Despre sublim

Voinţa este caracterul specific al omului, şi însăşi raţiunea nu e decît veşnicul ei îndrumător.
acţionează raţional; omul are însă prerogativa de a acţiona raţional, cu constiinţă şi voinţă.
Toate celelalte vieţuitoare ascultă de necesitate; omul este fiinţa care vrea.

Tocmai de aceea, nimic nu este mai nedemn pentru om decît să sufere violenţa ; căci violenţa
îl suprimă. Cel ce o foloseşte, ne contestă umanitatea ; cel ce îndură violenţa în mod laş, îşi
leapădă umanitatea, abdică de la calitatea de om.
Dar aceasta pretenţie la eliberarea absolută de sub orice violenţă, pare a presupune o fiinţă dotată
cu suficientă forţă pentru a respinge orice altă forţă. Dacă această pretenţie se află într-o fiinţă
care nu deţine primul rang într-un cerc de forţe ia naştere o nefericită contradicţie între instinct şi
putere.
Aceste vorte vor ajunge sa facă omul să acţioneze în pofida sa. Aici intervine cultura Cultura
trebuie să-1 pună în libertate şi să-1 ajute să-şi umple întreaga sferă a noţiunii sale. Ea trebuie
să-1 facă în stare a-şi afirma voinţa ; căci – repet – omul este fiinţa care vrea.
Lucrul acesta e posibil pe doua cai : realista opunand fortei forta si dominand natura prin natura
sau calea idealista iesind din natura si distrugang, in raport cu sine, ideea de violenta insasi. Dar
tot el ne spune ca prima metoda are neajunsurile ei deoarec enu putem stapanii natura numai prin
forta bruta, trebuie sa ne ajutam de intelect.
Omul găseşte nu numai în natura lui raţionala o aptitudine morală care poate fi dezvoltată prin
intelect, ci chiar în natura lui raţional-sensibilă, adică umană, o tendinţă estetică mereu
prezentă, care, prin anumite obiecte sensibile poate fi trezită. Iar prin purificarea
sentimentelor lui poate fi cultivată spre acest idealist al inimii.

Simţul pentru frumos – simţul pentru sublim

Este adevărat că simţul frumosului, cînd e dezvoltat prin cultură, este de ajuns prin el însuşi
să ne facă, pînă la un anumit grad, independenţi de natură, considerată ca putere. Un suflet
care s-a înnobilat destul pentru a fi mai sensibil la forma lucrurilor decît la materia lor şi care,
fără a ţine seamă de posesiunea lucrurilor în fapt, gustă o liberă plăcere în simpla contemplare a
fenomenelor, un asemenea suflet poartă în el însuşi un izvor infim, o plenitudine de viaţă ce nu
se pierde, şi, dat fiind că nu are nevoie să-şi însuşească obiectele în mijlocul cărora trăieşte, nu
va fi nici în primejdia de a fi jefuit de ele.

Este un semn al sufletelor bune şi frumoase dar şi adesea slabe, de a insista mereu cu nerăbdare
la împlinirea idealurilor lor morale şi de a se simţi dureros afectat la piedicile ivite în calea lor.

Două genii ne-a dat natura să ne însoţească de-a lungul vieţii. Unul, prietenos şi dulce, ne
scurtează ostenitorul drum prin veselia şi graţia lui, ne uşurează lanţurile necesităţii şi ne
conduce în glume şi bucurii, pînă la primejdioasele locuri unde acţionăm ca spirite pure,
dezbrăcînd tot ce e trupesc, pînă la cunoaşterea adevărului şi practica datoriei. Aici, el ne
părăseşte, pentru că domeniul lui nu-i decît lumea simţurilor ; dincolo de ea, aripile lui
pămînteşti nu-1 mai pot duce. Apare însă acum celălalt, grav şi tăcut, care, cu braţul său
vînjos, ne poartă dincolo de prăpastia ameţitoare.

