CURS 5

3. ENERGIA EOLIANĂ
3.1. Generalităţi
Vânturile sunt formate din cauză că soarele nu încălzeşte uniform Pământul, fapt ce
creează mişcări de aer. Acestea prezintă variaţii funcţie de ciclul zi - noapte, de succesiunea
anotimpurilor, fiind influenţate în mare măsură de nebulozitaţile meteorologice şi de formele de
relief. Caracteristicile vântului care influenţează eficienţa conversiei sunt: viteza vântului,
direcţia predominantă şi orientarea lui, frecvenţa, variaţia vitezei pe înălţime, influenţa reliefului
şi densitatea aerului în funcţie de altitudine. Viteza vântului depinde de gradientul baric şi creşte
cu înălţimea faţă de sol. Deoarece puterea vântului este direct proporţională cu densitatea, rezultă
că aceasta este aproximativ cu 20% mai mare la nivelul mării faţă de munte, la aceeaşi viteză a
mişcării maselor de aer.
3.1.1. Noţiuni generale despre formarea vânturilor
Asupra unei particule de aer acţionează mai multe forţe, dintre care amintim: forţa
generată de gradientul baric (orizontal şi vertical), forţa deviatoare Coriolis datorată rotaţiei
Pământului, forţa centrifugă şi forţa de frecare – specifică pentru zona stratului limită atmosferic.
Ca urmare a măsurătorilor efectuate în atmosferă a rezultat că presiunea descreşte rapid
în straturile inferioare ale atmosferei, prezintă o descreştere lentă în straturile înalte, respectiv
foarte lentă la limita superioară a stratului limită atmosferic. O relaţie care exprimă cu
aproximaţie rezonabilă variaţia presiunii aerului cu altitudinea, este relaţia lui Radolphe Soreau:
760
h  5  (3064  1,73p  0,0011 p 2 ) log (3.1)
p
în care: h = altitudinea faţă de nivelul mării [m],
p = presiunea atmosferică la altitudinea h [mmHg].
Pentru a studia efectul gradientului orizontal de presiune – care are rolul fundamental în
generarea vântului – se trasează tabloul distribuţiei presiunilor cu ajutorul liniilor izobare,
rezultând aşa numitele hărţi sinoptice. Gradientul orizontal de presiune după normala la izobară,
determină forţa datorată gradientului orizontal de presiune.
Ca urmare a acestei forţe, ar rezulta pentru o particulă de aer, un traseu rectiliniu. În
realitate, traseul este curbiliniu şi este deviat datorită forţei geostrofice sau Coriolis, cauzată de
rotaţia Pământului în jurul axei sale. Forţa deviatoare Coriolis, se exprimă sub formă vectorială
(3.2), respectiv forma scalară (3.3):

1
   
Fc  2m(v  ) (3.2)

Fc  2  m  v    sin  (3.3)

în care: m = masa particulei de aer,

v = viteza particulei relativ la un sistem de referinţă care se roteşte cu Pământul,
ω = viteza unghiulară de rotaţie a Pământului,
 
θ = unghiul dintre vectorii v si  .
Astfel, se defineşte parametrul Coriolis f:
f = 2·ω·sinθ (3.4)
 
