Wind Turbines

4 Instalaţii eoliene.
Conectarea în reţeaua
electrică
4.1. Introducere
Instalaţiile eoline reprezintă, în prezent, cea mai matură tehnologie pentru
producerea de energie electrică din sursele regenerabile de energie, cu costurile
specifice cele mai reduse pentru echipamentele utilizate şi cu preţurile cele mai
coborâte ale energiei generate. Creşterea numărului instalaţiilor eoliene în
sistemele electroenergetice este susţinută puternic de organizaţiile ecologiste şi de
guverne, urmând ca să se atingă obiectivul ca 20% din energia necesară să fie
obţinută din surse regenerabile până în anul 2020. În domeniul energiei electrice o
pondere importantă o pot avea sursele eoliene, sursele fotoelectrice şi
microhidrocentralele având în vedere faptul că celelalte tipuri de surse regenerabile
au încă o pondere relativ redusă. Integrarea surselor regenerabile de energie
electrică necesită însă şi o dezvoltare şi modificare a structurii sistemelor
electroenergetice actuale.
Sursele eoliene, care au cunoscut o largă implementare în România, sunt de
diferite tipuri, fiecare cu caracteristici şi configuraţii specifice. Principalele aspecte
care sunt luate în consideraţie la analiza instalaţiilor eoliene ca surse de energie
electrică sunt determinate de:
 variabilitatea largă a capacităţii de producţie şi implicit a puterii generate;
 integrarea în sistemele electroenergetice clasice astfel încât să nu afecteze
siguranţa în alimentarea utilizatorilor finali;
 comportarea grupurilor eoliene la perturbaţiile normale care apar în
sistemele electroenergetice;
 limitarea perturbaţiilor electromagnetice determinate în sistemele
electroenergetice publice la funcţionarea instalaţiilor eoliene (variaţii de tensiune,
generarea de armonice, fluctuaţii de tensiune);
 participarea parcurilor eoliene la realizarea serviciilor de sistem (controlul
puterii reactive, controlul frecvenţei din sistem etc.);
 zgomotul acustic;
 impact vizual;
 efectele asupra păsărilor.
În cazul instalaţiilor marine aspectele specifice sunt determinate de
implantarea în solul marin, conectarea la instalaţiile electrice de la ţărm, rezistenţa
la coroziune a instalaţiilor etc.
52 Conectarea în reţeaua electrică a surselor regenerabile de energie
4.2. Fizica vântului
Vântul ca rezultat al mişcării fronturilor de aer este datorat încălzirii

neuniforme de către soare a pământului. Gradientul diferit de temperatură
determină gradiente diferite de presiune care determină mişcarea geostropică (la
nivelul solului) a maselor de aer. Practic 1∙∙∙2% din energia solară se regăseşte în
energia eoliană. Direcţia de mişcare a maselor de aer este determinată atât de
diferenţa de presiune cât şi de forţa Coriolis *) determinată de mişcarea de rotaţie a
pământului (fig. 4.1).
Fv
IP JP
Fc Direcţia
vântului
Sensul de rotaţie a
pământului
Fig. 4.1  Direcţia vânturilor:

IP  zonă de presiune înaltă; JP  zonă de presiune
redusă; Fv  forţa determinată de gradientul de
presiune; Fc  forţa Coriolis.
Direcţia şi viteza vântului sunt influenţate şi de efecte locale (proeminenţe ale

solului, vânturi montane, briza marină etc.).
Deplasarea maselor de aer determină rotirea palelor unei instalaţii eoliene. În
regim dinamic, viteza de rotaţie a palelor se adună cu viteza de deplasare a maselor
de aer, astfel că asupra palelor acţionează viteza relativă a aerului rezultată prin
compunerea celor două viteze.
Forma aerodinamică a palelor face ca în masa de aer în mişcare să apară
presiuni diferite pe faţa inferioară şi pe faţa superioară a palei, ceea ce determină
apariţia forţei portante L (lift), perpendiculară pe viteza relativă a vântului (fig.
4.2). Circulaţia aerului pe feţele palei determină frecare ce generează forţa de
*)
Rotaţia pământului determină o forţă aparentă (Coriolis) care conduce la modificarea direcţiei de
mişcare a maselor de aer spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică. Nivelul
forţei Coriolis depinde de latitudine (nulă la ecuator şi maximă la poli) şi este dependent de viteza de
deplasare a maselor de aer.
Instalaţii eoliene 53
impingere D (drang), pe direcţia vitezei relative a vântului. Forţa totală F

determinată de vânt poate fi descompusă în forţa F1 pe direcţia de mişcare şi o forţă
F2 pe direcţia vântului neperturbat. Din punct de vedere practic, se urmăreşte
maximizarea forţei F1 în raport cu forţa F2 .
Forţa F1 poate fi determinată din relaţia
, (4.1)
în care  este unghiul fluxului de aer şi este egal cu suma dintre unghiul de atac 
(unghiul dintre axa mediană a profilului palei şi viteza relativă a vântului) şi
unghiul de control  (pitch control angle) dintre axa mediană a profilului palei şi
direcţia nepertubată a vântului (perpendicular pe planul de rotaţie).
. (4.2)
Modificarea unghiului de control  asigură reglarea modului forţei F1 şi deci
controlul puterii dezvoltate de grupul eolian.
Viteza neperturbată a Secţiune A-A
vântului v1
Planul de
Viteza relativă rotaţie
Viteza relativă a a palelor vrp
vântului vrv =+  L
Planul de 
rotaţie al palei F2 F
A A
D F1
Viteza neperturbată a
vântului

Fig. 4.2  Forţele care acţionează asupra palelor instalaţiei eoliene.
Unghiul de atac  nu poate depăşi 10∙∙∙16 (depinzând de coeficientul

Reynolds) pentru a evita apariţia de turbioane în spatele palelor (fig.4.3) şi
asigurând maximizarea forţei portante L şi reducerea forţei de frecare D (fig.4.4)
[4.1]. Unghiul de control  poate avea valori între 5 şi 30.
Alegerea corespunzătoare a unghiului de atac  permite obţinerea unui raport
optim între forţa portantă L şi forţa de împingere D. În figura 4.4 sunt indicate
valori orientative ale factorilor corespunzători forţei portante fL şi forţei de
împingere fD în funcţie de valoarea unghiului de atac α [4.1]. Datele din figura 4.4
indică faptul că depăşirea unui unghi de atac „critic” conduce la reducerea
eficienţei turbinei eoliene.
v1
vrp β
vrv
α
Fig. 4.3  Formarea turbioanelor la unghiuri mari de atac.
fL fD
1,0 0,3
0,5 0,2
0 0,1
0,5 0
10 0 10 20 [grade] 10 0 10 20 [grade]
a)
b)
Fig. 4.4  Înfluenţa unghiului de atac  asupra forţei portante (a) şi asupra forţei
de împingere (b)
4.3. Tipuri de turbine eoliene
Utilizarea turbinelor eoliene pentru producerea unui lucru mecanic util are o
îndelungată tradiţie în istoria omenirii, astfel că au fost dezvoltate diferite tipuri
adaptate scopului pentru care au fost folosite şi în funcţie de caracteristicile locale
ale vânturilor. În figura 4.5 sunt prezentate schematic unele dintre cele mai utilizate
tipuri de turbine eoliene.
În figura 4.6 sunt indicate performanţele conversiei energiei cinetice a maselor
de aer în funcţie de viteza relativă , calculată ca raportul dintre viteza liniară a
palelor şi viteza neperturbată v1 a vântului
, (4.3)
în care m este viteza de rotaţie a palelor instalaţiei [rad/s], R  raza palelor

instalaţiei eoliene [m].
a) b) c) d)
e) f) g) h)
Fig. 4.5  Tipuri de instalaţii eoliene:
a) H-Darrieus; b) Darrieus; c) Savonius; d) moara de vânt olandeză;
e) moară de vânt americană; f) cu 3 pale; g) cu două pale; h) cu o pală.
În figura 4.6 este indicată şi curba teoretică de conversie precum şi limita

conform legii lui Betz*) [4.2, 4.3]
În analiza comparativă a acestora sunt luate în considerare următoarele aspecte
principale:
 performanţa energetică;
*)
Albert Betz - fizician german care a formulat legea în anul 1919.
 investiţia necesară;
 posibilitatea de conectare la maşina de lucru;
 zgomotul acustic;
 încadrarea în mediul ambiant;
 simplitatea în exploatare.
Eficienţa conversiei Cp
0,7
Limita Betz
0,6
Curba teoretică de conversie pentru pale perfecte
0,5 Rotor cu
Roata de trei pale
0,4 vant
americana
0,3 Rotor cu
Rotor cu ax Rotor cu
vertical Darrieus doua pale o pală
0,2
Roata de vant olandeză
0,1
Rotor cu ax vertical Savonius
00 2 4 6 8 10 12 14 16 
Fig. 4.6  Eficienţa conversiei pentru diferite tipuri de instalaţii eoliene în funcţie de viteza
de calcul .
Datele din figura 4.6 pun în evidenţă faptul că turbina cu 3 pale prezintă cele
mai bune performanţe, ceea ce a determinat ca utilizarea acesteia să fie, în prezent,
practic generalizată pentru instalaţiile eoliene destinate producerii energiei
electrice.
Turbina cu două pale, deşi are performanţe puţin mai reduse, are un domeniu
mai mare în care poate fi obţinută o conversie ridicată a energiei fluxului de aer.
Schema generală de principiu a conversiei energiei într-o instalaţie eoliană
este indicată în figura 4.7 [4.2]. În principiu, o instalaţie eoliană are trei părţi
principale: mecanică, electrică, informatică. Rolul paltformei informatice este
deosebit de important în funcţionarea instalaţiei la parametri de performanţă în
condiţiile specifice de conectare la reţeaua electrică publică.
Pw Turbina eoliană Pm Transmisia Pg Generator Pe

CP m m g g 
Fig. 4.7  Sistemul de conversie a energiei într-o instalaţie eoliană.
Puterea Pw determinată de deplasarea maselor de aer conduce la rotirea

turbinei eoliene caracterizată de factorul de performanţă Cp , obţinându-se o rotaţie
cu viteza unghiulară m a arborelui turbinei. În cazul instalaţiilor cu cutie de viteze

la arborele de viteză ridicată rezultă o viteză unghiulară g şi puterea Pg (transmisia
este caracterizată de randamentul m). Generatorul electric, având un randament
g , asigură la ieşire puterea Pe cu o pulsaţie . În acest fel, puterea electrică
generată rezultă
(4.4)
4.4. Puterea preluată din masele de aer în mişcare
Puterea Pw preluată de turbina eoliană din masele de aer în mişcare poate fi
determinată pe baza energiei cinetice W a acestora pentru o viteză v1 în faţa palelor
instalaţiei eoliene şi v2 în spatele acestora (fig. 4.8)
, (4.5)
în care m este masa fluxului de aer care determină mişcarea turbinei.
v1 v2
Aria A
D
v1 v2
Fig. 4.8  Instalaţie eoliană.
Puterea teoretică PWt ce poate fi obţinută rezultă
(4.6)
,
în care t este timpul, V – volumul masei de aer şi   densitatea aerului (aer  1,23
kg/m3).
Volumul mediu în unitatea de timp V/t poate fi determinat din aria transversală
A baleiată de pale (fig. 4.8) şi din viteza medie vmed
, (4.7)
Puterea teoretică PWt ce poate fi obţinută rezultă
(4.8)
.
Expresia (4.8) pune în evidenţă o variaţie a puterii teoretice PWt în funcţie de

raportul v2/v1 de forma indicată în figura 4.9.
Alegerea corespunzătoare a raportului v2/v1 permite maximizarea puterii
preluată din energia maselor de aer.
(4.9)
.
Din relaţia (4.9) rezultă
. (4.10)
Pentru valoarea raportului indicat în relaţia (4.10), puterea maximă ce poate fi
preluată din energia maselor de aer rezultă
. (4.11)
Puterea disponibilă a unei instalaţii eoliene este proporţională cu puterea a
treia a vitezei vântului şi cu aria baleiată de către palele instalaţiei.
PWA,
  A  v13
4
0 1/3 1 v2/v1
Fig. 4.9  Variaţia puterii preluată
din masele de aer.
În cazurile reale, profilul vitezei vântului în zona instalaţiei eoliene este

indicat în figura 4.10 [4.4]
v1 v2
v
v1
0
x
Fig. 4.10  Variaţia vitezei maselor de aer în zona
turbinei eoliene.
Puterea posibilă a maselor de aer neperturbate PWn poate fi determinată din

relaţia
. (4.12)
Dacă se compară relaţiile (4.11) şi (4.12) se observă faptul că turbina eoliană
poate prelua numai o parte din energia maselor de aer
. (4.13)
Relaţia (4.13) numită legea lui Betz pune în evidenţă faptul că, teoretic, nu
poate fi preluată din energia vântului decât cel mult 59% (valoarea ideală a
factorului Cp este de 0,59).
În realitate factorul Cpr nu are valoarea ideală Cp din legea lui Betz, deoarece
apare necesitatea de a controla funcţionarea instalaţiei (la viteze mari ale vântului
este necesar a reduce valoarea Cpr pentru a proteja instalaţia). În general factorul
Cpr = Cpr(,) este funcţie de viteza relativă  şi unghiul de control  al palelor.
Factorul Cpr este o mărime specifică a fiecărei instalaţii eoliene, depinzând de
caracteristicile sale aerodinamice precum şi de modul de reglarea a puterii
instalaţiei. Modul de variaţie a factorului Cpr cu viteza relativă  şi unghiul de
control  trebuie să fie indicat de constructorul instalaţiei eoliene.
În figura 4.11 este indicată variaţia factorului Cpr pentru o instalaţie eoliană.
Cpr
=1
0,45
0,40
=3
0,35
=5
0,30
0,25
=7
0,20
0,15
=9
0,10
=11
0,05
00 2 4 6 8 10 12 14 
Fig. 4.11  Variaţia factorului Cpr în funcţie de unghiul de reglare 
şi de viteza relativă .
Cu suficientă exactitate, factorul Cpr poate fi calculat din relaţia [4.5, 4.6]
(4.14)
,
în care mărimea de calcul a rezultă din expresia
. (4.15)
Factorii din relaţia (4.15) au valorile c1 = 0,5176; c2 = 116; c3 = 0,4; c4 = 5,0;

c5 = 21; c6 = 0,0068.
Datele din figura 4.11 pun în evidenţă faptul că valoarea maximă a factorului
Cpr este de numai 0,47 , mult mai mică decât limita Betz Cp = 0,59 şi pentru a
obţine o putere maximă din energia vântului, instalaţiile se dimensionează pentru
nominal 7.
Având în vedere şi randamentul instalaţiei (pale, generator, convertor,
transformator, alte servicii proprii) pentru zona normală a vitezei vântului, rezultă
că, în realitate, poate fi preluată numai între 0,1 şi 0,3 din energia vântului [4.7].
Domeniul de utilizare al vitezei vântului este de la circa v1,min = 3,5 m/s la v1,max
= 20  30 m/s, însă pentru viteze ale vântului peste 15 m/s puterea generată de
instalaţie se menţine la o valoare practic constantă prin modificarea adecvată a
factorului Cpr (modificarea unghiului de control ), astfel încât curba de variaţie a
puterii generată de instalaţie, în funcţie de viteza vântului, are forma indicată în
figura 4.12 [4.8].
P [%]
100
P
Domeniu cu Domeniu cu
80 Cpr = const. P= const.
60
Cpr
40
20
Pornire Blocare
00 5 10 15 20 25 v [ms]
Fig. 4.12  Curba puterii generate de o instalaţie eoliană
şi variaţia factorului Cpr .
Progresele tehnologice privind realizarea instalaţiilor eoliene a permis o

creştere constantă a înălţimii instalaţiei asigurând astfel şi o mai bună utilizare a
energiei vântului (având în vedere şi faptul că odată cu distanţa de la sol creşte
viteza medie a vântului)  figura 4.13.
11,2P
4,6P
3D
P 2D
3H
D 2H
H
Fig. 4.13  Relaţia dintre puterea instalată şi diametrul elicei.
Din figura 4.13 se observă faptul că puterea grupului eolian creşte odată cu
înălţimea H a turnului mai repede, de peste 11 ori, atunci când aria aria suprafeţei
baleiată de elicea instalaţiei creşte de 9 ori, având în vedere creşterea vitezei
vântului, la înălţimea grupului.
În mod obişnuit, caracterizarea instalaţiilor eoliene poate fi făcută pe baza
puterii specifice Ps (SRC  specific rated capacity) definită ca raportul dintre
puterea nominală a generatorului şi aria baleiată de palele instalaţiei
. (4.16)
Valoarea puterii specifice creşte odată cu raza palelor, având valori de la 0,2
kW/m2 în cazul rotoarelor cu raza de 5 m până la 0,5 kW/m 2 la o instalaţie cu raza
de 60 m şi ajungând chiar la 0,7 kW/m2 în unele cazuri.
4.5. Energia generată de instalaţii eoliene

Estimarea energiei produse este un factor important în cadrul deciziei privind
investiţia în parcurile eoliene. Pentru estimarea energiei produse sunt necesare
următoarele informaţii [4.1]:
 variaţia pe termen lung a vitezei vântului la nivelul axului instalaţiei pe baza
măsurătorilor efectuate în amplasament;
 pierderile datorate siajului instalaţiilor din parcul eolian;
 pierderile mecanice şi electrice;
 variaţia, pe termen lung, a densităţii aerului în amplasament;
 caracteristicile topografice ale amplasamentului şi ale zonei înconjurătoare.
Estimarea variaţiei pe termen lung a vitezei vântului, precum şi a pierderile
datorate siajului necesită utilizarea unor programe specializate. Acurateţea
rezultatelor acestor programe depinde mult de modul în care a fost determinată,
prin măsurători, roza vânturilor în amplasament, precum şi de experienţa opera-
torului care trebuie să ia în consideraţie aspecte concrete pe amplasamentul studiat.
Ca exemplu, în figura 4.14 este indicat modul în care o denivelare de teren poate
determina modificarea circulaţiei aerului.
Fig. 4.14  Circulaţia aerului în apropierea

unui deal.
Înregistările privind viteza vântului în zonă sunt efectuate la o înălţime

deasupra solului egală cu înălţimea h1 la care se află rotorul turbinei eoliene. În
cazul efectuării determinărilor la o înălţime diferită de cea la care este situat axul
turbinei eoliene este posibilă recalcularea vitezei vântului pe baza relaţiei [4.9]
, (4.16)
în care vh1 este viteza cunoscută a vântului la înălţimea h1 , vh2  viteza estimată a
vântului la înălţimea h2 a rotorului turbinei, r  factor de rugozitate a terenului
care are valori orientative indicate în tabelul 4.1 [4.7].
Analiza de incertitudine şi risc este o parte importantă a studiului privind
amplasamentul şi producţia de energie electrică. În acest scop sunt de parcurs
următoarele etape [4.10, 4.11]:
 identificarea mărimilor de intrare, care pot determina incertitudini;
 ataşarea curbei de repartiţie corespunzătoare, fiecăreia dintre aceste mărimi;
 transpunerea incertitudinilor în termeni de energie;
 determinarea curbei totale de incertitudine;
 evalurea prognozei de producţie a energiei electrice.
Tabelul 4.1
Factori tipici de rugozitate a terenului
Tipul terenului r
Lac, mare, ocean, teren plat 0,10
Teren cu iarbă de circa 30 cm înălţime 0,15
Culturi înalte, garduri vii, arbuşti 0,20
Zone împădurite cu mulţi arbori 0,25
Localităţi mici, cu arbori şi arbuşti 0,30
Zone urbane cu clădiri înalte 0,4
De cele mai multe ori calculele sunt realizate pe un termen de 10 ani. În

general sunt acceptate repartiţii normale ale variaţiei mărimilor, ceea ce, în general,
oferă rezultate suficient de corecte din punct de vedete practic.
Calculele de prognoză, pe termen scurt, devin necesare pentru ca parcurile
eoliene să poată opera cu succes pe piaţa
4.5.1. Repartiţie Weibull

v[m/s]
30
25
20
15
10
5 Instalaţii eoliene 63
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
[luna]
Fig. 4.15 − Variaţia vitezei vântului pe durata unui an (2013).
Variaţia vitezei vântului pe un interval mare de timp este modelată cel mai
bine de repartiţia Weibull FW cu doi parametri [4.2, 4.9], definită de relaţia
, (4.17)
în care k este factorul de formă şi c  factorul de scară.
Relaţia (4.17) indică probabilitatea ca viteza vântului să fie mai mare decât
valoare v. Factorul de scară c este corelat cu viteza medie vmed a vântului prin relaţia
[4.1]
, (4.18)
în care funcţia  este dependentă de factorul de formă luat în consideraţie.