În primul dintre aceste genii recunoaştem sentimentul frumosului, în cel de-al doilea,
sentimentul sublimului. E adevărat, frumosul e deja o expresie a libertăţii; dar nu a libertăţii
care ne înalţă deasupra forţelor naturii şi ne eliberează de orice influenţă corporală, ci a
acelei libertăţi pe care o gustăm ca oameni în sînul naturii. Ne simţim liberi în faţa frumosului,
pentru că instinctele biologice sînt în ar monie cu legile raţiunii ; ne simţim liberi în faţa
sublimului, pentru că instinctele nu au nici o influenţă asupra legilor raţiunii, pentru că spiritul
acţionează aici ca şi cînd ar sta sub propriile sale legi.

Sentimentul sublimului este un sentiment complex. El rezultă dintr-o stare de tristeţe care, în
gradul ei cel mai înalt, se manifestă printr-un fel de fior, şi o stare poate urca pînă la
încîntare, şi, deşi nu este propriu-zis plăcere, ea e prefer de sufletele alese oricărei plăceri.

Obiectul sublim poate fi privit în două feluri. Sau îl raportăm la puterea noastră de pricepere şi,
încercînd a ne forma o noţiune sau o imagine a lui, nu izbutim; sau îl raportăm la forţa noastră
vitală, considerîndu-1 ca o putere faţă de care cea a noastră dispare.

Şi astfel, natura a întrebuinţat chiar un mijloc sensibil pentru a ne învăţa că sîntem mai mult
decît simplă natură; a ştiut să folosească chiar senzaţii pentru a ne ajuta să descoperim că nu
sîntem deloc simpli sclavi ai violenţei senzaţiilor. Este vorba de un cu totul alt efect decît cel
care poate fi produs prin frumos, prin frumosul lumii reale; căci în frumosul ideal se contopeşte
şi sublimul. În frumos, raţiunea şi sensibilitatea se găsesc în armonie, şi numai datorită
acestei armonii, are farmec şi atracţie pentru noi. Numai prin frumuseţe, singură, n-am afla,
deci, niciodată că sîntem destinaţi să acţionăm ca inteligenţe pure şi capabili să ne arătăm ca
atare. În sublim, dimpotrivă, raţiunea şi sensibilitatea nu sînt în armonie, şi tocmai în această
contradicţie între cele două stă farmecul sublimului, acţiunea lui irezistiblă asupra sufletului
nostru. Aici, omul fizic şi cel moral sînt separaţi unul de altul în modul cel mai categoric; căci
tocmai în prezenţa unor atari obiecte, unde primul nu-şi simte decît limitele, celălalt face
experienţa forţei sale, înăi-ţîndu-se în infinit chiar prin ceea ce primul este apăsat la pămînt.

Deosebirea dintre caracterul frumos si caracterul sublim

Această revelaţie a puterii morale absolute, independentă de orice condiţie a naturii, dă

sentimentului dureros de care sintern cuprinşi la vederea unui astfel de om, acea atracţie cu totul
aparte, acel farmec inexprimabil, pe care nici o plăcere a simţurilor, oriicît de purificate, nu-1
poate contesta sublimului.

Sublimul ca ieşire din lumea sensibilă (fiorul, cutremurarea)

În acest fel sublimul ne creează o ieşire din lumea simţurilor, în care sentimentul frumosului ar
vrea să ne ţină prinşi pentru totdeauna. Nu treptat (căci între dependenţă şi libertate nu există
tranziţie), ci dintr-o dată şi prlntr-o zguduire, sublimul smulge spiritul nostru independent din
plasa cu măiestrie împletită a sensibilităţii rafinate, şi care cu cît e mai transparent lucrată cu atît
apucă mai strîns.

