta crucială este între atitudinea unei minţi autosuficiente şi

orientate sprea a controla termenii în care viaţa se petrece şi o minte
smerită în faţa posibilităţilor şi deschisă la o veșnică ucenicie. Avem
de o parte o persoană care se agăță mereu de orgoliul propriei dreptăţi
şi care se bucură şi trăieşte doar în anumite condiţii. De pildă,
persoana care nu acceptă cu nici un preţ ceva diferit de ceea ce ei îi
place, fie muzică, fie cărţi, fie sport,etc. Sau persoana care alege să
judece aspru ceea ce nu înţelege, preferând să controleze în termenii ei
ceea ce e diferit, în loc să aibă răbdare pentru a afla mai multe. Genul
asta de om se va bucura doar seara după muncă, iar marea majoritatea
a timpului va trăi în aşteptarea condiţiilor viitoare ale fericirii dorite.
Cel care trăieşte pentru weekend dar care nu vede minunea din faţa sa.
Grăbit să vadă un meci sau să mănânce un chec, alege să-şi fixeze
mintea pe ceva anume. Nu vede în drum spre casă măreţia roşiatică a
unui apus, nu se bucură de paşiii pe care îi face, nu admiră decât din
confortul fotoliului, a condiţiilor și termenilor săi. Dar viaţa se
întâmplă când mergi la serviciu, când cumperi ceva de la magazin, la
100
fiecare pas este loc pentru răpiri de frumuseţe şi bucurie, dacă eşti
smerit şi ai o minte orientată spre evoluţie şi învăţare.

La celălalt pol îl găsim pe omul de interval. Acesta e un tip de om care

nu cred că se naşte, cât mai curând este rezultatul unor alegeri. Alege
să sculpteze perspectiva în care i se înfăţişează lucrurile. Alege să îşi
educe mintea să descopere prilejuri de bucurie la tot pasul. Alege să nu
controleze evenimente exterioare, ce se întâmplă, ce gândesc şi ce fac
oamenii. Alege să nu vadă lumea în alb şi negru. Omul de interval nu
se identifică pe sine cu muzica pe care o ascultă, cu cărţile pe care le
citeşte, cu hainele pe care le poartă, meseria pe care o are, cu
sentimentul propriei importanţe. Omul acesta nu se crede îndreptăţit
sau mai bun decât ceilalţi şi e răbdător şi respectuos cu ceea ce este
diferit de el. Găseşte mereu crăpături prin zidurile rutinei zilnice
pentru a privi, pentru a observa devenirea vieţii din faţa ochilor săi. E
atent la oameni şi e conştient că bucuria este mai degrabă o alegere,
decât aşteptarea unei stări care va veni din afara sa. Singura lui
preocupare este perfectarea vigilenţei în act. Să trăiască cu intenţie şi
cu responsabilitatea de a fi ancorat în acum. I se spune om de interval,
pentru că nu este rigid şi încearcă să găsească oportunităţi de bucurie
sau învăţare în fiecare experienţă . Ţelul său ultim este măiestria
gândului şi a emoţiei în fiecare prezent trăit. Omul de interval îşi
creează lumea exterioară din interiorul afirmaţiilor cultivate în
propriul său subconştient. Lumea nu este ceva străin de el şi care se
101
opune fiinţei sale, ci ea desemnează mereu doar manifestarea
intenţiilor şi alegerilor lui. Nu există noroc sau întâmplare pentru acest
tip de persoană, întrucât ea înţelege că realitatea este rezultatul
alegerilor şi nu al întâmplării. Chiar şi cele mai neînsemnate
evenimente, care par să vină de nicăieri, se sincronizează la nivel de
câmp cu energia credinţelor sale subconştiente. Viaţa sa este o operă
de sincronicităţi unde întâmplarea este aleasă prin obiceiurile pe care
le cultivă zi de zi. Realitatea întâmplărilor nu este decât ecoul întârziat
al afirmaţiilor şi al credinţelor care sunt rostite neîncetat în mintea sa.
Norocul nu este decât ceea ce mintea logică nu poate să înţeleagă. Se
numeşte noroc sau accident în lumea faptelor exterioare, din
perspectiva celor care cred mai mult în lumea din afară decât în ei
înșiși. În lumea faptelor de conştiinţă, pentru cel care se simte
responsabil de destinul său prin alegerile pe care le ia, se numeşte
manifestarea credinţelor şi intenţiilor. La nivelul intim al existenţei,
norocul nu reprezintă decât încununarea alegerilor aliniate. Suma de
momente şi situaţii în care ai ales să crezi în experienţa ta, suma de
momente în care ai căzut, dar nu într-atât încât să nu te ridici, suma de
experienţe în care ai preferat să renunţi la siguranţă, confort, sau tot
ceea ce cunoşti deja, pentru a învăţa. Suma de ore văzute şi nevăzute
în care ai depus efort şi în care ai avut răbdare cu procesul tău de viaţă.
Suma de “acum- uri” în care ai ales să celebrezi puterea creatoare din
interiorul tău. Suma de “acum-uri” în care ai cucerit nevoia de a

102
controla şi asigura cum va decurge viitorul. Diferența dintre noroc şi
manifestare este aceea dintre omul care crede că viaţa i se întâmplă şi
omul care îşi creează viaţa prin alegeri. Unul se adăposteşte de eşec
pentru că ii este frică de a da piept cu propria suferință şi neputinţă,
preferând apoi să delege responsabilitatea nefericirilor sale pe mersul
lumii, economie, noroc, ereditate. În timp ce celălalt alege să îşi pună
credinţa şi efortul în experienţe de învăţare. Alege să înfrunte
sentimentul ridicolului şi al eşecului plonjând în situaţii imprevizibile.
Unul preferă să-şi apere respectabilitatea în faţa oamenilor, păstrând o
imagine de sine cu care s-a identificat şi pe care îi este teamă să o
piardă. Altul alege să fie vulnerabil şi-şi permite sieşi să se dezvăluie
aşa cum este. Preferă să cadă, să se facă de râs, să sufere, ştiind că
doar aşa va deveni liber. Doar aşa își va prilejui o accelerare a
descoperirii de sine și va deprinde puterea reprezentărilor. În ultima
instanţă nu ești decât credinţele, gândurile şi emoţiile pe care alegi să
le onorezi în viaţa ta. Să te expui, să te faci de râs nu sunt astfel decât
şanse pentru a te vindeca de sentimentul sigur al unei false imagini de
sine. Prin căderi, eşec, ridicol şi suferinţă te esenţializezi ca om.
Descoperi că nu întâmplarea este cea care conteză, nu rezultatul sau
validarea oamenilor, ci puterea gândului tău. Este eliberator să
descoperi în urma unui eşec sau unui moment stânjenitor, că nu a fost
atât de rău pe cât ai crezut şi că în final fie vreme bună, fie vreme rea,
tu eşti, părerile oamenilor nu muşcă, iar eşecul nu ucide. Cine nu

103
cunoaşte vulnerabilitatea şi eşecul pierde unul dintre cele mai
eliberatoare sentimente care există. La urma urmei chiar dacă nu ţi-a
ieşit, măcar ai avut curaj să te probezi în coloseum-ul vieţii. Ai
preferat să rişti respectabilitatea ta în faţa oamenilor, pentru a te
cunoaşte pe tine în mod autentic. Ai ales, ai avut curajul să ieşi din
inerţie şi chiar dacă nu ai fost la înălţimea aşteptărilor, nu a murit
nimeni, ba chiar ai învins în tine mândria unei imagini sociale şi ai
devenit mai bogat în experienţă.

104
Singurătatea și moartea

Afară nu este decât o zi mocirloasă de iarnă. Imaginează-ți că ești doar

tu cu gândurile tale pe o stradă pustie. Ai de trăit o zi întreagă mergând
pe o stradă pustie. Nu te poți întoarce și nici nu ai pe cine să iei cu
tine. Nu ai rămas decât tu cu greutatea trupului și a inimii tale. Strada
e pustie, iar aerul e rece și miroase a ceață. Toate obiectele care pot fi
cumpărate au dispărut. Nu mai există numere pentru care să te zbați și
nu e țipenie de om pe care să te bazezi. Scurt pe patru ești singur. Nu
există decât un ecou al conștiinței tale. Lumea pe care o vezi nu este o
realitate fizică, ci doar o reverberație a gândului tău despre tine. Poate
că te înspăimântă acest întins de ceață pe care ești nevoit să îl parcurgi
singur. Ai impresia că e un coșmar din care vrei să te trezești mai
repede. Preferi să-ți faci o cafea și să uiți că există acest deșert de
singurătate. Totuși realitatea e că orice ai face pe lume și indiferent cât
de mult iubești pe cineva, sau de câți oameni ai în viața ta, ești la nivel
de tectonică a existenței, un individ care va trăi mereu, într-un anume
sens, un rest profund de singurătate.

Iubești, te împrietenești, ai familie, părinți, frați, colegi, dar nici unul

dintre aceștia nu îți pot ascunde și înlocui faptul că de murit vei muri
tu. Nu există posibilitatea de a muri decât în intimitate cu tine, nu poți
împărți trecerea ta din lume cu nimeni. Cine ești tu presupune un
irepetabil de timp, nimeni nu trăiește cu tine și în același timp interior

105
ca tine. Fiecare își duce greul și bucuria într-o călătorie unică și
irepetabilă. Chiar dacă există o țesătură invizibilă care leagă firele
vieților noastre, noi nu suntem perfect sincronizați cât suntem ființe
temporale. Când unul iubește și este pe cai mari de succes și împlinire
pe mai multe planuri, altul mușcă din asfalt de durere și dezamăgire.
Evoluăm în ritmuri diferite și ajungem la trecerea noastră pe cărări
care nu apar pe nici o hartă. Inevitabil, ca ființe de timp vom duce
toată viața un rest de singurătate. Vom privi la oamenii dintr-o cameră
și vom avea sentimentul că doar corpul nostru se află acolo. Gândul
nostru hălăduiește prin fel de fel de neliniști, vise sau melancolii. Iar
noi oamenii suntem acolo unde e gândul nostru. Gândul în viteza lui
nevăzută depășește mereu spațialitatea noastră. Mereu gândim mai
repede și mai departe decât putem vedea. De aici și nemulțumirea
congenitală care ne caracterizează. Gândul o ia mereu înaintea
prezentului conștiinței, mereu caută ceva, nici el nu știe ce.

Când un profesor de filosofie a fost întrebat de o studentă nemulțumită

de atâtea întrebări și neliniști ce este fericirea, acesta a oferit un
răspuns simplu. “Vrei fericire? Patru metri sub pământ liniște și cânt.
Până atunci hai să ne dezvățăm de ce știm și să învățăm să trăim”.
Dincolo de umorul acid, fericirea este adesea o idee de fugă. Oamenii
ascund în fericire dorința lor de a uita de condiția umană. Până una
alta omul este mai mult întru’ moarte decât viu. Există mai mulți
mușterii care și-au încheiat periplu pe aici decât sunt cei care-s în viața
106
în momentul asta. La fel de adevărat este că și cei care sunt acum se
simt mereu amenințați în fundal de a nu mai fi. Atât istoria ne spune
că nu există decât om viu sprea a muri, cât și conștiința ne amintește
că suntem un abur de neliniște ce se zbate între viu și neant. Fibra
temporală a omului este o neliniște cu care este nevoit să se
împrietenească. Unde vezi cu ochii și cu gândul, nu dai decât de
timpul care nu se explică pe sine. Un întins înainte de acum și un
întins în față. Unic e momentul acela de transpirație rece în care simți
pe șira spinării că se moare, că se moare mereu în acum, și că nu se
moare în alta parte. Și cei care mor în altă parte, cei care nu sunt tu,
oameni, bătrâni, prieteni, sunt părți din tine care mor. Nu există
moarte care să fie cu totul în altă parte și care să nu te privească și pe
tine. Toate morțile care există, toate înmormântările televizate sau
asistate pe viu sunt preludii pentru trecerea ta. Atunci când dai la o
parte iluzia invincibilității realizezi că ești un cerc muritor. În calitate
de om te simți atât de nemuritor în prezentul pe care îl trăiești, de
parcă moartea însăși ar fi doar o poveste, mereu despre alții. Asta e
ironia, că pe cât de perfect și asigurat te simți de viață, pe atât de
departe ești de fapt de tine. Adevărul nu există decât acolo unde faci
loc timpului să îți devină oglindă. Doar când alegi să-ți accepți
condiția neliniștită și să te împrietenești cu mortalitatea ta, doar atunci
trăiești în adevăr. Fără conștiința neființei nu există viață, valoare, sau
bucurie.