Densitatea de probabilitate fW a funcţiei Weibull rezultă
pentru 0 < v < . (4.19)
În cazul în care determinările se fac pe un interval de un an, densitatea de

probabilitate p(v) [1/(m/s)] se poate determina ca raportul dintre numărul de ore nt
raportat la un an (8760 ore), în care vântul bate cu o viteză cuprinsă între v şi v+v
şi intervalul de viteză v astfel că rezultă
. (4.20)
De cele mai multe ori o modelare suficientă a repartiţiei vitezelor vântului se
obţine cu ajutorul repartiţiei Weibull pentru factorul de formă k = 2. Această formă
specială a repartiţiei Weibull este cunoscută ca repartiţie Rayleigh.
Viteza medie vmed a vântului pe durata unui an poate fi dedusă din relaţia
. (4.21)
În cazul repartiţiei Rayleigh factorul (1+1/k) are valoarea .

În acest fel, este valabilă relaţia [4.2]
(4.22)
Relaţia (4.22) permite determinarea valorii medii a vântului atunci când este
cunoscută pe baza determinărilor experimentale repartiţia Weibull a vitezelor
vântului.
Ca exemplu, în figura 4.15 este indicată variaţia vitezei vântului pe durata
unui an iar în figura 4.16 sunt trasate curba densităţii de probabilitate determinată
pe baza datelor experimentale, curba probabilităţii de depăşire a unei valori date
precum şi curba de repartiţie Rayleigh care aproximează cel mai bine curba
experimentală.
4.5.2. Estimarea energiei generată într-un an

În principiu, există două metode pentru estimarea producţiei unei instalaţii

eoliene [4.12]:
 metoda bazată pe curba de putere şi repartiţia curbei vitezelor;
 metoda bazată de date de exploatare.
În prima metodă se consideră cunoscută prin măsurare, curba de repartiţie a
vitezelor din zonă şi curba puterii generate de instalaţie în funcţie de viteza
vântului (indicată de producătorul instalaţiei). Fiind cunoscute cele două curbe
poate fi estimată energia W dezvoltată de instalaţie pe durata unui an [4.13].
p[%] P
9 P
0,9
8 0,8
7 0,7
6 Ra 0,6
5 0,5
4 0,4
3 0,3
2 0,2
1 0,1
0 0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 v [m/s]
Fig.4.16 – Densitatea de probabilitate a vitezelor vântului, repartiţia Rayleigh Ra
corespunzătoare (c =7,552) şi probabilitatea P de apariţie a unor viteze mai mari
ca o valoare dată.
, (4.23)
în care P(v) este curba puterii generată de instalaţie în funcţie de viteza vântului.
În cazurile practice curbele p(v) şi P(v) sunt indicate numeric şi integrala
(4.23) se rezolvă numeric
, (4.24)
în care fWi(v) este numărul de ore dintr-un an în care vântul are viteza vi , Pi este
puterea generată de instalaţia eoliană la o viteză vi a vântului, n  numărul
eşantioanelor luate în calcul.
Prin înmulţirea valorilor corespondente ale curbei de repartiţie a vitezelor şi a
curbei de variaţie a puterii generate poate fi determinată curba de variaţie a energiei
în funcţie de viteză (fig. 4.17).
În figura 4.18 este indicat un caz practic pentru stabilirea energiei generate de
o instalaţie eoliană într-un an.
Prin eşantionarea curbei de repartiţie a vitezei vântului şi a curbei puterii
generate, utilizând relaţia (4.24), pentru cazul analizat în figura 4.18 rezultă energia
generată de instalaţie egală cu circa 5400 MWh/an. Valoarea astfel dedusă este
estimativă având în vedere faptul că nu sunt luate în consideraţie intervalele de
timp de nefuncţionare (histerezis) până la repornirea instalaţiei după o întrerupere
datorată reducerii vitezei sub cea minimă sau depăşirea vitezei maxime, precum şî
alte opriri planificare sau neplanificate. În acest sens, se face deosebire între
producţia realizată şi producţia planificată (calculată). Diferenţa celor două valori
este energia pierdută [4.12].
P(v)
fW(v)
zile/an P [kW]
540
480 w(v) 2000
420
0 5 10 15 1600v [m/s]
20
360
300 1200
Fig. 4.17  Densitatea energiei generată
240
de o instalaţie eoliană.
800
180
120 400
60
00 5 10 15 20 v [m/s] 0 0 5 10 15 20 25 v [m/s]
a)
b)
Fig. 4.18  Repartiţia măsurată a vitezei vântului şi puterea generată de instalaţia eoliană.
Dacă se cunoaşte expresia teoretică a curbei de repartiţie a vitezelor şi se ia în

considerare expresia (4.13) a puterii generate de instalaţia eoliană, se poate estima
energia generată de instalaţie pe durata unui an. În acest scop se determină viteza
de calcul.
, (4.25)
Pe baza vitezei de calcul se poate determina puterea specifică (pe m 2 al

suprafeţei baleiată de turbină)
[W/m2]. (4.26)
În calculele practice, viteza de calcul se determină pe baza valorilor măsurate

vi ale vitezelor pe fiecare eşantion i (i = 1∙∙∙ n) [4.2]
, (4.27)
Pentru curba de repartiţie determinată (fig. 4.16) rezultă o viteză de calcul

v =8,3 m/s. Dacă se consideră densitatea aerului  = 1,23 kg/m3 şi factorul Cp  0,5
din relaţia (4.26) rezultă puterea specifică Ps = 351,6 W/m2.
Puterea disponibilă a instalaţiei eoliene cu o lungime a palelor de 52 m (aria
de baleiaj A = 8532 m2) rezultă 3 MW. Energia dezvoltată într-un an, pentru o
încărcare la putere maximă de 1850 ore/an rezultă W = 5550 MWh/an.
În cea de a doua metodă de calcul sunt utilizate date cunoscute iar evaluarea se
face în funcţie de producţia medie a unor instalaţii asemănătoare sau în funcţie de
viteza medie a vântului în zonă.
Pentru evaluarea producţiei generate de o instalaţie eoliană este folosit şi
factorul de capacitate cf definit ca fiind raportul dintre energia realizată şi energia
maxim posibilă a fi realizată, definită ca fiind energia generată de instalaţie dacă
aceasta funcţionează pe durata analizată (în mod obişnuit un an, la puterea
normată). Sunt utilizate două valori ale factorului de capacitate:
 factorul de capacitate realizat cfr
. (4.28)
 factorul de capacitate posibil
. (4.29)
4.6. Controlul şi limitarea puterii dezvoltate
Controlul puterii dezvoltate de instalaţia eoliană are rolul de a menţine viteza

de rotaţie a elicei la variaţia vitezei vântului în cazul instalaţiilor cu viteză de
rotaţie constantă, de a extrage puterea maximă din energia maselor de aer în
mişcare în cazul instalaţiilor cu viteză de rotaţie variabilă şi de a asigura blocarea
instalaţiei la depăşirea unei viteze critice. În principiu, apare necesitatea orientării
planului de rotaţie al palelor pe direcţia vântului dar şi controlul puterii dezvoltate
de turbina eoliană: prin modificarea unghiului de control  (pitch angle control) şi
prin frânare aerodinamică (stall regulation). Primul sistem asigură modificarea
unghiului palei în raport cu planul de rotaţie în funcţie de viteza vântului pentru a
asigura modificarea vitezei de rotaţie a rotorului, iar al doilea sistem determină
modificarea poziţiei palelor numai atunci când viteza vântului depăşeşte limita de
siguranţă la rafale.
Necesitatea controlului vitezei rotorului apare în 5 intervale caracteristice ale
vitezei vântului:
a) pentru viteze sub viteza minimă vmin funcţionarea instalaţiei nu este
eficientă, este oprită şi este decuplată de la reţeaua electrică;
b) zona în care puterea generată este proporţională cu puterea a treia a vitezei

vântului (Cp = const., fig. 4.12), iar viteza de rotaţie a rotorului maşinii variază cu
viteza vântului;
c) zona cu viteze mari ale vântului în care viteza de rotaţie a maşinii este
limitată la o valoare corespunzătoare celei de dimensionare; în acest caz factorul Cp
are valori mai reduce faţă de valoarea maximă a acestuia iar puterea generată
rămâne practic constantă (fig. 4.12), egală cu valoarea de dimensionare;
d) în zona unor vânturi puternice (rafale) puterea generată rămâne practic
constantă dar este necesară intervenţia unui sistem de frânare pentru a disipa
energia suplimentară de scurtă durată;
e) pentru viteze peste viteza maximă vmax instalaţia este oprită prin reglarea
adecvată a poziţiei palelor în raport cu direcţia vitezei vântului (poziţie drapel a
palelor), pentru a asigura protecţia instalaţiei la suprasolicitări mecanice şi electice.
Inerţia ridicată a palelor instalaţiei trebuie să fie luată în consideraţie la
stabilirea posibilităţilor de control a vitezei rotorului.
Controlul puterii generate de instalaţiile eoliene este necesar şi pentru
asigurarea funcţionării în siguranţă a sistemului electroenergetic în care sunt
conectate acestea (de exemplu, pentru a corespunde unei rezerve terţiare reduse
existente la un moment dat), dar si în condiţii de avarii în sistem. În acest sens,
puterea de consemn este indicată de către operatorul de sistem (OTS).
4.6.1. Controlul orientării după vânt

Sistemul de control al orientării pe direcţia vântului are rolul de a asigura
maximizarea puterii preluate din energia maselor de aer în mişcare, pentru o
anumită viteză a acestora. Încă din faza de proiectare, pe baza datelor cunoscute
privind roza vânturilor, instalaţia eoliană este astfel orientată încât să fie necesară o
utilizare cât mai redusă a acestui sistem de control. O rotire rapidă a instalaţiei,
având un moment mare de inerţie, necesită un cuplu important, însoţit de zgomot
care poate depăşi valorile admise. Totuşi, reglarea în direcţia vântului este necesară
pentru obţinerea unei extrageri maxime din energia maselor de aer în mişcare.
4.6.2. Controlul vitezei de rotaţie în instalaţiile cu viteză

constantă
Instalaţiile cu viteză constantă utilizează, în mod obişnuit, generatoare

asincrone cu rotorulul în scurtcircuit, conectate direct la reţeaua electrică publică
ceea ce impune o viteză de rotaţie practic constantă a rotorului maşinii şi deci un
control automat al vitezei de rotaţie a palelor pentru a limita supraîncărcare
generatorului dimensionat pentru o anumită viteză de rotaţie. Puterea dezvoltată de
o instalaţie cu viteză constantă depinde direct de viteza de rotaţie de dimensionare
a rotorului iar alegerea vitezei nominale a rotorului turbinei se face astfel încât să
se asigure performanţa maximă la viteza cea mai probabilă a vântului în condiţiile
specifice de la locul de amplasare, pentru unghiul fix  la care a fost dimensionat
sistemul aerodinamic.
Frânarea aerodinamică pasivă (stall regulation), în acest caz, este cel mai
simplu şi are în vedere faptul că la menţinerea constantă a vitezei de rotaţie a
axului turbinei, odată cu creşterea vitezei vântului puterea generată scade (fig. 4.11,
în care Cpr este invers proporţional cu viteza vântului dacă viteza m rămâne
constantă) având în vedere trecerea de la un regim laminar de curgere la un regim
turbulent (fig. 4.3). În acest fel, nu se ajunge la supraîncărcarea generatorului.
Reglajul aerodinamic pasiv se bazează pe principiul aerodinamic conform căruia
atunci când unghiul de atac atinge o anumită valoare (punct de frânare), forţa
portantă rămâne constantă sau chiar se reduce şi se limitează cuplul la arborele
maşinii datorită trecereii de la un regim laminat de curgere a aerului la un regim
turbulent (fig. 4.19). Ar fi ideal dacă ar fi posibilă generarea conform diagramei
teoretice din figura 4.12. Principalul avantaj al acestui sistem de reglare este
simplitatea, curba de putere a generatorului fiind stabilită de caracteristicile
aerodinamice ale palelor. Nu sunt necesare servomotoare pentru rotirea palelor, dar
sunt necesare totuşi sisteme eficiente de frânare în cazuri de pericol.
Principalul dezavantaj constă în faptul că pentru viteze mai mari decât viteza
de dimensionarea apare instabilitatea puterii generate având în vedere amortizarea
aerodinamică diferită în lungul palei. Această problemă apare în mod pregnant în
zone cu turbulenţe în care reglajul aerodinamic nu asigură în mod eficient limitarea
suprasolicitărilor instalaţiei. În acest fel, instalaţiile cu reglaj aerodinamic cu unghi
 constant necesită o dimensionare la eforturi mecanice (pale, turn) mai mari decât
celelalte tipuri de instalaţii.
v1 v1
vrp vrp
vrv β
vrv
α
β
α
Direcţia vântului Direcţia vântului

neperturbat neperturbat
Fig. 4.19  Frânarea aerodinamică la creşterea unghiului de atac α.
O variantă a acestui sistem este frânarea aerodinamică activă (active-stall) în

care sistemul asigură rotirea automată a palelor (pitch control) în poziţie de frânare
aerodinamică atunci când vântul atinge o viteză presetată. Rotirea palelor se face
într-un sens invers celui corespunzător controlului unghiului de rotire (pitch
control) fiind astfel cunoscut şi ca control negativ la unghiului de rotire (negative
pitch control). Un avantaj esenţial al acestui mod de control al puterii este faptul că
palele rămân blocate la vânt peste cel normat, astfel încât rafalele de vânt sunt
sesizate mult mai puţin în variaţia ciclică a încărcării palelor şi a puterii la ieşire.
Este suficientă numai o variaţie mică a unghiului de rotire a palelor pentru a
menţine puterea la ieşire egală cu cea normată, nefiind necesar un domeniu mare de
reglare a unghiului de rotire a palelor (positive pitch control). O frânare aero-

dinamică completă necesită un unghi al palelor de numai circa 20 astfel încât
puterea sistemului de reglare este mult mai mică decât în cazul sistemul pozitiv de
reglare a palelor (positive pitch control). Principalul dezavantaj al controlului
aerodinamic este dificultatea în predicţia cu precizie a comportării aerodinamice în
cazul circulaţiei aerului în condiţii de blocare aerodinamică.
În timp ce în cazul frânării aerodinamice pasive curentul de aer se scurge în
jurul palelor fixe, la frânarea aerodinamică activă palele asigură o rotaţie astfel
încât să asigure controlul circulaţiei fluxului de aer în jurul palei.
Reglajul unghiului de control  (pitch control) este o altă posibilitate de a
asigura menţinerea constantă a vitezei rotorului.
În mod obişnuit, acest lucru se realizează prin reglarea unghiului de control 
în funcţie de abaterea dintre puterea nominală a generatorului şi puterea dezvoltată
de turbina eoliană, măsurată de către traductorul de putere. Schema utilizată (fig.
4.20) [4.13, 4.14] urmăreşte reducerea abaterii de putere şi deci menţinerea
constantă a vitezei de rotaţie a turbinei eoliene prin variaţia unghiului de control 
(pitch angle), ceea ce permite controlul cuplului dezvoltat de turbina eoliană în
funcţie de viteza vântului.
În figura 4.21 sunt exemplificate cele trei moduri moduri de reglare de puterii
disipate.
Putere
setată
Putere Putere Putere
Vânt generată Traductor măsurată Regulator transferată Reţea
de putere electrică
Valoare
Rotire Traductor unghi control
pale unghi control
(pitch control)
Fig. 4.20  Schema de control a puterii în cazul instalaţiilor cu viteză constantă

(generator asincron cu rotor în scurtcircuit).
=/2 
Direcţia vântului
neperturbat
a) b)
c)
Fig. 4.21  Reglajul puterii generate de instalaţiile eoliene:
a) aerodinamic pasiv (stall), b) reglaj aerodinamic activ (active-stall), c) reglajul unghiului
de control (pitch angle).
4.6.3. Controlul vitezei de rotaţie în instalaţiile cu viteză

variabilă
Modificarea unghiului  al palelor (pitch angle) este cel mai întâlnit mijloc de
control al cuplului la arbore, a puterii generate şi de limitare a vitezei de rotaţie a
palelor la vânt puternic. La creşterea unghiului de reglare  este redus factorul Cpr
şi maximul curbei Cpr = f () este deplasat spre valori mai reduse ale mărimii  (fig.
4.12). Palele turbine se rotesc atât timp cât cuplul la arborele maşinii este mai mare
decât cuplul de pornire. La depăşirea unei valori impuse, sistemul de control
determină rotirea palelor pentru unghi =90 (poziţie „drapel”).
În figura 4.22 este prezentată, orientativ, variaţia puterii preluată din masele de
aer în mişcare, în funcţie de viteza vântului şi valoarea corespunzătoare a unghiului
de control  [4.4, 4.15].
P/Pr β []
1,0 25
0,8 20
P β
0,6 15
0,4 10
0,2 5
0 0
0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2 1,4 1,6 v1/vr
Fig. 4.22  Variaţia puterii P generate de instalaţie şi
variaţia corespunzătoare a unghiului de control .
Sistemul de control al unghiului de reglare  este indicat în figura 4.23. Blocul

de comandă primeşte informatii privind viteza vântului, viteza de rotaţie a rotorului
turbinei eoliene şi puterea de ieşire a generatorului. Valoarea stabilită a unghiul de
control este transmisă servomotoarelor care asigură ajustarea unghiului .
Vânt
Cuplu Generator
motor
Anemometru Comandă
unghi  Putere de iesire Viteza de rotaţie
generator a palelor
Viteza Servomotor
vântului generată
Valoare unghi 
Bloc de
comandă
Fig.4.33 – Schema sistemului de control a unghiului .