în care: θ = latitudinea punctului considerat, egal cu unghiul dintre vectorii v şi  .
Chiar dacă valorile acestei forţe nu sunt foarte mari, influenţa sa nu poate fi neglijată,
întrucât, în special pe distanţe mari, ar genera abateri semnificative faţă de direcţia datorată forţei
de gradient baric orizontal. Forţa deviatoare Coriolis este minimă la ecuator şi maximă în
proximitatea polilor.
Funcţie de zona atmosferei în care se manifestă curentul de aer, acţionează următoarele
forţe:
 în stratul limită atmosferic (SLA) – cuprins între suprafaţa solului şi maximum 1000 m
altitudine, acţionează trei forţe, şi anume: forţa datorată gradientului baric orizontal, forţa
Coriolis şi forţa de frecare cauzată de eforturile tangenţiale (are aceeaşi direcţie cu
direcţia de deplasare a particulei, dar de sens contrar); vânturile din această zonă se
numesc vânturi cu frecare;
 în exteriorul stratului limită numită şi atmosfera liberă, în care aerul se comportă ca un
fluid perfect acţionează, de regulă, trei forţe: forţa datorată gradientului baric orizontal,
forţa Coriolis şi forţa centrifugă; vânturile din această zonă sunt vânturi fără frecare.
3.1.2. Istoricul utilizării energiei eoliene
Energia eoliană este o sursă de energie regenerabilă şi nepoluantă. Energia eoliană sau
energia vântului a fost valorificată din cele mai vechi timpuri, în domeniul navigaţiei cu pânze, a
morăritului (mori de vânt), la prelucrarea materialelor textile şi la pomparea apei.
De dată recentă, cercetările şi dezvoltarea industrială în domeniul instalaţiilor acţionate
de vânt, s-au desfăşurat pe o gamă largă de puteri şi pentru destinaţii foarte variate:
 Instalaţii de mică putere:
→ pentru pomparea apei → în gama (1÷2,5) kW s-au realizat şi la noi în ţară, pentru viteze
ale vântului vvânt < 8 m/s (aşa numitele motoare multipal);

2
 → pentru producerea energiei termice, respectiv pentru încălzirea apei calde de consum de la
20oC la 60oC, dar debite relativ reduse de cca (20÷25) l/h; acestea se bazează pe principiul
frânei hidraulice;
→ pentru producerea energiei electrice, a unor mici consumatori izolaţi; pot produce puteri
de (1÷10) kW;
 Instalaţii de puteri medii şi mari → cu posibilităţi de racordare la sistemele energetice
naţionale; s-au realizat generatoare cu puteri în gama (10÷100) kW frecvent, iar realizările
recente extind domeniul până la ordinul 5 MW.
Deşi România beneficiază de un potenţial eolian semnificativ, estimat la o valoare de 23
TWh/an, cu o distribuţie în conformitate cu harta din Figura 3.1, acesta a fost exploatat în mică
măsură până în ultimii ani.

Fig. 3.1. Potenţialul eolian al României

Există câteva proiecte de anvergură în derulare (unele realizate deja) din zona Dobrogea
(Fântânele şi Cogealac), sudul Moldovei (între Bacău şi Galaţi), Banat (zona Orşova), etc. care a
propulsat România între tările care exploatează energia vântului, cum sunt în prezent Germania,
Spania, Ţările Scandinave, SUA, Canada, etc. Problema delicată care se ridică în ţara noastră,
este legată de capacitatea sistemului electric naţional de a prelua, transporta şi distribui energia
electrică ce poate fi produsă prin conversia energiei vântului.
Ca şi posibilităţi de conversie, energia vântului poate fi convertită fie direct în energie
mecanică şi utilizată ca atare, fie în energie mecanică şi apoi în energie electrică. Aceasta din

3
urmă prezintă indubitabil un interes mai extins, motiv pentru care vor fi dezbătute în cele ce
urmează.
3.2. Conversia energiei eoliene în energie electrică
Energia cinetică a vântului este utilizată pentru a roti turbine, care generează electricitate.
Rolul turbinelor, indiferent că sunt cu ax orizontal sau vertical, este acela de a genera un cuplu
motor pentru a antrena generatorul. De fapt, principiul obţinerii energiei electrice are la bază
două procese de conversie realizate de:
 conversia energiei cinetice a vântului în cuplu mecanic de antrenare a rotorului
generatorului;
 conversia energiei mecanice la arborele rotorului în energie electrică la bornele
generatorului.
Pentru a fi eficiente, acestea necesită o viteză a vântului de minimum 5.5 m/s. De altfel,
funcţionarea elicelor este coroborată cu viteza vântului, având limitări, după cum urmează:
viteza minimă la care sunt puse în funcţiune elicele, este de cca 4 m/s, iar cea maximă de 30-35
m/s, viteza la care se întrerupe funcţionarea acestora, pentru a se evita deterioararea lor. În urma
unor studii a rezultat că viteza optimă a vântului pentru care eficienţa conversiei este maximă se
situează la o valoare de 14-16 m/s.