Sublimul, ca şi frumosul, e răspîndit din plin în toată natura, iar capacitatea de simţire pentru
amîndouă e sădită în toţi oamenii; dar sămînţa se dezvoltă inegal şi trebuie ajutată prin artă.
Este în chiar scopul naturii să iubim deja frumosul cînd încă fugim de sublim; căci frumuseţea
este îngrijitoarea copilăriei noastre, doica noastră care ne scoate din starea aspră naturala şi ne
conduce spre rafinament. Dar chiar dacă este prima noastră dragoste, şi capacitatea noastră de
simţire se dezvoltă mai întîi pentru ca, natura a avut totuşi grijă ca această putere de simţire să se
coacă treptat, ajungînd ia apogeul ei. Din fericire însă, intră în chiar planul naturii ca gustul, cu
toate că înfloreşte primul, să ajungă la maturizare ca cel din urmă între darurile spirituale. în
acest interval, omul a cîştigat suficient timp pentru a acumula în minte o bogăţie de idei şi a sădi
în suflet o comoară de principii pentru ca, după aceea, să dezvolte din raţiune, într-un fel
deosebit, şi capacitatea de simţire pentru măreţie şi sublim.
Sublimul cantităţii : inaccesibilul pentru imaginaţie
Atîta vreme cît omul nu era decît sclav al necesităţii fizice şi nu găsise nici o ieşire pentru a
scăpa din cercul strimt al nevoilor, atîta vreme cît nu simţea încă în pieptul său înalta libertate
demonicei, natura de necuprins îi amintea numai de limitele imaginaţiei sale, iar natura
distructivă. numai de neputinţa sa fizică.
Pateticul ca nenorocire artificială (Funcţia emoţiei patetice în educaţia morală şi estetică)
Pentru aceasta îl fortifică emoţiile sublime şi un mai frecvent contact cu natura distructivă, fie
cînd îi arată de departe puterea ei teribilă, fie cînd şi-o manifestă real contra semenilor lui.
Pateticul este un fel de nenorocire artificială care, întocmai ca nenorocirea autentică ne pune
în contact nemijlocit ou legea spirituală care porunceşte sufletului nostru. Dar nenorocirea
adevărată nu-şi alege întotdeauna bine nici timpul, nici omul ; ne surprinde adesea fără apărare
şi, ceea ce e mai rău, ne lipseşte chiar ea de apărare. Falsa nenorocire a pateticului,
dimpotrivă, ne găseşte complet înarmaţi şi, fiindcă ea, nenorocirea, e doar închipuită, principiul
autonomiei cîştigă loc în sufletul nostru pentru a-şi afirma independenţa lui absolută. Cu cît
sufletul înnoieşte mai des acest act de autonomie, cu atît îi devine mai mult obişnuinţă,
dexteritate şi cu atît cîştigă un mai mare avans asupra instinctului sensibil, pînă cînd, în sfîrşit,
atunci cînd nenorocirea artificială, imaginară devine una adevărată, serioasă, el este capabil s-o
trateze ca fiind artificială şi – supremul salt al naturii umane – să transforme suferinţa reală într-o
emoţie sublimă. Astfel, putem spune, pateticul este un fel de înoculare a soartei inevitabile,
căreia îi extrage, îi scoate răutatea şi-i abate loviturile înspre partea mai rezistentă a
omului.

Ignorarea primejdiilor ce ne-nconjoară, ignorare care trebuie să ia sfîrşit, ci în cunoaşterea