Sistemul de reglare a unghiului de control β deşi necesită echipamente

suplimentare, electrice şi hidraulice, este mai precis faţă de frânarea aerodinamică
şi răspunde mai bine în cazul unor condiţii extreme. În figura 4.24 este prezentat
modul în care este asigurat controlul puterii generate, în cazul sistemului de reglare
a unghiului de control β (curba a) şi în cazul utilizării sistemului de frânare
aerodinamică (curba b) [4.16].
P [MW] b
2,25 a
2,00
1,75
1,50
1,25
1,00
0,75
0,50
0,25
00 5 10 15 20 v [m/s]
Fig. 4.24  Controlul puterii generate cu unghiul β

(curba a) şi prin frânare aerodinamică (curba b).
În cazul instalaţiilor cu viteză variabilă este posibil controlul direct al cuplului

la arborele generatorului, astfel că viteza de variaţie a rotorului poate să varieze
între anumite limite impuse. La viteze reduse ale vântului, viteza de rotaţie a
rotorului poate fi ajustată în raport cu viteza vântului astfel încât să se obţină o
valoare maximă a factorului Cpr şi deci o putere maximă preluată din masele de aer
în mişcare. În acest fel, o instalaţie cu viteză variabilă poate prelua din masele în
mişcare o putere mai mare decât o instalaţie cu viteză fixă.
4.7. Amplasarea centralelor eoliene în teren
Alegerea amplasamentului unui parc eolian prezintă o importanţă deosebită

atât din punctul de vedere al eficienţei investiţiei, cât şi din punctul de vedere al
acceptabilităţii pentru populaţie. De asemenea, costurile de conectare la reţeaua
electrică publică sunt influenţate de poziţia amplasamentului în raport cu punctul
de conectare.
La definitivarea amplasamentului trebuie cunoscute următoarele aspecte
generale [4.17]:
 caracteristicile vântului din zonă;
 graficul temperaturilor din zonă;
 umiditatea atmosferică;
 densitatea aerului;
 iradianţa solară;
 fenomene meteologice importante;
 activitatea oragioasă;
 prezenţa substanţelor chimice active;

 prezenţa particulelor mecanice active;
 salinitatea;
 activitatea seismică în zonă;
 structura solului;
 posibilitatea ocupării terenului datorită restricţiilor ecologice.
Desigur că în cazul instalaţiilor în largul mării sunt necesare informaţii
suplimentare legate de specificul amplasamentului.
Instalaţiile eoliene actuale sunt realizate, în general, pentru următoarele
condiţii climatice:
 temperatura mediului ambiant: 10C până la +40C;
 umiditatea relativă: 95%;
 atmosferă nepoluată;
 radianţa solară: 1000 W/m2 ;
 densitatea aerului: 1,225 kg/m3 .
Existenţa, în zona amplasamentului a altor condiţii climatice trebuie să fie
incluse în caietul de sarcini realizat de beneficiar.
În zona amplasamentului trebuie să existe o reţea electrică publică pentru a
permite conectarea parcului eolian, caracterizată de:
 variaţii de tensiune în banda de  10% din tensiunea nominală;
 variaţii de frecvenţă în banda  2% din frecvenţa nominală;
 nesimetrie de tensiune sub 2%;
 numărul de evenimente în reţeaua electrică să fie limitat.
O atenţie deosebită trebuie acordată topografiei amplasamentului,
caracterizată prin abaterile de la forma plană care ar putea afecta curgerea maselor
de aer şi posibilitatea utlizării complete a energiei vântului. În acest sens, în figura
4.25 sunt indicate condiţii practice pentru evitarea zonelor de turbulenţă ale
vântului datorită obstacolelor din teren.
La alegerea amplasamentului parcului eolian şi plasarea instalaţiilor eoliene
este necesar a evalua siajul elicelor instalaţiilor în funcţie de direcţiile
predominante ale vântului. Nu se ia în considerare siajul elicelor dacă spaţiul între
rândurile plasate perpendicular pe direcţia predominantă a vântului este mai mare
de 3D, în care D este diametrul elicei instalaţiei (fig. 4.26). Distanţa dintre
instalaţiile eoliene, pe acelaşi rând, nu trebuie să fie mai mică de D.
Aşezarea grupurilor eoliene în siajul altor instalaţii poate determina pierderi de
până la 15% faţă de cazul utilizării vântului neperturbat. Amplasarea instalaţiilor
eoliene trebuie făcută astfel încât să fie utilizat cât mai eficient terenul disponibil,
dar să se limiteze piederile datorate influenţei reciproce a instalaţiilor.
Amplasarea turnurilor instalaţiilor eoliene se face astflel încât să poată fi
preluată puterea maximă din fluxul de aer, având în vedere siajul din spatele
turbinelor eoliene şi influenţa dintre turbinele vecine. Experienţa arată că în mod
obişnuit distanţele dintre turnurile instalaţiilor eoliene au valori în limitele indicate
în figura 4.27 [4.2] pentru un teren plat. În acest fel, un parc eolian cuprinzând 40
instalaţii eoliene, fiecare cu puterea nominală de 3 MW şi diametrul turbinei de 110
m se întinde pe un teren de circa 10 km 2 (100 ha). În realitate instalaţiile eoliene şi
drumurile necesare accesului la acestea ocupă doar câteva procente din

amplasament; restul terenului nu este afectat şi poate avea destinaţia iniţială.
a) b)
H 2H h H H
10h
c) d)
H 2H H H H
10h
e)
f)
Fig. 4.25  Soluţii corecte de amplasare a instalaţiilor eoliene (a), c) şi e)) şi soluţii
nerecomandate (b), d) şi f)).
Vânt predominant Vânt predominant
3D
a) b)
Fig. 4.26  Amplasarea instalaţiilor eoliene pe teren în raport cu vântul predominant:

a) în rânduri; b) sub formă de „pană".
(2∙∙∙4)∙d
(8∙∙∙10)∙d
Direcţia vântului
predominant
Fig. 4.27  Amplasarea instalaţiilor eoliene pe o zonă
plată.
În cazurile reale, în care terenul nu este plat şi este limitat ca suprafaţă

disponibilă, amplasamentul instalaţiilor eoliene în teren se face pe baza unui calcul
de optimizare, astfel încât să rezulte o putere maximă preluată din fluxul de aer.
În calculele efectuate se au în vedere următoarele aspecte [4.2];
 pentru instalaţiile de putere mare, costurile specifice pentru 1 MW sunt mai
mici şi terenul ocupat pentru o putere instalată dată este mai mic;
 utilizarea de instalaţii de putere mare poate reduce energia generată într-un
an de parcul eolian, deoarece oprirea unei instalaţii are un efect mai important
asupra energiei totale;
 un număr redus de instalaţii de putere mare poate conduce la greutăţi în
asigurarea calităţii energiei electrice în punctul de conectare la reţeaua publică
datorită fluctuaţiilor mari de tensiune şi nivelului ridicat de perturbaţii armonice (în
cazul unui mare număr de instalaţii poate avea loc o autocompensare a pertur-
baţiilor în reţeaua proprie a parcului).
Stabilirea potenţialului utilizabil al energiei cinetice a vântului reprezintă
etapa cea mai importantă a procesului de adoptarea a deciziei privind
implementarea instalaţiilor eoliene. Influenţa vitezei medii a vântului în zonă are o
influenţă deosebită asupra parametrilor energetici şi economici ai instalaţiei.
Stabilirea variaţiei vitezei vântului în amplasamentul vizat impune determinări
pe termen lung, baza de date a unor staţii meteologice din zonă oferind numai
informaţii parţiale privind viteza vântului la un nivel de referinţă care nu
corespunde cu înălţimea la care este plasat grupul eolian şi nici cu amplasamentul
pe care urmează a fi implementată instalaţia.
În figura 4.28 sunt prezentate principalele etape legate de alegere a
amplasamentului, analiza eficienţei instalaţiei în locul respectiv şi evaluarea
energiei produse [4.18].
Evaluarea
amplasamentului
Alegerea locului Găsirea unei staţii

stâlpului de măsurare meteo de referinţă
Instalarea stâlpului de Obţinerea datelor

măsurare şi a instru- locale
mentaţiei necesare
Efectuarea
măsurătorilor
Etapa I-a: Corelarea celor două

Stabilirea prin măsurători a seturi de date
regimului
de vânt Stabilirea regimului
estimat de vânt pe
termen lung
Realizarea modelului
topografic al
amplasamentului
Simularea circulaţiei
aerului (vânt)
Evaluarea rezultatelor şi Alegerea grupului

măsuri de îmbunătăţire eolian
Poziţionarea instalaţiei
Etapa II-a: eoliene în amplasament
Stabilirea producţiei brute Stabilirea
a grupului eolian Optimizarea poziţionării în
constrângerilor de
funcţie de siajul elicei şi de
mediu
efectele topografice luând în
considerare constrângerile
de mediu
Evaluarea pierderilor datorate

amplasamentului
Etapa III-a:
Stabilirea producţiei nete a Calculul energiei nete şi a
grupului eolian incertitudinilor
Adoptarea deciziei
Fig. 4.28  Algoritm pentru alegerea amplasamentului unui parc eolian.

Alegerea adecvată a amplasamentului, pe baza algoritmului indicat în figura

4.28 [4.17, 4.18], necesită un interval mare de timp, dar oferă toate datele necesare
realizării unei investiţii eficiente. În România, în mare măsură lipsesc datele
necesare, fiind utilizate date de la staţiile meteologice apropiate sau informaţii
subiective. În mare măsură stabilirea amplasamentului este legată de posibilitate
achiziţionării terenului necesar.
Programele de calcul folosite permit stabilirea unei configuraţii a parcului
eolian cu eficienţă ridicată privind utilizarea energiei vântului (etapa II din
algoritmul indicat în figura 4.28).
La evaluarea caracteristicilor vântului în zonă este necesar a avea următoarele
informaţii, bazate pe valori medii pe 10 minute [4.3]:
 valoarea extremă a vântului pe o durată medie de 10 minute, la înălţimea
axului elicei, cu probabilitate de apariţie la 50 ani;
 curba de densitate de probabilitate a vitezei vântului în intervalul vitezelor
de pornire şi de oprire ale grupului eolian;
 turbulenţele vântului;
 abaterea standard a vitezei vântului în intervalul vitezelor de pornire şi de
oprire ale grupului eolian;
 înclinarea straturilor de aer (în cazul terenurilor cu denivelări);
 neuniformitatea vântului în plan vertical.
Obţinerea unor informaţii veridice privind caracteristicile zonei prezintă o
importanţă deosebită asupra deciziei privind realizarea investiţiei.
Studiile legate de alegerea amplasamentului trebuie să determine direcţia
predominantă a vânturilor şi curbele de repartiţie a vitezelor pe fiecare direcţie. În
figura 4.29 este indicată „roza" vânturilor pentru un amplasament, determinată la
intervale de 30 , indicând probabilitatea apariţiei unui vânt de o anumită viteză pe
direcţia respectivă. Datele obţinute prin măsurători de lungă durată permit
obţinerea informaţiile necesare amplasării în teren a instalaţiilor eoliene.
Deosebit de avantajoase sunt amplasamentele în care „roza" vânturilor are o
formă unidirecţonală (în general, în zone apropiate de litoralul mărilor şi
oceanelor).
Estimarea calităţii solului din punctul de vedere al construcţiei trebuie făcută
de un specialist geolog în domeniu, având în vedere solitările importante asupra
fundaţiei pe durata funcţionării instalaţiei şi în cazul vânturilor care depăşesc limita
de funcţionare.
Pentru evaluarea solicitărilor mecanice ale solului este necesar să se cunoască
valoarea extremă a vântului pe o durată medie de 10 minute, la înălţimea axului
elicei, cu probabilitate de apariţie la 50 ani şi a compara această valoare cu viteza
de referinţă adoptată în calculele de proiectare. De asemenea, este necesar a analiza
stabilitatea construcţiei la activităţile seismice din zonă.
În cazul terenurilor denivelate trebuie analizată influenţa asupra turbulenţei
vântului (fig. 4.14).
Aspectele legate de conectarea la reţeaua electrică publică trebuie analizate,
atât din punctul de vedere al stabilirii punctului de conectare, cât şi al
compatibilităţii în funcţionare (capacitatea de preluare a puterii generate şi
condiţiile privind calitatea energiei electrice) [4.19].
N
NNV NNE
VNV ENE
0∙∙∙5 m/s;
5∙∙∙10 m/s;
V E 10∙∙∙15 m/s;
15∙∙∙20 m/s;
20∙∙∙25 m/s.
5%
VSV 7,5% ESE

10%
12,5%
SSV SSE
S
Fig.4.29  Frecvenţa de apariţie a unui vânt de o anumită viteză [%] pe direcţiile
principale.
4.8. Alegerea grupului eolian

Alegerea grupului eolian se face pe baza datelor privind caracteristicile
amplasamentului, a ofertelor producătorilor, a nivelului invesţiţiei şi a progreselor
tehnologice în domeniu, astfel încât să fie cât mai bine utilizată energia vântului
din zonă.
O clasificare a grupurilor eoliene în funcţie de viteza de antrenare şi tipul de
reglare a puterii dezvoltate de instalaţia eoliana este indicată în tabelul 4.2 [4.3,
4.15, 4.20].
Tabelul 4.2
Clasificarea tipurilor de grupuri electrice eoliene
Controlul puterii
Controlul vitezei Aerodinamic Unghiul palelor Aerodinamic activ
(Stall) (Pitch) (Active stall)
Viteză fixă A A0 A1 A2
B B1
Viteză
C C1
variabilă
D D1
Grupurile de tipul A sunt cu viteză fixă. Sunt utilizate motoare asincrone cu

rotorul în scurtcircuit (SCIG – squirrrel cage induction generator) care se
conectează direct la reţea.
Celelalte tipuri (B, C şi D) sunt reprezentate de grupuri cu viteză variabilă.
Tipul B (cu viteză variabilă limitată) este realizat cu generatoare asincrone cu
rotor bobinat (WRIG – wound rotor induction generator) şi reglarea alunecării prin
încărcarea rotorului pe un rezistor variabil.
Tipul C (cu viteză variabilă şi convertor cu putere redusă) este realizat cu

generatoare asincrone cu rotor bobinat (WRIG) şi foloseşte convertoare
bidirecţionale de putere redusă. Tehnologia este cunoscută sub numele de generator
asincron cu dublă alimentare (DFIG – doubly fed induction generator).
Tipul D (cu viteză variabilă şi convertor) este caracterizat de conectarea la
reţeaua electrică prin intermediul unui convertor de frecvenţă dimensionat la
puterea nominală a generatorului. Este realizat cu generatoare asincrone cu rotorul
în scurtcircuit (SCIG – squirrrel cage induction generator), generatoare sincrone
cu rotor bobinat (WRSG − wound rotor synchronous generator), sau cu gene-
ratoare sincrone cu magnet permanen (PMSG – permanent magnet synchronous
generator).
4.8.1. Generator asincron cu rotorul în scurtcircuit

Schema cea mai simplă de conectare a instalaţii eoliene la reţeaua electrică
este cea utilizând generator asincron cu rotorul în scurtcircuit, cu puteri în general
sub 3 MW, şi conectarea la reţeaua electrică printr-un transformator (fig. 4.30).
Este o instalaţie cu viteză fixă care are avantaje importante precum simplitatea
mecanică, preţ scăzut şi întreţinere uşoară.
0,4 kV; 50 Hz
TS
30 kV; 50 Hz
Soft
Starter
T
A BC
MA
C
kV; 50 Hz
Palele instalaţiei
Generator asincron
Multimplicator de
viteză
Soft Starter
Racord pentru alimen-
Transformator 0,69/20
Reţea de medie
Condensatoare pentru
tensiune
tare servicii proprii
generare putere
reactivă
Fig. 4.30  Conectarea directă la reţeaua electrică a unui generator asincron.
Realizarea vitezei de antrenare necesară  a maşinii asincrone se obţine prin

multiplicarea vitezei de rotaţie a arborelui palelor instalaţiei prin intermediul unui
multiplicator de viteză. În acest fel, instalaţia cuprinde un arbore de viteză redusă
(pe care sunt montate palele instalaţiei) şi un arbore de viteză mare (pe care este
montat rotorul maşinii asincrone). Funcţionarea în regim de generator impune un
regim de viteză practic constantă, superioară vitezei de sincronism a maşinii.
Corelarea dintre viteza de rotaţie a palelor turbinei şi a rotorului generatorului se

realizează prin intermediul multiplicatorului de viteză. În mod obişnuit viteza de
rotaţie a palelor   (0,3∙∙∙0,5)∙ rad/s iar viteza de rotaţie a rotorului r = 50∙
rad/s (1500 rot/min), astfel că este necesar un raport de multiplicare de (100∙∙∙150).
Alunecarea generatorului variază puţin în funcţie de puterea produsă (în jur de
1%), motiv pentru care acest tip de instalaţie a fost denumită cu viteză fixă.
Deconectarea şi conectarea sincronă a maşinii la reţeaua electrică se face cu
ajutorul uni soft starter (scurtcircuitat în funcţionare normală). Datorită curentului
(reactiv) de magnetizare de care are nevoie maşina asincronă, factorul de putere la
producţie nominală este relativ scăzut ridicând, atât probleme de tensiune, cât şi
legate de penalizări din partea Operatorului de reţea. Pentru compensarea puterii
reactive se utilizează, în mod obişnuit, baterii cu condensatoare C, cu mai multe
trepte, conectate în paralel cu generatorul.
În mod obişnuit tensiunea la bornele maşinii asincrone este de 690 V (tensiune
între faze) şi conectarea la reţeaua electrică publică internă a parcului se face prin
intermediul transformatorului instalaţiei T. Pentru alimentarea serviciilor proprii
este utilizat transformatorul auxiliar T 690/400 V.
Circuitul electric este prevăzut cu sisteme de protecţie la scurtcircuit,
suprasarcină şi la supratensiuni.
Pentru a obţine o eficienţă maximă, instalaţia este prevăzuta cu un sistem de
control care urmăreşte menţinerea practic constantă a vitezei de rotaţie a turbinei
independent de viteza vântului.
În general sistemul de control cuprinde o serie de senzori, circuite de acţionare
precum şi circuite informatice care procesează semnalele de la senzori şi determină
comenzile necesare sistemelor de acţionare. Sunt utilizaţi senzori de tipul:
 anemometru;
 giruetă de vânt;
 traductor de viteză a rotorului;
 traductor de putere electrică generată;
 traductor de poziţie a palelor turbinei (valoarea unghiului de control );
 traductor de vibraţie;
 traductoare de temperatură, poziţie etc.
Sistemele de acţionare electrice sau termice asigură modificarea unghiului de
control  (pitch control), acţionarea sistemului de frânare, rotirea instalaţiei pe
direcţia vântului etc.
Schema din figura 4.29 este caracterizată de o eficienţă relativ redusă, având
în vedere faptul că viteza de antrenare a maşinii asincrone este dependentă de
viteza de rotaţie a palelor şi nu poate fi menţinută riguros constantă. Abaterile mici
de la viteza normată, generează pierderi care se disipă în rotorul maşinii sau sunt
preluate de sistemul de frânare (calare) al instalaţiei.
În cazul unor defecte în reţeaua electrică, dacă grupul nu este echipat cu
condensatoare, este posibilă apariţia unei instalabilităţi de tensiune. Astfel, la
apariţia unui defect, viteza rotorului poate creşte (ceea ce are ca efect creştere
alunecării) datorită dezechilibrului între cuplul mecanic şi cel electric. După
eliminarea defectului, generatorul absoarbe o putere reactivă mare din reţea,

conducând şi mai mult la scăderea tensiunii.
Un avantaj al acestei variante funcţionale este aceea că ea nu determină, în
cazurile normale, armonice şi nesimetrie, având în vedere faptul că maşina
asincronă este astfel realizată încât să asigure la borne tensiuni sinusoidale şi
simetrice. Schema este însă sensibilă la perturbaţii sub formă de armonice sau
nesimetrie în curbele de tensiune din nodul în care este conectată instalaţia.
Pentru creşterea ponderii puterii preluate din energia maselor de aer în mişcare
este posibilă realizarea unei scheme cu viteză variabilă, în care generatorul
asincron să fie conectat la reţeaua electrică prin intermediul unui convertor de
frecvenţă (fig. 4.31).
20 kV; 50 Hz
f= 0
Soft
C Starter
A BC T
Bloc de comandă
Multimplicator de viteză
producere putere reactivă