107
Viața nu e totuși un coșmar pe care îl trăiești în izolare pe o strada
pustie. Ai parte de experiențe care îți oferă mereu lecții și
binecuvântări. Există oameni cu care te bucuri și pe care îi iubești.
Într-o proporție considerabilă viața e o petrecere cu oamenii. Doar că
la fel de adevărat este că există și o cameră unde doar tu te înțelegi pe
tine. Oricât de mult ai vrea să te lipești de oamenii din viața ta, oricât
de mult te contopești sufletește cu cineva, nu poți uita sau scăpă de
individualitatea ta. Restul tău de singurătate este portalul prin care tu
accesezi cunoașterea ta de sine. Prin crăpătura singurătății înveți că la
fel cum nimeni nu poate să te înlocuiască pe tine, nici tu nu poți
înlocui pe altul. Nu poți să alegi în locul altcuiva. Nu poți să iubești în
locul altei persoane. Nu poți aștepta imperativ să fii iubit pe cât iubești
tu. Nimic nu este mai valoros decât ce ai descoperit în copca
singurătății tale. Din ea înveți ce înseamnă libertatea și devii conștient
că nu poți să obligi oamenii să ofere. Deprinzi arta de a fi cu tine și de
a nu mai acționa pentru a controla ce se întâmplă dincolo de conștiința
ta. Și ce dacă ești singur? Ești acum și aici, liber, fără obligația de a
oferi sau de a primi, dar cu posibilitatea de a alege ce vrei să faci cu
viața ta. Singuratatea simțită până la osul ființei tale te face smerit.
Începi să scapi de convingerea că ești legat ombilical de oameni și nu
mai trăiești cu presiunea rezultatelor. Poți iubi fără să obligi la a fi
iubit înapoi și poți să alegi fără să vrei asigurarea că ai ales corect.
Singuratatea te pune față în față cu neliniștea umanului din care tu ai

108
ocazia să-ți cucerești libertatea. Nu depinzi de nimeni și de nimic în
cine ești și cine alegi să fii. Poți fi spirjinit, poți fi iubit, dar nimeni nu
poate să aleagă în locul tău și să acționeze în locul tău. Poți să pierzi
oameni, să suferi, să te desparți, dar nimeni nu poate să înlocuiască
prin absența sa cine tu ești. Asta pentru că tu ai ales să fii, indiferent
de ce ai și de cine ești înconjurat. Scufundarea în singuratate ți-a oferit
revelația că, fie soare, fie furtună, tu ești de neînlocuit. Nu stai cu
oamenii pentru că-ți este frică de a sta cu tine și nici nu cauți să pui
sacii durerii tale pe umerii celor de lângă tine. Îți știi durerea
singurătății tale și nu proiectezi în omul de lângă tine o utilitate. Tu nu
ai nevoie să înlocuiești cu iubirea unei persoane un gol de ființă.
Oamenii de lângă tine nu sunt șuruburi cu care îți astupi suferințele.
Asta pentru că ai ales să îți asumi acel rest de singurătate care te face
unic și de neînlocuit. Așadar și pe oamenii din viața ta îi vei privi așa
cum te vezi pe tine. Destine unice și irepetabile, capabile de alegere și
care nu sunt obligate de a face ceva. Astfel nu vei iubi din dependență,
pentru că nu ai nevoie să completezi cu cineva din afara ta ceea ce tu
nu ești deja în interior. Iubești oamenii pentru că alegi să o faci. Nu te
simți obligat de slăbiciune sau de frica de singuratate să oferi pentru a
nu fi părăsit. De fapt nu ești niciodată cu adevărat singur dacă accepți
cine ești.

109
 Atacul gândurilor

Există zile în care mintea e atacată de sobolanii îndoielii și ai fricii.

Așa ca din senin începi să-ți pierzi credința în ce faci și cine ești. Te-ai
tâmpit uitându-te pe canalele de social media și ai început să te
compari. Sau ai fost prins in hora de rețete pentru o existență fericită.
Poate că ai întreținut zile la rând un bulgăraș mic de necredință și
nemulțumire, care fără să-ți dai seama a devenit o ditamai roata
înghețată. Mintea prinde țurțuri de neîncredere, dacă nu ești vigilent. O
clipă ratată în uitare de sine încurajează mai multe clipe de uitare de
sine. Nu e de glumă cu ceea ce îți spui despre tine, în mințișoara ta.
Starea ta de nemulțumire, pe care o resimți acum nu-i decât un cumul
de afirmații șoptite. Azi ți-ai spus în treacăt că nu ești bun de nimic,
mâine te-ai comparat cu alți oameni în loc să te uiți în oglindă,
poimâine ai ales să privești doar ce nu ai și ce te nemulțumește și uite
așa se adună starea ta de necaz. Nu contează că ți-ai spus din când în
când, creierul tău a contabilizat fiecare moment în care te-ai urât pe
tine sau în care te-ai îngrijorat cu privire la viitor. El țese legături
neuronale din comportamentele pe care tu le repeți. Azi oleacă, mâine
iar și i-ai dat suficiente mesaje încât să înceapă să țeasă o autostradă de
negativitate. Necazul nu vine așa de nicăieri, omul și face cu mâna lui.
Aș adăuga că și-l face și cu mâna și cu vorbele, dar mai ales cu
gândurile pe care le are despre sine.

110
Dacă ai început să te prinzi și tu în hora asta de șobolani care țes în
mintea ta o realitate plină de neliniște, neputință și îndoială, doar
închide ochii și respiră. Pune o pauza la roata stricată pe care aleargă
șoarecii, oprește-te din a mai crede toate scenariile catastrofale pe care
ți le prezintă gândurile. Ala nu ești tu, doar ai pierdut vigilența, într-
atât încât nu mai știi cine ești. Te-au furat nălucirile imaginilor din
exterior și ai fost vrăjit de propriile tale frici care ți-au creat în minte o
poveste tragică. Mititelu’ și neajutoratul de tine, viața e grea, oamenii
sunt nemiloși, iar tu ești singur și blestemat să suferi. Stop cadru.
Filmul să se ducă pe supa gândului. Tu nu faci parte din el cu
adevărat. E doar un mic coșmar pe care l-ai creat tot tu cu neatenția și
lenea ta lăuntrică. Ai ales să crezi mai mult în fantomele viitorului sau
trecutului, decât în abundența prezentului viu. Dar nu-i o tragedie.
Niciodată nu i o tragedie. Acum respiri, și dacă vezi pasul pe care îl
poți face, doar fă pasul acela. Respiră și mergi în acum și aici, singura
evidență a vieții și cea mai bună lume posibilă. La fel de bine cum ai
început să fii actor într-un film pe care crezi că viața ți l-a servit, de
nicăieri și cu nedreptate, poți să alegi alt film. Doar ai curaj să stai cu
neliniștea și necunoscutul din tine o clipă. Respiră și fă doar pasul de
care ești în stare acum. E cel mai bun pas din cea mai bună lume
posibilă. Atâta timp cât ai ai ales să te dezidentifici de actorul bătut de
soartă, nemulțumit și lipsit de credință, ai devenit tu din cea mai bună
lume posibilă. Te-ai reactualizat la prezent și ți-ai conectat mintea la

111
izvorul nelimitat de iubire, creativitate și abundență care e viața. Doar
să nu te ții cu dinții de starea aia mizerabilă, că poate să înceapă să-ți
placă. Acolo începe adevărata belea, când omului ii miroase a sens în
starea de suferință.

Paguba cea mai mare ți-o faci tot singur. Începi să te simți cineva când
suferi, te atașezi de sentimentul unui sens în suferință. Suferi azi,
suferi mâine și începe să-ți placă. Dintr-o dată observi că te simți
cineva important când viața îți dă șuturi în cap. Uite așa devii un
martir al vieții, care e lipsit de noroc și dragoste. Capeți un aer tragic
de înțelepciune ratată care îți oferă o satisfacție ascunsă. Chiar dacă
ești vai de steaua ființei, măcar ești important. Nu știi ce vrei să faci cu
viața ta, îți dai responsabilitatea în afară, încerci să controlezi viitorul
în loc să faci maxim în prezent, pe scurt ești slab.Dar poate că nu viața
nici măcar nu te lovește, ci doar tu nu îți asumi responsabilitatea
bucuriei tale și te automutilezi prin credințe tragice. Dar în loc să
recunoști cu onestitate și vulnerabilitate starea ta din prezent, tu alegi
să rămâi prins în rol. Decât să te vindeci, decât să observi în mod
vigilent roata gândurilor, alegi să te plângi. Îți iei puterea din
neajutorarea pe care o cultivi, iar dintr-un om slab și neajutorat, te
trasnformi în NEAJUTORATUL și BLESTEMATUL LUMII.
Întregul univers se învârte în jurul tău, iar tu te simți regele mizer și
neîncoronat al galaxiilor.

112
Mare rost de narcisism și mândrie se ascunde în cultivarea suferinței.
Una e să suferi și să înveți din experiențele tale și cu totul altceva e să
suferi și să te mândrești cu suferința ta. Victimizarea în fața vieții și
mentalitatea tragică nu denotă, în ultimă instanță, decât un narcisism
bolnav. Alegi să controlezi ceea ce nu poate fi controlat, viitorul,
lumea, oamenii, și astfel ai îndreptățirea de a te simți neajutorat.
Pentru că niciodată nu poți controla ceea ce e dincolo de tine, în cel
mai bun caz devii o victimă. Nu lumea e de vină și nici universul nu e
nedrept. Doar că tu ai ales să te scalzi în eșecul, nemulțumirea sau
neîncrederea ta de moment și ai făcut din ceva temporar o eternitate.
Un viciu de credință te face să crezi mai mult în imaginația minții
îndurerate și în rolul tău de pitic al soartei, decât în prezent. E firesc să
suferi efectele otrăvii pe care ai îngăduit-o în gândurile tale, doar că e
toxic și nesănătos să rămâi acolo. Suferi tată, înoți cu soareci turbați
prin canalul existenței tale, îți duci crucea propriilor tale alegeri, dar
înveți din ele, nu te îndrăgostești de importanța pe care ți-o dau. Pentru
că suferi mai mult decât e cazul atunci când te îndrăgostești de un rol
în viață. Iubitul înșelat, omul concediat, ghinionistul în afaceri,
blesematul sorții, neputinciosul etern, femeia singură, bărbatul singur,
etc. Te ții cu dinții de durerea ta pentru că îți este familiară și pentru că
prin ea te simți și tu cineva. Chiar dacă ești un neputincios sau un
respins în iubire, nu contează. Dacă suferi și simți că e sfârșitul
galaxiei în durerea ta, începi să crezi că tu ești galaxia. Cheia e să

113
suferi cinstit. Să suferi ca să înveți din alegerile tale și să evoluezi
spiritual. Să suferi ca să te golești de orgoliul unui rol. Suferi că să te
transformi în cine ești și ca să dai frâu liber potențialului tău. Suferi ca
să te cureți de rezidurile trecutului și viitorului din imaginația ta
îmbolnăvită, pentru a deveni responsabil în prezent. Suferi ca să
onorezi maximul vieții aflat în tine și nu ca să faci din stările tale o
telenovelă cosmică.

Eroarea intervine atunci când devii dependent de doze mici de

neîncredere și neputință, care în scurt timp devin doze mari de
victimizare și tragism. Deja când ai ajuns la supradoza disperări și
depresiei ai întreținut de prea mult timp sentimentul unei prea mari
importanței de sine. Ai ajuns să suferi, nu pentu că viața e grea, ci
pentru că tu nu știi să trăiești aici și acum. Tu suferi pentru că nu
suferi, viața în prezent ți se pare înspăimântător de banală și
nefamiliară. De asta alegi să te menții în artificiile unui tragism
interior. Tragedia nu este decât atunci când te-ai obișnuit să nu poți
trăi fără să suferi. Dai randament doar în focurile iadului, asemeni unui
student care s-a învățat să își facă temele doar pe ultima sută de metri.
Suferi și preferi siguranța adrenalinei dată de durerea pe care o știi. Tu
poate că nu vrei să recunoști, dar în adâncul tău tu suferi de fapt de
tine. Prea îți dai importanță și faci din viața ta un scenariu lacrimogen
la care se uită zeii. Uite așa se face că în loc să te bucuri de aici și
acum, preferi să fii important în ochii lui Sisif. Suferi tu nepoate a lui
114
Sisif, dar viața e despre a te nimici pe tine, nu despre a te păstra în
mândrie. Viața e despre a da cu tesla în mândria ta, în dependențele
tale emoționale, în fricile tale, în neîncrederea ta. Viața e despre
unicitatea și simplitatea curajului tău de a trăi prezent și cinstit cu
sufletul tău. Nu trebuie să fii personajul principal într-o telenovelă a
importanței, nu trebuie să te duelezi pentru titlul de nedreptățitul
suprem. Stai calm, alergi după năluciri. Viața e despre ceea ce e în
tine, despre fluxul de viață din care tu poți dărui mai departe viață. Nu
e despre a închide într-o coajă de nucă un univers de mândrie. Suferi
ca să te cureți de egoismul tău și ca să faci loc vieții să fie. Ideea e ca
tu să devii dintr-o unitate de carne, dintr-un eu, un vas prin care
oamenii beau din darul vieții. Nu contezi tu, cum te cheamă, cum arăți,
cum ai suferit, cât de greu ți-a fost. Esențială e doar infuzia de iubire,
curaj și recunoștință pe care o oferi oamenilor, din lecțiile învățate.
Pentru asta sunt experiențele vieții, pentru a te subția de carne până la
duhul spiritului, pentru a deveni mesager. Povestea nu e despre tine, ci
despre ceea ce ai înțeles din necazurile și eșecurile tale. Povestea e
despre darul care se ascunde în experiențele tale și pe care ești
responsabil să îl eliberezi din unitatea de carne și mândrie a eului tău.

115
Nu renunța

Oricât de clișeic ar suna, doar nu renunța. Chiar dacă te afli într-o

carceră de suferință, chiar dacă oamenii din viața ta mor, chiar dacă te
îmbolnăvești, chiar dacă eșuezi în ceea ce ți-ai propus, nu onora
slăbiciunea din tine. Ea stă mereu la pândă ca un lup flămând și abia
așteaptă ca tu să te predai. Întâmplările vin în viața ta pentru a-ți
încerca caracterul. Dacă nu ai suferi, nici nu ai putea să înveți valoarea
unei clipe. Dacă nu ai pierde nu ai avea motivația să înveți și să devii
mai bun. Suferă ce-i inevitabil, dar nu renunța. E rost de bucurie și în
momentele cele mai dureroase.

