Cuprins

Introducere.................................................................................2
Natura patimilor........................................................................2
Întelegerea oamenilor................................................................6
Apariţia patimilor......................................................................6
Bibliografie.................................................................................9

1 din 9
 Introducere

„Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţă omenească. Ele
copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai este om al voinţei, ci se spune despre el că este un
om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-şi
caută astâmpărarea, şi nu şi-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a
omului întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla satisfacţia. Acelaşi lucru îl spune şi
Dostoievski. De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, că devine prin lăcomie o mare ce
nu poate fi umplută, se potriveşte pentru orice patimă.

Infinitatea aceasta pururea nesatisfăcuta se datorează atât patimii în sine, cât şi obiectelor
cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă, pentru că
ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor. Sau, cum spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul, omul pătimaş se afla într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-
şi astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale, o dată ce obiectele pe care le înghit acelea se
transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a
face numai cu obiecte, iar pe acestea le caută numai pentru că pot fi complet sub stăpânirea eu-
ului, la discreţia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atât că izvoare de satisfacţie, cât şi că
durată, trecând uşor în neexistenta, prin consumare. Chiar când patima are nevoie şi de persoana
umană pentru a se satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, său vede şi
foloseşte din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de
subiect.”1

Natura patimilor

„Infinitatea aceasta pururea nesatisfăcută se datorează atât patimii în sine, cât şi

obiectelor cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă,
pentru că ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor. Sau, cum spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul pătimaş se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci
caută să-şi astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale, o dată ce obiectele pe care le înghit

1
Pr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetică și mistică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 55-56.

2 din 9
acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin
fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le caută numai pentru că pot fi complet sub
stăpânirea eu-ului, la discreţia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atât că izvoare de
satisfacţie, cât şi că durată, trecând uşor în neexistenta, prin consumare. Chiar când patima are
nevoie şi de persoana umană pentru a se satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de
obiect, său vede şi foloseşte din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite
ascunse în latura de subiect.”2

„Iar setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că fiinţă umană, având o bază
spirituală, are o tendinţă spre infinit care se manifestă şi în patimi; dar în patimi această tendinţă
este întoarsă de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia
infinitului. Omul, fără să fie el însuşi infinit, nu numai că este capabil, dar este şi însetat de
infinit şi tocmai de aceea este capabil şi însetat de Dumnezeu, adevăratul şi singurul infinit. Este
capabil şi însetat de infinit nu în sensul că ar fi în stare să-l dobândească, să-l absoarbă în fiinţa
lui - căci atunci însăşi fiinţă umană ar deveni infinită, sau ar fi virtual infinită -, ci în sensul că
poate şi trebuie să se alimenteze spiritual din infinit şi la infinit, căutând şi putând să trăiască
într-o continuă comunicare cu el, într-o participare la el. Dar omul n-a voit să se mulţumească cu
această participare la infinit, ci a voit să devină el însuşi centrul infinitului, sau a crezut că este
un asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale.

Neînţelegând deci că setea infinită a firii sale nu este o indicaţie a infinităţii acestei firi,
căci infinitul adevărat nu poate avea o sete. - Ci numai un semn al capacităţii sale de comunicare
cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinţă umană, în loc să se mulţumească de a rămâne şi
de a progresa în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină ea însăşi infinitul, căutând să
absoarbă în sine sau să-şi subordoneze tot ce se preta la această relaţie de subordine faţă de sine,
adică obiecte moarte, lucruri finite. În loc să-şi astâmpere setea de infinit căutând infinitul că
ceva deosebit de sine, prin gravitaţia să spre un centru căruia să i se subordoneze a căutat să
adune toate în jurul său, că în jurul unui centru. Dar nefiind în sine un centru real, natura aceasta
a sa s-a răzbunat, făcându-l în realitate să alerge tot el după lucruri, ba chiar robindu-l lor. Căci
patimă, că fugă neostoita după lume, în loc să fie o expresie a suveranităţii centrale a fiinţei

2
Ibidem, pp. 56-58.

3 din 9
noastre, este mai degrabă o forţă care ne poartă fără voia ei, este semnul unei căderi a fiinţei
noastre într-o accentuată stare de pasivitate.”3

„Firea noastră, vrând-nevrând, tot trebuie să-şi manifeste tendinţa după un centru în afară
de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume. Astfel, patimile sunt
produsul unei porniri întortocheate ale firii, sau a unei firi care şi-a pierdut tendinţa simplă şi
rectilinie; în ea se întâlnesc două tendinţe, sau o tendinţă care nu poate merge până la capăt, ci se
întoarce împotriva ei. Patimă este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui
egoism, vrând să facă toate lucrurile să graviteze în jurul său; pe de alta, ea denotă o
transformare a lumii exclusiv într-un centru de preocupări. Pe de o parte, patimă este un produs
al voinţei de suveranitate egocentrică; pe de alta, este o forţă care-l coboară pe om la starea unui
obiect purtat încoace şi încolo fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege
cu nimicul.”4