Palele instalaţiei
Generator asincron
Condensatoare pentru
Redresor
Invertor
Soft Starter
Transformator 0,69/20
kV; 50 Hz
Reţea de medie tensiune

Condensator de filtrare
Fig. 4.31  Conectarea la reţeaua electrică a unui generator asincron prin intermediul unui
convertor de frecvenţă.
Convertorul conectat la reţeaua electrică publică are rolul de a controla

puterea activă şi puterea reactivă transmise în reţea iar convertorul are rolul de a
controla tensiunea în circuitul intermediar de tensiune continuă.
4.8.2. Generator asincron cu dublă alimentare
Dezavantajele soluţiei cu maşină asincronă cu rotor în scurtcircuit au condus

la dezvoltarea schemei utilizând rotor bobinat (WRIG), cu puteri în general sub
5 MW, care, printr-o schemă de tip Scherbius numită în mod obişnuit schemă cu
dublă alimentare (DFIG), permite lărgirea domeniului de utilizare eficientă a
energiei vântului (fig. 4.32).
Circuitul rotoric este dimensionat pentru o putere Pr egală cu circa 30% din
puterea nominală Ps a maşinii asincrone (definită pe baza puterii din statorul
maşinii), astfel că viteza de rotaţie a palelor poate avea abateri de  30% faţă de
viteza de sincronism. Dacă intensitatea vântului creşte, viteza de rotaţie a maşinii
asincrone creşte producând o alunecare superioară valorii corespunzătoare vitezei

de rotaţie normate r . Reducerea vitezei şi, deci, a alunecării se face prin
încărcarea suplimentară a rotorului maşinii, având în vedere faptul că alunecarea
este proporţională cu puterea dezvoltată în rotor. Puterea suplimentară cu care se
încarcă rotorul maşinii lucrând cu o alunecare s > sr ( > r) pentru a readuce
maşina la viteza de rotaţie normată r este preluată de convertorul rotorului (cu
regim de redresor) şi este transmis în reţeaua electrică prin intermediul
convertorului de reţea (cu regim de invertor). În acest fel, instalaţia poate oferi o
putere cu 30% mai mare decât puterea nominală, ceea ce prezintă un avantaj
important al acestei scheme.
Diagrama de bilanţ a puterilor din schemă este indicat în figura 4.33 a).
20 kV; 50 Hz
fs = 50 Hz
Soft T
Starter
A BC
Filtru
Convertor bidirecţional
f= 0
MA
C
fr = sfs fs = 50 Hz
Bloc de control
Fig. 4.32  Schema cu dublă alimentare a unui generator asincron.
v > vN v > vN
Pm Ps Pel Pm Ps Pel
G G
Pr Pr Pr
Pr
D IV IV D
Pm Pm
Pr
Ps Pr
Ps
Pr Pr
Pel Pel
a) b)
Fig. 4.33  Funcţionarea instalaţiei eoline cu dublă alimentarea la viteze ale vântului mai mari
decât cele de dimensionare (a) şi la viteze ale vântului mai mici decât cele de dimensionare (b).
De remarcat faptul că în rotorul maşinii frecvenţa curentului electric este mai

mică decât în stator (frot = sfstator ; fstator = 50 Hz) şi conectarea la reţeaua electrică a
circuitului rotorului se poate face numai prin intermediul sistemului de redresare-
invertare. De asemenea, tensiunea la bornele de ieşire ale invertorului este mai
mică decât tensiunea de la bornele statorului astfel încât transformatorul de reţea
trebuie să aibă o înfăşurare suplimentară pentru conectarea circuitului rotorului [4.1,
4.2].
La reducerea vitezei de rotaţie a maşinii sub valoarea r , prin intermediul celor
două convertoare (convertorul de reţea în regim de redresor, iar convertorul rotorului în
regim de invertor) se transferă putere din reţeaua electrică în rotor pentru a menţine
viteza constantă şi egală cu r . Funcţionarea maşinii asincrone în schemă Scherbius
asigură „sincronizarea" acesteia, viteza de rotaţie a rotorului fiind egală cu r,
statorul fiind conectat la reţeaua electrică cu frecvenţa de 50 Hz. Maşinile actuale
permit menţinerea constantă a vitezei de rotaţie la variaţii în limitele de  30% ale
puterii la arborele grupului eolian. Diagrama de bilanţ a puterilor este indicată în
figura 4.33 b).
Controlul circulaţiei puterii active este realizat prin controlul tensiunii din
circuitul intermediar de tensiune continuă (fig.4.34). Convertoarele bidirecţionale
pot fi utilizate, de asemenea, pentru transferul de putere reactivă necesară
circuitului magnetic al generatorului precum şi pentru transferul de putere activă în
reţeaua electrică Pentru limitarea circulaţiei de armonice, circuitul cuprinzând cele
două convertoare este prevăzut cu filtre (în mod obişnuit, filtre inductive).
Control convertor Control convertor
rotor reţea
Control viteză de Pref P UT Qr  r UDC Q
rotaţie:
unghiul de reglare a
palelor şi putere la (s - sr)Ps (s - sr)Ps
arbore
C
R Circuit intermediar
G UT de tensiune continuă
3~ Circuit Ps
crowbar
Fig. 4.34  Structura de bază a unui grup eolian cu generator asincron şi circuit
Scherbius pentru controlul vitezei rotorului.
Rezistorul R (crowbar resistance) din circuitul rotorului are rolul de a proteja

convertorul conectat la reţeaua electrică la solicitări excesive care ar putea rezulta
în prezenţa unor scurtcircuite în reţeaua electrică. În acest caz, rezistorul este
introdus în circuit cu ajutorul unui întreruptor static (în cel mult 10 ms) şi asigură
practic scurtcircuitarea înfăşurării rotorului maşinii asincrone, aceasta funcţionând
în continuare ca o maşină asincronă cu rotorul în scurtcircuit. Tensiunea la bornele
de intrare ale convertorului de reţea este practic nulă, asigurând protecţia acestuia
la supracurenţii de defect. Pe durata defectului, acesta este alimentat de către

maşinina asincronă cu rotorul în scurtcircuit.
După eliminarea defectului, rezistorul R este deconectat (în cel mult 10 ms). În
acest fel, pe durata defectului maşina asincronă rămâne conectată la reţeaua
electrică asigurând condiţia de toleranţă la defect (LVRT  Low Voltage Ride-
Through).
4.8.3. Generator sincron
Funcţionarea grupului eolian cu viteză variabilă şi dotarea acestuia cu

generator sincron, cu puteri care pot depăşi 5 MW, fără multiplicator de viteză de
rotaţie, permite creşterea puterii recuperată, din energie maselor de aer în mişcare,
având în vedere faptul că poate furniza putere în reţeaua electrică într-un domeniu
larg al vitezelor vântului
Generatorul sincron este o maşină care necesită o sursă exterioară pentru
asigurarea fluxului de magnetizarea. Curentul electric necesar pentru magnetizarea
maşinii este circa 1% din curentul electric nominal.
În construcţiile actuale sunt utilizate două tipuri de generatoare sincrone:
 cu magnet permanent (fig. 4.35);
 cu înfăşurare de excitaţie (fig. 4.36).
Primul sistem poate funcţiona independent de reţeaua electrică publică, dar
necesită o tratare deosebită a rotorului pentru a menţine calităţile magnetice ale
acestuia. În figura 4.37 sunt indicate două moduri de realizarea a rotorului
generatorului sincron cu magneţi permanenţi.
Bloc control instalaţie
Control unghi reglare β
Control convertor Uw
Sredresor Sinvertor ir
fs SCH iw
is UDC f = 50 Hz
Filtru T
is ir iw
CDC RCH
A C f= 0
B Redresor Invertor
20 kV; 50 Hz
MS
Fig. 4.35  Schema de conectare la reţeaua electrică a unei instalaţii eoliene cu generator
sincron.
Cel de al doilea tip de generator are avantajul că oferă posibilitatea controlului

puterii reactive şi a tensiunii la borne, dar necesită un circuit special de excitaţie,
alimentat din reţeaua publică.
Control viteză de
rotaţie:
unghiul de reglare a Control convertor Control convertor
palelor şi putere la generator reţea
arbore Pref UDC Q  Ur
P UG
UG Uel
G
3~
Circuit interme-
diar de tensiune
continuă
Fig. 4.36  Structura de bază a unui grup eolian cu generator sincron cu

înfăşurare de excitaţie.
S S
R
R
a) b)
Fig. 4.37 – Generator sincron cu magnet permanent
(R – rotorul maşinii; S – statorul maşinii):
a) axial; b) radial.
În mod obişnuit, schema cu generator sincron este conectată la reţeaua

electrică publică prin intermediul unui convertor de frecvenţă spate în spate (back
to back) cu circuit intermediar de tensiune continuă.
Avantajul important al generatorului sincron constă în faptul că nu există o
legătură electrică directă între reţeaua electrică şi generator, ceea permite să fie
decuplată viteza de rotaţie a palelor turbinei eoliene de frecvenţa tensiunii din
reţeaua electrică publică [4.3]. Rezultă un randament superior al grupului, un factor
de putere ridicat.
Pentru a realiza o frecvenţă la ieşirea generatorului apropiată de cea
recomandată pentru convertorul generatorului reţelei electrice, generatorul este
realizat cu un număr mare de perechi de poli. Dacă viteza de rotaţie a axului
turbinei eoliene (egală cu viteza de rotaţie a rotorului generatorului sincron) este ,

iar frecvenţa dorită la bornele generatorului este fG , numărul de perechi de poli ai
generatorului rezultă din relaţia:
. (4.30)
Astfel, de exemplu, dacă arborele instalaţiei se roteşte cu o viteză de 0,25 rot/s
(1,57 rad/s), iar frecvenţa dorită la bornele generatorului este de 25 Hz, este necesar un
număr de circa 100 perechi de poli ai maşinii. Numărul mare de perechi de poli ai
maşinii determină forma de inel a acesteia.
În figura 4.38 este indicată structura unei instalaţii eoliene prevăzută cu generator
sincron cu rotor bobinat. Sunt prezentate şi principalele caracteristici tehnice ale
grupului.
troliu
Date tehnice
Tehnologice
pală instalaţiei puterea normată 1,8 MW
reglarea poziţiei viteza normată vânt 12 m/s
palelor viteza de oprite 2,5 m/s
diametru rotor 70 m
aria baleiată 3848 m2
viteza rotor 1∙∙∙2,3 rad/s
generator sincron tip inel
motor de reglare
suport maşină
frână Masa
arbore nacela 68,8 t
adaptor pale rotor cu ax 31,7 t
turn (98 m din beton) 861 t
nacela turn turn (86 m, tubular) 219 t
motor de reglare a pală instalaţie
palelor
Fig. 4.38  Instalaţie eoliană cu generator sincron, fără cutie de viteze.
4.9. Structura reţelei electrice a parcului eolian
În general, circuitul de transfer a puterii generate de instalaţiile eoliene

individuale până la staţia de colectare este de tip radial utilizând medie tensiune. Se
consideră că nu sunt necesare legături redundante având în vedere faptul că de cele
mai multe ori liniile din sistemul intern sunt realizate în cablu subteran, de
fiabilitatea ridicată, iar în caz de defect poderea puterii generată de o instalaţie sau
de mai multe instalaţii conectate pe acelaşi circuit este relativ redusă faţă de
puterea totală generată de parcul eolian.
Alegerea concretă a structurii reţelei electrice interne a unui parc eolian
trebuie să aibă în vedere amplasarea reală pe teren a instalaţiilor eoliene, limitarea
investiţiei dar şi limitarea piederilor în reţea. Ca exemplu, în figura 4.39 sunt
indicate diferite structuri ale reţelelor interne ale parcurilor eoliene [4.17].
33 kV
110 kV 110 kV
Staţie
electrică
33 kV
a)
33 kV 110 kV 110 kV
Staţie
electrică
b)
În cazul mai multor grupări în cadrul parcului (fig, 4.39 a)) fiecarea grupare
poate avea o schemă proprie de medie tensiune, transferul în reţeaua publică fiind
realizat prin intermediul unui tansformator MT/IT.
Dacă există grupuri eoliene amplasate la distanţe relativ reduse poate fi utilizat
un singur transformator JT/MT pentru preluarea puterii generate de câte două
instalaţii (fig. 4.39 b)). 110 kV
În cazul puterilorLinie
relativ
33 kVreduse ale instalaţiilor eoliene iar staţia de înaltă
tensiune este în apropiere, legătura la staţie poate fi realizată cu o singură linie de
MT (fig. 4.39 c)).
În figura 4.39 d) este prezentată o schemă cu bară comună la medie tensiune şi
transferul puterii generate prin intermediul unei linii de 110 kV.
Prin calcule de regim de funcţionare se verifică condiţiile de respectare a
nivelului de tensiune pentru c)toate palierele de putere (Pmin până la Pmax) conform
diagramei P – Q a grupului. În cazul în care limite;e normate nu sunt respectate, se
prevăd mijloace de reglare a tensiunii (în special în cazul reţelelor interioare în
cablu şi conectarea centralei eoline într-o reţea electrică extinsă).
33 kV
În cazul instalaţiilor off shore, soluţia de legătura între staţia de 110 kV din
amplasament şi staţia de 400 kV de pe ţărm depinde de lungimea liniei şi de
condiţiile posibile de realizare. De regulă, legătura se face prin cablu subteran. În
figura 4.39 e) este prezentat cazul utilizării unor cabluri de tensiune alternativă,
prevăzute cu echipamente pentru110 kV
compensarea puterii reactive generată de cabluri.
Linie 110 kV
Pentru realizarea aceastor legături, în prezent, sunt utilizate Staţie
din ce în ce mai mult
electrică
legături cu cabluri la tensiune continuă, ceea ce implică existenţa în amplasamentul
off shore a unei instalaţii de conversie tensiune alternativă tensiune continuă iar în
staţia de pe ţărm a unei instalaţii de invertare.
d)
4.10. Conectarea
33 kV
în reţeaua publică a parcurilor eoliene
Preocupările privind poluarea mediului ambiant datorată surselor clasice de

energie electrică a determinat o puternică susţinere a surselor regenerabile de
energie, conducând la creşterea ponderii instalaţiilor eoliene în sistemele
electroenergetice.
Variabilitatea puterii generate, cu 110dese
kV conectări şi reconectări determinate de
valori ale vitezei vântului în afara valorile admise pentru instalaţia 400 kV eoliană, cu
dificultăţi, în unele cazuri, de control al puterii reactive
Cablu 110 kV şi participare la serviciile
de sistem, au determinat ample studii pentru elaborarea de soluţii pentru limitarea
perturbaţiilor asupra sistemului electroenergetic public, asigurarea fiabilităţii şi
securităţii sistemului de alimentare cu energie electrică. De asemenea, studiile
efectuate au urmărit creşterea competitivităţii energiei produse în instalaţiile
eoliene pentru a putea fi tranzacţionată liber pe piaţa de energie.
Funcţionarea parcurilor eoliene în sistemul electroenergetic este condiţionată
de capacitatea de preluare a puterii generate de către reţeaua electrică, de
asigurarea adecvanţei şi a rezervei terţiare e) rapide necesară. Funcţionarea este
reglementată prinFig.normele operatorului
4.39  Structuri deinterne
ale reţelelor transport şi sistem
ale parcurilor (OTS) şi de codurile
eoliene.
tehnice în vigoare. De asemenea, trebuie să se conformeze hotărârilor

guvernamentale şi a ordinelor reglementatorului energetic (ANRE). Parcurile
eoliene trebuie să includă o schemă de protecţie care să se încadreze în schema de
protecţie a sistemului şi să răspundă comenzilor operative ale operatorului de reţea.
În cazuri de pericol în sistem, operatorul de reţea poate dispune reducerea
puterii generate şi chiar oprirea grupurilor eoliene.
Dezvoltarea parcurilor eoliene de dimensiuni mari poate avea o influenţă
importantă asupra condiţiilor de funcţionare a sistemelor electroenergetice.
Deoarece cele mai multe dintre instalaţiile eoliene actuale sunt conectate la reţeaua
electrică prin intermediul convertoarelor de frecvenţă, determinând decuplarea
statorului şi rotorului generatorului de reţeaua electrică, masa inerţială a sistemului
se reduce (convertoarele de frecvenţă nu prezintă inerţie), scade curentul electric de
scurtcircuit în nodurile din sistem şi deci rigiditatea acestora, scade energia cinetică
stocată în masele în mişcare rotativă a maşinilor, scade timpul de răspuns la defecte
din sistem (prin limitarea amortizărilor determinate de grupurile rotative).
Pentru a limita aceste efecte, instalaţiile eoliene moderne încep să fie dotate cu
circuite speciale de utilizare a inerţiei rotorului generatorului [4.21].
Soluţiile actuale sunt bazate, în mare măsură, pe sisteme „inteligente" care
asigură achiziţia, prelucrarea informaţiilor privind mărimile electrice şi
transmiterea de comenzi adecvate instalaţiei de control, astfel încât elementele de
execuţie (circuite cu semiconductoare de putere) să asigure condiţiile necesare
funcţionării sigure a reţelei electrice publice.
Tehnologia FACTS (Flexible Alternating Current Transmission Systems)
pentru cazul instalaţiilor eoliene include în special instalaţii de tip SVC (Static VAr
Compensator) şi STATCOM (Static Synchronous Compensator), utilizate pentru
controlul puterii reactive şi a nivelului de tensiune în punctul comun de conectare
(PCC) cu sistemul electroenergetic [4.22].
Conectarea instalaţiilor eoliene la reţeaua electrică trebuie să aibă în vedere
următoarele aspecte:
 necesitatea controlului puterii reactive (absorbită şi generată);
 calitatea energiei electrice generate (armonice, fluctuaţii de tensiune,
nesimetrie);
 toleranţă la variaţii de frecvenţă (ride through of frequency disturbances);
 toleranţă la variaţii de tensiune (goluri şi creşteri de tensiune);
 controlul de frecvenţă şi dispecerizarea puterii active;
 toleranţă la defecte în reţeaua electrică (ride through of disturbances
following network faults);
 protecţia sistemului de generare la frecvenţe ridicate şi la insularizare;
 protecţia la defecte interne şi la funcţionare instabilă;
 impactul asupra capacităţii de transfer a puterilor în sistemul la care sunt
conectate;
 controlul tensiunii şi puterii reactive;
 amortizarea oscilaţiilor în sistem.
În principiu, condiţiile pentru instalaţiile eoliene nu diferă semnificativ de
condiţiile impuse pentru alte sisteme de generare a energiei electrice.
Parcurile eoliene (centrale electrice eoliene) cu puteri instalate peste 10 MW

intră în categoria centralelor electrice eoliene (CEED) dispecerizabile şi trebuie să
respecte integral condiţiile impuse centralelor electrice clasice, cerinţe impuse prin
reglementările specifice ale operatorului de reţea [4.23, 4.24]:
 la funcţionarea în regim staţionar
 să funcţioneze pe durată nelimitată, fără reduceri de putere activă sau
reactivă, în banda de frecvenţe 49,5 ∙∙∙ 50,5 Hz şi pentru tensiuni în banda
admisibilă (fig. 4.40);
 la valori ale tensiunii în punctul de conectare situate în banda
admisibilă de tensiune, puterea reactivă produsă/absorbită de o CEED trebuie să
poată fi reglată continuu corespunzător unui factor de putere situat cel puţin în
domeniul 0,95 capacitiv şi 0,95 inductiv;
 reglajul tensiune-putere reactivă în punctul de conectare trebuie să
poată fi realizat automat sub una din modalităţi: (a) controlul tensiunii, (b)
controlul puterii reactive schimbate cu sistemul, (c) controlul factorului de putere;
 să poată fi posibilă limitarea puterii produse – din condiţii de congestii
în reţeaua electrică sau de insuficienţă a rezervei rapide în sistemul
electroenergetic;
 să asigure condiţiile de calitate a energiei electrice produse,
conform normelor în vigoare.
P [%]
A
100
C
B
80
60
40
D
20
0
47 48 49 50 51 52 f [Hz]
Fig.4.40  Curba de reglare a puterii active în funcţie de
frecvenţa din sistem.
 la funcţionarea în regimuri dinamice, provocate de perturbaţii în reţea:

 să funcţioneze continuu pentru frecvenţe cuprinse în intervalul 47,5 ∙∙∙
52 Hz, pentru a nu agrava avariile din sistem urmate de deficit de putere activă;
(fig. 4.40);
 CEED trebuie prevăzută cu un sistem de reglaj automat al puterii
active în funcţie de valoarea frecvenţei, din necesitatea participării la reglajul
automat frecvenţă-putere activă în sistem;
 să rămână in funcţiune la apariţia unor goluri şi variaţii de tensiune în

punctul de conectare a căror formă este precizată în reglementare, din necesitatea
de a nu pierde o putere importantă în cazul unor scurtcircuite în zonă.
Cerinţe privind telecomenzile şi telemăsurarea ce trebuie asigurate de
proprietarul CEED:
 toate CEED trebuie să poată fi supravegheate şi comandate de la distanţă;
 centralele electrice eoliene (CEE) cu puteri mai mari de 1 MW trebuie să
asigure transmiterea informaţiilor SCADA către operatorul de reţea; pentru
centralele eoliene cu puterea instalată de peste 5 MW se impune continuitatea
transmiterii informaţiilor la operatorul de transport (OTS);
 funcţiile de comandă şi măsurătorile operaţionale trebuie să poată fi puse la
dispoziţie operatorului de reţea, la cererea acestuia, într-un punct convenit de
interfaţă cu sistemul EMS SCADA;
 teletransmisiile includ cel puţin: puterea activă şi reactivă produsă şi maxim
posibilă, tensiunea, frecvenţa, poziţia elementelor de comutaţie din punctul de
delimitare, energia activă produsă, reglaj f/P (da/nu), viteza şi direcţia vântului,
presiunea atmosferică, temperatura.
Centralele electrice eoliene dispecerizabile trebuie să fie prevăzute cu un
reglaj automat al puterii active în funcţie de frecvenţa din sistem care să actioneze
conform unei curbe prestabilite de către operatorul de sistem (fig. 4.40), în care
punctele reprezentative au coordonatele A [48; 100]; B [49,95; 95]; C [50,05; 95];
D [52; 35].
4.10.1. Toleranţa la goluri de tensiune