Poți să porți doliu pentru cel sau cea pe i-ai pierdut, dar asta nu
înseamnă că nu mai ai voie să trăiești. Nu depinde de tine dacă cineva
nu mai este în lume, dar stă în puterea ta să celebrezi viața care curge
prin tine. Stă în puterea ta să transformi tristețea în cunoaștere a
profunzimilor sufletului tău. Pentru că e firesc să plângi și să jelești,
atunci când te desparți de oameni, doar să ai grijă să nu suferi pentru
ceea ce gândești, mai mult decât pentru ceea ce s-a întâmplat.

Suferința cea nefolositoare apare acolo unde gândul tău începe să

regizeze un film plin de nemulțumire, vinovăție, regret sau neputință.
Suferi o perioadă pentru moartea sau despărțirea de o persoană, apoi
povestea începe să fie despre cât de greu îți este ție fără el sau fără ea.
Doliul trece de la demnitatea unei tristeți firești, legată de dorul sau
116
regretul pentru o persoană pe care nu ai să o mai vezi niciodată, la o
plângere de sine. Începi să-ți plângi de milă și pătezi experiența
doliului cu egoismul tău. Devii o victimă a nedreptății și o ființă
neputincioasă, care își face din moartea sau despărțirea de cel drag, un
pretext pentru suferință. Tu ești îndreptățit să suferi și să fii absent din
viață, pentru că X a murit sau a ales să plece din viața ta. Uite așa faci
din inevitabilul unei suferințe legate de o întâmplare care nu ține de
tine, un poem despre cât de năpăstuit ești tu. Aici e beleaua cea mai
mare, când faci din suferință un mijloc prin care tu devii mai
important decât cel pentru care sufereai inițial. Dacă nu ești atent,
suferința doliului pesemne că se preface repede în lipsă de credință.
De asta e periculos să stai prea mult timp cu ochii beliți în prăpastia
gândului îndurerat. De suferit oricum suferi singur, nimeni nu poate să
vină și să trăiască în locul tău. Îți duci singur crucea destinului tău.
Doar că vine un moment când extazul durerii, care părea că durează o
veșnicie, se domoloește. În momentul în care suferința și-a mai pierdut
din focul ei mistuitor, tu ești capabil să te vezi cu oamenii, să mai faci
una sau alta. Intensitatea chinului de la început se evaporă treptat. Ei,
acum e acum. După ce a trecut furtuna de flăcări, inima ta chiar dacă e
întristată, ea are și un loc pe unde lumina își face culcuș. Doar că omul
cum e mândru prin tendință, se atașează mai curând de sentimentul
importanței sale din timpul suferinței. Parcă începe să-i placă într-un
mod greu de descris senzația de a se simți un amărât al sorții. Ceva

117
vine și îl îmbie să caute extazul descompunerii pe care l-a
experimentat la începutul suferinței sale. Și iaca așa omul poate să
înceapă să sufere mai mult decât e cazul, doar pentru a se simți cineva.
Poate că până la evenimentul dureros el nu a realizat nimic prin liberă
alegere și efort responsabil în viața sa. Așa că mare îi este tentația de a
simți că este și el cineva. Pur și simplu prin faptul de a suferi și de a se
considera un înșelat și un blestemat al sorții, el poate să simtă că este
important, că are o valoare. Suferința are acest dar, atunci când este
scăpată de sub control de a-l înghiți pe om în dulcețurile întunecate ale
narcisismului. Nu e mare distanța de la a suferi pentru că ai pierdut pe
cineva, la a suferi că tu ai fost lovit pe nedrept de viață. Virajul
narcisic este aproape impercetibil. Însă cu toții ajungem la această
răscruce, atunci când suferim o despărțire, o boală sau o moartea a
cuiva apropiat. Am suferit, și după ce durerea și-a mai potolit din
intensitate,trebuie să alegem între a ne duce viața mai departe sau a ne
cufunda în butoiul cu melancolie.

Problema e că după ce ai cunoscut laurii durerii, arderea extremă în

care parcă simți că nu mai poți, dar totuși trăiești, viața activă și
obișnuită începe să-ți pară neatrăgătoare. Suferința te-a cucerit repede
cu flăcările ei și îți propune o invitație la a prelungi inevitabilul în
neputință și descurajare, pentru te simți în continuare important. Dacă
în viața ta de zi cu zi nu se întâmpla mare lucru, moartea unei persoane
sau experimentarea unei încercări de sănătate mai grave, te pot tenta să
118
te crezi buricul pământului. Pe oameni îi fură repede nevoia de putere
și importanță indiferent de experiență. Nu-i astfel de mirare ca un
doliu sau o boală să devină pe nesimțite o poveste despre cât de
neajutorați și ghinioniști suntem. Nu te mulțumești să suferi temporar
și să te bucuri apoi de ceea ce ți oferă viața. Tu te hămesești să suferi
pentru totdeauna, faci din experiența ta un model de neputință
universală. Vrei să te simți puternic și important chiar și în momentele
cele mai crunte. În loc să înveți ceva despre tine și să accepți
experiența așa cum e ea și să maximizezi posibilitatea de a te bucura
de ceea ce ai acum și aici, tu preferi să te răzbuni pe viață, luându-ți
puterea din atitudinea ta de auto-victimizare. Paradoxal, cu cât suferi
mai mult și te îndepărtezi mai mult de posibilitatea bucuriei în prezent,
cu atât, tu te simți mai puternic. Poate părea straniu la prima vedere,
dar omul are acest apetit de a aduce întâmplările pe care nu le poate
controla în stăpânirea sa, prin cultivarea unei mentalități de victimă.
Dacă a murit x, sau dacă m-am îmbolnăvit, sau dacă y m-a părăsit, eu
aleg să sufer mult peste ceea ce întâmplarea îmi aduce, mult peste
tristețea firească, pentru a mă simți important. Încep să dețin controlul
celor întâmplate transformându-mă pe mine într-o victimă absolută, pe
care viața a lovit-o pe nedrept. În acest fel, eu mi-am creat un scenariu
în care ceea ce sufăr este ceva ce nu trebuia să se întâmple, și care prin
urmare, îmi oferă puterea de a mă simți blestemat,
neoputincios,nemulțumit, nefericit. În scenariile minții mele, capăt

119
așadar putere și importanță în ochii mei și ai celorlalți, dacă sufăr până
la descompunere. Asta pentru că eu nu am greșit cu nimic și viața mi-a
servit vin oțetit de năpastă, iar eu sunt îndreptățit să fiu un rănit etern.
Atunci când ești o victimă, tot universul încape în palma ta. Toată
neputința de care ai dat dovadă de-a lungul vieții tale și toate lipsa de
responsabilitate de sine au profitat de întâmplarea suferinței pentru a te
transforma în Cineva. Ceea ce nu ai reușit prin tine, faptul că nu ai
învățat să te iubești pe tine insuți, să te cunoști și să te sculptezi prin
efort responsabil, ai reușit prin nedreptatea universului. Uite-te că ai
ajuns în sfârșit să insemni și tu ceva.

Nu e de mirare cum suferința poate să îl ajute pe om să se cunoască pe

sine în chip adânc, însă la fel de adevărat e că poate să îl momească să
se simtă îndreptățit să rămână așa cum e. Pentru cel care nu operează
de obicei schimbări în traiectoria vieții sale, orice eveniment va fi
interpretat prin ochelarii unei pasivități lăuntrice. Și ce prilej mai bun
de a deveni cineva important, dacă nu o suferința sau o întâmplare ce
nu-i stă în putere și de care se folosește pentru a-și umfla în ascuns
orgoliul. Uite ce mare năpăstuit sunt eu, uite ce am realizat eu, câți pot
să sufere ca mine, degeaba au realizat alții ceva, nimeni nu suferă ca
mine. În loc să descopere chemarea unei schimbări în suferința pe care
o trăiește, o victimă se va folosi de ceea ce trăiește pentru a justifica
lipsa sa de inițiativă, responsabilitate și curaj. Uite cât de nedreaptă e
viața, nu contează ce faci, oricum te îmbolnăvești și mori într-un final.
120
Lumea e doar un cerc de suferință în care ne-am născut și vom muri.
De unde rezultă, eu sunt îndreptățit să fiu așa cum sunt, slab, lipsit de
curaj și dorință de a mă cunoaște cu adevărat, egoist și capabil de
iubire doar sub formă tranzacțională. Pentru că oricum viața nu dă doi
bani pe tine, de ce să te zbați aiurea dacă într-un final tot mori, singur
și dezamăgit. Victima mereu își justifică starea de fapt pe care nu
alege să o transforme. Ea judecă experiențele în termeni absoluți, ceea
ce sufăr acum e cel mai rău lucru posibil, ceea ce sufăr acum e pentru
totdeauna. Nu în ultimul rând, mentalitatea de victimă presupune
generalizări. Toți sunt o apă și un pământ, oamenii se nasc, iubesc,
suferă și mor singuri. Tot ce-a fost se repetă. Lumea e o eternă
reîntoarcere, unde nu e nimic nou sub soare.

Victima alege să renunțe la individualitatea sa pentru că aceasta o

responsabilizează cu o misiune. Dacă ești unic,irepetabil și capabil de
liberă alegere, atunci viața ta este ceva demn de valoare. Astfel trăiești
cu sentimentul de a fi de neînlocuit și cu responsabilitatea propriului
destin. Nu contează că ești om și că toți oamenii sunt muritori.
Esențial este că tu ești un muritor unic care are posibilitatea de alege
cum să trăiască, să iubească și să moară. Chiar dacă nu poți controla
tot ce mișcă în jurul tău, poți să îți stăpânești alegerile și intereptările
de viață. Important e cu ce mentalitate alegi să călătorești prin viață.
Poți să mori cu demnitatea curajului de a fi încercat să lupți pentru un
vis, poți să iubești și să suferi cu onoarea celui care a dat tot ce avea
121
mai bun. Nu contează dacă mori, iubești sau suferi, marca ta este aceea
a alegerii modului în care o faci. Poți să suferi în mod firesc pentru
ceea ce e inevitabil, moartea altor oameni, despărțiri, accidente
naturale sau poți să suferi pentru pericole imaginate din viitor,
încercând să controlezi ceea ce nu-ți stă în putere, cum gândesc
oamenii, cum va fi economia peste un an, dacă va fi sau nu cutremur.
Poți să alegi să reverberezi credință în fața evenimentelor de suferință
ale vieții, sau poți să alegi să faci totul o poveste despre cât de
neajutorat și grozav ești tu. Un lucru e însă clar, victima generalizează
pentru a scăpa de povara responsabilității de sine. În loc să se aleagă
pe sine, prin riscuri și încercări repetate, în loc să iubească și să sufere
ce-i de suferit, victima renunță la darurile sale. Definitoriu pentru un
om care a abdicat de la posibilitățile sale creatoare este tendința
acestuia de se adăposti în spatele unui tragism universal. Pentru că mi-
e frică să visez încercarea de a-mi actualiza potențialul meu creator în
faptă, prefer să fac din lume un loc ostil, o tragedie. Acum eu nu mai
contez și nici efortul meu nu mai are nici un sens, întrucât viața e în
esență un cerc al repetării suferinței și nedreptății. Ducă-se toată
individualitatea mea și a celorlalți pe ciocul neantului, oricum pe toți
ne cerne moara timpului. Oricum murim ca și cum n-am fi existat.
Victima iși face din slăbicunea și lașitatea sa existențială un sistem de
linii tragice care o adăpostesc și de eșec și reușită. Indiferent ce faci,
oricum suntem toți, la fel de singuri și neimportanți. Dar mare este

122
meștesugul mândriei în toată aceasta fugă din fața responsabilității de
sine. În loc să te sculptezi pe tine și să devii capabil de a dărui, a crea
și a înfăptui, preferi să te îți ascunzi frica de viață în spatele unor
generalizări tragice, care îți permit să rămâi așa cum ești. În subsolul
tuturor acestor inteligențe tragice se află mereu o spaimă de viață și de
libertate. Victima care se privește pe sine în chip tragic este mereu mai
atașată de supraviețuirea sa, de confortul său și mult prea puțin dispusă
de a se învinge pe sine.

La limită victima este o persoană cu o mentalitate tragică, care alege

să vadă dezastre care nu sunt, pentru a justifica lipsa sa de acțiune și
responsabilitate din prezent. Cel care vede lumea prin ochelarii
generalizărilor tragice preferă să se conserve în starea sa de fapt, fără
să opereze tăieturi chirurgicale în modul său de a gândi și a simți.
Pentru el viața este o experiență defensivă în care suporți sau te
adăpostești de inevitabilul pericol. Miroase a frică și renunțare la
diamantele libertății lăuntrice. Căci cum altfel decât renunțare se
cheamă actul prin care nu-ți onorezi potențialul de a deveni, dintr-un
animal care supraviețuiește, un om care creează, acționează și
dăruiește. Adevăratul destin tragic este acolo unde omul nu alege să
creadă în potențialul său de a deveni. Doar lipsa de credință în darurile
unicității tale creatoare te condamnă la o viață fără sorți de izbândă.
Altfel, indiferent de ce se întâmplă în exteriorul tău, dacă ai ales cu
inima și cu gândul să cinstești curajul credinței de care ești capabil,
123
atunci ai invins. Pentru că indiferent de rezultate sau situații ce nu țin
de tine, metrica reușitei se află în alegerea sufletului tău.