Fig. 3.2. Curba de putere a unei turbine (de 1 MW)

3.2.1 Elemente privind aerodinamica profilelor de pală

Aerodinamica studiază mişcarea, respectiv curgerea gazelor în general, inclusiv a aerului
şi interacţiunea acestora cu corpurile solide.
Pentru a înţelege modul în care forma palei influenţează performanţele turbinelor, vom
prezenta cazul general al unui solid expus unui curent de aer. Astfel, în figura 3.3 s-a reprezentat
 
descompunerea forţelor F şi a momentelor M rezultate din acţiunea unui curent de aer, cu
densitate ρ şi viteză v asupra unui corp solid, în raport cu sistemul de referinţă Oxyz.

4
 z

My

U
Fz
F
Mx
0
Fx x

Fy M

Mz

Fig. 3.3. Descompunerea forţelor şi a momentelor

la interacţiunea curent-solid (a se schimba My cu Mz)
Astfel, forţa F se descompune în trei componente, şi anume:
 Fx – rezistenţa la înaintare
 Fy – forţa de derivă
 Fz – portanţa,
iar momentul rezultant se descompune de asemeni în următoarele trei componente :
 Mx – moment de ruliu
 My – moment de tangaj
 Mz – moment de giraţie.
La construcţia palelor turbinelor se utilizează forme profilate, a căror secţiune este de tip
aripă de avion. Cele mai frecvent utilizate profile sunt din seria NACA (National Advisory
Committee for Aeronautics). Pentru turbinele eoliene, un interes deosebit revine corpurilor cu
portanţă mare şi rezistentă la înaintare mică, adică corpurilor cu formă aerodinamică.
După cum se ştie, turbinele de vânt pot fi cu axă orizontală sau verticală. Dacă în cazul
turbinelor cu axă orizontală, palele se rotesc într-un plan perpendicular pe direcţia vântului, în
cazul turbinelor cu axă verticală, acestea se rotesc într-un plan paralel cu direcţia vântului,
respectiv axul de rotaţie al rotorului este perpendicular pe direcţia curentului de aer. În
continuare vom prezenta sintetizat aspecte privind geometria palelor pentru cele două categorii
de turbine.
3.2.2 Turbine de vânt cu axă verticală
Turbinele cu axă verticală funcţionează datorită cuplului creat de diferenţele dintre forţele
aerodinamice exercitate asupra bordului de atac şi de fugă expuse pe rând vântului.

5
 În principal, turbinele cu axă verticală pot fi încadrate trei mari categorii, prezentate în
figura 3.4.