Primele instalaţii eoliene erau conectate în reţeaua electrică de distribuţie şi
erau deconectate la apariţia unui defect în reţeaua electrică ce conduce la reducerea
tensiunii în punctul de conectare a instalaţiei în afara limitelor admisibile. Odată cu
creşterea puterii instalate în parcurile eoliene această manevră ar putea conduce la
dificultăţi mari în sistemul electroenergetic determinând reducerea frecvenţei în
sistem dacă rezerva turnantă nu ar putea acoperi deficitul determinat de
deconectarea generatoarelor eoliene. În prezent se impune instalaţiilor eoliene să
nu fie deconectate la defecte şi să asigure funcţionarea în condiţii bine stabilite în
funcţie de durata şi profunzimea reducerii de tensiune (fig. 4.41) [4.23, 4.24].
Principala problemă care rezultă la apariţia golurilor de tensiune este producerea
unui dezechilibru între puterea generată de turbină şi puterea furnizată de
generator. Pot apărea supratensiuni în circuitul intermediar de tensiune continuă şi
o creşterea a vitezei de rotaţie a turbinei.
Instalaţia eoliană trebuie să rămână în funcţiune, să prezinte toleranţă la goluri
de tensiune (LVRT – Low Voltage Ride-Through), atunci când golurile de tensiune
şi variaţia valorii efective a tensiunii în timpul şi după defect, pe una dintre faze sau
pe toate fazele prezintă valori peste curba indicată în figura 4.40. Pe durata golului
de tensiune, instalaţia eoliană trebuie să genereze putere activă corespunzătoare
nivelului tensiunii reziduale şi trebuie să-şi maximizeze puterea reactivă injectată
în reţea. După revenirea tensiunii reţelei la valorile normale de funcţionare,
instalaţia eoliană trebuie să genereze automat întreaga putere activă disponibilă, cu

un gradient cu cel puţin 20% din puterea instalată pe secundă.
Momentul apariţiei
U [ur]
defectului
1,0
0,9
In funcţiune
Durata
defectului Deconectare
0,15
Momentul eliminării defectului
0
0 0,15 0,625 3 t [s]
Fig. 4.41  Curba de toleranţă la defect pentru instalaţii
eoliene.
4.10.2. Controlul puterii reactive
Pentru a asigura o funcţionare economică şi stabilă a sistemelor de transport şi

de distribuţie setarea instalaţiilor de control în PCC se face, în mod obligatoriu, în
funcţie de circulaţia puterii reactive, de tensiune sau de factorul de putere.
În cele mai multe cazuri se impune ca în punctul comun de conectare (PCC),
instalaţiile eoliene să asigure controlul factorului de putere în intervalul 0,95
capacitiv şi 0,95 inductiv. Deoarece viteza vântului are un caracter impredictibil,
puterea generată de instalaţiile eoliene prezintă variaţii în limite largi. În acest fel şi
factorul de putere în punctul de conectare a instalaţiei prezintă variaţii care pot
conduce la depăşirea limitelor admise. Apare necesară utilizarea unor sistem de
control al puterii reactive pentru a asigura menţinerea factorului de putere în PCC
în limitele admise. În acest scop, instalaţiile care nu permit, în mod natural
(generatoare sincrone cu excitaţie fixă, generatoare asincrone), variaţia puterii
reactive sunt prevăzute cu instalaţii de control al puterii reactive.
Schemele actuale ale grupurilor eoliene pot fi realizate astfel încât să genereze
putere reactivă chiar în condiţiile în care puterea activă generată este nulă.
În figura 4.42 [4.22] sunt indicate câteva posibilităţi de conectare a
mijloacelor de control al puterii reactive în reţeaua electrică a parcului eolian.
Pentru controlul puterii reactive pot fi utilizate bobine reglabile B, baterii de
condensatoare comandate în trepte, instalaţii de tipul SVC (Stativ Var Compensator)
compusă dintr-un circuit TCR (Thyristor Controlled Reactor) şi un circuit TSC
(Thyristor Swiched Capacitor) sau STATCOM (Static Synchronous Compensator).
La utilizarea generatorului asincron cu conectare directă, acesta nu poate asigura
reglarea puterii reactive independent de puterea activă, astfel încât pentru controlul
factorului de putere la barele de conectare ale grupului eolian este necesară utilizarea
unor echipamente suplimentare, incluzând o baterie de condensatoare cu mai multe
trepte, conectată la bornele maşini. În figura 4.43 [4.7] este prezentat modul de reglare
al factorului de putere în cadrul unui parc eolian având maşini asincrone din prima
generaţie.
Parc eolian
30 kV 30 kV 110 kV
690 V
STATCOM
C C
B B TSC
TCR
SVC
Fig. 4.42  Mijloace de control al puterii reactive în reţeaua electrică a unui parc eolian.
TC 25 kV
G
3~
TT
PFC TC 110 kV
TT
PFC
G TC
3~
TT
PFC
Dispecer
Circuite de putere
TC Circuite informatice
G
3~
TT
PFC
Fig. 4.43  Schema centralizată de control al puterii reactive într-un parc eolian.
Dispecerul parcului eolian poate asigura reglarea puterii reactive prin comenzi
adecvate sistemelor PFC (Power Factor Corrector) care controlează treptele bateriei
de condensatoare conectată la bornele maşinii asincrone. În acelaşi timp se urmăreşte
menţinerea tensiunii în PCC în limitele admisibile.
Utilizarea instalaţiilor de tip STATCOM (fig. 4.44 a)) sau SVC (fig. 4.44 b))
permite controlul practic în timp real a puterii reactive astfel ca factorul de putere
să se menţină în domeniul acceptat. Utilizarea instalaţiilor de tip STATCOM sau

SVC permite reducerea fluctuaţiilor de tensiune şi astfel se asigură calitatea
energiei electrice în PCC.
MT
PCC
IT/MT
LEA
STATCOM
Grupuri eoliene
Bloc comandă
STATCOM Baterie cu
condensatoare
a)
MT
PCC
IT/MT
LEA
Grupuri eoliene
Filtru TCR TSC
Bloc comandă b)
SVC
MT
PCC
IT/MT
LEA
STAT- STAT- STAT-
COM COM COM
STAT- STAT- STAT-

COM COM COM
Grupuri eoliene
c)
Fig. 4.44  Conectarea instalaţiilor pentru controlul puterii reactive în
parcurile eoliene.
În figura 4.44 a) nivelul de tensiune în punctul comun de cuplare PCC este

controlat cu ajutorul unui STATCOM conectat la barele de medie tensiune ale
parcului, mărimea controlată fiind tensiunea din PCC aflat, în mod obişnuit, la
nivelul de înaltă tensiune al reţelei electrice publice. Controlul factorului de putere
în PCC poate fi realizat cu ajutorul bateriei de condensatoare, cu elemente
conectate prin comenzi de la blocul de comandă STATCOM [4.22].
În schema din figura 4.44 b) controlul puterii reactive (capacitivă şi inductivă)
este realizat cu ajutorul unei instalaţii SVC, conectată la barele de medie tensiune
ale parcului eolian. Se asigură controlul în trepte cu ajutorul unei baterii de
condensatoare cuprinzând condensatoare conectate prin intermediul tiristoarelor
TSC şi controlul continuu cu ajutorul unei bobine controlate TCR. Având în vedere
că la reglajul bobinei apar armonice importante este conectat un filtru acordat pe
armonicele principale.
Instalaţiile STATCOM şi SVC din figurile 4.44 a) şi 4.44 b) pot fi amplasate
şi în staţia de conectare la reţeaua electrică publică. În schema din figura 4.44 c),
controlul puterii reactive este realizat la nivelul fiecărui grup din cadrul parcului
eolian.
În cazul parcurilor eoliene cu generatoare cu viteză fixă, dispozitivele FACTS
(Flexible Alternating Current Transmission Systems) au rolul de a asigura controlul
dinamic al tensiunii şi puterii reactive. Grupurile cu generator asincron cu dublă
alimentare sau cele conectate la reţea prin intermediul unui convertor de frecvenţă
pot să asigure condiţiile impuse privind controlul puterii reactive şi a tensiunii cu
ajutorul sistemului de control, posibil a fi coordonat de la un punct de comandă
pentru fiecare grup. În general, controlul se exercită asupra bateriei de
condensatoare conectată în circuitul intermediar de tensiune continuă al
convertorului.
La utilizarea generatoarelor asincrone, analiza bilanţului de putere reactivă
trebuie să ia în considerare şi necesarul variabil de putere reactivă necesar pentru
magnetizarea circuitului magnetic al maşinii.
În cazul grupurilor eoliene conectate la reţeaua electrică prin intermediul
convertoarelor de frecvenţă, în cazul generatoarelor asincrone cu dublă alimentare
şi în cazul generatoarelor sincrone (grupuri cu viteză variabilă) prezenţa bateriei de
condensatoare din circuitul intermediar de tensiune continuă al convertorului poate
avea un aport important în controlul puterii reactive al fiecărui grup. Dacă se
consideră tensiunea în PCC practic constantă, puterea reactivă Q(t) ce poate fi
controlată de convertorul de reţea este limitată de curentul electric nominal al
semiconductoarelor din circuit şi deci de puterea aparentă nominală Sn a
echipamentului (fig. 4.45) [4.25]
, (4.31)
în care P(t) este puterea activă ce parcurge invertorul de reţea, iar Q(t) corespunde,
de fapt, puterii nonactive (putere reactică plus puterea deformantă).
Puterea activă care poate fi obţinută de la convertorul de reţea este limitată de
caracteristicile convertorului, astfel că puterea reactivă ce poate fi
transmisă/absorbită este limitată teoretic de curba plină din figura 4.45 a). În
realitate producătorii de echipamente limitează puterea reactivă prin curba
punctată, în care puterea reactivă este limitată de capacitatea condensatorului din

circuitul intermediar de tensiune continuă. Dacă instalaţia eolienă este prevăzută cu
STATCOM, zona cuprinsă în interiorul curbei punctate poate fi extinsă cu zona
haşurată (fig. 4.45 b)), astfel că instalaţia eoliană poate genera putere reactivă şi în
lipsa puterii active generate.
Q Q
Sn Sn
0,2 1 P/Pmax 0,2 1 P/Pmax
a)
b)
Fig. 4.45  Domeniile de reglare a puterii
reactive la instalaţiile eoliene conectate la reţea
cu convertor de frecvenţa (a) şi dotate
suplimentar cu STATCOM (b).
În stabilirea schemei de control a circulaţiei de putere reactivă şi a valorii

factorului de putere în punctul de conectare la reţeaua electrică publică trebuie să
fie luat în consideraţie şi aportul liniei de legătură între staţia de colectare a
producătorului şi staţia electrică din sistemul public (fig. 4.39) între care pot fi
distanţe de mai mulţi kilometri. De exemplu, în cazul unei legături în cablu de
110 kV, aportul capacitiv QC al acestuia este
.
În general, aportul capacitiv al cablului poate fi controlat prin conectarea de
bobine la cele două staţii de capăt.
4.11. Efectul instalaţiilor eoliene asupa calităţii energiei

electrice
Unităţile eoliene conectate direct la reţeaua electrică publică sunt caracterizate

de un nivel ridicat al fluctuaţiilor de tensiune, pentru toate cele trei componente ale
acestei perturbaţii:
 variaţiile lente ale tensiunii la borne datorate variaţiilor lente ale vitezei
vântului;
 fluctuaţii de tensiune determinate de fenomene specifice procesului de conversie
(fenomenul de „umbrire” la trecerea palelor în dreptul turnului, conectări şi deconectări
succesive ale instalaţiei);
 fluctuaţii rapide determinate în special de procese pe durata pornirii

instalaţiei.
Instalaţiile eoliene cu conectare directă (instalaţii cu generator asincron cu
rotorul în scurtcircuit şi instalaţiile cu generator asincron cu dublă alimentare),
datorită variaţiei aleatorii a vitezei vântului şi deci a puterii generate determină
importante fluctuaţii ale tensiunii în punctul de conectare în reţeaua electrică
publică. Instalaţiile eoliene cu viteză variabilă sunt conectate la reţeaua electrică
prin intermediul unui convertor de frecvenţă controlat, astfel că fluctuaţiile de
tensiune sunt nesemnificative la ieşirea din invertorul conectat la reţeaua publică.
Ambele tipuri de instalaţii determină însă fluctuaţii de putere determinate de
variaţia vitezei vântului.
Utilizarea unor scheme cu conectare directă, în cazul parcurilor eoliene, poate
determina importante perturbaţii sub formă de fluctuaţii de tensiune datorită
„sincronizării” tuturor generatoarelor asincrone şi deci apariţiei fluctuaţiilor de
tensiune la acelaşi moment.
În ambele tipuri de instalaţii puterea de ieşire prezintă fluctuaţii determinate
de variabilitatea vitezei vântului.
În analiza problemelor de calitate a energiei electrice în prezenţa instalaţiilor
eoliene trebuie luate în consideraţie atât efectele acestora asupra reţelei electrice
publice dar şi efectele perturbaţiilor din reţeaua electrică asupra grupurilor eoliene.
În figura 4.46 [4.1] sunt indicate principalele perturbaţii care pot fi determinate de
instalaţiile eoliene şi transmise în reţeaua electrică (fig. 4.46 a)) dar şi perturbaţiile
din reţeaua electrică ce pot afecta funcţionarea generatoarelor eoliene (fig.4.45 b)).
G Sistemul
3~ energetic
Armonice de curent electric;
Nesimetrie de curent electric;
Putere reactivă (capacitva/inductivă);
Fluctuaţii de tensiune;
Variaţii putere activă;
Contribuţie la curenţii de defect
a)
G Sistemul
3~ energetic
Goluri de tensiune;
Creşteri de tensiune;
Întreruperi de scurtă durată;
Fluctuaţii de tensiune;
Distorsiuni de tensiune;
Nesimetrie de tensiune.
b)
Fig. 4.46  Perturbaţii determinate de instalţiile
eoliene (a) şi perturbaţii determinate de reţeaua
electrică (b)
Predeterminarea efectelor funcţionării instalaţiilor eoliene asupra calităţii

energiei electrice în punctul de conectare este impusă prin normele operatorilor de
reţea care emit avizul de racordare. În acest sens, standardele în vigoare [4.26]
oferă proceduri pentru evaluarea nivelului perturbaţiilor care pot apărea în PCC pe
durata funcţionării instalaţiilor eoliene. Nivelul acestora precum şi performanţele
instalaţiilor eoliene sunt determinate de o serie de factori care trebuie să fie
cunoscuţi înainte de conectarea acestora:
 caracteristicile de ansamblu ale instalaţiei;
 parametrii reţelei electrice la care urmează a fi conectată;
 condiţiile de vânt în amplasament.
În analiza efectuată este necesar ca în primul rând să fie determinată influenţa
asupra profilului de tensiune pe durata de funcţionare precum şi nivelul
fluctuaţiilor de tensiune (efectul de flicker). În acest sens, un rol important îl are
valoarea curentului electric de scurtcircuit trifazat (puterea de scurtcircuit) în
punctul de conectare.
Procesele care au loc la repornirea turbinei eoliene la revenirea vântului cu
viteza minimă necesară şi la deconectarea instalaţiei la atingerea vitezei maxime
admise au o pondere importantă în stabilirea performanţelor din punct de vedere a
calităţii energiei electrice în PCC.
Cunoaşterea nivelului perturbator determinat de funcţionarea grupurilor
eoliene necesită, din partea producătorului acestuia, a rezultatelor unor măsurări
din care să se obţină valorile unor constante necesare calculelor indicatorilor de
flicker. De asemenea, sunt necesare rezultatele măsurărilor privind factorii totali de
distorsiune de tensiune THDU şi de curent electric THDI precum şi a structurii
armonice a curbelor de curent electric.
4.11.1. Perturbaţii sub formă de fluctuaţii de tensiune