124
Tehnologie și libertate

Noi oamenii am învățat să program din ce în ce mai bine desfășurarea

realității. Avem în acest sens, instrumente tehnice din ce în ce mai
performante, care traduc anxietatea noastră în acte civilizatoare. Cam
toată infrastructura noastră tehnologică are o origine în anxietatea de
fond a unui animal nesigur pe forțele sale. Pe undeva nesiguranța asta
congenitală este constructivă și are un rol adaptativ, ea ne provoacă în
a evolua constantv. Tehnologiile au rol pozitiv și ne pot îmbunătăți
viețile. Informația s-a democratizat odată cu apariția internetului, iar
omul a evoluat în ceea ce privește posibilitatea accesului său la
cunoaștere. Anxietatea noastră adaptativă ne-a motivat să găsim
moduri creative de a organiza preajma și de ne utiliza instrumentele
fizice și cele de gândire pentru a genera mai mult timp liber. Nu
întâmplător în filosofia vechilor greci, skhole sau școală desemna acel
set de activități petrecute dincolo de grijile supraviețuirii. De
asemenea și ideea de cetățean cu drepturi depline, era și ea asociată cu
detașarea omului din spectrul exclusiv al intereselor materiale.
Dincolo de truda mușchilor și a grijilor pentru pâinea cea de toate
zilele se află nevoia omului de se bucura de gratuitatea vieții. Probabil
că tehnologia a fost inițial gândită ca un mijloc de a-l elibera pe om de
un efort prea mare dedicat supraviețuirii, pentru a fi apoi apt de
activități înălțătoare spiritual. Miza profundă a tehnologiei este
prilejuirea unei experiențe prin care omul să-și cunoască natura și să
125
își acceseze resursele de potențial. Ori astăzi tehnologia culminează
mai degrabă într-o perfectare a strategiilor de control a timpului și
spațiului, de pe urma căreia oamenii beneficiază de confort și
divertisment. Ceea ce s-a născut dintr-o nevoie de adaptare la condiții
periculoase, ceea ce era motivat inițial de fragilitatea trupului nostru s-
a transformat treptat într-o serbare a puterii. Oamenii tehnologizează
lumea și creează moduri de operare cu realitatea care nu au decât
intenția de a demonstra că omul poate și își permite.

Dacă la începuturile sale homo sapiens căuta să se apere de prădători

mai mari și mai agili decât el prin formarea de comunități și prin
extinderea capacităților fizice cu ajutorul uneltelor, astăzi homo
tehnologicus se desfată în actele sale de putere. Am impresia că
excesul de tehnologizare și obsesia de a programa din ce în ce mai
minuțios lumea vine dintr-o frustrare de putere. Odată cu avansarea în
lanțul trofic omul a devenit din ce în ce mai performant în a anticipa, a
observa, a calcula și a controla spații și desfășurări de forțe. Toată
această obsesie pentru control a scos la iveală un animal traumatizat.
Un animal care a fost marcat de teroarea prădătorilor și nesiguranța
existenței în general. Probabil că toate aceste excese prin care homo
tehnologicus invadează lumea vieții și transformă așezările naturii
după chipul și asemănarea dorințelor și viciilor sale atestă o rană de
putere. Omul nu ar fi absorbit într-atât de puterea actelor sale și nu ar
fi obsedat să-și demonstreze la infinit că este în stare de mai mult și de
126
mai bine, dacă ar fi întreg. El operează din interiorul unui anxietăți de
fond, iar multe din acțiunile sale de progres tehnologic și civilizator nu
sunt decât cosmetizări ale unei răni identitare. Omul, în calitatea sa de
animal complexat s-a specializat în anticiparea viitorului prin gândire.
Apoi capacitatea sa de extracție din imediat și spiritul să de observație
i-au permis să-și transforme slăbiciunea trupului în tehnică. Astfel că
tehnologia a devenit modul prin care omul s-a exprimat în lume. Omul
este în starea sa naturală un animal complexat care a compensat
frăgezimea alcătuirii sale fizice cu puterea invențiilor tehnice. El nu
dispunea de maxilare puternice, de gheare sau de strat gros de piele,
așa că puterea sa a venit din absența unor instrumente specializate de
atac. Colții săi sunt generați de gândirea sa, care se poate extrage din
imediat pentru a genera inovație tehnică. Uneltele reprezintă colții prin
care acest animal complexat a reușit să-și facă un nume în natură.

Dacă ar fi să dăm o definiție am putea afirma, că omul, în starea sa

naturală este un animal complexat care și-a făcut singur colți. Spre
deosebire de tigrii, lupi, lei, sau alte vietăți, omul are prilejul de a se
inventa și transforma pe el însuși prin tehnică. În calitate de animal
complexat, care nu deține o stare de putere de la natură, omul este
condamnat să se transforme constant pe el însuși pentru a supraviețui.
În calitatea sa de ființă naturală, atributele pielii sale, a dinților săi, a
dezvoltării sale musculare de ansamblu, omul nu are șanse la viață.
Viața sa este posibilă doar atunci când complexul de putere a
127
animalului se transformă în tehnologie. Colții omului sunt invențiile
timpului, limbajului, a gândirii, a numerelor, a ideilor. În experiența
complexului său de putere omul a descoperit experiența timpului.
Realitatea sa nu este una asigurată de natură, ci doar una posibilă.
Odată cu trăirea complexului de putere animalul a devenit om prin
descoperirea timpului. Cea mai mare putere îi vine omului atunci când
frica și slăbiciunea sa trupească se transformă în capacitate de
observare și simț anticipativ. Animalul nesigur și lipsit de
specializarea unui atac competitiv în lumea prădătorilor a devenit om
prin descoperirea timpului. Animalul nu are timp pentru că el trăiește
într-un prezent continuu, viețuirea sa are loc într-o determinare
biologică specifică. Ori omul, la polul opus, nu supraviețuiește prin
determinarea biologiei sale, dacă ar fi doar atât, ar fi fost dispărut de
mult. El reușește să trăiască pentru că descoperă în rana sa de putere,
posibilitatea viitorului. Cel mai mare mister al dezvoltării tehnologice
omenești este de fapt ceea noi numim timp psihologic. Orice formă de
control, de anticipare sau de observație nu este valabilă decât atunci
când biologia este fracturată de timp. Odată cu descoperirea timpului,
omul ajunge să alchimizeze frica, slăbicunea și rana sa de putere în
calitate de animal. Acestea devin acum niște factori declanșatori, care
permit actul de dezvăluire temporală. Omul devine dintr-un prădător
natural incompetent un creator sau inventator de lumi posibile.
Viețuirea sa limitată și neputincioasă fizic se face acum existență

128
temporală, unde cea mai importantă armă o reprezintă extracția din
imediatul biologiei. El își descoperă astfel, în spatele frăgezimii sale
fizice, indeterminarea sa structurală. Ființa omenească este in-
determinată, nu este alcătuită să trăiască în limitele unei specilizări
biologice și orientată spre finalitate biologică. Adevărata putere a
omului este experiența sa temporală, care vine la pachet cu tot ceea ce
înseamnă posibil. Omul este un animal complexat de putere, dar
capabil de creație. Specificitatea omului și natura sa constă de fapt în
experiența sa temporală. Puterea sa vine din posibilitatea sa de a gândi
ceea ce nu este, dar poate fi. Competența sa nu este aceea de a
funcționa determinat de un specific biologic, ci aceea de a crea și
transforma. Ori tocmai faptul că omul nu este o realitate întregită
biologic, îi conferă acestuia posibilități creatoare. Omul nu este un
întreg, o ființa cu rol stabil, ci o ființă înzestrată cu responsabilitatea
de a se întregi pe sine prin invenții și adaptabilitate constantă. Rana sa
de putere din lumea animnală devine capacitate de a anticipa
probabilități și de a se transforma pe sine.

Totuși chiar dacă este capabil de un salt peste determinările biologiei

sale, omul este limitat de chiar posibilitatea sa cea mai mare, simțul
său temporal. Odată cu descoperirea timpului, omul începe să
sublimeze frica de pericole, pe care o resimțea ca animal complexat de
putere, în frică de viitor. Sentimentul slăbicunii fizice doar a fost
transferat în noua dimensiune psihologic-temporală, unde omul se
129
poate teme de ceea ce își imaginează că se va întâmpla. În acest fel
acesta devine motivat să își mobilizeze energiile și potențialul său
anticipativ și creator pentru a dezvolta forme din ce în ce mai
sofisticate de control. Începe să dirijeze apele, să studieze anatomia, să
dezvolte tehnologiile de calcul și să cucerească pas cu pas lumea
viului. Toată frica sa de prădători reali a devenit prin descoperirea
timpului o anxietate legată de pierderea controlului. In acest sens,
întreaga existență omenească ajunge să fie o perfectare a
instrumentelor de asigurare a continutății realității. Probabil că
aproape tot ce înseamnă tehnologie, progres și civilizație provine
dintr-un complex de putere transformat într-o obsesie pentru control.
Iar cu cât crește puterea tehnologică, cu atât frica este înlăturată mai
repede, iar apetitul de control creează așteptări de siguranță din ce în
ce mai mari. Odată cu așteptările de asigurare și confort din ce în ce
mai ridicate, culmea, chiar și cel mai mic pericol imaginat ajunge să-l
poată clătina pe om. Astfel că perfectarea exagerată a formelor de
control conduce viața omului către o închisoare a confortului. Una din
care acesta, cu cât este mai comod așezat, cu atât este mai temător să
nu îl piardă. Iată-ne astfel ajunși de la complexul de putere al
animalului la orientarea obsesivă spre control a omului. Cercul se
deschide cu frică și slăbiciune fizică și se închide cu putere
tehnologică și anxietate psihologic-temporală. Aceast animal
incomplet și om în devenire nu a făcut decât un salt lateral de fapt, de

130
la o frică de evidențe fizice, de prădători, de pericole reale și motivate
de frăgezimea condiției sale biologice, la o anxietate legată de pericole
ce pot apărea în viitor, care nu sunt motivate de evidențe faptice, ci
mai cu seamă de obsesia sa nestăvilită pentru control.

Ce ne facem? Încotro apucăm? Să fie viața noastră doar un cerc de la

animalul fricii la omul confortului anxios, de la slăbicune fizică la
putere tehnologică? Să fie toată povestea doar o tragedie? Un animal
complexat de putere care avansează în descoperirea timpului și a
tehnologiei pentru a deveni înspăimântat de ceea ce nu există încă?
Asta nu ar însemna decât o prelungire a unui chin care mai bine era
curmat de mult. Ne-am păcălit oare că vom deveni altceva, că ne vom
transforma din animale în oameni, când e posibil să ne fi transformat
doar chipul slăbiciunii noastre? Am trecut așadar de la complexul de
putere fizică la o slăbicune psihologică. Descoperim odată cu
temporalitatea noastră și cu abilitățile noastre de creatori de unelte o
frică avansată, de la pericole evidente, fizice, la pericole imaginate sau
probabile. Să fie oare existența omenească un progres închipuit în
interiorul unui cerc? De la complexul de putere animală la complexul
de prezent? Ne-am perfecționat în a ne adăposti de pericole și am
inventat linii de fugă tehnologice spre viitor. Am scăpat oarecum de
lupta cu lupii, hienele și trigrii, dar ne luptăm acum cu prădătorii
nevăzuți ai gândurilor noastre scapate de sub control. Am câștigat
puterea de a ne asigura viețuirea, dar am făcut din tehnologiile
131
supraviețuirii o artă a controlului și a asigurării viitorului, care ne-au
adus într-o absență de prezent. Trăim, mai mult sau mai puțin asigurați
de pericole fizice, dar confortul pe care l-am obținut pe un plan îl
plătim scump pe un altul. Plătim cu spaime nevăzute și imaginate ceea
ce am dobândit, plătim tot instrumentarul asta de control tehnologic al
lumii vii, a timpului, a spațiului, cu o pierdere a sentimentului că
suntem. Ne-am asigurat supra-viețuirea și doar am transformat un
handicap biologic într-o rătăcire spirituală. Avem mai multă siguranță
și probabilitate că putem continua să supraviețuim biologic, dar din ce
în ce mai puțină credință că avem pentru ce să o facem. Odată cu
perfecționarea strategiilor tehnologice de observare și asigurare a
realității spațio-temporale, apare nevoia de a găsi un sens profund
pentru aceasta.

132
Descoperirea veșniciei

Dacă acceptăm axioma conform căreia prezentul este mereu cea mai
bună lume posibilă în care putem trăi, atunci cea mai importantă
tehnologie pe care o putem utiliza este atenția. Prezentul poate fi astfel
accesat ca dimensiune a conștiinței, doar prin acceptarea lui acum într-
un act de observație nepărtinitor. Încrederea în cine ești începe
întotdeauna cu credința că nimic bun nu poate să se nască mâine, dacă
nu își are izvor în acum și aici. Obsesia tehnologică a omului care
dorește să-și asigure viitorul poate fi observată și vindecată doar în
actul de prezență conștientă. Pentru că excesul tehnologic nu exprimă
de fapt decât un eu rănit și înfricoșat care compensează mereu prin
controlul lumii exterioare neînțelesul care îl înspăimântă neîncetat din
interior. Infrastructura tehnologiilor care ne asigură din ce în ce mai
performant actul supraviețuirii, ascunde un Eu supraviețuitor hămesit
după promisiuni de confort și bucurii aflate în viitor, dar incapabil de
un sentiment al împlinirii în prezent. Acceptarea conștientă a
prezentului ca evidență de viață aduce cu sine revelarea rănilor
inconștiente. Atunci când are curajul să se primească pe sine în acum
și aici, omul accesează genealogia suferinței speciei, conștiența sa
descoperind astfel rana mortalității corpului, dar și rana lipsei de
iubire. În mii de ani de fugă după asigurarea din ce în ce mai
performantă a viitorului, omul nu și-a privit cu adevărat mortalitatea.
Toată călătoria sa spre actul civilizat și spre promisiunea tehnologiei
133
digitale a fost motivată de o necunoaștere, neacceptare și neiubire de
sine. Nu atât tehnologia sau progresul tehnicii în sine sunt
problematice, cât mai cu seamă atitudinea inconștientă din care
acestea au luat ființă. Adesea omul a motivat progresul tehnologic prin
valorile libertății, egalității de șanse sau a iubirii. Însă crudul adevăr e
că dincolo de motivele afișate conștient există o genealogie a
suferinței și neiubirii de sine care i-a motivat omului spaima sa viață și
actele sau inovațiile tehnologice. Încercarea sa constantă de a propune
mijloace din ce în ce mai performante pentru a asigura supraviețuirea,
până la a culmina într-o religie a confortului și spectacolului provine
din neacceptarea de sine. Omul s-a atașat prea mult de frica lui și s-a
identificat cu identitatea suferinței sale supraviețuitoare. El și-a văzut
astfel mortalitatea ca pe ceva cu care trebuie să se lupte și de care
trebuie să se adăpostească. Bucuriile și succesele sale au fost și ele
trăite în limitele fricii, în limitele eului supraviețuitor. Viața a
reprezentat în acest chip o poveste de supraviețuire, în care suferința
fost înăbușită și transformată în acțiune compulsivă, teroare, război,
exces pe toate planurile.