„Cel care cauzează patimă, este în general omul care abuzează de libertatea sa, înţeleasă
detaşat de tiparul creştin, neînţelegând pătimirea lui Hristos, moartea şi Învierea, ca temelii ale
vieţii sale; aspectul egocentrist promovat de societatea contemporană creează premisele potrivite
culturii vechilor patimi, dar şi dezvoltarea de altele noi. Pervertirea firii umane nu este consecinţa
doar a unui mod defectuos de asumare a libertăţii, ci şi a existenţei şi implicării active în viaţa
noastră a vrăjmaşului. „Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de
te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său” [3] Trupul este cel
care se lasă convins de nevoia plăcerii cu care se hrăneşte, cu care se îmbracă pentru că e mult
mai uşoară această cale, decât purtarea jugului Crucii; „cum ajută pământul la creştere şi la
rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor,
când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.”. „La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma
trupului; iau naştere în acest fel patimile”

3
Ibidem.
4
Ibidem.

4 din 9
 Vrăjmaşul este cel care ispiteşte pe om şi afundă în întuneric pe cel căzut, astfel încât
ridicarea devine tot mai grea. „Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a
îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”, ispiterea fiind singurul mod
prin care călim dragostea către aproape şi Dumnezeu, ne arătăm sau nu vrednici de a numi pe
Creator- Tată; „pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi,
ci să se smerească. De pildă, dacă spune: Eu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are, şi nu
se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă.” Cel care este cuprins de
patimă are ca simţământ general frica, se simte umil şi nu demn, nu se manifestă cu iubire ci
presiunea nevoilor sale primează lucrarea mântuirii.

Dacă modul de cădere în patimă priveşte atitudinea solitară a omului, ridicarea urmăreşte
ajutorul divin, singurul care are puterea de a restabili pe cel căzut, urmând rugăciunea Sfântului
Teodor Studitul: „Domnul Dumnezeul nostru să ne izbăvească de toată răutatea şi patimă, prin
dumnezeieştile lui Scripturi, şi să ne îndemne spre toată faptă bună”

Patima cea mai apăsătoare şi care izvorăşte alte păcate este cea mândriei; mândria este
manifestarea autosuficienţei, a credinţei că sinele deţine monopolul dreptăţii, şi că aproapele este
deseori căzut în inferioritate. „Mândria este patimă cu multe feţe şi se manifestă în slavă deşartă,
laudă, preţuire de sine, fastuozitate, lăudăroşenie, aroganţă, ifos, înfumurare, îndrăzneală, înălţare
de sine, megalomanie, iubire de slavă, iubire de sine, egoism, cochetărie, importanţă de sine,
autoritarism, iubirea de stăpânire, exhibiţionism, obrăznicie, necuviinţă, insolenţă, laşitate,
impertinenţă, împotrivire în cuvânt, neascultare, violenţă, repezire, insistenţă, încăpăţânare,
ironie, ipocrizie, invidie, des-considerare, lovire, osândire, excentricitate, perfecţionism,
hipersensibilitate.

Toate patimile amintite mai sus sunt urmaşe ale aceleiaşi maici: mândria. Accentuăm că
nu există rău mai înfricoşător decât mândria: Aceasta singură este de ajuns pentru a ne osândi
veşnic. Mândria, căreia îi premerge părerea de sine, când ajunge la autojustificare, conduce spre
nepocăinţă, lucru care închide poarta dumnezeieştii milostiviri. Mândria 1-a dus pe Lucifer la
cădere şi la nepocăinţă.”5

5
*** Despre patimi, în https://matricea.ro/despre-patimi/, accesat la data de 06 noiembrie 2020.

5 din 9
 Întelegerea oamenilor

Omul din natura sa, din cele mai vechi a avut tendinţa de a nu respecta întocmai
învăţăturile creştine făcând exact ce nu trebuie cu cine nu trebuie, astfel ca: „Dumnezeu nici a
făcut, nici a zidit răul. Deci amăgintu-s-au oarecarii zicând cum că firești sânt unele patimi în
suflet, neștiind că însușirile alcătuitoare ale firii noastre noi întru patimi le-am schimbat. De
pildă, firească este întru noi sămânța pentru facerea de copii, dar noi o am întors către curvie;
firească este întru noi mânia împotriva șarpelui, dar noi o folosim împotriva aproapelui; firească
este întru noi râvna, ca să fim râvnitori întru vârtuți (1 Corinteni 12, 31) dar noi întru rău suntem
râvnitori; firească este sufletului poftirea slavei, însă a celei de sus; firească îi este mândria, însă
împotriva dracilor. Așijderea și bucuria, însă pentru Domnul și pentru binele aproapelui. Datu-ni-
s-a și pomenire de rău, dar împotriva vrăjmașilor sufletului nostru; datu-ni-s-a și dorire de
desfătare, dar nu de nestâmpărare.”6

Apariţia patimilor

„Patimile nu fac parte din firea omului, ele sunt efectul relei folosiri a libertăţii. Înaintea
oricărei patimi, merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea de Dumnezeu (Sfântul Marcu
Ascetul). Abătându-se de la Dumnezeu omul caută plăcerea în realitatea sensibilă, prin simţuri
fiind cuprins de patimi şi existenţa lui devine o alergare după plăcere şi o fugă de durere.