Instalaţiile eoliene sunt caracterizate de o variabilitate ridicată a sursei
primare, ceea ce poate determina variaţii mari ale puterii generate într-un interval
redus de timp. În acest caz, la conectarea directă a instalaţiilor eoliene la reţeaua
electrică publică, tensiunea în PCC poate prezenta variaţii importante însoţite de
efect de flicker.
Fluctuaţiile de tensiune, determinate de instalaţiile eoliene cu conectare
directă, rezultă atât în funcţionarea normală a acestora, cât şi la operaţiile de
conectare a instalaţiei la revenirea vântului cu viteza necesară repornirii acesteia. În
funcţie de tipul lor, unele instalaţii eoliene intră în funcţiune la viteza minimă de
pornire, iar altele la viteza normată (de dimensionare). Nivelul perturbaţiilor
generate trebuie să fie cunoscut şi reprezintă un criteriu de conectare la reţeaua
electrică publică [4.27].
Pe durata de funcţionare a instalaţiei, fluctuaţiile de tensiune pot fi determinate
de variaţia rapidă a vitezei vântului, modificarea unghiului de reglare a palelor,
trecerea palelor prin dreptul turnului.
Trecerea palelor instalaţiei eoliene prin dreptul turnului (fig. 4.47 a))
determină o variaţie a puterii preluată de pale din energia maselor de aer în
mişcare, ceea ce se înregistrează ca variaţie a puterii la bornele generatorului, trei
variaţii pe durata unei rotaţii a palelor (fig. 4.47 b) [4.28]. Este numit şi efectul 3P
(3 pulsuri pe o rotaţie a palelor turbinei eoliene).
Pentru o instalaţie eoliană cu o viteză de rotaţie de circa 20 rotaţii/minut, în
figura 4.48 este indicată variaţia puterii la bornele generatorului pe durata unui
minut. Sunt de remarcat cele 60 variaţii rapide ale puterii la bornele generatorului
datorate efectului 3P (frecvenţa corespunzătoare egală cu 1 Hz), dar şi variaţiile
mai lente datorate modificării vitezei vântului.
Nivelul perturbaţiei emisă de o instalaţie eoliană sub formă de fluctuaţii de
tensiune, cu o probabilitate de 99% poate fi determinat din relaţia [4.29]
, (4.31)
în care c(sc,va) este factorul de flicker, definit pentru un anumit unghi sc al
impedanţei reţelei electrice (sc = arctan(Xsc/Rsc), în punctul de conectare al
instalaţiei eoliene, şi pentru o anumită viteză medie anuală va a vântului la
înălţimea axului turbinei eoliene, Sr  puterea aparentă normată a instalaţiei
eoliene, Ssc  puterea de scurtcircuit trifazat în punctul de conectare a instalaţiei
eoliene la reţeaua electrică publică (PCC).
P [u.r]
1
0,99
0,98
0,97
0,96
0,95
0,94 Valori teoretice
Valori reale
0  2 
a) b)
Fig. 4.47  Variaţia puterii dezvoltate de o instalaţie eoliană la trecerea prin dreptul pilonului.
Factorul de flicker c(sc,va) pentru o anumită valoare a unghiului sc , pentru o

anumită viteză va a vântului şi pentru un anumit tip de instalaţie este dat de către
producătorul instalaţiei sau poate fi determinat experimental pe baza unei proceduri
standard [4.29].
În funcţie de nivelul tensiunii la care se conectează instalaţia eoliană unghiul
sc al impedanţei reţelei electrice poate avea valori cuprinse între 30 grade
(instalaţii de medie tensiune) şi 85 grade (instalaţii de foarte înaltă tensiune).
În tabelul 4.3 sunt indicate valori ale factorului de flicker pentru un grup
eolian de 2300 kVA cu generator sincron, pentru diferite viteze ale vântului şi
pentru conectare la reţele electrice cu tensiuni nominale diferite.
În cazul în care în PCC sunt conectate mai multe grupuri eoliene, sumarea
perturbaţiilor sub formă de fluctuaţii de tensiune se face conform relaţiei [4.29]
(4.32)
,
în care ci(sc,va) este factorul de flicker pentru instalaţia individuală i , Sr,i  puterea
normată a instalaţiei individuale i, N  numărul total al instalaţiilor eoliene
conectate în PCC.
P [kW]
380
340
320
300
280
260
240
220
200
180
160
140
120
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 t [s]
Fig. 4.48  Variaţia puterii active a unui grup eolian cu puterea
nominală de 750 kW, pentru o viteză a vântului de circa 6,5
m/s, pe durata unui minut.
Tabelul 4.3
Valorile factorului de flicker c(sc,va) pentru o instalaţie eoliană
cu generator sincron, cu puterea nominală de 2000 kW (2300 kVA)
Viteza medie anuală Unghiul sc al impedantei reţelei în PCC [grade]
va a vântului [m/s] 30º 50º 70º 85º
6 3,1 2,9 3,6 4,0
7,5 3,1 3,0 3,8 4,2
8,5 3,1 3,0 3,8 4,2
10 3,1 3,1 3,8 4,2
În multe cazuri, parcurile eoliene conectate în PCC au acelaşi tip de instalaţii

eoliene şi, în acest caz, relaţia (4.32) devine
(4.33)
.
Relaţia (4.33) este stabilită în ipoteză că cele N grupuri sunt independente, din
punctul de vedere al perturbaţiilor emise. În cazul instalaţiilor eoliene utilizând
generatoare asincrone este posibilă „sincronizarea" rotaţiei palelor instalaţiilor şi
parcul eolian, din punct de vedere al perturbaţiilor, lucrează ca un grup echivalent,
iar nivelul perturbaţiei poate fi calculat din relaţia
(4.34)
Dacă, de exemplu, este conectat un grup eolian de 2,3 MVA, într-o reţea de
medie tensiune (sc = 30 grade) indicatorii de flicker pe termen scurt şi pe termen
lung au valorile
;
În calculul efectuat s-a considerat că viteza medie anuală a vântului este de
8,5 m/s şi în punctul de conectarea puterea de scurtcircuit este de 300 MVA.
4.11.2. Fluctuaţii de tensiune datorate comutaţiilor

Reducerea vitezei vântului sub valoarea minimă de antrenare a instalaţiei
eoliene sau depăşirea valorii maxim admise a vitezei vântului determină
deconectarea instalaţiei de la reţeaua publică. Reconectarea automată, la reapariţia
condiţiilor de funcţionare a instalaţiei determină apariţia unui important curent
electric de pornire (inrush current) şi variaţii de tensiune, percepute sub formă de
flicker [4.3]. În mod normal, fluctuaţiile de tensiune determinate de comutarea
instalaţiilor eoliene sunt mai importante decât cele care rezultă la funcţionarea
continuă.
Nivelul de flicker de scurtă durată la comutaţii ale instalaţiilor eoliene poate fi
determinat din relaţia:
, (4.35)
în care N10 este numărul maxim de operaţii de comutare ale instalaţiei eoliene pe
durata de 10 minute, kf  factorul de flicker la variaţii treaptă, definit pentru o
anumită instalaţie şi pentru un punct de conectare în reţeaua electrică (PCC)
caracterizat de un unghi sc al impedanţei reţelei electrice.
Factorul de flicker la variaţii treaptă kf(sc), pentru o anumită valoare a
unghiului sc şi pentru o anumită instalaţie, este dat de către producătorul
instalaţiei, sau poate fi determinat experimental pe baza unei proceduri standard
[4.29].
În cazul mai multor instalaţii eoliene conectate în PCC, prin sumarea
perturbaţiilor sub formă de flicker de scurtă durată rezultă
, (4.36)
în care N10,i este numărul de operaţii de comutare ale instalaţiei i, pe durata a

10 minute, kf,i  factorul de flicker la variaţii în treaptă, pentru instalaţia eoliană i,
iar Sr,i  puterea normată a instalaţiei eoliene i.
În cazul parcurilor eoliene dotate cu acelaşi tip de grupuri eoliene, relaţia
(4.36) devine
. (4.37)
Unele instalaţii eoliene sunt prevăzute cu sisteme de protecţie care limitează
numărul de comutaţii. Acest aspect trebuie cunoscut din datele producătorului.
Nivelul de flicker de lungă durată poate fi determinat din relaţia [4.29]:
, (4.38)
în care N120 este numărul operaţiilor de comutare ale unei instalaţii eoliene pe
durata a două ore.
În cazul unui număr N de instalaţii eoliene conectate în PCC, nivelul însumat
al perturbaţiei sub formă de flicker de lungă durată este dat de relaţia:
(4.39)
.
În cazul parcurilor eoliene dotate cu acelaşi tip de grupuri eoliene, relaţia
(4.39) devine:
. (4.40)
Valorile N10 şi N120 trebuie cunoscute, din cartea instalaţiei, pentru diferitele
proceduri de conectare a instalaţiilor eoliene la revenirea vântului:
 intrarea în funcţiune la viteza de pornire a turbinei eoliene;
 intrarea în funcţiune la o viteză normată.
În tabelul 4.4 sunt indicate valori ale factorului de fliker kf(sc) pentru un grup
eolian cu puterea de 2300 kVA.
Pe baza informaţiilor producătorului, numărul maxim de operaţii de
comutaţie, N10 şi N120 trebuie cunoscute pentru fiecare tip de operaţie de pornire sau
comutarea generatoarelor. În cazul în care producătorul instalaţiei nu poate preciza
aceste valori se iau în consideraţie valorile:
 N10 = 10 şi N120 = 120 pentru instalaţiile care intră în funcţiune la viteza de
pornire;
 N10 = 1 şi N120 = 12 pentru instalaţiile care intră în funcţiune la viteza
normată.
Tabelul 4.4
Valorile factorilor de flicker kf pentru o instalaţie eoliană cu generator sincron,
cu puterea nominală de 2000 kW (2300 kVA)
Unghiul sc al impedantei reţelei în PCC [grade]
30º 50º 70º 85º
Cu pornire la
0,02 0,02 0,01 0,01
Factorul de flicker kf la viteza minimă
variaţii treaptă Cu pornire la
0,12 0,09 0,06 0,06
viteza normată
Instalaţia este dimensionată pentru N10 = 3; N120=35
Factorul de flicker la variaţii în treaptă kf este definit astfel încât să permită

determinarea tensiunii echivalente treaptă, care conduce la acelaşi nivel al
fluctuaţiilor de tensiune (aceeaşi valoare a indicatorului de flicker) ca şi operaţiile
reale de comutare
, (4.41)
în care dmax este variaţia treaptă echivalentă, în procente faţă de tensiunea normată.
Pentru un grup eolian cu puterea nominală de 2,3 MVA, conectat la o reţea de
medie tensiune, valorile indicatorilor de flicker rezultă:
 conectarea instalaţiei la viteza minimă de pornire a turbinei eoliene
 conectarea instalaţiei la viteza normată de pornire a turbinei eoliene
Conform normelor în vigoare [4.30, 4.31], în condiţii normale de funcţionare,

pe o durată de o săptămână, indicatorul de flicker pe termen lung trebuie să
îndeplinescă condiţia Plt < 1 în 95% din timp, în toate nodurile reţelei de distribuţie.
În cazul conectării în acelaşi nod a mai multor utilizatori perturbatori, efectul
cumulat trebuie să respecte această condiţie.
4.11.3. Variaţii lente de tensiune
Variabilitatea puterii generate de sursele regenerabile de energie, în special

cele cu puteri relativ reduse conectate în reţelele de medie sau de joasă tensiune,
poate determina variaţii importante ale tensiunii, care pot ieşi din banda admisă în
punctul de conectare la reţeaua electrică publică.Variaţiile de tensiune sunt
determinate de căderile de tensiune în reţelele electrice datorate circulaţiei puterilor
variabile generate de instalaţiile eoliene la modificări ale vitezei vântului sau
datorate sursei din sistemul public.
Pentru cazul simplu al unei instalaţii eoliene care are la borne tensiunea Ui şi
este conectată în PCC prin intermediul unei linii electrice de lungime l,
caracterizată de reactanţa lineică X0 şi rezistenţa electrică lineică R0 , căderea de
tensiune U pe linie (ca tensiune între faze) plecând de la căderea de tensiune pe
fază (fig. 4.49 a)), în cazul în care se consideră că mărimile electrice tensiune şi
curent electric sunt caracterizate de curbe sinusoidale de variaţie în timp, rezultă
din relaţia :
(4.42)
în care I este curentul electric care circulă prin linie, P şi Q sunt puterile trifazate,
activă şi respectiv reactivă determinate de instalaţia eoliană, U  tensiunea în
punctul de conectare PCC (tensiune între faze).
R0; X0 I
(P+jQ)/3 Ui / 3
Ui l U Uf Uf Uf
 
3 3 U/ 3 jX0lI
I R0lI
U  3  U f ; U  3  U f ; U  3  U f
a) b)
Fig. 4.49  Schema simplificată a unei linii electrice (a) şi diagrama fazorială
corespunzătoare (b).
În relaţia (4.42), tensiunea U s-a considerat origine de fază.

În calculele practice se monitorizează căderea de tensiune longitudinală U,
care este suficient de apropiată de diferenţa valorilor măsurate ale tensiunilor pe
fază la începutul şi la sfârşitul liniei Ui  U şi se compară cu valorile admise (nu se
monitorizează căderea de tensiune transversală U).
Din triunghiul căderilor de tensiune (fig. 4.49 b)) rezultă imediat:
. (4.43)
sau
. (4.44)
Dacă se notează cu  unghiul liniei

. (4.45)
relaţia (4.44) devine
. (4.46)
În relaţia (4.46), s-a notat puterea de scurtcircuit la bara PCC cu Ssc

, (4.47)
în care Z = Z0∙l este impedanţa totală a reţelei.
Relaţia (4.46) poate fi utilizată şi în cazul general în care  este unghiul
echivalent al liniei în nodul analizat, iar U este căderea de tensiune faţă de o bară
practic rigidă (putere de scurtcircuit foarte mare).
Analiza relaţiei (4.46) pune în evidenţă faptul că, în special în cazul liniilor de
înaltă şi foarte înaltă tensiune la care R0<< X0 , căderea de tensiune U depinde, în
primul rând, de circulaţia puterii reactive, astfel încât cea mai eficientă metodă
pentru limitarea căderilor de tensiune constă în controlul circulaţiei de putere
reactivă. În cazul reţelelor de joasă şi de medie tensiune, termenul care conţine
rezistenţa electrică nu se poate neglija şi trebuie utilizată forma (4.46) a căderii de
tensiune pe linie.
La utilizarea cablurilor pentru conectarea la reţeaua electrică a instalaţiilor
eoliene, datorită reactanţei specifice reduse a acestora rezultă o cădere de tensiune
cu variaţie mică în funcţie de curentul electric din circuit, astfel că prezintă interes
în special căderea de tensiune rezistivă şi pierderile de putere activă în linie.
Utilizarea cablurilor în reţeaua internă a parcurilor eoliene permite limitarea
variaţiilor de tensiune în PCC odată cu variaţia puterii generată de instalaţia
eoliană.
În reţelele de medie şi de joasă tensiune, funcţionând în mod obişnuit în
schemă radială, conectarea surselor regenerabile de energie poate determina
schimbarea sensului de circulaţie a puterii active în porţiunea de circuit din amonte
de punctul de conectare şi modificarea profilului de tensiune. În cazurile reale,
puterea de scurtcircuit la barele de 20 kV este practic determinată de reactanţa
transformatorului de 110/20 kV.
În instalaţiile reale este necesar să se analizeze variaţiile lente de tensiune în
punctul de conectare PCC între sarcina maximă şi sarcina minimă, în lipsa
producţiei sursei regenerabile precum şi variaţiile lente de tensiune între sarcina
maximă şi sarcina minimă atunci când sursa regenerabilă funcţionează la putere
maximă.
În cazul reţelelor de medie (  50) şi de joasă tensiune (  30),
caracterizate în general de puteri reduse de scurtcircuit, în special dacă PCC este
relativ depărtat de staţia (postul) de transformare, pot să apară variaţii importante
de tensiune determinate de instalaţii eoliene singulare. Conectarea instalaţiilor
eoliene în reţeaua de înaltă tensiune (  70) este una dintre soluţiile care pot
limita variaţiile importante de tensiune datorate variabilităţii puterii generate.
În regim capacitiv al generatoarelor pot apărea supratensiuni la sursă şi poate
fi necesară prevederea unei bobine la barele colectoare corespunzătoare.
Operatorul de reţea poate impune condiţii legate de puterea instalaţiei eoliene
şi de modul de reglare a tensiunii la bornele de ieşire a acesteia pentru a nu
perturba funcţionarea reţelei electrice şi a nu afecta calitatea energiei electrice la
utilizatorii din reţea. De asemenea, operatorul de reţea poate să impună condiţii la
interfaţa cu sursa regenerabilă de energie pentru prevenirea poluării armonice
datorată caracteristicii neliniare a elementelor (invertoare) care asigură adaptarea
tensiunii de ieşire a sursei la tensiunea din reţeaua electrică publică (în
conformitate cu reglementările în vigoare).
4.11.4. Armonice determinate de funcţionarea instalaţiilor

eoliene
Generatoarele asincrone, de mică putere, conectate direct la reţeaua electrică

(instalaţii eoliene cu viteză fixă) sunt astfel realizate încât tensiunile la borne sunt
sinusoidale şi simetrice. În acest fel, aceste instalaţii nu determină perturbaţii sub

formă de armonice şi de nesimetrie.
Înstalaţiile cu viteză variabilă, conectate la reţeaua electrică prin intermediul
unui convertor de frecvenţă pot determina importante perturbaţii armonice dacă nu
sunt adoptate măsuri specifice pentru limitarea perturbaţiilor.
Emisia de armonice a unui parc eolian este determinată atât de emisiile
individuale ale instalaţiilor eoliene cât şi de propagarea acestora în reţeaua internă a
parcului. Emisia totală nu poate fi considerată ca sumă a emisiilor individuale
având în vedere fazele diferite ale armonicelor determinate de instalaţiile
individuale cât propagarea pe circuite cu parametri diferiţi în interiorul parcului
[4.32]. Valorile reale ale nivelului perturbaţiilor armonice în PCC sunt determinate
prin măsurări cu echipamente specializate.
Pentru limitarea spectrului armonicelor determinate de convertorul de reţea,
soluţia larg utilizată în prezent constă în comanda PWM (Pulse Width Modulation)
a semiconductoarelor din schemă (fig.4.50), astfel încât să se realizeze la ieşirea
invertorului o succesiune de impulsuri dreptunghiulare cu lăţime astfel determinată
încât curentul în circuitul de ieşire să fie practic sinusoidal. Evident că în acest caz,
se impune utilizarea unor elemente semiconductoare de frecvenţă ridicată
(elemente IGBT sau MOSFET) care să asigure realizarea succesiunii de impulsuri
dreptunghiulare adecvate.
Comenzile pe baza tranzistoarelor din schema invertorului se transmit de la
blocul de comandă C1 în momentul intersecţiei dintre tensiunile sinusoidale
auxiliare ua , de frecvenţa reţelei electrice, şi o tensiune triunghiulară ut de
frecvenţă relativ ridicată (câţiva kHz).
Filtrul inductiv LF conectat la ieşirea invertorului permite ca în circuitul
maşinii să se înregistreze un curent electric de formă practic sinusoidală, de
frecvenţa dorită.
4.12. Utilizarea instalaţiilor de stocare a energiei