acestor primejdii stă mîntuirea atare cunoaştere ne ajută îngrozitorul şi magnificul
spectacol al acestei evoluţii veşnice, care distruge totul, creează totul din nou pentru a-1
distruge iarăşi, cînd prin subminare înceată, cînd prin cataclisme de o clipă, mijlocindu-ne
tablourile patetice ale omenirii în luptă crîncenă cu soarta, în care norocul e mereu schimbător,
siguranţa iluzorie, nedreptatea triumfătoare şi nevinovăţia zdrobită, tablouri pe care istoria ni le
înfăţişează din plin, şi arta tragică ni le reproduce înaintea ochilor
Căci unde ar exista omul care şi-ar putea păstra întreaga forţă morală, privind la acele lupte pe
viaţă şi pe moarte şi totuşi zadarnice ale lui Mitridate sau la prăbuşirea Siracuzei ori a Cartaginei,
şi s-ar opri la acele scene fără a omagia cu un fior severa lege a necesităţii, înfrînîn-du-şi
dorinţele pentru o clipă şi, prins de sentimentul veşnicei deşertăciuni a imperiului simţurilor, n-ar
căuta a se prinde de acel salvator principiu permanent pe care-1 poartă în inimă? Capacitatea de a
simţi sublimul este, aşadar, una din cele mai nobile înclinaţii ale naturii umane şi care, avîndu-şi
originea în capacitatea independentă a gîndirii şi voinţei, merită respectul nostru, iar pentru
influenţa ei asupra omului moral merită o dezvoltare dusă pînă la capăt.
Frumosul are merite numai pentru omul naturii ; sublimul, pentru spiritul pur din el ; şi,
pentru că, în fine, destinaţia noastră, cu toate limitele impuse de natura fizică, ne dirijează după
legile spiritului pur, trebuie ca sublimul să se alăture frumosului pentru a face din educaţia
estetică un tot unitar, astfel încît inima omenească şi puterea ei de simţire să se extindă în tot
cuprinsul determinării noastre, deci şi dincolo de limitele naturii sensibile.

Fără frumuseţe, între destinaţia noastră naturală şi cea raţională ar fi un conflict neîntrerupt. în
strădania noastră de a satisface vocaţia spiritului, am neglija mereu umanitatea din noi şi,
preocupaţi în fiece clipă să ieşim din lumea sensibilă, am rămîne pentru totdeauna nişte străini în
această sfera de acţiune ce ne-a fost hărăzită. Fără sublim, frumosul ne-ar face să ne uităm
demnitatea. În moleşeala unei plăceri necontenite, am pierde armătura caracterului şi, puternic
înlănţuiţi în această formă de existenţă întâmplătoare. Am pierde din vedere neschimbata
destinaţie şi adevărata noastră patrie. Numai cînd sublimul se însoţeşte cu frumosul şi cînd
receptivitatea pentru amîndouă a fost în egală măsură cultivată şi formata, sîntem cetăţeni
desăvîrşiţi ai naturii, fără a deveni sclavii ei şi fără a ne sacrifica drepturile de cetăţeni ai lumii
inteligibile.

Este adevărat că natura prezintă o imensitate de obiecte asupra cărora puterea de simţire pentru
frumos şi sublim s-ar putea exercita. Dar şi aici, ca în multe alte cazuri, omul se simte mai bine
servit de mîna a doua decît de prima, şi: preferă să primească din mîna artei un material ales şi
pregătit, decît să-1 scoată anevoie şi cu osteneală din sursa impură a naturii. Instinctul de imitaţie
şi plăsmuire, care nu poate primi nici o impresie fără a tinde s-o redea imediat printr-o expresie
vie şi care vede în orice formă frumoasă ori măreaţa din natură o provocare la luptă, are, faţă de
rivala sa, marele avantaj de a putea trata ca temă principală şi ca un ansamblu propriu, ceea ce
natura – dacă nu aruncă chiar fără intenţie – ia cu sine doar în treacăt, cu prilejul urmăririi
vreunui scop ce ar interesa-o mai îndeaproape. Când natura, în frumoasele ei creaţii organice,
suferi vreo violenţă, fie prin individualitatea defectuoasa a materiei, fie prin influenţa unor forţe
eterogene, sau cînd, în grandioasele ei scene patetice exercită ea însăşi violenţă acţionînd asupra
omului ca forţa, ea care nu poate deveni estetică decît ca obiect a liberei contemplaţii,
imitatoarea ei, arta plastică, este absolut liberă, pentru că ea separă de obiectul ei toate limitele
întîmplătoare, lăsînd şi sufletul spectatorului perfect liber, pentru că ea nu imită decît aparenţa nu
şi realitatea. Cum însă tot farmecul sublimului şi frumosului stă în aparenţă şi nu în conţinut, arta
are toate avantajele naturii, fără a-i împărtăşi cătuşele.