Scorțanu Diana-Alexandra

Română-Engleză

Anul al III-lea

Logica frumsului – Liviu Rusu

Capitolul III – Esența frumosului

Omul, din punct de vedere empiric, este încadrat într-o plinătate divergentă: lumea
obiectivă ca atare este individuală, genul omeesc este și el individual iar în fața ansamblului
lumii obiective se găsește eul nostru, care și el este diferențiat și care resmte antagonismul dintre
lumea obiectivă și lumea subiectivă. În sânul acestei lumi, omul dorește să descopere adevărul și
să realizeze binele, adevărul bazându-se pe intelect iar binele pe voință.

Eul omenesc, în esențialitatea lui adâncă dorește acord și unitate cu lumea și cu sine
însuși. Prin scoaterea în evidență a unității, frumosul ne familiarizează cu un aspect mai profund
al lumii date. Realitatea empirică se compune din aparențele individuale ale lumii. Unitatea este
și ea o realitate, însă ea zace la baza lucrurilor și aparențelor. Expresia acestei unități este tot o
realitate, însă o realitate mai adâncă pe care o numim realitate estetică.

Deci,spre deosebire de realitatea empirică, în care predomină individualitatea, realitatea estetică

ne înfățișează profunzimile lumii, în care predomină unitatea.

Acum punem întrebarea: cum stăm cu frumosul? Această problmă este adânc
înrădăcinată în opinia că după cum binele se bazează pe voință, adevărul pe intelect, tot așa
frumosul are la bază sentimentul. Cel care a susținut cu tărie această idee a fost Kant, care a
întemeiat autonomia esteticii și a găsit la baza esteticului o funcție sufletească autonomă și
anume sentimentul.

Ca o definiție, putem spune că sentimentul este atitudinea pe care o ia eul nostru fața de
diferitele noastre trăiri, coloratura răsfrântă de aceste trăiri asupra eului nostru, care poate fi
pozitivă saau plăcută și negatvă sau neplăcută
 Dar problema cea mai spinoasă în studiul vieții sufletești este cea legată de eu deorece eul
nostru ea atitudine față de diferitele manifestări sufletești proprii; propriile noastre acte le putem
aproba sau dezaproba. Un lucru deosebit de important este că varietatea tendințelor și
instinctelor, care formează baza eului individual, conduc la un contact strâns cu mediul
înconjurător, fiindcă numai în contact cu acesta se pot satisface diferitele trebuințe de la baza lor.
Datorită acestui raport strâns cu mediul se formează o experiență vastă, care prin intervenția
funcțiilor sufletești superioare se îmbogățește tot mai mult și duce la o tot mai temeinică
consolidare a eului individual. Tocmai datorită consolidării acestui eu prin experiența câștigată îl
numim eu empiric. Acesta are două aspecte care sunt în plin antagonism: tendința spre unitate și
tendința spe diferențiere. Există opinii care menționează că atitudinea estetică este adânc
străbătută de sentiment și reprezintă un înalt grad de spiritualitate pe care nu-l găsim la nivel
biologic. Așadar, superioritatea sentimentelor, în general, depinde de intervenția ideilor, a
rațonalității.

Specificul atitudinii estetice este că în ea eul originar, adică unitatea nucleară, ajunge în
stare de dominanță. Întimp în atitudinile noastre obișnuite copleșește aspectul individual al eului,
în atitudinea estetică domină aspectul originar cu unitatea lui nediferențiată. Este curentă opinia
că în artă în general se exprimă varietatea trăirilor, adică a sentimentelor noastre. Evident, nimeni
nu poate opri pe un artist să exprime tot ce vrea, dar aceasta nu înseamnă numaidecât că face artă
adevărată.

După cum foarte bine spunea Ortega. ,,În artă fiecare are dreptul să exprime tot ce simte,
însă cu condiția că se obligă să simtă ceea ce trebuie.” Din acest punct al problemei se desprinde
caracterul logic, și anume logica specifică a frumosului. În această ordine de idei curentele
estetice dominante prezintă două soluții: sau identifică frumosul cu lumea rațiunii, sau,
observând cu totul dreptul neputința de a confunda frumosul cu adevărul, identifică frumosul cu
lumea sentimentului.

Este deosebit de important să lămurim natura sentimentului care intră în compoziția

atitudinii estetice. După cum am mai accentuat, esteticul înseamnă înainte de toate trăirea intensă
a unui sentiment. Frumosul presupune prin excelență vibrație emotivă. Însă această vibrație
emotivă este trezită de răscolirea din plin a eului originar. Lucrul acesta este de o importanță
capital.
 O altă chestiune importantă este rolul germenilor intelectuali. În atitudinea estetică,
discursivitatea este oprită pe loc, din care motiv inerența de natură intelectuală nu duce la
conceptualizări abstracte, ci se manifestă prin intuiție. Pentru aceea, Kant avea perfectă dreptate
să spună că frumos este ceea ce place universal, fără concept. De aici reiese că atitudinea
estetică are u character intuitiv. Acest caracter al atitudinii estetice a fost studiat din cele mai
vechi timpuri. Este foarte răspândită parerea că tot ce este intuitiv este irațional, antiintelectual,
că intuitivitatea este opusă raționalității. În epoca noastră această părere s-a alimentat în special
din filosofia bergsoniană care face o deosebire radicală între intuiție și inteligență. Dar dacă
trecem în revistă multiplele definiții ce s-au dat rațiunii, constatăm că în toate se remarcă idea de
unitate, de ordine. Iar cum eul originar constă din unitatea ineremtă individuației, este clar că
acest eu ascunde o raționalitate adâncă. Intuiția estetică deci, prin definiție este pătrunsă de
raționalitate, fiindcă prin ea ni se transmite acel întreg asupra căruia am insistat. Eul originar care
se comunică prin intuiția estetică, este un logodynamos, adică o unitate în plină fierbere lăuntrică
dirijată și stăpânită de o raționalitate inerentă vieții și întregii existențe. În acest logodynamos
este germenul din care derivă logica frumosului. Această logică este inerentă eulu originar, și ea
se răsfânge cu puterea elementară asupra atitufinii estetice. Dar și termenul de raționalitate poate
induce în eroare, fiindcă și el are, în mod curent, o accepțiune strâmtă. În fond, atitudinea estetică
nu este, nici rațională, nici irațională, ci suprarațională. Vrem să spunem cu aceasta că dacă
atitudinea estetică, și cu ea frumosul, este departe de a se reduce la un stadiu irațional, ea
depășește și stadiul raționalității luat în sensul obișnuit al cuvântului. Este adânc animată de
tensiuni raționale, însă se opune conceptualizării abstracte.

Prin urmare,dacă accentuăm necontenit că frumosul se caracterizează prin evidențierea

esențialităților, nu înseamnă nicidecum că prăsim terenul solid al realității date. Frumosul este
legat de realitatea dată, pentru aceea el este nedespărțit de lumea simțurilor. În frumos, logica
obiectului și logica subiectului se întânlesc în ceea ce au ele mai esențial, eliminând astfel
divergențele legate de lumea dată și vrăjind o armonie substanțială. Din acest motiv, frumosul, în
fond, este profund înrudit cu adevarul și cu binele, fiindcă și acestea trezesc adeziune profundă.
Însă, în timp ce în cazul adevărului, adeziunea se ivește pe cale de concept, iar în cazul binelui în
urma practicii vieți, în cazul frumosului ea se ivește pe cale intuitivă. În felul acesta și natura
poate să fie esteticește, frumoasă.
Bibliografie:

 Rusu, Liviu. (1968). Logica frumosului. Editura pentru Literatura Universală,

București, 1968.