în prezenţa instalaţiilor eoliene
Exigenţele impuse privind poluarea mediului ambiant detemină ca şi în viitor

instalaţiile eoliene să reprezinte o sursă importantă de energie electrică.
Dezavantajul determinat de variaţiile imprevizible, în limite largi, ale puterii
generate datorită variaţiei vitezei vântului vor putea fi limitate odată cu dezvoltarea
sistemelor de stocare a energiei electrice. Utilizarea sistemelor de stocare a energiei
permite transmiterea în reţeaua electrică a unei puteri controlabile în funcţie de
graficul de sarcină al sistemului energetic.
Un sistem de stocare a energiei electrice poate fi conectat la barele la care este
conectat parcul eolian, astfel încât poate fi preluată producţia excesivă şi redată
puterea activă necesară în reţeaua electrică publică. Se asigură astfel atenuarea
fluctuaţiilor de putere determinate de variabilitatea vântului şi controlul puterii
transmisă în reţeaua electrică (fig. 4.51). Înstalaţiile de stocare pot asigura atât
controlul puterii active cât şi controlul puterii reactive în punctul de conectare.
Dimensionarea instalaţiilor de stocare se face în funcţie de variabilitatea

cunoscută a surselor eoliene din zonă şi în funcţie de condiţiile impuse de
operatorul de reţea.
T1 T3 T5 LF
M
Ud 3~
T2 T4 T6
a)
C1
u
ut
ua
U+
0
t
U
Fig. 4.50  Invertor cu comandă PWM.
4.13. Legarea la pământ a instalaţiilor eoliene
Legarea la pământ a instalaţiilor eoliene are în principal următoarele funcţiuni:

 minimizarea riscului de accident prin şoc electric pentru persoane şi pentru

animale;
 limitarea riscului de accident pentru personal sau animale datorită
tensiunilor de pas;
 realizarea unui circuit de impedanţă redusă în cazul scurtcircuitelor la
pământ asigurând astfel sensibilitatea corespunzătoare a sistemelor de protecţie;
 asigurarea trecerii curentului de trăsnet la pământ cu limitarea
supratensiunilor la valori admise, în cazul căderii trăsnetului în instalaţie.
P P
Instalaţie
de stocare
a energiei
t t
Fig. 4.51  Atenuarea fluctuaţiilor puterii generate prin utilizarea unui sistem de stocare a
energiei electrice.
Specific instalaţiilor eoliene este faptul că acestea ocupă suprafeţe foarte mari
şi au înălţimi relativ mari, ceea ce determină ca să fie caracterizate de o
probabilitate ridicată de a fi lovite de trăsnet. De asemenea, în multe cazuri
rezistenţa specifică a solului în zonele în care sunt amplasate instalaţiile eoliene
este relativ ridicată. În aceste condiţii, este posibilă adoptarea soluţiei de utilizare a
unei instalaţii unice de legare la pământ a întregului parc eolian, cu ajutorul unor
platbande metalice incluse în traseul cablurilor de legătură între instalaţiile
individuale (fig. 4.52).
Rs Ls
Rp Rp
Rp1 Rp2 Rp1 Rp2 Rp
Fig. 4.52  Instalaţie de legare la pământ.
Instalaţia de legare la pământ este dimensionată atât pentru curentul electric de

scurtcircuit cât şi pentru curenţii de trăsnet. Pentru fiecare grup eolian, instalaţia de
legare la pământ este realizată sub formă de platbandă care încojoară fundaţia la
circa 1 m adâncime, este legată la armătura fundaţiei şi la electrozi verticali astfel
încât rezistenţa locală de legare la pământ Rp să fie sub o valoare impusă (în mod
obişnuit 10 ). Legătura de pământ între diferitele instalaţii eoline poate fi

considerată prin schema echivalentă a unei linii lungi cuprinzând rezistenţa de
legare la pământ Rp1 şi Rp2 precum şi rezistenţa electrică serie Rs şi inductivitatea
serie Ls .
Comportarea legăturilor dintre instalaţiile eoliene nu poate fi neglijată. În
cazul componentelor de înaltă frecvenţă ale curentului de trăsnet, inductivitatea
serie a legăturilor dintre instalaţii determină ca să fie activă practic numai rezistenţa
locală a prizei de legare la pământ. Chiar şi la 50 Hz impedanţa echivalentă de
legare la pământ Zpe va prezenta atât o componentă rezistivă cât şi o componentă
inductivă, ceel două componente având valori practic egale
. (4.40)
Forma (4.40) a expresiei impedanţei de legare la pământ a instalaţiilor eoliene
indică faptul că măsurarea prin metode clasice a prizei de legare la pământ conduce
la valori eronate. Este necesară utilizarea unor programe specializare care să
permită determinarea impedanţei de legare la pământ pentru curenţii electrici de
defect de 50 Hz şi separat a impedanţei pentru curenţii de trăsnet. Măsurarea numai
a rezistenţei prizei de pământ oferă valori prea optimiste pentru priza de pământ
echivalentă.
4.14. Protecţia instalaţiilor eoliene
4.14.1. Protecţia contra loviturilor de trăsnet

Prin dispunerea pe suprafeţe mari şi datorită înălţimilor relativ mari,
instalaţiile eoliene pot fi supuse la un număr relativ ridicat de lovituri directe de
trăsnet care ar putea determina avarii importante în instalaţiile electrice ale acestora
şi deci este necesar să fie luate măsuri adecvate de protecţie. În construcţiile
actuale, palele turbinei includ un circuit metalic în lungul acestora dimensionat
astfel încât să asigure trecerea curentului de trăsnet. În mod obişnuit circuitul se
dimensionează pentru trecerea unui curent de trăsnet de 180 kA.
Datele statistice indică faptul că circa 1/3 dintre avariile la instalaţiile eoliene
datorate activităţilor oragioase sunt determinate de lovituri directe ale trăsnetului în
instalaţie, celelate avarii fiind determinate de supratensiuni induse în circuitele
electrice conectate la instalaţia eoliană.
Se acordă o atenţie deosebită realizării circuitului de trecere a curentului de
trăsnet de la pale spre turnul instalaţiei prin sistemul mobil al instalaţiei. De
asemenea sunt adoptate măsuri specifice de ecranare şi de echipotenţializare a
echipamentelor sensibile din interiorul nacelei instalaţiei.
Numărul de trăsnete Ns care ar putea lovi o instalaţie eoliană într-un an poate
fi determinat din expresia [4.33]
, (4.41)
în care Ns este densitatea de trăsnete în zonă, Ac  aria echivalentă de atracţie, Cd 
factor de teren.
Densitatea de trăsnete în zonă Ns , definită ca numărul de trăsnete pe un km 2 şi
an într-o zonă este cunoscut din observaţii multianuale. Poate fi determinat pe baza
relaţiei aproximative [4.34]
, (4.42)
în care K este indicele keraunic al zonei (numărul de zile oragioase într-un an)
Aria echivalentă de atracţie se determină în funcţie de înălţimea h a instalaţiei
eoliene (înălţimea turnului plus raza palei)
. (4.43)
Factorul de teren Cd are valoarea unitară pentru teren plat şi valoarea doi
pentru teren denivelat.
Pentru o instalaţie eolienă cu un turn de 86 m şi lungimea palei de 55 m,
plasată într-o zonă cu teren denivelat cu indice keraunic egal cu 20, rezultă că într-
un an instalaţia eoliană poate fi lovită de 1,5 ori într-un an.
Protecţia la supratensiunile determinate de căderile de trăsnet în instalaţia
eoliană sau în apropierea acesteia şi o bună conectare la prize de pamânt a
instalaţiei permite limitarea daunelor determinate de activităţile oragioase din zonă.
4.14.2. Protecţia la defecte din reţeaua proprie şi din reţeaua

publică
Componentele electrice ale instalaţiilor eoliene sunt protejate contra defectelor

din reţeaua electrică prin sisteme de protecţie care detectează condiţiilor anormale
de funcţionare şi asigură deconectarea întreruptoarelor pentru izolarea sectoarelor
cu defect.
Sistemul de protecţie este destinat, în primul rând, pentru a detecta depăşirea
unor valori impuse ale curentului electric determinate de o încărcare excesivă a
generatoarelor, străpungeri ale izolaţiei electrice între faze sau între fază şi pământ.
Sistemele de protecţie sunt realizate ca şi în cazul instalaţiilor clasice, cu unele
particularităţi determinate de schema specifică a instalaţiilor eoliene, necesitând o
corelare în cadrul parcului. Schemele de protecţie utilizate depind de puterea
instalaţiei protejate şi a parcului eolian, de nivelul de tensiune, de tipul instalaţiei
eoliene, de schema de protecţie a reţelei la care se conectează.
În figura 4.53 este prezentată o schemă uzuală pentru protecţia instalaţiilor
eoliene conectate direct la reţeaua electrică [4.27].
În general, producătorul echipamentului prevede sistemul localizat pentru
protecţie a generatorului şi a transformatorului de legătură cu reţeaua proprie. De
asemenea, este realizat un sistem de protecţie a parcului eolian în raport cu sistemul
electroenergetic şi de protecţie a sistemului electroenergetic la defect în instalaţiile
eoliene, stabilit de operatorul de reţea.
O atenţie specială se acordă stabilirii stării de insularizare prin controlul
frecvenţei şi a tensiunii din reţeaua electrică. Nu este admisă funcţionarea
insularizată a grupurilor eoliene. La depăşirea limitelor impuse de frecvenţă (peste
limita superioară sau sub limita inferioară) grupul eolian trebuie să răspundă
conform curbei din figura 4.40, urmând ca la frecvenţe sub 47 Hz sau peste 52 Hz,
grupul eolian să fie deconectat de la reţeaua electrică. Releul de tensiune minimală
trebuie să răspundă conform curbei din figura 4.40 pentru a asigura aportul la
menţinerea stabilităţii în cazul unui defect în sistemul electroenergetic. Releul
maximal de tensiune determină deconectarea instalaţiei în cazul apariţiei unor

supratensiuni periculoase în reţeaua electrică.
30 kV
TT
U< U> f< f>
I> I
TC
G
3~
Fig. 4.53  Schema de principiu a sistemului de protecţie a unei instalaţii

eoliene cu conectare directă, la incidente în reţeaua internă a parcului.
Prin releul maximal de curent şi prin releul maximal de curent temporizat se

asigură separarea grupului în cazul unor defecte în instalaţia proprie.
În cazul instalaţiilor eoliene conectate prin intermediul convertoarelor de
frecvenţă la apariţia unui defect în reţeaua electrică, curentul electric de defect are
valori apropiate de curentul electric nominal al convertorului fiind limitat de
funcţionarea acestuia; în acest fel, detectarea unor defecte în reţeaua electrică, în
special a celor depărtate de PCC întâmpină dificulăţi. Utilizarea unor informaţii
privind tensiunea în PCC şi a variaţiilor de frecvenţă poate asigura detectarea
corectă a regimurilor anormale.
Instalaţiile eoliene pot funcţiona şi în sisteme izolate hibride, incluzând
sisteme fotoelectrice sau alte surse de energie electrică, dar sistemul de
management utilizat trebuie să asigure condiţiile de funcţionare fiabilă a întregii
scheme.
4.15. Prognoza vitezelor vântului
Aspectele legate de prognoza resurselor de vânt au devenit deosebit de

importante odată cu creşterea ponderii energiei electrice obţinută din surse eoliene.
Cunoaşterea resurselor disponibile permite funcţionarea eficientă pe piaţa de
energie electrică, minimizarea erorilor de ofertare pe piaţă, adoptarea unor decizii
privind funcţionarea instalaţiilor eoliene în sistemul electroenergetic, stabilirea
nivelului rezervelor de relaj terţiar, utilizarea eficientă a sistemelor de stocare a
energiei. Incertitudinea privind producţia eoliană este una dintre dificultăţile

majore privind conducerea sistemului electroenergetic de către operatorul de
sistem, cu efecte negative asupra securităţii sistemului şi a performanţelor
economice ale acestuia.
Prognoza resurselor de vânt se bazează pe modele complexe în care mărimile
de intrare sunt datele meteorologice locale, datele istorice privind vitezele vântului,
caracteristicile locale de teren. Incertitudinea datelor introduce în modelele de
calcul face ca erorile de prognoză să se situeze în limitele 25%40% [4.35] fiind
mai mari odată cu creşterea orizontului de timp pentru prognoză.
Sunt utilizate prognoze pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung.
Pentru prognozele pe termen scurt (următoarele ore, 1..2 zile) sunt utilizate metode
fizice şi metode statistice sau o combinaţie a acestora [4.36]. De asemenea, sunt
propuse metode de prognoză bazate pe tehnici de inteligenţă artificială: reţele
neurale, logica fuzzy, algoritme genetice. Acurateţea rezultatelor obţinute, în toate
cazurile, depinde de veridicitatea datelor istorice de intrare privind viteza vântului
aflate la dispoziţie.
Metodele fizice de prognoză se bazează pe modele privind dinamica
atmosferei şi a straturilor de aer, pe cunoaşterea particularităţilor locale şi a
înălţimii la care este amplasată turbina eoliană. Dezvoltarea unor metode fizice de
predicţie necesită profunde cunoştinte privind dinamica atmosferică plecând de la
un set amplu de date obţinute din sistemul de caroiaj utilizat de meteorologi.
Programele de calcul construite pe acest principiu trebuie să fie corectate în funcţie
de condiţiile locale, trebuie să fie îmbunătăţite pe baza datelor din amplasament şi
calibrate în funcţie de valorile reale ale vitezei vântului.
Metodele statistice se bazează pe cunoaşterea unui set de valori şi evaluarea
valorii prognozate. Dacă se cunosc n valori anterioare vi ale vitezei vântului,
valoarea prognozată vpk la momentul k poate fi determinate din relaţia
, (4.44)
în care ai sunt factori de regresie determinaţi pentru amplasamentul concret

analizat.
Eroarea de prognoză rezultă
(4.45)
şi poate fi utilizată pentru îmbunătăţirea prognozei
, (4.46)
în care m este numărul de puncte în care se calculează eroare.

Factorii a şi b sunt determinaţi, în mod obişnuit, pe baza metodei celor mai
mici pătrate.
Metodele dezvoltate, utilizând diferite modele de calcul urmăresc să reducă
erorile de prognoză pentru a asigura operatorilor de sistem datele necesare
conducerii în siguranţă a sistemului electroenergetic [4.37].
4.16. Încadrarea în mediu a instalaţiilor eoliene
4.16.1. Perturbaţii acustice
Ca orice echipament industrial, instalaţiile eoliene produc zgomote, atunci

când funcţioneazǎ. Acestea sunt determinate de mişcarea componentelor sistemelor
mecanice, de rotirea palelor în aer sau de trecerea palelor prin dreptul stâlpului de
susţinere, când se produce o comprimare a aerului. Percepţia zgomotului depinde
de tipul amplasamentului (ex. rural, urban, topografia locului), de numǎrul
rezidenţilor şi de distanţa acestora faţǎ de instalaţiile eoliene, precum şi de tipul
comunitǎţii afectate (rezidenţialǎ, industrialǎ, turisticǎ). Interacţiune cu aceşti
factori poate reduce sau amplifica percepţia zgomotelor care provin de la grupurile
eoliene.
În general deplasarea maselor de aer nu este însoţită de perturbaţii acustice în
mediul ambiant. În figura 4.54 este indicată variaţia nivelului de zgomot determinat
de o instalaţie eoliană în funcţie de distanţa de la baza turnului instalaţiei [4.2]. Se
observă faptul că la 50 m de la baza turnului rezultă un nivel de zgomot de circa 55
dBA, valoare relativ redusă faţă de nivelurile obişnuite de zgomot (tabelul 4.5).
NZ
[dBA]
60
50
40
30
20
10
0
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450 d [m]
Fig. 4.54  Variaţia nivelului de zgomot acustic în funcţie de distanţa de
la turnul instalaţiei eoliene.
Zgomotul acustic determinat de instalaţile eoliene include două componnete

principale: zgomotul mecanic datorat mecanismelor în rotaţie ale instalaţiei şi
zgomotul aerodinamic determinat de rotirea palelor turbinei în fluxul de aer.
Zgomotul aerodinamic cuprinde două componente: componenta impulsivă
determinată de trecerea palelor în dreptul turnului şi componenta staţionară
determinată de traversarea palelor prin fluxul de aer.
Datorită măsurilor adoptate se consideră că la 50 m de la turnul instalaţiei
zgomotul produs de instalaţia eoliană nu se distinge de fondul de zgomot din
mediu.
Tabelul 4.5
Niveluri de zgomot în mediul înconjurător
Nivelul de zgomot
Sursa de zgomot
dBA Pa W/m2
Avion cu reacţie la decolare
140 200 102
(la 50 m)
Limita de durere 130 63,2 10
Limita de disconfort 120 20 1
Fierăstrău cu lanţ (la 1 m
110 6,3 101
distanţă)
Discotecă (la 1 m de difuzor) 100 2 102
Motor diesel (la 10 m) 90 0,63 103
Stradă circulată cu autbuze
80 0,2 104
(la 5 m de bordură)
Aspirator (la 1 m distanţă) 70 0,063 105
Convorbire (la 1 m distanţă) 60 0,02 106
Valoare medie la domiciliu 50 0,0063 107
Bibliotecă 40 0,002 108
Dormitor pe timpul nopţii 30 0,00063 109
Fondul într-un studio TV 20 0,0002 1010
Fâşâit frunze (la distanţă) 10 0,000063 1011
Limita de auz 0 0,00002 1012
Presiunea sunetului
p[dBA] = 20∙log(p[Pa]/p0) ; p0= 20 Pa;
Intensitatea sunetului
I = p2/Z0 ; I [dB]= 10∙log(I[W/m2]/I0) ; I0 = 1 pW/m2
p[Pa] =(I[W/m2]∙Z0)1/2 ; Z0 = 400 [Ns/m3].
4.16.2. Interferenţe electromagnetice şi impactul vizual
Fiind structuri de dimensiuni mari, instalaţiile eoliene pot interfera cu

semnalele radio sau TV, afectând performanţele de recepţie ale abonaţilor din
apropiere. De asemenea, palele în mişcare de rotaţie pot determina reflexia undelor
electromagnetice, ceea ce conduce la modificarea periodică a calităţii semnalului la
receptoarele din zonă.
Interferenţa se produce prin defazare deoarece semnalul reflectat este întârziat,
atât din cauza lungimii de undǎ corespunzǎtoare frecvenţelor proprii ale palelor, cât
şi din cauza efectului Doppler datorat rotirii palelor. Interferenţa este mai
pronunţată pentru materiale metalice (puternic reflectante) şi mai slabă pentru lemn
sau rǎşini epoxidice (materiale absorbante). Palele moderne, construite dintr-un
longeron metalic de rezistenţă, îmbrăcat cu poliester armat cu fibră de sticlă sunt
parţial transparente la undele electromagnetice.
Frecvenţele de comunicaţie nu sunt afectate semnificativ dacă lungimea de
undă a emiţătorului este de 4 ori mai mare decât înălţimea totală a instalaţiei
eoliene. În aceste condiţii, limita frecvenţei este de 1,5 MHz − 2 MHz (150 − 200 m).
Teoretic nu există o limită superioară.
Tipurile de semnale pentru comunicarea civilă şi militară, care pot fi afectate