Aşadar, la baza tuturor patimilor stă filavtia adică iubirea pătimaşă de sine sau egoismul
care constă în căutarea plăcerii legate de simţurile trupeşti: „Căutând plăcerea din pricina iubirii
trupeşti de noi înşine (filavtia) şi străduindu-ne să fugim de durere, din aceeaşi pricină, născocim
surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ca urmare
patimile vin din:

 căutarea plăcerii: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, slava deşartă etc.;
 fuga de durere: mânia, pizma, ura, duşmănia etc.
 amestecul plăcerii cu durerea: făţărnicia, ironia, viclenia etc.”7

6
Sf. Ioan Scărarul, Despre patimi, în https://www.urcusspreinviere.ro/323/despre-patimi/, accesat la data de 06
noiembrie 2020.

6 din 9
 „Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate
ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului,
rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele cuantificabile dar exterioare
experienţei luptei cu păcatul, şi una practică care se fundamentează pe factori empirici, profunzi,
ce nu urmăreşte măsurarea ci vindecarea, manifestă imaginea războiului autentic pentru
moştenirea Împărăţiei. Deşi sunt foarte apropiate ca şi formă, fondul referă raţiunea în primul
caz, şi întreaga fiinţă în cel de-al II-lea, ele sunt necesare contopite, pentru că imaginea rezultată
ca şi diagnostic al bolii poate fi esenţială întregului proces de tratare a bolnavului.

De altfel, analogiile care au consecinţe asupra accentuării diferenţelor (spre exemplu,

pentru a observa cât de alb ori de negru, ori în ce direcţie se află pe o scară de măsură alb-negru
culoarea ta, ai nevoie de albul „perfect” şi de „negrul perfect”) sunt necesare pentru a înţelege
„prăpastia” dintre păcat şi realitatea firească conform chemării de la creaţie; nu putem analiza o
faptă rea decât în comparaţie directă cu una bună, şi nu putem înţelege patimile decât dacă
folosim paralela virtuţilor (mândria va fi surpată prin atitudine smerită, ori cea a fumatului cu
rugăciunea)

În timp ce virtutea este scară către cer, păcatul odată săvârşit pătează haina primită la
botez; şi pentru ca un păcat să devină patimă el trebuie să sufere repetare, astfel încât subjugarea
sa este direct proporţională cu frecvenţa săvârşirii acestuia. Cuvântul patimă este omonim. Se
numeşte patimă, patima trupească, spre exemplu: bolile şi rănile. Se numeşte iarăşi patimă,
patima sufletească, spre exemplu: poftă şi mânia. Îndeobşte şi în general, patima animală este
aceea căreia îi urmează plăcere sau durere. Durerea urmează patimii, dar nu însăşi patimă este
durere, căci cele nesimţitoare deşi pătimesc, totuşi nu simt durere. Prin urmare patima nu este
identică cu durerea, ci durerea este simţirea patimii. De aceea patimă, ca să cadă sub simţuri,
trebuie să fie considerabilă, adică mare. Definiţia patimilor sufleteşti este aceasta: patima
sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau
rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de
bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală
adică comună se defineşte astfel: patimă este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de
altcineva.” [1]
7
*** Ce este patima?, în https://www.monitorulsv.ro/Religie/2011-03-05/Ce-este-patima, accesat la data de 06
noiembrie 2020.

7 din 9
 Patimă că frecvenţă a păcatului are ca şi consecinţă durerea, ca depărtare de Treimea
Creatoare şi de firescul creaţiei, dar sentimentul plăcerii este cel care guvernează modul de
raportare la o astfel de faptă; plăcerea este o trăire de moment, una molipsitoare şi creatoare de
dependenţă, care poate cauza apariţia altor păcate. Durerea devine veşnică atunci când sentinţa
judecăţii lui Dumnezeu este afirmată.

Astfel, conform chipului lui Dumnezeu în om „activitatea este o mişcare în conformitate

cu firea, iar patima o mişcare contra firii. Potrivit acestei definiţii activitatea se numeşte patimă
când nu se mişcă potrivit firii, fie că este provocată prin ea însăşi, fie că este provocată prin
altul.”8

8
*** Despre patimi, în https://matricea.ro/despre-patimi/, accesat la data de 06 noiembrie 2020.

8 din 9
 Bibliografie

Lucrări de autor

1) Stăniloaie, Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetică și mistică, Editura Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Surse web
2) *** Despre patimi, în https://matricea.ro/despre-patimi/, accesat la data de 06 noiembrie
2020.
3) *** Ce este patima?, în https://www.monitorulsv.ro/Religie/2011-03-05/Ce-este-patima,
accesat la data de 06 noiembrie 2020.
4) Sf. Ioan Scărarul, Despre patimi, în https://www.urcusspreinviere.ro/323/despre-patimi/,
accesat la data de 06 noiembrie 2020.

9 din 9