a. Turbina Savonius b. Turbina Darrieus c. Turbina cu elice dreaptă

Fig. 3.4. Principalele categorii de turbine verticale
Cele mai uzuale turbine cu axa verticală sunt cele de tip Savonius şi Darrierus.
 Turbine Savonius → sunt primele tipuri de turbine, funcţionează pe principiul tracţiunii
diferenţiale şi se caracterizează prin rezistentă la înaintare. Este alcătuită din doi semicilindri ce
au ca directoare (porţiuni de) cerc sau parabolă, cu axe decalate. Cuplul aerodinamic se datorează
diferenţei forţelor exercitate de vânt asupra părţii concave sau convexe şi ca urmare a devierii
succesive a curentului de pale. Prezintă avantajul funcţionării la viteze mici, respectiv până la 2,5
m/s.
 Turbine Darrieus → la care funcţionarea se bazează pe principiul variaţiei periodice a
incidenţei.
Acestea se caracterizează prin portanță mare şi stau la baza proiectării turbinelor
moderne. Acestea sunt construite cu două sau trei elice curbe. O curbă utilizată, care reduce până
la a elimina solicitările de încovoiere datorită forţelor centrifuge, este cea de tip troposkien, care
rezultă prin învârtirea unui lănţişor în jurul unui ax vertical, astfel încât pala este solicitată numai
la întindere.
Aceste turbine au avantajul că nu necesită ajustare cu direcţia vântului, dar poziţionarea
lor aproape de sol, unde viteza vântului este mai redusă, le scade eficienţa. De asemenea un alt
dezavantaj este cauzat de faptul că acest tip de turbine nu pornesc singure, majoritatea folosind
generatorul pe post de motor.
Generatorul Savonius este întâlnit în combinaţie cu generatorul Darrieus având funcţia de
demaror, datorită calităţii acestuia de a se roti şi la viteze mici.

6
  Un caz derivat din turbinele Darrieus sunt cele cunoscute ca H-rotor - cu elice drepte
(proiectate de Musgrove). Din punct de vedere aerodinamic sunt avantajoase pentru că toată
anvengura palelor participă activ la producerea energiei, în timp ce extremităţile palelor curbe
sunt mai puţin active. Ca dezavantaj este faptul că introduc tensiuni mai mari (solicitări mari de
încovoiere în pale). La aceste tipuri constructive numărul elicelor poate fi mai mare de patru.
3.2.3 Turbine de vânt cu axă orizontală
a) Elemente constructive ale turbinelor cu axa orizontală
Din punct de vedere constructiv, acestea pot fi unipale cu contragreutate (în zonele cu
vânturi puternice), cu două sau trei pale, respectiv multipale. Cele cu mai multe pale introduc
mai puţine vibraţii, fiind mai echilibrate. Elementele componente ale unei turbine cu axă
orizontală sunt date în Figura 3.5.

Fig. 3.5. Elemente constructive ale turbinei cu axa orizontală

( 1) Paleta (de rotor); ( 2) Nacela; (3) Pilon; (4) Fundaţie.
Forma palelor (având profil de tip aerodinamic) este fundamentală pentru
performanţele turbinelor eoliene, atât din punct de vedere al conversiei energiei, cât şi al
nivelului de zgomot rezultat. Lungimea uzuală a palelor este cuprinsă între (1÷100) m.
Forma palelor este aleasă în urma cercetărilor şi experimentelor efectuate în tunele de aer
asupra geometriei acestora, dar şi pe baza experienţei dobândite anterior. Astfel, a rezultat ca
formă optimă a conturului palei ca fiind de tip hiperbolic. Deoarece construcţia palei de formă
hiperbolică ridică probleme de execuţie şi implică costuri ridicate, se aproximează cu rezultate
bune, din punct de vedere al performanţei conversiei energiei, asimilarea cu forme trapezoidale
sau chiar dreptunghiulare ale palei rotorului.
O altă particularitate a geometriei palelor este aceea că au o formă răsucită, ceea ce
determină forma aerodinamică a acestora, adaptabilă la vitezele variabile ale vântului.
În figura 3.6 sunt redate caracteristicele geometrice ale profilului aerodinamic:

7
- linia mijlocie sau scheletul, care este locul geometric al centrelor cercurilor înscrise în profil;
- bordul de atac ( BA) este partea ce vine prima în contact cu curentul;
- bordul de fugă (BF) este partea opusă bordului de atac;
- coarda (c), care este segmentul ce uneşte extremităţile scheletului dintre bordul de atac şi
bordul de fugă;
- extradosul reprezintă partea mai curbată a profilului;
- intradosul este partea mai puţin curbată a profilului.