prin interferenţǎ electromagnetică, includ semnalele pentru radio şi televiziune,
telefonie mobilǎ şi diferitete sisteme de control radar ale traficului aerian sau naval.
Impactul vizual al instalaţiilor şi prezenţa pe toată durata de viaţă a acestora
trebuie luate în considerare la proiectarea unui parc eolian.
Impactul vizual are o relaţie directǎ cu atractivitatea terenului din punct de
vedere al resurselor pe care le oferǎ pentru consum, distracţie şi confort. Un peisaj
este perceput în mod diferit deoarece, atunci când se face referinţǎ la valoarea sa
esteticǎ, evaluarea este subiectivǎ, dar devine obiectivǎ dacǎ referinţa o constituie
modul lui de utilizare (de ex. rezervaţie, parc naţional, zonǎ protejatǎ sau teren
agricol). Ariile protejate  de interes regional sau naţional  sunt foarte sensibile în
raport cu impactul vizual al instalaţii eoliene.
Din cercetǎrile efectuate în diferite ţǎri se constatǎ fapul cǎ percepţia
comunitǎţilor depinde mult de atitudinea lor faţǎ de frumuseţile naturale şi
peisagistice locale, de nivelul de atractivitate vizualǎ a zonei şi de poziţia lor
generalǎ faţǎ de energia eolienǎ.
Instalaţiile eoliene moderne, de puteri mari, devin tot mai înalte şi, în
consecinţǎ, tot mai dominante în peisaj.
Pe de altǎ parte, din considerente de valorificare maximă a energiei eoliene
prin evitarea influenţǎrii reciproce, într-un parc eolian - mai ales dacă acesta este
situat în teren plat - distanţa medie dintre două instalaţii eoliene este de ordinul a 6-
10 diametre rotorice, ceea ce, pentru turbine mari, înseamnă distanţe care variazǎ
de la câteva sute de metri la peste un kilometru.
În acest mod, instalaţiile eoliene de mari dimensiuni sunt plasate suficient de
rar astfel că nu mai sunt considerate ca având un impact negativ asupra peisajului.
Dezvoltarea tehnologicǎ a instalaţiile eoliene are ca efect deplasarea impactului
vizual al centralelor eoliene de la parcuri cu mare densitate de grupuri, care au
viteze de rotaţie mari, la structuri noi cu densitate micǎ de grupuri, având viteze de
rotaţie mai mici.
De asemenea, ocuparea terenului este, la finalul lucrǎrilor de construcţie,
relativ redusǎ, în arealul amenajat (circa 1  3 % din total) putându-se utiliza în
continuare terenul pentru agricultură sau păşunat.
Se apreciazǎ cǎ impactul vizual are o mare influenţǎ asupra percepţiei
publicului şi gradului de acceptare de cǎtre acesta al tehnologiei eoliene. Eforturile
de integrare esteticǎ a instalaţiilor eoliene în peisaj şi partajarea beneficiilor cu
comunitǎţile locale pot contribui, în mod substanţial, la ameliorarea atitudinii
acestora.
Pentru a limita impactul vizual al instalţiilor eoliene sunt utilizate programe de
simulare 3D atât a amplasamentului cât şi a zonelor înconjurătoare [4.17].
De asemenea, trebuie luată în considerare modificarea habitatului pentru
păsări şi a traseelor pentru obţinerea hranei. Există posibilitatea ca la impactul cu
palele instalaţiei să rezulte răniri ale acestora. În acest sens, este necesară
colaborarea cu autorităţile locale şi obţinerea de autorizaţii corespunzătoare, mai
ales în zone protejate.
4.17. Structura costurilor pentru dezvoltare unei

instalaţii eoliene
Principalele componente care determină costurile necesare generării energiei
din surse eoliene sunt:
 costuri de investiţie pentru instalaţiile tehnologie, incluzând şi costurile
auxiliare pentru teren, fundaţii, conectarea la reţeaua electrică publică etc.;
 costuri de exploatare şi de mentenanţă;
 caracteristicile resurselor eoliene din zona de amplasare (viteza vântului,
durata vântului adecvat, direcţia acestuia);
 durata de viaţă a instalaţiei eoliene;
 rata de actualizare.
Investiţia în realizarea unui parc eolian este determinată în special de costul
grupurilor eoliene (tabelul 4.6).
După cum se observă din tabelul 4.6 principalele costuri, în afara instalaţiei
propriu zise, se referă la realizarea fundaţiei, a reţelei de legare la sistemul
energetic public şi a accesului la amplasament. În general, aceste costuri depind de
amplasamentul ales şi de ţara în care sunt instalate.
Costurile de exploatare şi de mentenanţă reprezintă o cotă importantă în
costurile totale anuale ale instalaţiilor eoliene. În primii ani de funcţionare,
costurile de exploatare şi de mentenanţă pot fi mult mai mici faţă de valoarea
medie de 2025% pe kWh produs, raportată la durata de viaţă a instalaţiei (2025
ani). În faza iniţială ele pot atinge o pondere de 1015%, ajungând la 2035%
spre sfârşitul duratei de viaţă. Costurile de mentenanţă şi de service pot să scadă
dacă se acordă atenţie cerinţelor producătorului privind controlul regulat şi
limitarea duratelor de întrerupere.
Tabelul 4.6
Structura aproximativă a investiţiei pentru realizarea unei instalaţii eoliane
Valori specifice Valori procentuale
Componenta investiţiei
[mii €/MW] [%]
Grup eolian inclusiv turn 900 76,4
Fundaţia 80 6,8
Instalaţia electrică 18 1,52
Conectarea la reţea 100 8,48
Consultanţă 15 1,3
Teren 40 3,4
Manoperă 15 1,3
Transport 10 0,8
Total 1178 100
Costurile de exploatare şi de mentenenanţă includ:

 costuri de asigurare;
 mentenanţă periodică;
 reparaţii;
 piese de schimb;
 cheltuieli de administrare.
Unele dintre componentele acestor costuri pot fi estimate relativ simplu.
Pentru asigurare şi mentenanţă periodică pot fi realizate contracte standard pe toată
durata de funcţionare a grupurilor eoliene. Costurile pentru reparaţii şi pentru
piesele de schimb pot fi estimate mai greu. În principiu, aceste costuri cresc în
timp, influenţate de vechimea instalaţiei, de numărul de porniri şi opriri. Experienţa
actuală indică faptul că aceste costuri pot atinge 1,21,5 c€ pentru un kWh
generat. De precizat că în primii doi ani, costurile de mentenanţă si exploatare sunt
acoperite, în mare măsură prin garanţia firmei producătoare.
În general, costul unui kWh, furnizat în reţeaua electrică, se calculează prin
actualizarea şi medierea investiţiei şi a costurilor de exploatare şi de mentenanţă pe
durata de viaţă a instalaţiei eoliene, raportată la producţia de energie electrică.
Rezultă, în acest fel, un cost mediu pe durata de viaţă. În realitatea, aceste costuri
sunt mai mici în prima parte a utilizării echipamentului, având în vedere costurile
mai reduse privind exploatarea şi mentenanţa şi sunt mai mari spre sfârşitul duratei
de viaţă a instalaţiei.
Producţia de energie electrică râmâne cel mai important factor care determină
costul unui kWh produs, iar ea depinde de amplasament. Un amplasament adecvat
poate deveni profitabil, iar un amplasament cu resurse eoliene reduse poate
conduce la pierderi. În calculele efectuate trebuie să fie cunoscuţi mai mulţi
parametri specifici, iar producţia de energie electrică trebuie folosită ca mărime
variabilă de referinţă. Principalele ipoteze de calcul luate în considerare sunt:
 durata de viaţă a unei instalaţii eoliene este de circa 20 ani;
 rata de actualizare poate fi cuprinsă în intervalul 510% pe an; în cadrul
calculelor poate fi adoptată, iniţial, o rata de actualizare de exemplu de 7,5%,
urmând să se realizeze ulterior un calcul de sensibilitate;
 în calculul final trebuie să fie luate în consideraţie şi unele cheltuieli
specifice locale: taxe, devalorizare etc.
Instalaţiile eoliene intră în categoria tehnologiilor în care ponderea capitalului
investit este importantă, spre deosebire de instalaţiile clasice, cu combustibil, în
care costurile cu combustibilul, exploatarea şi mentenanţa au o pondere de circa
50%. În acest fel, rata de actualizare, în analiza costurilor de producţie la
instalaţiile eoliene este foarte importantă şi prezintă un interes deosebit.
În calculele economice efectuate ar trebui să fie luate în consideraţie o serie de
cheltuieli importante ale operatorilor de reţea pentru realizarea măsurilor necesare
unei funcţionări sigure a sistemului electroenergetic, în prezenţa producţiei cu
variabilitate accentuată a instalaţiilor eoliene
Calculele economice pun în evidenţă faptul că tranzacţionarea certificatelor
verzi, ca rezultat al utilizării resurselor regenerabile are, în prezent, o pondere
importantă în asigurarea viabilităţii instalaţiilor eoliene pentru producerea energiei
electrice.
Încadrarea în piaţa de energie electrică a instalaţiilor eoliene necesită existenţa

unui sistem de prognoză a producţiei (energie electrică, grafic de sarcină) realizat
de o unitate proprie sau de o entitate de specialitate.
4.18. Instalaţii hidroelectrice
Construite pe acelaşi principiu ca instalaţiile eoliene sunt instalaţiile

hidroelectrice amplasate în zone marine unde curenţii de apă sunt suficienţi de
intenşi (în canale marine sau în zone cu maree importante) pentru a justifica
realizarea acestor instalaţii. Având în vedere faptul că densitatea apei este de
aproape 850 ori mai mare ca densitatea aerului, puterea dezvoltată de grupul
electric poate fi impresionantă chiar la viteze relativ reduse ale fluxului de apă.
Ca exemplu, în figura 4.55 este indicată schema unei instalaţii hidoelectrice cu
două grupuri de 600 kW, amplasată într-o lagună în care fluxul de apă pe durata
mareelor poate atinge viteza maximă de 4 m/s [4.38].
6
Post de
transformare local
5
4
Fig. 4.55  Instalaţie hidroelectrică pentru valorificarea energiei mareelor:

1  palele instalaţiei; 2  multiplicator de viteză de rotaţie; 3  generator;
4  convertor de frecvenţă; 5  transformator JT/MT; 6  linie MT în cablu pentru
legătura la ţărm.
Instalaţia funcţionează cu viteză variabilă iar prin modificarea unghiului de

control (pitch angle) se operează în regimul de preluare maximă a puterii din fluxul
de apă.
Bibliografie
[4.1] Burton T., Sharpe D., Jenkins N., Bossanyi E., Wind energy. Handbook, John Wiley & Sons,
Ltd, Chichester, England 2001.
[4.2] Mukund R. Patel, Wind and Solar Power Systems, CRC Press LLC, USA, 1999.
[4.3] Ackermann Th, Wind Power in Power Systems, John Wiley & Sons, Ltd, , Chichester, England,
2005.
[4.4] Muyeen S.M., Tamura J.,MurataT., Stability Augmentation of a Grid-connected Wind Farm,
Springer-Verlag, London, 2009.
[4.5] Yin M.ş.a., Modeling of the wind turbine with a permanent magnet synchronous generator for
integration, PESGM 2007, Tampa, Florida, Rap. 001076
[4.6] Barghi S., Goldar M.A., Hajizadeh A., Impacts of Distribution Network Characteristics on
Penetration Level of Wind Distributed Generation and Voltage Stability, 10th International
Conference Environment and Electrical Enegineering, Roma, 2011, rap.28.
[4.7] Erlich I., Brakelmann H., Integration of Wind Power into the German High Voltage
Transmission Grid, PESGM 2007, Tampa, Florida, Rap.000759.
[4.8] Eping Ch., Voclskow M., Enchancement of the probability of occurrence for off-shore wind
farm power forecast, IEEE PowerTech 2007, Rap.375.
[4.9] *** Standard handbook for electrical engineers, Section 11: Alternate sources of power,
Copyright © 2006 The McGraw-Hill Companies,
[4.10] *** IEEE Standard for Interconnecting Distributed Resources with Electric Power Systems,
Standard IEEE 1547, 2003.
[4.11] *** Wind turbines  Design requirements, IEC 61400-1/2005.
[4.12] *** Wind turbines – Part 26-2: Production-based availability for wind turbines, IEC 61400-
26-2 TS: 2013.
[4.13] Stiebler M., Wind Energy Systems for Electric Power Generation, Springer Verlag, Berlin,
2008
[4.14] EL-Fouly T.H.M., EL-Saadany E.F., Salama M.M.A., Voltage Regulation of Wind Farms
Equipped with Variable-Speed Doubly-Fed Induction Generators Wind Turbines, PESGM
2007,Tampa, Florida, Rap.001502.
[4.15] *** Wind Turbines - Part 27-1: Electrical simulation models for wind power generation, IEC
61400-27-1 Ed.1:2012.
[4.16] Ackermann T, Wind Turbine and Wind Power Plant Technology Overview, 8th International
Workshop on Large-Scale Integration of Wind Power into Power Systems, Bremen 2009,
Tutorial A2.
[4.17] Smieja T.ş.a., Wind Farm Planning, The Sixth International Worshop on Large-Scale
Integration of Wind Power and Transmission Networks for Offshore Wind Farm, Deft, The
Netherlands, oct. 2006.
[4.18] *** Wind Energy  the Facts, www.ewea.org.
[4.19] *** Wind turbines  Power performance measurements of electricity producing wind turbines,
IEC 61400-12-1/2005.
[4.20] Polinder H., Oberview of and trends in wind turbine generator systems, PESMG Detroit 2011,
rap.000766.
[4.37] Wachtel S., Beekmann A., Contribution of Wind Energy Converters with Inertia
Emulation to Frequency Control and Frequency Stability in Power Systems, 8th
International Workshop on Large-Scale Integration of Wind Power into Power
Systems, Bremen 2009, Paper 057.
[4.22] Muttik P.K. ş.a., FACTS for enabling wind power generation, CIGRE 2010, rap. B4 205.
[4.23] *** Codul tehnic RET
[4.24] *** Ordin nr. 51 / 03.04.2009 ANRE pentru aprobarea normei tehnice ,,Condiţii tehnice de
racordare la reţelele electrice de interes public pentru centralele electrice eoliene”
[4.25] Braun M., Reactive power supply by distributed generators, PESGM, Pittsburgh, 2008,
rap. 000597.
[4.26] *** Wind turbines - Part 12-1: Power performance measurements of electricity producing
wind turbines, IEC 61400-12-1:2006.
[4.27] *** Connection criteria at the distribution network for distributed generation, CIGRE, Task
Force C6.04.01, 2005.
[4.28] Mur-Amada J., Bayod-Rújula Á. A., Pace of Tower Shadow Fluctuations in a Wind Farm, 9th
International Conference. Electrical Power Quality and Utilisation, Barcelona, octomber 2007.
[4.29] *** Wind turbines - Part 21: Measurement and assessment of power quality characteristics of
grid connected wind turbines, IEC 61400-21 Ed. 2:2013
[4.30] *** Voltage characteristics of electricity supplied by public distribution systems, EN
50160/2011.
[4.31] *** Assessment of emission limits for the connection of fluctuating load installation to MV,
HV and EHV power systems, IEC 61000-3-7/2008.
[4.32] Axelsson U. ş.a., Propagation of harmonic emission from the turbines thourgh the collection
grid to the public grid, CIRED, Stockholm, 2013, rap. 0650.
[4.33] *** Wind Turbine Generator System  Part 24: Lightning Protection, IEC TR 61400-24, 2002.
[4.34] Drăgan G., Tehnica Tensiunilor Înalte, vol.II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2001.
[4.35] Zhou H., Jiang J.X., Huang M., Short-term Wind Power Prediction Based on Statistical
Clustering, PESGM, Detroit, 2011, rap.000614.]
[4.36] Lange M., Focken U., Physical Approach to Short-Term Wind Power Prediction, Springer
Berlin, 2005.
[4.37] Hodge B-M, Milligan M., Wind Power Forecasting Error Distributions over Multiple
Timescales, PESGM, Detroit, 2011, rap.000825.
[4.38] Macenri T., Thiringer T., Reed M., Power quality and flicker performance of the tidal Energy
converter, SeaGen, CIGRE 2012, Paris, rap. C4-110.

Wind Turbines

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Wind Turbines

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4 Instalaţii eoliene.

4.2. Fizica vântului

Vântul ca rezultat al mişcării fronturilor de aer este datorat încălzirii

Fig. 4.1  Direcţia vânturilor:

Direcţia şi viteza vântului sunt influenţate şi de efecte locale (proeminenţe ale

impingere D (drang), pe direcţia vitezei relative a vântului. Forţa totală F

Fig. 4.2  Forţele care acţionează asupra palelor instalaţiei eoliene.

Unghiul de atac  nu poate depăşi 10∙∙∙16 (depinzând de coeficientul

Fig. 4.3  Formarea turbioanelor la unghiuri mari de atac.

4.3. Tipuri de turbine eoliene

în care m este viteza de rotaţie a palelor instalaţiei [rad/s], R  raza palelor

În figura 4.6 este indicată şi curba teoretică de conversie precum şi limita

Pw Turbina eoliană Pm Transmisia Pg Generator Pe

Fig. 4.7  Sistemul de conversie a energiei într-o instalaţie eoliană.

Puterea Pw determinată de deplasarea maselor de aer conduce la rotirea

cu viteza unghiulară m a arborelui turbinei. În cazul instalaţiilor cu cutie de viteze

Fig. 4.8  Instalaţie eoliană.

Puterea teoretică PWt ce poate fi obţinută rezultă

Expresia (4.8) pune în evidenţă o variaţie a puterii teoretice PWt în funcţie de

În cazurile reale, profilul vitezei vântului în zona instalaţiei eoliene este

Puterea posibilă a maselor de aer neperturbate PWn poate fi determinată din

Factorii din relaţia (4.15) au valorile c1 = 0,5176; c2 = 116; c3 = 0,4; c4 = 5,0;

Progresele tehnologice privind realizarea instalaţiilor eoliene a permis o

Fig. 4.13  Relaţia dintre puterea instalată şi diametrul elicei.

4.5. Energia generată de instalaţii eoliene

Fig. 4.14  Circulaţia aerului în apropierea

Înregistările privind viteza vântului în zonă sunt efectuate la o înălţime

De cele mai multe ori calculele sunt realizate pe un termen de 10 ani. În

4.5.1. Repartiţie Weibull

în care funcţia  este dependentă de factorul de formă luat în consideraţie.

pentru 0 < v < . (4.19)

În cazul în care determinările se fac pe un interval de un an, densitatea de

În cazul repartiţiei Rayleigh factorul (1+1/k) are valoarea .

4.5.2. Estimarea energiei generată într-un an

În principiu, există două metode pentru estimarea producţiei unei instalaţii

Dacă se cunoaşte expresia teoretică a curbei de repartiţie a vitezelor şi se ia în

Pe baza vitezei de calcul se poate determina puterea specifică (pe m 2 al

În calculele practice, viteza de calcul se determină pe baza valorilor măsurate

Pentru curba de repartiţie determinată (fig. 4.16) rezultă o viteză de calcul

4.6. Controlul şi limitarea puterii dezvoltate

Controlul puterii dezvoltate de instalaţia eoliană are rolul de a menţine viteza

b) zona în care puterea generată este proporţională cu puterea a treia a vitezei

4.6.1. Controlul orientării după vânt

4.6.2. Controlul vitezei de rotaţie în instalaţiile cu viteză

Instalaţiile cu viteză constantă utilizează, în mod obişnuit, generatoare

Direcţia vântului Direcţia vântului

Fig. 4.19  Frânarea aerodinamică la creşterea unghiului de atac α.

O variantă a acestui sistem este frânarea aerodinamică activă (active-stall) în

reglare a unghiului de rotire a palelor (positive pitch control). O frânare aero-

Fig. 4.20  Schema de control a puterii în cazul instalaţiilor cu viteză constantă

4.6.3. Controlul vitezei de rotaţie în instalaţiile cu viteză

Sistemul de control al unghiului de reglare  este indicat în figura 4.23. Blocul

Fig.4.33 – Schema sistemului de control a unghiului .

Sistemul de reglare a unghiului de control β deşi necesită echipamente

Fig. 4.24  Controlul puterii generate cu unghiul β

În cazul instalaţiilor cu viteză variabilă este posibil controlul direct al cuplului

4.7. Amplasarea centralelor eoliene în teren

Alegerea amplasamentului unui parc eolian prezintă o importanţă deosebită

 prezenţa substanţelor chimice active;

drumurile necesare accesului la acestea ocupă doar câteva procente din

Vânt predominant Vânt predominant

Fig. 4.26  Amplasarea instalaţiilor eoliene pe teren în raport cu vântul predominant:

În cazurile reale, în care terenul nu este plat şi este limitat ca suprafaţă

Alegerea locului Găsirea unei staţii