Rămânând într-un cerc al fricii inconștiente omul a trăit mereu o viață

separată de mortalitatea sa. Numai că o viață în care fugi de
mortalitatea ta este una în care te condamni la frică, neînțelegere și
suferință. Fugind de mortalitatea sa, omul a perfecționat unelte pentru
a supraviețui, dar nu și-a înțeles menirea. Supraviețuirea sa l-a închis
134
într-o bulă de viață trăită sub aminințarea dispariției și suferinței. Doar
acceptarea mortalității și privirea sinceră a întunericului interior îi
poate prilejui omului adevărata sa descoperire tehnologică. Actul plin
de curaj în evidența prezentului, actul plin de credință în valoarea
afirmativă lui acum și aici. Doar un salt cuantic izvorât din privirea și
acceptarea sinceră a propriei mortalității îi poate oferi acestuia șansa
unei cunoașteri profunde. Curajul plin de credință a omului care alege
să fie prezent îi aduce acestuia revelația ființei sale. In prezent,
moartea nu mai este simțită și înțeleasă ca un inamic din exterior, ea
nu mai reprezintă cruzimea neantului. Moartea devine doar o silabă
care compune cuvântul ființei. În acum ceea ce este se rostește
deopotrivă ca moarte și ca viață. Viața nu mai este ceva ce trebuie
adăpostit, iar moartea nu mai reprezintă ceva de care să fugi. In faptul
acceptării și contemplării de sine, omul sincer cu el îsuși și iubitor de
adevăr nu mai aleargă după fantoma izbăvirii din viitor și nu mai crede
orbește în tehnologiile adăpostirii de viață. Degaba locuiești într-un
apartament digitalizat și poți să faci comanda la mâncare când vrea
mușchiul tău sau să consumi plăcere când ți se năzare, dacă inima și
gândul nu-ți sunt credincioase prezentului, tu de fapt nu exiști.
Realitatea vie și deplină se înregistrează doar în aici și acum.
Universul memorează doar calitatea experienței trăite în acum.

Iubirea, recunoștința, cunoașterea de sine sunt ecranizări ale eternității

pe care le trăim în prezent. Problema omului este aceea că el s-a
135
familiarizat cu suferința sa supraviețuitoare și a început să creadă mai
mult în frica sa, decât în curajul său creator. Iar odată cu descoperirea
izvorului de ființă din prezent eul său rănit are tendința de a-și cere
drepturile. Multă vreme omul și-a confundat menirea ființei sale,
curajul și credința de a fi prezent, cu actul de a se adăposti de pericole
pe care la cosmetizat într-un palat al confortului și gratificării ieftine.
Însă chiar dacă eul supraviețuitor a devenit extrem de performant în
lanțul trofic, acesta nu este capabil decât de promisiuni de bucurie sau
în cel mai bun caz de senzații sau sentimente fulgerătoare de
satisfacție. Eul supraviețuitor nu este decât o funcție a viețuirii, însă în
nici un caz esența umanului. Poți să supraviețuiești o viață fără să
simți măcar o clipă miracolul faptului de a fi. Longevitatea biologică
nu este așadar o măsurătoare fidelă a împlinirii. Doar acceptarea
mortalității ca fapt al vieții prin care viața de fapt este ceea ce este,
transformă și vindecă eul fricos-supraviețuitor într-un Eu capabil de
recunoștință și iubire. Mortalitatea este acum orientată și înțeleasă din
interior, ea desemnând tot ceea ce înlănțuiește libertatea inimii și
limpezimea gândului. Moartea nu mai este ceva care se întâmplă de
dincolo de noi, un accident care oprește supraviețuirea biologică și
psihologică, ci un act de responsabilitate pe care îl petrecem liber în
conștiință. Moartea devine acum moartea forțelor inconștiente, de
frică, ură, invidie, separație, ignoranță, suferință genealogică, care ne

136
rănesc zborul libertății. Moartea este tot ceea ce noi nu suntem și tot
ceea ce ne împiedică din a crea și a iubi.

Putem afirma că mortalitatea supraviețuitorului care fuge de sine prin

tehnologie și divertisment s-a transformat într-un act responsabil de
creație. Cum nu mai există viață pe care să o înlănțuim și de care să ne
agățăm cu orice preț, nu mai există nici moarte care să ne motiveze o
fugă constantă în divertisment, progres tehnologic, sau dependențe
care mai de care. Singura moarte pe care o trăim este aceea pe care
frica și slăbicunea noastră o primesc în conștiință, iar singura viață pe
care o cunoaștem este responsabilitatea credinței și curajului nostru.
Nu există astfel decât o moarte a morții, o moartea a tot ceea ce nu ne
încurajează creativitatea, iubirea, curiozitatea spirituală. Moartea nu
mai este un tâlhar care ne fură clipele și ne duce nu știm încotro, cât
mai cu seamă ea a devenit suma viciilor pe care noi le îngăduim în
intenție și în faptă. Singura moarte posibilă acum este aceea pe care
noi o alegem și pe care noi o întreținem, întemeindu-ne astfel
sentimentul împlinirii pe ceea ce este trecător și nesemnificativ.
Moartea noastră are loc în fiecare clipă pe care alegem să o pierdem pe
nimicuri, în fiecare prezent pe care nu îl celebrăm și în fiecare cădere
în deznădejde. Moartea noastră nu este un accident, cât mai degrabă
un act de înfăptuire. Dacă moare ceva în noi moare doar bucuria vieții
pe care alegem să nu o trăim, fugind în schimb după promisiuni din
viitor sau lăsându-ne seduși de recompense ieftine și imediate.
137
De fiecare dată când ne urâm pe noi sau nu avem încredere în
potențialul nostru creator, sau de fiecare dată când alegem să suferim
prea mult de importanța noastră, ori atunci când renunțăm să mai
credem în actul învățării, în toate aceste petreceri de timp noi alegem
moartea. Moartea este înțeleasă ca un eveniment accidental care se
petrece mereu din afara noastră și cumva împotriva noastră, doar cât
timp noi nu ne-am acceptat rănile noastre și doar cât timp noi am fugit
de cine suntem. În clipa în care am devenit vulnerabili la revelația
mortalității noastre și ne-am acceptat pe noi în acum și aici, moartea a
devenit ceva ce ține de alegerea noastră. Nu atât durata biologică este
cea care reprezintă ceea noi numim viață, cât temeinicia alegerilor
noastre motivate de curaj și credință în cine suntem. Când am încetat
să mai fugim de noi, moartea a devenit dintr-un dușman de temut un
prieten de nădejde. Pentru că mortalitatea biologică odată acceptată și
privită în ochi ne revelează libertatea de conștiință. Esențial pentru om
este ce alege și cum alege, cât curaj și câtă credință poate conține în
inima sa, câtă suferință și câte neliniști poate cuprinde cu gândul său.
Cu cât omul se cunoaște și se adâncește în cine este în chip sincer, cu
atât acesta descoperă că ceea ce credea că este un accident venit din
exteriorul său este de fapt o alegere. Omul fie alege să se elibereze de
accidentelle vieții cunoscându-se pe sine și vindecându-se de rănile
sale, fie trăiește un destin de neputință în care se simte mereu
amenințat. Moartea este astfel învinsă ca accident și orientată ca

138
responsabilitate interioară atunci când omul are curajul să devină
vulnerabil și să se vadă pe sine, dezbrăcat de frici și iluzii. Moartea
este stinsă apoi prin credință în abundența de viață și sens prin care
omul iubește, acționează și crează. Singura moarte care îi rămâne
omului care a devenit conștient și responsabil de darul vieții din
interiorul său este aceea a mortalității sale. Omului conștient de
libertatea deciziilor sale de a-și modela și motiva destinul nu-i rămâne
decât responsabilitatea de a ucide în el prin iubire, curaj, credință și
creație veninul suferinței, cenușa fricii și puroiul necredinței. Pentru
omul conștient moartea nu este ceva care i se întâmplă, ci mai cu
seamă ceea ce el alege să se întâmple. Durata obiectiva a timpului trăit
nu are nici o importanță pentru cel care și-a cunoscut și vindecat rănile
ființei sale. Singura durată reală pentru el este aceea a calității
prezentului întâmpinat și sărbătorit cu credință, iubire și curaj.
Moartea este doar actul interior de consimțire a renunțării de a învăța
și de a crește aripi în ascuns. Moartea este doar alegerea omului de a
persista în frică de sine și suferință și nicidecum o întâmplare venită
din nimic. Odată cu acceptarea de sine și cu privirea genealogiei sale
rănite, omul devine vindecat de iluzia că el este un condamnat pe
insula timpului. Viața sa nu se mai măsoară în curgerea monotonă a
clipelor care îl împuținează de sine, esența sa nu mai constă în
adăpostirea unui vehicul de carne. Timpul său nu mai este o trecere
care îl subțiază de putere și sens pe zi ce trece, ci un portal către

139
desăvârșire. La nivelul experienței conștiinței sale vindicate timpul
devine un act de creație prin care se dezvață de cine nu este. Timpul
său este nu atât o trecere spre nimicire, ci mai curând o nimicire a
trecătorului. Pentru că în conștiința vindecată timpul devine doar
numele unui prezent pe care inima și mintea îl îngrijesc prin efort,
curaj și iubire. Timpul nu mai este astfel nici el o întâmplare a vieții pe
care trebuie să o suportăm, o dimensiune care ne conține și ne risipește
fără voia noastră. În dimensiunea conștientă și vindecătoare a
prezentului celebrat, timpul se preface într-un șevalet pe care ne
realizăm opera. El a devenit un portal al creației pe care alegem ce
culori și înțelesuri să realizăm cu viața noastră. Timpul nu este așadar
o consumare a cărnii noastre, ci cu prisosință o dezvățare de fumul
iluziilor, de veninul fricilor și de puroiul suferințelor eului
supraviețuitor. El a devenit dintr-o curgere exterioară nouă, un
rezervor de posibilități creatoare disponibile acum și aici. În actul liber
și responsabil al conștienței sincere și motivate vindecător, timpul este
o lecție constantă la scoala iubiri, credinței și curajului. Esența
timpului consta acum în maximizarea abundeței prezentului prin
intenții transformate în acte de creație și bucurie.

140
Dimineața

Noi oamenii avem obiceiul de a ne cumpăra darul pe care viața ni-l

oferă gratuit. Facem cost de bucurie și ne sacrificăm prezentul vieții
pentru promisiunea unui succes din viitor. Sau ne dăm voie să ne
simțim iubiți doar dacă ne realizăm obiectivele sociale și doar dacă
avem rezultate. Însă viața se întâmplă, iar milioane de procese
nevăzute de noi ne compun organismul și ne oferă posibilitatea ca noi
să sorbim din lumina soarelui. Locuim într-un templu de carne prin
care conștiința noastră are ocazia de a descoperi miracole clipă de
clipă. Respirăm, nu atât prin voința noastră, cât mai cu seamă din
bunăvoința faptului vieții. Ne precedă o mișcare de viață, un flux de
energii pe care nu le putem controla cu puterea rațiuni sau a voinței.
Pur și simplu viața se întâmplă și noi avem șansa să celebrăm aerul pe
care îl inhalăm și care nu e creat de noi. Înainte de proiectele noastre,
de problemele noastre și de truda noastră de a ne face un rost în lumea
oamenilor există lumea nudă a vieții, un căuș de lumină și umbre din
care putem să ne hrănim setea. Înainte ca gândul să mijească în minte,
există acel moment al trezirii în dimineață, când viața se întâmplă prin
tine. Deschizii ochii și afli că există un orizont al vieții în care îți
pierzi privirea. Înainte să-ți apară în minte rutina memoriei, să te
gândești la ce ai de făcut și cu cine trebuie să te întâlnești, există acest
interval sacru al dimineții, unde respiri, privești, auzi și simți că ești
viață. Așa că înainte de realitățile noastre construite social, de legi, de
141
bani, de statut, de ce e bine și ce e rău, de forme, de gânduri, de Eu,
există făptura vieții care ne conține. Dacă nu mai luăm faptul
existenței noastre ca de la sine înțeles și acceptăm seducția buimăciei
de dimineață, vom deschide o fereastră către miracolul vieții. Pentru
câteva clipite, în fiecare dimineață suntem invitați la dansul înnoirii
apelor. Suntem invitați să sărbătorim veșnica înnoire a faptului de a fi,
mereu acum, mereu altfel. În acel licăr al dimineții, unde încă nu
gândim și nu planificăm scenarii pentru desfășurarea zilei, ne
descoperim alcătuirea pe care nu noi am realizat-o și care scapă
rațiunii. În clipa în care am început să gândim și să cădem în plasa a
ceea ce poate fi formulat, limitat, măsurat sau planificat, noi facem
inginerie cu miracolul. Dimineața avem posibilitatea de a ne înfrupta
din căușul de lumini și umbre sălbatice ale vieții. Bem din apa
sălbatică care face posibilă și gândirea și spațiul și timpul. Omul are
nevoie de a accesa măcar din când în când sursa, de a simți că există o
vitalitate sacră care se întâmplă prin el și care îl face posibil. Înainte de
a gândi sau de a face ceva, înainte de sisteme sociale sau de
comparații, de numere, de concepte, se întâmplă această fire a
devenirii vieții. Înainte de a rosti că ceva este, deja suntem inhalați și
respirați de trupul de ape, soare, cer și pământ care ne face posibili.
Înainte ca noi să muncim sau se ne gândim la succes, sau mai știu eu
ce proiecte sau vise avem, inima bate în interiorul nostru intr-un ritm
și o coerență care nu reprezintă meritul nostru. Tot ceea ce săvârșim