Extrados
Schelet
Coarda
y

O x
BA c BF

Intrados

Fig. 3.6. Secţiune printr-o pală

Nacela reprezintă camera maşinilor pentru turbină şi este construită astfel încât să
permită orientarea rotorului perpendicular pe direcţia vântului. Aceasta conţine arborele sau axul
principal, cutia de viteze, generatorul, sistemul de frânare şi sistemul de rotire.
Pilonul si fundația asigură structura de susţinere şi rezistenţa (mecanică) a ansamblului
superior.
După modul de poziționare/amplasare față de direcția vântului, turbinele cu axă orizontală
pot fi de două tipuri (Fig. 3.7):
 amonte, la care vântul suflă pe faţa palelor (faţă de direcţia nacelei); în acest caz, cel mai
frecvent, palele sunt rigide, iar rotorul se orientează cu ajutorul unui dispozitiv după
direcţia vântului;
 aval, la care vântul suflă pe spatele palelor, caz în care rotorul flexibil se auto-orientează.

Fig. 3.7. Tipuri de turbine orizontale

8
 b) Elemente de calcul ale turbinelor cu axa orizontală
Abilitatea paletelor de a se roti în jurul axului poartă denumirea de efect de iola, iar
unghiul dintre palete (elice) şi planul de rotaţie al acestora reprezintă unghiul pasului.
Se ia în considerare influenţa pe care o are un bloc de aer, de formă cilindrică, de lungime
ΔL, respectiv secţiune transversală A, asupra paletelor. Putem determina volumul de aer rotit de
elice:
ΔV = A ·ΔL (3.5)
Dacă acceptăm că densitatea aerului ρaer = constantă, putem calcula masa blocului de aer:
maer = ρaer · ΔV = ρaer ·A · ΔL (3.6)
Considerăm de asemeni, ca ipoteza simplificatoare, că mişcarea aerului se face cu viteza
vv (viteza vântului) direct pe turbină, astfel încât energia cinetică de mişcare a aerului este:
1 1
E c  maer  v2v  aer  A  L  v2v (3.7)
2 2
Lungimea ΔL a cilindrului de aer care străbate turbina de vânt în intervalul de timp Δt se
poate calcula:
ΔL = vv · Δt (3.8)
1
Din (3.7), (3.8)  E c  aer  A  v3v  t (3.9)
2
Puterea vântului va fi:
E c 1
Pv   aer  A  v3v (3.10)
t 2
Observăm că puterea vântului este proporţională cu cubul vitezei vântului.
Dacă elicea are raza R şi A reprezintă suprafaţa cercului format de rotaţia elicei, ştiind că:
A = π R2 (3.11)

din (3.14), (3.15)  Pv   aer  R 2  v3v (3.12)
2
adică, putem afirma că puterea vântului este proporţională, de asemeni, cu pătratul razei
curentului de aer creat prin rotaţia elicei.
S-a considerat ca ipoteză, că direcţia vântului este perpendiculară pe planul de rotaţie al
paletelor. Menţionăm că puterea preluată de palete scade dacă direcţia vântului se schimbă,
ajungând în extremis la zero, în cazul în care ar deveni paralele cu planul paletelor.
Pentru a eficientiza puterea de mişcare a paletelor datorita vântului, se urmăreşte imitarea
efectului de giroscop, cu scopul ca mişcarea elicei să se facă, astfel încât aceasta să formeze 90 o
cu direcţia vântului.