142
noi prin puterea voinței și tot oceanul de ambiție umană sunt posibile
doar prin darul unei impletiri de forțe, de sânge și de carne învelită în
duh, o împletire care ne oferă aerul pe care îl respirăm și ritmica
organelor care conlucrează în noi și pentru noi. Nu am inventat noi
împleteala asta de poezie și matematică care e trupul viu. Nu am
planificat și nici nu am gândit cu rațiunea pulsul inimii sau aerul care
ne pișcă nările în fiecare clipă. Înainte de voință spre acțiune și de
gândirea capabilă de rezolvarea problemelor, noi suntem dăruiți cu un
trup în care simțim emoții și care e conținut în trupul mai mare al apei,
aerului, pământului și focului. Așa că buimăcia dimineții ne aduce
aminte că nu noi ne-am creat și că înaintea priorităților omenești și a
intereselor noastre individuale suntem dăruiți cu viață. Fiecare început
de zi ne amintește să ne smerim și să nu mai locuim în imperiul
mândriei și orgoliului. Pentru că dincolo de aparența de control pe care
puterea voinței și a rațiunii i-o conferă omului, aceasta este o doar o
întâmplare din duhul vieții. Alcătuirea sa și experiența simțirii, a
gândirii și a bucuriilor sale sunt făcute posibile sub condiția unei
coerențe miraculoase. Oricât de mult am încerca să explicăm această
manifestare poetico-matematică care e viața omului, a plantelor și a
tuturor făpturilor de viață, mereu vom fi în întârziere față de momentul
sursă. Destinul oricărei forme de cunoaștere care are pretenția de a
explică esența viului este ratarea. Pentru că înainte de a gândi și a
formula măsurători sau ipoteze respiri și ființezi. Practic ceea ce noi

143
încercăm să explicăm, adică mișcarea neastâmpărată a vieții, ne
conține deja și ne face posibilă încercarea de a gândi și a căuta
răspunsuri. Dacă se identifică cu eul voitor și dornic de control omul
este condamnat să se lupte cu necunoscutul, încercând să cunoască,
dar se va învârti în cerc, pentru că ceea ce cunoaște este mereu făcut
posibil de ceea ce nu poate fi cunoscut. Înainte de a spune și a gândi că
ceva este, omul se află trăit de coerența unei împleteli de fluxuri de
apă, aer, sânge, lumină, care îi fac posibilă tocmai gândirea sa
descoperitoare. Simplu spus, înainte de a gândi că este, omul se
întâmplă să respire fără voia și cunoașterea lui. Dar omul mai are și
posibilitatea de a se împrieteni cu necunoscutul care îl conține,
transformând astfel neștiutul în miracol adus astfel la conștiință.
Acesta acceptă smerit faptul că duhul vieții este înaintea sa, iar el este
doar o acoladă din ecuația unei nemărginiri. Cunoașterea sa nu mai are
scopul de a strânge în pumnul de calcule și măsurători raționale sorbul
unei respirații. Ea este doar o celebrare a unui neînțeles de lumini și
umbre care se întâmplă încă dinainte ca noi să gândim că se întâmplă.
Cunoașterea omului nu mai caută hămesită un răspuns, o explicație, ci
ea se mulțumește să observe și să descrie procese sau mișcări ale
vieții. Actul de cunoaștere nu este orientat către explicarea vieții dintr-
o dorință a omului de control și putere, ci el este motivat înscrierea cât
mai competentă a omului în academia de mișcare, poezie și
matematică care e organismul vieții. Omul care a renunțat la mândria

144
sa și implicit la nevoia de a controla sau a-și impune voința , manifestă
un respect pentru țesătura desfășurării lumii în întregul ei. El dorește
să descopere prin cunoaștere cum poate să trăiască mai aproape de
plămânii bucuriei și mai departe de ignoranță. Miza cunoașterii
smerite devine acum aceea de a celebra prin descoperiri, care să-i
ofere omului prilejul de a trăi o relație de comuniune cu viața.
Cunoașterea nu vine să îl însingureze pe om într-un castel al puterii
sale, ci vine să-l dezvețe pe acesta de iluzii, de credințe oarbe, și de
egoism. Cunoașterea are așadar rostul unei limpeziri spirituale, a unei
curățiri de tot ce nu este folositor pentru realizarea operei de iubire,
compasiune și curaj. Cunoașterea nu vine să înlocuiască printr-un
răspuns științific sau de orice altă formă responsabilitatea unei
descoperiri unice și personale. Ea nu are intenția de a-i înlocui omului
libertatea și responsabilitatea prin care acesta va deprinde arta de a trăi
și a iubi.

Indiferent câte adevăruri psihologice, științifice sau filosofice vor

inventa oamenii în procesele lor de cunoaștere și în măsurătorile lor,
adevărul iubirii de sine și al compasiunii sincere pentru formele vieții
nu poate fi aflat decât în libertatea unui individ, unic și irepetabil.
Adevărul trăit nu poate fi niciodată înlocuit de cercetări obiective.
Fiecare om are posibilitatea și ocazia de a se cunoaște pe sine și de a
se vindeca de iluzii, credințe false și suferințe. Nici un adevăr obiectiv
și nici o teorie psihologică sau din lumea fizicii cuantice, nu are
145
puterea de a înlocui responsabilitatea alegerilor unui om. Cunoașterea
în cel mai bun caz poate să acompanieze viața și alegerile unui om, dar
ea nu poate să înlocuiască efortul de a suferi și de a te vindeca. Oricât
de multe lucruri ar fi capabil omul să măsoare și oricâte teorii
sofisticate ar realiza, el tot va avea responsabilitatea de a se simți ,
cunoaște și de a se alege pe sine. Realitatea adevărurilor sale este
mereu una unică și irepetabilă, iar teoriile obiective știute rațional, nu
vor putea niciodată să iubească în locul său sau să cinstească prin
simțire sinceră și bucuroasă spectacolul vieții. Cunoașterea îl poate
ajuta pe om să descopere lucruri importante despre sine, prin lectura,
științe, psihologie, filosofie. Totuși, decisivă este articularea practică a
adevărurilor înțelese teoretic. Cel mai important detaliu în viața unei
persoane este alegerea de sine în contextul experiențelor unice ale
iubirii, suferinței și morții. Aici omul învață mereu ceva intim despre
sine care nu poate fi înlocuit de nici o formulare obiectivă. Pentru că
suferința, iubirea și moartea sa conțin o doză impenetrabilă de adevăr
personal și solitar. Unele lucruri nu pot fi formulate, dar sunt trăite și
simțite ca adevăr, cu mult mai adevărate decât orice formulă a fizicii
sau teorie a psihologiei. La limită, adevărul ființei omului este o operă
de experiență, de comuniune cu viața naturii și cu ceilalți oameni, însă
una în care descoperirile cele mai importante abia dacă se pot exprima
în cuvinte.

146
Emoțiile trecutului

Încetinește pasul pe care îl faci pentru că mai bine calci apăsat în viață
decât să alergi grăbit și să nu mai simți nimic. Astăzi mai mult ca
oricând se practică o religie a alergatului după iepurii succesului.
Oamenii își sacrifică viața, prezentul conștient, bucuria sinceră a
faptului de a fi viu, pe promisiunea reușitei financiare sau de statut. Se
aleargă către succes fără coloană morală și fără corp, unii preferă să
facă sacrificiul bucuriei și se angrenează într-o stare de constantă
adrenalină. Sentimentul unei vitalități sufletești este înlocuit cu
ciocănele de adrenalină, atunci când oamenii renunță la cine sunt
pentru a dobândi avere, statut sau pentru a-și sastiface poftele. Ei se
simt bine doar atunci când aleargă după un iepure din viitor, pentru
care-și pun în pericol și sănătatea trupească și pe cea mentală. Iar
când, să zicem că ajung să pună mâna pe iepurele mult dorit, ei se simt
dezamăgiți. Ființa lor a devenit mai degrabă dependentă de adrenalina
fugii după iepure, iar ei s-au atașat de rolul de vânători de recompense
aflate în viitor. Nu iepurele mașinii, a femeii frumoase sau a banilor
este ceea ce îi face fericiți, ci goana constantă după rezultatul dorit. Ei
au devenit pe nesimțite niște alergători de viață, care își aruncă câte un
iepure imaginar în viitor, după care să alerge. Alergătura lor este una
născută dintr-o lipsă de prezență și iubire de sine și presupune o
constantă disociere de emoțiile pe care ei le simt și de corpul lor. Cei
care fug după iepurele succesului statutului și a puterii de cumpărare
147
trăiesc într-un corp multilat de adrenalină și lipsit de conținere
emoțională. Succesul lor izvorăște astfel dintr-o lipsă de cunoaștere și
iubire de sine, continuă într-o fugă de sine și culminează într-o
dezamăgire de sine. Pentru că fercirea pe care ei o simt în momentul
prinderii iepurelui e un scurt spasm de satsifacție, dublat apoi de o
cruntă dezamăgire. Iepurele lor visat și mult dorit nu este niciodată
prins, mereu e loc de alt iepure, mereu e loc de mai mult. Cel care a
plecat la vânătoare dintr-o nemulțumire de sine va ajunge să fie mereu
nemulțumit indiferent de ce iepure va prinde. Starea pe care vânătorul
o exersează zi de zi este starea în limita căreia se va putea bucura și de
rezultatul obținut. Dacă mintea sa e structural nemulțumită și e
obișnuită mereu să fie preocupată de viitor, prinderea iepurelui va fi
trăită în limita exercițiului zilnic al nemulțumirii de sine. Ceea ce
vânătorul de iepuri credea că va obține odată prada prinsă, nu a fost
decât o reușită efemeră, urmată de un sentiment al nemulțumirii de
sine. Prezentul reușitei i se va dezvălui celui care a prins iepurele
succesului material, ca un prezent înspăimântător și nefamiliar.
Liniștea și repaosul pe care reușita le aduc sunt interpretate de
alergătorul după iepuri dintr-o stare de nemulțumire. Reusita prinderii
iepurelui banilor, femeii din revistă sau a mașinii dorite sunt traduse
prin ochelarii nemulțumiți ai omului care e obișnuit să alerge disperat
după o pradă și nu să se bucure în timpul procesului . Doar atunci când
aleargă de sine însuși și de simțămintele prezentului său el există,

148
vitalitatea sa este una dependentă de un sentiment al lipsei și implicit
de o recompensă aflată undeva în viitor. De aceea și bucuria sa este
mereu exersată ca o fugă de cine este el acum și aici într-un corp
capabil de emoții. Bucuria sa există în limitele unei stări de
neastâmpăr interior în care s-a trăit pe sine pe timpul vânătorii.
Obiectul mult dorit, iepurele succesului, are realitate doar atât timp cât
el nu este încă. Fericirea este trăită ca stare de alergare după ceva și e
născută dintr-o condiție de gol interior. Cine fuge mereu spre fericire
sau plăcere în viitor este lipsit de sentimentul iubirii de sine și a
bucuriei emoționale în prezent.

Adesea fuga asta după iepurii succesului vine ca o supracompensare

materială a unor goluri de iubire. Oamenii încercă să umple
sentimentul de a nu fi iubiți și acceptați necondiționat, prin forme de
succes material. Așa că fuga lor spre iepurele mult visat al fericirii, nu
este decât o expresie manifestă a unui crater care s-a căscat în inima
lor. Undeva în viața lor, cel mai probabil în copilăria timpurie, acești
oameni au experimentat sentimentul de a fi abandonați, neimportanți
și neiubiți. Urmează astfel în mod firesc o înăbușire a emoțiilor de
durere emoțională și o înlocuire a acestora cu o tendință compulsivă
spre acțiune. Nu de puține ori, cu cât un om a fost mai mutilat
emoțional în copilărie sau de-a lungul vieții sale, cu atât acesta va fi
mai orientat să înlocuiască lipsa iubirii cu admirația oamenilor sau cu
puterea financiară. Incepe așadar o lume de fugar, unde cu cât
149
sentimentul de singurătate și abandon emoțional a fost mai puternic
resimțit, pe atât de intensă va fi motivația de a reuși în plan material.
Acești fugari după succes nu au primit darul sprijinului și a prezenței
emoționale necondiționate, astfel că ei nu au învățat să aibă încredere
în emoțiile lor. Experimentând o lume de haos emoțional și suferință,
ei au învățat că prezentul lor intim este plin de durere și neiubire. Ei
și-au configurat personalitatea în experiența unor traume la care au
învățat să supraviețuiască prin fugă. Dacă privim cu atenție compulsia
unor oameni de a atinge acolade materiale, faimă sau putere de statut
vom observa mai degrabă o încercare disperată de a primi iubire. Cei
care înfometează după admirația oamenilor sau după bani aleargă de
fapt după sentimentul de a fi văzuți, iubiți și acceptați așa cum sunt.
Însă atâta timp cât ei nu vor privi craterul din inima lor și nu își vor
accepta condiția, emoțiile de abandon, umilință și suferință, ei vor
căuta în afară ceea ce nu poate fi găsit decât în lăuntrul lor. Tragedia
este că, cu cât alergi mai mult după iubire, cu atât de îndepărtezi de ea
mai mult. Pentru că singurul loc unde iubirea omului e posibilă este
într-o stare de conștiență emoțională, aici și acum. Fără accesarea unei
zone de acceptare emoțională a prezentului rănit, persoana este
condamnată să fugă de sine. Pentru a se vedea pe sine în chip autentic,
ea are nevoie să-și simtă propriile suferințe pe care le-a înăbușit în
spatele unor preocupări de reușită lumească.

150
Cel care a fost rănit a inventat din nevoia de a supraviețui la suferință
un vis în care să creadă și din care să-și ia sentimentul de a fi iubit.
Însă orice vis născut dintr-o rană neprocesată emoțional va oferi doar
un fals sentiment al iubirii și al valorii. Persoana rănită se va iubi pe
sine doar în baza unor condiții limitative. Ea va culmina astfel în
sentimente ale valorii interioare condiționate de admirația oamenilor
sau de reușitele sale validate social. Totuși suferința unei traume de
iubire nu poate fi vindecată prin fugă și nici nu poate fi înlocuită prin
metrica succeselor financiare sau de statut. Asta pentru că omul care a
suferit un abuz fizic sau emoțional a trăit experiența într-un prezent. În
acest sens, cel rănit se află la nivel emoțional în prezentul trăit în care
a suferit trauma. Doar prin accesarea prezentului emoțional al rănii
suferite, doar prin întâlnirea sinceră cu suferința trăită, o persoană își
poate procesa experiența traumatică și o poate vindeca. Fuga oarbă
după succes nu desemenează decât un sistem de apărare prin care
omul a învățat să se apere de emoțiile sale. Fugind după bani,
admirație sau putere, persoana iși disociază atenția de la sinele rănit și
își mobilează energiile către ceva aflat în exteriorul său. Cu cât e mai
adâncă trauma trăită și pe cât de bine e adăpostită în suflet, cu atât
persoana are obiceiul de a fugi de prezentul ei.

În loc se te ferești de ploile ascunse în inima ta adăpostindu-te de cine

ești prin măști validate social, renunță. Lasă-ți corpul să exprime
strigătele de durere, lasă-ți emoțiile să se acordeze cu ropotul ploii.
151
Ieși afară din sinele tău suferind, din interiorul căruia ai supraviețuit
amar de vreme. Pielea ta are nevoie de aerul crud al naturii, fruntea ta
are nevoie să se descrețească de gânduri, iar ochii tăi vor să vadă.
Pășește în ploaia simțămintelor tale, împrietenește-te cu lacrimile
trecutului pentru a nu mai fi un sclav al durerilor tale ascunse. Ai curaj
să plângi sincer suferința celor ce nu se mai pot întoarce. Inima ta are
nevoie de libertatea lacrimilor pentru a deveni cu adevărat puternică.
Renunță la control și oferă-ți prilejul de a trăi spaimele pe care nu ai
avut puterea să le înduri cândva. Fiecare bucățică de durere pe care ai
pitit-o sub preșul raționalizărilor, al căutării senzațiilor tari, a
petrecerilor, te așteaptă acum să o întâlnești.

Doar atunci când ai curajul de a-ți privi trecutul rănit în oglinda

lacrimilor îți faci din suferința mult ascunsă un drum al doliului. Toate
rănile trecutului tău așteaptă să fie cernute prin pânza rară a inimii tale,
dar pentru asta tu ai de trăit un doliu al despărțirii sincere. Să suferi
curat ceea ce e demn de suferit și să privești întunericul pe care ochii
tăi l-au evitat. Să te scufunzi în canalul de regrete, iubiri pierdute,
oameni pierduți, cuvinte pe care ai vrut să le spui și nu le-ai spus. Să ai
curajul de a accepta că cei care au demisionat din viața ta nu se mai
întorc și totuși să iubești prezentul așa cum e. Să te îmbrățișezi pe tine
cel de acum și aici, întregit prin pelerinajul durerilor conștientizate și
simțite din trecutul tău. Să plângi și să muști din pietre, să exprimi
descurajarea, furia, regretul, ura, necredința pe care inima ta le-a
152
zăvorât din prea multă frică. Odată ce ai decis să jelești și să cunoști
toate culorile și sunetele suferințelor ascunse în inima ta îți dai voie să
devii tu însuți. Asta înseamnă de fapt să te vindeci, să dai prilejul ca
apele durerilor tale să se verse în marea acceptării. Vindecarea cea
adevărată nu se petrece prin rostire iertării, ci mai cu seamă prin
acțiunea vie a doliului. Să jelești ceea ce e pierdut și să plângi ceea ce
a durut, dar să simți că trăiești. Omul care alege să trăiască doliul
suferințelor sale ascunse în inconștientul emoțional, recunoaște în el că
nu e suficient să supraviețuiască, dacă nu se cunoaște în mod autentic
pe el însuși. Cel care alege să coboare în tartarul rănilor sale de iubire,
dorește de fapt să trăiască autentic. Durerea accesată conștient, în
adâncul emoțional și ca expresie vie a emoției îi prilejuiește persoanei
libertatea inimii. Cel ce a închis ani de zile în interiorul său secretele
loviturilor sale, ale fricilor, suferințelor, neîncrederii, neiubirii, se
simte acum eliberat. Tot ceea ce era înnodat într-un clei al fricii a fost
acum brăzdat de lumina conștientizării. Omul care alege conștient să-
și sufere cu demnitate doliul său își dă voie să simtă vitalitate, bucurie
și iubire. Odată acceptate și văzute toate durerile inconștiente, acestea
devin acum conștientizări eliberatoare prin care gândurile persoanei
intră în coerență cu simțămintele sale. Parcurgerea sinceră a unui
travaliu de suferințe inconștiente sedimentate din experiențele
trecutului, ii coboară omului mintea în inimă. Acesta nu mai trăiește
disociat de spontaneitatea sa emoțională și nu mai este motivat în

153
acțiunile și ideile sale de nevoia de a fugi de suferință. Proiectele de
viață și experiența per ansamblu a persoanei care s-a conștientizat pe
sine, izvorăsc din energia eliberată a creației. Inima sa nu se mai
închide acum in spatele raționalizărilor, consumului de senzații tari,
sau a căutării compulsive a succesului. Inima a devenit un spațiu al
abundenței creatoare din care omul manifestă ceea ce gândește.
Vindecarea a creat un arc spiralat prin care mintea rațională are
posibilitatea de a se împleti cu emoția. Acum persoana experimentează
viața într-un plan de ascensiune existențială și spirituală, întrucâț
motivația sa nu mai este aceea de a supraviețui unor traume. Din
moment ce trauma a fost onorată în conștiință, iar drumul doliului a
fost parcurs cu sinceritate psihologică, omul devine dintr-o ființă a
fricii o persoană a creației și iubirii. Ceea ce a fost acceptat și experiat
în actul conștiinței prezente emoțional devine integrat în cunoaștere.
Omul nu mai este acum blocat în spațiul neînțeles al traumei trăite, de
care simțea instinctual să se protejeze, ci el e acum capabil de a se
vedea și înțelege pe sine în lumina tuturor experiențelor trăite. Lumina
și întunericul din viața sa sunt acum fuzionate în faptul conștientizării
sinelui său.

154
Nemărginirea

De ce să-ți îmbeți privirea în zarea mușcată de razele soarelui? De ce

să te plimbi aiurea prin locuri neumblate, de ce să calci brazde de
pământ noroios? La ce bun să rătăcești cu privirea pe cer riscând să-ți
rupi picioarele? De ce să te minunezi la împleteala spiralată a cerului
cu pământul?

Simplu, pentru că ești om și pentru că ești astfel chemat la

nemărginire. Viața ne îndeamnă neîncetat să ne lărgim perspectiva
despre noi înșine. Fiecare dâră de frumusețe, fiecare clipă e un arc prin
care noi putem să țintim spre nemurire. Priveliștile munților, ceața
dimineții, întreaga sălbăticie a pădurilor și a râurilor, toate aceste
comori sunt instrumente de educație care fac parte din pedagogia lui
Dumnezeu. Dar la fel de bine frumusețea se dezvăluie și într-un colț
de gard înfrunzit sau într-o baltă de pe o stradă oarecare, dintr-un oraș
oarecare. Pedagogia nemărginirii este disponibilă oriunde și pentru
oricine, indiferent de statut, avere sau alte condiții materiale. Fiecare
persoană e chemată să-și clătească privirea admirând cerul, simțind
pâmântul și ascultând dansul vântului. Frumusețea naturii reprezintă o
chemare la a ne dezbrăca de personajele noastre sociale și de poveștile
limitate despre noi înșine sau despre ceilalți. Clipa trăită în intimitate
cu urzeala asta sacră a naturii ne evocă nemărginirea de care suntem
capabili. Dacă avem curajul să ne lăsăm privirea să cutreiere

155
dezinteresat copacii sau zarea înmuiată în adierea vântului ne vom
întâlni cu preludii ale nemuririi noastre. Acolo, în punctul unei clipe
savurate conștient, la intersecția dintre timp și eternitate ne aflăm
nemărginirea noastră. Într-o astfel de răpire de rai lumea nu mai este
interpretată prin grila problemelor sau a gândurilor lipsite de valoare.
Mintea noastră se golește de ceea ce știe, de ceea s-a obișnuit să vadă.
Toate poveștile pe care le avem despre trecutul nostru, despre rolul
nostru în lume, precum și toată geometria privirii pragmatice de zi cu
zi, toate se evaporă. Rămâne doar un bob de clipă răscolit de soare și
de sunete amestecate sălbatic. Dincolo de rutina privirii noastre
obișnuite cu arhitectura grăbită a citadelelor civilizate tehnologic, se
află nemurirea noastră. Aici se află omul care s-a dezbrăcat de
personajele vieții sale, de soț, de prieten, de profesie, de bani, de statut
și a rămas cu ceea ce este. Adică, în mod paradoxal, cu tot ceea ce nu
este, sau cu nimicul său. Dar la o privire mai atentă vom observa că
acest așa zis nimic este mai curând o despărțire de rutină, de limite și
de suferința timpului psihologic. Liniștea intimității cu noi înșine, a
unui bob de clipă trăit este de fapt nimicul lumii celei mici și pline de
înșelarea rolurilor,treburilor și grijilor. Așa că doar lumea cea limitată
și plină de percepții înguste este cea care devine nimicită. Rămâne
apoi doar un întins nemărginit de pământ, cer și soare, în care pre-
gustăm eternitatea. Prin porii corpului ne înfruptăm în mici extaze de
plăcere contemplativă din strugurii frumuseții. Acest bob de clipă în

156
care ne încetinim ritmul posedat al vieților noastre civilizate este de
fapt o prefață a nemărginirii sufletelor noastre. Moare tot ceea ce e
demn să moară, orice fleac cu care ne-am pierdut timpul și orice
sentiment pe care l-am crezut mai important decât era. În oglinda
acestei clipe de intimitate-natură rămâne doar nimicul pentru lumea
cea plină de egoism, griji și probleme. Iar dincolo de nimicul pentru
cele ale lumii, se află o bucurie împletită cu lacrimi. La granița cu
nimicul lumii celei mici, cea în care oamenii transpiră de importanța
personajului lor se află nemurirea. Adică locul unde ceea ce e demn de
a fi muritor se dezvăluie cu limpezime maximă, în urma-i rămânând
doar liniștea.

Nu-i de mirare că noi oamenii avem obiceiul de a fugi de liniște și de

frumusețea sacră a naturii sălbatice, tocmai pentru că ne evocă cât de
mici sunt egoismele noastre, pe care le confundăm cu viața. Așa că
adesea ne mulțumim să survolăm destinul nemărginirii noastre de la
distanță, mai tragem câte o plimbare prin parc sau mai facem câte o
ieșire la munte. Din când în când, pentru că ego-urile noastre se simt
prea repede rănite de invitația de a renunța la sentimentul importanței.
Astfel că oamenii nu pot suporta frumusețea și liniștea pentru că le
dezvăluie, că aproape toată fundația pe care și-au clădit viața se arată
șubredă. În intimitatea cu ei înșiși a unui bob de clipă sălbatic, aceștia
se sperie de nemurirea lor. Cu cât sunt mai atașați de personajele lor
sociale, financiare , intelectuale, cu atât vor opune mai multă
157
rezistență. Frumusețea și liniștea sunt disponibile la orice pas, doar că
modul de operare a conștiinței omului e lipsit de exercițiul renunțării
și a smereniei. E nevoie de mult curaj și onestitate lăuntrică pentru a
accepta despre tine că ți-ai irosit energie și timp pentru ceva care ți se
arată absurd și nesemnificativ. În orice întâlnire sinceră cu experiența
nemărginirii tale sufletești trebuie să fii pregătit pentru un doliu. Să
accepți tristețea evocată de meditația ta prezentă cu tine, să recunoști
că ai irosit mult timp prețios din viața ta și totuși să nu abandonezi
călătoria sau să disperi. Să recunoști cu smerenie evidențele conștiinței
tale și să alegi să trăiești ca și cum te-ai născut acum. Asta îi este cel
mai greu omului și de asta se sperie cel mai tare, anume să afle că
multe din cele în care a crezut cu trupul și mintea sa sunt de fapt niște
trandafiri de nisip. De asta prea puțini aleg să se cunoască cu adevărat
pe ei înșiși și preferă să fie împărați într-un palat de paie. Mai bine să
te simți important în înșelătoria ta, decât să trebuiască să îți descoperi
nimicnicia.