9
 De asemenea, viteza de rotaţie a turbinei, se determină cu relaţia:
vturb = R·ω (3.13)
unde ω = viteza unghiulară a turbinei.
Puterea electrică a turbinei este rezultatul eficienţei (sau randamentului η v) conversiei
energiei vântului:

(3.16)  Pturb  v  Pv   v  aer  R 2  v3v . (3.14)
2
Randamentul ηv depinde de mai mulţi factori:
- eficienţa conversiei energiei mecanice a elicei în energie electrică;
- geometria palelor turbinelor;
- fiabilitatea turbinelor;
- amplasarea corespunzătoare a turbinelor, şi anume, în zone cu viteze prea mici sunt
nerentabile, iar în zone cu viteze prea mari ale vântului, acestea se deteriorează.
In literatura tehnică de specialitate referitoare la energia eoliană, se întâlnește și termenul
de coeficient al puterii c p, care reprezintă un factor de eficiență al conversiei energiei vântului
în energie a rotorului turbinei, adică în energie electrică, care se poate determina cu relația:

cp 
1
2

1   v   v2   v3  (3.15),

vinf .v
în care,  v  (3.16),
vsup .v

mărimile având următoarele semnificații:

βv = coeficient adimensional,
vinf. v = viteza inferioară a vântului,
vsup. v = viteza superioară a vântului.
In formulele anterioare s-a aproximat valoarea medie a vitezei vântului, ca fiind:
vinf .v  vsup .v
vv  (3.17).
2
La turbinele existente 0 ≤cp ≤ 0.4.
Astfel, din măsurătorile făcute, s-a concluzionat că din puterea vântului se poate capta
maximum 57%, iar din aceasta se transformă în energie electrică 42%. Cu alte cuvinte, din
puterea totală a vântului, turbina eoliană captează şi transformă în energie electrică cca 24%.
Desigur, aceste procente sunt orientative şi variază funcţie de performanţele turbinei.

10
 c) Modalităţi de racordare a sistemelor eoliene la consumatori
Atunci când vorbim despre energii regenerabile, inclusiv despre energia eoliană, intervin
două posibilităţi:
 aceea de a obţine necesarul de energie pentru asigurarea consumurilor locale, la o clădire
sau un grup de clădiri izolate sau care sunt construite pe principii ecologice (Fig.3.8);
 aceea de a obţine cantităţi mari de energie, în cadrul unor centrale, parcuri, ferme
(Fig.3.9), care apoi să fie preluate de reţelele naţionale de transport şi distribuţie.

a) pe faţada (Bahrain World Trade Center b. pe acoperiş (Oregon State University)

Fig. 3.8 Turbine eoliene integrate

Fig. 3.9 Ferma eoliană

Sistemele eoliene pot asigura alimentarea cu energie a locuinţelor izolate, care pot fi
dotate cu aparatele de uz casnic. Astfel, este util să cunoaştem repartiţia aproximativă a
consumurilor de energie pentru diversele trebuinţe: încălzire/răcire locuinţe 40%, iluminat şi
gătit 30%, preparare apă caldă 12%, refrigerare 8%, altele 10%.

11
 În cazul grupării turbinelor într-o “gospodărie” (fermă, parc sau câmp) de turbine,
amplasarea turbinelor se face astfel încât sa nu fie influenţate “câmpurile” de curgere ale
vântului dintre turbinele alăturate, adică se va asigura o distanţă între ele, ca în Figura 3.10.
Grupurile de turbine eoliene se conectează la un sistem de tensiune medie, care apoi este
transformat în curent de înaltă tensiune pentru a fi livrat în sistemele de distribuţie a electricităţii.

Fig. 3.10. Amplasarea turbinelor eoliene

Energia eoliană este o energie curată, cu impact minim asupra mediului, pentru că,
neutilizând combustibil, nu emite gaze poluante. Singurul consum de combustibil se face la
procesul de producţie, transport şi instalare a echipamentelor turbinei.
Dacă în urmă cu câţiva ani puteau interfera cu undele RTV, prin utilizarea materialelor
compozite la construcţia paletelor, s-a înlăturat acest neajuns. De asemenea, pentru anumite
persoane sensibile, pot crea disconfort vizual sau, mai ales, auditiv. Ca dezavantaj din punct de
vedere ecologic, ar fi acela că poate afecta sau răni păsările sau liliecii.

12