De asta frumusețea și liniștea unui bob de clipă e adesea limitată la o

stare de entuziasm. Oamenii se bucură puțin și din când în când, de
mici clipe revelatoare, în rest preferă să revină înapoi la palatele lor
din paie pentru a-și trăi suma de personaje. Majoritatea muritorilor
aleg să vadă într-o zare brăzdată de soare, doar atât cât au nevoie
pentru a funcționa mai bine în treburile lor. Se folosesc de frumusețe
interpretând-o ca o stare de bine, ca o flacără de entuziasm. Însă
158
aceștia rămân la suprafața fenomenului, pentru că frumusețea e
folosită și nu celebrată necondiționat.

Există totuși și oameni care renunță la control și care își predau ego-
urile limitate în faptul frumuseții. Aceștia preferă să suporte tristețea
conștientizărilor crude despre timpul pe care l-au irosit cu preocupări
facile. Aleg să simtă durere și traversează un doliu pentru timpul
pierdut și care nu se va mai întoarce în viața lor. Frumusețea unui bob
de clipă învelit în conștiință le devine prilej de a se smeri și de a se
subția de orgoliu, mândrie, precum și o șansă de a învăța să se
iubească pe ei înșiși. Pentru cel care a renunțat să fie împărat într-un
palat de paie al lumii sale, pentru cel care s-a eliberat de personajele
sale, frumusețea unui bob de clipă reprezintă o lecție de nemurire.
Există persoane pentru care împletitura cerului și pământului în
orizontul scăldat în soare nu este doar o stare. Pentru aceștia
frumusețea unei clipe însorite desemnează o arheologie sufletească. Ei
se adâncesc în straturile ființei lor și se dezbracă de toate hainele
suprafeței. Se eliberează de iluzii, de obiceuri de petrecere a timpului
care li se dezvăluie ca fiind lipsite de sens, renunță la povestea
importanței de sine în spatele căreia și-au adăpostit multă neliniște și
suferință. Pentru ei, frumusețea desemnează neliniștea mortalității lor
întâlnită, acceptată și transformată în nemurire. Există oameni care
învață să se desprindă de tot ce e muritor și nesemnificativ în
conștiințele lor. În cazul lor, frumusețea unui bob de clipă măturat de
159
soare e doar o lecție de nemărginire. Cu cât se văd pe ei în chip onest,
cu atât aleg să renunțe la forme superficiale de viețuire, la fuga dupa
împliniri efemere. Ei își ascut discernământul și se familiarizează cu
competența bucuriei nemărginite. Întrucât la urma urmei, acest bob de
clipă solară nu este decât o simplă invitație pentru lărgirea orizontului
ființei. Odată cu accesarea conștienței efemerului și a lucrurilor pe
care nu se merită să le investești cu valoare supremă, bani, faimă,
putere, statut, oamenii se eliberează de îngustimea personajelor lor și
devin vaști. Adevărul e vast, e de necuprins cu geometria unei priviri
limitate la treburi, orgolii, dorințe de putere. Doar cei care visează
mult peste granițele plăcerilor imediate, a gratificarii instante sau a
sentimentului importanței de sine, doar ei, pot învăța ceva din
geometria lui Dumnezeu. Privirea celor care visează la nemurire nu se
identifică cu formele limitate ale lumii, ea nu crede în recompensa
validării banilor, statutului sau a puterii. Singura metrică a succesului
pe care o respectă cel care privește din perspectiva geometriei sacrului
este sinceritatea. Omul sincer nu face cost de onoare interioară pentru
a deveni împărat într-un palat din paie. Acesta alege singurătatea unei
descoperiri sinuoase a adevărului său intim, preferă să renunțe la
poveștile și personajele cu care s-a identificat pentru a trăi doliul
cunoașterii de sine. Alege să-și accepte emoțiile de tristețe, suferință,
nemulțumire de sine, pentru a le înțelege și integra. Omul sincer
sărbătorește nașterea universului într-un bob de clipă. Nu se mai

160
ascunde de sine în false identificări și personaje, iar astfel are ocazia
de a se elibera de tot ce e muritor în celula ființei sale. Omul sincer
onorează nemurirea din el însuși și alege să se exerseze în actul iubirii
de sine. Se educă pe sine în fiecare bob de clipă brăzdat de razele
soarelui. Își descoperă curajos micimea sa existențială și își
îmbrățișează deopotrivă visul său de nemurire. Pentru că în esență
toată această călătorie într-un bob de frumusețe, nu este decât un
pelerinaj prin care omul se vindecă de tot ceea ce el nu este cu
adevărat.

Noi oamenii fugim de nemărginirea noastră atașându-ne de un set de

povești serioase. Ne luăm prea în serios rolurile de viață și uităm să
mai râdem. La fel cum fugim de bobul unui clipe brăzdate de soare,
evităm să râdem de trebăluiala noastră de cea de toate zilele. Pentru că
la o privire mai detașată nu ai cum să nu realizezi că sentimentul
importanței de sine este cel puțin amuzant, dacă nu cel mai adesea
complet ridicol. E mare lucru să ai curaj să râzi de încordarea cu care
îți trăiești viața. Să renunți la a te mai crede mare și tare, să renunți să
transformi totul într-un film despre tine. E absolut ridicol cum noi
oamenii ne comportăm adesea constipat. Dacă suntem adulți, de acum
suntem condamnați la responsabilitate și sobrietate stearpă. Ne
arestează poliția glumelor dacă insistăm în prostia seriozității mai mult
decât e cazul. E firesc să muncești, dar e nefiresc să crezi că ce faci tu
numai poate face nimeni . E firesc să iubești și să fii într-o relație sau
161
căsnicie, dar e nefiresc să crezi că doar relația ta contează. E firesc să
visezi să-ți îndeplinești obiectivele, dar e nesănătos să trăiești doar
atunci când ai rezultate. E absurdă toată alergătura asta serioasă în care
adulții se screm să realizeze ceva cu prețul de a pierde însăși viața.

Uite așa se întâmplă sa alergi ziua întreagă, să muncești, să fii un

partener de cuplu impecabil, și totuși, chiar dacă ai bifat fiecare
liniuță, te simți gol pe dinlăuntru. Poate că ai transformat viața dintr-o
experiență pe care ai ocazia de a o trăi, într-o sarcină pe care trebuie să
o realizezi. În acest sens, indiferent cât de multe lucruri faci, că mergi
la sală, că ești cel mai atent partener posibil, că muncești cel mai
responsabil, dacă nu te bucuri de clipele trăite te zbați în van. Pe
nesimțite, ai preluat obiceiul prea omenesc de a preface viața dintr-o
experiență plină de oportunități și lecții într-o obligație. Ai ajuns să
trăiești motivat de obligația inconștientă de a face lucrurile bine și de a
avea rezultate. Respecți astfel un rețetar de productivitate și seriozitate
sporită pentru a-ți atinge toate obiectivele stabilite. Le atingi la finalul
zilei, dar ajungi la destinație sleit de puteri și amenințat de depresie. Ai
făcut tot ce scrie la carte pentru a fi un om mai bun și totuși te simți
profund nefericit. Ai fost cea mai bună versiune a ta și uite că înainte
să adormi simți cum nimicul te înghite. Ai trăit din obligație, ai
devenit fără să-ți dai seama, un funcționar al vieții. Te-ai înhămat
inconștient la o cursă din care chiar dacă vei ieși învingător, te vei
simți un pierzător în inimă. Ai interiorizat agenda de seriozitate a
162
omului de succes care vânează obiective pentru a-și permite apoi un
sentiment de satisfacție vitală. Fie că ai moștenit-o din exemplul văzut
în familie, fie că ai dobândit-o din mediul culturii în care trăiești, ai
deprins arta de a te obliga să faci cutare și cutare lucru pentru a-ți da
abia apoi voie să fii.

Dar oprește puțin pasul tău grăbit, bea o sticlă cu apă și fuidizează
puțin cimentul asta de viață. Ai curaj și cacă-te, deschide pandora aia
de idei false, de obligații, de stres, de nemulțumire, de grabă. Cacă-te
și relaxează-ți puțin ființa, oferă-ți puțin spațiu interior. Te ai obligat
singur să faci lucruri crezând că doar așa se trăiește competent, dar ai
acumulat un calendar de câcări nereușite. Au putrezit în tine
convingerile astea cum că trebuie să fii productiv și să faci cât mai
multe lucruri. E nevoie să alunece din tine tot cimentul asta de câcat.
Ai devenit rigid la propriu, ești mai greu pe zi ce trece cu un gram de
câcat nedefecat. Oferă-ți doamne iartă-mă, măcar mântuirea unei
câcări adevărate. Pe urmă mai vezi tu, dar ideea e că atunci când
trăiești grăbit și mănânci prost ajungi să gândești limitat. Altceva e
când bei niște apă, tragi aer adânc în peipt, stai așa cu tine și-ți fluieri
sinele. Cum te oprești nițel din obligația asta de a face și a învârti, hop,
cum îți dai ocazia să te eliberezi de monstrul ală de deșeuri intestinale
și psihologice. Pe cât de multe lucruri ai realizat în ultima vreme, pe
atât se pare că ai adunat o ghenă în stomac, să nu mai zic de ce e în
minte. Acolo e un abator de animale bolnave, convingeri și credințe cu
163
care te biciuiești singur zilnic. Cacă odată nebunia asta de neviață, că
nu trebuie să faci nimic, nu ești obligat să trăiești în sprint. Relaxează-
ți mușchii curului și dă afară pentru început tot ce e în stomac. Lasă
toate fast-food-urile mâncate la repezeală să iasă din tine. Îți miroase
pielea a unt și a tot felul de mirodenii expirate. Cacă-te și apoi du-te și
fă un duș. Ai nevoie să cureți corpul de stresul acumulat dacă vrei să
simți și tu un strop de ceva. Apoi după ce te caci și dai afară tot
macadanu ală reziduri procesate, curăță puțin și mintea. Cum ți s-a
relaxat puțin corpul și ai scos din tine otrava fizică, acuma ai șansa să
te vindeci și psihologic. Sari pe valul asta de răgaz și conștientizează-ți
dialogul interior cu care te forțezi să trăiești. Scoate și câcatul din
minte acuma. Credințele alea care-ți spun că ai voie să te bucuri doar
după ce muncești ca hamalul, sau alea care-ți spun că ești valoros după
suma din cont sau numărul de vizualizări pe internet. Scoate căcatul
psihologic acuma, scoate și fuga asta compulsivă după rezultate,
muncă sau distracții, prin care te ascunzi de la a simți emoții
inconfortabile. Dă afară gresia asta de căcat sufletesc care te-ai învățat
să te critici prea aspru pe tine. Scoate toată moștenirea de câcat
transgenerațional care te-a învățat că trebuie să muncești indiferent de
cum te simți sau că trebuie să îți sacrifici libertatea interioară pentru a
face pe plac celor din jur. Aruncă câcatul asta oțelit din inima și
mintea ta prin care ai fost educat să separi ceea ce gândești de ceea ce

164
simți. Fii sincer, trage aer în piept, bagă măcar un purice de zâmbet și
umflă o câcare starșnică.

Lasă emoțiile să treacă prin corpul tău. Dă-ți voie să simți că ești
nemulțumit, nu te prefă că totu e bine când simți că nu e. Dă-ți șansa
să simți ura, invidia, suferința, pentru că doar simțindu-le le vei lăsa să
treacă prin tine. Atunci când nu mai fugi de trăirile tale ajungi să le
integrezi pe acestea în conștiință. Suferința văzută, acceptată și trăită
este dizolvată în actul conștientizării. Emoțiile de ură, nemulțumire,
invidie, frică, neputință sunt deblocate din corp atunci când avem
curajul să simțim. Fiecare emoție onorată de conștiință și filtrată de
corp este una care devine, care se transformă. Emoțiile de ură, invidie,
suferință, neputință, nemulțumire sunt vindecate doar atunci când ne
oferim șansa de a le privi așa cum sunt. Dacă alegem să fugim de ele
nu vom face decât să fim condiționați de toate aceste emoții blocate în
corpurile noastre. Gândurile și alegerile noastre nu vor fi decât niște
păpuși dirijate de tot ceea ce este neînțeles și ascuns de conștiința
noastră. Depozitele de ură, invidie, suferință, neputință, care nu sunt
onorate conștient și vindecate vor dirija ca un general nevăzut toata
armata de intenții, decizii sau fapte pe care noi le vom săvârși pe
lumea aceasta. Vindecarea este posibilă doar dacă onorăm întunericul
trăirilor noastre prin acceptare și conștientizare. Odată ce iți dai voie
să simți că simți ură sau invidie, nu vei mai fi condus de ură sau
invidie. Vei lua la cunoștință de cele care sunt prezente în sufletul tău
165
și vei fi responsabil dacă alegi să trăiești în acord cu aceste emoții
restul vieții tale. Deci, lăsând la o parte această terapeutică a
conștientizării emoțiilor, mai simplu de atât, doar cacă-te. Lasă toate
rezidurile și alimentele nesănătoase să fie evacuate de corpul tău. Apoi
încearcă și oferă-ți și prilejul să arunci din mintea ta toate sedimentele
de durere, invidie, neputință, ură, neiubire de sine, frică, pe care le-ai
adăpostit de atât amar de vreme. Cu cât fugi mai mult de ceea ce simți,
cu atât ajungi să aduni mai mult câcat în tine. Riști să-ți blocheze
astfel intestinele și gândirea, pentru că tot ce nu e simțit și filtrat la
timp ajunge să-ți îngreuneze și trupul și mintea.

166